Produs Dermatologic Emolient Si Hidratant pe Baza de Ulei Vegetal

Produs dermatologic emolient și hidratant pe bază de ulei vegetal

Rezumat

Astăzi în lumea întreagă chimia stă la baza preparatelor cosmetice apelîndu-se la tot ce este mai nou atît în domeniul substanțelor chimice sintetice cît și a celor naturale cu proprietăți utile în parfumerie, cosmetologie, medicină, farmaceutică. Printre acestea industria cosmetică utilizează uleiurile vegetale, substanțe de origine animală, uleiurile minerale, grăsimi de animale, lipide, cum ar fi lanolina și altele, care se utilizează pentru crearea produselor cosmetice: creme, loțiuni, demachiante, pentru toate tipurile de piele și pentru toate vîrstele, substanțe care posedă și proprietăți de ameliorare a numeroase afecțiuni dermatologice. Printre preparatele de regenerare, antirid, protectoare și antiacneice o importanță deosebită o au și preparatele emoliente și hidratante deoarece acestea conferă pielii elasticitate, prospețime, calmare și tonifiere, astfel prevenind riscul de apariție a ridurilor și diverselor afecțiuni dermatologice. De aceea s-a propus de a crea un produs dermatologic emolient și hidratant pe bază de ulei vegetal. Pentru formarea unui asemenea produs s-a decis de a lua ca bază compoziția ulei-apă. Au fost selectate uleiurile de amarant și migdal ca fiind cele mai acceptabile pentru a crea crema cu proprietăți emoliente și hidratante și din considerentul că sunt ingrediente natrale. S-a creat crema a cărei substanșe active sunt: uleiul de amarant, uleiul de migdal, iar ca excipienți s-au utilizat lanolina, untul de shea și apa. Crema obținută a fost supusă analizei calitative, s-au determinat cei mai importanți indici: examenul organoleptic, pH-ul, stabilitatea coloidală,termostabilitatea. Datele obținute în urma cercetării corespund standardelor.

Cuprins:

Adnotare………………………………………………………………………………………….

Introducere…………………………………………………………………………………………3

Capitolul I. Uleiurile vegetale: surse, compoziția, proprietăți fizice, fizico-chimice și farmaco-cosmetice (revista literaturii)………………………………………………………5-19

Structura chimică și diversitatea uleiurilor vegetale………………………………………5

Examinarea uleiurilor din punct de vedere a proprietăților emoliente și hidratante……….8

Tehnologii de obținere a uleiurilor……………………………………………………….13

Tehnologii de obținere a produselor farmaceutice și cosmetic cu conținut de uleiuri..………………………………………………………………………………………..15

Capitolul II. Partea experimentală…………………………………………………………………………………22

2.1. Materiale și metode…………………………………………………………………………….

2.2. Pregătirea materialului pentru extragerea uleiului……………………………………………………….

2.3. Obținerea și cercetarea uleiurilor vegetale………………………………………………………………….

2.3.1. Extracția uleiului din semințe de amarant……………………………………………………………….23

2.3.2. Extracția uleiului din semințe de migdale………………………………………………………………..25

2.4. Cercetarea indicilor de calitate a uleiurilor vegetale………………………………………………………

2.5. Elaborarea recetei………………………………………………………………………………………………………

2.6. Utilizarea uleiurilor ca bază pentru elaborarea în condiții de laborator a produsului cosmetic

2.7. Cercetarea indicilor de calitate a cremei obținute……………………………………………………..

Capitolul III. Rezultate și discuții………………………………………………………………………………….

Concluzii…………………………………………………………………………………….…….26

Bibliografii……………………………………………………………………………….………..27

“ Ce faci pentru tine dispare odată cu tine,

Ce faci pentru alții rămîne pentru eternitate.”

Albert Einstein

Introducere

Astăzi în lumea întreagă chimia stă la baza elaborării preparatelor cosmetice pe baze științifice, apelîndu-se la tot ce este mai nou atît în domeniul substanțelor chimice, cît și al parfumurilor și coloranților. Industria cosmetică a luat în prezent un mare avînt, preparînd o gamă din ce în ce mai variată de: creme, loțiuni, demachiante, pentru toate tipurile de piele și pentru toate vîrstele. La ora actuală în calitate de materie primă în industria cosmetică se folosesc atît substanțe de origine oganică, cît și anorganică. Deși, din ce în ce mai rar se folosesc materiile prime de origine naturală totuși ele, în industria cosmetică modernă ocupă un loc important. În preparatele cosmetice destinate îngrijirii pielii, părului cît și a cosmeticii decorative cel mai important loc îl ocupă grăsimile și substanțele obținute la prelucrarea lor. Aceasta se explică printr-o largă activitate biologică a grăsimilor. Ca mijloace terapeutice, unguentele sunt menționate pentru prima oară în papirusul lui Ebers (1600 î.e.n.), fiind materii consemnate apoi în scrierile lui Hipocrat și Galenus. Inițial omul a folosit materii brute cum ar fi plante, organe animale, minerale, mierea și ceara de albine. Vechii egipteni foloseau diferite forme farmaceutice ca: soluții apoase, soluții uleioase, cataplasme, decocturi, prafuri, unguente, sucuri de plante. De asemenea oamenii au descoperit că prin topirea grăsimilor animale, cum ar fi seul, se obține o nouă bază de unguent. Descoperirea petrolului în secolul al XlX-lea, a contribuit la obținerea unor derivate din petrol care sunt mult utilizate și astăzi ca: vaselina, parafina solidă și parafina lichidă. În scurt timp vaselina a devenit cea mai utilizată bază de unguent, fiind introdusă în dermatologie în anul 1878. Tot în această perioadă este introdusă în dermatologie lanolina, un produs purificat, obținut de pe lîna oilor, folosit pentru prepararea emulsiilor și cremelor. Dintre formele administrate topic, cea mai mare pondere o prezintă unguentele. Unguentele au fost oficializate încă din prima ediție a Farmacopeei Române, din anul 1863, care înscria 6 exemple de cerate și 8 de unguente.

În prezent există o gamă largă de produse cu aplicare topică folosite pentru vindecarea sau ameliorarea a numeroase afecțiuni dermatologice, ajungîndu-se la particularizarea preparatului pentru fiecare afecțiune sau pentru fiecare pacient în cazul preparatelor magistrale. Tehnologiile cosmetice și medicinale, tehnologiile farmaceutice, biotehnologiile avansate, direcțiile noi în ecologia omului aduc un aport imens la dezvoltarea societății și progresului tehnico- științific. Știința și industria medicală și farmaceutică utilizează pe larg biotehnologiile avansate. În producția de plante medicinale și aromatice calitatea produselor este dată de conținutul în principii active. Cantitatea de principii active din plantă este condiționată de factorii ecologici, de zonarea speciei, de tehnologia de cultură, de valoarea biologică a cultivarului și nu în ultimul rînd, de modalitățile de procesare.

Actualitatea temei: Medicina este un domeniu vast, cuprizînd multe ramuri, fiecare interesantă în felul ei. Venind din negura vremurilor, arta de a vindeca s-a perfecționat, iar medicina și farmacia au devenit două profesii distincte, complementare. Datorită faptului că bolile dermatologice au cunoscut o mare evoluție în ultimii 10 ani, actualmente știindu-se mai mult de 2000 mii de boli de piele, m-am gîndit să îmi aleg ca temă, proiectul ,,Elaborarea produsului dermatologic emolient și hidratant pe baza uleiurilor de amarant și migdale”, pentru a putea recomanda viitorilor “pacienți”, produse utile în dermatologie sau preparate cosmetice – în dermatocsometică, ajutîndu-i să își aleagă produsele eficiente. Utilizarea corectă și eficientă a medicamentelor necesită printere altele o informare corespunzătoare asupra produselor farmaco- cosmetice.

Scopul lucrării: De a obține prin metode de laborator special elaborate și de a cerceta calitativ uleiurile de amarant și migdal ca posibilă materie primă pentru elaborarea unui produs dermatologic cu proprietăți emoliente și hidratante.

Obiective:

Extragerea uleiul de amarant și migdale în condiții de laborator;

Cercetarea indicilor de calitate a acestor uleiuri;

Elaborarea recetei și obținerea cremei emoliente și hidratante;

Cercetarea indicilor de calitate a cremei emoliente și hidratante;

Capitolul I. Uleiurile vegetale: surse, compoziția, proprietăți fizice, fizico-chimice și farmaco-cosmetice

Uleiuri vegetale- grăsimi lichide; cele saturate au consistența solidă. Uleiurile conțin vitamine din grupa E și, în funcție de proveniență, au diferite mirosuri și gusturi prin care pot fi identificate. Uleiurile și grăsimile vegetale se găsesc în natură în țesutul plantelor, fiind concentrate în semințe, în pulpă, în sîmburele fructelor, în tuberculi sau în germeni. [1]

Caracteristicile principale ale calității uleiurilor:

Indicele de aciditate reprezintă cantitatea de hidroxid de potasiu, exprimată în miligrame, necesară pentru neutralizarea unui gram de grăsime.

Indice de saponificare reprezintă cantitatea de hidroxid de potasiu, exprimată în miligrame, capabilă să neutralizeze acizii grași rezultați din hidroliza comlpetă a unui gram de grăsime.

