Profetii Meѕianice In Torah

LUCRARE DE LICENȚĂ

Profeții mesianice în Torah

Cuprins

Lista de Abrevieri și Sigle

Cuvânt înainte

Introducere

Capitolul 1. Profetismul mesianic

Profeția.Terminologie

Profețiiile mesianice și Mesia

Capitolul 2. Moise profetul

2.1. Identitatea lui Moise

2.2. Moise în calitate de profet

Capitolul 3. Torah

3.1. Torah. Privire de ansamblu

3.1.1. Numele Pentateuhului

3.1.2. Conținutul

3.1.3. Autorul și unitatea Pentateuhului

Capitolul 4. Profeții mesianice din Pentateuh

4.1. Profeții mesianice din Geneza

4.1.1. Protoevanghelia (Geneza 3:15)

4.1.2. Binecuvântarea lui Noe (Geneza c. 6)

4.1.3. Legământul avraamic (Gen 12-22)

4.1.4.Profeția lui Iacov despre Împăciuitorul (Geneza 49:10)

4.2. Profeții mesianice în Numeri

4.2. Profeția lui Balaam înțeleasă prin binecuvântarea rostită de către

Iacov în Gen 49:10

4.5. Profeții mesianice în Deuteronom

4.5.1. Viitorul Profet, mai mare decât Moise (Deuteronom 18:15-22)

Concluzii

Bibliografie

Lista de Abrevieri și Sigle

Abrevierea Cărților din Sfânta Scriptură

Cărțile biblice folosite din Vechiul Testament

Gen. Cartea Geneza

Exod. Cartea Exodul

Lev. Cartea Leviticul

Num. Cartea Numeri

Deut. Cartea Deuteronom

1 Sam. Cartea întâi a profetului Samuel

2 Sam. Cartea a doua a profetului Samuel

1 Împ. Cartea întâi a Împăraților

2 Împ. Cartea a doua a Împăraților

1 Cron. Cartea întâi a Cronicilor

2 Cron. Cartea a doua a Cronicilor

Ps. Cartea Psalmilor

Prov. Cartea Pildele sau Proverbele

Is. Cartea profetului Isaia

Ier. Cartea profetului Ieremia

Ezec. Cartea profetului Ezechiel

Dan. Cartea profetului Daniel

Amos Cartea profetului Amos
Osea Cartea profetului Osea
Mica Cartea profetului Mica

Țef. Cartea profetului Țefania

Zah. Cartea profetului Zaharia

Mal. Cartea profetului Maleahi

Cărțile biblice folosite din Vechiul Testament

Mat. Evanghelia după Matei

Marcu Evanghelia după Marcu

Luca Evanghelia după Luca

Ioan Evanghelia după Ioan

Fapte Cartea Faptele Apostolilor

Rom. Epistola Apostolului Pavel către Romani

1 Cor. Epistola întâi a Apostolului Pavel către Corinteni

2 Cor. Epistola a doua a Apostolului Pavel către Corinteni

Gal. Epistola Apostolului Pavel către Galateni

Efes. Epistola Apostolului Pavel către Efeseni

Filip. Epistola Apostolului Pavel către Filipeni

Col. Epistola Apostolului Pavel către Coloseni

2 Tim Epistola întâi a Apostolului Pavel către Timotei

Tit Epistola Apostolului Pavel către Tit

1 Pet. Epistola întâi a lui Petru

2 Pet. Epistola a doua a lui Petru

Apoc. Apocalipsa

Abrevieri bibliografice

NTR Noua Traducere în limba Română a Bibliei

Sigle

cca. aproximativ

apud. (lat. după, la) indică o citare preluată de la alt autor, nu din original

art. articolul

cap. capitolul

cf. (lat. confer) compară, consultă – indică o comparație între paragrafe diferite de izvoare, între puncte de vedere diferite sau asemănătoare

cit. citat

col. coloana, coloanele

coord. coordonator

d.H. după Hristos

Ed. Editura

ed. editor, editori

ed. coord. editor coordonator

ed. gen. editor general

ed. pr. editor principal

ed. rev. ediție revăzută

ed. șef editor șef

etc. și altele

[f.a.] fără anul publicării textului

[f.e.] fără numele editurii

[f.l.] fără numele localității unde a fost publicat textul

ibid. = ibidem (lat. în același loc) tot acolo – se repetă întreaga notă, cu excepțiile precizate în continuare

idem (lat. același) același autor

î.H. înainte de Hristos

nr. numărul

par. paragraful

Pr. Preot

Prof. Profesor

red. princ. redactor principal

ș.urm. și următoarele

trad. traducere

vers. versetul

vol. volumul, volumele

Cuvânt înainte

Introducere

O lectură atentă și avizată a cărților Vechiului Testament poate releva oricui faptul că această primă parte a Bibliei este cea mai completă, amplă și totodată fascinantă carte ce a fost scrisă în istoria omenirii. Astfel, primele cinci cărți din cele treizeci și nouă canonice ce alcătuiesc Tora sau Legea evreiască, cunoscute și sub numele de Pentateuhul lui Moise, încep cu Geneza care ne oferă cea mai subtilă explicație despre începutul Universului și al tuturor lucrurilor.

Tot în cartea Genezei aflăm că o întreagă civilizație antedeluviană a fost ștearsă de pe fața pământului dar și despre legământul făcut de Dumnezeu cu credinciosul Noe, din urmașii căruia au luat naștere toate populațiile actuale ale lumii, de a nu mai pierde pământul cu potop și lăsând semnul curcubeului ca o punte eternă între Creator și creația Sa. Capitolul 12 din Geneza ne face cunoscut legământul încheiat de Dumnezeu cu patriarhul Avraam și reînnoit de a lungul veacurilor cu urmașii săi Isaac și Iacov (Gen.12,7; 22:17; 26:4; 28:13-14). În continuare se relatează cum Domnul S-a îngrijit de poporul Său scoțându-l cu braț puternic din robia egipteană și transformându-l, în timp, într-o națiune puternică și un stat teocratic ce va ajunge la apogeu în vremea regilor David și Solomon.

Următoarele cărți ale Pentateuhului, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul vin să legifereze un ansamblu de norme cultice și religioase compuse din ritualuri, jertfe și ceremonii sacre al căror simbolism era menit să înalțe mereu mintea și sufletul spre realități divine mai înalte, ascunse în spatele lucrurilor aparente, cuprinzând, totodată, cel mai complet codex de legi și norme etice apărut vreodată în istoria omenirii, cod ce culminează cu cele 10 porunci divine date poporului prin Moise, în muntele Sinai.

Cărțile filozofice sunt pline de sfaturi înțelepte și de probleme etice înșiruite de la cartea Iov și până la Cântarea Cântărilor a lui Solomon, carte ce conține dramaticul strigăt al sufletului uman despărțit de Creatorul său, exprimat cât se poate de sugestiv în cartea lui Iov:

„Oh, de aș ști unde să Te găsesc, dacă aș putea să ajung la scaunul Tău de domnie” (Iov 23,3).

Deosebit de valoroase prin forța, dinamismul și autoritatea lor sunt, însă, învățăturile spirituale și morale cuprinse în profețiile biblice. Valoare educativă și autoritatea mesajului profetic strălucește peste veacuri asemenea unui far aprins în bezna perpetuă a necredinței și idolatriei civilizațiilor ce s-au perindat de a lungul istoriei umanității.

Predicțiile profeților, care la momentul transmiterii mesajului profetic către popor erau percepute ca nefiind vrednice de crezare și puțin probabil de a se îndeplini în viitor s-au împlinit, în timp, cu o precizie uimitoare. Mai mult decât atât, împlinirea profețiilor de până acum, garantează și împlinirea celorlalte profeții care aparțin unui viitor mai îndepărtat. Mesajul profeților transcende timpul și spațiul, de aceea este necesar să fie actualizat și fixat în memoria generaților din societatea informațională și secularizată modernă.

Necesitatea temei lucrării de față este dată de faptul că, o lume contemporană aflată în plin proces de secularizare și înstrăinare de Dumnezeu, este și acum, ca și în vremea profeților, într-un îngrijorător proces de decadență spirituală determinat de dominația banului și a plăcerilor de sorginte materială precum și de răspândirea fără precedent în lumea creștină a practicilor magice și idolilor moderni.

Principiile morale enunțate cu atâta curaj și tenacitate de către profeți sunt cât se poate de actuale și în vremea noastră. De aceea, ne revine nouă, sarcina de a reitera cu același dinamism, adaptându-le, evident, la realitățile timpului prezent în scopul imprimării mesajului profetic în sufletele oamenilor. Acesta este și obiectivul fundamental al lucrării de față, al cărei subiect se încadrează în domeniul de studiu al teologiei exegetice biblice și care își propune ca prin mijloace specifice analizei de text să contureze o imagine clară asupra profețiilor mesianice și mai ales a mesajului desprins din textele profetice și mesianice din Torah.

Sursele bibliografice folosite în tratarea subiectului lucrării sunt: Sfânta Scriptură, dicționare teologice, manuale teologice, diverse lucrări teologice cu tematica respectivă, articole din revistele teologice periodice, informații culese din lucrări sau articole postate pe diverse site-uri din. Rețeaua Internet.

Toate informațiile obținute din sursele documentare menționate au fost prelucrate astfel încât să corespundă scopului acestei lucrări din perspectiva teologiei exegetice biblice

Lucrarea este structurată în patru capitole. Primul capitol, intitulat „Profețiile și rolul lor in istoria mântuirii”, prezintă pe scurt terminologia noțiunii de profeție, fiind subliniat faptul că profeția este metoda folosită de Dumnezeu pentru a dovedi adevărul Lui. De asemenea, este evidențiată concepția și realitatea profețiilor mesianice, precum și concretizarea profețiilor mesianice în cărțile istorice ale Vechiului Testament.

În capitolul al doilea, intitulat „Moise, profet și preot”, studiul se concentrează pe viața, vocația și activitatea lui Moise.

În capitolul trei, „Torah”, este prezentată o privire de ansamblu asupra Torah-ului cât si o scurtă incursiune in cele cinci cărți ale Pentateuhului.

Capitolul patru se ocupă cu profețiile mesianice din cele cinci cărți ale lui Moise precum si împlinirea acestor profeții în Noul Testament.

Capitolul 1.

Profetismul mesianic

Profeția.Terminologie

Oamenii și-au dorit dintotdeauna să cunoască ce le rezervă viitorul. În acest scop, antichitatea a apelat la tot felul de metode: oracole, ghicitul în măruntaie de animale, interpretarea viselor etc. De departe, profetismul biblic apare ca o instituție unică, prin care Dumnezeu întărea legământul cu poporul ales.

În Biblie fenomenul profetic este o temă teologică vastă, aici emit doar câteva considerații generale despre profeție. Dar ce este de fapt profetismul?

Etimologia verbului „a profeți” este greacă, provenind din propheteuo care, la rândul său, provine din pro-, înainte și phemi, a vorbi. Propheteia înseamnă a vorbi înainte, adică, în primul rând, a vorbi înaintea oamenilor (valența spațială) și, în al doilea rând a vorbi despre evenimente aflate în viitor (valența temporală). Insistăm asupra primei semnificații, adică rostirea unui om făcută înaintea oamenilor, întrucât Tanah-ul, Vechiul Testament, este considerat adesea, și în mod incorect, o carte de preziceri, de profeții care indică spre viitor, când de fapt el este Cuvântul lui Dumnezeu, care vorbesc inclusiv despre evenimente majore trecute (Creația, de exemplu).

În ceea ce privește persoana care profețește, profetul, în perioada timpurie, Tanah-ul evreiesc îl denumea nabi, un „văzător”, cu mențiunea că el nu era atât de mult unul care-L „vede” pe Dumnezeu, cât unul care are relații nemijlocite cu El, care „stă la sfat” cu El, primește rostirile Sale în formă audibilă și doar uneori i se împărtășesc și imagini (profeții apocaliptice) adăugate mesajului oral.

Paul Enns în Manual teologic (2005) explică termenul de profet astfel:

Profetul juca un rol important în vestirea binecuvântărilor viitoare ale împărăției lui Israel cu privire la promisiunea inițială făcută lui Avraam în Genesa 12:1-3 și amplificată sub Legământul Palestinian (Deuteronom 30:1-10) și cel Davidic (2Sam. 7:12-16).Slujba de profet a fost instituită în Deuteronom 18:15-18, anticipând imediat pe marele proroc, Mesia, de care va asculta poporul (Deuteronom18:18). Sunt folosiți câțiva termeni pentru a descrie slujba de profet. Cuvântul ebraic nabhi înseamnă purtător de cuvânt sau vorbitor și denotă o persoană care a fost numită sau chemată să proclame, ca un mesager, mesajul lui Dumnezeu. Un al doilea termen ebraic pentru profet este ro’eh, care înseamnă a vedea (1 Sam. 9:9) și care este un cuvânt mai vechi pentru profet, practic un sinonim a lui nabi. Roeh era denumirea populară pe când nabhi era termenul tehnic. Un al treilea termen, hozeh, înseamnă a vedea sau a privi și este sinonim cu ro’eh. Toți acești trei termeni sunt folosiți în 1 Cronici 29:29, sugerând astfel că ar fi sinonime.

Termenul „ro’eh” – „văzător”, este o numire antică a celui care „vede cu ochiul lăuntric cuvântul sau acțiunea lui Dumnezeu” (1 Sam. 9:9).

Termenul „ɧȏzeh” , tradus de asemenea „văzător”, „vorbește pentru Dumnezeu și din partea lui Dumnezeu”.

Dicționarul biblic ediția a doua, editat de „Cartea Creștină" Oradea 1995, este de aceiași părere în privința acestor trei termeni cu o complectare privitoare la originea lui Nabi. „… originea termenului nabi este disputată și se poate considera ca provenind dintr-o rădăcină acadiană. Asta însemnează că se poate referi la un proroc, ca unul care este chemat, sau ca unul care cheamă pe oameni în numele Lui Dumnezeu.” Tot cu privire la expresiile folosite pentru profeți, Dicționarul Biblic mai sus amintit notează: „Două descrieri generale par să fie folosite pentru prooroci: prima „omul lui Dumnezeu”, descrie felul în care aceștia erau văzuți de ceilalți oameni. Această expresie a fost folosită prima dată pentru Moise și a continuat să fie folosită până spre sfârșitul perioadei monarhice (de ex.1Sam. 2:27; 9:6; 1Împ.13:1. Faptul că scopul expresiei este acela de a arăta diferența dintre proroc și ceilalți oameni reiese foarte clar din cuvintele Sunamitei: „Iată, știu că omul acesta este un om sfânt al lui Dumnezeu.” (2 Împ. 4:9). Cealaltă expresie folosită în mod obișnuit este „slujitorul lui, (tău, meu) ”. Se pare că nimeni nu s-a adresat niciodată proorocului cu expresia „slujitor al lui Dumnezeu”, dar Dumnezeu a spus despre proroci că sunt slujitorii lui și în consecință, și celelalte pronume „al lui” sau „al tău” au fost folosite. (2 Împ.17:13, 23; 21:10; 24:2; Ezra 9:11).

După cum afirmă Dr. Vasile Talpoș, în cartea sa Studiu introductiv în profeția Vechiului Testament, „profetul era omul chemat de Dumnezeu din mijlocul poporului, înzestrat cu mesajul divin și trimis să transmită tot ceea ce voia Dumnezeu”.

În Dicționar al Noului Testament, Pr. Dr. Ioan Mircea definește profetul ca fiind „omul care spune dinainte cele ce nu se cunosc sau cele ce au să se întâmple în viitor. El este trimisul și unsul lui Dumnezeu și vorbește în numele Lui”.

Cuvântul nabi – „profet” poate avea în ebraică atât un sens activ „cel care vestește, vorbește pentru altul”, cât și un sens pasiv „cel care este chemat (de Iahve)”. În limba greacă profhmi, (de unde și profet) însemna fie „a vorbi înaintea cuiva” fie „a vorbi pentru, în favoarea cuiva”, iar profh,thj desemna crainicul divinității înaintea poporului.

Aceasta este definiția ipotezei critice moderne a profeției: O capacitate deosebită de a înțelege trecutul și de a proiecta învățămintele acestuia în viitor, cu probabilitatea de a se repeta.

În același timp, concepția biblică a profeției nu se limitează doar la descoperirea viitorului. „Ceea ce Duhul îi descoperă profetului poate să privească atât viitorul cât și prezentul sau trecutul”. Profeții au fost și niște predicatori inspirați. Pentru contemporanii lor ei au fost în realitate, predicatorii morali și etici ai unei religii spirituale.

Primul bărbat pe care Biblia îl numește proroc (în ebr. nabi) a fost Avraam (Gen. 20:7; cf. Ps. 105:15), dar prorocia VT a dobândit o formă normativă în persoana și activitatea lui Moise. Perspectiva profetică a istoriei își are originea în Moise. El a primit o chemare specifică și personală de la Dumnezeu. Inițiativa de a-l face pe cineva un proroc o are Dumnezeu (Exod 3:1-4:17). Prorocul stătea înaintea oamenilor, ca un om care a fost rânduit să stea înaintea lui Dumnezeu (1 Împ. 17:1; 18:15).

Istoria a devenit revelație datorită faptului că situației istorice i s-a adăugat un om pregătit dinainte să o interpreteze. Moise nu a fost lăsat să se lupte singur cu înțelesul evenimentelor în timpul desfășurării lor sau după ce acestea au avut loc; el a fost anunțat din timp despre evenimente și despre semnificația lor direct de către Dumnezeu. Același lucru s-a întâmplat cu toți prorocii. Israel a fost singura națiune din antichitate care a fost cu adevărat conștientă de istorie. Acest lucru s-a datorat prorocilor care, sub Domnul istoriei, i-au fost la rândul lor tributari lui Moise.

Tot lui Moise îi sunt ei tributari pentru preocupările etice și sociale. Chiar și înainte de chemarea lui, Moise a fost preocupat de bunăstarea poporului său (Exod 2:11 ș.urm.; cf. v. 17), iar după aceea, ca și dătător al Legii și proroc, el a schițat cel mai uman și mai filantropic cod al lumii antice, care reflecta preocuparea pentru cei neajutorați (Deut. 24:19-22, etc.) și pentru cei asupriți (de ex. Lev. 19:9 ș.urm.).

Mulți dintre proroci i-au înfruntat pe împărații lor și au jucat un rol activ în afacerile naționale, uneori un rol identic cu cel al unui om de stat. Acesta a fost rolul prorocului care îl avea de model pe Moise, care a dat legi pentru națiune, și care a fost numit chiar „împărat" (Deut.33:5).

În Moise vedem de asemenea acea combinare a proclamării și a prezicerii care poate fi întâlnită la toți prorocii. 

