Procesul de Socializare Precizari Terminologice

CAPITOLUL I

PROCESUL DE SOCIALIZARE – PRECIZARI TERMINOLOGICE

Socializare — concept care desemnează procesul de creare (producere) a „eului social”, a identității sociale a unui individ o evoluție a personalității individuale pe o traiectorie dependentă de traiectoria sa socială. În sensul cel mai larg, socializarea” este procesul prin care o ființă asocială — care nu stăpânește principiul (sensul) „structurii sociale” date și nu se comportă în mod sistematic așa cum o fac majoritatea membrilor colectivității — devine o ființă socială (corespunde tipului individual mediu al colectivității). Caracterul asocial al ființei poate fi evaluat în raport cu oricare dintre colectivitățile umane, iar din această perspectivă numai noul-născut poate fi considerat asocial, sau în raport cu o colectivitate determinată, orice ființă umană putând fi socială în raport cu una sau mai multe colectivități și asocială în raport cu altele. Din aceste rațiuni, socializarea este un proces a cărui durată coincide, în societățile moderne diferențiate, în schimbare rapidă și care permit mobilitatea indivizilor, cu durata vieții. Pentru oricare dintre indivizi, procesul socializării începe cu socializarea primară prin care un individ biologic, asocial în raport cu oricare dintre colectivitățile umane, dobândește primul său „eu social”, prima sa „identitate socială” .Socializarea primară echivalează cu umanizarea individului de regulă, colectivitatea în contact cu care se realizează socializarea primară este familia. Individul care posedă deja cel puțin un „eu social” (cel puțin o „identitate socială”) este supus unor procese simultane și succesive de socializare secundară, în urma cărora dobândește o pluralitate de „euri sociale” (o pluralitate de „identități sociale”).
1.1. Sensuri și accepțiuni ale socializării

În literatura de specialitate termenului de “socializare”, alături de sensul foarte bine cunoscut din manualele de biologie și antropologie și anume a celei de umanizare a maimuței antropoide în procesul de antropogeneză și sociogeneză, îi este asociat și înțelesul strict sociologie de antrenare a indivizilor dintr-o anumită societate, prin intermediul diverselor grupuri umane, în procesul de asimilare a normelor, cunoștințelor, valorilor și credințelor, fenomen care va face din ei membri ai unei societăți determinate.
Această din urmă accepțiune, privește socializarea ca pe un proces îndelungat și continuu, ce se desfășoară pe parcursul întregii vieți a persoanei și în cadrul căruia putem distinge mai multe etape, relativ distincte între ele. Fiecare etapă este condiționată de criterii de vârstă, statut social, sisteme specifice de norme și valori. Astfel înțeleasă, socializarea poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a societății și a individului. Din punctul de vedere al societății, socializarea reprezintă calea spre cultură a individului, procesul prin care omul în funcție de influențe1e și interacțiunile socio-psihologice la care este supus, își proiectează o direcție de evoluție pe care o poate urma și pe parcursul căreia devine membru funcțional al unei comunități sociale, capabil să-și exercite propriul control asupra atitudinilor, comportamentelor și conduitelor sale. Individul uman nu se naște “social”, ci devine astfel în mod progresiv, pe măsură ce învață să ia parte la viața grupului și a societății sale, asimilându-i normele, valorile, credințele și dezvoltând la rândul său altele noi. Deși părinții sunt de regulă principalii agenți ai socializării copilului, ei înșiși sunt socializați concomitent cu îndeplinirea rolului de părinte.
Din punctul de vedere al individului, socializarea înseamnă realizarea potențialităților de creștere și dezvoltare personală, transformarea sa dintr-un simplu exemplar al speciei homo înpersonalitate.
În procesul socializării organismul biologic este umanizat și transformat într-o personalitate înzestrată cu conștiință de sine, cu idealuri, valori și aspirații, o persoana ce își are conștiința propriei identități și este capabilă de disciplinarea și ordonarea propriului comportament. Prin intermediul socializării individul este pregătit să-și desfășoare activitatea la orice nivel și în indiferent ce sector al vieții sociale: umanist, tehnic, sanitar, artistic, managerial sau executiv, instituțional sau neconvențional, de stat sau privat etc. Socializarea reglează conduita individului în conformitate cu cerințele, normele, valorile și modelele comportamentale impuse de o anumită comunitate socială, dar în același timp este o condiție indispensabilă a formării, prin individualizare și autoconștientizare, a unei personalități sui generis, înzestrată cu originalitate și unicitate.

Astfel, socializarea, are două înțelesuri fundamentale (Broom și Selzniek,) transmiterea culturii și dezvoltarea personalității. Totuși, indiferent de perspectiva din care este privită, socializarea, proces fundamental de integrare a individului în viața comunității sociale și !sau de modelare a personalității, este necondiționat și indestructibil legată de dimensiunea bioereditară a devenirii ființei umane, și anume maturizarea biologică. Prin această sintagmă înțelegem totalitatea schimbărilor ce survin la nivelul structurilor anatomice și neuro-psiho-fiziologice care depind de tendința naturală de creștere a organismului.
Socializarea nu se poate produce decât în interacțiune directă cu maturizarea biologică, în dependență de aceasta. Oricât de bine intenționați ar fi părinții cu privire la dezvoltarea copilului lor, ei nu îl vor putea stimula să progreseze decât dacă acțiunile lor educative vor fi în concordanță cu nivelul de dezvoltare psiho-motorie și neuro-fiziologică a organismului. Sugarul de 3 luni, de exemplu, nu poate fi antrenat să învețe să meargă, întrucât sistemul său osos și muscular sunt insuficient dezvoltate. In acest caz, actul de socializare a mersului biped eșuează, întrucât el devansează etapa de dezvoltare biologică. Dacă, dimpotrivă, copilul va fi lăsat să descopere singur mersul biped, el nu numai că va face acest lucru foarte târziu, dar însăși dezvoltarea sa psiho-motorie se va produce tardiv și cu mari dificultăți. .
Maturizarea biologică, pe de altă parte, poate fi accelerată prin socializare în măsura în care acțiunea factorilor sociali este realizată în momentele optime ale dezvoltării individului și în concordanță cu trebuințele, capacitățile și cu posibilitățile sale acționale. Această influență este exercitată inițial de grupul primar al familiei și ulterior de numeroși alți agenți socializanți, instituționalizați sau nu (școala, grupurile de apartenență și cele de referință, mass-media.

