Procesul de Pace Dintre Israel Si Palestinieni

Introducere

Lucrarea de față, denumită „Procesul de Pace dintre Israel și palestinieni” are ca scop principal prezentarea tratativelor de pace dintre cele două beligerante, pe de-o parte Israel și de cealaltă Palestina. Pe parcursul său se vor expune evenimentele istorice care au dus la apariția conflictului, conflictul în sine, dar și tema principală, procesul care a început în urma sistării războiului direct.

Această temă a fost aleasă datorită importanței pe care problema în cauză, o pune asupra lumii contemporane. Este o situație instabilă care poate avea implicări directe în evoluția climatului geo-politic din zona Levantului și a Orientului Mijlociu. Cu toate acestea, nu doar factorii politici și economici au fost luați în considerare, ci și efectele asupra populației, atât a palestinienilor cât și a israelienilor, efecte care au implicări destul de grave asupra psihicului si fizicului oamenilor. Într-o lume care a trecut prin două războaie mondiale, o serie de masacre și genociduri, ceea ce se întâmplă acum în Israel, fie că ne referim la israelieni sau palestinieni, nu ar trebui să aibă loc. O soluționare cât mai rapidă a problemei ar trebui să fie principalul punct de lista oricărei negocieri. După Al-Doilea Război Mondial s-a dispus constituirea Organizației Națiunilor Unite, tocmai pentru a prevenii viitoare conflicte, astfel că,scopul principal O.N.U în ceea ce privește acest conflict ar trebui să fie clar.

De asemenea, pe parcursul său vor fi expuse principalele revendicări ale fiecărei părți, dar și soluțiile care au fost elaborate, luate în calcul și acceptate sau respinse. Aici ne referim la soluția ”celor două state” sau propunerea lui Gaddafi de a forma un Israel federal în care fiecare dintre cele două popoare să aibă o arie de influență. Probabil cel mai controversat punct, la masa tratativelor a rămas până în prezent Ierusalimul, considerat capitala religioasă atât a israelienilor cât și a palestinienilor. Este necesară o explicație cu referire la religia celor două entități și anume aceea că, palestinienii sunt majoritari musulmani, în timp ce în Israel religia majoritară este cea iudaică.În același timp, în ambele tabere există și o minoritate creștină.

Orașul Sfânt își păstrează, astfel, identitatea de a fi un oraș contestat, lucru început în vremea cruciadelor și continuat până în prezent. Acesta este principalul punct de discuție deoarece ambele tabere vor ca Ierusalimul sau o parte din el, în cazul Palestinei să fie capitala statului acestora. De aceea a fost respinsă ideea unui oraș internațional, sub patronajul O.N.U. de către Israel.

Pentru alcătuirea acestei lucrări au fost folosite mai multe tipuri de surse, începând cu cele primare, tratate, rezoluții, declarații, apoi au fost folosite și surse secundare, mai exact cărți, articole, statistici și documente oficiale dar și audio-vizuale și anume interviuri, audiobook-uri și documentare. Toate aceste materiale au rolul de a ajuta cititorul cu ințelegerea textului, de asemenea fiind o lucrare științifică de natură istorică nu puteau fi omise sursele primare.

Lucrarea de față are ca prim scop, prezentarea evoluției procesului de pace, prin soluțiile care au fost propuse, tratate semnate, rezoluții ONU. Aceasta își propune să analizeze atât etapele prin care s-a trecut de-a lungul procesului cât și soluțiile găsite, reacția celor două tabere, atitudinea marilor puteri în special SUA și Marea Britanie. În cadrul său se va observa cum, spre exemplu, Marea Britanie începe să se îndepărteze de conflict, deși prin acțiunile sale a contribuit la apariția unui conflict în primul rând. De asemenea în cadrul său va fi analizată atât atitudinea Israelului cât și a Autorității Palestiniene și modul în care a fost influențată pacea de deciziile pe care cele două părți le-au luat.

Capitolul I – Premisele conflictului israeliano-palestinian

1.1 Naționalismul arab și mișcarea zionistă

Atât Zionismul cât și națioalismul arab, au fost doctrine naționaliste care au apărut la sfârșitul secolului XIX. Naționalismul se referă la faptul că națiunile ar trebui să fie mândre de identitatea națională pe care o posedă și ar trebui să aibe state proprii. Cu alte cuvinte, naționalismul se referă la un grup de oameni care sunt asociați cu un anume teritoriu, care vorbesc aceiași limbă, impart aceiași istorie și cultură, atribute care îi transformă într-un grup distinct de oameni. Cu toate acestea națiunea nu reprezintă același lucru ca un stat sau țară. Statul sau țara fac referire la o arie geografică definită de către granițe stabilite politic și care are un guvern independent.

Naționalismul arab este caracterizat la început ca o mișcare culturală și literară. Majoritatea arabilor trăiau sub dominația Imperiului Otoman, care era un imperiu de etnie turcă. Turcii împart aceiași religie cu arabii dar nu sunt parte a aceluiași grup etnic. Astfel, mișcarea căuta să restabilească proeminența culturii arabe dar și să promoveze o identitate etnică pozitivă.

Cu timpul, arabii au dorit să aibă mai multă putere de decizie asupra intereselor sale, mai mult aceștia considerau ca arabii erau maltratați de către otomani și astfel idea unui stat arab independent începe să se dezvolte.

În ceea ce privește Zionismul, trebuie întâi făcută referire către un „pamflet”, publicat în anul 1896, în Leipzig. Articolul în cauză se numește „Statul Evreu” și a fost scris de către Theodor Herzl, părintele Zionismului. Motivul pentru apariția acestuia stă în creșterea considerabilă a antisemitismului în Europa, spre exemplu în Franța o dată cu începutul achetei în cadrul „Afacerii Dreyfus”, când un tânăr locotent de origine iudaică este anchetat și condamnat pentru spionaj în favoarea Germaniei. Astfel, acest editorial apare ca un răspuns pentru valul negativ care afecta comunitatea evreiască din Europa.

Termenul de Zionism este un derivat al cuvântului Zion care se traduce prin Ierusalim. În aceste condiții Zionismul trebuie privit ca fiind o mișcare națională a evreilor și a culturii evreiești care sprijină crearea unei țări pe teritoriu definit drept „Pământul lui Israel”. Respectivul articol este deosebit de important deoarece în cadrul său, autorul își imaginează crearea unui stat evreu independent în secolul XX. În 1897, la rugămintea aceluiași Herzl are loc „Primul Congres al Zionismului” în cadrul căruia a fost creată Organizația Zionistă, dar și o platformă pentru noua grupare. Printre cele mai importante puncte din această platformă se numără și următoarea:„ Zionismul caută să stabilească un loc pentru poporul evreu în Palestina sub protecția dreptului public”.

Deși mai existau și alte organizații, Zionismul a reușit să devină cea mai importantă dintre ele, câștigând și un număr important de adepți printre care, cel mai important este Baronul Rothschild.

Istoria avea să le acorde o șansă incredibilă celor două mișcări naționaliste și anume evenimentele favorabile din cadrul Primului Război Mondial. Astfel, Imperiul Otoman intră în război de partea Germaniei în 1914. Aceast fapt a trezit interesul Imperiului Britanic, deoarece ruta către India era obturată de apariția acestui inamic în mijlocul său. Însă liderii zioniști au speculat momentul și chiar de la începutul războiului au avansat ideea apariției unui stat independent în Palestina. Acest lucru este confirmat prin două momente succesive și anume:

Primul moment este caracterizat prin apariția așa zisului „lobby zionist” în 1914, când în cadrul unei ședințe, Ministrul Finanțelor, Lloyd George prezintă Cabinetului Britanic o întrebare referitoare la viitorul pronvinciei Palestina. După încheierea ședință are loc o discuție între Lloyd George și Herbert Samuel, un zionist care ocupa funcția de Președinte al Consiliului de Administrație Local, în care reapare ideea de stat independent, mai mult, ideea este prezentată și Ministrului Afacerilor Externe Edward Grey.

Al doilea moment, este faptul că în aceiași seara Prim Ministrul englez H.H Asquith a anunțat în cadrul unui discurs că dezmembrarea Imperiului Otoman a devenit o țintă a britanicilor din cadrul războiului.

Însă în anul 1915, Henry McMahon Înaltul Comisar Britanic în Egipt ajunge la o înțelegere cu Șeriful Hussein al Meccăi, conducătorul marelui trib Hashemit. În 24 octombrie 1915, McMahon îi trimite o scrisoare Șerifului Hussein prin care îi asigură pe arabi de ajutorul britanic: „ Înafara Districtelor Mersina, Alexandretta și porțiuni din Siria situată la vest de districtele Damasc, Homs, Hama si Alep, care nu sunt considerate a fi pur arabe și astfel în baza acestui lucru trebuie exceptate de la limitele propuse. Cu modificarea de mai sus și fără a aduce prejudiciu tratatelor noastre existente, încheiate cu liderii arabi, vom accepta aceste limite și în ceea ce privește teritoriile în care Marea Britanie este liberă să acționeze fără a provoca pagube intereselor aliatei sale, Franța, am fost împuternicit în numele Guvernului Marii Britanii pentru a oferi următoarele asigurări și să prezinte următorul răspuns scrisorii dumneavoastră: în conformitate cu modificările de mai sus, Marea Britanie este pregătită să recunoască și să susțină independența arabilor pe teritoriile în limitele propuse de Sherif din Mecca”.

Acesta este momentul în care își face apariția faimosul T.E. Lawrence, cunoscut și ca „Lawrence al Arabiei”. Cu ajutorul său este organizată armata arabă sub comanda Emirului Faisal și astfel izbucnește Revolta Arabă. În cadrul său, arabii participă la diferite operațiuni printre care cele mai importante sunt ocuparea orașului Aqaba și secționarea căii ferate a Hejazului, care lega Medina de Damasc.

Un an mai târziu, în 1916, englezii au semnat un tratat secret cu francezii, supervizat și de către ruși denumit „Înțelegerea Sykes-Picot” prin care cele două puteri europene își împărțeau sferele de influență din Orientul Mijlociu, în cazul în care Imperiul Otoman ar fi fost învins.

Evenimentele de la finalul războiului sunt deosebit de semnificative pentru lucrarea de față deoarece pe data de 2 noiembrie 1917, este trimisă o scrisoare cunoscută drept „Declarația Balfour”.

Cum s-a spus și mai inainte unul dintre cei mai importanți membrii ai Zionismului este baronul Rothschild. Pe numele său complet Lionel Walter Rothschild a fost deținătorul dinastiei financiare Rothschild, dar și președintele comunității evreiești engleze. Rolul său în crearea Israelului este deosebit de important deoarece împreună cu Chaim Weismann, viitorul prim președinte al Israelului, au reușit să îi convingă pe britanici că spațiul pe care poporul evreu urma să il ocupe este Palestina. Așa apare „Declarația Balfour”, scrisoare, pe care Rothschild o primește de la Ministrul Afacerilor Externe James Arthur Balfour. În cadrul său, sunt menționate următoarele:„ Guvernul Majestății Sale este în favoarea creării unui stat național evreu în Palestina, de asemnea, va depune toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv, find înțeles în mod clar că nu va avea loc vreo acțiune care ar putea afecta comunitățile non-evreiești existente deja în Palestina sau drepturile și statutul politic de care au parte evreii din alte țări”.

Se poate observa deci, faptul că Imperiul Britanic formase trei înțelegeri separate, una cu arabii, a doua cu francezii și a treia cu evreii.

Interesul britanic în zonă se manifestă prin faptul că provincia Palestina putea să îngrădească accesul englezilor la Canalul Suez. Trecerea este vitală, deoarece face parte din ruta maritimă care lega India, Australia și Orientul Îndepărtat de Marea Britanie. În acest context, Declarația Balfour a reprezentat o bază pentru constituirea Mandatului Britanic după război.

În 1918 în localitatea Ma’an din Transiordania are loc o întâlnire între Emirul Faisal și Cham Weizmann. Emirul Faisal, comandantul forțelor arabe în timpul războiului a fost fiul conducătorului Hașemit Hussein, Șerif al Mecăi. Acordul la care au ajuns cei doi lideri, a fost formalizat în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1919, denumit Acordul Weizmann-Faisal și a fost semnat pe 3 ianuarie 1919. Cele mai importante articole ale tratatului sunt următoarele:

Ambele părți erau de acord, ca relațiile dintre cele două popoare să se desfășoare în cele mai bune condiții, de asemenea se urmărea ca cele două părți să lucreze împreună pentru a încuraja imigrarea evreilor în Palestina și în același timp să protejeze drepturile țăranilor și arendașilor arabi. Lăcașurile sfinte musulmane urmau să fie sub controlul arabilor și în același timp atât zioniști cât și arabi trebuiau să garanteze libera practicare a religiei.

Mișcarea Zionistă urma să îi asiste pe rezidenții arabi din Palestina și viitorul Stat Arab să își exploateze resursele, să dezvolte industria și economia.

Granițele dintre statul Arab și Palestina urmau să fie determinate de către o comisie care s-ar fi constituit după Conferința de Pace de la Paris.

Ambele partide au fost de acord cu Declarația Balfour din 1917, în care se dorea repatrierea evreilor în Palestina.

În cele din urmă, disputele urmau să fie trimise Guvernului Britanic care ar fi rol arbitrar în soluționarea problemelor.

De asemenea, Faisal a trimis o scrisoare și lui Felix Frankfurter, liderul delegației zioniste americane în care spunea:„ Mișcarea evreilor este una naționalistă și nu una imperialistă, așadar există destul spațiu în Siria pentru ambele părți.. Astfel, îi vom primii cu brațele deschise pe evrei”.

Momentul cel mai important al tratativelor a fost cel în care Faisal și-a condiționat acceptarea acordului, dacă englezii duceau la capăt promisiunile din timpul războiului și anume independența arabilor. A fost adăugat și un memorandum Acordului în care Faisal a declarat:

„ Dacă arabii obțin independența cum este cerut în Memorandumul datat la 4 ianuarie 1919 și trimis Ministerului Afacerilor Externe al Marii Britanii, atunci voi fi de acord cu articolele de mai sus. Dar dacă va exista și o minimă modificare față de creanțele noastre, atunci acest Acord va fi considerat nul și lipsit de valabilitate, iar eu nu pot fi tras la răspundere pentru ceea ce s-ar putea întâmpla”.

Prin faptul că Marea Britanie nu și-a respectat promisiunea făcută arabilor, aceștia au acționat în consecință.

Astfel, în martie 1920, în cadrul congresului sirian desfășurat la Damasc, Declarația Balfour a fost respinsă, iar Faisal a fost ales rege a unui stat sirian unit, în care era inclusă și provincia Palestina. Chiar și cu acest gest, Faisal, nu a fost rege al Siriei pentru prea mult timp, deoarece în acord cu înțelegerea Sykes-Picot semnată de britanici cu francezii, Damascul făcea parte din sfera franceză de influență, astfel în iulie 1920 Faisal este detronat, urmând ca acesta să devină rege al Irakului.

Tot în anul 1920 Aliații au participat la Conferința de la San Remo, în aprilie 1920. Aici s-a discutat soarta fostelor provinciei turcești, tot aici Declarația Balfour a fost aprobată și s-a ajuns la un acord prin care Marea Britanie să primească din partea Ligii Națiunilor, un Mandat asupra regiunilor care astăzi compun Israelul, Iordania și Înălțimile Golan, acesta urma să poarte numele de Mandatul Britanic al Palestinei. Mai mult, Declarația Balfour urma să fie aplicată întregului teritoriu.Nu în ultimul rând, acesta a fost ratificat de către Liga Națiunilor în iulie 1922.

1.2 Mandatul Britanic

La finalul Primului Război Mondial, atât evreii cât și arabii s-au considerat trădați de către englezi, deoarece în loc de independență zona a fost împărțită între englezi și francezi. Regiunea Palestina a intrat sub control britanic, ca urmare a deciziei Ligii Națiunilor. În articolele care stăteau la baza mandatului se includea și crearea unei patrii a evreilor. Trebuie precizat faptul că până la apariția mandatului, granițele Palestinei nu erau bine definite, deoarece acesta nu reprezenta o unitate distinctă din punct de vedere politic. O dată cu 1920, însă, limitele teritoriale au fost bine definite și teritoriul de atunci al Palestinei cuprindea statele cunoscute azi drept Israel și Iordania.

Însă în anul următor, 1921, Marea Britanie crează o entitate administrativă denumită Transiordania separată de Mandatul Britanic al Palestinei. Prin Actul Alb Britanic din 1922 dar și prin intervenția Ligii Națiunilor, englezii reușesc să scoată Transiordania de sub incidența Declarației Balfour. La conducerea noii provincii a fost instalat Emir Abdullah, un alt fiu al lui Hussein Șeriful Mecăii, acesta urmând să conducă sub tutela britanică. În anul 1946, Transiordania își capătă independența sub numele de „ Regatul Hașemit al Traniordanului”.

O altă modificare adusă provinciei Palestina, are loc în 1923, când Înălțimile Golan au fost cedate de către englezi, Mandatului Francez al Siriei.

Se limitează, astfel, teritoriul în care evreii puteau emigra. Totuși, procesul a continuat, mai mult, evreii au dezvoltat zona pe care o aveau la dispoziție, prin fondarea de universități, școli, spitale, industrie, organizații culturale și chiar o formă de auto-apărare, denumită Haganah și o formă de auto-guvernare toate acestea însumând, practic, instituțiile necesare pentru un stat.