La Moise mai găsim alte două aspecte caracteristice prorocilor care urmau să vină după el. Mulți proroci au folosit simboluri atunci când și-au rostit mesajele (de ex. Ier. 19:. 4:1 ș.urm.). Moise a folosit mâna ridicată (Exod 17:8 ș.urm.) și înălțarea șarpelui (Num. 21:8), ca să nu mai amintim de cultul foarte simbolic al cărui reprezentant în națiune era el. Și în cele din urmă, și aspectul mijlocirii, caracteristic slujbei de proroc, poate fi găsit la Moise. El a fost „tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu" (Exod 18:19; Num. 27:5) și în cel puțin o ocazie, ca un om al rugăciunii a „stat în spărtura zidului" mijlocind pentru popor (Exod 32:30 ș.urm.; Deut. 9:18 ș.urm.; cf. 1 Împ. 13:6; 2 Împ. 19:4; Ier. 7:16; 11:14).

În concluzie, profeții Vechiului Testament au fost oameni ridicați de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie și decădere morală. În esența lor, acești oameni au fost în acțiunile lor niște conștiințe ale națiunii și niște patrioți. În general, mesajul profetic are două caractere: caracterul local și contemporan al vremii în care a fost rostit și caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Au apărut în vremuri de criză pentru a îndruma, mustra, avertiza și mângâia Israelul, combinând învățăturile lor morale cu numeroase preziceri ale unor evenimente viitoare ce privesc Israelul sau lumea. Dacă am vrea să rezumăm mesajul profețiilor într-o singură frază ar trebui să spunem că ele vestesc: înălțarea națiunii evreiești, căderea ei prin neascultare, risipirea ei printre neamurile lumii, binecuvîntarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din Israel, pocăința națiunii evreiești, reîntoarcerea evreilor în propria lor țară, revenirea Domnului Isus în slavă, instaurarea împărăției prin convertirea lui Israel la Domnul Isus și judecata tuturor împotrivitorilor împărăției.

Șirul profeților israeliți începe așadar cu Moise și se termină cu Maleahi. După tradiția ebraică, au activat 48 de profeți și 8 profetese. Tratatul talmudic Sanhedrin preciza că atunci când au murit ultimii profeți, Hagai, Zaharia și Maleahi, Duhul Sfânt S-a retras de la Israel.

În scrierile profeților Vechiului Testament, se întâlnesc trei genuri literare: relatări, viziuni și cuvântări care la rândul lor se împart în: vestirea viitorului, de obicei însoțită de amenințări cu judecata divină, vaiurile, retrospectiva istorică, utilizată ca motivație pentru vestirea pedepselor, disputa sau dialogul în controversă, avertismente, promisiunea sau vestirea mântuitoare.

Profețiiile mesianice și Mesia

Profeții Vechiului Testament au fost oameni alesi de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie și decădere morală a fiilor lui Israel. Adresându-se “unui popor tare în cerbice”, acești oameni inspirați au devenit prin acțiunile lor conștiințele națiunii iudaice. Mesajul lor profetic, pe lângă caracterul local și contemporan în care a fost rostit, s-a referit și la împlinirile viitoare ele planurilor lui Dumnezeu. Aceste profeții cu privire la viitor își au izvorul în contextul istoric în care profeții au activat (Isaia, 7:11-14).

În afară de profețiile referitoare la starea religioasă, morală și socială a poporului ales și soarta popoarelor vecine idolatre, profeții biblici au adus mesajul despre Mesia și pacea viitoare pe care acesta o va instaura. Planul mântuirii omenirii de sub osânda păcatului strămoșesc, rânduit de Dumnezeu, stă în strânsă legătură cu întruparea lui Mesia. Despre acesta vorbesc aghiografii Vechiului Testament începând de la Moise și încheind cu ultimul profet scriitor, Maleahi.

Pentru ca oamenii să recunoască și să înțeleagă această misiune a lui Mesia, Dumnezeu le-a descoperit pe cale supranaturală, prin profeții Vechiului Testament unele trăsături privind persoana și lucrarea Lui în lume. Având în vedere acest lucru, putem spune că scrierile Vechiului Testament conțin istoria mântuirii și aproape toate cărțile canonice vechi-testamentare vorbesc în sens profetic de venirea în lume a lui Mesia, care va întemeia o împărăție dominată de bunuri materiale și spirituale.

Ideea mesianică la profeții biblici formează temelia religioasă, morală și socială din perioada de pregătire a poporului ales, în special, și a omenirii, în general, de la căderea lui Adam în păcat și până la întruparea lui Domnul Isus Hristos. În jurul acestei idei mesianice sunt canalizate toate descoperirile vechi-testamentare, care alcătuiesc prima parte din iconomia mânturii, sau perioada pregătitoare de la căderea primilor oameni și până la venirea lui Domnul Isus Hristos, când se împlinesc toate cele profețite în persoana Sa.

Ideea mesianică traversează ca un fir roșu scrierile profetice și își are originea de la Dumnezeu, deoarece profeții n-au vorbit în numele lor când s-au referit la persoana și lucrarea lui Mesia în lume. Ea, s-a păstrat în puritatea ei pe calea revelației supranaturale, de aceea mesianismul la profeții biblici capătă o certă originalitate, care nu se poate identifica cu nici o concepție religioasă păgână (persană, babiloniană, egipteană, greacă, romană) despre mântuire. De aceea se poate spune că la profeții biblici, ideea mesianică are rol de pregătire a conștiinței și cunoașterii religioase, de iluminare și conducere spre Hristos. În acest sens profetismul este preludiul adevăratei cunoașteri a Logosului.

Mesianismul biblic constituie una din ideile fundamentale ale Vechiului Testament și una din componentele de bază în jurul căreia se desfășoară întreaga acțiune a sa.

Astăzi, în ambientul religiei iudeo-creștine, cuvântul mesianism nu indică numai așteptarea unei mântuiri care va fi realizată de un viitor Mesia, dar cuprinde toate acele mișcări politice și religioase care tind să reînnoiască societatea și să dea un răspuns tuturor problemelor de incertitudine și de angoasă care o oprimă. Așadar, prin mesianism, se înțelege conștiința religioasă transformată în așteptare și orientată spre viitor, prin care poporul lui Israel, neînsemnat ca număr, dar ales de Iahve ca moștenire a sa, îi aparține lui pentru totdeauna.

Din punct de vedere etimologic, termenul mesianism derivă din termenul ebraic „mașiah”, care reflectă credința într-un Mântuitor al lumii și care stă la baza religiei mozaice și celei creștine.

Mesianismul (conceptul mesianic) poate fi deci definit ca speranța sau așteptarea cu privire la venirea unui Mântuitor sau Salvator personal, cunoscut sub numele de Mesia (Mașiah) și a unei ere mesianice care va fi instaurată de către Salvatorul Mesianic. Era mesianică, instituită de Mesia, va fi caracterizată prin domnia lui Dumnezeu asupra întregului univers terestru și prin pace, prosperitate și bunăstare pentru Israel. De remarcat este faptul că o dată cu dezvoltarea gândirii mesianice, proces desfășurat in cadrul mai multor etape, s-a ajuns la atribuirea unui caracter universal mesianismului. Astfel se consideră că efectele acestei epoci vor fi resimțite intr-un mod pozitiv de către celelalte națiuni.

Mesianismul cuprinde în același timp o idee de restaurare și o utopie. O restaurare, căci era mesianică va reda tronul regatului evreiesc casei lui David și, potrivit concepției postexilice, va readuce pe toți evreii exilați în țara lui Israel. O utopie, deoarece era mesianică va marca realizarea unei societăți perfecte în care omenirea va trăi în pace și armonie și va slăvi un singur Dumnezeu.

De conceptul de eră mesianică sunt strâns legate noțiuni ca învierea morților, răsplata și pedeapsa (în același timp individuale și naționale), Judecata de pe urmă, Paradisul și Infernul. Cartea lui Isaia zugrăvește era mesianică sub un dublu aspect, catastrofic și utopic, care asociază Ziua Domnului, zi a tulburărilor și a haosului total, cu sfârșitul vremurilor, atunci când Casa Domnului se va ridica în vârful unui munte și toate neamurile pământului se vor grăbi spre acel loc al desăvârșirii spirituale. Evreii și creștinii au interpretat viziunea apocaliptică a celor patru fiare din Cartea lui Daniel ca o referire la sosirea erei mesianice, vestită prin înflorirea și prăbușirea a patru imperii succesive.

În Vechiul Testament toate textele care vorbesc despre persoana și lucrarea lui Mesia poartă numele de profeții mesianice. Așa de pildă, reformatorul John Calvin numește profețiile mesianice „dovada cea mai mare si convingătoare pentru creștinism”, exclamând: „Cum am fi crezut noi un om răstignit, că El este primul născut al Necreatului Dumnezeu si că va judeca tot neamul omenesc, dacă n-am fi avut mărturii despre el, mărturii ce-și au originea într-un timp când el nu era încă și nici nu apăruse” ?!

Urmărind șirul profețiilor profeților, observăm că ideea mesianică cunoaște o dezvoltare legată strâns de revelația divină și se conturează foarte mult după ce Dumnezeu a ales pe patriarhul Avraam, în virtutea credincioșiei sale, din seminția căruia se va naște poporul lui Israel. Acest popor a fost chemat de Iahve să păstreze curată credința în Unicul și adevăratul Creator al lumii. Cu acest popor, Dumnezeu va încheia legământ pe muntele Sinai prin mijlocirea proorocului Moise, ca să asculte de poruncile Sale și din sânul său va alege prooroci care să vorbească poporului nu numai de împlinirea Legii, ci și despre venirea lui Mesia în lume.

Așteptarea lui Mesia, a fost speranța fiecărui evreu, atunci când trecea printr-o perioadă de vitregie a vieții, era sursa forței poporului de a putea trece mai departe indiferent de câte nenorociri ar fi avut de înfruntat. Mesianismul a reprezentat intotdeauna in noetica filosofico-religioasă a evreilor, un punct de maximă importanță.

Profeții Vechiului Testament au inaugurat o nouă fază în dezvoltarea învățăturii privind persoana și lucrarea lui Mesia care se va naște dintr-un neam ales, dintr-o anume seminție și familie.

Făgăduința lui Mesia este anuțată de Dumnezeu imediat după căderea strămoșilor în păcat. Prima profeție mesianică s-a numit “Protoevanghelie” și are în vedere nașterea lui Mesia dintr-o urmașă a Evei: “Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Gen.3:15). Prin conținutul acestei profeții, Dumnezeu arată primilor oamani și urmașilor lor că lupta dintre ei și diavol nu va fi fără izbândă ci încununată de victorie atunci când se va întrupa Mesia.

Perioada da vărf în care ideea mesianică despre persoana și lucrarea lui Mesia, a cunoscut cea mai mare dezvoltare a fost cea a profeților scriitori, care au activat între secolele IX- V î. Hr. Profețiile mesianice din cărțile profeților sunt cele mai numeroase în raport cu cele din cărțile celelalte ale Vechiului Testament.

Profeții biblici au inaugurat o nouă fază în dezvoltarea învățăturii privind persoana și lucrarea lui Mesia. În scrierile profetice se pot distinge câteva idei generale ale profețiilor mesianice, din care amintim: universalitatea împărăției mesianice și desăvârșirea morală care va domina în toți cei ce vor face parte din această împărăție a lui Mesia. La toți profeții scriitori se evidențiază în acest sens, așteptarea unei noi ordini superioare în viața morală a omenirii, ordine morală care să fie dominată de sfințenie, fericire și pace la toți oamenii pământului.

Mesia

In gândirea iudaică prin termenul Mașiah – “Unsul” (ebr. מָׁשִיחַ ) este denumit Salvatorul și Mântuitorul de la sfârșitul zilelor. Întâlnit pentru prima oară in Levitic 4:3-5 în expresia „preotul uns” „preotul care și-a primit ungerea”, termenul a fost folosit la început pentru a descrie pe orice persoană care ar fi avut de îndeplinit o misiune divină – de la preoți, profeți și pană la regi. Prima dată cand cuvantul acesta primește conotații mesianice, este în 1Împ. 2:10, când se folosește sintagma ’’Unsul Domnului’’. De asemenea se poate observa că in cartea profetului Isaia, impăratului neevreu Cirus îi este atribuit numele de Unsul, Mașiah (Is.45:1), deoarece el era un executant al voinței divine. De cele mai multe ori acest termen are rezonanțe eshatologic- mesianice.

In conformitate cu promisiunea făcută lui David (2Împ.7:12-13), dinastia davidică a fost privită ca fiind in mod specisal aleasă (2Împ..22:51; Ps.72; Ps.110:1-4; Is.11:1-2; etc.), iar mai tarziu profeți ca Isaia și Ieremia au profețit despre apariția unui rege din casa lui David, a cărui domnie va fi glorioasă și care va fi desemnat de către Dumnezeu și va domni in numele Său.

Concepția cu privire la nașterea Mântuitorului a fost una din cele mai viu disputate probleme teologice. Odată cu apariția criticismului liberal și a conceptului de demitologizare, tot mai multe glasuri s-au ridicat împotriva conceptului de „naștere din fecioară”, fiind considerat, perimat și cu un caracter mitologic indubitabil. Bazele acestui concept sunt în primul rând nou-testamentare, insă în cele ce urmează dorim să facem o scurtă investigație vechi-testamentară și să observăm dacă nu cumva există, în pasajele mesianice ale Vechiului Testament afirmații cu privire la acest subiect. Unii comentatori consideră că în Vechiului Testament sunt argumente evidente în favoarea „nașterii din fecioară” a lui Mesia. Primul text, considerat ca unul care abordează această problemă, este Gen 3:15, supranumit de Skinner o Protoevanghelie. Feinberg, pornind de la această ultimă observație, dezvoltă bazat pe acest verset un adevărat concept cu privire la nașterea din fecioară. Expresia pe care se fundamentează abordarea lui Feinberg este „sămânța femeii”. Episcopul Harsby sugerează că această expresie exclude, din actul conceperii lui Mesia, existența unui tată de sorginte umană. Astfel, Feinberg, consideră că incă din Gen. 3 se poate vorbi despre nașterea miraculoasă a lui Mesia.

Cele mai multe referiri vechi-testamentare cu privire la nașterea din fecioară sunt făcute la Isaia 7:14. Se consideră că acest text abordează această temă, în modul cel mai clar din Vechiul Testament. Cuvântul care a creat dispute teologice este „fecioară”. Traducerea acestui cuvânt pare să fie piatra de încercare pentru o interpretare corectă a profeției. În Vechiul Testament este folosit un alt cuvânt atunci când se dorește desemnare aspectului virginității la o femeie (betulah). Traducerea corectă a cuvântului folosit de Isaia (almah) este „tânără femeie aflată la vârsta căsătoriei”.

Este clar faptul că Vechiul Testament susține existența unui concept al „nașterii din fecioară”. La început acest concept a fost negat de cei care doreau să reprime doctrina divinității Mântuitorului. Mai apoi, odată cu tendința de înlăturare a supranaturalului și accentuarea unui natural empiric, tot mai mulți teologi au încercat să distrugă conceptul biblic de „naștere din fecioară”.

Una dintre cele mai controversate probleme teologice este cea a naturii lui Mesia. Despre Domnul Isus teologia afirmă, că în persoana Să se regăsesc două naturi într-o singură persoană: Dumnezeu adevărat și totuși om, cele două naturi înglobându-se în una și aceeași Persoană indivizibilă.

În Vechiul Testament sunt câteva titluri, său nume generice, acordate lui Mesia. Fiecare din ele subliniază într-un mod concret una din cele două naturi. Umanitatea este reliefată de expresiile: Fiul Omului, Fiul lui David, Fiul lui Avraam, etc. Pe când aspectul divinității este evidențiat cu ajutorul titlurilor de: Dumnezeu, Domn, Iahweh, El, Elohim. Umanitatea lui Mesia este larg acceptată din perspectiva Vechiului Testament, însă divinitatea privită ca atribut al profilului vechi-testamentar mesianic, este un subiect controversat. Argumentația afirmațiilor următoare se rezumă la textele canonice ale Vechiului Testament, chiar dacă conceptul de Mesia divin pare anacronic în contextul monoteismului iudaic.

Cea mai clară referință privind Mesia ca persoană divină este Zaharia 13:7. Aici Dumnezeu vorbește despre Mesia Șil numește, „tovarășul Meu”. Domnul Isus, Însuși, în Noul Testament reiterează acest concept de egalitate, „Eu cu Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Egalitatea aceasta este una substanțială.

Existența Lui Mesia este una veșnică, iar diferențele dintre Tatăl și Fiul constau doar în ce privește compartimentarea lucrării, activitatea fiecăruia fiind specifică. Relațiile dintre Cei doi sunt de natură mutuală.

În Isaia 9.6 apar câteva nume care îi sunt atribuite lui Mesia: „Minunat”, „Sfetnic”, „Dumnezeu tare”, „Părintele veșniciilor”, „Domn al păcii”. Primul nume, „Minunat”, este folosit în Vechiul Testament pentru a ilustra atât activitatea omenească cât și cea divină. Prin urmare textul profetic din Isaia evidențiază, atât aspectul uman, cât și pe cel divin. Interesant este faptul că se folosește cuvântul ‘ēl, atribuit de obicei lui Dumnezeu. Chiar dacă, unii cercetători se îndoiesc de existența elementului divin în conceptul mesianic vechi-testamentar, cuvintele profetului Isaia vin în contradicție cu această opinie, titlurile acordate lui Mesia fiind un argument în favoarea divinității Acestuia.

Dacă argumentele prezentate anterior sunt predispuse controversei, există câteva referiri clare, neechivoce, în care termenul de Mesia este interschimbabil cu numele de Yahweh, care este folosit exclusiv pentru a desemna Divinitatea (Zaharia 14:9, Ps. 102:16, Ier. 23:5-6, Îs. 40:3).

În textul mesianic din Maleahi 3:1, se folosește titlul de Domnul (Adonai), fapt ce implică o anume origine divină a „Celui care vine” (Mesia). Psalmul 110 folosește același nume pentru a-L prezenta pe Mesia, pericopa aceasta este citată și în Noul Testament, de către Însuși Domnul Isus (Matei 22:43-44), ca argument în favoarea caracterului Său divin.

Psalmul 72 subliniază ideea unui Mesia veșnic. Iar pre-existența lui Mesia Ii conturează și mai bine divinitatea Sa. În teologia Noului Testament aceeași idee, de pre-existență, apare în forma conceptului de „logos” (Cuvânt întrupat, Ioan 1.14).

În gândirea iudaică, „gloria lui Dumnezeu” este un concept specific persoanei lui Dumnezeu și ea nu poate fi acordată nici unei alte persoane. Totuși după cum putem observa în Isaia 40:3-5, slava, cuvenită singurului Dumnezeu adevărat Îi este conferită lui Mesia .