Indice de iod- este o valoare care reprezintă cantitatea de iod exprimată în grame, ce se aditionează la 100g lipidă. [2]

Structura chimică și diversitatea uleiurilor vegetale

Uleiurile vegetale –sunt niște produse naturale obținute dintr-o serie de plante producătoare cu aplicare în farmaco-cosmetică: măsline (Oleum Olivarum); migdale (Oleum Amigdalarum); persic (Oleum Persicorum); arahide (Oleum Arahides); ricin (Oleum Ricini); in (Oleum Lini); boabe de cacao (Oleum Cacao), etc.

Uleiurile din punct de vedere chimic sunt esterii proveniți dintr-un alcool mono- sau polihidroxilat (aciclic sau ciclic, saturat sau nesaturat) și unul sau mai mulți acizi grași (saturați sau nesaturați, de obicei monobazici). În structura lipidelor se mai pot întîlni: acid fosforic, aminoalcooli, aminoacizi, acid sulfuric, glucide.

Datorită complexității compoziției chimice, în funcție de elementele constituitive lipidele se divizează în simple și complexe.

Lipide simple: gliceride, ceride, steride, etiolide.

Gliceridele: cele mai răspîndite lipide din regnul vegetal – esteri ai glicerolului (propantriolului) cu diferiți acizi organici (saturați sau nesaturați, aciclici sau ciclici, din seria alchilică șau ,foarte rar, din seria aromatică)[2]

monogliceridă trigliceridă mixtă

Ceridele – amestecuri de esteri ai acizilor grași (12 -34 atomi C) și alcoolilor superiori (20 – 30 atomi C) cu hidrocarburi, alcooli și acizi superiopri liberi, uneori și cantități mici de gliceride, rezine și a.[3]

Răspîndire: plante și animale. La plante sunt excreții protectoare de pe frunze, flori, fructe, tulpină. În regiunile tropicale secreția de ceruri este mai mare (îpiedică transpirația), în zonele umede secreția este cu mult mai mică.

Structura chimică: principalii componenți ai cerurilor sunt compuși alifatici, saturați, cu catenă normală. Componenți secundari sunt acizi di- și trihidroxilați, acizi bibazici și hidroxibibazici.

Steridele – esteri ai acizilor grași superiori (cerotic, lignoceric, lanopalmitic) cu diferiți alcooli steroidici (colesterol, dihidrocolesterol) sau triterpenici (lanosterol, dihidrolanosterol, agnosterol dihidroagnosterol). De obicei sterolii din componența steridelor sunt derivați ai colestanului (27C), ergostanului (28C), stigmastanului (29C) esterificați și cu alți acizi grași (palmitic, stearic, oleic).[4]

Răspîndire: în toate celulele și organele vegetale, în cantități mai mari în uleiurile vegetale. Hidrolizează foarte ușor, chiar în timpul extracției. Steridele vegetale (fitosteridele) întotdeauna sunt însoțite de fitosteroli liberi și de gliceride. Stridele animale se întâlnesc în cantități mari în compoziția secreției dermice a oii (Ovis aries L) – componente ale lanolinei.

Etolidele – ceride vegetale, caracterizate ca esteri interni, ciclici ai unor hidroxiacizi superiori, identici sau diferiți, din 3-5 molecule.

Răspîndire: componente principale ale cerurilor din conifere. Sunt însoțite de acizi grași (12-18 atomi C)

Structura chimică: În structura etolidelor frecvent sunt întâlniți -hidroxiacizii: sabinic (12-hidroxilauric), juniperic (16 -hidroxipalmitic), rareori – acidul 14-hidroxi – miristic.[4]

Cei mai răspîndiți acizi care formează aceste gliceride sunt prezentate în tabele:

Acizi grași saturați, aciclici, cu număr impar de atomi de carbon participanți la formarea grăsimilor:

Acizi grași saturați, aciclici, participanți la formarea grăsimilor

Acizi grași, aciclici, monoenici participanți la formarea grăsimilor:

Acizi grași, aciclici, polienici participanți la formarea grăsimilor:

Din tabelele de mai sus, în cea mai mare parte se conțin 3 acizi grași care domină. Aceștia sunt: acidul palmitic, acidul oleic, acidul linoleic a căror structuri chimice sunt arătate mai jos:

Acidul palmitic

Acidul oleic

Acidul linoleic

După destinație uleiurile le putem clasifica în modul următor: conform efectelor dermatologice pe care le manifestă se deosebesc: loțiunele cosmetice; emulsiile demachiante și de întreținere; măștile faciale și cosmetice; băile cu aburi; compresele și cremele cosmetice[2]. Conform proprietăților se deosebesc produse dermatologice simple cu acțiune emolientă, hidratantă, protectoarepînă la o serie de preparate cu acțiune mai complex: antiacneice, antiseptce chiar pînă la antibiotice, anticancerigene[5].

1.2. Examinarea uleiurilor din punct de vedere a proprietăților emoliente și hidratante:

Pentru formarea unui asemenea produs s-a decis de a lua ca bază compoziția ulei-apă. Uleiul cu cele mai acceptabile proprietăți emoliente și hidratante a fost selectat în urma studierii următoarelor surse literare științifice.

Printre aceste uleiuri care manifestă proprietăți biologice utile pentru producerea produselor farmaceutice și cosmetic sunt:

Ulei de floarea soarelui (HELIANTHI OLEUM)

Care se obține din semințele de floarea soarelui (Helianthus annuus L.) fără pericarp,de obicei prin presare la rece și centrifugare (ссa 35% ulei). Conține gliceride ale acizilor linolic (57-59%), oleic (30-34%), palmitic, stearic, arahidonic, lignoceric (6-10%) Fracția insaponifiabilă (1%) constă din carotenoide și fitosteroli. Indicatorii de calitate: indicii de aciditate- 2,2. Se întrebuințează ca solvent pentru soluțiile injectabile ale unor medicamente (camfora), la prepararea de creme, unguente și linimente cu acțiune emolientă, obținerea unor extracte uleioase de principii active vegetale liposolubile (hipericina și a.). Este materie primă pentru obținerea vitaminei F (prostaglandinelor). [6]

Ulei de măsline – OLIVE OLEUM, OLIVARUM OLEUM

Se obține din fructele mature ale speciei Olea eurorea L. fructele proaspete (conținutul de ulei 50-70%) se spală rapid pentru a limita procesele de hidroliză și lipoliză, enzimatică sau microbiană, se malaxează la 25-30 0C. Prin presare se separă faza lichidă de pulpa fructelor, apoi prin centrifugare din aceasta se separă uleiul. Se cultivă în bazinul Mării Mediterană (Grecia, Spania, Italia, Turcia). În compoziția chimică a uleiului se conține: trioleină -70-80%, și alte trigliceride (6-7%). Fracția insaponifiabilă (1%) – iridoide, triterpene, compuși lignanici. Datorită acțiunii emoliente, coleretice și ușor laxatives se utilizează la prepararea soluțiilor injectabile de camforă, hormoni steroidici și a., ca solvent pentru unele principii active, intră în formulele unor unguente și creme cosmetice. Se recomandă în tratamentul ulcerului gastric și duodenal, colitelor, colecistitelor.[2,10]

Ulei de migdale (AMIGDALI OLEUM)

Sursa principală de obținere a uleiului dat sunt cotiledoanele semințelor (20-60% ulei) speciei Amigdalus communis L. arbore de ( h. 5-6 m) originar din Turkestan, se cultivă în regiunile cu climă caldă; se obține prin presare la rece (pentru scopuri medicinale ) sau cald (alimentare și parfumerie); Compoziția chimică a uleiului de migdale o constituie: sterolii, tocoferolii, alcoolii triterpenici, unele hidrocarburi, carotenoizi, fosfolipide, estroni, lignina, vitamina A , compuși fenolici, aldehide și cetone, predomină trigliceridele monoacide ale acidului oleic (85%) și linolic (12%), în cantități mici gliceridele acizilor palmitic și stearic. Indicatorii de calitate: indicele de acid- nu mai mare de 2,5. Utilizat la prepararea soluțiilor injectabile uleioase (camfora, hormoni steroidici), bază de unguent și cremă cu acțiune emolientă, antiinflamatoare, cicatrizantă; în dermatologie și cosmetică, laxativ pentru copii.[2]

Ulei de persic (OLEUM PERSICORUM)

Este obținut din sîmburii fructelor de persic și caise prin presarea la rece. În semințele de persic – 55% ulei, de caise – 30-50% (Persica vulgaris Mill. = Prunus persica (L) Batsch) (specie numai cultivată) și de cais (Armeniaca vulgaris Lam. = Prunus armeniaca L.) ( spontană – în Daghestan, Asia Centrală, Tian-Șan). În compoziția uleiului dat predomină trigliceridele monoacide ale acidului oleic (85%) și linolic (12%), în cantități mici gliceridele acizilor palmitic și stearic. Domeniul de utilizare presupune prepararea soluțiilor injectabile uleioase (camfora, hormoni steroidici), bază pentru unguente și creme emoliente și citarizante; în dermatologie și cosmetică, laxativ pentru copii. Uleiul de piersic este ideal pentru toate tipurile de ten: uscat, deshidratat, normal, sensibil, matur, tern, mixt, gras.  Uleiul din samburi de caise este ideal si pentru pielea delicată a bebelușilor (se poate folosi ca ulei de masaj) si a copiilor.[10]