Comunitatea arabă nu a fost de acord cu imigrarea evreilor, principile Zionismului și de altfel nici cu Mandatul Britanic al Palestinei. Acești factori făceau imposibilă colaborarea cu englezii, pentru că în viziunea arabă, acest lucru ar fi însemnat acceptarea autorității britanice. Din cauza acestui refuz de a colabora cu englezii, arabiilor le-a fost dificil să creeze, în primul rând, o infrastructură capabilă să susțină un stat și în al doilea rând, să dezvolte economia. Din 1919, ostilitatea arăbească față de evrei este în continuă creștere. Mai mult, au loc o serie de evenimente violente care culminează odată cu Al Doilea Act Alb Britanic din 1939, prin care este limitată și mai mult imigrarea evreilor în Palestina și în cele din urmă cu cedarea problemei în 1945, noii fondate Organizației Națiunilor Unite.

Pentru a înțelege necesitatea implementării celor două Acte Albe din 1922 și 1939 trebuie în primul rând, făcut referire la creșterea populațiilor atât arabe cât și evreiești în Palestina începând cu 1919 dar și violențele, revoltele și grevele care au avut loc din 1920.

În primul rând, numărul populației evreiești a crescut exponențial ajungând la aproximativ 678,000 de mii de oameni în 1947, conform lucrării Demografie în Israel/Palestina, scrisă de către Sergio DellaPergola, se observă faptul că totalul populației în anul 1914 este de 689 de mii de oameni, dintre care 94 de mii sunt evrei, iar 525 de mii arabi, în timp ce 70 de mii sunt creștini. În anul 1922, totalul populației ajunge la 725 de mii, unde 589 de mii sunt arabi, 84 de mii evrei. După aceea în 1931 numărul populației este de 1,033,000, atunci arabii numărau 760 de mii în timp ce evreii 175 de mii, pentru ca în anul 1947 numărul de evrei să ajungă la 630 de mii, cel al arabilor la 1,181,000 pentru un total de 1,977,000 din care mai făceau parte și anumite minorități cea mai numeroasă fiind creștinii.

După anul 1933 se intensifică procesul de imigrare a evreilor, cauza fiind ascensiunea la putere a lui Hitler în același an. Așezările pot fi clasate după ideologia politică pe care membrii lor o au, cum ar fi Zinonistă, sau socialistă, religioasă și naționalistă. Dintre toate acestea cea dominantă a fost ideologia socialistă. Acest lucru este dovedit de înfințarea în 1920 a Histadrut-ului sau Federația Generală a Muncitorilor de pe Pământul lui Israel. De asemenea, un alt tip de așezare este Moshavimul care semnifică o comunitate agricolă de cooperativitate. În ultimul rând, mai este și Kibbutzim-ul care în genere se traduce prin „comunitate colectivă”.

Reacția arabă la toate aceste lucruri este atât pașnică cât și violentă. În anul 1920, spre exemplul, în aprilie, populația de arabi s-a răsculat împotriva așezărilor evreiești. În Ierusalim răscoala a luat forma unor atacuri violente îndreptate împotriva evreilor. În Galileea, grupuri armate au atacat așezări evreiești, iar pe 1 mai 1921 un marș al muncitorilor evrei din Jaffa a fost atacat, în urma atacului au murit 47 de evrei. Evenimentul din 1 mai, este cunoscut și drept Răscoalele din Jaffa, la origine răscoala a fost o încăierare a două grupuri de evrei, dar care a evoluat în una care îi avea protagoniști pe evrei și pe arabi. Pe lângă cei 47 de evrei și 48 de arabi și-au pierdut viața.

În anul 1929, au loc o nouă serie de răscoale și masacre în Hebron, Ierusalim, Safed, Haifa și Motza. Motivul acestor acțiuni apare în anul 1928 de Yom Kippur când evreii au separat oamenii care se rugau la Zidul Plângerii în două categorii în funcție de sex. În cartea One Palestine de Tom Segev, autorul detaliază faptul că marele muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el Husseini, îi convinge pe credincioșii musulmani că evreii încercă să ocupe moschea Al-Aqsa. Aceste două acțiuni de a ocupa moschea Al-Aqsa și separarea pe categorii la Zidul Plângerii nu a putut trece neobservată. Astfel, timp de o săptămână au urmat o serie de atacuri care s-au soldat cu moartea a 133 de evrei și ai altor 339 de răniți. De cealaltă parte, au murit aproximativ 110 arabi, majoritatea fiind victime ale intervenției poliției britanice. Aceste statistici ne sunt prezentate de către Ross Stewart în cartea sa, Cauze și Consecințe ale conflictului arabo-israelian, dar și în cadrul raportului Comisiei Shaw. În Hebron, spre exemplul, au fost uciși 67 de evrei, dar cu toate acestea, aproximativ 400 de evrei au supraviețuit fiind ajutați tot de către arabi, în același timp în Safed au fost uciși 18 inși.

După aceste evenimente Mandatul a dispus formarea unei comisii care să investigeze faptele comise. Se formează astfel, Comisia Shaw care întrepinde o anchetă desfășurată între 25 octombrie și 29 decembrie 1929, pentru a descoperii vinovații pentru acțiunile din august. Acesta poartă numele lui Sir Walter Shaw, cel care a condus investigația. Comisia a concluzionat că principala cauză care a generat și „fără de care, în opinia noastră, tulburările ori nu s-ar fi declanșat, ori ar fi fost nu mai mult decât o dezordine locală, este sentimentul de animozitate și ostilitate al arabilor față de evrei, ca urmare a neîndepliniri aspirațiilor politice și naționale și a temerii pentru viitorul lor economic.”

Urmând recomandările raportului Comisiei Shaw s-a stabilit în 1930, formarea unei alte comisii denumită Raportul privind Imigrarea și Dezvoltarea Așezărilor și a Pământului, cunoscută mai degrabă după numele celui care o conducea, drept, Ancheta Hope Simpson.

Raportul este datat la 1 octombrie 1930, dar a fost lansat pe 21 octombrie 1930. Acesta recomanda limitarea imigrării evreiești, argumentul bazându-se pe capabilitatea de absorție economică a Palestinei.

Reacția comunității evreiești a fost de a se opune acestui raport aducă ca contra-argument faptul că dezvoltarea economiei ar fi benefică atât evreilor cât și arabilor.

Urmarea directă a celor două comisii a constat în promulgarea de către englezi a unei legi denumită Actul Passfield. Acesta urma să aibă consecințe directe în Palestina, deoarece prin el se limitează imigrarea oficială a evreilor. Este considerat un document anti-zionist prin modul de exprimare folosit dar și prin argumentele care sunt utilizate.

Cu toate acestea în 1931 Ramsay MacDonald prezintă o explicație, referitoare la act, în plenul Camerei Comunelor a Guvernului Britanic dar și printr-o scrisoare adresată lui Chaim Weizmann. În istorie este cunoscută drept Scrisoarea MacDonald și prin ea se încercă pacificarea zioniștilor într-un mod prin care comunitatea arabă să nu fie afectată. Cu toate acestea, în momentul în care aceasta a fost considerată drept un document oficial și prin ea înțelegându-se retragerea Actului Passfield, în cultura arabă a devenit cunoscut drept „Actul Negru”.

În decembrie 1931, în cadrul unei conferințe musulmane derulate în Ierusalim, unde au participat 22 de țări, Zionismul a fost denunțat. Mai mult, în anul 1933, arabii au proclamat un boicot asupra bunurilor britanice și zioniste.

Cea mai importantă acțiune întreprinsă în anii 30 este revolta arabă începută în anul 1936 și care va dura până în anul 1939. Aceasta a fost inițiată din cauza nemulțumirii și alarmării populației arabe, față de numărul mare de imigranți evrei de la începutul anilor 30.

Revoluția a jucat un rol important în evoluția istoriei atât a zioniștilor cât și a Palestinei. A fost momentul de început a implicării statelor arabe în evoluția Palestinei, mai mult definește etosul violențelor arabe împotriva evreilor dar și a represalilor iudaice împotriva civililor arabi. Mai mult, a reușit să distrugă conducerea comunității arabe palestiniene, deoarece Hajj Amin El Husseini va reușii să lichideze opoziția.

De asemenea, din acel moment relațiile dintre mișcarea Zionistă și englezi încep să se degradeze, mai ales o dată cu promulgarea Actului Alb din 1939 de către guvernul britanic. Poate fi considerat unul din factorii care a ajutat în transformarea Haganah-ului într-o forță militară efectivă.

Dar cu toate acestea cel mai important lucru, este acela că pentru prima dată în istoria modernă a provinciei Palestina, apare ideea de împărțire a provinciei. Ideea fost avansată în cadrul Comisiei Peel din 1937.

Astfel, partidele politice arabe au format o Înaltă Comisie Arabă prezidată de către marele muftiu al Ierusalimului Hajj Amin El Husseini, liderul clanului Husseini. Aceasta a început printr-o grevă generală care a durat 6 luni, în același timp grupuri armate au fost organizate pentru a ataca așezările evreilor. Această revolt poate fi împărțită în 2 faze distincte. În primă instant revoluția s-a manifestat prin greve și alte proteste politice fiind mai mult o acțiune urbană deoarece este desfășurată de catre elita politică a arabilor.

Cu toate acestea în octombrie 1936, această fază este încheiată deoarece administrația civilă britanică reușeste printr-o combinație de concesii politice, diplomație și amenințare de lege marțială să înăbușe grevele.

În anul 1937, revoluția a fost temporar oprită deoarece se formează Comisia Peel care după ancheta pe care a desfășurat-o în Palestina prezintă, pentru prima dată, soluția ca fiind o împărțire a teritoriului. Conform raportului prezentat de către Lordul Peel, Mandatul se afla în imposibilitate de a continua să existe și astfel o împărțire ar fi fost indicată. În raport se arată că orașele Tel Aviv, Jaffa și Ierusalim și coridorul care le unea incluzând aici orașele arabe Lod și Ramle să rămână sub autoritate britanică, în timp ce restul teritoriului ar fi fost împărțit între arabi și iudei. A mai fost adăugat și faptul că imigrarea evreilor ar trebui strict limitată.

Această propunere a fost respinsă atât de către Înalta Comisie Arabă, dar și de marea majoritate a facțiunilor zioniste, deși Weizmann si David Ben-Gurion, viitorul prim prim-ministru al Israelului, au fost de accord cu planul de împărțire. Douăzeci de ani mai târziu Ben-Gurion avea să spună „ dacă partiționarea ar fi fost dusă la capăt, istoria poporului nostru ar fi fost diferită și 6 milioane de evrei nu ar fi fost omorâți pentru că s-ar fi aflat în Israel”.

Arabii urmau să respingă idea de împărțire, deoarece aceștia marșau pe argumentul că independența lor a fost promisă de către englezi și creșterea drepturilor iudeilor ar fi fost o trădare. De asemenea, aceștia refuzau ideea de acorda teritorii evreilor.

O dată cu eșuararea tratativelor din cadrul Comisiei Peel, revoluția și-a reluat cursul, acest lucru fiind marcat de asasinarea lui Lewis Andrews Comisarul în funcție al districtului Galileea, de către arabi în localitatea Nazaret. În acest moment armata engleză ajutată de poliția palestiniană a suprimat într-un mod brutal revoluția. Tacticile folosite aveau rolul de a intimida populația arabă dar și de a reduce suportul comunității față de revoluție. Conform statisticilor oficiale engleze , armata și poliția au fost responsabile pentru moarte a aproximativ 2000 de arabi în timpul luptelor, 108 au fost spânzurați, iar 961 au murit datorită atacurilor teroriste. Walid Khalidi estimează numărul total al victimilor la 19,792 dintre care 5,032 de arabi au murit, dintre aceștia 3,832 au fost uciși de englezi iar 1200 din cauza terorismului, iar restul de 14.760 au fost răniți. Mai mult de 10 % din populația masculină arabă palestiniană cu vârsta între 20 și 60 de ani a fost omorâtă, rănită, exilată sau trimisă la pușcărie. De cealaltă parte numărul evreilor omorâți variză între 91 și câteva sute.

 În anul 1938, are loc la Evian o conferință susținută de către zioniști. Denumită Conferința Refugiaților în care participanții refuză să accepte limitarea imigrației. Acestă atitudine se datorează și din cauza faptului că situația evreilor din Europa începea să devină critică, mai ales în Germania unde se adoptă legi antisemitice ca Legile Nuremberg și se instalează lagăre de concentrare. Cu toate aceste Germania le dădea voie evreilor să emigreze dar țările europene nu puteau elibera destule vize de intrare pe teritoriul lor, astfel un număr impresionant de evrei rămâne blocat în Germania.

În concluzia revoluției se poate spune că revolta a adus mai multă pagubă populației arabe, în primul rând numărul victimelor, în al doilea rând pierderea liderilor și cel mai important distrugerea relațiilor cu englezii, relații care vor conta enorm în războiul din 1948.

În anul 1939, la Londra are loc o conferință unde participă reprezentanți ai guvernului britanic dar și reprezentanții evreilori și a arabilor. Această conferință poartă numele de Conferința de la Londra. În cadrul său arabii cer ca imigrarea și posibilitatea de a cumpăra pământ a evreilor să înceteze imediat. În acest timp evreii din Germania trimit un mesaj prin care prezintă situația lor ca fiind „ una de viață sau de moarte” și că Marea Britanie nu ii putea sacrifia.

Concluzia conferinței s-a manifestat prin Actul Alb din 1939. Acesta limita foarte mult posibilitatea de cumpărare a pământului de către evrei, mai mult în următorii 5 ani, puteau imigra în Palestina un număr total de 75.000 de evrei. După cei 5 ani, evreii ar fi putut imigra doar cu acordul arabilor palestinieni.

Cu toate acestea arabii au respins Actul Alb, declarând că tot ar fi permis imigrarea evreilor și dezvoltarea așezărilor iudaice. Mai mult, aceștia își mai bazau argumentele și pe corespondența dintre Henry McMahon și Șeriful Hussein din 1915-1916.

În data de 4 februarie 1939, delagația arabă prezintă un Memorandum, privind corespondeța dinter McMahon și Șeriful Hussein, rezumatul său constă în următoarele:

„ Nu există niciun dubiu că Palestina a fost inclusă de ambele părți în corespondența privind independența arabă. Acest lucru este extrem de clar, datorită termenilor corespondenței în sine, mai mult poate fi luată în calcul și dovada istorică a respectivei regiuni.

Nu poate fi și nici nu a fost disputat faptul că Palestina a fost inclusă în aria cerută de către Șeriful Hussein ca viitoare zonă arabă independentă. Această zonă, în cauză Palestina, a fost acceptată de către Sir Henry McMahon in toto, cu anumite rezerve clare. Palestina, însă, nu a fost menționată în cadrul acelor rezerve… Faptul că acesta nu menționează Palestina, atât specific cât și ca parafrazare, face imposibil pentru cineva să considere Palestina ca fiind exlusă din zona pentru care Sir Henry McMahon și-a dat acordul să devină viitorul stat independent arab.

Argumentul Guvernului Majestății Sale că fraza „ districtele Damasc, Homs, Hama și Aleppo” ar include întregul Vilayet al Siriei nu poate fi susținut. Se bazează pe teoria conform căreia termenul de district este echivalentul termenului vilayet, care având în vedere contextual dar și bunul-simț, poate fi demonstrat ca fiind fals.”

Răspunsul britanic la Memorandumul, delegației arabe poate fi rezumat astfel:

„Palestina se afla într-o poziție specială la momentul corespondenței, având în vedere că reprezintă Pământul Sfânt a trei mari religii, interesul creștinilor, la fel ca și cel al musulmanilor și evreilor, din toată lumea, numărul mare de clădiri religioase care nu aparțin arabilor, dar și interesul clar și practic al Marii Britanii asupra unui teritoriu atât de apropiat de Egipt și Canalul Suez. De asemenea reprezentanții Marii Britanii au considerat faptul că Palestina nu este o țară pur arabă.

În scrisoarea lui Sir Henry McMahon din 24 octombrie 1915, excluderea „ porțiunilor din Siria la vest de districtele Damasc,Homs,Hama și Aleppo” din zona destinată independenței arabe, revendicate de către Șeriful Hussein în 14 iulie 1915, a exclus, și trebuie înțeles că exclude, partea sudică a Siriei, care constă în porțiuni a fostului vilayet al Beirutului și fostul Sanjaq al Ierusalimului, cunoscut acum drept Palestina. Marea Britanie prin reprezentanții săi, își menține prin mai multe argumente elaborate în memorandumul redactat la 24 februarie 1939, că această frază include o arie întinsă de la granița ciliciană până la Golful Aqaba, la vest de care se află ce astăzi este cunoscut drept Palestina.

Bazându-se pe puterea acestui argument dar și pe cele redactate în scrisoarea din 24 octombrie 1915, reprezentanții Marii Britanii, conclud că zona cunoscută drept Palestina, este exlusă din zona pe care Marea Britanie o va recunoaște și ajuta să obțină independeța pentru arabi.

Atât delegația Marii Britanii cât și cea arabă au încercat să înțeleagă punctul de vedere al fiecăruia, dar nu au putut ajunge la concluzie privind interpretarea corespondenței, astfel se simt obligați să trimită un raport Conferinței în care aceste aspecte să fie detaliate.”

În momentul în care a izbucnit Al Doilea Război Mondial, evreii din Palestina au adoptat sloganul „vom lupta contra nemților de parcă nu ar exista un Act Alb și vom lupta împotriva Actului Alb de parcă nu ar exista germani”.

Între 1939 și 1945, cu alte cuvinte pe durata celui De-Al Doilea Război Mondial, ideea unui stat național al evreilor s-a întărit și mai mult. Astfel necesitatea de a avea un teritoriu național și capacitatea de auto-apărare a devenit un lucru primordial.