Acceptarea divinității lui Mesia și implicit a lui Domnul Isus este o premisă importantă în formularea conceptului trinitarian despre Dumnezeu. În Vechiul Testament, monoteismul nu exclude posibilitatea unui Dumnezeu triunic. Expresia folosită în Deut. 6:4, pentru a evidenția existența unui singur Dumnezeu, este „achad”. Acest cuvânt reliefează ideea de unitate, însă nu una absolută, același cuvânt fiind folosit și în Gen. 2:24, când prezintă relația dintre Adam și Eva, ca soț și soție: „Cei doi vor fi una…”.

Titulatura, „Fiul Omului”, cea mai des folosită la adresa Mântuitorului atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, și aflată în atenția dezbaterii teologice, a fost considerată de către unii comentatori fără nici o conotație mesianică.

Daniel 7:13 conține cea mai explicită referire la titulatura de „Fiu al Omului”. Driver traduce această expresie prin: „un fiu al omului”. El consideră că textul nu acordă nici un titlu lui Mesia, ci intenționează doar să-i accentueze acestuia caracterul uman. Sunt multe alte controverse cu privire la ceea ce desemnează sintagma „Fiul Omului”. Folosirea, de către Domnul Domnul Isus, a acestei sintagme cu privire la propria-i persoană, îi întărește caracterul mesianic.

Totuși din analiza expresiei, în diferitele contexte în care apare, înțelegem că poate sublinia, atât divinitatea, cât și umanitatea lui Mesia. De asemenea aceeași sintagmă subliniază și ascultarea acordată de Fiul, Tatălui, în timpul activității Sale pe pământ. „Fiul Omului” este expresia vechi-testamentară care, pe de-o parte accentuează umanitatea lui Mesia, iar pe de altă parte devine un titlu reprezentativ pentru persoana Mântuitorului.

De asemenea caracterul umanității lui Mesia este relevat și de faptul că acesta ne este prezentat ca și „fiu al lui David”, descendența sa fiind regală, dar omenească (Ps. 110, Îs. 11:1-2, Ezechiel 34:24, Zaharia 6:12,13, etc.).

Slujirile mesianice în Vechiul Testament reprezintă domeniile de activitate ale lui Mesia în care există nevoia unei împuterniciri speciale: actul ungerii cu untdelemn ca act de inițiere într-o lucrare specială.

Termenul de Mesia se traduce prin „Unsul Domnului” iar în persoană și activitatea Lui sunt incluse toate cele trei oficii.

Slujirea de profet

Moise, în calitate de profet, este des prezentat în analogie cu Mesia. Marele lider al evreilor, prin care a fost dată Legea (Vechiul Legământ), afirmă: „Domnul vă va ridica un alt profet, ca și mine…” (Deut. 18:15). Acestei declarații îi urmează o promisiune din partea lui Dumnezeu: “Voi ridica dintre ei… un profet ca și tine…” (v.18), destinatarul acestor cuvinte fiind Moise.

Este în mod general acceptat faptul că profetul promis aici reprezintă, prin excelență, prototipul pe care Biserica primară l-a identificat cu persoana Domnul Isus. În calitate de profet Mesia este revelatorul perfect al adevărului divin. Persoana lui Moise se constituie într-o tipologie mesianică pe care o regăsim în aspecte importante ale lucrării Mântuitorului. Această analogie este folosită și de către autorii nou-testamentari (Evrei 3:5-6, Fapte 3:22-23) pentru a sublinia activitatea mesianică a Domnului Domnul Isus în calitate de profet. De asemenea și în Isaia 61:1 se face referire la lucrarea profetică a lui Mesia, cuvintele profeției fiind preluate de Însuși Domnul Isus (Luc. 4:18).

Slujirea de rege

În legământul davidic este anticipat un Rege special care este identificat cu Mesia, conducătorul unei Împărății veșnice (2 Sam. 7:12-13). În gândirea iudaică descendența davidică a lui Mesia este incontestabilă. Targumurile redau aceeași idee: Mesia prezentat ca un Restaurator al cultului de la Templu, ca un apărător războinic al lui Israel și un garant al instituirii unei împărății echitabile din punct de vedere social

Un targum redă textul profetic din Ieremia 30:9 astfel: „Și ei vor sluji lui Yahweh, Dumnezeul lor și vor asculta pe Mesia, Fiul lui David, regele lor…”, iar în Isaia 11:1,10 același targum afirmă, încă o dată, descendența davidică a lui Mesia. Toate aceste pasaje vechi-testamentare au fost folosite în serviciile sinagogale din iudaismul timpuriu. Chiar dacă aceste informații, prezentate de Targum, sunt considerate azi problematice, totuși ele reflectă accepțiunea unei anumite perioade din istoria iudaică.

Scrierile rabinice sunt alte surse care argumentează în favoarea unei linii genealogice a lui Mesia ce originează în David. Abordările rabinice acceptă, în general, ideea de Mesia ca și rege, „fiu al lui David”, care va institui o Împărăție ce va domina umanitatea.

Slujirea de rege al lui Mesia este indisolubil legat de conceptul de „Împărăție mesianică”. În Psalmul 72 apare într-un mod cât se poate de ilustrativ. Toate elementele caracteristice „noii Împărații” sunt prezente în acest psalm. Primul aspect important este cel al neprihănirii și al dreptății sociale, care vor domina Împărăția în care va domni Mesia. Apoi, caracterul universal al Împărăției, este un alt aspect, de importanță majoră, care apare în majoritatea textelor mesianice vechi-testamentare.

De asemenea Mesia ca rege este Cel care, aduce prosperitate materială și spirituală (Ps. 72:15-17), restaurând, în perioada Împărăției mesianice, închinarea adusă lui Dumnezeu (Ps. 72:18-19).

Viziunea iudaică, asupra timpurilor în care va domni Mesia, este preluată ca și concept de către Noul Testament, care consideră elementele vechi-testamentare ca fiind de natură simbolică.

Aceste elemente ilustrând realitatea unei Împărății spirituale. În această „Împărăție” sunt incluse și neamurile, după cum afirmă Iacov, la conciliul de la Ierusalim. (Fapte 15:15-16) „Împărăția mesianică” are și un aspect eshatologic. O eră în care Mesia va curma actuala ordine mondială și odată cu aceasta toate celelalte împărații de sorginte umană. Moment în care va fi instituită „Împărăția mesianică”, o perioadă a păcii universale absolute (Isaia 11:6-9), în antiteză cu orânduirile omenești caracterizate de conflicte meschine. Aspectul spiritual al Împărăției este evidențiat prin folosirea superlativului absolut și prin reiterarea motivului universalității. Prin urmare, Mesia ca și rege al unei “Împărății spirituale” cu un dublu caracter, prezent și viitor, nu este în contradicție cu Vechiul Testament.

Slujirea de preot

Preotul Vechiului Testament, ales de Dumnezeu și împuternicit de Acesta, reprezenta omul, înaintea Divinității, aducând jertfă pentru ispășirea păcatelor. Melhisedec, poate fi considerat prototipul slujirii mesianice de preot. Există numeroase încercări de a-l identifica pe Melhisedec ca și personaj istoric, însă, pentru lucrarea de față, această problemă este de mai puțină importanță. În psalmul 110 se asociază într-un mod analogic imaginea lui Mesia cu cea a lui Melhisedec. Psalmul acesta fiind citat de către autorul epistolei către Evrei, atunci când dezbate problema slujirii de preot a Mântuitorului (Evrei 5:6,10; 6:20, 7:17,21). În primul rând elementul, pentru care se folosește această comparație, este mai întâi permanența. Adică un Mesia preot care deține prerogativele unei preoții veșnice. Apoi, preoția de acest tip este considerată ca fiind la un nivel superior celei aronice și levitice. Slujirea preoțească al lui Mesia să intenționat să fie prezentat calitativ infinit superior, conceptului preoțesc obișnuit vechi-testamentar.

Preoția lui Mesia se relaționează și la aspectul soteriologic. El este preotul perfect care aduce și reprezintă jertfa, de aceea jertfa Sa are o valoare eternă, specială. (Îs. 52:13- Îs. 53:12).

Psalmul 110:4 reiterează ideea de rege și preot în relație cu Mesia. Melhisedec însuși este rege al Salemului și preot în același timp. Această intersectare între sacru și profan fiind un lucru obișnuit în cultura orientală, inevitabilă dacă se are în vedere modul de organizare statal existent în acea perioadă. Mesia este, în același timp, la modul superlativ absolut, rege și preot.

Limbajul Vechiului Testament fiind, în acest caz, metaforic. Așadar preoția lui Mesia este una de natură spirituală, care are directă legătură cu rolul Său de unic mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor. Slujirea de preot a lui Mesia poate fi, deci, asociat lucrării Sale soteriologice.

Capitolul 2. Moise profetul

Pentru a înțelege lucrarea pe care Moise a făcut-o în timpul vieții sale, este necesar să cunoaștem contextul social în care a trăit, într-un cuvânt cine a fost Moise.

Potrivit Bibliei, numele de Moșe (Moise) s-ar explica astfel: “Ea i-a pus numele Moșe (Moise), căci, a zis ea, «l-am scos din apă (meșitihu)»” (Ex. 2, 10). Totuși, numeroși exegeți consideră această interpretare că pur omiletică. Multe alte etimologii au fost propuse.

În afara Bibliei, nu există nici o altă sursă de informație cu privire la Moise. Pentateuhul este principalul depozitar al acestor date și totodată sursa la care se referă toate celelalte aluzii biblice, cu excepția lui Osea 12, 14 și, poate, a lui Mică 6, 4 și Isaia 63, 11, ca și a datelor genealogice din Jud. 1, 16; 4, 11; 18, 30 și din 1 Cron. 23, 14-15).

2.1. Identitatea lui Moise

Moise a fost „profet și legiuitor, care a scos poporul evreu din Egipt și l-a condus până la hotarele Pământului Făgăduinței; personajul central al apariției și formulării religiei iudaice.” S-a născut în Egipt, în jurul anului 1485 î.H., „în familia leviților Amram și Iochebed… tocmai pe când era dată porunca exterminării tuturor copiilor de parte bărbătească.”

Despre cât de grele au fost timpurile în care s-a născut Moise numeroase cărți redau acest aspect și scot în evidență greutatea și necazurile prin care trecea poporul lui Dumnezeu.

Astfel, istoricul evreu din primul secol, de origine regală și preoțească, care a descris Primul război evreo-roman, Flavius Josephus, scriind despre nașterea lui Moise scoate în evidență acest lucru, dar arată și faptul că nașterea lui a fost profețită, asistată și controlată încă de la început de Dumnezeu:

Amaram, bărbat de vază din rândul evreilor, avea el însuși serioase temeri, fiindcă soția lui rămăsese grea, punându-l într-o mare încurcătură. El și-a înălțat ruga spre Dumnezeu și l-a implorat să aibă grijă de soarta oamenilor săi,… Domnul s-a îndurat de el, i-a ascultat ruga, i s-a arătat în vis și l-a încurajat să nu aibă nici o îndoială în privința viitorului… Căci băiatul de teama căruia egiptenii vor să-i ucidă pe toți copiii israeliților al tău va fi. El va rămâne nedescoperit de cei ce stau la pândă să-i ia viața, va fi crescut în chip minunat și va elibera neamul evreilor din robia egipteană. Iar amintirea lui va perpetua în rândul neamurilor care vor veni, atât printre evrei cât și printre străini, această binefacere pe care Ți-o fac Ție și urmașilor tăi. Va avea și un frate și se va bucura de atâta trecere încât mă va sluji ca preot, și el, și cei ce se vor naște din dânsul, în vecii vecilor!

Tot Josephus spune:

Unul dintre scribii lucrurilor sfinte (căci ei erau pricepuți în prezicerea celor ce urmau să se întâmple aievea) l-a vestit pe rege că în vremea aceea urma să se nască din sânge evreu un copil care, lăsat să crească mare, îi va înlătura pe egipteni de la domnie, făcând ca israeliții să devină mai puternici; virtutea îi va fi neîntrecută și amintirea lui va dăinui veșnic. Speriat de prezicerea lui, regele a poruncit ca toți băieții aduși pe lume de seminția israeliților să fie de acum încolo aruncați în fluviu și uciși;…

Referitor la dinastiile faraonilor Egiptului și localizarea Exodului sau a vieții lui Moise, Halley, misionar al Bisericii Creștine Americane „Discipolii ui Hristos”, spune:

Dacă Exodul a avut loc sub Merneptah, atunci Ramses al II-lea a fost marele asupritor al Israelului, a cărui fiică l-a crescut pe Moise. Astfel Moise a fost crescut fie sub domnia lui Thotmes al III-lea, fie sub cea a lui Ramses al II-lea, amândoi fiind printre cei mai renumiți faraoni ai Egiptului. Iar Moise a scos Israelul din Egipt fie sub Amenhotep al II-lea, fie sub Merneptah.

Schultz, profesor de studii biblice și de teologie la Universitatea Wheaton, unde a predat timp de 41 de ani, concluzionează că: „Moise s-a născut în vremuri primejdioase. El a fost adoptat de fiica lui Faraon și s-a bucurat de avantajele educației în cel mai important centru de civilizație. Deși nu se menționează în Exod, Ștefan când se adresează Sinedriului din Ierusalim se referă la Moise ca fiind instruit după înțelepciunea egipteană.”

Dar chiar dacă se poate observa cu ușurință că Moise s-a născut în condiții atât de grele și potrivnice, la fel de ușor cititorul vieții lui Moise vede că Dumnezeu a lucrat într-un mod providențial. Dacă nu ar fi fost prigoana împotriva evreilor, Moise nu ar fi putut crește la curtea faraonului și nu ar fi putut să primească educația aleasă de la palatul faraonului. Cea care l-a găsit pe Moise a fost fiica faraonului, care l-a adoptat și crescut ca pe propriul ei fiu.

‚Fiica lui Faraon’ care l-a adoptat pe Moise e considerată în general a fi fost renumita regină Hatseput. Faptul acesta ar fi putut să-i permită a fi moștenitor la tron… ar fi putut deveni rege, ocupând cel mai semeț tron de pe pământ la momentul aceea. Se crede că atunci când Moise s-a făcut mare, ar fi fost numit într-un post înalt din guvernul Egiptului… Trebuie să fi atins negreșit o deosebită putere și reputație, de vreme ce mai târziu a fost ales de Dumnezeu să întreprindă o sarcină atât de măreață cum a fost eliberarea Israelului.

Moise primește o educație aleasă, dar este crescut și de mama lui care a fost la palat pe post de doică. Probabil că mama lui este cea care i-a dat educația religioasă, el știind că poporul lui este cel evreu și nu cel egiptean. Halley surprinde acest aspect:

Criticii lui, cum veniră și plecară, dar el rămâne cel mai proeminent om din perioada precreștină. Căci Moise a luat un neam de sclavi și, în condiții neînchipuit de grele, i-a închegat, formând o națiune puternică ce a schimbat radical întreg cursul istoriei. A fost levit (1). Miriam a fost sora care a pus la cale salvarea lui (15:20). Tatăl lui s-a numit Amram; mama Iochebed (6:20). Și ce mamă a fost! Încă din pruncie i-a imprimat atât de tare tradițiile poporului său, încât toate ademenirile palatului păgân de mai târziu n-au fost în stare să-i șteargă vreodată vreuna din acele prime impresii ale copilăriei. A avut parte de cea mai aleasă educație pe care i-o putea da Egiptul, dar asta nu l-a făcut să se îngâmfe, nici nu l-a determinat să-și piardă credința simplă din copilărie.

Știind acest lucru Moise încearcă în felul său să-și ajute poporul, dar nu face decât să-și înrăutățească situația, astfel ajungând fugar în Madian, loc unde își va petrece următorii 40 de ani, dar acum nu ca și un prinț moștenitor, ci ca păstor la oi. „În providența lui Dumnezeu, anii aceștia au făcut parte din procesul de formare a lui Moise. Singurătatea și asprimea vieții în pustiu a dezvoltat în Moise calități trainice de caracter care nu ar fi fost posibil de obținut în traiul ‚în puf’ de la palat. Mai mult l-a familiarizat cu regiunea prin care avea să călătorească mai târziu în fruntea poporului Israel, timp de 40 de ani.”,

Moise s-a căsătorit cu o madianită pe nume Sefora, fiica lui Ietro, numit și Reuel. Ca preot al Madianului, Ietro trebuie să fi fost un conducător. Madianiții au descins din Avraam, prin Chetura (Gen. 25:2); și trebuie să fi avut tradiție despre Dumnezeul lui Avraam. Moise a avut doi fii, Ghersom și Eliezer. Unele tradiții susțin că Moise a scris cartea lui Iov, în timpul celor 40 de ani petrecuți în Madian.”,

Odată cu Exod începe istoria propriu-zisă a lui Moise. Viața și opera să constituie subiectul cărților Exod, Levitic, Numeri și Deuteronom, care au fost scrise chiar de el. Istoria lui Moise cuprinde cam o șeptime din Biblie și e de vreo două ori mai mare decât Noul Testament.”

„Chemarea lui Moise e într-adevăr semnificativă în lumina originii și pregătirii sale. La curtea lui Faraon a înțeles că va trebui să se împotrivească autorității. Nu fără motiv a șovăit el să ceară eliberarea lui Israel. Dumnezeu l-a asigurat pe Moise de ajutorul divin și a pregătit trei miracole spre a-i da autoritate în fata israeliților.”

2.2. Moise în calitate de profet

Profeții au reprezentat un mijloc foarte important prin care Dumnezeu s-a revelat oamenilor în Vechiul Testament. Prin profeți, Dumnezeu a vorbit în multe feluri oamenilor, înainte de a vorbi în cel mai hotărâtor și desăvârșit fel, prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos.

În general slujba de profet a primit conotații care au de-a face cu prezicerea viitorului. Dar a limita rolul profetului doar la sensul dezvăluirii viitorului nu ar fi altceva decât o limitare a slujbei profetice și a profetului însuși. Cărțile profetice dezvăluie clar și preocuparea profeților cu problemele oamenilor din mijlocul lor.

Particulă, pro’ din alcătuirea cuvântului nu înseamnă doar a prezice sau a spune ceva, ci a vorbi pentru a comunica voia lui Dumnezeu. Profeții au fost cei care aflați sub influența Duhului Sfânt al lui Dumnezeu au transmis oamenilor din timpul lor poziția lui Dumnezeu cu privire la anumite lucruri.

Așadar se poate concluziona că profetul este cel care vorbește pentru Dumnezeu. Cuvintele nu sunt ale lui, ci sunt cuvintele lui Dumnezeu, cuvinte care nu provin din produsul minții profetului.

Dumnezeu Însuși ne dă o definiție și o descriere a profetului în Deuteronom 18:18:, Le voi ridica din mijlocul fraților lor un prooroc ca tine (Moise), voi pune Cuvintele Mele în gura lui, și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.” Astfel, profetul este omul chemat de Dumnezeu, omul ales de Dumnezeu, trimis de Dumnezeu pentru a transmite mesajul Lui Dumnezeu.