1.2. Premise biologice ale socializării

Tendințele specific umane, indiferent dacă sunt de ordin intelectual sau afectiv, spiritual sau ludic, etic sau estetic, sunt prezente la naștere doar ca simple potențialități. Pentru a se transforma din trăsături virtuale în capacități efective, ce pot fi actualizate în atitudinile și comportamentul unui individ uman concret, nu este suficientă numai maturizarea organică, biologică; în egală măsură este necesară socializarea organismului biologic, adică producerea unor schimbări în structurile personale și în conduitele individului, ce rezultă din interacțiunea cu altul . La venirea sa pe lume, ființa umană este un homunculus, un simplu organism biologic echipat cu un set de trebuințe, impulsuri și anumite ref1exe înnăscute. Dar aceste predispoziții nu sunt suficiente, prin simpla lor prezență, pentru a-i permite individului accesul la comunitatea umană. Umanizarea substratului biologic al omului este numai o precondiție a dezvoltării sale ca personalitate.
Socializarea este posibilă pentru că omul are virtual înnăscută capacitatea folosirii limbajului. Această predispoziție însă nu poate deveni operațională, nu se poate manifesta dacă nu este activată și stimulată prin interacțiunea socială. În absența relațiilor interpersonale cu alți membri ai societății, ființa umană nu numai că nu poate evolua în limitele normalității psihice, dar nici la nivel biologic nu poate supraviețui existențial și, cu atât mai puțin, nu se poate dezvolta și forma ca personalitate umană. Numai în și prin intermediul interacțiunilor sociale individul se descoperă, își construiește treptat personalitatea și conștiința de sine. Însăși evoluția status-quo-lui său cognitiv și socio-afectiv depinde în mod esențial de complexitatea, multitudinea și varietatea raporturilor interpersonale în care este implicat. Fără afecțiune și dragoste, fără atenție și îmbrățișări, noul născut nu are prea multe șanse de supraviețuire și cu atât mai puțin de evoluție in direcția maturității. Efectele privațiunii sociale pot fi uneori fatale și, în funcție de durata și severitatea acesteia, aproape întotdeauna conduc la întârzierea dezvoltării intelectuale și socio-afective.
Cazurile de copii izolați de societate, crescuți în singurătate în pădure sau cei mai adesea adoptați de animale (de obicei lupi sau urși), probează importanța extremă pe care conviețuirea socială o are în dezvoltarea individului ca personalitate. Dintre acestea, cel mai cunoscut și mai mediatizat este cazul celor două fetițe, Amala și Kamala, crescute de o familie de lupi. Când au fost descoperite, în 1920, într-o pădure din India — prima în vârstă de doi ani iar cealaltă de opt-nouă ani — ele nu aveau nici o trăsătură caracteristică naturii umane. Comportamentul și manifestările le erau identice cu ale lupilor, în preajma cărora crescuseră: mergeau asemeni patrupedelor, folosindu-se de coate și genunchi, pentru a se deplasa pe distanțe scurte, sui pe palme și tălpi pentru parcurgerea distanțelor lungi; se hrăneau exclusiv carnivor, din prada adusă de lupi, urlau ca lupii, etc.
După ce au fost descoperite și preluate de un centru de reeducare, comportamentul lor a rămas mult timp neschimbat. Își petreceau ziua la fel ca în jungla tropicală, stând ascunse în zone întunecoase sau umbrite, într-o stare de apatie și inactivitate. Nu râdeau și nu plângeau niciodată, astfel de reacții emoționale nefiind întâlnite, cu excepția primatelor, in lumea infraumană.

1.3. Socializarea – obiect de cercetare interdisciplinară

Termenul de socializare se referă la procesul continuu de înțelegere, evaluare și identificare a unor modele de valori, a unor forme de comportament a grupului de apartenență și acceptarea acestora ca fiind ale sale, exprimă însușirea persoanei de a căuta și de a se angaja în contacte și relații sociale.

Socializarea verticală (comportamente și conduite sociale învățate în raporturile cu cei mari sau cei mici specifică familiei și antepreșcolarității) este completată la vârsta grădiniței cu socializarea orizontală realizată în raporturile cu covârstnicii.

Socializarea orizontală cunoaște perioade distincte. La 3 ani altul este perceput ca amenințare, cineva care strică jocul deranjează agasează. După 4 ani, altul este perceput ca rival, cel ce stimulează dorința competitivă. După 5 ani altul este perceput ca partener,deci posibil de plasat într-o relație cooperantă. Conflictualitatea ca manieră naturală de a intre-ține relații, prezintă anumite particularității: frecvența conflictelor scade cu vârsta,dar dura-ta lor se prelungește; conflictele cu partenerii obișnuiți sunt mai numeroase decât cele cu parteneri ocazionali; cu cât mobilurile disputelor sunt obiecte personale cu atât conflictele sunt mai violente; la băieți conflictele sunt mai dese decât la fete. Aceste aspecte reclamă intervenția adultului, acțiunea lui preventivă evită situații care prin repetare pot stimula anumite trăsături caracteriale (lipsa de sensibilitate,agresivitate).

Interesul ce se manifestă pentru problematica socializării este de dată recentă. În ultimele trei decenii, noțiunea de „socializare” este un termen frecvent vehiculat în sociologie, psihologie, antropologie și în ultima perioadă în pedagogie. În aserțiunea general acceptată, socializarea înseamnă asimilarea experienței sociale( cunoștințe, norme, roluri, idealuri), formarea capacităților acționale( productive, organizatorice), a concepțiilor, a trăsăturilor de personalitate, a inteligenței sociale, dezvoltarea valorilor, trebuințelor, motivelor și a aspirațiilor personale sau colective.

Socializarea include atât organizarea motrică, cât și îmbogățirea conținuturilor cognitive, modelarea afectivă și, în general, însușirea largă a experienței umane. Limbajul, operațiile logico-formale, cunoștințele și modalitățile practice de acționare, normele de comportament sunt toate cuprinse în sfera acesteia( Tucicov – Bogdan, 1973, p. 74). Asimilarea progresivă a socialului este paralelă cu convertirea acestuia în caracteristici specifice de personalitate, socializarea având două funcții esențiale – cea de integrare și cea de diferențiere a indivizilor. Socializarea nu se reduce la învățarea socială, care reprezintă unul din mecanismele de bază ale acesteia, alături de influența socială, controlul social, presiunea socială și creativitatea socială.