Untul de cacao (CACAO OLEUM, OLEUM THEOBROMATIS)

Ca produs vegetal se folosesc semințele fermentate ale speciei Theobroma cacao L., arborele de cacao. Originar din pădurile Americi centrale, ecuatoriale și de sud. Se cultivă în Africa de Est și America de Sud. Un arbore produce 1-4 kg semințe pe an. Din fructele mature se eliberează semința, care se lasă să fermenteze la 35-40 0C După uscare și îndepărtarea impurităților semințele se presează la cald. Uleiul obținut se lasă să se răcească pentru solidificare. Uleiul este solid, ușor solubil în solvenți organici slab polari, puțin solubil în alcool. Se topește la 36-37oC. Topit la peste 45oC nu se mai solidifică decât prin menținerea îndelungată la temperaturi mai joase de 5-6 oC. Conține trigliceride mixte oleo-palmito-stearina (57 %), oleodistearina (22%), oleodipalmitina (4%). Partea insaponifiabilă – fitosteroli, triterpene, cantități mici de vitamine D. Se folosește la ca excipient pentru supozitoare, întră în componența a numeroase baze de unguente, creme, cerate și farduri.[2,10]

Ulei de ricin (OLEUM RICINI)

Materia primă vegetală utilizată pentru obținerea uleiului dat o constituie semințele speciei vegetale ricinul– Ricinus communis L. (46-53% ulei gras) Patria – Africa tropicală și Asia, unde este plantă multianuală. Uleiul se obține prin presare la rece – îndepărtarea toxalbuminei ricina (glicoproteină din 493 aminoacizi și 23 monozaharide) cu vapori de apă supraîncălziți – filtrarea pe cărbune. Conține triglicerida acidului ricinoleic (CH3-(CH2)5-CH(OH)CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH – acidul 12-hidroxioleic) – 90 % ceea ce îi conferă proprietatea de a fi solubil în alcool. Din punc de vedere al stabilității este de 4 ori mai stabil ca uleiul de masline. Acid palmitic- 1-1,5%; acid stearic- 0,5-1,5%; acid oleic-2-4,5%; linoleic n6-4-5,5%; linolenic n3- 0,2-07%; acid arahidic-0-0,5%. Fracția insaponifiabilă – 0,4%. Indicatorii calității: indicele de acid –pînă la 1,5; Indicele de iod 80-90.[2] Datorată acizilor ricinoleic și izoricinoleic eliberați de lipazele pancreatice în duoden manifestă acțiune purgativă, emolientă, antimicotică, cicatrizantă. Este întrebuințat la prepararea soluțiilor ingectabile de camforă, și a., solvent pentru unele principii active, nu are acțiune iritantă și nici de sensibilizare, este noncomedogenic și hidratant, formează filme cu ușurință. Datorită proprietății de udare a pigmenților este înglobat în rujuri, lacuri de unghii, farduri,face parte din compoziții de formulare pentru creme, loțiuni. Principalul dezavantaj este mirosul său caracteristic, care, însă poate fi mascat prin folosirea unui parfum corespunzător. Poate fi administrat în 2 moduri: Intern – în constipații acute la copii 5-10g, și adulți 30-50g (efectul – după 2-4 ore de la administrarea orală); Extern – prepararea unor unguiente cicatrizante, loțiuni tonice pentru păr, plastifiant al peliculelor tonice, dermatologice.[10]

Ulei de in (LINI OLEUM)

Se obține din semințele speciei cultivate IN – Linum usitatissimum L. prin presare la rece sau la cald (24-44% ulei în dependență de regiune și condiții climaterice); În componența acestui ulei intra: trigliceride bi- și triacide ale acizilor linolenic (38-50%), linolic (20-25%), oleic (24%) miristic, palmitic, stearic (5-10%), substanțe insaponifiabile. Indicatorii calității: indicele de acid nu mai mare de 5. Fiind considerat drept factor antiexematic și emolient este pe larg întrebuințat la prepararea linimentului pentru arsuri ale pielii. După descoperirea proprietății acizilor grași polinesaturați de a se transforma în organismul uman în prostaglandine (vitamina F) – substanțe care accelerează scindarea și eliminarea lipidelor din organism, uleiul de in a devenit un produs foarte prețios. Este materie primă pentru producerea preparatului linetol (amestec de esteri etilici ai acizilor linoleic – cca 15%, linolenic – cca 5% și oleic – cca 15%, cealaltă parte –acizi saturați), care se administrează: Intern – la tratarea aterosclerozei; Extern –cremă, unguente pentru arsuri și alte afecțiuni ale pielii.[6]

Ulei de porumb (MAYDIS OLEUM)

Din embrionii boabelor de porumb – reziduu al producereii făinii sau amidonului de porumb care conțin 49-57% ulei, care se obține prin presarea la rece și la cald. Uleiul conține: trigliceride ale acizilor oleic (până la 45%), linoleic (pînă la 48%) și acizi saturați (pînă la 11%), fracția insapunifiabilă – fitosteroli; Indicatorii calității: indicele de iod – 111 – 113. Datorită acțiunii hipocolesterinimiante ac. linoleic cu acțiune F-vitaminică, fitosterolii frînează absorbția colesterolului din tractul gastro-intestinal. Se întrebuințează ca solvent pentru preparate medicinale injectabile liposolubile, pentru obținerea extractelor uleioase și a. Profilactica și tratamentul aterosclerozei.[2]

Ulei de arahide (OLEUM ARACHIDES)

Obținut din alunele de pămînt (Arahide) – Арахис – Arachis hypogaea L. Care își are proveniența din Brazilia. Se cultivă în America de sud, India, China, Asia centrală, Africa centrală și de Nord, Caucaz, Ukraina de Sud, Moldova, etc. Obținut prin presarea la rece (conținutul de ulei 40-50% ), și cu un conținut trigliceride ale acizilor oleic (până la 70%), linoleic (15-20%) și acizilor saturați (arahidic, palmitinic, stearinic) (pînă la 20%);

Folosit pentru preparate cu aplicare externă. Uleiul hidrogenizat – în bazele de unguente și supozitorii.[7]

Ulei de soia (SOJAE OLEUM)

Sursa de obținere a uleiului sunt semințele speciei de cultură Giycine maxima (L); Ce se obține prin presare la rece. Jomul rămas mai conține ulei , care poate fi extras la cald sau cu solvenți pentru utilizare în scopuri industriale. Compoziția chimică: gliceride ale acizilor oleic (30%), linolic (40-50%), linolenic (2-4%); fracția insaponifiabilă – lecitine (1-5%), fitosteroli. Manifestînd acțiune emolientă, hepatoprotectoare, neurotonă, venotonă se utilizează ca sursă de lecitine, care (îndeosebi fosfatidele acizilor linolic și linolenic cu colina) purificate și concentrate sunt folosite pentru prepararea unor medicamente hepatoprotectoare (Essentiale), lipotrope (Lipostabil), venotrope (Essaven), neurotrope (Lecitina și Ascolecitina).[10]

Ulei de amarant (Oleum Amaranthus)

Se obține din semințele plantei date, provenite din America de Sud care a început să se cultive 5000 de ani în urmă. Uleiul de amarant se obține cel mai eficient la- extracția cu solvenți organici (hexan, benzen etc.).prin metoda dată se obține o cantitate mare de ulei însă calitatea lasa de dorit. Uleiul de înaltă calitate se obține prin presare la rece. Spre deosebire de obținerea prin extractive unde uleiul nu are nici un gust și nici miros, prin presare acesta păstrează aroma ușoară de alune și culoarea galben deschis – verzui. Culoare verzuie se datorează prezenței de clorofilă în ulei – substanță care este foarte util pentru oameni. Conține carbohidrați, lipide, proteine, complexul vitaminei B, vitamina C, E, minerale: Ca, Fe, Mg, Mn, Mg, P, K, Na, Zn; lizină, aminoacizi esențiali, lecitină 8%, squalen-8-10% , beta-sitosterol. Datorită acțiunii cuartive, calmante, vitaminizante, hidratante, de stimulare imunitară, și anticancerigene se utilizează pe larg în elaborarea cremelor dermatologice, unguentelor, în alimentație, în tratamentul maladiilor cronice inimii (ateroscleroze, hipertensiune arterială), ulcer gastric și duodenal; inflamație a sistemului urogenital la bărbați și femei; diabet, obezitate, nervozitate, anemie, pierderea de putere, etc [10]. În scopuri cosmetice ajută la nutriția pielii,după aplicare se formează o peliculă antibacteriană. Studiile susțin că scualenul sub razele ultraviolete este convertit în vitamina D, astfel încît protejează pielea de efectul nociv al soarelui[17]. Perioada de valabilitate a semințelor și a uleiului din semințe de amaranth este între 6-12 luni. Uleiul de amarant este rapid oxidat la lumină și în contact cu aerul[18].