În 1942 în New York, liderii zioniști, conduși de către Chaim Weizmann și David Ben-Gurion se întrunesc pentru a pune la punct un program politic care va fi urmat după finalul războiului. Acest program poarta numele hotelului în care s-a desfășurat conferința și anume Biltmore. Liderii zioniști au considerat că Programul Biltmore este carta oficială a mișcării si anume crearea unei stat național iudaic.Conform lui Ben-Gurion „ prima și cea mai esențială” fază a programului o reprezintă imigrarea a 2 milioane de evrei în Palestina.

Cea mai importantă urmare a întâlnirii de la Biltmore o reprezintă respingerea Actului Alb din 1939, considerându-se că prin această lege comunitatea iudaică ar fi fost blocată la statusul de minoritate permanentă, în plus trebuie luat în considerare situația negativă generată de război. Mai poate fi luat în considerare și faptul că lideri zioniști conștientizau puterea pe care America o va avea la finalul războiului și ajutorul pe care l-ar putea primii evreii din partea americanilor.

Cu alte cuvinte programul recomanda încetarea Mandatului Britanic și cerea ca evreii să controleze total imigrarea în Palestina cu scopul de a fonda un „Commonwealth” evreu.

În perioada 1945-1947 au loc o serie de evenimente care prin evoluția lor vor duce la crearea statului independent Israel.

Astfel, în 1945 după încheierea războiului Marea Britanie, încearcă să își consolideze interesele din Orientul Mijlociu. Aceste interese fiind practic menținerea controlului asupra trecerii dintre Canalul Suez și Golful Persic dar și menținerea controlului asupra industriei petroliere. Pentru realizarea obiectivelor era necesară o cooperare foarte strânsă cu statele arabe. Ministrul de Externe Ernest Bevin, membru al guvernului laburist, continuă să aplice politica Actului Alb. În același timp supraviețuitorii lagărelor de concentrare naziste cereau să fie lăsați să imigreze în Palestina. Imigrarea ilegală s-a intensificat, cea mai întâlnită metodă era pe cale maritimă. Evreii foloseau bărci închiriate care de cele mai multe ori abia stăteau la suprafața mării. Cei care nu reușeau să scape de Flota britanică erau trimiși în lagăre în Cipriu și Mauritius sau deportați înapoi în Europa.

În acest timp rezistența zioniștilor începe să se intensifice, fapt ce îi determină pe englezi să sporească numărul trupelor engleze staționate în Palestina. Grupurile care se opuneau cel mai mult ocupației britanice erau Haganah, Irgun, Lehi și Grupul Stern, considerat și cel mai extremist.

Începe astfel campania cunoscută în istorie drept „Insurgența Iudaică în Palestina”.Originea acestei campanii poate fi găsită în anul 1944 când este asasinat Lordul Moyne de către grupul radical Lehi.

Interesant este faptul că grupurile radicale iudaice aveau o ideologie diferită, fapt care îngreuna cooperarea dintre ele, mai mult pe parcursul celor 3 ani au loc o serie de atacuri reciproce între aceste grupuri. Aceste acte de insurgență au continuat până pe 29 noiembrie 1947.

Cu toatea aceste, diferențe de ideologie cele trei mari grupuri para-militare, Haganah, Lehi și Irgun se unesc în octombrie 1945 pentru a forma Mișcarea de Rezistență Evreiască. Această organizație va exista până 1946. Prin ea se dorea realizarea unei mai bune coordonări în ceea ce privea atacurile îndreptate împotriva englezilor.

Un moment crucial este reprezentat de momentul în care sediul armatei britanice este bombardat în iulie 1946. Acesta era situat în cadrul hotelului Regele David din Ierusalim. În urma atacului au murit deopotrivă evrei, arabi și englezi. Grupul Irgun a declarat că sediul nu a fost evacut deși au existat amenințări clare. Acesta este momentul în care Mișcarea de Rezistență se dizolvă.

Liderii grupurilor de rezistență evreiești au fost arestați. Dintre aceștia câțiva au fost întemnițați, alții deportați și unii chiar spânzurați. Ca răzbunare 5 sergenți englezi au fost răpiți de către grupul radical Irgun și spânzurați.

Diferențele politice fundamentale dintre Haganah și Irgun au dus la scufundarea vaporului Altalena de către Haganah, de menționat că vaporul transporta arme pentru membrii Irgun, în iulie 1948.

În 4 ianuarie 1946, la Washington se formează Comitetul Anglo-American de Anchetă. Comitetul a primit sarcina de a examina condițiile politice, economice și sociale în Mandatul Britanic din Palestina și impactul acestora asupra problemei imigrației evreiești și stabilirea a noi așezări acolo dar și bunăstarea popoarelor care trăiesc acum acolo. Urmau să fie consultați reprezentanții arabilor și evreilor pentru rezolvarea atât temporară cât și permanentă a problemelor prezentate. Raportul, intitulat "Raportul Comitetului anglo-american de anchetă cu privire la problemele evreilor europene și Palestina ", a fost publicat la Lausanne, pe 20 aprilie 1946. În acesta se cerea ca peste 100 de mii de supraviețuitori ai lagărelor de concentrare naziste, să fie lăsați să imigreze în Palestina.

Încercările eșuate, de a le reconcilia pe cele două părți și anume tabăra arabă și cea iudaică, a împins Marea Britanie să ceară ajutorul noii formate Organizațiii a Națiunilor Unite, în anul 1947. A fost, astfel, stabilită o comisie specială denumită Comitetul Special legat de Palestina al Națiunilor Unite(CSPN), printre membrii participanți ai comisiei fiind inclusă și Australia.

Deși membrii CSPN au înțeles nevoia de a găsii o soluție de compromis, acesta era greu de imaginat deaorece ambele părți erau de neclintit. În timpul unei întâlniri cu delegația arabă în Beirut, reprezentantul Cehoslovaciei a spus audienței:„ V-am ascultat cererile și înțeleg că în viziunea dumneavoastră compromisul înseamnă: Noi ne vrem cererile îndeplinite complet, restul poate fi divizat între cei rămași”.

Recomandarea CSPN a fost de a împărții Palestina într-un stat evreu și un stat arab care să aibă o economie comună în acest context Ierusalimul ar fi fost un oraș internațional. Cu toate că segmentul alocat statului evreu înseamna peste 60% din aria totală a Palestinei, mai mult de jumătate era reprezentat de către deșertul Negev, care era oricum nepopulat.

Un comitet ad hoc al O.N.U, sub președenția lui H. V. Evatt, Ministrul de Externe al Australiei, a fost draftată rezoluția de împărțire. Pe 29 noiembrie 1947, rezoluția a fost acceptată de către o majoritate formată dintr-o treime a Adunării Generale. Aceasta este cunoscută și drept Rezoluția 181.

În acest moment există un document internațional legat de crearea statului Israel. Comunitatea evreiască a acceptat planul de împărțire. În același timp arabii au denunțat planul și au refuzat să se conforme și să formeze un guvern provizoriu. Marea Britanie a anuțat că nu se va implica în executarea planului și că își va retrage trupele din Palestina pe 15 mai 1948.

Ostilitățiile arabe au început imediat și au luat forma unor greve generale, răscoale și atacuri asupra evreilor pe întreg teritoriul. Forțe armate arabe și-au făcut apariția, cea mai mare fiind Armata de Eliberare Arabă conduă de Fauzi Al-Kaukji, un fost ofițer turc, ajutat de către ofițerii sirieni cu trupe neregulate.

Aceste confruntări sunt cunoscute drept Războiul Civil din Mandatul Palestinian din 1947-1948, aceasta a durat 5 luni și două săptămâni. Războiul reprezintă, în sine, prima fază a războiului care va începe în 1948.

Războiul din 1948 este împărțit în două faze distincte, prima ante-independență și a doua post-independență.

În cadrul primei părți, în martie 1948 se derula un război în toată regula pentru ocuparea Ierusalimului și control asupra Galileei. În mijlocul lunii mai, populația iudaică pierduse 2,500 de oameni, dintre care jumătate reprezentau civili. Numărul morților arabi este estimat la 991 de morți conform lui Yoav Gelber, în cartea sa Palestina 1948.

Pe 18 mai 1948 Statele Unite cer Consiliului de Securitate să amâne implementarea împărțiri și să aducă Palestina sub tutela temporală a O.N.U. Marea Britanie, fiind sigură de victoria arabilor, a ajutat Transiordania, mai mult Generalul-Maior Glubb a condus Legiunea Arabă Transiordaniană. Marea Britanie și Statele Unite au respins cererile de ajutor militar al guvernului Israelului. Mai mult CIA-ul a estimate că evreii vor fi învinși, fără să ia în calcul participarea statelor arabe. Secretarul de Stat American George C. Marshall, un soldat experimentat, ia spus lui Moshe Sharrett, Ministerul de Externe al Agenției Evreiești:

„Crede-mă, vorbesc de lucruri pe care le cunosc. Voi sunteți situați pe plajele Palestinei, în timp ce arabii au munții în stăpânire. Știu ca aveți ceva arme și Haganah-ul, dar arabii au armate profesioniste. Sunt bine antrenați și au armament greu. Cum puteți spera să rezistați?”

Această perioadă a însemnat începutul exodului arab din zonele controlate de evrei. Numărul celor plecați dar și circumstanțele în care au plecat, reprezintă subiectul unor controverse.

Estimăriile numărului de arabi refugiați care și-au părăsit casele în timpul conflictului dar și după 1948 variază între 510,000 un număr bazat pe recensământul populațiilor înainte și după conflict, și 720,000 bazat pe statistica O.N.U. .

Scriitorii arabi au acuzat forțele evreiești de derularea unei campanii de teroare. Exemplul cel mai des folosit este Deir Yassin, unde pe 9 aprilie 1948, satul situat pe ruta Tel Aviv- Ierusalim, au fost uciși 250 de civili. Cu toate acestea există și episodul Kfar Etzion. Kibuțul a rezistat unui asediu timp de 10 zile, dar pe 14 mai 1948, 157 de evrei au fost uciși, dintre aceștia 4 au fost executați de către Legiunea Arabă conform lui Moshe Dayan în cartea „ Povestea vieții mele”.

Tot pe 14 mai 1948, drapelul britanic a fost coborât și a fost proclamată Declarația pentru Stabilirea Statului Israel. Printre cele enumerate în cadrul său se găsesc și următoarele:

„ Facem apel, chiar în mijlocul atacurilor lansate împotriva noastră de luni de zile chiar, ca locuitorii arabi ai statului Israel să participe la stabilirea păcii și de a participa la construirea statului, pe baza cetățeniei depline și egale, dar și de reprezentare în toate instituțiilor provizorii și permanente ale statului.

Ne extindem mâna tuturor statelor vecine și a popoarelor sale într-o ofertă de pace și bună vecinătate și facem apel pentru stabilirea unei legături de cooperare și ajutor reciproc cu poporul suveran evreu, stabilit pe pământul propriu. Statul Israel este pregătit să își îndeplinească partea sa din efortul comun pentru progreul Orientului Mijlociu.”

Este luată în calcul și ipoteza epurării etnice. Ilan Pappe formulează acestă teorie în cadrul operei sale Epurarea Etnică din Palestina. Acesta ia în considerare Planul Dalet dar și Fișierele Satelor ca dovadă directă a acestui act.

Planul Dalet este în esență un set de reguli care ar fi trebuit urmate de către zioniști. Acesta presupunea obținerea controlului asupra teritoriului statului evreu și apărarea granițelelor și locuitorilor din cadrul său. Aici este inclusă și populația iudaică din afara granițelor. În viziunea liderul Direcției de Informare Militară a Israelului, Yehoshafat Harkabi, Planul Dalet urmărea cucerirea orașelor și satelelor arabe situate în interiorul dar și pe granița delimitată de către Planul de Împărțire a O.N.U. pentru viitorul stat evreu. În caz de rezistență, populația satelor cucerite ar fi fost expulzată înafara granițelor Israelului, în caz contrariu, rezidenții puteau rămâne dar trăit sub dictatură militară.

Fișierele Satelor reprezintă documente secrete militare, cu date detaliate legate de toate așezările arabe din Mandatul Palestinian. Acestea includ informații legate de numărul bărbaților din sate, numărul armelor, dar și elemente de topografie. De asemenea în cadrul documentelor sunt cercetate urme care să ateste prezența evreilor în respectivele sate, dar și posibiliatea de a cumpăra pământ de la săteni în vederea colonizării sale. Aceste informații ne sunt prezentate de către Gil Eyal în cartea sa Deziluzia Orientului – Expertiză a afacerilor arabo-israeliene.

Astfel ipoteza lui Ilan Pappe se referă la faptul că epurarea etnică este constituită prin expulzarea sistematică a peste 500 sate arabe, dar și prin acțiuni teroriste puse la cale de către Irgun și Haganah împotriva populației civile. Mai mult printre cei vinovați de aceste acțiuni, este enumerat și David Ben-Gurion unul dintre liderii zioniști.

Acestă teorie a generat foarte multe controverse. Cel mai aprig contestatar al lui Pappe este Benny Morris care oferă câteva interpretări. Spre exemplu în cartea Nașterea Problemei Refugiaților Palestinieni acesta conclude că exodul este „rezultatul războiului și nu a unei intenții”. Cu toate acestea a mai declarat că „ în retrospectivă este clar că ceea ce s-a întâmplat în 1948 în Palestine a fost o varietate de moduri de epurare etinică a arabilor de către evrei. Este, însă, imposibil de spus câți din cei 700.00 de palestinieni care au devenit refugiați în 1948 au fost expulzați fizic, distinct de simpla fugă din calea luptelor.

Tot Morris avea să declare pentru ziarul Ha`aretz în 2004 că apără ideea conform căreia epurarea etnică din 1948 a fost varianta mai bună pentru evrei față de a trăi un genocid. Cu toate că își menține ideea, în ultima sa carte legată de subiectul epurării acesta spune că „ în timpul războiului din 1948 chiar dacă au avut loc expulzări și existența unei atmosfere care mai târziu va fi numită epurare etnică a prevalat în lunile critice, transferul nu a devenit o politică generală sau declarată a zioniștilor. Astfel, la finalul războiului, chiar dacă majoritatea țării a fost „epurată” de prezența arabă, există alte zone- cea mai notabilă fiind Galilleea, unde populația arabă musulmană continuă să fie prezentă.”

1.3 Independența Israelului și Războiul din 1948

Pe 15 mai 1948, pe harta politică a lumii apare și statul Israel. Această zi are dublă semnificație, una pentru arabi și alta pentru evrei. În istoria arabă această dată este cunoscută sub titulatura de „Nakba” sau Catastrofa, iar pentru evrei este prima zi a războiului care va purta denumirea de „Războiul de Independență”.

În aceiași noapte Tel Aviv va fi bombardat de către avioane egiptene. Pe 16 mai 1948 armatele combinate ale Siriei, Transiordaniei, Irakului și Egiptului cu voluntari din Arabia Saudită și Sudan trec granița noului stat Israel.

Acesta este considerat momentul începerii celei de-a doua faze a războiului început în 1947. Din acest moment războiul civil este înlocuit cu un război în toată regula între Israel și Egipt, Siria, Transiordania și Irak. Acesta reprezintă primul conflict arabo-israelian fiind denumit și Primul Război Arabo-Israelian.

Rezultatul său a avut consecințe devastatoare pentru arabii din Palestina. În primul rând, din punct de vedere demografic, deoarece aproximativ 700.000 de palestinieni arabi au fost expulzați sau s-au refugiat în țările învecinate, în același timp în primii trei ani după finalul conflictului 700.000 de evrei au imigrat în Israel după ce au fugit sau au fost expulzați din țările arabe. De asemenea, Israel a păstrat teritoriul pe care la primit prin rezoluția 181 a O.N.U dar a mai ocupat 60 % din partea alocată arabilor, incluzând Jaffa, Lydda, Ramle Galileea și chiar unele părți ale deșertului Negev.

Războiul început în 1948 este la rândul său împărțit în mai multe etape. Prima fază are loc între 15 mai și 11 iunie 1948, cea de-a doua între 8 și 18 iulie 1948, iar cea de-a treia între 15 octombrie și 10 martie 1949.

Arabii însă nu s-au bucurat de sprijinul Statelor Unite și a Uniunii Sovietice fiind denunțați, procedură pe care a adoptat-o și secretaul general al O.N.U Trygve Lie. Cu toate acestea arabii au fost încurajați de către Taiwan dar și alte membre ai O.N.U. .

Inițial planul de invazie arab consta în deschiderea simultană a mai multor fronturi, astfel, arabii plănuiau ca forțele siriene și libaneze să invadeze prin nord, în timp ce Transiordania și Irak să atace dinspre est cu scopul ca cele două armate să se întâlnească la Nazaret pentru a avansa apoi spre Haifa, în timp ce egiptenilor le revenea atacul dinspre sud cu scopul de a ocupa Tel-Aviv. Cu toate acestea planul a fost respins pe considerente politice deoarece fiecare dintre statele arabe avea interese proprii legate de teritoriu care urma să fie invadat.

Informațiile oferite de către consulatul francez din Ierusalim pe 12 mai 1948 evreilor, detaliau planul de atac arab, lucru care a conferit în final avantajul necesar pentru ca Israelul să poată rezista atacului imnent.

Pe frontul de sud egiptenii trec granița și atacă așezările Nirim și Kfar Darom. Cu toate că erau mult mai bine înarmați și chiar mai mulți decât evreii aceștia au suferit numeroase pierderi, deși aveau la dispoziție artilerie grea în comparație cu israelieni care nu aveau decât carabine. Pe 19 mai egiptenii atacă Yad Mordechai unde un grup de 100 de israelieni au reușit să reziste asediului egiptean 5 zile. De menționat că armata egipteană care a atacat satul avea în componență 2.500 de soldați.