Se impune delimitarea conceptuală a sferei socializării și a noțiunii de educație care este și ea, în esență, un proces de socializare. Cele două concepte au numeroase puncte de convergență, fără să fie însă identice. Educația constituie o activitate socială permanentă de influențare a omului, esențial fiind caracterul intențional, conștient, cu o finalitate clară și precisă a formării individului. Ea este o activitate socială exercitată conștient și organizat de societate, în primul rând, prin instituții și persoane specializate, prin îmbinarea influențelor pozitive cu efortul propriu. Socializarea nu este reductibilă la educație, ea fiind un proces mai amplu ce se realizează și în afara educației prin influențe formale sau informale. În timp ce socializarea este un proces în care tot ceea ce este înnăscut se asimilează prin învățare, educația este conduita conștientă a acestui proces de învățare.

În abordarea problemei complexe a socializării, fiecare știință și-a proiectat obiectivele și problemele sale specifice, majore.

În psihologie, procesul de socializare este privit ca un aspect esențial al dezvoltării personalității. În cadrul ei problema socializării s-a evidențiat, în special începând cu anii douăzeci, cercetările fiind impulsionate de teoria lui Freud. Personalitățile marcante ca G. Mead, H. Wallon, L. S. Vîgotski, J. Piaget, s-au ocupat în lucrările lor de aspectele socializării copilului. Cercetările lui Mead au scos în evidență rolul interacțiunii umane, al limbajului și al luării de atitudini în formarea „ eu-lui”. El consideră că însușirea de roluri, când copilul se identifică cu un anumit status social, cu țelurile și normele, atitudini și așteptări aferente acestuia, constituie condiția cea mai importantă a formării „eu-lui”.

L. S. Vîgotski scoate în evidență faptul că socializarea este o permanentă confruntare a copilului cu mediul său social în care el învață limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor și ideilor sale( Vîgotski , 1971, p. 209). El a introdus în psihologie conceptul de „situație socială a dezvoltării”, incluzând în sfera acestuia efectele conjugale ale agenților interni ai dezvoltării. Situația respectivă este caracteristică fiecărei etape, definind dinamica specială a dezvoltării psihice într-o anumită perioadă.

J. Piaget accentuează rolul cunoașterii patrimoniului psiho- ereditar în evaluarea rezultatelor obținute și cele scontate în procesul de socializare a individului, deoarece datorită caracteristicilor ereditare ale copilului,, „ procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rasa”(Piaget , 1970, p. 295-298).

În definirea conceptului socializării, științele sociologice subliniază interacțiunea: societate – grup social – individ. Gross și Mason privesc socializarea în primul rând, ca un proces de însușiri a diferitelor roluri sociale, a formării unor aptitudini care dau posibilitate individului de a-și însuși noi roluri și comportamente, conform așteptărilor celor din jur.

La rândul său, F. Elkin definește socializarea ca proces prin care o persoană învață modul de viață al unei societății sau al unui grup social, încât devine capabil, datorită învățării atitudinilor și normelor, a însușirii unor roluri sociale, să trăiască și să se integreze în societatea respectivă. Într-o altă formulă, socializarea înseamnă„ procesul prin care individul uman învață ceea ce trebuie să facă pentru ceilalți și ceea ce poate , în mod legitim, să aștepte de la ei”( Linton ,1968, p.60). După opinia lui G. Rocher, socializarea este procesul prin care persoana umană achiziționează și interiorizează elementele socioculturale ale mediului, le integrează în structura personalității și astfel se adaptează la ambianța socială în care trăiește. Mediul acesta poate însemna societatea în ansamblu, sau grupul de care aparține individul. De fapt și G. Mead concepe socializarea ca un proces de interacțiuni în cursul căruia persoana se transformă conform așteptărilor unui grup.

Psihologia socială, ca știință interdisciplinară, privește socializarea dinamică prin intermediul celor doi factori: mediul social și individul, arătând că învățarea socială se petrece sub influența ambianței sociale, dar, că din această ambianță face parte însuși individul care este în acest fel atât socializat câr și agent socializat. Drept urmare, sunt studiate în acest cadru atât învățarea socială și conținutul ei, ca imitația, identificarea, învățare de roluri, formarea unor procese de control intern, a imaginii de sine, modelarea unor relații interpersonale – agresivitatea, simpatia, dependența; cât și structuri sociale în care se petrec aceste fenomene( Secord). Apariția unei ramuri aparte a psihologiei sociale, cea a grupului, demonstrează importanța ce o acordă, în special în ultima perioadă, interacțiunii mediului imediat în formarea individului.

Investigațiile de până în prezent, privind procesul de socializare, au atras atenția asupra priorității raporturilor interpersonale printre modalitățile de influențare a dezvoltării psihice a copilului. S-a evidențiat importanța pe care o are mediul specific uman în dezvoltarea individului. Omul se naște polivalent determinat, iar sociabilitatea extraordinară la condițiile de mediu constituie principala sa caracteristică. Datorită acestor calități copilul este „un animal educandum”(Osterreith, 1976,p.24). după E. Zazzo „evoluția biologică a copilului este lipsită de sens în afara unui mediu social și a cadrelor precise ale unei organizații.

Socializarea ca proces fundamental prin care oricare societate își proiectează, reproduce si realizează(prin conduite adecvate ale membrilor) modelul normativ si cultural, așa cum considera S.Rădulescu, aceasta însoțește întreaga existență a omului, orientându-l spre acțiuni și comportamente general necesare și socialmente impuse sau acceptate.

Maria Voinea subliniază ”conceptul de socializare definește procesele, mecanismele și instituțiile prin care societatea se reproduce în fizionomia personalității umane care îi este specifică, în anumite structuri de comportament ce răspund așteptărilor și prescripțiilor sociale.”

Alți autori definesc socializarea ca proces fundamental prin care se transmite moștenirea culturală, normele și valorile perene, ca mecanisme prin care cultura unei societăți formează personalități umane. Omul se formează, se modelează prin procesul de socializare în contact cu mecanismele și exigențele specifice promovate mai întâi în/sau de familie și apoi de școală și mai departe de grupurile profesionale.

Cunoscuta afirmație a lui R. E. Parck ”omul nu se naște uman, ci devine în procesul educației” redă sinteza procesului de socializare.

Poate ar trebui adăugat aici faptul că omul, chiar dacă nu se naște uman, conține în ființa sa biologică capacitatea de a recepta și asimila elementele educaționale care îl transformă treptat în ființă umană capabilă de integrare socială. Să mai subliniem și faptul că, fiind un proces complex și de lungă durată care cuprinde în principal educația, dar nu se rezumă numai la ea, socializarea se manifestă pe tot parcursul vieții individului implicând forme și mijloace specifice de realizare. Așa se înțelege faptul că omul trece treptat de la forma primară de socializare cunoscută în sânul familiei, la formele următoare având patentele necesare adaptării la condițiile formelor superioare ale socializării umane.