Jojoba (Simmondsia Chinensis)

Se obține din semințele plantei date prin presare, se prezintă ca un lichid limpede, de culoare galbenă-aurie, aproape inodor. Este format, în majoritate, din esteri ceroși, are o fracțiune lipidică care ajunge chiar și la 50% și care, spre deosebire de toate celelalte uleiuri vegetale, nu conține trigliceride, ci este o adevărată ceară lichidă. Are un conținut ridicat de acizi grași și săruri minerale, are o compoziție chimică similară sebumului secretat de piele. Conține vitamina E, vitamina C, complexul de vitamine B, cantități mari de antioxidanți, crom, minerale, zinc, cupru, sulf și cobalt. Indice de saponificare: 90-95; Indice de iod: 80-85; Datorită acțiunii reparatorii, emoliente, de calmare și de hidratare se utilizează ca emollient în preparatele cosmetic sau de îngrijire.[2,6,10]

Tehnologii de obținere a uleiurilor

ULEIURI FIXE (grase) sunt reprezentate de uleiurile de origine vegetală, fiind amestecuri de trigliceride ale acizilor grași saturați (palmitic, lauric, miristic, stearicetc.) Și nesaturați (acid linoleic, linolic, oleic). Mai conțin de asemenea acizi grași liberi, fosfolipide, substanțe nesaponificabile (pigmenți, steroli, vitamine etc.). Uleiurile folosite în tehnica farmaceutică trebuie să fie bine tolerate, să fie neutre, să nu râncezească, să se resoarbă repede, să nu ducă la apariția nodulilor după administrarea parenterală a preparatului.Uleiurile sunt folosite pentru obținerea unor soluții medicamentoase cuaplicare externă (Olea medicata), injectabilă, colire, precum și emulsii și unguente.[9]

Fluxul tehnologic general de obținere a unei soluții extractive concentrate din plante medicinale, indiferent de metoda de extracție utilizată, obținerea unei soluții extractive concentrate presupune un șir de operațiuni constituite de fluxul tehnologic.

Cîntărirea;

Mărunțirea produsului vegetal;

Extracția compușilor bioactivi;

Filtrarea soluției extractive;

Solvent;

Deșeu nevalorificabil;

Omogenizarea;

Pierderi negravimetrice;

Control interfazic;

Recepția materialului vegetal;

Purificarea soluției extractive;

Soluția extractivă concentrată;

Concentrarea.

Uleiurile se obțin prin presarea semințelor sau fructelor, ca în cazul uleiului de floarea-soarelui, arahide, migdale, măsline. Se mai pot obține prin extracție cu solvenți selectivi. Grăsimile animale se obțin prin distrugerea țesutului adipos sub influența temperaturii. Se mai pot obține și prin centrifugare.  Hidroliza poate avealoc în mediu acid sau în mediu bazic. Metodele de extracție pentru prepararea soluțiilor extractive apoase sunt: macerarea, infuzarea și decocția. Macerarea este o metodă de extragere la rece, în timp ce infuzarea și decocția se realizează la cald. Macerarea reprezintă operația de dizolvare extractive în care produsul vegetal mărunțit este pus în contact la temperatura camerei cu lichidul extractiv, apa sau soluția conservantă un timp determinat și agitînd la anumite intervale de timp (5 – 6 ori) timp de 30 minute (la cele apoase).Cu ajutorul acestei metode de extracție se realizeazăo extracție menajată, lentă și incompletă, deoarece contactul solvent/produs vegetal este mic. O mare importanță o are difuziunea solventului prin peretele celular. Pentru a favoriza acest fenomen, se prevede o agitare de 5 – 6 ori, pe toată durata de extracție. Avantajul acestei metode este o extracție selective care se aplică la un număr mare de produse vegetale, în special la cele care conțin mucilagii – rădăcina dealteea, rădăcina de farfara, semințele de in, lichen Islamic (caraghen) sau tuber de Salep.Cu cît timpul de extracție este mai mare cu atît randamentul este mai bun; însă produsul vegetal nefiind în prealabil stabilizat au loc reacții enzimatice ce descompun 2% principiile active; pot fi invadate de microorganisme, producînd alterări fermentații, apariția de mucegaiuri. Astfel, timp limitat de extracție devine limitat, 30 minute, recomandîndu-se folosirea de vase acoperite. O variant a macerării simple este macerarea circulantă, aseănătoare dizolvării per descensum. Produsul vegetal mărunțit, spălat de impuritățile mecanice, în cantitate corespunzătoare se aduce într-un săculeț de tifon la suprafața lichiduluiși se suspendă în lichidul de extracție. La zona de contact se formeazăo soluție extractive mai concentrate ce ajunge la baza vasului datorită greutății și o nouă porțiune de solvent îi ia locul. Nu mai este necesară agitarea, deoarece se separă lichidul extractiv de reziduu. Metoda are dezavantajul unui randament mic de extracție. Pentru majoritatea produselor vegetale ce conțin mucilagii, extracția la cald crește conținutul în mucilagii, cu excepția mucilagiilor din tuber de Salep; totuși se recomandă extracția prin macerare, cînd în produsul vegetal sunt prezente componente – materii balast, ce se extrag în cantitate mai mare și după răcire măresc vîscozitatea soluției (amidonul). Mucilagiile fiind ușor solubile și la rece, extracția se poate face prin macerare. În ceea ce privește stabilitatea maceratelor, acestea pot fi ușor invadate de microorganisme, de aceea F.R. X recomandă pentru o cantitate mai mare de 100 g adăugarea unui amestec nipagin: nipasol (3:1) în concentrație de 0,1% (Soluție conservantă conform F.R.IX). Studiile au demonstrat că este bine prepararea cusoluție conservantă care nu va micșora randamentul de extracție.

Infuzarea, metodă de de extracție la cald, este o dizolvare extractivă, în care produsul vegetal mărunțit și umectat în prealabil, este pus în contact cu apa adusă la fierbere și menținut în vas acoperit, la temperatura camerei, timp de 30 minute. Menționăm ca soluția extractive se separă de reziduu, în momentul separării soluția extractivă ajunge la temperatura camerei, deci de la 80 – 900C în cursul celor 30 minute se ajunge la 40 – 300C. Este absolut necesară umectarea cu apă sau cu alcool (la produsele vegetale ce conțin uleiuri volatile) cînd are loc îmbibarea membranelor celulare care devin mai permeabile, facilitînd fenomenul de difuziune – osmoză, la extracția propriu-zisă. Prin umectare se elimină aerul din țesutul vegetal mărunțit, evitîndu-se fenomenul de flotare (produsul vegetal prin absorbția de aer este mai ușor plutind lasuprafața lichidului); de asemenea se evită fixarea particulelor de produs pe pereți irecipientului la turnarea apei în fierbere (excepție la frunzele de digital care nu se umectează). Infuzarea se aplicăla extracția principiilor active din produse vegetale cu țesuturi friabile: flori, frunze, ierburi.

Decocția sau extracția propriu-zisă are loc la o temperature mai ridicată ca la infuzare. Este tot o metodă de dizolvare – extractive prin care produsul vegetal umectat este pus în contact cu apă adusă la fierbere și menținut la 900C prin aducerea vasului acoperit în baia de apă. Această metodă se aplică la extragerea principiilor active termostabile, din produse vegetale cu structură dură:  rădăcini, rizomi, scoarțe, semințe, fructeși frunze coriace. Mediul de extracție poate fi apa acidulatăcu acid clorhidric, acid citric și acid tartric, în cantitate egală cu conținutul în alcaloizi, excepție este la coaja de China, la care se folosește 1,5 părți acid clorhidric pentru 1 parte alcaloid. Pentru produsele ce conțin saponine acide, extracția se face prin alcalinizarea apei cu 1 parte NaHCO3 pentru 10 parți de produs vegetal. Soluțiile extractive apoase sunt preparate la receptură și au o stabilitate redusă. Iată de ce se prepară la nevoie, iar pentru toate F.R. X recomandă adăugarea de nipagin: nipasol (3:1) 0,1g%. Comparativ cu soluțiile extractive alcoolice (extracte fluide și tincturi), soluțiile extractive apoase sunt mult mai diluate. Formularea și eliberarea lor caatare, se face foarte rar, ele intrînd în compozția unor formule magistrale, în preparate de uz intern, folosite ca vehicul asociate cu sirop, tincture și în preparate de uz extern: clisme, spălături, gargarisme, asociate cu alte componente. Pot fi preparate și de bolnav, dintr-un produs vegetal sau amestecuri de produse vegetale, numite specii sau ceaiuri medicinale, comercializate în plicuri unidoză, fie un ambalaj în care sunt amestecate în anumite proporții și se indică pe ambalaj modul de preparare, recomandîndu-se o fierbere mai îndelungată pentru produsele vegetale dure.[11]

Tehnologii de obținere a produselor farmaceutice și cosmetice cu conținut de uleiuri

Cremele:

Cremele cosmetice sunt cunoscute din cele mai îndepartate timpuri. Denumirea vine din limba latină: “cremor”- înseamnă smîntână, consistența lor fiind asemanatoare smîntînii. Cremele se pot folosi pentru toate categoriile de piele și se fabrică astăzi industrial într-o gamă destul de variată. Folosirea unei creme de buna calitate, potrivită tenului, păstrează fragezimea pielii, o protejare împotriva intemperiilor: vânt, soare, ger; întarzie apariția ridurilor și ajută la fixarea pudrei. La folosirea lor trebuie să se țina neaparat seama de natura tenului. Pentru tenurile grase, se vor întrebuința creme uscate sau semi-grase (fară lanolina, colesterină, grăsimi animale). Dimpotrivă, pentru tenurile uscate, grăsimile constituie o necesitate, înlocuind secreția naturală de grăsimi a pielii, fiind indicate cremele cu lanolină, lecitină, colesterol. În afară de conținutul de grasimi în cantități variabile, cremele mai conțin un procent de apă in funcție de gradul de deshidratare a pielii. Pe lînga rolul de protector, cremele mai au și o acțiune tonică, emoliantă, nutritivă, în funcție de compoziția lor.