Pe 28 mai egiptenii reiau avansul către nord dar se opresc lângă un pod distrus în apropiere de Isdud. Dacă aceștia și-ar fi reluat marșul între poziția lor și Tel Aviv nu se afla staționată nici o unitate militară israeliană.

Însă cea mai importantă bătălie a avut loc în Ierusalim sau în jurul drumului care leagă Ierusalimul de Tel-Aviv. Părțile beligerante fiind aici Israelul și Legiunea Arabă a Transiordaniei. Din cauza faptului că au avut loc mișcări de trupe pentru a împiedica avansul egiptean fortăreața Latrun care supervizează autostrada către Ierusalim, a fost abandonată de către evrei. Arabii au ocupat-o imediat. Acesta lucru le-a conferit un avantaj strategic important pentru că puteau întrerupe aprovizionarea trupelor militare și civililor din Ierusalim.

Evreii au încercat să preia controlul asupra fortăreții printr-o serii de bătălii care au avut loc între 24 mai și 18 iunie. În urma atacurilor au murit aproximativ 586 de soldați evrei, în timp ce iordanienii au pierdut 90 de oameni și aveau 200 de răniți. Aprovizionarea Ierusalimului s-a reluat o dată cu deschiderea „ Drumului Burma” o șosea improvizată prin care convoaiele israeliene puteau intra în Ierusalim.

În ceea ce privește Ierusalimul direct Regele Transiordanului Abdullah, a ordonat Legiunii Arabe să ocupe Ierusalimul până pe 17 mai. Astfel Legiunea arabă a tras 10.000 de obuze de artilerie și mortare pe zi.

Între 19 și 28 mai, Legiunea a reușit să împingă forțele israeliene din cartiere arabe ale Ierusalimului și chiar și din Districtul Evreu al Orașului Vechi. Cu toate acestea luptele au continuat până pe 26 mai. În aceiași zi consulul general al S.U.A din Ierusalim, Thomas Wasson a fost asasinat, dar nu se știe dacă vinovații erau arabi sau evrei.

Irakienii au traversat râul Iordan și au atacat așezarea Gesher dar au eșuat în a o ocupa. După acest moment forțele Irakului ocupă orașele Nablus, Jenin și Tulkarm. Pe 29 mai Israelul a atacat armata irakiană, fapt care a dus la o bătălie crânenă pentru orașul Jenin, cu toate acestea arabii au reușit să își mențină pozițiile și astfel activitatea armatei irakiene în cadrul războiului va lua sfârșit.

Pe frontul de nord armata siriană deși a reușit câteva victorii acestea nu au fost de durată și astfel se poate considera că participarea lor din prima fază a războiului a fost una eșuată.

Pe 29 mai, O.N.U a solicitat un armistițiu care va intra în vigoare pe 11 iunie și va dura 28 de zile. Acest armistițiu fusese prevăzut să dureze 28 de zile și un embargo asupra armelor a fost declarat. Cu toate aceste niciuna dintre forțele beligerante nu l-au respectat și au găsit breșe prin care îl puteau ocolii. De asemenea, atât israelienii cât și arabi au folosit aceste zile pentru a se reînarma în vederea continuării luptelor. Astfel se încheie primul segment al războiului.

A doua parte a conflictului a început în ultima zi a armistițiului. Forțele egiptene sub comanda generalului Muhammad Naguib au reluat atacurile încercând să ocupe orașul Negba. În ziua următoare forțele israeliene pornesc o contra-ofensivă pe toate cele trei fronturi. Luptele au durat 10 zile până când un al doilea armistițiu a fost impus de către O.N.U. . A doua fază poate fi descrisă prin faptul că evreii se aflau în ofensivă în timp ce arabii încercau să mențină pozițiile ocupate anterior.

Al doilea armistițiu a fost activ între 18 iulie și 15 octombrie 1948. O.N.U a încercat pe cale diplomatică să soluționeze conflictul. Astfel pe 16 septembrie Contele Folke Bernadotte a propus un nou plan de a împărții Palestina în care deșertul Negev ar fi împărțit între Iordania și Egipt, unde iordanienilor le-ar fi revenit așezările Lydda și Ramla.

Statul evreu ar fi avut în componență întreaga provincie Galileea cu frontiera întindându-se către nord pe lânga Faluja către Ramla și Lydda. Ierusalimul ar fi fost internaționalizat, Haifa ar fi fost un port liber, iar aeroportul din Lydda ar fi fost de asemenea liber. Toți refugiații palestinieni ar fi primit dreptul de a se reîntoarce și cei care nu ar fi putut ar fi fost compensați, iar O.N.U ar fi controlat și gestionat imigrarea evreiască. Planul a fost respins de către toate părțile, iar Bernadotte a fost asasinat pe 17 septembrie de către gruparea militantă zionistă Lehi.

Pe 22 septembrie, Consiliul de Provizoriu de Stat al Israelului a promulgat Ordonanța Ariei de Jurisdicție și Putere, numărul 5708/1948. Legea adăuga oficial teritoriile anexate de către Israel de la începutul războiului și mai adăuga toate teritoriile pe care le va ocupa vor intra automat în componența Israelului.

O serie de operațiuni militare israeliene au avut loc pentru a împinge armatele arabe și pentru a securiza granițele de nord și de sud a Israelului în cadrul celui de-al treilea segment al războiului. Acesta durează din 15 octombrie 1948 până pe 10 martie 1949.

La finalul lui octombrie 1948 armata israeliană ocupă întreaga provincie a Galileei, mai mult avansează aproximativ 8 kilometrii în Liban și au reușit să ocupe 13 sate libaneze.

Pentru a nu anexa un teritoriu cu o populație mare de arabi aceștia nu au avansat înspre Cisiordania și au preferat să ocupe deșertul Negev.

Are loc Operațiunea Yoav începută pe 15 octombrie. Aceasta avea ca scop distrugerea armatei egiptene. Chiar dacă nu a reușit să o distrugă complet, totuși evreii au reușit să îi înconjoare pe egipteni. Mai mult au ocupat astfel și orașele Beersheba și Ashdod.

Israelul a reușit să avanseze și în Peninsula Sinai dar a trebuit să se retragă când Marea Britanie a amenințat Israelul cu acțiuni militare împotriva acestora. S-au regrupat în Fâșia Gaza unde luptele au continuat, dar la 7 ianuarie 1949 egiptenii și israelienii au ajuns la un acord și astfel Gaza a rămas în subordinea Egiptului.

Pe 10 martie forțele evreiești ocupă sudul Negevului, după ce cuceresc Umm Rashrash pe malul Mării Moarte. Aici soldații israelieni ridică „Steagul de Cerneală” revendicând Umm Rashrash în numele Israelului. Acest moment semnifică finalul războiului.

Data de 10 martie reprezintă data oficială a încetării Războiului din 1948 și începerea Negocierilor de pace cunoscute și ca Acordurile de Armistițiu din 1949.

Aceste acorduri au fost semnate între Israel și Egipt, Liban,Siria, Iordan și în urma semnării acestor tratate s-au stabilit linile de demarcare a armistițiului între Israel și Cisiordania aflat sub ocupație iordaniană. Între 1948 și 1967 au loc o serie de evenimente importante.

1.4 Cronologia Evenimentelor dintre anii 1948 și 1967

În 1950 O.N.U creează Agenția de Muncă și Ajutor( AMA). Scopul acestei instituție este de a superviza bună-starea taberelor de refugiați. Aproximativ 960,000 de palestinieni arabi sunt introduși în programul instituției. Acesta încearcă ajutorarea refugiaților în țările în care se aflau. Spre exemplu în Egipt și Liban libera mișcare a refugiaților era foarte greu de obținut. În Siria, Irak și Iordania refugiații puteau lucra și chiar deschide mici afaceri, însă doar Iordanul oferă posibilitate refugiaților să devină cetățeni.

Tot în 1950 în Israel, Legea Întoarcerii devine principalul obiectiv al statului. Această lege acorda oricărui evreu din lume dreptul de a imigra în Israel. De asemenea este adoptată doctrina „ represaliilor în forță” cunoscută și ca „ Ben-Gurionism”. Principiul acestei doctrine cerea ca oricărui atac arab retalierea va fi militară și mult mai puternică decât atacul arab.

Guvernul Israelian adoptă, totuși, Legea Naționalității care pe lângă faptul că asigură cetățenie automată oricărui imigrant evreu, aceasta acordă cetățenie și arabilor care pot dovedii rezidențiatul de lungă durată în Palestina.

În februarie 1955 Israelul atacă Fâșia Gaza pentru a descoperii puterea militară egipteană din provincie.

La finalul anilor 50 încep să se formeze și organizațiile de rezistență palestiniene. Cel mai important este Al- Fatah, fondat de către Yasser Arafat împreună cu alți absolvenți de facultate palestinieni. Aceasta era bazată în Kuwait. Principiul principal al Al-Fatah era naționalismul palestinian mai presus de orice. Au loc atacuri teroriste în Israel, teroriștii intrând în Israel prin Iordan., au loc operațiuni de retaliere israeliene pe teritoriu iordanian.

În 1959 este publicată, în revista Filastununa Nida al-Hayat (Palestina Noastră, Chemarea la Viață) o chemare la arme împotriva Israelului, de asemenea numele grupării Al-Fatah reprezintă un acronim inversat al numelui arab Harakat al-Tahrir al-Watani al-Filastini( Mișcarea Națională pentru Eliberarea Palestinei).

Aceste acțiuni au dus la o mai mare răcire a relațiilor dintre Israel și statele vecine. De asemenea relațiile directe dintre israelieni și arabii palestinieni sunt aproape abisale, mai ales în momentul în care se începe promovarea naționalismului palestinian dar și a atacurilor teroriste revendicate de către organizațiile palestiniene.

În 1964 este fondată Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) de către Liga Arabă. Bazată în Cairo, aceasta nu urmărea defapt interesele palestinienilor arabi ci a statelor arabe vecine cu Israel. Prin acțiunile sale organizația a încercat să limiteze activitatea rezistenței palestiniene. Primul președinte al OEP-ului a fost Ahad Shuqayri un avocat care era membru a uneia dintre cele mai nobile familii palestiniene.

De OEP se leagă și numele lui Yasser Arafat, liderul grupării Al-Fatah. Considerat, pe bună dreptate, un terorist de către vestici și israelieni, acesta este ales în 1969 președintele organizației. O dată cu numirea sa în funcția de președinte, se începe reorganizarea grupării pentru ca aceasta să nu mai fie o simplă ”marionetă” a Ligii Arabe. Noul lider reușește o transformare formidabilă, astfel încât gruparea devine foarte organizată având ca unică traiectorie eliberarea Palestinei de sub ocupație israeliană.

În 1967 are loc Războiul de 6 Zile, dintre Israel și Egipt, Liban, Siria și Iordania. Perioada din înainte de război a fost foarte tensionată. Actele de sabotare ale OEP împotriva Israelului. Servicile de informații siriene și sovietice au redactat un raport în care era prezentat faptul că Israelul pregătea o amplă operațiune militară împotriva Siriei. Președintele Egiptului Abdel Nasser printr-un efort de a își întării poziția de lider al pan-arabismului, răspunde amenințării întârind unitățile militare prezente în peninsula Sinai. De asemenea, Nasser cere Națiunilor Unite să retragă toate unitățile sale militare din Sinai. Drept urmare unitățile O.N.U care formau un paravan între Egipt și Israel sunt retrase. Egiptenii ocupă pozițiile deținute anterior de către O.N.U la Sharm al- Sheik și anunță instaurarea unei blocade a Strâmtorii Tiran împotriva navelor israeliene.

Israelul a organizat raiduri în Cisiordania care era deținută de către Iordania și a început lupte în Siria. Sirienii au răspuns atacând așezările evreiești din apropierea graniței, acestea au fost urmate de către atacuri israeliene care s-au soldat cu ocuparea Înâlțimilor Golan de către aceștia.

Pe 5 iunie 1967, Israelul atacă bazele aviatice egiptene și distrug majoritatea aviației egiptene când aceasta era încă la sol. De asemenea și forțele aeriene siriene și iordaniene sunt distruse.

Iordanul se angrenează în lupe în aproprierea Ierusalimul și este forțată să renunțe la Ierusalimul de Est și Cisiordania. După aceste evenimente încă 300.000 de refugiați sunt primiți de către Iordan.După aceste operațiuni Israelul va avea de admnistrat încă 1,5 milioane de arabi.

Această înfrângere a arabilor din iunie 1967, forțează transformarea OEP-ului într-o organizație independentă care urma să acționeze armat contra Israelului. Aici este momentul în care se remarcă Al-Fatah. Gruparea condusă de către Yasser Arafat devine cea mai importantă grupare arabă.

Pe 22 noiembrie este adoptată rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Aceasta susținea pacea în zona și cerea retragerea forțelor israeliene din teritoriile ocupate în războiul din iunie și recunoașterea dreptul fiecărui stat de a trăi în pace în cadrul granițelor recunoscute. Egipt, Iordan și Israel acceptă această rezoluție, în schimb Siria și organizațiile palestiniene resping această hotărâre.

Cu toate acestea și ca urmare a militantismului palestinian Israelul continuă să mențină ocupația militară asupra Fâșiei Gaza și Cisiordaniei. De asemenea, lansează o politică de colonizare strategică a zonei de-a lungul râului Iordan.

În anul 1969 Arafat este numit președinte al OEP și transformă organizația dintr-o marionetă a Ligii Arabe, într-o grupare foarte organizată care urma o traiectorie clară și anume eliberarea Palestinei. Aripa militară a OEP-ului cunoscută drept Armata pentru Eliberarea Palestinei (AEP) crește reușind să adune peste 15.000 de oameni, în timp ce activele OEP din taxele obținute de la diaspora palestiniană și donații ajung la miliarde de dolari. OEP reușește să răspândească ideea identității naționale palestiniene deși conflictul între OEP și Israel continuă. Cu toate acestea OEP refuză să recunoască rezoluția O.N.U 242.

În acest moment OEP și mută sediul din Iordania în Liban, cu condiția ca OEP să aibă acordul guvernului libanez înainte de a atacă orice țintă din Israel. Atacurile teroriste împotriva Israelului au continuat acest acțiuni devenind o normalitate a vieții zilnice. De asemenea organizația începe să ofere servicii sociale palestinienilor.

Unul din cele mai tragice momente care au dus și mai mult la o degradare a relațiilor dintre OEP și Israel a fost atacul asupra delegației olimpice israeliene în timpul Olimpiadei de la Munchen, în 1972. Un an mai târziu în 1973, 3 lideri palestinieni sunt asasinați în Beirut de către serviciile secrete israeliene.

În urma summitului arab din 1974 ținut la Rabat, liderii arabi recunosc OEP-ul ca fiind singurii reprezentați legitimi ai poporului palestinian. În același an, Arafat se adreseaza în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite unde ține un discurs devenit faimos. În cadrul acestuia a declarat că a venit „ ținând o ramură de măslin într-o mână și arma luptătorului pentru libertate în cealaltă”.

Următoarea treaptă a fost ca organizația pe care o reprezenta să obțină statut de observator în cadrul O.N.U, iar în cele din urmă OEP obține statut diplomatic complet recunoscut de către aproximativ 90 de țări. Astfel OEP este recunoscut ca reprezentantul de facto al palestinienilor fiind recunoscut acest lucru de către Adunarea Generală a O.N.U prin rezoluțiile 3210 și 3236 și pe 22 noiembrie 1974 OEP capătă statul de observator în cadrul O.N.U prin rezoluția 3237.

Un alt eveniment important are loc 1978. Astfel pe 17 septembrie la Camp David în Statele Unite este semnat un acord devenit cunoscut drept, Acordurile de la Camp David. Acesta a fost semnat de către prim-ministrul israelului Menachem Begin și președinții Egiptului și S.U.A, Anwar Sadat și Jimmy Carter.

În vederea relațiilor dintre evrei și palestinieni acest acord poate fi considerat drept o victorie deplină a Israelului deoarece tratatul care era compus din două documente semnifica în primul rând, tratul de pace semnat de către Egipt și Israel și al doilea recunoștea rezoluția 242 drept baza pentru un progres durabil în Orientul Mijlociu.

Acesta se referea la un plan de 5 ani, timp în care s-ar fi obținut autonomia palestiniană, se subminează astfel ideea unui stat independent palestinian. O urmare directă a acestui Acord a fost asasinarea lui Sadat în 1981 de către ofițerii armatei egiptene.

 Finalul anilor 80 aduce o schimbare de-a dreptul radicală în ceea ce privește poziția lui Arafat, atunci când se renunță la politica „Kalașnikovurile vor decide”.

În 1988, OEP renunță la terorism și adoptă rezoluția 242 a O.N.U, iar prin asta implicit se recunoaște existența a două state, unul palestinian și unul israelian, pe un teritoriu care era obligatoriu palestinian. Astfel, Yasser își schimbă viziunea de la una care cerea eliminarea Israelului la coabitarea cu acest stat. Cu toate acestea Israelul nu dorea începerea negocierilor pentru pace.

Capitolul II – De la Prima Intifadă la Procesul de Pace

2.1 Prima Intifadă

Cu toate acestea în decembrie 1987 începe Intifada sau Prima Intifadă Palestiniană care a durat până în septembrie 1993. Revoluția ,căci astfel se traduce termenul de „ intifada”, nu este opera OEP-ului ci mai mult o acțiune spontană începută în urma unui accident de mașină din Fâșia Gaza soldată cu moartea a 6 lucrători palestinieni. Mașina aparținea israelienilor și a fost interpretat drept un accident intenționat.