Necesitatea și utilitatea procesului de socializare constă în mai multe aspecte. Socializarea formează educația (începută în familie), stăpânește instinctele și canalizează, satisface nevoile prin modalitățile prevăzute de societate. Socializarea insuflă aspirații și năzuințe spre obținerea unor lucruri sau calități necesare sau dorite, a unui prestigiu în societate. Socializarea permite transmiterea și acumularea unor cunoștințe și posibilitatea îndeplinirii unor roluri sociale (impuse,dorite sau căutate). În sfârșit socializarea asigură o calificare profesională necesară satisfacerii trebuințelor vieții personală și familiale.

1.4. Importanța familiei în socializarea copilului preșcolar

În orice societate ”familia constituie factorul primordial al formarii și socializării copilului, reprezentând cadrul fundamental în interiorul și condițiile căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și se împlinesc etapele întregului sau ciclu de creștere și dezvoltare”.

Necesitatea obiectivă a socializării fiecărui individ din copilărie și continuând cu instituțiile preșcolare și școlare, pe tot parcursul vieții și apoi în cercurile profesionale decurge din însăși calitatea de ființă socială a omului. O societate stabilă, cu membri cu un grad mare de cultură, cu o temeinică pregătire profesională, cu un comportament social-moral dezirabil asigură o funcționare optimă în toate compartimentele și verigile sale. Acest deziderat, la dimensiuni macrosociale, se realizează numai printr-o activitate permanentă și responsabilă, concertată de acțiuni de socializare și integrare socială a tuturor factorilor vizați și acreditați pentru acest scop vital al societăți.

Procesul de socializare început în familie și continuat în diferite instanțe sociale, oferă oportunitatea formării sale, a dobândirii echilibrului emoțional-psihic, a menținerii integrității personalității sale, a integrării optime în viața socială.

În planul educației familiale începe formarea unor deprinderi care vor sta la baza comportării disciplinate de mai târziu, în sensul formării acelor deprinderi și comportamente valide social. În acest sens, eforturile familiei corelate cu cele ale grădiniței, nu trebuie să impună o educație bazată pe zicala ” Bătaia este ruptă din rai”, ci dimpotrivă, să impună o educație pozitivă bazată pe răbdare și înțelegere, aceasta fiind de fapt baza dezvoltării favorabile a copilului, dar și o garanție ca în viitor copilul nu va reproduce comportamente violente,frustrante și reprobabile.

Socializarea în familie are loc prin câteva procese de învățare, procese care întăresc sentimentul apartenenței la un sex, sentiment ce pune la baza lui mai mult diferențele dobândite și mai puțin diferențele prescrise. Cele mai importante procese de învățare sunt:

1. Imitația diferențiată. Acest proces de învățare pleacă de la premisa că, la copii, există tendința de a imita modelele de același sex, în mai mare măsură decât pe cele de sex opus, deoarece copii sunt mai tentați să imite pe cineva perceput ca fiind similar cu ei. Părinții intervin foarte puțin în acest proces, ei considerând că băiatul va deveni bărbat adevărat doar imitându-și tatăl, iar fetița o femeie veritabilă identificându-se numai cu mama. În general părinții nu sunt doar convinși de acest lucru, ci și mândri, apreciind că un copil devine matur abia atunci când este capabil să imite modelul oferit de părintele de același sex.

2. Întărirea diferențială. Se consideră că părinții, profesorii, prietenii întăresc comportamentele specifice sexului copilului și răspund negativ la comportamentele nepotrivite sexului. Practic, nu numai că se impune copilului preluarea unor comportamente de rol asemănător părintelui, de același sex, dar, în același timp, sunt valorizate negativ orice încercări ale acestuia de a imita gesturile, de a adopta comportamente considerate ca aparținând modalităților de manifestare ale celuilalt sex.

3. Auto – socializarea. Acest proces de învățare pleacă de la ipoteza potrivit căreia, odată ce copilul s-a identificat, el caută în mod activ informații despre modul cum femeia, bărbatul trebuie să se poarte. Conform acestei teorii a dezvoltării cognitive propuse de L. Kohlberg(1969), identificarea sexuală apare ca fiind un proces al căutării active a identității proprii. Acesta crede că, înainte ca un copil să se identifice cu o altă persoană, el trebuie să dispună de anumite judecăți despre natura caracteristicilor sale distinctive.

Literatura de specialitate reliefează rolul primordial al mamei. Majoritatea mamelor se dedică în totalitate creșterii copiilor, dar există și mame care, rămânând gravide din neglijență, doresc să scape de această responsabilitate prin abandon, neglijență, chiar violență sau omor. Remarcându-se creșterea acestor situații negative, forurile de specialitate au demarat o serie de proiecte ce vin în sprijinul interesului copilului aflat în dificultate (copiii străzii, copiii instituționalizați).

Afecțiunea mamei este foarte importantă pentru copil, știut fiind că lipsa mamei în primii ani de viață poate duce la dezechilibre psihice la viitorul tânăr. În familiile cu o ambianță normală, copilul se bucură de atenția și afecțiunea părinților, bucurându-se de un climat favorabil dezvoltării sale bio-psiho-sociale optime. Există din păcate și familii cu mediu nefavorabil în care predomină scandalul, violența, uneori punându-se în pericol și viața propriilor copii. Rolul mamei în familia tradițională constă, mai ales, în dimensiunea emoțională, expresivă a educației, iar rolul tatălui în dimensiunea instrumentală. Tatăl sever și constant, pe de-o parte, mamă blândă și duioasă, pe de alta, realizând un echilibru în educarea copiilor.

Familia, în calitatea sa de grup social omogen și de instituție social-juridică fundamentală, reprezintă cadrul principal în interiorul căreia, prin intermediul procesului de socializare, indivizii își însușesc primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale și juridice. (S. Rădulescu).

Trebuie menționat și faptul că familia – ca instituție primară în procesul socializării oferă premisa deprinderii normelor dezirabile, a modelelor de conduita așteptate. Individul (copilul) în cadrul familiei stabilește, realizează primele contacte în înțelegerea noțiunilor de responsabilitate și raționalitate, primele confruntări cu situații sancționate, în înțelegerea evaluărilor normelor și idealurilor grupului social dat.

Familia, fiind primul grup social cu care copilul intră în contact, rămâne reperul permanent și fundamental în condiția indivizilor, în manifestarea unor aptitudini civice și comportamental morale ale acestora. Astfel, în familie copilul deprinde (prin intermediul socializării) primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție ca elemente de structură a conștiinței morale și juridice de mai târziu.