Creme cu vaselină:

Vaselina este un amestec de hidrocarburi saturate obținute prin purificarea reziduurilor

de la distilarea petrolului. Se prezintă ca o masă albă, omogenă, fară miros, fară gust, grasă la pipăit și nu rîncezește. Se poate folosi ca demachiant, iar împreuna cu alte substanțe își găsește utilitate în dermatologie la tratarea eritemelor, crăpăturilor, mîncărimilor (unguente). Nu este absorbită de piele și acționează la suprafață pielii.

Creme cu lanolină:

Lanolina anhidră se prezintă ca o masă gălbuie, scoasă, translucidă. Este un produs de origine animală obținut prin purificarea grăsimilor de pe lîna oilor și este folosită de foarte mult timp pentru calitățile ei cosmetice emoliente. Denumirea ei vine de la cuvintele latinești lana = lînă și oleum = ulei, grăsimea lînii, și este înrudită cu sebumul, grăsimea naturală a pielii. În compoziția ei intră colesterina care îi dă proprietatea de a fi hidrofilă, adică de a încorpora apa (cam 100-l50%). Nu se folosește ca atare, ci hidratată și în amestec cu alte substanțe: butir, cacao, ceară, cetaceu etc. Cremele cu lanolină se folosesc pentru tenurile normale, uscate, îmbătrînite. Se întind pe față dupa ce aceasta a fost demachiată, masîndu-se ușor ca sa intre în piele. Se prepară prin încalzirea pe baie de apă a lanolinei cu celelalte ingrediente, iar după topire se filtrează în mojarul cald, omogenizînd până la racier.

Substanțele grase folosite la prepararea cremelor pot fi:

De origine animală:

– ceara de albine obținută prin topirea fagurilor de albine;

– lanolina – obținută prin purificarea grăsimilor de pe lâna oilor;

– untura – obținută din osînza și grăsimea de porc;

– cetaceul – un ulei gras obținut din cavitatea precraniană a balenelor;

– stearina – un amestec de acizi grași: stearic, oleic și palmitic;

De origine vegetală:

– ulei de masline, migdale, floarea-soarelui, germeni de porumb;

– ulei de cacao (se extrage din semințele de cacao prăjite).

De origine mineral:

– vaselina – obținută prin purificarea reziduurilor de la distilarea petrolului;

– uleiul de parafină – obținut tot din reziduurile de petrol și este un amestec de hidrocarburi saturate lichide.

Cremele cosmetice pot fi clasificate astfel:

după compoziția lor:

-creme pe bază de lanolină, pe baza de stearină, de ceară, creme cu vaselină (mai ales unguentele) si creme pe bază de glicerat de amidon;

după cantitatea de grăsimi conținută:

-creme grase, semigrase și uscate;

după scopul folosirii:

-creme de demachiat, antirid, pentru masaj, nutriti (vitamine + hormoni), de albit (curățit) și antisolare;

după modul de preparare:

-creme obținute din amestecarea la rece a ingredientelor și prin saponificare (emulsionarea lor la cald).

Substnțele chimice componente în produsele faraco cosmetice dermatologice

Cei mai des întîlniți acizi: boric, benzoic, citric, cetilic, salicilic etc.

Acidul benzoic:

Se prezintă sub forma unor lamele albe, lucioase, are miros ușor înțepător,gust acrișor, este solubil în apă, dar mai ales în alcool.Se folosește drept conservant la preparatele cosmetice.

Acidul boric:

Se prezintă sub forma unei pulberi albe, cristaline, cu aspect sidefos, fără miros,cu gust acrișor. Este solubil în apă la cald. Se folosește în loțiuni de față, pentru ochi, mîini sau bolide piele.

Acidul citric:

Cristale incolore, gust acru, solubil în apă. Se folosește la prepararea loțiunilor și cremelor pentru albit, loțiuni astringente. Se fabrică din zeama de lămîie.Acidul fosforic.Soluție apoasă 50% lichid limpede, incolor, folosit contra pistruilor și petelor.Acidul lactic.Lichid siropos, incolor, solubil în apă, alcool, glicerină; intră în compoziția loțiunilor de albit.

Acidul salicilic: Cristale albe, puțin solubile în apă, solubile în alcool, folosit ca antiseptic,decolorant, în solutie de peste 2%, distruge stratul superficial al pielii, ducînd la descuamare.Boraxul.Este folosit ca emulgator la prepararea cremelor.

Calciu carbonic:

(CaCO3) Pudră albă, fără miros; se folosește ca sicativ în pudre, măști cosmetice, pastă de dinți.

Magnezie carbonică: 

(MgCO3) Pulbere albă, fără miros, fără gust. Se întrebuințează lafabricarea pudrelor.

Alcoolii:

Alcool cetilic: Obținut din cetaceu, cristale albe, se întrebuințează ca emulgator în creme, fiind bun emolient.Alcool etilic.Lichid limpede, incolor, miros particular, ușor inflamabil. Se amestecă cu apa și glicerină în orice proporții. Se folosește în loțiuni tonice pentru față și păr. Amoniacul (NH4OH). Miros caracteristic, soluție incoloră, se folosește la prepararea cremelor  prin saponificare, la decolorarea și ondularea părului.

Glicerina:

Este cel mai simplu alcool triatomic, prezentîndu-se ca un lichid limpede,incolor si siropos, cu gust dulceag. Glicerina se evaporează și îngheață greu. Sub formă de esteri ai acizilor grași (gliceride),constituie componentul de bază al grăsimilor animale și vegetale. Glicerina se obține prin saponificarea grăsimilor, iar în industrie din apele rămase de la fabricarea săpunului, prin fermentarea glicolică a zaharurilor. Sintetic se obține din propilena căpătată la cracarea petrolului. Glicerina se întrebuințează la obținerea nitroglicerinei, rășinilor sintetice, în tăbăcărie, la fabricarea hîrtiei, în industria alimentară, în cosmetică și farmaceutică. Este unul dintre emolienții clasici folosiți la prepararea produselor cosmetice. Contribuie la menținerea elasticității pielii. Inevitabil, procesul de îmbătrînire a pielii este însoțit de diminuarea eficienței de autohidratare naturală a pielii. Glicerina asigură o hidratare corectă, stimulează metabolismul și schimburile celulare epidermice.Ea absoarbe foarte bine apa, însă are un neajuns puternic: ea adună și extrage apa nu numai din mediulînconjurător, din aer, ci și din straturile profunde ale pielii.

Propilenglicolul:

Este apropiat de glicerină prin acțiunea sa, în afară de aceasta, este un dizolvant puternic și de aceea se folosește foarte mult în diferite preparate cosmetice. Însă astăzi este un component nu mai puțin contestat decît glicerina. Unii specialiști îl consideră foarte toxic: pentru că prin compoziția sa, propilenglicolul este asemănător cu etilenglicolul, iar acesta este un antigel, nu un hidratant. Alții însă consideră că diferența în compoziția lor chimică scade toxicitatea, iar asemănarea lor nu presupune ca au și aceleași proprietăți. 

Sorbitolul:

Este unul dintre cei mai blînzi hidratanți. El aparține grupei zaharurilor, iar prin mecanismul de acțiune este apropiat de aminoacizi: formează o peliculă foarte conforilă, care nudăunează pielii și care păstrează foarte mult timp apa în stratul cornos.Alte substanțe folosite ca materie primă sunt: Camforul o substanță din grupul terpenelor (substanțe hidroaromatice), a fost obținut inițial numaidin rășina copacului Cinnamomum camphora, ulterior fiind obținut și sintetic.Pudra albă, miroscaracteristic, răcoritor. Se folosește ca spirt camforat sau în creme și loțiuni.Cristalelede camfor se păstrează ca uleiuri volatile sau cristale la temperaturiscăzute. Este utilizat în unele afecțiuni dermatologice, respiratorii, circulatorii și reumatice. Are acțiune antipruriginoasă,  antinevralgică, antiinflamatoare,rubrefiantă și de stimulare a circulației sanguine. Are o acțiune asemănătoare cu ceaa uleiului de eucalipt.Colesterolul. Este răspîndit în toate țesuturile animale. Cristale albe cu luciu sidefos, insolubil în apă,solubil în uleiuri vegetale, grăsimi, cloroform. Se întrebuințează ca regenerator al celulelor pielii. Sefolosește la prepararea cremelor nutritive, fiind înrudit cu sebumul,grasimeanaturală a pielii. Drojdia de bere.Miros și gust caracteristic, bogat în fermenți, folosită la prepararea măștilor cosmetice și administrată intern.