Moise a fost un profet în primul rând pentru că el a avut parte de chemarea lui Dumnezeu în lucrarea de eliberare a poporului Său. Chemarea aceasta a avut loc pe când Moise era în Madian și păștea turmele de oi ale socrului său:, Moise păștea turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie, și a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb.” (Exod 3:1). Philon din Alexandria povestește chemarea lui Moise în lucrarea lui Dumnezeu într-un mod cu totul aparte:

Moise s-a oprit într-o vâlcea și a avut în fata ochilor o priveliște care l-a surprins din cale afară. Acolo se afla un rug năpădit de spini și tare sfrijit. Fără să fie deloc aproape de foc, el s-a aprins pe neașteptate, dar, în ciuda faptului că era în întregime învăluit de o flacără mare, de la rădăcină până la capăt, ca și cum văpaia ar fi pornit dintr-un izvor Țâșnitor, rugul rămânea neatins, fără să se mistuie, de parcă substanța lui ar fi fost nevătămabilă și nu o materie inflamabilă, încât ai fi zis că, dimpotrivă, focul îl hrănea. În mijlocul flăcării se înălța o formă nespus de frumoasă, care nu semăna deloc cu nici un obiect văzut de ochiul omenesc, o făptură într-adevăr divină, răspândind o lumină mai strălucitoare decât focul, iar această formă putea să pară o întruchipare a Ființei. S-o numim un Înger, căci ea vestea ca atare ceea ce urmau să se întâmple, printr-o tăcere mai grăitoare decât cuvântul, recurgând la o arătare de o măreție neasemuită.

Chemarea specială din partea lui Dumnezeu, este unul din criteriile fundamentale, fără de care nu poate să existe slujba de profet. Chemarea aceasta este una suverană din partea lui Dumnezeu. El, Dumnezeu hotărăște cine să fie profetul său, timpul când acesta să lucreze și împrejurările în care va lucra.

Această chemare cuprinde un complex de elemente cum ar fi contactarea persoanei de către Dumnezeu, dezvăluirea obiectivului lui Dumnezeu, a planului și a voii Divine, încredințarea mesajului, înzestrarea profetului cu tot ceea ce este nevoie pentru lucrare și împuternicirea din partea lui Dumnezeu.

Dar răspunsul profetului este un răspuns de ezitare, împotrivire și chiar de necredință. Dacă Moise cu 40 de ani în urmă a crezut că poate rezolva problemele poporului din care făcea parte, acum, trecut prin „școala lui Dumnezeu” se vede nevrednic și neputincios în a face această lucrare. Moise se plânge înaintea Domnului:, Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, și să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” (Exod.3:11);, Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea ușoară; și cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbești Tu robului tău; căci vorba și limba mi-este încurcată.” (Exod 4:10);, Ah! Doamne, trimite pe cine vrei să trimiți.” (Exod.4:13).

Toate aceste șovăiri, pe care Moise le are, șovăiri care de fapt a caracterizat pe fiecare profet, arată faptul că de fapt ei au fost conștienți de puterea și măreția lui Dumnezeu. El arată faptul că este neputincios de a face această lucrare, fapt care arată dependența de Dumnezeu, de cel care l-a chemat să facă această lucrare.

Dumnezeu spulberă obiecțiunile ridicate de Moise datorită ezitării astfel:

Când Moise, privind la sine, spune că el nu este vrednic pentru această lucrare, Dumnezeu îi arată că El Însuși îl va însoți. Când Moise își exprimă ignoranța, spunând că nu știe numele lui Dumnezeu, acesta i Se descoperă sub numele sublim de…” Eu sun cel ce sunt”… Când Moise prezintă frica de nereușită, Dumnezeu îi încredințează câteva minuni, prin care să se poată legitima în fata poporului… Când Moise apelează la inabilitatea sa în ceea ce privește vorbirea, Dumnezeu îi aduce aminte că El îl putea face pe om să vorbească sau să fie mut… În sfârșit, când Moise refuză, cerând ca Dumnezeu să-l trimită pe altul, Dumnezeu îl dă pe fratele său – Aaron -, care avea o vorbire ușoară și care îi va servi ca profet, vorbind în locul lui.

Amploarea responsabilităților și a implicaților pe care le are lucrarea lui Dumnezeu, duce la refuzul de a îndeplini chemarea. Dar chiar dacă Moise refuză pentru început chemarea lui Dumnezeu, din cauza fricii și a faptului că nu este în stare să facă această lucrare, fapt care de altfel arată maturizarea lui Moise, Dumnezeu întotdeauna pune la dispoziția slujitorilor săi și tot ceea ce este necesar pentru realizarea a ceea ce El dorește.

Astfel putem spune că Dumnezeu înzestrează pe cei chemați. Moise este echipat cu prezența Domnului, cu puterea de a face minuni specifice ce aveau să dovedească supremația lui Iahve față de zeitățile Egiptului.

Profetul dispune de un atu indiscutabil pe care Dumnezeu îl dă profeților Săi, astfel că ei putea să spună” Dumnezeu m-a trimis”. Acest atu aduce cu sine înzestrarea profetului potrivit cu nevoia misiunii pe care trebuie să o împlinească. Profeții erau oameni ai lui Dumnezeu, oameni împuterniciți de către Duhul Sfânt, oameni care puteau să transmită ceea ce Dumnezeu le încredința, dar acest lucru aducea cu sine și o mare responsabilitate pentru profet, putem spune că îl încărcau pe profet cu mare răspundere înaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte profetul este instrumentul revelației divine a lui Dumnezeu.

După ce inițial, profetul refuză chemarea lui Dumnezeu, în cele din urmă ajunge să fie conștient de faptul că scopul existenței sale este acela de a transmite cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru pune pasiune în inima profetului, lucru care de altfel îl ajută în toate momentele de criză din viața sa, îl ajută să treacă peste aceste momente, conștient de faptul că aceasta este chemarea vieții sale. Ratarea acestei chemări ar însemna la urma urmei ratarea vieții sale.

2.3. Moise, tip al Domnului Isus Hristos

Asemănările dintre evoluția vieții lui Moise și a vieții Domnului Isus Hristos sunt deosebit de evidente, Moise prefigurând prin viața și lucrarea lui într-un mod sumar și modest pe Domnul Isus Hristos venit în trup omenesc.

În ceea ce privește nașterea lui

Moise a avut parte de o naștere deosebită în sensul că el era mort înainte de a se naște datorită hotărârii criminale a lui Faraon de a omorî orice copil evreu de sex masculin. De asemenea el a fost scăpat într-un mod miraculos de mâna lui Faraon chiar în Egipt. Copilul sclavilor ajunge în palatul celui care l-a sortit pieirii. Într-un mod similar, prin intervenție divină, Domnul Isus Hristos a fost scăpat în mod miraculos de mâna lui Irod cel Mare, familia refugiindu-se în Egipt. ,,Cel care a înțelepțit-o pe mama lui Moise ce să facă în vederea salvării fiului ei, acum îl va înștiința pe credinciosul Iosif și-i va spune: ‘Scoală-te, ia pruncul și pe mama lui și fugi în Egipt’.”

Există o legătură generică și în ceea ce privește înțelepciunea lui Moise și a tânărului Isus, după cum descoperim în Sfânta Scriptură. Despre Moise se spune: ,,Moise a învățat toată înțelepciunea Egiptenilor, și era puternic în cuvinte și în fapte. (Faptele 7:22)” Iar despre Domnul Isus se spune: ,,Și Isus creștea în înțelepciune, în statura, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. (Luca 2:52)”

În ceea ce privește chemarea lui

Moise a petrecut 40 de ani în pustie pană a fost chemat de Domnul printr-o arătare miraculoasă. Mântuitorul a petrecut la rându-I 40 de zile în pustie pană când și-a început lucrarea. Este posibil ca și Domnul Isus să fi experimentat o chemare în acest timp, dar Fiul era într-o permanentă părtășie cu Tatăl și nu avea nevoie de de o chemare ieșită din comun, chemarea Sa la slujire avându-și originea în eternitate. Referitor la chemarea Domnului Isus Hristos, Isaia face o referire clară cu privire la aceasta: ,,Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, și Te voi lua de mană, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați, și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întunerec. (Isaia 42:6)”

Moise și-a făcut cunoscută chemarea din partea Domnului, aducând dovezi clare, dar și prin mesaj (cf. Exodul 4:28-30). Domnul Isus și-a făcut cunoscută chemarea în Sinagogă citând din Cartea profetului Isaia (cf. Isaia 61:1-2): ,,Duhul Domnului este peste Mine pentru că M-a uns… (Luca 4:18)”.

În ceea ce privește lucrarea lui

Atât Moise, cât și Domnul Isus sunt promotorii a două legăminte. Domnul Isus a dat noile legi în predica de pe munte (cf. Matei c.5-7), precum Moise la Muntele Sinai. Atât mesajul lui Moise, cât și cel al Domnului Isus au fost mesaje de izbăvire, reprezentând direct mesajul lui Dumnezeu pentru oameni și inițiativa Sa mântuitoare (cf. Exod 3:9-10; Luca 4:18-19).

De asemenea Moise se evidențiază ca un conducător care mijlocește pentru popor: ,,Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, șterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o! (Exodul 32 :32)” Mântuitorul mijlocește în cer și El pentru copiii Săi răscumpărați așa cum a făcut și în timpul cât a fost pe pământ: ,,Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi I-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi. (Ioan 17 :9)” Dumnezeu Și-a găsit plăcerea în slujirea lui Moise și a confirmat acest lucru public (cf. Num. 12 :7-8). Cu atât mai mult Și-a găsit plăcerea în Fiul Său și a confirmat această în mod public și total, ba mai mult, El trebuie să fie ascultat, deoarece autoritatea Fiului este divină, El este autoritatea Însăși (cf. Matei 3 :17; 17 :5 ; Marcu 9 :7 ; Luca 9:35; 2 Petru 1 :17).

„Preotul este omul desemnat să facă anumite lucruri în locul altor oameni în ceea ce privește relația cu Dumnezeu. Adică, el este un mijlocitor.” În sensul acesta unii cercetători văd în Moise un arhetip al Domnului Isus Hristos.

În afară de Isus, nu i s-a dat nici unui alt om harul de a fi agent al atâtor manifestări extraordinare ale Puterii Divine:

Plăgile din Egipt; Secarea apelor Mării Roșii; Îndulcirea apei la Mara; Prepelițele trimise în pustia Sân și la Tabera; Patru zeci de ani Mana nu a lipsit nici o zi; Apă din stâncă la Refidim și Meriba; Scene cataclismice la Sinai; Vocea lui Dumnezeu din munte; Cele Zece Porunci săpate în piatră cu degetul lui Dumnezeu; Fața lui Moise strălucește. Moise a vorbit față în față cu Dumnezeu; Lepră trimisă pentru Miriam și apoi luată de la ea. Înghițirea lui Core și a celorlalți rebeli în adâncul pământului; Plăgile punitive de la Tabera, Kades și Peor; Înmugurirea toiagului lui Aaron; Vindecarea oamenilor prin Șarpele de Aramă. Măgărița lui Balaam rostește uimitoare profeții; Israel este călăuzit miraculos 40 de ani printr-un nor. Hainele nu li s-au învechit, iar picioarele nu li s-au umflat. Moise nu ar fi putut izbăvi pe Israel din Egipt și nu i-ar fi putut trece cu bine prin pustie 40 de ani dacă nu ar fi fost ajutorul miraculos și direct al lui Dumnezeu. Acest privilegiu deosebit, ca de altfel și al lui Pavel, a fost însoțit de o suferință aproape de necrezut.

La mai puțin de trei luni după ce au ieșit din Egipt, israeliții au poposit la Muntele Sinai, munte unde ei au intrat în legământ cu Dumnezeu. Acest loc și ceea ce s-a întâmplat aici, a constituit un punct crucial în viața națiunii Israel. Aici se poate întrezări cel mai bine funcția de preot a lui Moise.

Legământul de la Sinai este baza religiei relevate și temelie a acțiunii răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru neamul uman… Promisiunile Legământului sunt sclipitoare. Prin acest legământ, Israel urma să fie un popor ales, o împărăție de preoți, o națiune sfântă. Scopul lui Dumnezeu era să-și formeze un popor prin care El să se apropie de oameni, iar oamenii de El. Or, acesta era rolul preotului. Preotul trebuia să fie ales de Dumnezeu și să fie separat prin sfințeniei și prin vrednicie.

În sensul acesta, Moise „a fost o strălucită prefigurare a persoanei lui Hristos, întrupat în Isus din Nazaret,… spre a fi Emanuel, ‚Dumnezeu cu noi’ (Ioan 1:14; Îs. 7:14).”

Moise a fost un preot pentru că el a fost cel care a mijlocit pentru popor. Prin el Dumnezeu s-a revelat poporului Său. Prin el Dumnezeu și-a făcut cunoscută Legea Să. Unele din ele sunt similare cu legile lui Hammurabi pe care Moise le va fi cunoscut negreșit. Și deși e posibil ca Moise să fi fost influențat de educația sa egipteană și de tradiția babiloneană, totuși îl găsim repetând la nesfârșit expresia: „Așa vorbește Domnul”, arătând că aceste legi proveneau de la Însuși Dumnezeul lui Israel, numit „Cel ce sunt”.

Legea lui Moise a fost rânduită de Dumnezeu să fie „îndrumător spre Cristos” (Gal. 3:24). Unele din prevederile sale au fost adaptate la, împietrirea inimii” lor. Astfel Moise a avut rolul de preot în poporul Israel. „Biblia îl numește, robul lui Dumnezeu’ (Deut. 34:5) și îl descrie ca, foarte smerit, mai smerit decât orice om de pe fata pământului’ (Num.12:3).”

Moise a fost doar o ilustrare a ceea ce avea să fie Domnul Isus Hristos, Preotul suprem. Așa cum am arătat mai sus rolul preotului era să facă anumite lucruri în locul oamenilor, iar în Hristos „această slujbă de mijlocitor sau de preot se împlinește în două moduri: în primul rând, Hristos se oferă pe Sine ca jertfă pentru păcat (lucru pe care, în Vechiul Testament nu-l puteau face) și în al doilea rând, Hristos mijlocește pentru poporul Său în cer.”

Astfel, Moise rămâne o figură impresionantă pe firmamentul istoriei omenirii. Se spune despre el, că a fost primul înțelept evreu și cel care a inventat scrisul ebraic. Literatura evreiască elenistică arată că a fost „învățătorul lui Orfeu, inventatorul artei scrisului, primul filozof, dar și inventatorul unor felurite mașinării folositoare în război și în timp de pace.” Cel ce a fost Aristobul, „primul filozof exeget, afirma că Homer și Hesiod ar fi utilizat în mare măsură informații extrase din cartea lui Moise.”

Filon a susținut că legile grecești au fost inspirate de la Moise și că teoria lui Heraclit asupra contrariilor ar fi fost furată de la Moise. Iosefus spune că „Moise a fost cel mai vechi legiuitor al lumii, urmat de Platon și de filozofii greci care i-ar fi fost discipoli,” și multe alte astfel de lucruri sau scris și spus despre Moise. De asemenea s-a scris și împotriva lui Moise, cum că ar fi fost „instigatorul unui mod de viață întemeiat pe izolare și ură față de străini.”

Astfel un preot Egiptean Manethon (sec.al III-lea) a afirmat despre Moise că ar fi fost „un preot rebel din Heliopolis, pe nume Osarsif, care ar fi poruncit evreilor să sugrume animalele sacre ale Egiptului și care ar fi domnit timp de treisprezece ani asupra egiptenilor, tratându-i cu mare cruzime, până a fi în sfârșit alungat de către faraonul Amenofis.”

Capitolul 3. Torah

Cuvântul “Tora” este derivat din rădăcina ebraică irh (“a preda”) și se poate traduce prin “învățătură” sau “instruire”. Termenul “Lege”, prin care se traduce, în general, cuvântul “Tora”, urmează traducerea grecească nomos, dar dă impresia greșită că ansamblul Torei ar avea un caracter juridic.

În Pentateuh, cuvântul este adesea utilizat în legătură cu subiecte particulare, precum “tora privitoare la nazireu” (Num. 6:21), sau apare numai la plural ca o totalitate a acestor doctrine (Gen. 21:5; Exod. 16:28). Totuși, în Deuteronom, cuvântul figurează la singular cu articol definit și pare a desemna ansamblul legislației mozaice ca un tot: “Iată Tora pe care Moise a dat-o fiilor lui Israel” (Deut. 4:44; 29:20; 30:10). Termenul revine în celelalte cărți ale Bibliei, precum “Tora Domnului” și “Tora lui Moise”, deosebind astfel Pentateuhul de restul Bibliei (Ios. 1:7; Ezra 3:2; 7:10; Neem. 8:8; Mal. 3:22). Așa încât cuvântul “Tora” face trimitere în primul rând la Pentateuh.

A desemna astfel Pentateuhul drept “Tora” implică, în mod tradițional, ideea că acesta este o singură operă, redactată de către Moise, al cărei conținut în ansamblu exprimă natura Legământului între Dumnezeu și poporul său, Israel. Pentateuhul se termină cu moartea lui Moise și intrarea iminentă a poporului lui Israel în Țara Făgăduită. Dat fiind statutul suprem al lui Moise, ca profet și purtător de cuvânt al lui Dumnezeu (Deut. 34:10), desemnarea Pentateuhului ca Torat Moșe arată că numai aici se găsește nucleul legislativ al iudaismului. Totuși, prin extensie, ansamblul Bibliei scrise, cu alte cuvinte canonul evreiesc, compus din 24 de cărți, este uneori desemnat ca “Tora” (Dan. 9:10-13). Se socotește că aceste cărți au fost scrise cu ajutorul Spiritului de sfințenie (Ruah ha-kodeș), care reprezintă o formă de inspirație divină sau profetică. Dar iudaismul tradițional a făcut în permanență distincție între cele trei diviziuni ale Bibliei, după sfințenia lor relativă, gradele lor de profeție și deci după nivelul lor de autoritate

3.1. Torah. Privire de ansamblu

3.1.1. Numele Pentateuhului

Prima carte a Vechiului Testament, Pentateuhul, sau „Legea lui Moise” (după 1 Împ. 2: 3; 2 Împ. 14:6; Ezra 3:2; 7:6) este alcătuită din cinci cărți, de unde și numele ei ebraic: Humaș („cinci”) sau hamișa humșe Tora („cinci cărți ale Torei”) și cel grecesc: Pentateuhos.

Cele cinci cărți ale lui Moise au fost numite de iudei, cu privire la cuprins, Tom: Lege, cu privire la autorul omenesc Tora Moșe: Legea lui Moise, cu privire la autorul principal Tora Iahve: Legea Domnului, în limba targumelor se numesc Oraitd: învățătură.