În câteva zile revoluția cuprinde și Cisiordania unde mii de protestatori atacă sau încearcă provocarea trupelor israeliene prin aruncarea de pietre sau bombe artizanale în militari.

Pentru a răspunde grevelor generale, boicotarea administrației israeliene din Fâșia Gaza, dar și refuzul de a lucra în așezările evreiești, refuzul de a plătii taxe și de a conduce mașini cu numere israeliene, armata israeliană a desfășurat în jur de 80.000 de soldați care inițial au încercat să înăbușe revolta omorând un număr ridicat de palestinieni. În primele luni au fost uciși 332 de palestinieni, în contra-partidă Israel a pierdut 12 soldați. Din cauza numărul de copii și tineri uciși aceștia au adoptat tactica„ ruperea oaselor palestiniene” și au înlocuit gloanțele de cauciuc cu cele adevărate.

Dintre cei 332 de palestinieni 53 nu împliniseră vârsta de 17 ani. Conform raportului ong-ului Salvați Copii, se estimează ca aproximativ 7 % din palestinienii sub 18 ani au fost răniți. În 6 ani Forțele Defensive Israeliene( FDI) a omorât aproximatic 1,162- 1,204 de palestinieni, în timp ce israelieni au murit 160 dintre care care 100 civili, iar restul soldați. De asemenea, au fost răniți 1400 de civili și 1700 de soldați.

Cu toate acestea trebuie menționat și faptul că au avut loc și încleștări între palestinieni, fiind executați de către palestinieni membrii ai comunității găsiți vinovați de colaborare cu Israelul. Aproximativ 822 de oameni au fost executați pentru colaborare între 1988 și 1994. Urmarea acestui război a fost Conferința de la Madrid.

2.2 Conferințele de Pace derulate între anii 1991 și 2000

Aceata a avut loc în 1991 la Madrid, perioada de derulare a fost între 30 octombrie 1991 și 1 noiembrie 1991. A semnificat încercarea comunității internaționale de a porni procesul de pace dintre Israel și palestinieni. În aceste negocieri au fost implicați atât Israelul cât și palestinienii, dar și Iordan, Liban și Siria.

Pe 3 noiembrie, conferința s-a transformat într-o serie de negocieri bilaterale între Israel și o delagație iordano-palestiniană. Întâlniriile s-au desfășurat la Washington începând cu 9 decembrie 1991 dar și la Moscova începând cu 28 ianuarie 1992 acestea se refereau la cooperarea regională.

La Washington au avut loc 12 întâlniri separate are au ținut până pe 24 ianuarie 1994. Negocierile bilaterale dintre Israel și palestinieni nu au concludente în timpul administrației Shamir. Negocierile de la Madrid au fost manipulate și mai târziu înlocuite de negocierile care au urmat alegerilor din 1992 din Israel. În timpul alegerilor Yithak Rabin și Partidul Muncii din care făcea parte, au elaborate un program prin care se încheia politica de colonizare și se reformulau prioritățiile naționale.

Negocierile multilaterale s-au derulat la Moscova. În declarația de început delegația palestiniană și-a exprimat nemulțumirea legată de continuarea activității de colonizare continuată de Israel în Teritoriile Ocupate.

Negocierile legate de grupurile de refugiați și progresul economic au fost boicotate de către israelieni deoarce erau incluși palestinieni dinafara Gazei și a Cisiordaniei.

În cadrul negocierilor care au avut loc înainte de Conferința de la Madrid , Israel a cerut ca rezoluția 3379 să fie revocată. Această cerere a fost admisă prin promulgarea rezoluției 46/86 pe 16 decembrie 1991.

Gregory Harms și Todd Ferry în cartea „ Conflictul Israeliano-Palestinian: O introducere” descriu cele întamplate prin faptul că „ simbolistica Conferinței de la Madrid prin semnificația ei au reușit să depășească realizăriile sale care au fost foarte puține”. Această descriere se prezintă astfel deoarece a fost pentru prima dată când toate tabere implicate au stat împreună la masa tratativelor.

La finalul conferinței toate țările participante s-au declarat mulțumite de rezultatele pe care aceasta le-a avut și și-au declarat speranța că reconcilierea este posibilă. Prim-Ministrul al Israelului Yitzhak Shamir a declarat: „ Cu inima deschisă, îi chemăm pe liderii arabi să aibe curajul de a răspunde mâinii noastre întinse către pace”.

De cealaltă parte liderul delegației arabe Haydar Abd al-Shafi a declarat:„ Co-sponsorilor și comunității internaționale care caută o pace justă în Orientul Mijlociu, ne-ați acordat o judecată dreaptă. Va interesat destul încât să ne ascultați și pentru asta vă mulțumim. Mulțumim!”.După Madrid în 1991 a urmat Conferința de la Oslo începută în 1993.

La Oslo s-a încercat constituirea unui cadru pentru a se putea adopta o rezoluție în legătură cu conflictul dintre arabi și israelieni. Acesta poartă mai multe denumiri cum ar fi Acordul Oslo I sau numele official și anume Declarația Principiilor Aranjamentelor de Auto-Guvernare Interimară. A fost pentru prima data când guvernul israelian a negociat direct cu OEP-ul.

Negocierile au avut character secret și au fost organizate de către institutul Fafo, acestea s-au finalizat pe 20 august 1993.

Acordul a fost semnat la Washington pe 13 septembrie 1993 de către Yasser Arafat, liderul OEP, Prim-Ministrul israelian Yithak Rabin și președintele American Bill Clinton. Însă acesta a fost un eveniment de fațadă deoarece în realitate documentele au fost semnate de către Mahmoud Abbas din partea OEP, ministrul de externe Shimon Perez, secretarul de stat american Warren Cristopher și ministrul de externe rus Andrei Kozyrev .

În cadrul Conferinței s-a creat Autoritatea Palestiniană care acționa ca un guvern interimar. Această organizație urma să se ocupe de administrarea teritoriului aflat sub controlul său și anume Fâșia Gaza și Cisiordania. Automat trupele FDI trebuiau să se retragă din cele două provincii.

Se dorea ca tratatul să aibă o durată de maximum 5 ani timp în care s-ar fi negociat un tratat permanent. Problemele legate de Ierusalim, așezările israeliene sau de securitate și delimitare a granițelor urmau să fie parte a negocierilor permanente care s-ar fi derulat în cei 5 ani, acestea bazându-se pe rezoluțiile 242 și 338 al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.

A fost semnată Scrisoarea de Recunoaștere Reciprocă prin care OEP recunoștea existența Israelului, iar Israel recunoștea OEP ca fiind reprezentantul și partenerul palestinian din cadrul negocierilor. De asemenea OEP se angaja să denunțe actele de terorism sau violență care să aibe ca scop distrugerea Israelului.

Prin aceste acorduri, practic, se cerea retragerea israeliană din Gaza și Cisiordania, se afirma dreptul palestinian de auto- guvernare prin crearea unui guvern interimar.

FDI urma să transfere palestinienilor administrația care se referea la educație și cultură, sănătate, ajutorare socială, taxarea directă și turismul în baza Articolului VI a Acordului.

Urma să se stabilească un Comitet pentru Cooperare Economică Israeliano-Palestinian pentru a dezvolta și implementa prin cooperare programele indentificate de către protocoale.

În Anexa IX a acordului este stipulat faptul că deși își retrag trupele din Gaza și Cisiordania israelienii vor continua să fie responsabili pentru securitatea externă și internă și de asemenea, ordinea publică din cadrul așezărilor israeliene. Mai mult forțele armate și civilii le vor putea circula liber pe drumurile din Fâșia Gaza și zona Ierihonului.

Reacțiile au fost împărțite atât în tabăra israeliană cât și în cea palestiniană.

În Israel partidele de stânga erau pentru implementarea Acordului în timp ce cele de dreapta se opuneau. Mai mult pe 23 septembrie 1993 în cadrul parlamentului evreu se ține o ședință în care se cere un vot de încredere pentru proclamarea Acordului și a Scrisorii. Totuși parlamentul își arată încrederea deoarece 61 de membrii au votat pentru în timp ce 50 au fost împotrivă.

În ceea ce privește tabăra palestiniană, în interiorul ei s-a produs o scindare deoarece Fatah-ul, prin OEP a fost partidul care a fost de acord și încurajat semnarea Acordului. Hamasul în schimb, alături de organizațiile Jihadul Islamic Palestinian și Frontul Popular pentru Eliberarea Palestine au respins tratatul.

Ambele părți erau îngrijorate de adevăratele intenții a celeilalte. Mai mult atacurile teroriste în Israel s-au intensificat. Probabil din cauza acestor atacuri prim-ministrul Ehud Olmert avea să își declare nemulțumirea în ceea ce privește Acordul. Mai mult acesta a continuat colonizarea Ierusalimul de Est. Astfel, temerea palestiniană că Israelul va continua să colonizeze aria din jurul Ierusalimului de Est a fost bine fondată.

În 2001 în presă a apărut un videoclip în care Netanyahu neștiind că este filmat avea să declare: „ M-au întrebat înainte de alegeri dacă voi onora acordul și le-am spus că o voi face, dar îl voi interpreta într-o manieră prin care să împiedic acest galop către stabilirea granițelor din 1967. Cum am făcut-o? Nimeni nu a spus care erau zonele militare definite. Zonele militare definite sunt zone securizate; în ceea ce mă privește, întreaga Vale a Iordanului este o zonă delimitată militar. Dute și te ceartă, dacă ai cum.” Acesta a mai declarat că a condiționat semnarea Acordului Hebron din 1997 , doar cu acordul american de a nu retrage trupele din zonele militare specificate, de asemenea a insistat să poată alege ce zone reprezintă „ locații militare”, cum spre exemplu ar fi Valea Iordanului. Pentru ca mai apoi să concluzioneze video-ul „ de ce este asta important? Pentru că din acel moment am oprit Acordul Oslo”. În cadrul Accordului Oslo I a mai fost integrat un tratat cunoscut ca Acordul Gaza-Ierihon.

Acordul Gaza- Ierihon, numit oficial Acordul privind Fașia Gaza și zona Ierihonului, din 4 mai 1994 a fost mai mult o urmare a Acordului Oslo I în care au fost încheiate detalii ale autonomiei palestiniene.

Tratatul prevedea ca palestinienii să se poate auto-guverna, limitat, în Cisiordania și Fâșia Gaza, în termen de maxim cinci ani. În conformitate cu Acordul, Israel a promis să se retragă parțial din Ierihon în Cisiordania și de asemenea și din Fâșia Gaza, în termen de trei săptămâni de la data semnării. Alte părți ale acordului au fost Protocolul privind Relațiile Economice și stabilirea poliției civile palestiniene. Protocolul privind Relațiile Economice reglementează relațiile economice dintre Israel și Autoritatea Palestiniană, dar în realitate se integrează economia palestiniană în cel israeliană. Acest acord a fost incorporat și înlocuit de către Oslo II Accord.

Acordurile Oslo au avut ca scop stabilirea unui guvern interimar palestinian în teritoriile palestiniene, dar nu lua în calcul ideea de stat palestinian independent. Astfel, 1995 a avut loc o altă conferință considerată Oslo II deși aceasta s-a ținut la Taba de aceea este cunoscută și drept Acordul Taba sau oficial Acordul Interimar în privința Cisiordaniei și Fâșiei Gaza.

Oslo II a creat zonele administrative A, B și C din Cisiordania. Zona administrativă „A” este sub controlul civil și militar total al Autorității Palestiniene și reprezintă circa 3% din Cisiordania, exclusiv Ierusalimul de Est. Aceasta include 8 orașe și împrejurimile lor, ele fiind Nablus, Jenin, Tulkarem, Qalqilya, Ramallah, Bethlehem și Ierihon și 80 % din Hebron.

Zona administrativă „B”, din punct de vedere al administrației civile era sub control arab în timp ce securitatea se realiza prin operațiuni comune israeliene și palestiniene și reprezenta între 23 și 25% din teritoriu.

Zona administrativă „C” era însă sub control total israelian și reprezenta circa 72- 74% din teritoriul.

În cadrul Acordului Oslo II zona „C” este definită ca: „ zonele din Cisiordania dinafara ariilor A și B, vor fi negociate în cadrul negocierilor pentru statut permanent și vor fi transferate jurisdicției palestiniene treptate în conformitate cu Acordul”.

Disputele care vor fi negociate, conform Articolului XVII, sunt „ Ierusalimul, așezările, locațiile militare specificate, refugiații palestinieni, granițele, relații internaționale și Israelul, dar și puterile și responsabilitățiile care nu au fost transferate Consiliului”.

Din nou s-au folosit rezoluțiile 242 și 338 ca bază a acordului final. În preambulul aranjamentului se vorbeșste despre pace, respect reciproc și securitate, în timp ce sunt recunoscute și legimitizate cererile și drepturile politice ale celor două tabere. Negocierile pentru un statu permanent urmau să înceapă nu mai târziu de 4 mai 1996 care vor duce la implementarea rezoluțiilor 242 și 338 formulate de către Națiunile Unite. În cadrul lor nu se face referire decât la retragerea israelină, însă nu se vorbește despre independența unui stat palestinian, mai mult aceștia nici nu sunt menționați în ele.

Ministrul de Externe al Israelului avea să declare că scopul principal al Înțelegerii Interimare „ este de a extinde auto-guvernarea palestiniană din Cisiordania prin care s-ar deschide o nouă eră de cooperare și ar fi redusă tensiunea dintre cele două tabere, s-ar permite palestinienilor să poată să își conducă afacerile proprii printr-un interes comun, demnitate și respect. În același timp, protejează interesele vitale ale Israelului și în special interesele sale legate de securitate, atât în ceea ce privește securitatea externă, ​​precum și securitatea personală a cetățenilor săi în Cisiordania ". Acordul a fost semnat oficial pe 28 septembrie 1995.

În cadrul procesului de pace, au urmat o altă serie de negocieri care au culminat cu semnarea Protocolului Hebron în 1997.

Protocolul de Disclocare în Hebron, cunoscut și sub numele de Protocolul Hebron sau a fost semnat la 17 ianuarie 1997 de către Israel, reprezentată de prim-ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), reprezentată de președintele Yasser Arafat, sub supravegherea secretarului de stat american, Warren Christopher.

Acesta se referea la redistribuirea parțială a forțelor militare israeliene din Hebron, în conformitate cu Acordul Oslo II. În conformitate cu protocolul, zona H-1 (aproximativ 80%) va veni sub control palestinian, în timp ce zonă H-2 va rămâne sub control israelian. Redistribuirea a început pe 16 ianuarie 1997.

Protocolul de la Hebron a inițiat a treia retragere parțială israeliană, după Acordul Gaza-Ierihon, în continuarea retragererii din zonele populate de palestinieni din Cisiordania. Hebron a fost exclus din lista de orașe din Cisiordania, care au intrat Zona A din Acordul Oslo II. Retragerea a fost inițial programată pentru finalizare până pe 28 martie 1996.

La 7 ianuarie 1997, părțile au convenit asupra unor prevederi referitoare la Orașul Vechi. La data de 13 ianuarie 1997, prim-ministrul Netanyahu s-a întâlnit cu președintele Arafat în prezența trimisului american Dennis Ross. La 14 ianuarie, au făcut cunoscut faptul că au ajuns la un acord. La 15 ianuarie, Autoritatea Palestiniană într-o ședință comună cu Comitetul Executiv al OEP a aprobat documentul. Cabinetul israelian a aprobat, de asemenea, documentul.

Acordurile prevedeau o retragere a FDI din circa 80% din Hebron, în termen de zece zile. Hebron se împărțea în zona H-1 și zona H-2, precum și transferul de competență către palestinieni. Hasbahe sau „piață en-gros”, cu magazinele sale s-ar fi deschis la fel și strada Al-Shuhada urma să fie complet redeschisă. Prima faza a redistribuirii suplimentare va fi efectuată în prima săptămână a lunii martie. În termen de două luni de la punerea în aplicare a Acordului Hebron, Israel și Autoritatea Palestiniană vor începe negocierile cu privire la acordul de statut permanent care trebuia să fie finalizat până la 04 mai 1999.

În fața parlamentului, prim-ministrul Netanyahu a declarat, în legătură cu protocolul, la 16 ianuarie:

"Obiectivele noastre sunt diferite față de cele ale guvernului anterior. Folosim, intervalul de timp, acordat pentru a atinge obiectivele noastre: menținerea unității Ierusalimului, asigurarea securității necesare pentru apărarea statului, vom insista asupra dreptului ca evreii să se stabilească în țara lor și de asemenea, să propunem a palestinienilor un aranjament potrivit pentru auto-guvernare, dar fără ca aceștia să aibă access la puteri suverane care ar reprezinta o amenințare la adresa statului Israel ".

La 29 ianuarie, guvernul israelian a acordat enclavelor evreiești din Hebron prioritatea națională "A" și "B" pentru a primi fonduri guvernamentale special pentru construirea de așezări.

Procesul de pace a fost continuat și astfel în 1998 are loc Memorandumul Wye River.

Acesta a fost un acord negociat între Israel și Autoritatea Palestiniană, la un summit de la Wye River SUA,care a avut loc 15-23 octombrie 1998. scopul său era de a relua punerea în aplicare a Acordului Oslo II. Acesta a fost semnat în ultima zia summitului și anume 23 octombrie 1998. S-a stabilit că aceasta va intra în vigoare la 02 noiembrie 1998, la zece zile de la data semnării.