Mierea:Gust dulce, aromat, miros caracteristic, se folosește la prepararea cremelor, măștilor cosmetice, loțiunilor.

Propolis: Este o substanță galben-verzuie, miros aromat, gust amar, consistența rășinoasă. Are acțiune antiseptică și este un bun regenerator al țesutului cutanat.[12]

Tehnologiile și formularea produselor cosmetice cu cu utilizarea uleiurilor vegetale și a grăsimilor:

Materii prime pentru prepararea cremelor

Cremele prezintă forme medicamentose compuse, alcătuite din substanțe medicamentoase și excipienți, esența terapeutică a administrarii lor ca forme medicamentoase fiind determinată de substanțele medicamentoase.

Substanțe medicamentoase utilizate în oformarea cremelor

Actualmete, cremele se deosebesc după conținutul substanței medicamentoase carese utilizează la crearea acesteia, substanțele biologic active componente, fac parte din diverse grupe farmacologice (antiseptice, antiacneice, protectoare, antibiotice, hormoni, vitamine etc.). Subtanțele medicamentoase din compoziția cremelor pot fi anorganice (metale, oxizi și sărurile lor, acizi, baze) sau organice. Sub formă de creme se administrează substanțe medicamentoase cu diferită stare de agregare (solidă, lichidă și gazoasă).[13]

Excipienți utilizați în formularea cremelor

Excipienții utilizați la prepararea cremelor sînt de mai multe tipuri. În principiu, orice substanță care posedă sau poate căpăta în anumite condiții consistență moale, vîscozitate suficintă și nu fluidifică la temperatura 37-40ºC, poate linea pe epiderm și adera de el, ar putea servi ca excipient.

Funcția excipienților reprezintă diluarea principiului activ și ocupă cel puțin 90% din preparat. Totodată excipientul trebuie să vehiculeze substanța activă. La locul folosit bazele cremoase trebuie să cedeze substanța activă.

Emolienții creează baza fundamentală și textura unei creme hidratante și oferă pielii o senzație cremoasă și netedă. Pentru o calitate bună a unui produs cosmetic mai este nevoie în afara substanțelor de bază și de anumiți aditivi. În cazul prezentei lucrări au fost examinați în calitate de aditivi antiiritanți alantoina, extractul de aloe, extractul de mușețel, ulei de struguri, vitamina C, etc. Ca potențiali aditivi antioxidanți au fost examinate din sursele literare: acidul alfa-lipoic, beta-glucan, coenzima Q10, vitamina A, vitamina E. Excipienții combinați sînt constituiți din produse lichide, produse moi, produse cu punct de topire ridicat, emulgatori, agenți tensioactivi, stabilizanți, antioxidanți, conservanți etc.

Sortimentul mare și proprietățile diferite ale bazelor pentru creme cer ca ele să fie clasificate. Una dintre clasificări a fost propusă de V.M. Grețki la baza căreia este pusă proprietatea excipienților de a reacționa cu apa (dizolvarea, umflerea, absorbția, emulsionarea). Excipienții au fost împărțiți în:

Baze hidrofobe-grăsimi, hidrocarburi, siliconi, geluri de polietilenă, polipropilenă, excipienți hidrofobi de absorbție, emulsii de tipul A/U.

Baze hidrofile-soluții de geluri depolizaharide, polietilengliconi, hidrogeluri, soluții de oligoesteri, geluri de fitosterină, geluri de bentonite, soluții de geluri de proteine, excipienți hidrofili de absorbție, emulsii de tipul U/A.

Ceara galbenă și ceara albă (Cera flava et alba).[15] Se obține prin topirea în apă caldă a fagurilor de albini, golite de miere. Reprezintă o masă dură, galbenă sau albă, fragilă la rece, cu temperatura de topire 63-65ºC, are proprietăți de emulsionare. Mărește gradul de îmbibare a lichidelor apoase. Ceara albă se obține din cea galbenă prin înălbirea acesteia la lumina solară. După calitate ceara albă cedează celei galbene, deoarece în procesul înălbirii ea rîncezește parțial și se impurifică. În afară de aceasta, ea e mai fragilă și are un indice de aciditate mai mare. Ceara servește pentru condensarea și mărirea vîscozității unguentelor.

Dintre hidrocarburi cele mai utilizate sînt: parafina, vaselina și uleiul de parafină la care se adaugă și unele produse înrudite (ozocherita și cerezina). Vaselina este un produs de consistență moale, obținut din reziduurile distilării petrolului brut și constituit din hidrocarburi saturate. În afară de vaselina naturală se mai întîlnesc produse sintetice și artificiale. Vaselina sintetica este obținută prin sinteză și nu prezintă importanță practică fiind foarte scumpă. Vaselina albă este un amestec semisolid de hidrocarburi saturate obținute la fel din petrol, purificată și înălbită. De menționat că vaselina este greu tolerată de piele, este iritantă, nu are afinitate față de grăsimile din piele și de aceea nu poate fi absorbită. Un alt dezavantaj îl prezintă faptul că vîscozitatea și consistența sînt subordonate temperaturii.[14]

Prepararea cremelor

În procesul preparării cremelor, unguentelor, pastelor și linimentelor, o importanță biofarmaceutică deosebită o au următorii factori: metodele de încorporare a substanțelor medicamentoase în excipienți, gradul de dispersie a substanțelor medicamentoase, alegerea excipienților și substanțelor auxiliare.[15] Conform indicațiilor farmacopeice, substanțele medicamentoase ușor solubile în apă (sărurile alcaloizilor, bazele sintetice cu conținut de azot, protargolul,colargolul etc.) se încorporează în cremă sau unguent sub formă de soluție. La asocierea soluțiilor apoase cu excipienți hidrofobi se obțin creme-emulsii sau unguente-emulsii.

Prepararea cremelor, unguentelor și pastelor este alcătuită din următoarele operații tehnologice: pregătirea substanțelor medicamentoase și a excipientului; încorporarea substanțelor medicamentoase în excipient; omogenizarea cremelor ; standardizarea; ambalarea.

În dependență de proprietațile fizico-chimice ale substanțelor medicamentoase și excipienților pot fi folosite și alte operații ori unele din ele se pot repeta la diferite etape de producere.

Producerea cremelor în condiții de laborator în principiu se bazează pe aceleași reguli teoretice ca și în farmacie, industrie.

Controlul calității cremelor

Cremele prezintă o compoziție complexă și de aceea controlul calității acesteia presupune efectuarea a numeroase încercări dintre care cele mai importante sînt: examenul organoleptic, determinarea pH-ului, examene reologice, analiza chimică, controlul toleranței cutanate, teste specifice pentru anumite substanțe.

Identificarea se face vizual după aspectul exterior și proprietățile organoleptice (miros, culoare, etc.). În unele cazuri sînt prevăzute reacții calitative.

Determinarea gradului de dispersie. Această probă este necesară pentru cremele suspensie, se determină cu un microscop biologic, înzestrat cu o lupă micrometrică. Proba trebuie să constituie nu mai puțin de 5 g. Dacă concentrația substanțelor medicamentoase în unguent depășeste 10 %, atunci ele se diluează cu o bază corespunzătoare.

Determinatea pH-ului. pH-ul cremelor este deosebit de important pentru a aprecia dacă aceasta este sau nu iritant pentru țesuturi. pH-ul se determină prin metoda obișnuită potențiometric, în soluție sau extracție apoasă.

Probe reologice. La majoritatea excipienților utilizați la prepararea cremelor, consistența se poate modifica atît în urma preparării,cît și în timpul conservării și la aplicare. Pentru aprecierea consistenței sînt necesare și suficiente patru tipuri de probe și anume: vîscozitatea (cu ajutorul vîscozimetrelor rotaționale); penetrația (constă în a lăsa sa cadă liber pe suprafața cremei, de la o înălțime fixă, o baghetă de sticlă grafată cu greutate și dimensiuni determinate, se notează lungimea porțiunii de penetrație în masa produsului sau folosirea aparatului Rebinde și Semenenko); întinderea; plasticitatea (cu ajutorul plastometrelor).

Alte metode sînt: controlul capacității cremei de a absorbi apa (indicele de apă), variația în greutate, controlul extruziunii, controlul includerii aerului, controlul toleranței cutanate etc.[9]

Ambalarea și conservarea cremelor

Cremele preparate în farmacie se livrează – se ambalează în tuburi deformabile de aluminiu sau plastic, în recipiente sub formă de cutii sau flacoane din plastic care sunt introduse apoi în cutii individuale de carton.[13]

CAPITOLUL II. Partea experimentală

2.1. Materiale și metode

2.2. Pregătirea materialului pentru extragerea uleiului

1.Colectarea, uscarea, pregătirea produsului vegetal;

2. Mărunțirea produsului vegetal;

3. Extragerea cu solvent;

4. Îndepărtarea solventului.