Numele grecești al cărților Torei (după care au fost ulterior denumite), Genesis, Exodos, Levitikon, Arithmoi, Deuteronomion, sunt titluri elaborate, în vreme cărțile înseși sunt numite de iudei, după obiceiul lor, prin cuvintele începătoare cartea I Bereșif: „La început"; cartea a II-a Vaiele Semoi: „Și acestea sunt numele"; cartea a IlI-a Vaicra: „Și a chemat"; cartea a IV-a Bamidbar: „în pustiu"; a V-a Hadebarim: „Și acestea sunt cuvintele".

Dar acestea nu erau singurele denumiri ebraice. Geneză, în tradiția evreiască, se mai numește și Sefer Iețira „Cartea Creației”, Exodul Sefer ha-gheula: „Cartea eliberării”, Mișna vorbește de Torat ha-cohanim „Doctrina preoților” pentru Levitic (Meg. 3, 5), de Humaș ha-pekudim „a cincea parte” pentru Numeri, care tratează despre recensământul israeliților (Ioma 7, 1; Sota 7, 7), și de Mișne Tora „Repetarea Legii” pentru Deuteronom „a Doua Lege”, care în mare parte reia efectiv pasaje din Exod, Levitic și Numeri (Sifre Deut). Aceasta dovedește că titlurile din Septuaginta nu erau necunoscute în Palestina, ba chiar și-ar fi putut avea originea acolo. Totuși, titlurile prin incipit, curente în Mesopotamia, au toate șansele să fie cele inițiale.

Autorii greci și latini le numesc după cuprins: Geneza sau Facerea, Exodul sau Ieșirea, Leviticul, Numerele și Deuteronomul sau A doua Lege. Împărțirea întregii lucrări în cinci cărți s-a făcut mai întâi de către traducătorii alexandrini.

Importanța Pentateuhului este covârșitoare. El este temeiul istoric al întregii religii revelate. Fără Pentateuh întreaga ordine dogmatică și morală, atât a Vechiului, cât și a Noului Testament, este istoricește inexplicabilă și nejustificată. Întreg Vechiul Testament și, la rândul său, întreg Noul Testament este urmarea firească a celor cuprinse în Pentateuh. Creștinismul întemeiat de Mântuitorul Isus Hristos, istoricește stă sau cade cu Pentateuhul. Pe Pentateuh se reazemă frățietatea popoarelor, născute din același strămoș: Adam. Pe el se reazemă noțiunea și ideea răscumpărării și a Răscumpărătorului. Fără căderea în păcatul strămoșesc nu are rost răscumpărarea și, dacă nu ne tragem din același strămoș, răscumpărarea prin Mesia nu e universală, deci nici creștinismul nu este o lege divină pentru toate neamurile. Astfel, înseși temeliile creștinismului sunt compromise, dacă Pentateuhul nu ar fi carte autentică, inspirată, cu deplină autoritate divină. Critica Pentateuhului deci e critică credinței creștine înseși. De aceea i se dă Pentateuhului cea mai mare importanță, atât din partea credincioșilor, cât și din partea necredincioșilor. E terenul pe care se dă lupta între cele două concepții.

3.1.2. Conținutul

Pentateuhul nu este o carte istorică în sens propriu și obișnuit. Autorul lui nu scrie istoria universală a omenirii sau a poporului biblic. Pentateuhul, în realitate, este istoria întemeierii neamului omenesc.

Cuprinsul lui principal este „Legea dată de Dumnezeu", sub acest raport. Această Lege nu se expune sistematic, nu este așezată în paragrafe, ca într-un cod de legi, ci este expusă istoric, în ordinea promulgării ei. Facerea este prologul istoric, care istorisește întâmplările premergătoare Legii. Cele trei cărți următoare: Ieșirea, Leviticul și Numerele expun însăși legislația și unele evenimente în legătură cu promulgarea legilor, iar cartea ultimă, Deuteronomul, este epilogul care recapitulează și confirmă constituirea Legii. Centrul și fondul lucrării este, prin urmare, Legea. Pe Muntele Sinai se face un legământ între Dumnezeu și poporul lui Israel, care a fost prevestit în făgăduința făcută lui Avraam: „Voi pune legământul Meu între Mine și tine și sămânța ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veșnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău și al seminței tale după tine." (Gen. 17.7, comp. Și 9: 9). Acest legământ avea să se desăvârșească în legământul grației, instituit de Mântuitorul Hristos. De aceea autorul suprimă anumite intervale de timp care n-au nici o importanță pentru ordinea supranaturală, ca de exemplu: istoria patriarhilor (expusă numai foarte sumar), istoria de după Noe pană la risipirea neamurilor, petrecerea în Egipt, petrecerea celor 40 de ani în pustiu etc., întâmplările din planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și al omului, în special pregătirea mântuirii sunt redate amănunțit: căderea în păcat, potopul, risipirea neamurilor, ieșirea din Egipt, și mai ales legislația sinaitică.

Pentateuhul prezintă modul de acționare al lui Dumnezeu cu lumea, în special cu familia lui Avraam, începând cu creația și până la moartea lui Moise. El se împarte în șase secțiuni mari. Prima tratează originea lumii și a națiunilor (Geneza 1-11). Această secțiune descrie creația, căderea omului în păcat, începuturile civilizației, potopul, lista națiunilor și narațiunea referitoare la Turnul Babel. A doua secțiune se referă la perioada patriarhală (Geneza 12-50) și zugrăvește chemarea lui Avraam, încheierea legământului avramic, viața lui Isaac, a lui Iacov și a lui Iosif, și stabilirea familiei legământului în Egipt. A treia secțiune ni-l prezintă pe Moise și ieșirea din Egipt (Exod 1-18). A patra descrie, Legea care a fost dată la Sinai (Exod 19:1-Numeri 10:10), care include expunerea Legii, zidirea Cortului întâlnirii, stabilirea sistemului levitic și pregătirile finale pentru călătoria de la Sinai spre Canaan. În al cincilea rând, secțiunea care prezintă călătoria prin pustie (Numeri 10:11-36:13). Această secțiune descrie plecarea de la Sinai, acceptarea raportului adus de cele zece iscoade, judecată care a venit de la Dumnezeu ca și o consecință, episodul cu Balaam, numirea lui Iosua ca succesor al lui Moise și împărțirea țării celor 12 seminții. A șasea secțiune cuprinde cuvântările finale ale lui Moise (Deuteronom 1:34), care sunt o recapitulare a evenimentelor exodului, o repetare și elaborare a poruncilor de la Sinai, o clarificare a problemelor legate de ascultare și neascultare. Tot aici, Moise rostește binecuvântarea asupra semințiilor care sunt pe punctul de a intra în Canaan. Această secțiune se încheie cu descrierea morții și îngropării lui Moise.

3.1.3. Autorul și unitatea Pentateuhului

Secole de-a rândul, atât iudaismul cât și creștinismul au acceptat fără discuție tradiția biblică potrivit căreia Moise a fost cel care a scris Pentateuhul. Ben-Sira (Eclesiasticul 24:23), Filon (Viața lui Moise 3.39), Josephus (Ant. 4. 326), Mișna (Pirqe Aboth 1. 1) și Talmudul (Baba Bathra14b) mărturisesc în unanimitate că Moise este autorul. Singurul detaliu asupra căruia au existat controverse este naraținea privitoare la moartea lui Moise, din Deuteronom 34:51 ș.urm. Filo și Josephus afirmă că Moise și-a descris propria moarte, în timp ce Talmudul (loc. cit.) pretinde că Iosua a scris opt versete din cară, referindu-se probabil la ultimele opt.

Pentru adevărul și autoritatea celor cuprinse în Pentateuh, problema autenticității lui e de importanță hotărâtoare. A fost sau n-a fost scris Pentateuhul de Moise? Biserica a ținut constant la autenticitatea mozaică a Pentateuhului. Această poziție a Bisericii se bazează pe temeiuri atât de solide, încât contrariul, precum se va vedea, e pură teorie, justificată numai de tendința de a lipsi credința religioasă de temei real și istoric. Căci, în general, se dă crezare numai adevărurilor raționale, certe, sau adevărurilor istoricește solid întemeiate.

Ca să se facă o cât mai mare lumină în problema autenticității Pentateuhului, critica Pentateuhului, de regulă, se împarte în două părți: critica pozitivă și critică negativă. în critica pozitivă se arată pozitiv, cu argumente istorice (argumente directe) și cu dovezi interne (argumente indirecte), că Pentateuhul este opera lui Moise. Iar în critica negativă se combat teoriile adverse autenticității. E bine să se precizeze de la început că, apărând originea mozaică a Pentateuhului, nu se susține că textul lui de azi e perfect identic cu cel din autograful lui Moise. Biserica susține păstrarea neschimbată a cuprinsului dogmatic al textului în general, deci și al textului Pentateuhului. Se poate admite deci că în text sau făcut, în cursul veacurilor, unele schimbări, fie prin omiterea unor părți, fie prin introduceri ulterioare.

Chiar ordinea părților unor cărți poate să nu fie identică cu ordinea din autograf. Aceasta insă nu prejudiciază nici integritatea dogmatică a textului, nici autenticitatea, nici autoritatea lui.

Problema autenticității Pentateuhului, ca orice chestiune de autenticitate, în general, e problemă istorică, fiindcă autenticitatea afirmă un fapt istoricește petrecut. Autenticitatea Pentateuhului nu se poate dovedi decât pe bază de argumente externe. Dovezile interne, la rândul lor, pot să confirme, precum de fapt și confirmă, rezultatul la care s-a ajuns pe calea argumentării externe.

1) Argumente externe (directe) pentru autenticitatea mozaică a Pentateuhului.

Iosua, unul dintre cei care au trecut Iordanul cu ocazia ocupării Canaanului, cunoaște volumul legilor lui Moise. „Întărește−te numai și îmbărbătează−te, lucrând cu credincioșie după toată Legea pe care ți−a dat−o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbutești în tot ce vei face. Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi și noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale și atunci vei lucra cu înțelepciune" (Iosua 1:7-8). Iosua execută dispoziția Legii lui Moise. (Iosua 8:30-31). Regele David, în povețele date fiului său Solomon, se referă la poruncile scrise în legea lui Moise. în timpul robiei babilonice, Profetul Daniel pomenește de Legea lui Moise:

„tot Israelul a călcat Legea Ta și s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea ne-au și lovit blestemele și jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu." (Dan. 9:11). Dovezile care arată că Pentateuhul lui Moise era în uz general sunt foarte multe, mai ales în timpul postexilic: „Iosua, fiul lui Ioțadac, cu frații săi, preoții, și Zorobabel, fiul lui Șealtiel, cu frații săi s-au sculat și au zidit altarul Dumnezeului lui Israel, ca să aducă pe el arderi de tot, după cum este scris în Legea lui Moise, omul lui Dumnezeu " (Ezra 3:2).

Legea lui Moise este amintită în Noul Testament ca lucru îndeobște cunoscut: „au pe Moise și pe prooroci…", spune Avraam bogatului care se chinuia în văpaia iadului (Luca 16:29). Apostolul Pavel îi convinge pe iudei, din „Legea lui Moise și din prooroci" (Fapte 28:23). Iacov spune că legea lui Moise se citește în adunări, în fiecare sâmbătă (Fapte 15:21). Iudeii, în fața Mântuitorului, se apără cu Moise. „"Pentru ce, dar", I−au zis ei, "a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărțire și s−o lase?" (Matei 19: 7). Mântuitorul îi atribuie locul din 3:6 din Exod lui Dumnezeu prin Moise (Luca 20:37). Iar când iudeii caută să-L ucidă pe Mântuitorul, El le zice. ・ „Să nu credeți că vă voi învinui înaintea Tatălui; este cine să vă învinuiască: Moise, în care v-ați pus nădejdea. Căci, dacă ați crede pe Moise, M−ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeți cele scrise de el, cum veți crede cuvintele Mele?" (Ioan 5: 45-47).

Altă dovadă pentru originea mozaică a Pentateuhului se scoate din tradiția iudaică. Atât Pentateuhul samarinean, cât și traducerea Septuaginta arată că, chiar cu secole înainte de Hristos, Pentateuhul era socotit drept carte scrisă de Moise și drept carte sfântă. Pentateuhul samarinean și traducerea Septuaginta mai arată că Pentateuhul lui Moise era în uz general și că textul este același cu Pentateuhul pe care-i avem noi azi.

Despre originea mozaică a Pentateuhului au fost convinse toate partidele religioase ale iudeilor: saducheii, fariseii, eseii, terapeuții, iudeii, palestinienii și eleniștii. Iudeii împrăștiați din secolul VIII i. H. în diferite țări aveau convingerea comună că Pentateuhul e cartea lui Moise, ceea ce nu puteau avea decât pe temeiuri solide istorice, căci această lege le impunea un jug greu de suportat.

Ne putem dispensa de a reproduce argumente din tradiția creștină, deoarece Biserica a ținut totdeauna la autenticitatea Pentateuhului, ca la o credință moștenită de la Mântuitorul Hristos.

2) Argumente interne. Același lucru reiese și din examinarea cuprinsului Pentateuhului, adică din dovezile sau argumentele interne (indirecte).

Din cuprinsul Pentateuhului se vede că a fost scris după ieșirea poporului evreu din Egipt, și înainte de intrarea lui în Canaan. Aceasta o arată:

A) Considerații de ordin geografic. Autorului și cititorilor le e perfect de bine cunoscut Egiptul și localitățile din Egipt ca: Goșen, On, Pithon, Ramses, Succot, Etham, Pihahirot etc, deoarece aceste localități și ținuturi se amintesc fără nici o observare explicativă, cum se face în cazul când se amintesc localități din Canaan, ca de exemplu Hebronul, despre care autorul spune că e „în țara Canaanului" (Gen. 23: 2), sau Sihem, orașul sihemiților, care este „în țara Canaanului" (Gen. 33:18), semn că cele dintâi sunt cunoscute, iar cele din urmă fiind necunoscute, trebuie să li se dea precizări geografice. Din Egipt se iau și termeni de comparație cum sunt: Valea Iordanului „e ca pământul Egiptului" (Gen. 13:10), Hebronul a fost zidit cu șapte ani înainte de cetatea Soam (13:23). La o mulțime de localități din Canaan li se amintește legătura cu istoria antică a patriarhilor (Betel, Moria, Macpela, Horma), pentru a trezi interesul și însuflețirea cititorilor.

B) Autorul nu înșiră legile în ordine sistematică, ci în legătură cu evenimentele în care au fost promulgate. Un autor de mai târziu, de bună seamă, le-ar fi scris în legătură logică, în ordine sistematică. Aceasta dovedește că s-au scris în ordinea promulgării, adică în timpul peregrinării prin deșert.

C) În timp ce în Geneză se relatează numai evenimente importante, în celelalte cărți se dau amănunte atât de detaliate, încât se presupune experiența oculară imediată. Astfel sunt unele determinări de timp, de ex.: „Moise a pornit pe Israel de la Marea Roșie. Au apucat înspre pustiul Șur; și, după trei zile de mers în pustiu, n−au găsit apă " (Exod 15:22), se arată numărul palmierilor și izvoarelor în Elim (Exod15: 27), se spune numele celor ce au scos din sanctuar cadavrele lui Nadab și Abiud (Lev 10: 4), se arată lista darurilor (Exod 28: 24 ș. u.). Amănunte care nu se pot păstra prin tradiție ca să se scrie ulterior, ci au fost consemnate o dată cu petrecerea lor.

D) Multe dispoziții presupun petrecerea poporului în corturi, căci se ordonă să se facă ceva înăuntru sau în afara corturilor „tot vițelul care a mai rămas, să−l scoată afară din tabără, într−un loc curat, unde se aruncă cenușa, și să−l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenușă " –(Lev 4:12). Aceasta insă nu s-a putut executa decât atunci când poporul petrecea în corturi, ceea ce s-a întâmplat în timpul petrecerii în deșert.

E) în timpul scrierii Pentateuhului, evreii incă nu sunt așezați în Canaan, ci sunt în drum spre Canaan. „Iată poruncile, legile și rânduielile pe care a poruncit Domnul Dumnezeul vostru să vă învăț să le împliniți în țara pe care o veți lua în stăpânire; " (Deut 6:1). „Când Domnul Dumnezeul tău te va aduce în țara în care vei intra și o vei lua în stăpânire, și va izgoni dinaintea ta multe neamuri:…". (Deut 7: 1; 8:8-13.)

Peste tot, din cele mai vechi timpuri, evreii cunosc Legea și o aplică, ceea ce nu s-a putut face decât fiind lege scrisă, căci dispoziții legale nu se pot păstra prin tradiție, cum se poate întâmpla cu evenimentele istorice.

Constatările de mai sus, făcute din însuși textul Pentateuhului, confirmă ceea ce arată dovezile externe istorice. Se vede că Pentateuhul s-a scris în timpul dintre ieșirea poporului evreu din Egipt și intrarea lui în Canaan. În această epocă istorică nu se cunoaște insă alt bărbat, care să fi putut compune o lucrare ca Pentateuhul, decât acela pe care îl arată istoria și tradiția: Moise.

Astfel, când Biserica susține autenticitatea mozaică a Pentateuhului, are o bază solidă, căci atât argumentele externe istorice, cât și analiza cuprinsului Pentateuhului arată că autorul nu poate fi decât Moise. La același rezultat ajungem și pe calea criticii negative, precum se va vedea în cele ce vor urma.

În conformitate cu cele ce s-au spus despre natura inspirației, se poate admite că Moise, la scrierea Pentateuhului, s-a folosit de izvoare orale sau scrise, anterioare sau contemporane, ca de exemplu la scrierea Hexaimeronului, la istoria potopului, la lista genealogiilor patriarhale, la textul anumitor cantări etc. în Num. 21: 14, Moise amintește chiar un izvor utilizat: „De aceea se zice în cartea războaielor Domnului: "Vaheb în Șufă, șuvoaiele Arnonului,…". Arta scrierii a fost cunoscută înainte de Moise. Sunt texte babilonice și egiptene, scrise cu cel puțin 1000 de ani înainte de Moise. Moise însuși, ca fiu adoptiv al fiicei Faraonului, a fost educat în toată cultura timpului (Fapte 7: 22), cum se cuvenea să fie educat un prinț adoptiv. Pe această cale S-a îngrijit Dumnezeu ca acel bărbat care era destinat să compună o lucrare de proporțiile și de natura Pentateuhului să aibă condițiile și cerințele necesare unei astfel de lucrări, căci Pentateuhul și ca extensiune e fără seamăn în literatura timpului de atunci, chiar și la popoarele cu o cultură și o civilizație mult superioare poporului evreu, care abia se formase ca popor.