Este foarte clar că familia constituie primul cadru de realizare a sociabilității, premisa deprinderii normelor dezirabile, a modelelor de conduită necesare, dorite și așteptate. Individul(din copilărie) înțelege și stabilește în cadrul familiei primele contacte în înțelegerea noțiunilor de raționalitate și responsabilitate, primele confruntări cu situații supuse prescripțiilor, interdicțiilor, evaluării normelor și idealurilor grupului social larg.

Funcția de socializare a familiei se realizează în anumite situații specifice, cum sunt: situații de “educație morală” având la bază realitățile de autoritate prin intermediul cărora copilul își formează regulile morale; situația de învățare cognitivă prin care copilul învață, își însușește sistemul de cunoștințe, aptitudini și deprinderi necesare pregătirii lui în concordanță cu nevoile și cerințele societății; situația care presupune angajarea imaginației prin care copilul își dezvoltă capacitățile creatoare și gândirea “participativă”; situațiile de “comunicare psihologică” care dezvoltă afectivitatea specific umană cu un rol fundamental în asigurarea echilibrului moral și psihic al individului.

Familia, prin structura și destinația ei, influențează personalitatea copilului, educă spiritul de cooperare, de comunicare, asigură transmiterea obiceiurilor, atitudinilor și valorilor de la părinți, aceștia orientându-și copiii din punct de vedere moral. Astfel în cadrul familiei are loc modelarea treptată a personalității copilului, trecerea de la un comportament normativ, dirijat (reglat din exterior)la un comportament normal (bazat pe autoreglare și autonomie morală). Familia, ca mediu afectiv și protocolar ,asigură copiilor securitate, îngrijire, subzistența, sprijin material și moral, toate acestea influențând atât conduitele prezente, cât și cele viitoare.

F. Elkin și G. Handel afirmau că “familia este pentru copil, mediatorul culturii care există în societatea largă.”Astfel fiecare familie participă direct (mai mult sau mai puțin) la un număr limitat de subculturi și rețele (bazată pe poziția de clasă, pe apartenența etnică,de rudenie, ocupație sau interese).

Procesul de socializare prin familie este un proces de învățare socială care se manifestă în mai multe direcții. În primul rând copiii învață că adulții au anumite dorințe, anumite interese, obiceiuri și nevoi și că pentru ei este avantajos să se adapteze acestora. În al doilea rând copiii învață că trebuie să împartă cu ceilalți resursele (spațiul, bunurile, jucăriile, hrana, timpul și afecțiunea părinților). În al treilea rând copiii învață cum trebuie să se comporte pentru ca aceste conduite să fie acceptate, apreciate și recompensate. Nu în ultimul rând, copiii învață cum să lupte, să răzbată pentru a obține un lucru, pentru a-și satisface dorințele și trebuințele.

Se știe că procesul de socializare a copilului mic în cadrul familiei nu este deloc simplu și nu se desfășoară la fel în toate tipurile de familie, deoarece după cum nu există copii identici, nu există nici familii identice. O contradicție între cerințele de socializare și interesele, dorințele individului pot duce la comportamente indezirabile, deviante, pot apare conflicte de adaptare și dificultăți de integrare socială.

În realitate găsim o mare diversitate a tipurilor de familii în care funcția educogena se realizează diferențiat, are valențe și îmbracă forme diverse. În unele familii interesul primordial este copilul, interesul căzând părintelui și dorințele, nevoile copilului, iar din păcate unele familii aduc în prim plan interesele adulților, copiii fiind neglijați, lipsiți de suportul educogen necesar.

Un asemenea tip de familie a existat întotdeauna, doar numărul acestora a fost diferit în funcție de etapa istorică. Așa de exemplu în perioada interbelică, în țara noastră, majoritatea populației trăind în mediul rural, dar și din alte cauze (sărăcia, lipsa educației părinților, neimplicarea statului în profunzime în ceea ce privește educarea copiilor,etc.) existau multe familii cu posibilități materiale atât de reduse încât nu-și puteau trimite copiii la școală, astfel că generații de-a rândul rămâneau fără știință de carte și, prin urmare, incapabili de o educare cât de cât sumară a propriilor copii.

În zilele noastre, datorită prelungirii perioadei de tranziție spre o noua societate (nedefinită, dar și neștiută de majoritatea populației), s-au acumulat treptat multe elemente ale sărăciei, un număr de familii ai căror susținători (părinții) au devenit peste noapte șomeri, cu slabe speranțe de a găsi un loc de muncă decent, plătit rezonabil, în condițiile unei inflații galopante, a unei scumpiri a costului vieții, asistăm la o pauperizare nedeclarată a unei pături largi a societății contemporane românești. Toate acestea și altele menționate aici au făcut ca mass-media (presa,radio,tv) să vorbească despre creșterea numărului de copii care abandonează școala, de familii care nu au cum sa-și susțină financiar 3-4 copii de vârsta școlară, nu-și permit taxă pe masă impusă la grădinițele cu program prelungit, în mediul rural chiar înregistrându-se cazuri de abandon școlar.

Exista multe familii cu posibilități materiale și culturale suficiente, dar prea ocupați pentru a le mai acorda atenția necesară propriilor copii, care transmit sarcina educării copiilor lor altor persoane (bunici,persoane angajate) în multe din cazuri fără pregătirea și autoritatea de a da o educație pertinentă și satisfăcătoare. Tocmai de aceea, trebuie să înțelegem că mai ales în primii ani de viață, când are loc procesul de socializare, este foarte important pentru o dezvoltare armonioasă ulterioară a copilului ca acesta să aibă parte de grija și protecția părinților, are nevoie să vadă în ei un model demn de urmat în drumul pe care la început în formarea personalității, în inducerea de comportamente acceptate social în integrarea socială treptată a copilului. Aceasta ar trebui să fie o activitate permanentă a familiei, desfășurată cu simț de răspundere, dar și cu dragoste.

Citind literatura de specialitate se desprind cel puțin trei tipuri de familii: familii înalt educogene, familii educogene satisfăcătoare și familii nesatisfăcătoare educogen.

Familiile înalt educogene prezintă capacitatea de a sprijini educarea copiilor și ulterior a tinerilor, le asigură condiții pentru realizarea unei pregătiri profesionale și culturale adecvate, pentru petrecerea timpului liber în mod util și plăcut, realizând legătura cu școala și asigurând controlul activităților din această sferă.

Familiile satisfăcător educogene asigură copiilor condiții obiective și subiective de educație familială, se preocupă de reușita lor școlară și profesională, fără a organiza și controla sistematic activitățile acestora.