2.3. Obținerea și cercetarea uleiurilor vegetale

2.3.1. Extracția uleiului din semințe de amarant

Medota de extracție a uleiului din semințe de amarant cu hexan

Reactivii chimici utilizați:

Semințe de amarant, hexan;

Echipament și veselă chimică:

mini moară de laborator, balon de 500 ml cu fund rotund, refrigerent ascendent cu bule, baie de apă, reșou electric, fierbătoare, pîlnie, tifon, pîlnie de decantare, ceașcă de porțelan, hîrtie de filtru, termometru 100oC, distilator rotativ în vid, păhar chimic.

Mod de lucru:

Principalele etape de obținere a uleiului din plante aromtice și medicinale:

Măcinarea semințelor de amarant cu ajutorul mini morii de laborator, obținerea a 100 g de semințe măcinate.

Într-un balon de 500 ml cu fund rotund se introduc semințele și se adaugă hexan 150 ml, la fel se adaugă fierbătoare pentru o fierbere omogenă. Se pune refrigerentul și se conectează furtunurile la refrigerent pornind robinetul cu apă. Balonul se introduce în baia de apă ce se află pe un reșou electric. Temperatura se menține pînă la fierberea hexanului (50-700C), fiind o fierbere omogenă pentru a evita o eventuală explozie. Fierberea dureză 1 h după care extractul hexanoic se filtrează iar semințele se supun încă unei extracții cu aceeași cantitate de hexan. La fel extracția durează 1 h după care iarăși se filtrează, adăugîndu-se la primul extract. În același mod continuă extracția încă de 1- 2 ori. Astfel se efectuează 3-4 extracții. Extractele se unesc obținîndu-se un volum total de 530 ml extract.

Extractul obținut se lasă pe un timp pentru separarea a 2 straturi: primul strat reprezintă extractul iar al doilea hexanul soluție.

După trecerea timpului extractul se acidulează cu HCl 0,01 N pînă la un pH- 4-5, se observă formarea unui strat pufos. Și iarăși se lasă pe un timp.

Etractul se decantează prin pîlnia de decantare după care soluția mai densă de culoare galben-verzuie se pune evaporării într-o ceașcă de porțelan la baia de apă, a doua soluție se supune filtrării. Ceea ce rămîne pe filtru se usucă în etuvă iar soluția trecută prin filtru se supune distilării simple. După îndepărtarea impurităților se obțin 9 ml de ulei.

ɳ- randamentul;

m(sub.ob.)- masa substanței obținute;

m(sub. iniț.)- masa sunstanței inițiale.

O altă metodă: Se ia o cantitate de semințe și ulei de măsline în raport de 1: 2 în volum. Semințele se prăjesc ușor (pînă la apariția mirosului specific) într-un balon de sticlă termostabil, se triturează cu ajutorul unui pistil din lemn sau sticlă pentru a evita contactul cu metalele. Într-un vas de sticlă, se combină cu uleiul de măsline. Apoi se infuzează într-un loc întunecat rece timp de o lună, agitînd din cînd în cînd. Apoi se strecoară.

Altă metodă ar fi: semințele neprăjite se pisează într-un recipient de sticlă cu ulei de măsline în raport volumic – 1: 1. Se lasă apoi pentru infuzare la loc rece și întunecos pentru 1,5 luni, agitînd din cînd în cînd .Apoi se strecoara.

Uleiul de măsline are aceleași proprietăți de vindecare, precum și cel de amarant.Larga folosire a uleiului de amarant se explică prin componentele sale unice biologic active: aminoacizi, microelemente, minerale, vitamine, proteine, scualen 7-9 % cu utilizare largă în farmaceutică și cosmetică.[16]

2.3.2. Extracția uleiului din semințe de migdale

Medota de extracție a uleiului din semințe de migdale cu hexan

Reactivii chimici utilizați:

Semințe de migdale, hexan;

Echipament și veselă chimică:

mojar cu pistil, mini moară de laborator, balon de 500 ml cu fund rotund, refrigerent ascendent cu bule, baie de apă, reșou electric, fierbătoare, pîlnie, tifon, pîlnie de decantare, ceașcă de porțelan, hîrtie de filtru, termometru 100oC, distilator rotativ în vid, pahar chimic.

Mod de lucru:

1) Semințele fără coajă se curăță, apoi cu ajutorul mojarului și a pistilului se mărunțesc, după care cu mini moara de laborator se obțin particule de dimensiuni și mai mici. Cantitatea egală cu 100 g de semințe măcinate.

2) Într-un balon de 500 ml cu fund rotund se introduc semințele și se adaugă hexan 150 ml, la fel se adaugă fierbătoare pentru o fierbere omogenă. Se pune refrigerentul și se conectează furtunurile la refrigerent pornind robinetul cu apă. Balonul se introduce în baia de apă ce se află pe un reșou electric. Temperatura se menține pînă la fierberea hexanului (50-700C), fiind o fierbere omogenă pentru a evita o eventuală explozie. Fierberea dureză 1 h după care extractul hexanoic se filtrează iar semințele se supun încă unei extracții cu aceeași cantitate de hexan. La fel extracția durează 1 h după care iarăși se filtrează, adăugîndu-se la primul extract. În același mod continuă extracția încă de 1-2 ori. Astfel se efectuează 3- 4 extracții. Extractele se unesc obținîndu-se un volum total de 580 ml extract.

3) Extractul obținut se lasă pe un timp pentru separarea a 2 straturi: primul strat reprezintă extractul iar al doilea hexanul soluție.

4) După trecerea timpului extractul se acidulează cu HCl 0,01 N pînă la un pH- 4-5, se observă formarea unui strat pufos. Și iarăși se lasă pe un timp.

5) Etractul se decantează prin pîlnia de decantare după care soluția mai densă de culoare galben-verzuie se pune evaporării într-o ceașcă de porțelan la baia de apă, a doua soluție se supune filtrării. Ceea ce rămîne pe filtru se usucă în etuvă iar soluția trecută prin filtru se supune distilării simple. După îndepărtarea impurităților se obțin 16 ml de ulei.

ɳ- randamentul;

m(sub.ob.)- masa substanței obținute;

m(sub. iniț.)- masa sunstanței inițiale.

2.4. Cercetarea indicilor de calitate a uleiurilor vegetale

Examinarea fizico-chimică a uleiului din semințe de amarant și migdale

Culoarea se determină trecînd 10 ml de ulei într-un cilindru de sticlă transparentă, incoloră, cu diametrul de 2-3cm, și se concentrează la lumină.

Mirosul se determină: 2 picături de ulei se aplică pe o fîșie de hîrtie de filtru și se umectează, după cîteva minute se compară mirosul.

Gustul se determină atingînd cu limba fîșia hîrtiei de filtru îmbibată cu ulei.

Determinarea indicelui de aciditate:

Indicele de aciditate se definește prin cantitatea de KOH necesară pentru a neutraliza 1g materie grasă. IA este un indicator al rîncezirii hidrolitice a lipidelor. O valoare normală a cifrei de aciditate pentru un ulei este 5[19].

Aparate, vase de laborator și reactivi: baloane Erlenmeyer de 200 ml, biurete, soluție de KOH de 0,1 N, soluție alcoolică de fenolftaleină, alcool etilic.

Analiza se efectuează: la 1g de ulei din semințe de amarant/migdale se adaugă 10 ml de alcool etilic, 1-2 picături de fenolftaleină. Soluția se titrează cu soluție de KOH de 0,1 N pînă la apariția culorii roz ce nu dispare timp de 30 de secunde. Indicile de aciditate se calculează conform formulei: X= V*5,61/m;

unde: V-volumul soluției de 0,1 de KOH consumate la titrarea acizilor din ulei;

5,61- cantitatea de KOH ce se conține în 1 ml de soluție de KOHde 0,1 N;

m-masa uleiului volatil din semințe de amarant/migdale.

Determinarea indicelui de peroxizi:

Indicele de peroxid se definește ca fiind numărul de miliechivalenți de peroxid pe kilogram de materie grasă. La baza determinării se află reacția dintre peroxizi și KI, în mediul (CH3COOH) slab acid, însoțită de o cantitate echivalentă de iod care se elibereazăși se titrează cu tiosulfat de sodiu, în prezentă de amidon.

Reactivi necesari: soluție de Na2S2O3 0,01N; sol. Saturată de KI; acid acetic glacial+ cloroform 1:2; amidon 1%.

Mod de lucru: Într-un balon Erlenmeyer cu dop rodat se cîntărește 1 g grăsime peste care se adaugă 20 ml amestec de acid acetic glacial și cloroform 1:2 și 1 ml sol. saturată de KI se agită bine. În paralel se pregătește o probă martor, cu aceiași cantitate de reactivi, fără proba de grăsime. Ambele probe se țin la întuneric după care li se adaugă 20 ml de apă distilată și se titrează cu tiosulfat de sodiu de 0,01 N, în 2 etape.

ROOH+KI→KOH+I2

I2+2Na2S2O3→2NaI+Na2S4O6

IP se calculează conform formulei: IP= (V1-V0)*C*1000/m

Unde: V1-volumul de Na2S2O3 0,01N consumat la titrarea probei cu grăsime, ml;

V0- volumul de Na2S2O3 0,01N consumat la titrarea probei martor, ml;

C-concentrația tiosulfatului de sodiu, N;

m- masa probei de grăsime luată în analiză, g[20].