E cert, de exemplu, că ceea ce se spune despre moartea lui Moise și jelirea lui de 30 zile pe câmpiile Moabului (Deut 34:5-12) n-au fost scrise de Moise, ci de altă persoană. Studiul

Critic este chemat, de altfel, să precizeze care sunt adaosurile la textul original și, dintre variantele numeroase de text, să arate care sunt cele probabil autentice. Edițiile critice ale textului arată insă că diferite variante nu ating substanța însăși a cuprinsului. Deci, chiar dacă s-au introdus în textul Pentateuhului unele adaosuri, ori s-au făcut unele omiteri, integritatea lui dogmatică s-a păstrat, iar o dată cu integritatea, și autoritatea lui.

Unitatea lucrării, care presupune și unitatea autorului, se vădește din următoarele:

A) întreg materialul este grupat în jurul a trei idei principale: ideea mesianică, separarea poporului biblic de alte neamuri și dreptul divin și istoric al lui Israel asupra Canaanului. Prima idee mesianică anunțată în Gen. 3:15, îndată după căderea în păcat, se precizează în măsura cerută și îngăduită de împrejurări. Izbăvitorul va veni (Gen. 3:15), El Se va naște din neamul lui Sem (Gen. 9:25-26), din descendentul acestuia, din Avraam (Gen. 12:3), din Iacov, nepotul lui Avraam (Num 24:17), și din Iuda, fiul lui Iacob (Gen. 49:10). El va fi marele legislator ca și Moise (Deut. 18:15). Cadrul istoric nu îngăduie o precizare ulterioară, rămânând să se facă aceasta în următoarele cărți ale Vechiului Testament. Pentru păstrarea trează a ideii mesianice și pentru ferirea poporului ales și a monoteismului, a fost necesară separarea poporului de orice influență străină, păgână și destructivă. Separarea aceasta se asigură prin legi severe și speciale, date poporului, legi care, pană la hrană trupească, îi fac pe evrei să-și aducă aminte de Dumnezeu și de dispozițiile Lui. Această separare se poate face numai prin așezarea poporului într-o țară îmbelșugată unde singur e stăpân, unde e ferit de contactul cu lumea păgână și unde este apărat și de elementele naturale. Această țară este Canaanul, la a cărei stăpânire poporul

Are și drept natural, și drept divin, căci a fost promisă de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor lui, are drept natural și istoric, pentru că acolo s-au zămislit strămoșii poporului, părinții celor 12 seminții.

B) Unitatea lucrării se vede și din felul de istorisire al autorului. Deși unele evenimente sunt tratate mai pe larg, iar altele mai sumar, firul istorisirii se păstrează. Se insistă mereu asupra Legii. Expunerea e genetică, autorul nu omite nimic din ceea ce e necesar pentru cunoașterea legislației, dar nici nu face digresiuni inutile.

C) Caracterul lingvistic, de asemenea, presupune unitatea lucrării și unitatea autorului. în Pentateuh se întâlnesc particularități și arhaisme în forme gramaticale și în însemnarea cuvintelor, care nu pot fi explicabile dacă se admit mai mulți autori. De exemplu, în loc de forma feminină hi, în Geneză se pune de 195 ori forma masculină hu, iar în Deuteronom de 26 ori. Cuvântul naar, copil, incă n-are formă feminină naord. Dacă totuși stilul în Deuteronom diferă puțin de cel din cărțile anterioare, aceasta se poate explica prin faptul că Moise tratează aici alte probleme decât cele din cărțile de dinainte, sau prin vârstă mai înaintată pe care a avut-o când scria Deuteronomul: două motive suficiente pentru a justifica deosebirea de vorbire.

Tradiția exprimată, și anume că sulurile Pentateuhului care au fost arse cu ocazia împresurării Ierusalimului de către Nebucadnețar, au fost rescrise de către Ezra, se pare că a fost acceptată de mai mulți părinți ai Bisericii primare, de ex. Irenaeu, Tertullian, Clement din Alexandria, Ieronim. Ei însă nu au respins faptul că Moise este cel care a scris inițial Legea. Printe „pietrele de poticnire" care stăteau în calea credinței și pe care a încercat să le dea la o parte Anastasiu din Sinai, patriarhul al Antiohiei (sec. al 7-lea, d.H.) erau probleme legate de faptul că Moise a fost autorul Genezei și anumite pretinse discrepanțe în această carte.

În timpul erei medievale, erudiții evrei și musulmani au început să indice presupuse contradicții și anacronisme în Pentateuh.

Neobservând nici o schimbare în stilul literar al Deuteronoroului înainte și după moartea lui Moise, reformatorul A.B. Carlstadt (1480-1541), a negat faptul că Moise a scris Pentateuhul.

Doi filozofi renumiți au ajutat la pavarea căii pentru „critica superioară", făcând în scrierile lor foarte circulate remarci critice la adresa unității Legii: Thomas Hobbes (Leviathan, 1651) considera că Moise a scris tot ceea ce i se atribuie în Pentateuh, dar a sugerat că alte părți ale Pentateuhului au fost scrise mai degrabă despre Moise decât de către Moise; Critica literară pe marginea Pentateuhului a ajuns în sec. al 17-lea la apogeu, în lucrările scriitorului romano-catolic, Richard Simon și a scriitorului arminian Jean LeClerc.

Intre 1700 și 1900 d.H. s-au ridicat mai multte întrebări asupra Pentateuhului, îndeosebi problema autorului. În ciuda obiecțiunilor ridicate de catolici, protestanți și de evrei în perioada discutată mai sus, marea majoritate a cercetătorilor Scripturii cred cu fermitate că Moise este autorul Pentateuhului. O piatră de hotar în critica Pentateuhului a fost pusă în 1753, când fizicianul francez Jean Astruc și-a publicat teoria conform căreia Moise a compus Geneza, bazându-se pe două tradiții vechi și pe mai multe documente mai scurte.

Un preot romano-catolic din Scoția, Alexander Geddes, s-a bazat pe identificarea mai multor tradiții pe care a făcut-o Astruc și a elaborat (între 1792 și 1800) teoria fragmentară care susține că Pentateuhul a fost compus de un redactor necunoscut din mai multe fragmente care au diferite proveniențe – unul elohist, celălalt iahvist. Teoria lui De Wette care a subliniat existența unui singur document de bază însoțit de mai multe fragmente a fost preluată de H. Ewald, care în 1831 a sugerat că documentul principal este sursa elohistă care conține narațiuni începând cu creația și până în cartea lui Iosua și care a fost suplimentată de narațiuni din sursa iahvistă, redactorul iahvist fiind de asemenea cel care a redactat documentul final.

Autorul „Noii teorii documentare" a fost H. Hupfeld 1853), care, a găsit în Geneza trei surse separate – sursa elohistă originară (E1), o sursă elohistă ulterioară (E2) și sursa iahvistă (J).

Articolele scrise de Wellhausen în perioada 1876-1884 au conferit teoriei documentare cele mai convingătoare argumente și cea mai mare popularitate. Enunțată simplu, această teorie susține că narațiunea autorului iahvist I (cca. 850 î.H.) și Narațiunea scrisă de autorul elohist E (cca. 750 î.H.) au fost combinate de către un redactor în jurul anului 650 î.H. Când D (legile deuteronomice, cca. 621 î.H.) au fost adăugate de către un alt redactor (cca. 550 î.H.) și Documentul preoțesc P (cca. 500-450 î.H.) de către RP la cca. 400 î.H., Pentateuhul a fost complet. Prezentarea lui Wellhausen cuprindea mai mult decât o simplă analiză documentară. El a făcut o legătură între studiile sale critice și o abordare evoluționistă a istoriei lui Israel care a minimalizat istoricitatea perioadei patriarhale și a avut tendința de a distrage atenția de la Moise ca personaj proeminent.

În ceea privește Geneza, o contribuție de pe poziții conservatoare a fost adusa de P.J. Wiseman în New Discoveries in Babylionia about Genesis, 1977. El a afirmat că pasajele toledot ne arată diferitele surse care i-au stat lui Moise la îndemână pentru a compila narațiunile mai vechi.

Cu toate că a respins ideea că Moise este autorul Pentateuhului, Eerdmans a apărat cu încăpățânare autenticitatea narațiunilor care tratează viața patriarhilor și și-a exprimat convingerea că documentul preoțesc P împreună cu aspectele ritualistice ale lui este foarte vechi. Folosind criterii lingvistice și stilistice, R. Cassuto (1934) a argumentat în favoarea unității Genezei, în timp ce F. Dornseiff a apărat unitatea literară a întregului Pentateuh;

Așa cum ne indică studiile recente ale VT, în general, cercetătorii contemporani acordă o mai mare atenție formelor narațiunilor, a materialului liturgic, contractual sau legislativ, decât pretinselor surse ale ipotezei documentare. Legătura precisă pe care o are critica formelor cu critica surselor, care este mai tradițională, constituie încă subiectul unor controverse. Ceea ce este clar este că mult mai multă atenție trebuie acordată criticii redactării, studiului originii și a scopului celor cinci cărți luate individual și a Pentateuhului ca întreg, oricare ar fi procesul lor de alcătuire.

Progresul pe care l-a cunoscut arheologia modernă a contribuit la reevaluarea ipotezei documentare. Caracterul demn de încredere al narațiunilor istorice a fost confirmat din nou, în special al narațiunilor care se referă la perioada patriarhală. Reconstituirea evoluției istoriei și a religiei lui Israel a fost contestată de mai multe ori de către arheologi renumiți ca W.F. Albright și C.H. Gordon.

Autenticitatea povestirilor legate de viața patriarhilor este recunoscută de mulți cercetători ai Scripturilor, întrucât descoperirile arheologice au adus lumină asupra cadrului în care au avut loc aceste întâmplări. Mediul social din Egipt în care a trăit Iosif și relatările cu privire la Exod sunt aspecte ce au fost lămurite definitiv luându-se în calcul criterii arheologice, literare și lingvistice. Rolul lui Moise ca un mare legislator și ca o personalitate dominantă în religia lui Israel a fost confirmat.

Cu toate că nu s-a renunțat complet la teoria documentară, aceasta a fost modificată de cercetătorii din zilele noastre.

Capitolul 4. Profeții Mesianice din Pentateuh

Profețiile au fost o modalitate prin care Dumnezeu Și-a revelat planul Său neamului omenesc pentru a ajunge la o relație autentică și pentru a păstra această relație în termenii unui Legământ. Aceste revelații succesive ale lui Dumnezeu, în funcție de împrejurările religioase, sociale sau politice, nu de puține ori pregăteau o altă revelație, o revelația specială a lui Dumnezeu și anume Persoană Fiului Său, Domnul Isus Hristos.

Revelațiile lui Dumnezeu transmise prin profeți cu privire la Mesia sunt revelații care oferă speranță în situații de criză, dar adesea ele fac parte și din formularea binecuvântărilor promise oamenilor lui Dumnezeu, ca garanție a păstrării legământului dintre ei și Dumnezeu.

În capitolul de față se încearcă descoperirea Persoanei Domnului Isus Hristos în cărțile lui Moise pe baza profețiilor concrete, printr-o prezentare sumară, care să contureze imaginea Domnului ca și Salvator, ca Mesia, ca făgăduință a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc aflat în păcat, făgăduință ce reprezenta garanția ieșirii de sub puterea și pedeapsa păcatului. În acest sens se evită alegorizarea neadecvată, cât și spiritualizarea improprie, în vederea păstrării sensului real al mesajului biblic.

Interpretările pot fi multiple, dar se încearcă expunerea unor argumente relevante, care să demonstreze împlinirea profețiilor mesianice din Pentateuh în Noul Testament, pentru a se putea realiza o imagine cât mai clară despre Mesia în expunerea (formularea) profețiilor și în împlinirea lor.

Prezența Izbăvitorului se face simțită în fiecare carte a Thorei, a Legii lui Moise, de la Protoevanghelia care oferă o speranță minunată în comparație cu starea omenirii fără speranță și pană la dezvăluirea făcută de Moise cu privire la venirea Profetului care păstrează revelația divină în Sine Însuși, pentru că El Însuși este Cuvântul lui Dumnezeu și întruchiparea mesajului dragostei Domnului pentru om. „Caracterul tipologic al Vechiului Testament constă în faptul că anumite evenimente, obiecte, ființe și persoane din Vechiul Testament, în afară de semnificația lor proprie, prefigurează anumite realități ale noii iconomii religioase care avea să fie instaurată de Mesia, Mântuitorul făgăduit. Legea veche, zice Sf. Apostol Pavel, avea, umbra bunurilor viitoare’ (Evr. 10:1; cf.8:4).”

4.1. Profeții mesianice din Geneza

Profețiile mesianice din Geneza se bazează în mare pe două istorii importante ale cărții: istoria veche a omenirii (capitolele 1-11) și 2) istoria vieții lui Avraam (capitolele 12-22). Profețiile prezentate mai jos nu formează o listă exhaustivă pentru Geneza.

4.1.1. Protoevanghelia (Geneza 3:15)

Incă de pe primele pagini ale Sfintei Scripturi, se descoperă importanța răscumpărării, în urma promisiunii făcute de Domnul Dumnezeu neamului omenesc. Împreună cu tragedia păcatului pe care primii oameni o experimentau, Dumnezeu le oferă speranță, dovedindu-le incă o dată că El este suveran. Nu se poate spune cât de clară le-a fost primilor oameni această promisiune a venirii unui izbăvitor, dar este cert că ei au luat în serios cuvintele Creatorului. Promisiunea se întrezărește în următorul verset: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.". (Gen. 3:15)”

Pasajul din Gen. 3:15 este primul text mesianic consemnat de Vechiul Testament. Lui îi este atribuit de asemenea și un puternic caracter profetic .

Septuaginta reprezintă una din sursele primare ce susțin mesianitatea acestui verset și confirmă interpretarea pe care Noul Testament o conturează.( 1 Cor. 15.22-28, Romani 16.20, Apocalipsa 12.1-13.1)

Abia în secolul al XIX-lea, s-a pus pentru prima dată la îndoială într-un mod mai accentuat mesianitatea acestui text. Unii comentatori moderni refuză să acorde textului o interpretare mesianică, afirmând că acesta nu este o profeție cu privire la Mesia.

Se consideră că declarația lui Dumnezeu înregistrată în acest fragment cuprinde atât ideea de pedepsă cât și de promisiune. Dacă acceptăm faptul că acest text are caracter mesianic atunci se poate observa că există câțiva factori ce ne sugerează că textul se referă la un conflict, de lungă durată, între “sămânța femeii” și ”șarpe.” Primul factor constă în faptul că se folosește termenul “sămânța” atât cu privire la femeie cât și la șarpe, ceea ce sugerează un conflict care continuă de-a lungul generațiilor. De asemenea folosirea verbului ”a sfărâma” (în textul ebraic ambele forme sunt la imperfect ) la forma imperfect denotă o acțiune repetată, fapt care subliniază ideea că victoria finală asupra șarpelui are loc, după un conflict desfășurat într-o perioadă îndelungată de timp. Cheia unei înțelegeri corecte a ceea ce dorește acest pasaj să transmită, constă în înțelegerea celor două sintagme antitetice în felul următor: “sămânța femeii” și “sămânța șarpelui” .

Deși aceasta a fost o judecată asupra șarpelui, în același timp a fost o promisiune făcută omului. Așadar, este văzută în mod tradițional de către Isus și creștini că primul indiciu despre un salvator, iar v. 3:15 este adesea numit ‘protevangelion’, prima evanghelie. Aluzii la aceasta se fac în Noul Testament: Romani 16:20, Evrei 2:4, Apocalipsa c. 12.

Dacă se studiază textul biblic în original se va observa că pronumele demonstrativ „aceasta”, la persoana I feminin, cu referire la sămânța femeii, < este de fapt la masculin „el”., Pronumele personal „el” acceptat, dar nu ca fiind necesar în ebraică, are un precedent precreștin în LXX.”, In Septuaginta se folosește pronumele personal άuτoς, cu terminația pentru masculin, fapt ce evidențiază că traducătorul textului din Septuaginta se gândea la o persoană de gen masculin, care va zdrobi „capul șarpelui”, adică va înfrânge puterile răului.

„Voi pune dușmănie între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. El îți va pândi Capul, iar tu îi vei pândi călcâiul.”

Incă de atunci, primii oameni sperau ca să vină Izbăvitorul, poate chiar în timpul vieții lor. Astfel ei și-au pus speranța în fii lor, pentru că promisiunea vorbea despre izbăvirea ce avea să vină prin urmași. În acest fel promisiunea s-a păstrat în inima și în mintea oamenilor, sperând ca prin viața unui fiu al lor, să recapete la rândul lor acea viață pe care o aveau la început, iar moartea să nu mai aibă nici o putere asupra neamului omenesc.

Promisiunea a fost păstrată și în medii lipsite de o revelație specială a lui Dumnezeu și de către persoane care au pierdut cunoașterea autentică a Creatorului. Astfel, promisiunea a îmbrăcat forma unei tradiții sau a unui basm. Așteptarea unui izbăvitor se regăsește și în religiile păgâne. Un astfel de exemplu a fost descoperit în tradițiile babiloniene. Nimrod și Semiramida au avut un fiu numit Tamuz. După moartea lui Nimrod, Semiramida a pretins că Tamuz este de fapt Nimrod renăscut. Se pare că promisiunea din Geneza 3:15 a fost păstrată la scară universală, deoarece Semiramida susținea că fiul ei fusese conceput în mod supranatural și că el era izbăvitorul, sămânța promisă în profeție.

Promisiunea a culminat cu Hristos, iar faptul că victoria a fost posibilă prin femeie și nu prin bărbat, are o importanță deosebită, deoarece prin slăbiciunea femeii a ajuns păcatul în lume, dar tot prin ea avea să se facă parte rasei umane de har divin – în sensul că o femeie a fost aleasă de Dumnezeu în vederea realizării întrupării Fiului Divin., De când există omenirea, nu a existat decât un singur urmaș al Evei care să se fi născut doar din femeie, nu și din bărbat. Iată dar, chiar și de la începutul istoriei Bibliei găsim această referire la Cristos.” Astfel apostolul Pavel afirmă (cf. Gal. 4:4):, Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege,”.

Acest adevăr este dezvăluit de evanghelistul Matei în Matei 1:1-16. În lista aceasta apar bărbați care nasc bărbați, datorită ideologiei vremii și datorită existenței unei societăți patriarhale. „Deodată insă, în Matei 1:16 se spune că Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Isus, cel numit Hristosul. Matei folosește cu exactitate voită pronumele demonstrativ feminin în locul corespondentului său masculin evx ou`. Avem, astfel, un ‘din care’ feminin (evx h-j), adică nu din Iosif s-a născut Isus, ci doar din Maria! Orice evreu ar fi rămas uimit și ar fi cerut o explicație.”

4.1.2. Binecuvântarea lui Noe

A doua profeție mesianică se află în Gen., cap. 9. Ea a survenit după distrugerea lumii prin Potop și căderea lui Noe în păcat și aduce cu ea și o promisiune.