Familiile nesatisfăcător educogen sunt caracterizate printr-un climat psihic necorespunzător, relații distante sau de indiferență, slab control sau lipsa controlului parental, determinând o slaba pregătire din toate punctele de vedere a copiilor(cultural, profesional, social-moral,etc.).

Există și familii în cadrul cărora responsabilitatea pentru educarea copiilor este condamnabilă, la fel și procesul de socializare a acestor copii, în cadrul acestor familii existând un cadru complet incompatibil cu o viață civilizată(violenta,scandal,dezinteres față de proprii copii). Acești copii pot dezvolta în viitor comportamente violente sau indezirabile social, aceștia repetând ceea ce au văzut și învățat de la părinții lor. Se știe că preșcolarii sunt sensibili la tot ceea ce este în jur, prin imitație dezvoltând comportamente sociale. Există familii în care la un moment dat pot interveni fisuri, discrepante, chiar conflicte. Maria Voinea sugerează o posibilă determinare a exceselor părinților în doua ipostaze: fie dezinteres (pasivitate, indiferentă, indulgență exagerată, indolentă, etc.), fie interese exacerbate (control excesiv, sancțiuni neadecvate, exigență, rigiditate, etc.) ceea ce duce la o conduită încercată de negativism a copiilor.

Se mai vorbește și de o socializare marginală realizată de obicei de subgrupuri în cadrul cărora se promovează norme și valori neconforme cu nevoile și prescripțiile societății. Sunt de condamnat familiile ce-și împing copiii spre vagabondaj, cerșetorie, infracțiune, punând în pericol viitorul copiilor.

Cei mai mulți autori definesc integrarea socială ca o stare obiectivă data de asamblarea și ajustarea reciprocă într-un sistem organizat al unei totalități de elemente (indivizi grupuri, norme, valori, acțiuni sociale)între care se stabilesc raporturi de interdependență.

Valorile familiale, exercitarea rolurilor și rețeaua raporturilor interpersonale din cadrul familiei sunt primele repere colective care permit copilului înțelegerea funcționării societății.

Există diverse teorii care abordează că un proces de maturizare progresivă a normelor și valorilor, a modurilor de a reacționa la necesitățile și nevoile copilului. În procesul de socializare comportamentele și atitudinile părinților, complementare cu cele ale persoanelor din mediul apropiat reprezintă experiențe de socializare decisive pentru evoluția ulterioară a copilului.

În zilele noastre, când pe plan mondial se tinde spre realizarea unor sisteme cu state integrate de tip continental, când ideea globalizării relațiilor interstatale cu practica granițelor deschise ce facilitează migrarea unor populații diferite, s-a produs și continuă să se producă un amestec de populații cu principii de viață diferite, cu comportamente socio-morale diverse neconforme cu prescripțiile societății respective și constituind elemente perturbatoare ale vieții sociale. Aceste aspecte corelate cu carentele procesului de socializare a indivizilor autohtoni fac ca societatea să înregistreze tot mai des situații care nu se circumscriu idealurilor și principiilor promovate de societate la dimensiuni naționale. Ele împiedică, în diverse forme, manifestarea optimă a indivizilor cu un grad optim de socializare, cu o înaltă conștiință civică și social-morală.

1.5.Socializarea copilului în cadrul grădiniței

Copilul trebuie ocrotit, tratat cu caldura si dragoste, cu onestitate si inconjurat cu afectiune, cu acea tandrete de care simt nevoia numai ei…Legat de acest aspect este de subliniat o data in plus, ca educatia copilului isi pune amprenta asupra intregii sale vieti.În copii stă intreaga noastra speranta intr-o lume mai buna, mai dreapta,mai educata,mai curata, mai plina de intelegere si mila fata de semeni, mai putin violenta si egoista.Educatia este un proces complex si delicat,este o arta si o stiinta, o intelepciune.

Importanța educației timpurii în dezvoltarea copilului presupune cu necesitate realizarea unor achiziții esențiale în preșcolaritate. De aceea, regândirea lor permanentă este obligatorie pentru înscrierea pe coordonatele unei educații în spiritul respectului față de copil. În principal, obiectivele socializării preșcolarului în grădiniță urmăresc familiarizarea copilului cu joaca și lucrul în echipă și vizează interiorizarea unor valori morale și a unor comportamente specifice altor grupuri sociale decât cel al familiei. Ele trebuie să acopere aspecte ale dezvoltării personale – morale, sociale și spirituale – precum și capacitatea de evaluare personală și a celorlalți membri ai grupului. Cercetările au demonstrat că autoevaluarea pozitivă este primul pas către o învățare eficientă și o bună integrare în grup. De aceea este important ca în cadrul grupului de preșcolari să se creeze un climat psiho- afectiv benefic pentru valorificarea potențialului fiecărui copil în parte, iar acest lucru trebuie realizat încă de la intrarea copilului în învățământul preșcolar. În confruntarea cu situații noi, cum ar fi , de exemplu, introducerea într-un grup preșcolar, copilul reacționează în mod diferit, în funcție de vârstă. Preșcolarul mic, la intrarea în grădiniță, are de înfruntat dificultatea integrării într-un colectiv mare, diferit de cel familial, trebuie să învețe să acționeze alături de partenerii de aceeași vârstă și să țină seama de indicațiile educatoarei. În primele zile apar frustrarea despărțirii de părinți, dorul de casă și uneori, izbucniri nervoase și de protest. Astfel la 2 ani, copilul este total dependent de părinți, neseparându-se de aceștia decât în cazul în care situația le este foarte familiară. Nou veniți în grădiniță, copiii au nevoie de ajutor pentru a căpăta încredere și respect de sine în relațiile cu ceilalți, mai ales în prima etapă a integrării. Mediul social al grădiniței le poate părea ostil prin noutatea sa în acest scop este necesar să li se faciliteze familiarizarea cu membrii grupului și participarea activă la diferitele situații de învățare. Ei nu manifestă dorința de a se juca cu alți copii ori nu și-o exteriorizează din cauza timidității. Sub îndrumarea educatoarei, ei învață să se joace tot mai mult cu ceilalți. Un aspect mai delicat îl prezintă obișnuirea treptată a nou venitului cu ideea acceptării sugestiilor și a aprecierii propriei activități de către ceilalți membrii ai grupului. Evident că un astfel de obiectiv nu se poate realiza în absența unui stil didactic flexibil. Cadrele didactice implicate în activitatea cu preșcolarii trebuie să dea dovadă de fler și mobilitate intelectuală pentru a putea restructura în permanență demersul educativ în funcție de potențialul copilului, de achizițiile realizate, de particularitățile psihologice și eventuale cerințe educaționale speciale.