La data de 18 decembrie 1998, SUA și UE s-au declarat mulțumite cu privire la punerea în aplicare a primei etape a Memorandumului de către ambele părți. Israel, cu toate acestea, au pus în aplicare doar prima etapă, acest lucru semnifică că în doar 2% din Zona Ca avut loc retragerea, în loc de 13% cum era prevăzut în tratat. Punerea în aplicare a rămas neterminată, deoarece ambele tabere s-au acuzat de încălcarea condițiilor tratatului. Dacă Memorandumul ar fi fost respectat atunci zona C, ar fi fost redusă de la circa 74% la 61%. Totuși în articolul I se precizează, însă, că 3 la sută din zona B va fi considerată rezervație naturală, care urma să fie sub control israelian.

În legătură cu negocierile asupra statutului permanent, cele două tabere le vor relua și vor trebui să ajungă la o înțelegere până pe 4 mai 1999.

Tot în 1999 mai au loc o serie de negocieri cunoscute și drept Memorandumul Sharm El-Shaik cunoscut și ca Memorandumul Sham el Sheik cu privire Durata de Execuție a Înțelegerilor din cadrul Acordurile Semnate și Reluarea Negocierilor Statutului Permanent. Acesta a fost semnat la 04 septembrie 1999 de către prim-ministru Israelului Ehud Barak și președintele Autorității Palestiniene Yasser Arafat în Egipt, supravegheat de către Statele Unite prin reprezentantul său, secretarul de stat Madeleine Albright.

Scopul memorandumul a fost de a pune în aplicare Acordul Oslo II din septembrie 1995 dar nu numai a acestuia ci a tuturor celorlalte acorduri dintre OEP și Israel începând din septembrie 1993 până în 1998. De asemenea tot în cadrul său s-au semnat acorduri care ar fi presupus retragerea israeliană din mai mult de 11% din suprafața teritorială a Cisiordaniei, de asemenea se solicită eliberarea a aproximativ 350 de prizonieri palestinieni. Mai mult, tot în cadrul acestor tratate se regăsesc și cele prin care se cere dechiderea unui pasaj între Gaza și Cisiordania dar și construirea unui port în Gaza.

Cu toate acestea, deși, s-ar putea crede că violențele dintre palestinieni și israelieni au încetat o dată cu formalizarea acestei serii de tratate începută în anii 90, acest lucru nu s-a întâmplat de aceea Bill Clinton a încercat anul 2000 să replice reușita predecesorului său Jimmy Carter și a organizat un summit la Camp David.

Acest summit a fost practic o întâlnire la nivel înalt la Camp David unde au participat președintele american Bill Clinton, premierul israelian Ehud Barak și președintele Autorității Palestiniene Yasser Arafat. Summit-ul a avut loc între 11 și 25 iulie 2000 și a încercat să încheie conflictul israeliano-palestinian, din păcate însă, acesta s-a încheiat fără un acord.

Negocierile au fost foarte dure și conform lui Jeremy Pressman în cartea International Security motoul adoptat a fost „ nimic nu poate fi considerat drept acord cu caracter obligatoriu până nu se cade de acord asupra tuturor problemelor”. Tot de la acesta aflăm că din păcate majoritatea propunerilor au fost în mare parte verbale, astfel, întrucât nu s-a ajuns la un acord final nu au existat înregistrări oficiale ale întâlnirilor. Problemele care au dus la eșuarea trativelor constau în cele legate de întinderea teritorială, problematica Ierusalimului și a refugiaților dar și a aranjamentelor de securitate.

Astfel în primă fază negociatorii palestinieni au cerut suveranitate totală asupra Cisiordaniei și Fâșiei Gaza, dar a fost luată în calcul și un schimb de teritoriu cu Israel. Unul din argumentele pe care le-au prezentat a fost faptul că prin rezoluția 242 se cere retragerea completă a FDI-ului din teritoriile menționate anterior, iar prin îndeplinirea cerințelor rezoluției s-ar fi putut semna un tratat de pace. Aceasta nu a fost prima dată când se face o mențiune a rezoluției O.N.U, în 1993 Oslo delegația palestiniană a acceptat frontierele Liniei Verzi pentru Cisiordania, dar propunerea a fost respinsă de către israelienii, deoarece aceștia au contestat modul de interpretare, a rezoluției, folosit de către arabi.

Tabăra israeliană a propus însă, ca inițial Cisiordania să fie doar 72% sub control total palestinian, iar Fâșia Gaza să fie sub control total. Acest argument se baza pe un plan în care pe parcursul a 10- 25 de ani statul palestinian să se extindă treptat până la un procent de maximum 92% din Cisiordania. Oferta a fost respinsă deoarece în viziunea arabă ar fi însemnat ca la finalul planului, în realitate, doar 86% din provincie ar fi revenit Palestinei.

Cu siguranță cea mai virulentă dispută s-a învârtit în jurul statutului final al Ierusalimului. Astfel liderii erau pregătiți pentru o serie de negocieri crâncene în ceea ce privea orașul în primul rând pentru importanța religioasă și simbolică pe care Ierusalimul o are, dar nu numai acesta ci și pentru disputa din jurul Muntelui Templului.În timp ce premierul Barak a ordonat delegației sale ca litigiul să reprezinte „problema centrală care va decide destinul negocierilor”, Arafat și-a sfătuit delegația să „nu cedeze în ceea ce privește Haram-ul, denumirea arabă a Muntelui Templului, deoarece acesta este mai prețios pentru mine decât orice altceva”.

În deschiderea summitului premierul israelian le-a dat de înțeles reprezentanților americani că era pregătit să ofere, maximum, o suveranitate asupra Ierusalimului de Est.

După cum era de așteptat arabii au cerut suveranitate totală asupra Ierusalimului de Est și a locurilor sfinte cum ar fi moscheea Al-Aqsa și Domul Stâncii, acestea fiind situate pe Muntele Templului. De asemenea cereau desființarea completă a tuturor cartierelor israeliene construite dincolo de Linia Verde. Poziția palestiniană, conform lui Mahmoud Abbas, la acel moment liderul negocierilor palestiniene, se traducea prin obținerea „suveranității totale a Ierusalimului de Este incluzând și Districtul Evreiesc dar și Zidul de Vest, care, totuși ar fi fost plasat sub autoritate israeliană pentru a se realiza o coordonare a serviciilor municipale”.

În contra patidă, Israel a propus ca palestinienii să primească "custodie" asupra Muntelui Templului, în timp ce Israel păstra controlul asupra Zidului de Vest, o rămășiță a zidului antic care înconjurat Muntele Templului, cel mai sacru loc in Iudaism în afara Muntelui Templului, în sine. Mai mult aceștia au propus ca palestinienii să administreze Districtele Musulmane și Creștine din Orașul Vechi, în timp ce cartierele evreiești și armene ar fi rămas sub autoritate israeliană. Totodată, palestinienii ar fi avut control administrativ asupra tuturor locurilor sfinte islamice și creștine, și-ar fi putut să ridice steagul palestinian deasupra acestora, iar nordul Ierusalimului ar fi fost legat de locurile sfinte atât musulmane cât și creștine ar fi fost anexat de către statul palestinian.

Drept urmare, palestinienii au respins propunerea deoarece declarau aceștia nu era luată în considerare suveranitatea palestiniană. În același timp aceștia nu putea fi de acord cu păstrarea de către Israel a cartierelor construite după Linia Verde din Ierusalimul de Est. Aceștia au afirmat faptul că aceste cartiere acționau asemnenea unui bloc etanș deoarece despărțeau cartierele arabe.

Un alt punct important la masa tratativelor a fost problematica refugiaților. Astfel în urma primului război arabo-israelian un număr impresionant de palestinieni au devenit refugiați numărul lor fiind între 711 și 725 de mii. Numărul lor însă a crescut pentru ca în anul 2000 numărul refugiaților să ajungă la 4 milioane, aproximativ jumătate din populația poporului palestinian. Chiar din 1948 palestinienii au cerut ca dreptul de întoarcere să fie implementat complet, pentru ca aceștia să se poată întoarce acasă. Israelul a respins această propunere deoarece cu un flux de 4 milioane de oameni proporțiile demografiei din Israel s-ar schimba complet. De asemenea, delegația israeliană a susținut că un număr mai mare de refugiați evrei au fugit sau au fost expulzați din țările arabe din 1948, dar nu au fost niciodată compensați și majoritatea au ajuns în Israel. Cu toate acestea arabii au continuat să revendice acest drept, mai mult au convenit că împrenă cu Israelul să fie implementat un mecanism care să canalizeze majoritatea refugiaților spre Palestina, iar în conformitate cu secretarul de stat american Madeleine Albright, câțiva dintre negociatorii palestinieni erau dispuși să discute în particular o limită a numărului de refugiați care ar fi fost permis să se întoarcă în Israel.

Negociatorii israelieni au negat, însă, că Israelul ar fi fost responsabil pentru problema refugiaților și-au exprimat îngrijorarea că acceptarea acestui drept ar fi reprezentat o amenințare pentru caracterul evreiesc al Israelului. În propunerea israelian, un maxim de 100.000 de refugiați s-ar fi permis să se întoarcă în Israel pe baza unor considerente umanitare sau de reîntregire a familiei. Mai mult aceștia au propus înfințarea unui fond de reinstalare și absorbție a lor. Fondul, internațional, de 30 miliarde dolari ar fi înființat și la care Israelul, împreună cu alte țări, ar putea adera pentru ca cererile de despăgubire a bunurilor pierdute de refugiații palestinieni să fie plătite în limitele resurselor fondului.

Având în vedere aceste neînțelegeri tratativele au eșuat și procesul de pace în loc să continue se oprește deoarece după cum s-a spus și mai sus violențele dintre cele două popoare au continuat atingând cote critice și chiar depășindu-le. Acest „vulcan” de tensiuni a erupt pe 18 septembrie 2000, când începe ceea ce în istorie este cunoscut drept A Doua Intifadă.

2.3 A doua Intifadă și Conferința de la Taba

Incipitul revoluției este reprezentat de vizita lui Ariel Sharon la Muntele Templului, percepută de către palestinieni drept provocatoare. Imediat au fost organizate demonstrații și au avut loc încleștări între civilii arabi și poliția palestiniană, ajungându-se până la intervenția armatei pentru a dispersa mulțimea.

Demonstrațiile au început pe 29 septembrie 2000, a doua zi după vizita lui Sharon, în jurul Orașul Vechi din Ierusalim. După ce palestinienii de pe Muntele Templului au aruncat cu pietre în cei care se rugau la Zidul Plângerii, ca răspuns, poliția israeliană, dar și pentru a încerca să disperseze mulțimea, a tras gloanțe de oțel, acoperite cu cauciuc, omorând patru tineri palestinieni, pentru ca după aceea muniția folosită să fie schimbată cu gloanțe adevărate. Ciocnirile s-au soldat cu moartea a 7 palestinieni și rănirea altor 300, de asemenea 70 de polițiști au fost răniți.

Manifestările au continuat răspândindu-se și în Cisiordania și Gaza. În primele cinci zile, cel puțin 47 de palestinieni au fost uciși, iar 1885 au fost răniți. Președintele Franței, Jacques Chirac, i-a spus lui Ehud Barak că având în vedere statistica morților dintr-o parte și din cealaltă, nimeni nu ar putea crede că palestinieni au fost atacatorii, de asemenea ia mai spus că dacă „ elicopterele vor continua să împuște oameni care aruncă cu pietre” și refuzul de a permite crearea unei comisii de anchetă internațională ar fi fost echivalentul unei respingeri ai ofertei lui Arafat de a participa la negocierile trilaterale. În primele zile de revolte, FDI-ul a tras aproximativ 1,3 milioane de gloanțe.

Pe 30 septembrie 2000, un cameraman TV surprinde moartea lui Muhammad al-Durrah, un băiat palestinian adăpostit de către tatăl său pe o alee în Fâșia Gaza, dacă focurile de armă au venit de la FDI sau facțiuni palestiniene nu se știe nici în acest moment. Cert este că acesta a fost unul din cele mai tragice evenimente din istorie suprinse pe film.

Pe 8 octombrie, mii de israelieni au început să demonstreze atât în Tel-Aviv dar și în alte orașe împotriva arabilor, iar sloganul acestora era „ Moarte arabilor”.

Un alt moment care nu ar putea fi descris a avut loc 12 octombrie în Ramallah. , poliția palestiniană a arestat doi rezerviști israelieni care au intrat accidental Ramallah. Însă foarte repede a fost răspândit un zvon conform căruia aceștia erau defapt parte a unei unități de elite israeliană, fapt care a determinat mulțimea să asedieze secția de poliție. Ambii soldați au fost bătuți, înjunghiați și eviscerați, iar unul dintre trupuri a fost ars. O echipă de televiziune italiană a reușit să filmeze scenele care mai apoi au fost difuzate la nivel internațional. Brutalitatea crimelor a șocat publicul israelian, mai mult Israelul a lansat o serie de atacuri aeriene în semn de retaliere împotriva obiectivelor Autorității Palestiniene din Cisiordania și Fâșia Gaza. Secția de poliție unde a avut loc linșarea a fost evacuată și distrusă în aceste operațiuni.

Ciocnirile între forțele israeliene și palestiniene au crescut brusc de la 1 noiembrie, când trei soldați israelieni și șase palestinieni au fost uciși, iar patru soldați FDI și 140 de palestinieni au fost răniți. În zilele următoare, numărul de victime a crescut deoarece FDI a încercat să restabilească ordinea. Un total de 122 de palestinieni și 22 israelieni au fost uciși. Pe 27 noiembrie, în prima zi a Ramadanului, Israel a ușurat restricțiile cu privire la trecerea de bunuri și de combustibil prin punctul de trecere Karni.

La 17 ianuarie 2001, adolescentul israelian Ofir Rahum a fost ucis după ce a fost atras în Ramallah de o fată palestiniană în vârstă de 24 de ani, pe numele său Mona Jaud Awana. Aceasta fiind defapt membru unei grupări palestiniene. Ea la contactat pe Ofir prin internet. În cele din urmă l-a convins să vină la Ramallah pentru a se întâlni, lucru pe care tânărul l-a făcut, doar că în loc să se întâlnească cu fata acesta a fost ambuscat de către 3 persoane care l-au împușcat de peste cincisprezece ori.

Tot în 2001 a avut loc și summitul de la Taba. Negocierile purtate la Taba erau menite să consolideze cadrul negocierilor pentru obținerea unui statut final, cu scopul de a pune capăt conflictului. Discuțiile însă au fost întrerupte pe 27 ianuarie 2001, la cererea Israelului care se pregătea pentru alegeri.

În momentul începerii negocieriilor, delegația israeliană a prezentat trei puncte la care nu ar fi renunțat. Primul punct face referire la dreptul refugiaților palestinieni de a revenii pe teritoriul statului Israel, al doilea punct se referea la faptul că statul palestinian nu ar fi primit dreptul de suveranitate asupra Muntelui Templului. În ultimul punct s-a stipulat ca în orice așezare din Cisiordania și Gaza 80 % din locuitorii evrei vor trăi în cartiere aflate sub suveranitate israeliană.

Astfel în privința teritoriului s-a convenit că granițele stabilite de către rezoluția ONU 242 din iunie 1967 vor fi cele care vor separa cele două state.

În privința Cisiordaniei au fost prezentate hărți de către ambele tabere. Negocierile în privința acestei provincii au fost dure dar nu s-a ajuns la un consens deoarece problema așezările evreiești nu a putut fi rezolvată. În legătura cu Fâșia Gaza nu au fost probleme deoarece ambele tabere au căzut de acord că provincia va fi sub control total al statului palestinian. Mai mult cele două provincii Cisiordania și Fâșia Gaza urmau să fie legate printr-un coridor.

Punctul cel mai important al negocierilor și anume Ierusalimul au decurs foarte bine. Ambele părți au acceptat propunerea Clinton care prevedea suveranitatea arabă asupra cartierelor arăbești iar cele evreiești sub suveranitatea Israelului. Mai mult, ambele tabere au considerat că orașul ar fi trebuit să fie unul deschis. Ierusalimul urma să fie capitala ambelor state și ar fi avut două nume oficiale Yerushalaim pentru statul evreu și Al-Quds pentru statul arab. Impresionant este faptul că s-a căzut de acord și asupra locurilor sfinte, suveranitatea urma să fie împărțită în funcție de religia locurilor sfinte cele arabe sub arabi, iar cele iudaice sub control evreu. Singura problemă a presupus-o Zidul de Vest lucru care i-a determinat pe liderii ambelor delegații să declare că problematica zonei nu a fost rezolvată.

Deși negocierile se derulau într-o notă pozitivă acestea au fost amânate, existând și o declarație comună:

„ Delegații israelieni și palestinieni au conclus o serie de discuții profunde și practice, cu scopul de a se ajunge la un acord permanent și stabil între cele două părți. Având în vedere circumstanțele și constrângerile de timp, s-a dovedit a fi imposibil să se ajungă la înțelegeri cu privire la toate problemele, în ciuda progreselor substanțiale, care au fost realizate în fiecare dintre aspectele discutate. Părțile declară că nu au fost niciodată mai aproape de a ajunge la un acord și este, prin urmare, convingerea noastră comună că golurile rămase ar putea fi acoperite cu reluarea negocierilor în urma alegerilor din Israel . Cele două părți se angajează asupra revenirii la normalitate și securitate în teritoriu, prin observarea angajamentelor lor reciproce, în spiritul memorandumului Sharm e-Sheikh. Echipele de negociere au avut patru teme de discuție principale: problema refugiaților, a securității, a granițelor și a Ierusalimului, cu scopul de a se ajunge la un acord permanent, care va pune capăt conflictului dintre ele și să ofere pace ambelor popoare. Discuțiile Taba au încheiat o fază extinsă în cadrul negocierilor israeliano-palestiniene asupra statutului permanent cu un sentiment de a fi reușit în reconstruirea încrederii între părți … Cele două părți își exprimă recunoștința președintelui Hosni Mubarak și Uniunii Europene. De-a lungul acestor întrevederi probabilitatea semnării unui acord a fost mai mare ca niciodată și prin urmare, convingerea noastră, comună, este că golurile rămase ar putea fi acoperite cu reluarea negocierilor în urma alegerilor din Israel …. ”

Din păcate acest summit nu a reprezentat și finalul Intifadei care a continuat până în 2005. Evenimente importante au avut loc, în ceea ce privește revoluția, în fiecare an până în 2005.