Noe, insuflat de Duhul lui Dumnezeu se exprimă astfel: "Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraților lui!" El a mai zis: "Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, și Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, și Canaan să fie robul lor!" (Gen. 9: 25-27).

Practic, în doar câteva cuvinte a fost precizat atât destinul raselor umane, cât și din cine va veni Mesia.

Noe a fost un om neprihănit și a rezistat în fața unei societăți extrem de păcătoase. Fiii lui Noe au fost crescuți în evlavie față de Domnul, și în/cu credință. Curcubeul garanta că viitoarea societate nu va mai fi distrusă prin ape. Dumnezeu îngăduie că Noe să se-mbete și să ajungă prilej de păcătuire pentru fiul său Ham. Concluzia acelui episod este că nici cei izbăviți din Potop nu sunt fără păcat – păcatul este prezent atât în individ, cât și în societate, oricât de mare sau mică ar fi ea. Nevoia după Mesia, redevine astfel mai stringentă ca oricând. 

Când Noe cade în păcat, cei trei fii acționează diferit și semnificativ. Ei sugerează cum consideră păcatul și câtă importanță dau nevoii unui Mântuitor. Ham considera că păcatul nu-i o problemă majoră, că-i ceva cu care se poate trăi fără a suporta consecințele, că poate chiar să aducă „divertisment”. După el, nu se simte nevoia regenerării oamenilor, n-are nevoie de un Răscumpărător.

Sem, și apoi Iafet (ca urmare a influenței lui Sem), iau o poziție diferită. Ei recunosc gravitatea păcatului și iau măsuri imediate, și-l „acoperă”. Prin acțiunea lor, ei afirmă nevoia omului după un Salvator, recunoscând că răul este prezent în fiecare om

Pe lângă binecuvântări, profeția cuprinde și un blestem. Păcatul era din nou prezent și, cum de regulă unde apare păcatul el atrage blestemul, oamenii trebuie să înțeleagă că dacă rămân cu păcatele lor, rămân blestemați. De aceea în binecuvântare este subliniată nevoia stringentă după Mesia, care să scoată omul de sub blestemul păcatului. Noe, călăuzit de Dumnezeu, îl binecuvântează pe Sem și blesteamă pe descendenții lui Ham. Privind cu atenție, observăm că de fapt acel blestem a fost rostit pentru binele rasei hamite. O rasă blestemată la servitute (la supunere) poate mai ușor să înțeleagă nevoia după binecuvântarea mântuirii.

Robia socială a fost îngăduită de Dumnezeu spre a produce în primul rând dorința după eliberare spirituală. Practic, blestemul rostit de Noe a fost o „formă mascată” de binecuvântare. 

Noe înțelege ca fără intervenția lui Dumnezeu în istorie, prin acel Izbăvitor care urma să vină, omenirea nu poate urmă decât un curs descendent, finalizând cu pieirea. El profețește ca Dumnezeu l-a ales pe Sem pentru a aduce-n lume pe Mesia. Ham, pentru că a dovedit inferioritate morală, a fost blestemat să slujească lui Sem și lui Iafet, pentru a se trezi din torpoarea în care se află.

Iafet se conformează lui Sem și este și el binecuvântat cu lărgirea locurilor pe care le stăpânește.

Profeția lui Noe a marcat viitorul celor trei rase umane: Semiții, Iafiții (Iafetiții) și Hamiții.
Semiții urmau să ofere adevărul religios, Dumnezeu a dat revelație divină prin ei. Urma ca Iafiții să lărgească cel mai mult locurile stăpânite de ei . Rasa indo-europeană a stăpânit inițial de la Gibraltar și până-n India, dar s-a extins ulterior peste Americi și peste Australia.

Urma ca Iafet să „locuiască în corturile lui Sem”, în așezămintele religioase ale lui Sem. Popoarele indo-europene, în majoritate sunt (sau au fost) creștine. Mai urma ca Hamiții să slujească celorlalte două rase, să le recunoască superioritatea morală în domeniul religios și să accepte conducerea Semiților și a Iafiților.

Hamiții s-au împotrivit însă acelei profeții benefice lor. Nimrod a construit civilizația din Mesopotamia, cu o serie de orașe importante cum ar fi Ninive sau Babilonul. Mitraim, în N-E-ul Africii a întemeiat civilizația din Egipt. Canaan a ocupat Țara Canaan, cel mai important oraș fiind Tyrul. În vestul Africii s-a dezvoltat și întărit Cartagina.

Toate aceste civilizații hamite s-au întemeiat prin înlăturarea lui Dumnezeu din viețile lor (ex. Gen. 11). Revolta și semeția Hamiților a dus ulterior la distrugerea lor.

Din Sem a ieșit Eber, iar din el evreii, și prin ei Dumnezeu a dat Biblia și pe Mesia.
„Corturile lui Sem” au fost acceptate de Iafiți și Evanghelia s-a răspândit la popoarele indo-europene, care au devenit cele mai civilizate de pe fața pământului. În decursul istoriei, Semiții au găsit adăpost la aceste popoare are Iafiților. 

Cea mai binecuvântată stare economică, socială, politica și religioasă pe care au atins-o ceilalți Hamiți, a fost perioada cât au fost în subordonare față de Iafiți. Continentul African a fost ocupat în întregime de către Hamiți, dar, popoarele lor au rămas subdezvoltate, în sărăcie, în obscurantism, în ocultism, etc., până când popoarele europene au început să-i ridice, prin Colonialism. Astfel, au încetat mai toate războaiele lor fratricide, credința cea adevărată s-a răspândit cam la toți, s-au ridicat economic și au ajuns chiar să prospere, etc. Când însă popoarele Africii au răsturnat „jugul colonial”, și au renunțat la conducerea Iafiților, când și-au declarat independența, aceste popoare s-au reîntors la barbarie, războaie, practici oculte și la sărăcie . 

Pentru că nu vor să recunoască revelația pe care a dat-o Dumnezeu omenirii prin Sem, mare parte din ei trec astăzi, de exemplu la mahomedanism.

Profeția lui Noe a stabilit ca Mesia va apare din rasa semită, Domnul Isus Hristos a fost iudeu. Astfel, binecuvântarea tuturor popoarelor ține de așezământul religios al lui Sem. „Corturile lui Sem”, în care trebuie să locuiască Iafiții, reprezintă tocmai acest așezământ religios pe care l-a oferit Dumnezeu Evreilor. Prin “corturile lui Sem”, s-a oferit omenirii atât cunoașterea Dumnezeului cel adevărat, cât și a căii de mântuire și a Mântuitorului promis – Domnul Isus Hristos.

Se poate observa că binecuvântarea lui Noe cuprinde trei părți: un blestem împotriva necuviinței lui Ham, tatăl lui Canaan, care, atunci când Noe se amețise din cauza tăriei vinului pe care nu o cunoscuse înainte de potop, a văzut goliciunea tatălui său, și ieșind afară a spus celor doi frați ai săi, care, intrând, l-au acoperit, și două binecuvântări către Sem și Iafet, care au dovedit respect și bunăcuviință față de tatăl lor; b) după unii comentatori, Canaan este blestemat în locul lui Ham, tatăl său, pentru că el a văzut primul goliciunea lui Noe și l-a anunțat și pe Ham, tatăl său, iar după alți comentatori, tatăl este pedepsit prin fiul său, mai ales că Ham fusese mai înainte binecuvântat de Dumnezeu și luase parte la încheierea legământului după potop, așa încât Noe nu mai putea să-l blesteme pe el în mod direct. Acest blestem profetic se împlinește la întoarcerea israeliților în Țara Sfântă, locuită de cele șapte popoare canaaneice, pe care le vor supune.

Binecuvântarea lui Sem are un conținut spiritual, expresia „Dumnezeul lui Sem”, ca și mai târziu „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”, arătând raportul de intimitate dintre Creator și creatură, după modelul legăturii dintre tată și fiu. De altfel Sem are un nume simbolic, teoforic, care înseamnă „cuvânt”, amintindu-ne de facerea lumii prin cuvânt, iar în Noul Testament de Logosul divin, Cuvântul lui Dumnezeu.

Binecuvântarea asupra lui Iafet are atât un conținut material (descendența numeroasă), cât și unul spiritual, și anume, împărtășirea urmașilor lui Iafet de bunurile spirituale ale lui Sem, atunci când aceștia vor locui în corturile lui Sem . După unii comentatori, e vorba de convertirea iafetiților la monoteismul semiților.

Binecuvântarea lui Noe prezintă un progres al ideii mesianice, din ea rezultând că Mesia, cel ce va birui puterea șarpelui, se va naște din neamul lui Sem, iar semiții vor deveni poporul ales al lui Dumnezeu și purtătorul făgăduințelor de mântuire în fața celorlalte neamuri.

4.1.3. Legământul avraamic (Gen 12-22)

În relatările cărții Geneza despre Avraam, termenul legământ este folosit cu privire la legământul lui cu Dumnezeu doar în Gen 15:18 și 17:1-21. Există, însă, alte texte din Pentateuh care vorbesc despre relația lui Dumnezeu cu Avraam folosind acest termen (Exod 2:24; 6:4-5; Lev 26:42-44; Deut 4:31), dar și verbul a jura (Ex 13:5, 11; 33:1; Num 11:12; 14:16, 23; 32:11; Deut 1:8 4:31; 7:7-8).

Noul Testament amintește doar de cinci ori despre Legământul (diaqhvkh) lui Dumnezeu cu Avraam (Lc 1:72; Fapte 3:25; 7:8; Gal 3:17; 4:24). Termenul preferat este promisiune (evpaggeli,a), care nu este niciodată folosit în LXX pentru Legământul avraamic. El este, însă, folosit în NT de nouăsprezece ori cu referire la promisiunile făcute de Domnul lui Avraam (Fapte 7:17; Rom 4:13, 14, 16, 20; Gal 3:16, 17, 18, 21, 29; 4:23; Ev 7:6; 11:9, 13, 17).

Astfel promisiunea este declarația prin care Dumnezeu își exprimă intenția de a face ceva pentru Avraam și descendenții săi iar legământul este actul, însoțit de ritualul specific, prin care Dumnezeu se angajează în mod oficial, prin jurământ, să facă ceva pentru Avraam și descendenții săi. Legământul Avraamic constă în totalitatea declarațiilor divine la un loc, privitoare la Avraam și descendenții lui.

Legământul dintre Dumnezeu și Avraam a fost unul bazat în primul rând pe promisiunile divine, pentru că Domnul este Cel care are inițiativa unui legământ, iar tot El avea intenții extraordinare în ceea ce privește mântuirea omenirii prin acest legământ. Domnul a pus bazele legământului prin rostirea unei binecuvântări, care avea perspective mărețe, universale.

„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din Țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în Țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen 12:1-3)

Creștinul care și-a format o imagine sau o viziune hristocentrică cu privire la Sfânta Scriptură, nu are dificultăți în a înțelege că finalul formulării binecuvântării face referire la acea binecuvântare adusă de Fiul lui Dumnezeu prin care oamenii pot fi părtași legământului harului, obținând promisiunea Canaanului ceresc, a unei binecuvântări veșnice, făcând parte din Biserică, neamul credincioșilor, care au un nume mare, deoarece poartă numele Mântuitorului Hristos.

Avraam nu trebuia să ajungă un mediator al binecuvântării, ci sursa binecuvântării pentru toți. Binecuvântarea lui Avraam avea scopul de a conduce de la păcat la binecuvântare întreagă rasă umană. Binecuvântarea lumii, o viziune ce părea benefică, a dispărut în perioada dintre patriarhi și regi, dar mai târziu a apărut în Psalmi și în Profeți, oferind o viziune misionară pentru Israel, dar nu a devenit un program prioritar pentru popor. Noul Testament descoperă că promisiunea a fost împlinită, înainte și după Avraam, prin Hristos, în multitudinea credincioșilor (cf. Rom. 4:11-12; 9:7-8).

Cuvintele Domnului din Gen 12:1-3 constituie baza a tot ce urmează să facă El cu Avraam, Isaac, Iacov și cu tot poporul Israel. Pentru început, Dumnezeu îi cere lui Avraam să-și părăsească țara și să meargă într-o țară care îi va fi arătată (Gen 12:1). De aceea, pentru Avraam, a-și părăsi țara însemna părăsirea propriei națiuni. Expresiile „din rudenia ta” și „din casa tatălui tău” confirmă această realitate. Conform datelor din Gen 10, descendența din aceiași strămoși conferea și identitatea națională a indivizilor, de aceea putem spune că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să renunțe la identitatea pe care i-o dădea o națiune rebelă față de Dumnezeu.

Ca răspuns la ascultarea lui Avraam, Dumnezeu îi promite binecuvântarea Sa sub trei aspecte. Mai întâi îi spune: „Eu voi ridica din tine un popor mare” (12:2a). Datorită faptului că Avraam a acceptat să renunțe la identitatea sa națională, acum Dumnezeu îi promite că îl va face strămoșul unei națiuni mari, adică a unei națiuni numeroase, care va stăpâni un teritoriu vast și care va avea un caracter și o înțelepciune deosebite. Dumnezeu i-a mai spus apoi: „te voi binecuvânta” (Gen 12:2b), ceea ce înseamnă că Dumnezeu însuși îi va acorda favorurile Sale lui Avraam, vădite de prosperitatea patriarhului. A treia parte a binecuvântării era: „voi mări numele tău” (12:2c). Ceea ce oamenii căutau prin eforturi proprii, neevlavioase, Avraam avea să primească din partea lui Dumnezeu, de îndată ce decidea să împlinească porunca de a-și părăsi țara și familia de origine, pentru a merge în Canaan.

Punctul culminant al acestei prime părți din Legământul lui Dumnezeu cu Avraam este ultima promisiune din v. 3: „se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului. Se mai înțelege apoi că nu orice individ va fi binecuvântat în Avraam (cei care îl vor blestema vor fi blestemați), ci orice grup etnic din lume va fi binecuvântat în el.

Textul din Gen 15:1-21 redă cea de-a doua parte principală a comunicării lui Dumnezeu cu Avraam, care are în centru două concepte de bază ale acestui legământ: „sămânța” lui Avraam și „țara” pe care o va stăpâni. Tot în acest capitol, este prezentat și ritualul Legământului avraamic.

În prima secțiune a textului (15:1-5) este vorba despre „sămânța” lui Avraam. Dumnezeu îl încurajează spunându-i să nu-i fie frică, deoarece răsplata îi va fi foarte mare (v. 1). Avraam era, totuși, derutat, pentru că nu avea încă urmași, iar moștenitorul său trebuia să fie un rob, Eliezer. Dumnezeu, însă, îl asigură că nu sluga îi va fi moștenitor, ci acela care se va naște din Avraam. Mulțimea descendenților lui este comparată cu mulțimea stelelor de pe cer, care nu pot fi numărate cu ochiul liber (v. 4-5). În v. 6, Moise, introduce un comentariu extrem de important: „Și a crezut Avram pe Domnul și i s-a socotit aceasta ca dreptate”. Această afirmație arată că toată supunerea din trecutul lui Avraam dovedea de fapt credința lui (Gen 12:1-4, 7; 13:14-18). Pe baza acestei credințe, manifestate prin fapte, Dumnezeu îl consideră pe Avraam îndreptat, el devenind astfel robul loial, cu care Dumnezeu va intra în legământ.

John H. Sailhamer descrie relația dintre credința și neprihănirea lui Avraam și legământul cu Dumnezeu în felul următor:

Dumnezeu avea să încheie cu Avraam un legământ ca bază a relației cu el și cu urmașii lui, începând din acea zi. Nu este întâmplător faptul că afirmația din v. 6 precede scena încheierii acestui legământ. Ea sugerează că nu legământul l-a făcut pe Avraam neprihănit, ci prin credința sa a fost îndreptat. Numai după ce a fost îndreptat prin credință, a intrat el în legământ cu Dumnezeu

Credința nezdruncinată a patriarhului a fost dovedită cu prisosință atunci când, la porunca lui Dumnezeu, el a fost gata să-și sacrifice fiul, pe Isaac (Gen 22:12), despre care i se spusese: „numai cei din Isaac se vor chema urmașii tăi” (Gen 21:12). În Epistola către Evrei ni se spune că patriarhul a crezut „că Dumnezeu este puternic să-l învieze și din morți; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui” (Ev 11:19).

Cea de-a doua secțiune din cap. 15 (v. 7-21) conține descrierea legământului încheiat de Dumnezeu cu Avraam, iar accentul cade pe „țara” promisă descendenților săi. La întrebarea lui Avraam privitoare la modul în care va ajunge să stăpânească țara, Dumnezeu îi răspunde intrând în legământ cu el. Avraam cunoștea procedura uzuală pentru asemenea legăminte, pentru că Dumnezeu i-a spus doar ce animale să aducă, iar Avraam a știut că ele toate trebuie despicate, cu excepția păsărilor. Avraam mai cunoștea și semnificația acestui ritual, anume că moartea ar fi fost consecința nerespectării stipulațiilor legământului. Cu toate acestea, legământul nu s-a constituit prin asumarea unor obligații de către ambele părți. Avraam a căzut într-un somn adânc, iar între timp Domnul, reprezentat prin fum și flăcări, a trecut doar El printre animalele despicate (15:12, 17), promițând să-i dea lui Avraam țara ai cărei ocupanți i-a și amintit (v. 18-21).

Promisiunea este reluată în capitolul 17. Făgăduința „voi face din tine un neam mare” a devenit „voi face din tine neamuri întregi și din tine vor ieși împărați”, iar faptul că avea să fie o binecuvântare a devenit tot mai specific după ce a intrat în legământ, și Iahve avea să fie Dumnezeul lui și al posterității.

Când Avraam era în vârstă de nouăzeci de ani, Dumnezeu i s-a arătat cerându-i loialitate și supunere și vorbindu-i din nou despre un legământ. Faptul că Domnul inițiase deja legământul încă din momentul cuprins în Gen 15 i-a făcut pe unii să creadă că aici, în Gen 17, avem de a face cu un legământ diferit.

Așadar, Moise în Gen 17 recapitulează părțile anterioare ale Legământului avraamic și le adăugă pe cele ulterioare. Astfel se pot distinge câteva elemente de bază ale acestui legământ: (1) supunerea lui Avraam și a descendenților lui față de Dumnezeu, pentru a avea parte de binecuvântările prevăzute în legământ (17:1, 9-14); (2) promisiunea lui Dumnezeu privitoare la descendenții extrem de numeroși ai lui Avraam și la ocuparea țării făgăduite (17:2, 4-8a); (3) angajamentul lui Dumnezeu de a fi Dumnezeul urmașilor lui Avraam (17:8b); (4) stabilirea ritualului circumciziei ca semn al legământului veșnic. (5) Cu Isaac și urmașii săi, Dumnezeu Își va împlini promisiunile Legământului avraamic (17:15-21). O dată înfăptuit ritualul legământului din Gen 15:7-21 și semnul din 17:1-21 stabilit, se poate spune că Legământul avraamic, prin care Dumnezeu se angajează să aducă la îndeplinire promisiunile din Gen 12:1-15:5, este finalizat.