Activitatea de socializare din grădiniță se sprijină pe cunoașterea, în continuă expansiune, a copilului despre sine însuși, despre ceilalți și despre lumea din jurul său. Educatoarea are rolul de a clarifica această cunoaștere și de a o lărgi. Programul de activitate pe care îl alcătuiește trebuie să pornească de la copil spre în afară și se referă la copil, familie și apoi la diferitele aspecte ale mediului în care se află copilul: vecinătate sau comunitate. În interiorul acestei structuri, activitățile pot avea loc atât în grădiniță cât și în afara acesteia.

Socializarea treptată a copilului se realizează sub impactul imitației, al jocului, al jocului de rol, dar și prin participarea la programul zilnic. Relațiile dintre copii nu sunt totdeauna favorabile, pozitive ci pot lua și aspecte negative, degenerând în conflicte: lovituri, ceartă pentru jucării sau pentru rolurile din diferite jocuri. Grupul de preșcolari are nevoie de îndrumare și supraveghere, de imbolduri și de exemple pozitive atât din partea educatoarei cât și din partea celorlalți adulți cu care intră în contact. Relațiile sănătoase se cer cultivate, educate, încurajate permanent în vederea socializării copiilor din grupă, dar și pentru a închega un colectiv în care fiecare să se simtă valorizat, respectat, apreciat și încurajat. Relațiile interpersonale din cadrul unui microgrup au un rol deosebit în educarea și socializarea copilului.

Un preșcolar se poate considera ca fiind integrat în colectiv dacă întreține relații pozitive, de atracție, cu un număr mai mare de copii, dacă întreține relații de respingere cu un număr mai mic de copii sau de loc, dacă nivelul său de comunicativitate este la nivel mediu sau peste limita medie, dacă are frecvența bună la grădiniță și dacă conduita și expresia afectivă în cadrul diferitelor activități zilnice este pozitivă.

Este știut faptul ca socializarea copilului nu se produce dintr-o data, desfășurându-se în timp, pe măsura creșterii și dezvoltării copilului, cunoscând mai multe etape succesive. Întrucât socializarea se realizează în principal prin educație este necesară cunoașterea psihologiei și a particularităților de vârstă și individuale ale copiilor mici în vederea folosirii de forme și modalități de educație corespunzătoare fiecărei etape.

De la 3 la 6 ani copilul este un foarte bun observator(având o curiozitate debordantă), amestecă realitatea cu ficțiunea, cu propriile fantezii, alimentate de basmele și povestirile citite în familie sau la grădiniță. Preșcolarul are tendința de a se identifica cu lucrurile și persoanele reale sau imaginare. Activitatea dominantă a copilăriei este jocul, care satisface nevoia de mișcare, dorințele, plăcerile proprii, contribuind la o dezvoltare fizica (jocul de mișcare) armonioasă, dar și la dezvoltarea cognitivă, afectivă și socială optima (jocul didactic,jocul de creație, jocul cu reguli, etc.) pregătind copilul pentru trecerea la o treaptă superioară de dezvoltare – școlaritatea mică.).

Trebuie sa mai menționăm că un deziderat important al procesului educațional este și socializarea, educatorul trebuind să țină seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor. Și părinții trebuie să se adapteze la aceste particularități individuale și de vârstă ale copiilor, fiind bine știut că dacă temperamentul este înnăscut, caracterul viitorului om se modelează în familie, de aici și expresia ”cei 7 ani de acasă”. De aceea părinții trebuie să dea dovadă de mult tact și măiestrie în formarea și educarea copilului, fiind dăunătoare strategiile extreme: fie delăsare, dezinteres, fie excesiv protectoare și ridicând pretenții exagerate. Copilul mic trebuie ajutat să cunoască mediul înconjurător, manifestând interes, curiozitate, iar în momentul în care este capabil să răspundă într-o formă concordantă solicitărilor mediului înconjurător, copilul aparține deja mediului, devine sociabil.

A doua copilărie, perioada preșcolarității, se întinde între 3-6 ani. La această vârstă, copilul vine cu o anumita experiență din familie. Este faza când treptat începe să cunoască exteriorul casei. Odată cu intrarea în noul mediu al grădiniței experiența copilului se lărgește, copilul capătă pe parcurs abilități sociale și dezvoltă conduite sociale.

Jocul copilului,ca activitate de bază, îl ajută pe copil să realizeze prima reprezentare a lumii(o reprezentare sincretică) și prima reprezentare a propriu-lui Eu, copilul începe să folosească pronumele la persoana I singular: eu, al meu, a mea, manifestând un pronunțat simt al proprietății. Procesul de formare al personalității trece prin crize, care durează în funcție de temperamentul copilului, dar și de mediul familial. Se face trecerea de la imitația mimetică la imitarea unor roluri de ordin social, mai ales prin joc (jocul dramatic).Pe lângă atașamentul față de mama, copilul pune multe întrebări, pe baza răspunsurilor construindu-și propria experiență în raport cu lumea. Familia trebuie să observe ce anume îl interesează pe copil, orientându-l în satisfacerea dorințelor și trebuințelor. Preșcolarul manifestă interes pentru partenerii de joacă făcând astfel încercări de a ieși din mediul familial și de a intra în mediul social mai larg.

Problematica socializării umane (ca necesitate și fapt) a fost și continuă să fie abordată de o pleiadă de cercetători – sociologi, psihologi, pedagogi, istorici –din perspectiva vieții sociale conturându-se o multitudine de aprecieri, de considerente și concluzii pertinente. Astfel,unii autori abordează socializarea ca proces fundamental prin care se transmite moștenirea culturală,normele și valorile perene,ca mecanism prin care cultura unei societăți formează personalitățile umane. Cunoscuta afirmație a lui R. E. Parck”omul nu se naște uman,ci devine în procesul educației” redă sinteza procesului de socializare.

Poate ar trebui adăugat aici faptul că omul,chiar dacă nu se naște uman, conține în ființa sa biologică capacitatea de a recepta și asimila elementele educaționale care îl transformă treptat în ființa umană capabilă de integrare socială. Să mai subliniem și faptul că, fiind un proces complex și de lungă durată care cuprinde în principal educația, dar nu se rezumă numai la ea, socializarea se manifestă pe tot parcursul vieții individului implicând forme și mijloace specifice de realizare. Așa se înțelege faptul că omul trece treptat de la forma primară de socializare cunoscută în sânul familiei, la formele următoare având patentele necesare adaptării la condițiile formelor superioare ale socializării umane.