Determinarea indicelui de iod

Indicele de iod prezintă cantitatea de iod, în g, absorbită de 100 g materie grasă.

Aparate, vase și materiale: sticlă de ceas, păhar chimic, baie de apă, ceașcă Petri, cilindru de 200 cm3, etanol de 96 %, solutie alcoolică de iod, sol. de Na2S2O3 0,01N, soluție de amidon de 1 %.

Mod de lucru: Pe o sticlă prelabil cîntărită cu eroarea 0,0002 g se introduc 3-5 picături de grăsime analizată și se cîntărește, sticla cu grăsime se plasează într-un pahar chimic și se adaugă 100 de volume de 96 % etanol,e de dorit ca masa grăsimii să fie între 0,2-0,3 g atunci cantitatea de etanol adăugată va fi 20-30 cm3. Pentru dizolvarea mai bună se încălzește la baia de apă la temperatura de 45-50 0C, permanent agitînd conținutul păharului pînă la dispariția picăturilor de grăsime. Păharul trebuie să fie acoperit cu ceașca Petri, apoi în păhar din biuretă se adaugă 20 cm3 de sol. alcoolică de iod și cu cilindru 200 cm3 de apa distilată. La adăugarea apei amestecul permanent se agită cu bagheta de sticlă, apoi păharul se acoperă și se lasă pe 5 min. după ce surplusul de iod se titrează cu sol. de Na2S2O3 0,01N în prezență de amidon. Paralel în aceleași condiții se face proba de control.

Indicele de iod se calculează conform formulei:

II=(a-b)*K*100*0,01269/P

Unde: a- cantitatea de Na2S2O3 0,1N consumată la titrarea probei control, cm3;

b- cantitatea de Na2S2O3 0,1N consumată pentru titrarea probei de lucru, cm3;

K- coeficientul de corecție a 0,1 N solutie de Na2S2O3 ;

0,01269- cantitatea de iod care crespunde 1 cm3 0,1 N de Na2S2O3 , g;

P- masa grăsimii, g[20].

2.5. Elaborarea recetei

2.6. Utilizarea uleiurilor ca bază pentru elaborarea în condiții de laborator a produsului cosmetic

2.7. Cercetarea indicilor de calitate a cremei obținute

Determinarea calității cremei prin examenul organoleptic

Identificarea se face vizual după aspectul exterior și proprietățile organoleptice, care depind de substanțele ce intră în componența cremei. În unele cazuri sunt prevăzute reacții calitative, pentru substanțele biologic active.

Omogenitatea cremelor se determină luînd 4 probe de cremă cu masa de 0,02-0,03 g, care se aplică pe lame de sticlă apăsînd cu altă placă pînă la obținerea petelor cu diaetrul de 2 cm. Calitatea e considerată bună dacă la examinarea cu ochiul liber a petelor formate, la distanța de 30 cm, în 3 din cele 4 probe nu se observă particule vizibile, în caz contrar determinarea omogenității se repetă pentru 8 probe.

Mirosul trebuie să fie caracteristic mostrei etalon,fără miros de mucegai sau rînced.

Determinarea pH-ului

pH-ul reprezintă cologaritmul zecimal al concentrației ionilor de hidrogen dintr-o soluție apoasă, este numărul convențional care caracterizează alcalinitatea sau aciditatea soluțiilor.

pH-ul cremelor este foarte important pentru a aprecia dacă crema este sau nu iritantă pentru țesuturi. pH-ul sa determinat prin metoda obișnuită, potențiometric, în soluție sau extracție apoasă, separată prin filtrare după o prealabilă agitare. S-au obținut 50 ml soluție care s-a măsurat potențiometric. Soluția pregătită s-a turnat în păhar cu volumul de 50 cm3 . Electrozii pH-metrului trebuie să fie introduși în soluție. Electrozii nu trebuie să se atingă de pereți sau de fundul păharului. Indicile sa citit de pe pH-metru.

Stabilitatea coloidală

Într-o eprubetă s-a adăugat cremă aproximativ 2/3 din eprubetă după care eprubeta dată a fost introdusă în cuptorul electric pentru 20 min la temperatura de 42-450 C. După expirarea timpului eprubeta a fost scoasă din etuvă și a fost pusă în centrifugă pentru 5 min. După care eprubeta a fost scoasă din centrifugă pentru a determina stabilitatea emulsiei. Stratificarea acesteia nu a fost observată. În acest caz crema se consideră coloidal stabilă.

Termostabilitatea

Într-o eprubetă s-a adăugat aproximativ 2/3 de probă de cremă de analizat, după care aceasta a fost introdusă în etuvă la temperatura de 65-700 C pentru 40 minute. După expirarea timpului s-a determinat stabilitatea cremei. După termostatare nu s-a observat eliminarea fazei apoase astfel crema o putem considera termostabilă.

Capitolul III. Rezultate și discuții

Am extras ulei din semințe de amarant ca solvent a fost utilizat cloroformul din considerentul că este polar și extrage bine.

Extracția s-a făcut în 4 reprize:

La 500 g de semințe de amarant s-au adăugat 1000 ml cloroform și după extracția timp de o ora s-au primit 560 ml de extract. 340 ml de solvent s-au absorbit.

Pentru a 2 extracție am adăugat 600 ml de cloroform, după extracție s-au obținut 460 ml de extract. 140 ml s-au absorbit.

La a 3-ia extracție s-au mai adăugat 500 ml de solvent în urma extracției s-au obținut 410 ml de extract. S-au absorbit 90 ml.

Pentru a 4-a extracție s-au utilizat 500 ml de cloroform, după extracție s-au obținut 390 ml de extract. 110 ml din solvent s-au absorbiit.

Pentru îndepărtarea solventului extractul în 4 fracțiuni a fost distilat astfel s-a obținut cantitatea de ml de ulei vegetal.

Uleiul de migdal a fost procurat din farmacie.

Au fost determinați indicii de calitate pentru uleiul de amarant obținut precum și pentru cel de migdale procurat.

Concluzii:

Examinînd comparativ informația din sursele bibliografice ce vizezază acțiunea și proprietățile cosmetologice ale uleiurilor vegetale și identificînd posibilii aditivi, sa elaborat formula unei creme emolientă și hidratantă pe baza uleiurilor de amarant și migdale, care urmează a fi preparată în condițiile de laborator.

În preparatele cosmetice destinate îngrijirii pielii, părului cît și a cosmeticii decorative cel mai important loc îl ocupă grăsimile și substanțele naturale obținute la prelucrarea lor.

Bibliografie:

Rosner Ladislau, Despre valorificarea unor resurse vegetale pe cale chimică, Editura Științifică, București, 1958, p. 132-134.

Isitudor V. Farmacognozie, fitochimie, fitoterapie. Vol I., București -1998.

Ladîghina E. I., Safronici L. N., Analiza chimică a plantelor medicinale, Chișinău, Universitas 1993, p. 79-86.

F. Babilev, Chimie farmaceutică, Chișinău, Universitas 1994, p. 455, 456, 581.

Ioan Ciulei, Emanuil Grigorescu, Ursula Stănescu; Plante medicinale, fitochimie și fitoterapie, vol. 1, Editura Medicală, București, 1993, p. 471.

Corneliu Oniscu, Chimia și tehnologia medicamentelor, Editura Tehnică, București, 1988, p. 444, 445.

Constantin Dăiescu, Chimia și tehnologia medicamentelor, București, 1994, p. 343.

Ecaterina Ciorănescu, Medicamente de sinteză, ediția 2, Editura Tehnică, București, 1996, p. 386-389.

D. A. Harchevici, Farmacologie, Chișinău, 2008, p. 600-690.

Nistreanu, Farmacognozie, Chișinău, 2000, p. 90-96; 98-106.

Prof.univ.dr. Maria Crivineanu, Biodisponibilitatea medicamentelor, Facultatea de medicină veterinară București, iunie 2008

E. Diug, I. Trigubenco, Tehnologia medicamentelor în farmacie, Chișinău, Universitas, 1992, p. 231.

Marina Tamara Nechifor, Efectele biologice și mecanismele moleculare de acțiune ale radiațiilor UV, .- http:// www.scribd.com/doc/efectele biologice și mecanismele moleculare de acțiune a radiațiilor UV. html/ Accesat 10.12.14

F. Babilev, Chimie farmaceutică, Chișinău, Universitas 1994, p. 455, 456, 581.

Ladîghina E. I., Safronici L. N., Analiza chimică a plantelor medicinale, Chișinău, Universitas 1993, p. 79-86.

Neamțu G.,Cîmpeanu Gh., Enache A. Dicționar de biochimie vegetală. București: Ceres. 1989, p 246

Возделивание и использование амаранта в СССР, материалы I Всесоюзной научной конференций. Издательство Казанского Университета, 1991. с. 28-50

Toader M., Roman Gh. V. Research on biology of Amaranthus species under climatic chamber conditions. Lucrări științifice USAMV Timișoara, vol. XXXVII. Timișoara: Agroprint. 2007. P. 152-155

Suciu Gh. Dermatofarmacie și cosmetologie. Cluj-Napoca: Litografu U.M.F.,1997. 152 p.

GRECU I., CUREA, E. Stabilitatea medicamentelor. București: Ed. Medicală, 1987, p. 16-37