Spre exemplu pe 29 martie, Israel începe Operațiunea Scutul Defensiv care a durat până la data de 3 mai. Forțele Defensive Israeliene au organizat raidrui în întreaga Cisiordanie. În timpul acestei operațiuni au fost uciși 497 de palestinieni, iar 1447 ar fi fost răniți conform estimărilor ONU. Forțele israeliene au arestat și 4258 de palestinieni în timpul operației, iar numărul victimelor israeliene în timpul operațiunii a totalizat 30 de morți și 127 de răniți. Operațiunea a culminat cu recapturarea zonelor controlate de Autoritatea Palestiniană.

Pe 12 martie 2002 a fost adoptată rezoluția Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite cu numărul 1397. Această rezoluție cerea încetarea violențelor care au avut loc între israelieni și palestinieni din septembrie. A fost prima rezoluție a Consiliului de Securitate care a apelat la soluția de formare a două state. Înainte de adoptarea rezoluției, secretarul general Kofi Annan a cerut atât palestinienilor să pună capăt actelor „imorale” de teroare și atentatelor sinucigașe, cât și israelienilor să pună capăt „ocupației ilegale” a teritoriului palestinian și utilizarea excesivă a forței.

În martie 2003, în urma presiunii americane Yasser Arafat îl numește pe Mahmoud Abbas prim-ministrul Autorității Palestiniene.

Pe 20 mai 2003, trupele comando navale israeliene au interceptat un vas, Abu Hassan, în curs spre Fâșia Gaza din Liban. Acesta a fost încărcat cu rachete, arme și muniție. Opt membri ai echipajului au fost arestați, inclusiv un membru senior Hezbollah.

Pe 2 februarie 2004, prim-ministrul israelian Ariel Sharon a anunțat planul său de a transfera toate coloniile evreiești din Fâșia Gaza. Opoziția israeliană, însă, a respins anunțul fiind considerat o lovitură de imagine mai mult. Partenerii de coaliție a partidului lui Sharon, Partidul Național Religios și Uniunea Națională au respins planul și au promis că vor ieșii de la guvernare, dacă planul va fi pus în aplicare. Yossi Beilin, avocat și arhitectul Acordurile de la Oslo și a Acordului Geneva, a respins și el planul de retragere propus. El a susținut că retragerea din Fâșia Gaza, fără un acord de pace ar acționa în favoarea terorii.

În urma declarării planului de transfer a coloniilor al lui Ariel Sharon, dar și ca un răspuns la atacurile sinucigașe asupra treceri Erez și portului Ashdod, FDI a lansat o serie de raiduri în Fâșia Gaza, omorând aproximativ 70 de militanții Hamas. La data de 22 martie 2004, un elicopter israelian la ucis pe liderul Hamas, Sheikh Ahmed Yassin împreună cu cei doi bodyguarzi ai săi, iar la 17 aprilie și succesorul lui Yassin, Abdel Aziz al-Rantissi a fost ucis într-un mod aproape identic, împreună cu un bodyguard și fiul său Mohammed.

Tot în 2004, forțele aeriene israeliene îl ucid pe Adnan Al-Ghoul , membru Hamas și inventatorul rachetei Qassam, iar la 11 octombrie Yasser Arafat moare la Paris. În 2005 au avut loc alegerile prezindențiale palestiniene iar Mahmoud Abbas a fost ales în calitatea de președinte a Autorității Palestiniene. Platforma sa, a fost de a se realiza o negociere pașnică cu Israelul și a promovat non-violența pentru ca obiectivele palestiniene să fie atinse.

Cu toate acestea violențele au continuat în Fâșia Gaza, iar Ariel Sharon a înghețat toate contactele diplomatice și de securitate cu Autoritatea Națională Palestiniană. Purtătorul de cuvânt său de cuvânt, Assaf Shariv a declarat că „Israelul a informat liderii internaționali astăzi că nu vor exista întâlniri cu Abbas până când el va face un efort real de a opri teroarea”. Înghețarea contactelor a venit la mai puțin de o săptămână după ce Mahmoud Abbas a fost ales, mai precis cu o zi înainte inaugurarea lui. Negociatorul palestinian Saeb Erekat, a confirmat știrea și a declarat: „Mahmoud Abbas nu poate fi tras la răspundere din moment ce acesta nu a fost inaugurat încă”.

Data finală a încheierii celei de-a doua Intifade nu este clară. Sever Plocker consideră că Intifada s-a încheiat în 2004 o dată cu moartea lui Yasser Arafat, deoarece în acest moment palestinienii au pierdut un lider recunoscut pe plan internațional, lider care timp de trei decenii i-a reprezentat în cadrul negocierilor. Ramzy Baroud este însă de părere că finalul este semnalat de încheierea retragerii armatei israeliene din Fâșia Gaza. Președintele palestinian Mahmoud Abbas a promis în zilele dinaintea Summit-ului de la Sharm el-Sheikh din 2005, că acest summit ar însemna sfârșitul intifadei.

2.4 Harta către Pace

Harta către Pace a fost un plan de soluționare a conflictului israeliano-palestinian propus de către Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Rusia și Națiunile Unite. Principiile planului, elaborat inițial de către ofițerul american pentru relații externe Donald Blome, au fost mai întâi prezentat de președintele american George W. Bush într-un discurs la 24 iunie 2002, în care a cerut formarea unui stat palestinian independet care să traiască în pace alături de Israel.

Harta este construită pe obiective. Acestea fiind următoarele: încetarea violenței; stoparea colonizării; reformarea instituțiilor palestiniene; acceptarea dreptului Israelului de a exista; stabilirea un stat palestinian viabil și suveran și în ultimul rând stabilirea unui acord final privind toate problemele până în 2005. De asemenea este compusă din 3 faze din trei faze.

La 12 mai 2003 prim-ministrul israelian Ariel Sharon a declarat că stoparea colonizării, considerat un obiectiv principal al Hărții, ar fi "imposibil" ca urmare a necesității de a construi noi case pentru coloniști care încep de familii. Tot atunci Ariel Sharon la întrebat pe secretarul de stat al SUA, Colin Powell: „Ce vrei defapt, o femeie insărcinată ar trebui să avorteze doar pentru că este colonistă?”

În noiembrie 2003, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a aprobat Harta prin Rezoluția 1515 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care a solicitat încetarea tuturor formelor de violență, inclusiv „terorismul, provocăriile, incitarea și distrugerea”. Cerințele fazei I nu au fost îndeplinite deoarece terorismul palestinian a continuat și de asemenea israelienii nu s-au retras din teritoriile ocupate în 2000. Din cauza acestor nereușite Harta către Pace a fost întreruptă, intrând în cele din urmă în impas. La Summit-ul de la Sharm el-Sheikh, la 8 februarie 2005, israelienii și palestinienii și au reconfirmat angajamentul față de Harta către Pace.

2.5 Soluțiile de formare a unuia sau a mai multor state

De-a lungul timpului, părțile implicate fie că vorbim de Mandatul Britanic, Israel sau comunitatea internațională au încercat să găsească soluția care ar duce către pace. De aceea acest proces de pace este foarte important, pentru că deși se poate spune că a început în 1991 odată cu Conferința de la Madrid, în fapt acesta a fost început chiar din vremea Mandatului Britanic, cu toate că nu au existat negocieri directe între palestinieni ca entitate națională declarată și recunoscută internațional și delegați ai comunității evreiești și mai târziu ai Israelului. Astfel, după ce ONU a adoptat soluția de împărțire a teritoriului provinciei Palestina au existat, practic, trei soluții cunoscute drept, Soluția unui Singur Stat, Soluția a Două State și Soluția a Trei State.

Soluția pentru un singur stat sau soluția binațională este o propunere pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian, cei care o susțin această abordare doresc crearea unui singur stat în Israel, Cisiordania și Fâșia Gaza în care toți locuitorii să aibă cetățenie și drepturi egale indiferent de etnie sau religie. În momentul de față este considerat că defapt aceasta este situația de facto deoarece realitatea din teritoriile în cauză reflectă acest lucru.

Începând cu 1999, această idee s-a reactivat, activistul palestinian Edward Said fiind de părere că „după 50 de ani de existență a Israelului, zionismul clasic nu a oferit nici o soluție pentru palestinieni. Prin urmare nu văd nici o altă cale decât să începem să vorbim despre împărțirea teritoriului care ne-a unit, împărțind-o într-un mod cu adevărat democratic cu drepturi egale pentru toți cetățenii săi”, aceiași părere o are și John Mearsheimer, director al Programului privind Politica de Securitate Internațională de la Universitatea din Chicago. Mai mult acesta adaugă că împiedicați de către S.U.A să întemeiască colonii în teritoriile ocupate, S.U.A ajută la comiterea unui „suicid național” deoarece demografic, vorbind, palestinienii vor fi populația majoritară a statului.Acesta este și motivul pentru care Israelul a respins acestă soluție deoarece este considerată o amenințare demografică care ar schimba balanța majorității popoarelor care trăiesc în Israel.

Soluția celor trei state recrează situația care a existat în perioada dintre semnarea Armistițiilor din 1949 și a Războiului de 6 Zile, atunci când Fâșia Gaza se afla sub control egiptean, Cisiordania era sub ocupație iordaniană, iar existența unui stat arab debea se forma și nu era luată în calcul de către țările implicate în război.

Soluția celor două state se referă la o soluție a conflictului israeliano-palestinian aflată în discuție în prezent, concluzia sa fiind „două state pentru două popoare”. Soluția a două state are în vedere un stat independent palestinian alături de statul Israel, la vest de râul Iordan. Conform sondajelor atât israeliano-palestiniene cât și internaționale această propunere se bucură de cei mai mulți adepți, atât dintr-o tabără cât și cealaltă.

În cadrul raportului Comisiei Peel din 1937, a fost avansată pentru prima dată această idee, dar care a fost refuzată atât de către arabi cât și de evrei. Iar în cadrul planului de împărțire din 1947 avansat de către ONU se face și o delimitare a teritoriilor celor două granițe. Planul de partiție a fost acceptat de conducerea evreiască dar respins din nou de către arabi.

Rezoluțiile Consiliului de Securitate care datează din iunie 1976 și care sprijină propunerea bazată pe granițele de dinainte de 1967 au fost respins de către Statele Unite ale Americii, care a susținut că frontierele trebuie să fie negociate direct de către părți. Ideea a avut un sprijin copleșitor în Adunarea Generală a ONU de la mijlocul anilor 1970.

Declarația de Independență a Palestinei din 15 noiembrie 1988, care face referire la planul din 1947 propus de către ONU, a fost interpretat ca o recunoaștere indirectă a statului Israel, mai mult și ca o acceptare a ideii de împărțire a teritoriului în două state. Acesta a fost invocat și pentru a oferi legitimitate statului palestinian.

Mulți palestinieni și israelieni, precum și Liga Arabă, au declarat că ar accepta o soluție cu două state pe baza Acordurile de Armistițiu din 1949. Intr-un sondaj realizat de către Programul Atitudinii Politicii Internaționale în 2002, relevă faptul că 72% dintre palestinieni și israelieni au susținut la acel moment un acord de pace pe baza frontierelor din 1967, atât timp cât fiecare grup ar putea fi asigurat de către cealălalt de cooperarea sa.

O problemă majoră a fost ridicată în jurul Muntelui Templului și sub care dintre cele două state suverane s-ar afla. Bill Clinton propune ca suveranitatea din jurul sitului să fie împărțită.

În anii 90, activitatea diplomatică a fost intensă în ceea ce privește negocierea unei soluții cu privire la cele două state. Acestea au început cu Conferința de la Madrid din 1991 care a eșuat. Cele mai semnificative dintre aceste negocieri a fost Acordurile de la Oslo, care au divizat oficial pământul palestinian în trei divizii administrative. Acordurile au culminat cu Summit-ul de la Camp David din 2000 și negocierile de la Taba din ianuarie 2001 Nu s-a ajuns la un acord totuși iar a doua Intifadă nu a făcut decât să îngreuneze negocierile și să îi convingă pe foarte mulți palestinieni și arabi că negocierile au în zadar. Presedintele Bush și-a anunțat sprijinul pentru formarea unui stat palestinian, deschizând astfel calea pentru Rezoluția 1397 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite care sprijinea o soluție cu două state.

Intr-un sondaj de opinie 2007 derulat în Fâșia Gaza și Cisiordania de către Centru de Comunicații și Media din Ierusalim 46,7% din cei care au răspuns au favorizat o soluție cu două state. Cu toate acestea sprijinul pentru această propunere este mai redus în rândul palestinienilor tineri, dealtfel secretarul de stat american Condoleezza Rice, a remarcat faptul că „cei mai mulți palestinieni care aprobă soluția cu două state sunt de vârsta mea”.

În cadrul Conferinței de la Annapolis în noiembrie 2007, trei partide majore și anume, OEP, Israel și SUA au fost de acord ca soluția cu două state va sta la baza negocierilor.

La data de 04 iunie 2009, președintele american Barack Obama a emis o adresă major pentru lumea musulmană, în Cairo, Egipt. În discurs, el a reiterat sprijinul SUA pentru soluția cu două state:

„Timp de decenii, a existat un impas: două popoare cu aspirații legitime, fiecare cu o istorie dureroasă care face compromisul în ceva greu de acceptat. Este ușor să arătăm cu degetul – pentru palestinieni deplasarea adusă frontierelor de la fondarea Israelului și pentru israelieni să arate către ostilitatea și atacurile constante care au avut loc de-a lungul istoriei sale atât în interiorul frontierelor sale precum și dincolo. Dar dacă vedem acest conflict doar dintr-o parte sau alta, atunci nu vom vedea adevărul: numai rezoluția ca aspirațiile ambelor părți să fie îndeplinite prin intermediul a două state, în care israelienii și palestinienii fiecare trăiesc în pace și securitate. ”

La data de 14 iunie 2009, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a ținut un discurs la Universitatea Bar Ilan, în care pentru prima dată vorbește favorabil cu privire la înființarea unui stat palestinian la vest de râul Iordan.

Cu toate că interesul palestinian pentru o soluție care ar fi format două state a apărut la mijlocul anilor 70 și chiar a fost îmbrățișată în cadrul Summit-ului arab din 1982 din Fez, acest lucru nu a fost acceptat în unanimitate deoarece în martie 2009 Mohammad Dahlan membru al OEP și al Fatah-ului avea să declare:„ pentru a o mie și una oară, doresc să reafirm că noi nu cerem Hamas-ului să recunoască dreptul Israelului de a exista. Mai degrabă cerem Hamas-ului să nu o facă, pentru că Fatah nu a recunoscut niciodată dreptul Israelului de a exista. "

Capitolul III – Procesul de Pace din 2005 și până în prezent

Din 2005 și până în prezent procesul de pace a fost reinițiat și sistat de mai multe ori deoarece cu începutul mijlocului decadei tensiunile dintre cele două tabere au atins din nou cote alarmante cu toate acestea în 2005 se semnează un alt tratat care face parte din procesul de pace.

3.1 Acordul privind Circulația și Accesul

Acordul privind circulația și accesul sau A.M.A. este un acord semnat între Israel și Autoritatea Palestiniană la 15 noiembrie 2005. Tratatul are ca scop de îmbunătățirea libertății de circulație a palestinienilor și a activitățiilor economice în teritoriu palestinian ocupat și dar și deschiderea frontierei dintre Gaza și Egipt.

În urma revoltei palestiniene care a început în anul 2000 și s-a încheiat în 2005, Israel a limitat considerabil libertatea palestiniană de circulație în teritoriu palestinian ocupat,între Gaza și Cisiordania dar și în restul lumii. Pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale palestinienilor și pentru a facilita continuarea procesului de pace delegațiile au semnat:

„Un acord privind facilitarea circulației persoanelor și mărfurilor în interiorul teritoriile palestiniene și la deschiderea unui trecere internaționale și anume frontiera dintre Gaza și Egipt, care le va acorda palestinieniilor controlul asupra intrării și ieșirii oamenilor. Pentru a promova dezvoltarea economică pașnică și să îmbunătățească situația umanitară din teritorii”.

Acordul privind circulația și accesul stabilit la trecerea Rafah dintre Gaza și Egipt s-ar fi deschis cât mai curând posibil, sub controlul Autorității Palestiniene cu toate că s-ar fi aflat și sub supravegherea unui terț. Bunurile și resursele puteau trece și pe la Karni. Urma să se stabilească un culoar sigur între Gaza și Cisiordania. Construirea unui port în Gaza ar fi putut de asemenea să înceapă. Negocierile privind înființarea unui aeroport urmau să continue.

Cu toate că înainte cu un an, negocierile împingeau către o evoluție a procesului de pace în 2006 Israelul a instaurat o blocadă asupra Fâșiei Gaza, care continuă și astăzi.