Cele mai semnificative aspecte ale socializării sunt: formarea educației, stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea acestora într-un mod prevăzut de societatea respectiva; socializarea insuflă aspirații și năzuințe ce vizează obținerea unor lucruri sau calități, a prestigiului sau a unei aprecieri favorabile; socializarea face posibilă transmiterea unor cunoștințe și îndeplinirea unor roluri în societate; socializarea oferă condiții pentru o calificare profesională și a altor calități necesare în viața socială.

La preșcolari, socializarea nu depășește nivelul activităților în grup alăturate dar paralele abia stadiul următor realizând activitățile reale de grup. Stilul relației educative este o componentă puternică a orientării personalității copilului; este și cazul analizei stilului educativ autoritar, permisiv și democratic. Consecințele acestor stiluri diferă după sex și vârstă. Pentru preșcolar, un stil consecvent și democratic favorizează sentimentul securității, autocontrolul și siguranța de sine; stilul permisiv are ca urmări imaturitatea, lipsa autocontrolului, interes scăzut pentru explorarea noutății; stilul autoritar excesiv, dominator poate induce anxietate, retragere în sine, iritabilitate.

G. W. Allport trece în revistă etapele receptării și trăirii individualității și câștigării identității. Astfel dacă în primii 3 ani de viață copilul își dezvoltă eul corporal, identitatea de sine și o primă formă a respectului de sine, de la 4 la 6 ani alte doua proprietăți se câștigă: extensia eu-lui și imaginea eu-lui. Pe baza spiritului de competiție încolțește spiritul proprietății eul extinzându-se încorporând și partea de mediu fizic și social ce poate fi explorata și înțeleasă (mingea mea, casa mea, etc.). Imaginea eu-lui începe să prindă contur mai ales prin incorporarea judecăților făcute de anturaj.

Urmează după 6 ani impactul cu grupul de copii – un test al realității care intensifică oglindirea propriei persoane și câștigarea unui plus de raționalitate –este etapa eu-lui ca factor rațional.

Cercetările recente consideră că încă din perioada prenatală se imprimă și exprimă aspecte legate de individualitatea somatică și psihică, care corelate cu universul familial duc la realizarea unei personalități unice. Astfel între 2 și 5 ani pe baza personalității care presupune: conștientizarea treptată a sistemului de identitate de către copil; manifestarea și fixarea primelor organizări caracteriale, puternic marcate de anturaj; conturarea imaginii de sine saturată de influențele mediului și contextul cultural educativ. Debutând prin criza de originalitate această etapă realizează achiziții importante pe baza cărora, după 5 ani personalitatea capătă dimensiunea social grupală, puternic marcată de grupul de covârstnici.

Având în vedere nevoia de educație, de instrucție și socializare avansată, grădinița completează acest proces, venind în ajutorul familiei. Aici, educatorul specializat îl îndrumă și îl antrenează în diverse activități (de joacă, de învățare, etc.) într-o activitate mai largă.

În preșcolaritate, socializarea se realizează și datorită stăpânirii limbajului și contactelor tot mai largi cu realitatea înconjurătoare. Părinții trebuie să adapteze stilul de educație la vârsta copilului și la particularitățile lui individuale(pe care le deprind în viața de zi cu zi, din jocul lui, din modul de a acționa și a se comporta).

Afecțiunea mamei este foarte importantă pentru copil, știut fiind că lipsa mamei în primii ani de viață poate duce la dezechilibre psihice la viitorul tânăr. În familiile cu o ambianță normală, copilul se bucură de atenția și afecțiunea părinților, bucurându-se de un climat favorabil dezvoltării sale bio-psiho-sociale optime. Există din păcate și familii cu mediu nefavorabil în care predomină scandalul, violența, uneori punându-se în pericol și viața propriilor copii.

Piaget vorbește despre doua etape ale formarii conștiinței morale: prima corespunde preșcolarității și poartă numele de realism moral; a doua etapă corespunde școlarității mici – cooperarea morală. Încă din preșcolaritate copilul devine cooperant cu adultul, manifestă o atracție pentru copiii mai mari decât el. Este bine ca în formarea conștiinței morale să predomine comportamentele democratice, de colaborare între adult și copil și nu cele de intimidare, de autoritate excesivă care au ca și consecințe abaterea, devianță socială.

În formarea conduitei sociale la preșcolar au fost deosebite doua faze: prima fază reprezintă adaptarea socială care se referă la posibilitățile copiilor de a se adapta la cerințele impuse de adult în formarea unui comportament social adecvat; a doua faza reprezintă capacitatea socială – care se referă la inițiativa copilului, la autonomia acestuia în executarea unor mici servicii pentru adult. Și laturile personalității (temperament,caracter, aptitudini) suferă modificări în preșcolaritate. Temperamental copiii se deosebesc unii de alții încă din primele zile ale existentei lor, deoarece temperamentul oglindește tipul de activitate nervoasă superioară căreia îi aparține copilul. Chineismul sistemului nervos se caracterizează prin forța, mobilitate și echilibru, iar procesele nervoase fundamentale – excitația și inhibiția –sunt determinate de modul de desfășurare a celor trei elemente amintite. În funcție de modul de combinare a acestor trei elemente deosebim patru tipuri temperamentale: coleric, sangvin, melancolic și flegmatic. Dacă asupra acestor tipuri fundamentale cu care copilul se naște nu putem să acționăm, putem să acționăm asupra caracterului. Caracterul se formează de-a lungul întregii vieți, dar trebuie acționat de la cea mai fragedă vârstă pentru a-i dirija formarea acestuia. Caracterul, ca latura relațional-valorica a personalității, semnifică tocmai atitudinea copilului față de realitate, față de ceilalți și față de sine, precum și prețuirea și valorizarea relațiilor interumane.

Tot în preșcolaritate se pun bazele principalelor deprinderi de viață: se instalează unele deprinderi care prin repetare devin automatisme; se formează anumite deprinderi morale, de igienă generală, de folosire a timpului mai întâi pentru activitățile necesare (cerute sau impuse).

Au fost evidențiate etapele prin care trece copilul de la naștere până la vârsta școlară pentru a cuprinde principalele activități educative particularizate pentru fiecare stadiu de vârstă necesare în procesul de socializare, în integrarea socială optimă ca și condiție a integrării optime și în etapele de vârstă ulterioare. Din acest punct subcapitol reiese că socializarea este un proces complex care se desfășoară evolutiv, neîntrerupt de la naștere pe toată durata vieții, cu specificarea că mai ales în copilărie responsabilitatea revine în cea mai mare parte familiei, instituțiile de învățământ intervenind doar ca ajutor, sprijin și completare.