Promisiunea făcută lui Avraam se împlinește în Domnul Isus Hristos, El fiind Cel care aduce binecuvântarea mântuirii: ,,În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți. (Fapte 4:12)” Mai mult, apostolul Pavel, înțelegând taina ascunsă de veacuri, a spus: ,,Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea ca Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine”. (Gal. 3:8)”

Profeția lui Iacov despre Împăciuitorul (Geneza 49:10)

„Iudo, tu vei primi laudele fraților tăi; mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmașii tăi. Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta. Iuda este un pui de leu. Tu te−ai întors de la măcel, fiule! Iuda își pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: cine−l va scula? Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo, și de El vor asculta popoarele.”

În capitolul 49 a cărții Geneza este prezentată binecuvântarea lui Iacov, pentru copiii săi. „Acest capitol este mai degrabă o colecție de oracole pronunțate ca atare în împrejurarări diverse”, aceste oracole s-au referit la anumite evenimente din acea perioadă, dar mesajul lor poate fi identificat și în cadrul unor evenimente și situații posterioare lor această structură profetică reiese din cuvintele inițiale ale lui Iacov, care îsi avertizează fii că le va spune lucruri care vor avea loc în viitor: „Iacov a chemat pe fiii sãi și a zis: „Strângeți−vă și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni.” (Geneza 49:1).

Cuvintele adresate lui Iuda sunt cele care ies în evidența într-un mod deosebit. El este pus într-un raport de superioritate fața de frații săi, iar versetul 10 evidențiaza că această „dominație” a lui Iuda nu este una sporadică ci este de lungă durată, dar care are totuși o finalitate: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo, și de El vor asculta popoarele.” Seminția lui Iuda va fi furnizoarea de conducători pentru popor, expresia „toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda” reprezintă argumentul acestei afirmații. Dar în cadrul acestui verset atenția cade asupra cuvântului Șilo. Când va veni acest Șilo se va produce un transfer de putere, el fiind cel care va prelua puterea, iar faptul că „de El vor asculta popoarele” oferă argumentul autorității sale. Această profeție a fost foarte vehiculată în perioada lui David, când cuceririle sale îl recomandau ca fiind cel mai mare conducător al lui Israel de până atunci, iar asocierea sa cu Șilo, venind în acel moment în mod natural, desi poate fi raportat la David ca rege, el are în vedere, înainte de toate, pe regele David ca prototip al lui Mesia.

Pe baza termenului Silo s-au iscat în decursul timpului diverse discuții, intepretările fiind dintre cele mai diverse. Astfel exegeza corectă a cuvântului „Șilo” pleacă de la verbul „șala(h)” – a trăi în pace, a fi liniștit, de unde substantivul „Împăciuitorul” – „Domn al păcii”, cum apare și în profeția lui Isaia, Peșitta și Vulgata traduc „Șilo” cu „acela căruia i se cuvine (domnia)” sau „adevăratul domnitor

În studiul de față am optat pentru denumirea de Împăciuitorul, unii exegeți deducând termenul de Șilo de la verbul șalah = a trăi în pace, substantivat cuvântul devine Împăciuitorul (omul păcii). Legătura pe care Biblia o face între Mesia si termenul de pace ne determină să afirmăm ca această legătură dintre Șilo și șelah este una susținută. Isaia îl numește pe acel Fiu care trebuie să se nască Domn al păcii, caracterul mesianic al acestui pasaj reiese și din referirea pe care o face Ioan în Apocalipsa: „Și unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, și cele șapte peceți ale ei.” (Apocalipsa 5:5).

Prevestirea despre întâietatea seminției lui Iuda se împlinește în timpul regelui David, în familia căruia s-a stabilit ereditatea regală până la robia babiloniană, după care urmașii lui Iuda vor reveni sub conducerea lui Zorobabel, descendent din aceeași seminție, și vor ocupa pământul Țării Sfinte, o parte din el numindu-se Iudeea. Iacov a binecuvântat fiecare seminție, și în mod special pe Iuda, din care se va naște Mesia (Șilo). Binecuvântarea lui Iacov adâncește ideea mesianică, pentru prima dată apărând Mesia ca persoană, pomenit cu numele; numele de „Împăciuitorul” arată că e vorba de un rege al păcii, căruia i se vor supune toate popoarele (sceptru poartă regii, iar toiag poartă păstorul). Expresia „până ce va veni Împăciuitorul” nu marchează sfârșitul stăpânirii lui Iuda, ci numai încetarea politică a puterii acestei seminții, putere ce va fi continuată sub o altă formă, spirituală, de către Șilo, viitorul rege mesianic.

4.2. Profeții mesianice în Numeri

În Numeri se poate face referire la o profeție mesianică foarte concretă, cu corespondent direct în Noul Testament.

Profeția lui Balaam înțeleasă prin binecuvântarea rostită de către Iacov în Gen 49:10

Profeția rostită de Balaam este următoarea: ,,Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel.” (Num. 24:17)

Balaam a binecuvântat pe Israel la fel cum Melhisedec a binecuvântat pe Avraam, confirmând astfel promisiunile făcute de Domnul lui Avraam. Apare aici promisiunea unui Mesia căruia I se vor supune neamurile. Această profeție a fost împlinită parțial de regele David (cf. 2 Sam. 8:2), urmând să fie împlinită pe deplin de Mesia la a doua Sa venire.

Profeția aceasta este asemănătoare cu cea din Gen 49:10 care spune astfel: ,,Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Silo, și de El vor asculta popoarele.” Echivalentul LXX: ,,Căpetenie nu va lipsi din (neamul lui) Iuda și cârmuitor din coapsele sale, pană când va veni ce i-a fost hărăzit; el este așteptarea neamurilor (păgâne).”

Când patriarhul Iacov vorbește despre „Silo”, s-ar părea că se referă la Mesia. Totuși nu se poate dogmatiza un sens precis al cestui cuvânt, deoarece este riscant, ,Silo’ neapărând nicăieri în Scriptură ca un titlu mesianic, nici nu are un înțeles clar, autonom ca și cuvânt. Unii sunt de părere că ar fi vorba de un cuvânt akkadian ,Shelu’ sau ,Shilu’, dar această teorie a fost combătută.

Targumul din Ierusalim și Rabinii afirmă că este vorba de cuvântul ebr. Lyv adică „fiul său”, cu sufixul pronominal persoana a III-a, gen masculin, numărul singular, Wh – din moment ce în ebraică nu se găsește un astfel de cuvânt, nu prea are relevanță nici parafrazarea făcută de Onkelos după originalul grecesc în latină: ,,donec veniat Messias cujus est regnum”.

Alții sunt de părere că este vorba de o localitate Shilo în Efraim unde era așezat Tabernacolul începând cu vremea lui Iosua și până în vremea lui Eli. Dar la fel de bine poate fi și numele unei persoane. Silo este privit ca fiind Mesia atât de către Sinagogă evreiască, cât și de către Biserică, chiar dacă există incertitudini în ceea ce privește etimologia cuvântului – s-a ajuns la concluzia că patriarhul Iacov vorbește despre Mesia, despre venirea Sa. Unii cercetători susțin că o profeție mesianică în epoca patriarhală ar fi prematură și nu absolut necesară, dar este important a nu se uita toate tipurile ce-L prevesteau pe Mesia până la capitolul 49.

Cheia înțelegerii acestei profeții mesianice se află în ultima parte a versetului: ,,Și de el vor asculta popoarele”. În acest sens putem asocia cuvintele Mântuitorului prin care se împlinește oarecum profeția și care spune astfel: ,,Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii. (Ioan 12:32)”

Cuvintele apostolului Pavel sunt deosebit de utile în confirmarea că aceste două profeții au un conținut mesianic: ,,Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat sa fie apostol, pus deoparte ca sa vestească Evanghelia lui Dumnezeu […] Ea privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David […], Isus Hristos, Domnul nostru, prin care am primit harul și apostolia, ca sa aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinței pe toate Neamurile…(Rom. 1:1-5)”

4.5. Profeții mesianice în Deuteronom

4.5.1. Viitorul Profet, mai mare decât Moise (Deut. 18:15-22)

Moise, omul lui Dumnezeu și scriitorul inspirat de Dumnezeu al Pentateuhului, face una dintre dezvăluirile cele mai minunate cu privire la Mesia, o profeție înainte de sfârșitul lucrării lui de călăuzitor și mesager al lui Dumnezeu în pustie, aruncându-și privirea în viitor la lucrarea mai însemnată decât a lui, și anume, la lucrarea Domnului Isus Hristos.

Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un prooroc ca mine: să ascultați de el! […] Le voi ridica din mijlocul fraților lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și dacă cineva nu va ascultă de cuvintele Mele pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală.

Profeția ,,indică fără îndoială faptul că este vorba de o Persoană ilustră, anume Mesia. Este una din cele mai precise și mai concrete preziceri din Vechiul Testament cu privire la Hristos. Așa a înțeles-o Isus (Ioan 5:46), după cum a înțeles-o și Petru (Fapte 3:22-23).”

William McDonald subliniază calitățile acestui nou profet:

– „un Profet” – unul care rostește cuvântul Domnului.

– „din mijlocul tău” – om cu adevărat.

– „dintre frații tăi” – din neamul lui Israel.

– „ca mine” – ca Moise, pregătit, chema, trimis de Dumnezeu.

– „voi pune cuvintele Mele în gura Lui” – inspirație deplină (plenară); din acest motiv profetul va putea spune: „așa vorbește Domnul”. Acest lucru nu a fost necesar, deoarece Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuși.

– „El va spune tot ce-I voi porunci” – revelație directă de la Dumnezeu (plenară).

– „să ascultați de El” – autoritate specială.

Prin faptul că Moise vorbește despre „un profet”, unul anume, care este în antiteză cu profeții falși este incă o dovadă că profetul despre care vorbește Moise nu este unul oarecare, ci este Mesia. Când Moise spune „ca mine” se referă la faptul că va fi un intermediar între Dumnezeu și popor așa cum a fost el la Sinai. Profeția ,,este o prezicere cu privire la Hristos ca adevăratul profet, asemănătoare cu cea despre „sămânța” femeii din Gen 3:15.”

Filip este primul personaj din Noul Testament, care a realizat că Mântuitorul a fost Profetul despre care vorbea Moise: ,,Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, și proorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif. (Ioan 1:45)” Nu doar evreii Îl așteptau pe profet, ci și samaritenii, astfel anticipându-se lucrarea universală a Domnului: ,, ,Doamne’, i-a zis femeia, ,văd că ești prooroc’. ,Stiu’ i-a zis femeia, că are să vină Mesia, (căruia I se zise Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.’ Isus i-a zis: ,Eu, cel care vorbesc cu tine, Sunt Acela.’ (Ioan 4 :19, 25-26)”

Profeția aceasta s-a împlinit pe deplin pe muntele transfigurării când din cer s-a auzit un glas care a rostit cuvintele: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultați! (Matei 17 :5)”

Concluzii

„Profețiile mesianice, sunt mai degrabă o doctrină decât o predicție”, spunea Beecher, iar profeții sunt niște predicatori care au prezentat revelația divină într-o formă relevantă pentru vremurile în care ei trăiau. Scriitorii cărților nou-testamentare privesc Vechiul Testament din prisma persoanei Mântuitorului. Din această perspectivă, persoana Domnului Isus, reprezintă climaxul revelației divine, o revelație care debutează în perioada vechi-testamentară și care se dezvoltă treptat, ca o doctrină. Din punctul acesta de vedere, tot Vechiul Testament reprezintă, după cum afirmă același Beecher, „o profeție mesianică, deoarece ghidează privirea înspre Mesia.”

Există insă acele texte vechi-testamentare care sunt în general acceptate ca fiind cu caracter mesianic, profețiile acelea care vorbesc, mai mult sau mai puțin direct, despre persoana și activitatea lui Mesia. Modalitatea în care Noul Testament abordează aceste pasaje, diferă în funcție de scopul cu care sunt folosite la un moment dat. Atunci când, de exemplu, se adresează unui auditoriu format din evrei, bineînțeles că se aplică o hermeneutică iudaică, care să fie relevantă. Nu trebuie trecut cu vederea nici aspectul naționalității celor care au scris cuvintele revelației divine din Noul Testament. Cu excepția lui Luca, toți erau evrei, formați în cultura mozaică, de altfel și Luca este familiarizat cu gândirea iudaică. Prin urmare este logică o oarecare influență în hermeneutica lor, a unor reguli de interpretare cu specific evreiesc.

Atât cei patru evangheliști, cât și toți ceilalți scriitori nou-testamentari își bazează scrierea pe inspirația Duhului Sfânt, Cel care este și sursa profețiilor mesianice din Vechiul Testament. De aceea, este întru totul hazardat ca astăzi cineva să nege veridicitatea hermeneuticii Noului Testament. Faptul că au fost și sunt atâția contestatari ai felului în care se interpretează profețiile mesianice, de către Noul Testament, nu dovedește decât o ignoranță în a înțelege modul în care toți scriitorii canonului Noul Testamentar, și-au bazat afirmațiile pe autoritatea lui Dumnezeu.

Se poate într-adevăr susține faptul că Vechiul Testament prezintă persoana unui Mântuitor care îndeplinește lucrarea soteorologică. O lucrare ce mai apoi se regăsește în mod practic și concret în activitatea Domnului Isus, așa cum este prezentată aceasta de scrierile inspirate ale Noului Testament.

Evreii de azi refuză să accepte caracterul mesianic al persoanei Domnului Isus, unii chiar au abandonat conceptul de Mesia personal în favoarea ideii de Împărăție mesianică. Sunt foarte puțini, acei evrei care să-L identifice pe Domnul Isus cu promisiunea unui rege coborâtor dintr-o descendență davidică, Fiu al lui David. Ei chiar dacă acceptă autenticitatea revelației vechi-testamentare, refuză în mod sistematic să recunoască faptul că acele aspecte care au fost profețite cu privire la Mesia se regăsesc în Cel pe care creștinismul Îl declară Mântuitorul. Benjamin Disraeli, premierul britanic de naționalitate evreiască convertit la creștinism, afirma la un moment dat:

Mă gândesc la Biserică și-mi spun că este singura instituție iudaică ce a rămas – nu cunosc nici o alta… Dacă n-ar fi Biserica, nu văd de ce ar trebui evreii să fie cunoscuți. Biserica a fost întemeiată de către evrei și ea a rămas credincioasă originilor sale. Ea este cea care garantează că istoria lor și literatura lor sunt cunoscute de către întreaga lume… se citește istoria ei în public și se păstrează vie amintirea personajelor ei publice și se răspândește poezia ei peste toată lume. Evreii datorează totul Bisericii… Istoria evreilor este dezvoltare sau nu este nimic.

Mesianismul vechi-testamentar își regăsește finalitatea în Hristos, Cel care, indiferent dacă se acceptă sau nu, este Salvatorul promis de Dumnezeu. Acest Isus a dus la îndeplinire dezideratul profetic de eliberare, o eliberare în primul rând de natură spirituală, de sub puterea păcatului și una cu aspect universal, ce se extinde ca și posibilitate asupra tuturor națiunilor lumii. De altfel pentru noi ca și creștini subiectul abordat de această lucrare trebuie să conțină neapărat o orientare hristocentrică. Studiul mesianismului vechi-testamentar își găsește justificarea în preocuparea sa apologetică, anume în încercarea sa de a argumenta în favoarea elementelor constitutive ale conceptului mesianic și implicit în favoarea faptului că Isus este Mesia, Cel așteptat.

Întreaga Sfântă Scriptură trebuie privită dintr-o perspectivă hristocentrică. Prezența Domnului Isus Hristos se regăsește în toată Scriptura. Este nevoie de un ochi bine format pentru a-L căuta pe Mântuitorul apelând la călăuzirea Duhului Sfânt în a-L găsi pe El în textul biblic acolo unde într-adevăr este. Se deduce că Mântuitorul Însuși stabilește acest principiu de abordare a Scripturii: ,,Și a început de la Moise, și de la toți proorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El. (Luca 24:27)” O abordare tipologică aduce claritate în ceea ce privește mesajul Vechiului Testament pentru creștini și pentru generația actuală. Probabil că, apelând la o interpretare tipologică, uneori se pierde înțelegerea originală a mesajului, poate chiar pierzându-se și intenția autorului. Limita tipologiei este dată de studierea textelor din Noul Testament care explică tipologia. Dacă nu există astfel de texte argumentative există riscul de a cădea în alegorizare. Textul Scripturii (textele argumentative nou-testamentale) reprezintă limita dintre tipologie și alegorie.

Credința creștină este fundamentată printre altele și pe conceptul că Salvatorul neamului omenesc este prezent pretutindeni în Cuvântul lui Dumnezeu. Mesajul divin are în vedere transmiterea unor adevăruri profunde cu scopul de a readuce omul la starea de har pe care o dorește Creatorul. Deși pare dificil să cauți și să găsești prezența lui Hristos în Biblie, totuși, odată ce El este găsit, înțelegerea întregii Scripturi devine mai ușoară, iar lumina înțelepciunii divine pătrunde în mintea și inima cititorului aducând claritate.

Vechiul Testament are relevanță pentru credincioși doar dacă Hristos este descoperit acolo. Mântuitorul este prezent pe tot parcursul Vechiului Testament ca lumină călăuzitoare în înțelegerea planului divin ce avea să se înfăptuiască la vremea hotărâtă de Dumnezeu, explicând într-un mod extraordinar „tainele” Vechiului Testament prin Domnul Isus Hristos.

Bibliografie

=== cuprinѕ ===

Cuprins

Lista de Abrevieri și Sigle

Cuvânt înainte

Introducere

Capitolul 1. Profetismul mesianic

Profeția.Terminologie

Profețiiile mesianice și Mesia

Capitolul 2. Moise profetul

2.1. Identitatea lui Moise

2.2. Moise în calitate de profet

Capitolul 3. Torah

3.1. Torah. Privire de ansamblu

3.1.1. Numele Pentateuhului

3.1.2. Conținutul

3.1.3. Autorul și unitatea Pentateuhului

Capitolul 4. Profeții mesianice din Pentateuh

4.1. Profeții mesianice din Geneza

4.1.1. Protoevanghelia (Geneza 3:15)

4.1.2. Binecuvântarea lui Noe (Geneza c. 6)

4.1.3. Legământul avraamic (Gen 12-22)

4.1.4.Profeția lui Iacov despre Împăciuitorul (Geneza 49:10)

4.2. Profeții mesianice în Numeri

4.2. Profeția lui Balaam înțeleasă prin binecuvântarea rostită de către

Iacov în Gen 49:10

4.5. Profeții mesianice în Deuteronom

4.5.1. Viitorul Profet, mai mare decât Moise (Deuteronom 18:15-22)

Concluzii

Bibliografie