3.2 Blocada contra Fâșiei Gaza

În 2006, Hamas a câștigat alegerile legislative palestiniene, declanșând între 2006 și 2007 sancțiuni economice dictate împotriva Autorității Naționale Palestiniene de către Israel. În martie 2007, Hamas și Fatah au format guvernul unei autorități palestiniene de unitate națională condus de Ismail Haniyeh. La scurt timp după ce a preluat controlul Fâșiei Gaza în timpul bătăliei din Gaza, Hamas a înlocuit oficialii instituțiilor guvernamentale cu membrii săi. În urma preluării, Egiptul și Israelul au închis punctele de trecere a frontierei în Gaza, pe motiv că palestinienii nu mai pot furniza securitate asupra frontierelor.

Israel a susținut că blocada era necesară pentru limita atacurile palestiniene cu rachete din Fâșia Gaza asupra orașelor sale și pentru a împiedica Hamas să obțină alte arme. În timp ce Egiptul a declarat că dacă ar redeschide complet granița atunci ar înseamna o recunoaștere a controlului pe care Hamas îl are în Gaza și acest lucru ar submina legimitatea Autorității Palestiniene și mai mult ar oficializa o fractură între Gaza și Cisiordania.

Datorită presiunii internaționale atât Egipt cât și Israelul au ușurat blocada începând cu iunie 2010. Israel a anunțat că va permite accesul tuturor bunurilor strict civile în Gaza. Egipt în schimb a deschis parțial de trecerea Rafah dintre Egipt și Gaza, pentru oameni nu și pentru bunuri. Oficiul Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare a efectuat o evaluare a impactului umanitar pe care ușurarea blocadei la avut-o asupra traiului oamenilor între ianuarie și februarie 2011. Raportul a concluzionat că nu a rezultat o îmbunătățire semnificativă a vieții oamenilor. Între 2013 și 2014, armata egipteană a distrus o mare parte a celor 1.200 de tuneluri, care sunt folosite pentru contrabanda cu produse alimentare, arme și alte bunuri în Gaza.

Blocada a fost criticată atât de către Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon, dar și de Consiliul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite și nu în ultimul rând, de organizații pentru drepturile omului.

Opinia privind legalitatea blocadei este mixă. În septembrie 2011, o comisie de anchetă a ONU a concluzionat în Raportul Palmer că blocada navală este legală și a trebuit să fie judecată separat față de restricțiile privind mărfurile care ajung în Gaza prin punctele de trecere terestre. În ceea ce privește restricțiile privind mărfurile care ajung în Gaza prin punctele vamale terestre conform Raportul Palmer reprezintă principalul motiv al situației umanitare nesustenabile și inacceptabilă din Gaza. Trimisul special ONU Desmond Tutu, dar și președintele Consiliului pentru Drepturile Omului Navi Pillay, împreună cu Comitetul Internațional al Crucii Roșii și unii experți în domeniul dreptului internațional consideră blocada ca fiind ilegală.Această blocadă este încontinuare activă, situația cetățeniilor din Gaza fiind mai dificilă cu fiecare an.

3.3 Conferința de la Annapolis

În 2007 pe 27 noiembrie a fost inițiată Conferința de la Annapolis SUA care a avea ca scop reînceperea procesului de pace intre poporul evreu și cel arab din Palestina și de a pune în aplicare Hărții către Pace. Obiectivul a fost de a reîncepe negocierile cu privire la un acord final privind statutul care privește toate aspectele de bază precum și înființarea unui stat palestinian prin Harta către Pace.

Președintele Abbas și premierul Olmert au avut șase întâlniri din iunie 2007 pentru a încerca să cadă de acord asupra unor probleme de bază, înaintea summit-ului. O rundă finală de discuții au avut loc cu o zi înaintea începerii Conferinței între Olmert și Abbas pe 26 noiembrie 2007.

Declarația comună a fost citită de către președintele SUA George Bush: „În scopul promovării obiectivului de a forma două state, Israel și Palestina, trăind alături în pace și securitate s-a convenit lansarea imediată a negocierilor bilaterale în vederea încheierii unui tratat de pace, de asemenea rezolvarea tuturor problemelor nesoluționate, inclusiv toate chestiunile esențiale, fără excepție, după cum se specifică în acordurile anterioare”. Un comitet de negociere urma să se întâlnească pe 12 decembrie 2007, urmat de întâlniri săptămânale între Abbas și Olmert pentru a negocia.

 În pofida negocierilor intense din următoarele luni, părțile nu au ajuns la un acord. Astfel, acestea s-au încheiat în septembrie 2008 fără rezultat. În momentul în care guvernul Olmert a inițiat Operațiunea Aruncarea Plumbului printr-un un atac major asupra Gazei, în decembrie 2008, procesul de pace s-a prăbușit complet.

3.4 Restartul Procesului de Pace

Procesul a rămas „înghețat” cu toate că discuții s-au mai purtat între părți. Spre exemplu, în septembrie 2010, administrația Obama a încercat să revigoreze procesul de pace blocat de ambele părțile și să pornescă discuții pentru prima dată în doi ani. Scopul discuțiilor aveau rolul de a crea cadrul în care un acord final să fie semnat în termen de un an.

Mai mult acestea urmau să pună capăt oficial conflictului israeliano-palestinian prin formarea a două state pentru popoarele evrei și palestinieni. Hamas și Hezbollah au amenințat cu violențe excesive dacă posibilitatea de a se ajunge la un acord ar fi fost ridicată. Ca urmare, guvernul israelian a declarat public că pacea nu poate exista, chiar dacă ambele părți au semnat acordul, din cauza poziției adoptate de către Hamas și Hezbollah. În plus, guvernul israelian a respins orice acord posibil cu Palestina, atâta timp cât acesta refuza să recunoască Israelul ca stat evreiesc.

În cadrul discuțiilor din 2010, președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas a declarat că palestinienii și Israel au convenit asupra unui schimb de teritoriu. În luna aprilie din 2012, Mahmoud Abbas ia trimis o scrisoare lui Benjamin Netanyahu în care a reiterat faptul că pentru a putea relua negocierile de pace, Israel trebuie să se oprească din colonizarea Cisiordaniei și a Ierusalimului de Est și să accepte granițele din 1967 ca bază pentru o soluție cu două state.

În luna mai din 2012, Abbas a reiterat disponibilitatea sa de a negocia cu israelienii în cazul în care aceștia ar propune "ceva promițător sau pozitiv". Netanyahu a răspuns scrisorii în mai puțin de o săptămână și pentru prima dată a recunoscut oficial dreptul de palestinienilor de a avea propriul lor stat, deși și-a menținut poziția în ceea ce privește demilitarizarea acestuia. Mai mult, noul său guvern de uniune națională este pregătit să reia negocierile.

Astfel în iulie 2013 secretarul de stat american John Kerry a încercat reluarea procesului de pace. Negocierile au fost programate să dureze până la nouă luni, pentru ca până la mijocul anului 2014, să se ajungă la un acord final privind conflictul israelo-palestinian.De asemenea au fost programate să înceapă la Washington, ca după aceea să fie mutate întâi la Ierusalim și după la Hebron.

Interesant este că înaintea începerii negocieriilor propriu-zise ambele delegații au oferit concesii. Autoritatea Palestiniană a propus amânarea procesului de recunoaștere internațională a Palestinei ca stat, în timp ce Israel a oferit eliberarea a 104 prizonieri palestinieni, dintre care 14 sunt arabi-israelieni și care au fost închiși în închisorile israeliene înainte desemnarea Acordului Oslo I din 1993.

De-a lungul perioadei celor 9 luni, John Kerry s-a întâlnit cu Mahmood Abbas de 34 de ori, iar cu Netanyahu de aproximativ de două ori mai mult. Pe 29 iulie 2013, negociatorii israelieni și palestinieni s-au întâlnit pentru a doua zi de negocieri la Washington pentru a discuta despre reînnoirea procesului de pace, la acel moment Mahmoud Abbas a declarat că „într-o rezoluție finală, prezența unui singur israelian, civil sau militar, pe teritoriul nostru ar fi imposibilă”. Comentariul său a fost taxat imediat de către delegația israeliană are la acuzat de discriminarea evreilor.

Pe 19 august Mahmoud Abbas a cerut SUA să își schimbe statutul din observator al negocierilor în mediator activ. La ​​20 august, Israelul a cerut Statelor Unite să sprijine guvernul militar din Egipt, deaorece eșecul guvernului egiptean ar fi deraiat negocierile de pace. Pe 22 august, Mahmoud Abbas a declarat că nu s-au înregistrat progrese în cadrul primelor patru ședințe de negocieri.

Pe 5 septembrie 2013, negociatorul palestinian Nabil Shaath a declarat că Israelul prezentat propuneri noi legate de procesul de pace, mai mult delegația israeliană nu a permis accesul atașatului american decât la una din cele șase întălniri care s-au derulat până în acel moment. Continuând că atât delegația cât și conducerea palestiniană nu vor accepta o soluție temporară ci doar un acord de pace permanent. Pe 25 septembrie, atât ​​Israel și cât și delegația palestiniană au convenit să intensifice negocierile de pace acordând Statelor Unite un rol mai important.

La 26 septembrie, Mahmoud Abbas a ținut un discurs în fața Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite în care a salutat reluarea negocierilor de pace în timp ce critica planul de colonizare al Israelului.

Pe 17 octombrie 2013, Mahmoud Abbas și-a reiterat punctul de vedere, care se referă la prezența militară israeliană pe teritoriu palestinian. Pe 22 octombrie Israel și palestinienii au discutat problematica apei, iar pe 27 octombrie Israel s-a arătat pregătită să elibereze încă o serie de prizonieri palestinieni pentru a crea un climat pozitiv pentru negocierile de pace, aflate în curs de desfășurare. Cu toate acestea în ziua următoare prim-ministrul Netanyahu a respins categoric dreptul de reîntoarcere al palestinienilor și a spus că Ierusalimul trebuie să rămână nedivizat.

Pe 6 noiembrie, negociatorii israelieni au declarat că nu i-au în calcul formarea unui stat bazat pe granițele stabilite în 1967 ci pe actualul zid de separere aflat în construcție. Iar pe 14 noiembrie, echipa palestiniană a renunțat la negocieri.

Totuși palestinienii au încercat pe 4 decembrie 2013 prin trimisul special, Saeb Erekat să salveze negocierile, apelând la ajutorul american în persoana lui John Kerry. De asemenea, un ziar israelian a prezentat faptul că statul a fost pregătit să predea 2000 de hectare de teren palestinienilor pentru a arăta că era dispus să permită derularea proiectelor palestiniene. Dar defapt terenul se afla în proprietatea privată a unor palestinieni, fiind însă ocupat militar de Israel.

Pe 26 decembrie, miniștrii Likud conduși de Miri Regev au prezentat și au început implementarea unui proiect de lege prin care să anexeze Valea Iordanului, lege care l-ar fi împiedicat pe prim-ministrul Netanyahu să accepte propunerea americană punctele de trecere a frontierei în Iordania să fie plasate sub control palestinian, dar securitatea să se afle sub controlul soldațiilor americani și israelieni. După numai 4 zile Saeb Erekat a declarat că negocierile de pace au eșuat, citând proiectul de lege menționat mai sus, mai mult a continuat spunând că neacordarea controlului asupra frontierei cu Iordania ar fi un pas clar către apartheid, și că Autoritatea Palestiniană ar trebui să caute, în schimb, în mod unilateral recunoașterea internațională și calitatea de membru în organizațiile internaționale. Acest discurs a culminat cu Erekat declarând că „Israelul vrea să distrugă soluția celor două state, prin practicile sale de zi cu zi”.

Pe10 ianuarie 2014, Israelul a aprobat planul de construcție a altor 1400 de case pentru coloniști. Saeb Erekat a răspuns prin a spune că „ recentul anuț demonstrează angajamentul clar al Israelului de distrugere a eforturile de pace și impunerea unui regim de apartheid”. Pe 14 ianuarie, ministrul apărării israelian Moshe Ya'alon, a respins negocierile și mai mult acesta la insultat pe John Kerry, spunând că a acționat în baza unui „sentiment mesianic” continunând „ singurul lucru care ne poate salva, ar fi ca John Kerry să primească Premiul Nobel pentru Pace și să ne lase în pace.” Ya`alon mai târziu și-a scuze printr-o scrisoare oficială adresată mass-mediei din partea Ministerului Apărării.

Pe 21 ianuarie 2014, Israel a anunțat că plănuiește construcția a încă 381 de locuințe pentru coloniști în Cisiordania. Palestinienii au condamnat această mișcare, și, de asemenea, ai exclus posibilitatea continuării negocierilor de pace dincolo de termenul de nouă luni. La 22 ianuarie, Abbas a spus că ar dori Rusia să joace un rol mai activ în cadrul negocierilor.

Pe 27 ianuarie palestinienii au reiterat faptul că nu ar permite staționarea coloniștilor pe teritoriul viitorului stat palestinian, afirmând că nu este o atitudine anti-evreică, deoarece coloniștii ar putea renunța la cetățenia israeliană și ar putea primii cetățenie palestiniană. Ca o completare a propunerii palestiniene SUA a declarat prin Martin Indyk că planul său va permite ca până la 80 % din coloniști să poată rămână în Cisiordania. De asemenea, tratatul de pace final ar putea oferi compensații pentru victimele ambelor părți din timpul conflictului istoric.

Pe 3 februarie 2014, Abbas a sugerat ca trupele NATO conduse de către SUA să patruleze viitorul stat palestinian în loc de cele israeliene, iar coloniști și soldații israelieni ar fi avut la dispoziție 5 ani să părăsească noul stat.

Într-o discuție purtată la Institutul din Washington pentru Politica din Orientului Apropiat, Martin Indyk a declarat că Netanyahu a demonstrat suficientă de flexibilitate pentru a a se putea semna un acord, dar care a fost subminat de membrii coaliției sale, care au continuat să anunțe formarea a noi așezări. În timpul vizitei sale din Orientul Mijlociu, Papa Francis a încercat să împace cele două tabere și să repornească procesul de pace prabușit, prin aprobarea statului Palestina, calificând situația în care se află cele două părți drept „inacceptabilă” și a emis o invitație către președinții israelieni și palestinieni să se alăture unei rugăciuni comune desfășurată la casa sa din Vatican. O întâlnire a fost programată în acest sens pentru 06 iunie.

În timpul celor nouă luni de discuții de pace Israel a reușit să stabilească un nou record de expansiune a coloniilor ajungând la aproape 14.000 de așezări recent aprobate. În aceeiași perioadă, totuși, a distrus peste 500 de structuri de palestinieni, inclusiv satul palestinian de la Khirbit Makhoul, unde au fost uciși 61 de palestinieni și peste 1000 răniți mai mult au fost arestați și aproximativ 4000 de palestinieni toate aceste evenimente având loc pe parcursul negocierilor.

Secretarul de stat american John Kerry a spus că în cazul în care negocierile de pace nu vor reuși există o posibilitate ridicată să izbunească o a treia intifadă. În ciuda tuturor eforturilor lui John Kerry, președintele palestinian Mahmoud Abbas a spus că în cazul în care „nu va exista nici un progres, de vină va fi Israel” și a dat vina pe Israel, spunând că „problema este cu partea israeliană ci nu cu noi”.

Ambasadorul UE în Israel, Lars Faaborg-Andersen a spus în cazul în care negocierile de pace eșuează, Israel va fi probabil acuzat de întreruperea lor. Ministrul de Finanțe al Israelului, Yair Lapid a declarat că țara ar putea fi vizată de un boicot costisitor din punct de vedere economic în cazul în care negocierile de pace cu palestinienii nu reușesc, deoarece preocupările legate de creștere izolării internaționale s-au mutat centrul scenei discursului public din Israel.

Concluzii

Astfel în momentul redactării acestei lucrări procesul de pace se află pe linie moartă și nu se pare că un rezultat pozitiv ar putea fi obținut în viitorul apropriat.

Lucrarea „ Procesul de Pace dintre Israel și palestinieni” este în legătură directă cu istoria culturală a lumii. Acest lucru se poate demonstra raportându-ne în primul rând la zona disputată de cele două tabere.

Țara Sfântă, Palestina sau Israel este o regiune încărcată cu o bogată istorie culturală. Este locul în care se află Orașul Sfânt, Ierusalim, centrul religios a celor 3 mari religii monoteiste, Islam, Creștinism și Iudaism. Mai sunt și orașele Nazareth și Beethleem care au o deosbită importanță în religia creștină.

Din punct de vedere al istoriei antice în Israel se regăsesc mai multe obiective cum ar fi cetatea Massada sau siturile arheologice din Fâșia Gaza și nu în ultimul rând ruinele templului evreu din Ierusalim.

Aceste vestigii antice sunt urmate de către cele medievale și anume fortărețele construite de către templieri sau Orașul Vechi al Ierusalimului. Arhivele orașului Ierusalim, reprezintă o comoară inestimabilă de documente cu caracter istoric, care în ansamblu contribuie la istoria culturală a lumii.

Pentru a progresa nu trebuie uitat trecutul, asta spune un vechi proverb, cu toate acestea actualul conflict din Țara Sfântă nu contribuie decât la deteriorarea sau distrugerea efectivă a acestor bucăți ale istoriei omenirii. Dacă s-ar obține pacea atunci echipe formate din specialiști internaționali cu siguranță ca ar venii cu scopul de a cerceta documentele și vestigiile din statul sau statele formate, ca urmare a procesului de pace.

Cu toate acestea în momentul de față datorită conflictului aflat în desfășurare, cu siguranță că imediat după integritatea fizică a civililor, au de suferit și aceste monumente care par a îi fi orbit pe liderii atât ai Israelului cât și ai Palestinei.