Pornitul Plugului Sarbatoarea Plugarului, Practici Magico Religioase

Pornitul plugului – Sarbatoarea plugarului, practici magico-religioase

Aratul și semănatul culturilor de cereale este lucrarea cea mai grea și mai importantă ce se face la începutul primăverii în fiecare gospodărie folosindu-se tracțiunea animală (boi, cai, vaci).

Fiecare gospodar își pregătește spre sfârșitul iernii uneltele pentru arat: plugul, grapa, sacii cu semințe. În prima zi când se iese la arat, are loc în fiecare gospodărie o ceremonie religioasă. Toată familia cu mic, cu mare, rostește în genunchi o rugăciune pentru a avea spor în muncă și pentru a obține roade îmbelșugate. Plugul și vitele de muncă sunt stropite cu aghiazmă și sunt înconjurate cu fum de tămâie. Se trage prima brazdă, însutită la pas, cu chiote de bucurie, de către cei din familie.

Pornitul plugului și ritualul tragerii primei brazde marchează, în fiecare an, începutul unei noi etape din ciclul agrar, având, înmod firesc, prelungiri ceremoniale ce vizează, în plan simbolic, bunăstarea și marchează sărbătorescul. Gesturile și faptele plugarul au profunde conotații și pot influența recolta viitoare în bine sau în rău. De aceea, bărbații, când merg la arat, trebuie sa fie curați, atât la haine, cât și la trup.

În majoritatea mitologiilor, plugul este simbolul fertilitații și al fecunditații, fiind folosit inițial în context ceremonial. Fierul plugului, imagine a masculinitații virile, penetrează brazda – simbol al feminitații germinative, răscolind pământul și unind bărbatul cu femeia, cerul cu lumea noastră, durerea cu viața. Dimensiunea sacrală a acestei unelte agricole este confirmată atât de scrierile lui Herodot despre sciții din Dacia și inițierea muncii sacre a pământului cu plugul de aur căzut din cer, precum și de poveștile populare ale românilor, în care Dumnezeu ia plugul de pe deal și îl muta pe cer, unde îl vedem și astazi în nopțile senine de vară. Nu trebuie sa uităm de obiceiul închiderii satului într-un cerc magic, protector, prin tragerea unei brazde de apărare împotriva duhurilor rele, în caz de epidemii sau invazii de lăcuste.

Plimbat ceremonial pe ulițele satului la cumpăna dintre ani, scos de sub streașină în luna lui Făurar (Februarie) pentru a fi curățat și ascuțit, apoi adus în fața casei în mod festiv de Mucenici pentru a anunța deschiderea ciclului sărbătorilor de primăvara, plugul patronează începutul anului nou agrar. "Pornitul plugului" reprezenta una dintre cele mai importante sărbatori ale satului românesc de odinioară. În comunitățile agricole exista și un repertoriu impresionant de cântece specifice, la loc de cinste aflandu-se "cântecele de plug".

Potrivit datului străbun, de ziua Mucenicilor (cei 40 de sfinți din Sevastia) în Ardeal, are loc pornirea simbolică a plugului. Așa cum susțin folcloriștii, sărbătoarea poartă numele de „Sâmbra plugului” și este consacrată agricultorilor. Acesta era momentul în care plugarii încheiau înțelegerile pentru întovărășire pe care le pecetuiau întotdeauna cu un chef de pomină. Petrecerea se organiza de bucurie că ritualul a reușit să fie împlinit, cu toate că „una dintre grijile strigoilor este să împiedice pe oameni la pornitul plugului”. (T. Pamfile)

Caracterul sacral al plugului reiese din unele legende mitice în care “Valul lui Traian” ar fi fost făcut de niște uriași cu puteri supraomenești (Novac cu fii săi), care au învățat locuitorii cum se face agricultura. O altă legendă spune că Dumnezeu, pentru a ușura munca oamenilor, le-a dat plugul și secera, considerată și ea unealtă cerească prin forma asemănătoare lunii. Așa cum relatează I. Evseev, citându-l pe L. Frobenius: „Cele dintâi utilizări ale plugului în agricultură au fost ceremonii, în desfășurarea cărora plugul era falusul vitei bărbătești care-l trăgea și care-și dăruia mamei-pământ, sămânța”.

În Bucovina, se așeza în curte o strachină cu apă sfințită la Bobotează, cu un mănunchi de busuioc uscat, un vas mai mic cu boabe de grâu, o mână de sare și un ciob de oală cu tămâie aprinsă. Vasele trebuiau ocolite de trei ori în sensul mersului soarelui pe cer, apoi se ocolea plugul și boii, stropindu-i cu apă sfințită și tămâindu-i, iar în final vasul cu tămâie se spărgea de coarnele lor, iar apa sfințită li se vărsa pe picioare.

După ce se încheia acest ceremonial, gospodarul făcea o brazdă circulară în curte sau în jurul casei, în timp ce restul familiei și ceilalți țărani stăteau tăcuți în genunchi. În tot timpul ceremonialului gospodarul nu avea voie să scoată nici un cuvânt ca să nu-i mănânce păsările și dăunătorii recolta. În alte regiuni, se arunca un ou în fața plugului, se punea un topor sau se răspândea în fața porții un făraș cu jăratic, pentru a trece boii peste el ca să fie iuți la arat. Înconjurarea de trei ori a plugului, afumarea lui cu tămâie și stropirea cu aghiasmă se făcea cu scopul ca atât plugarilor cât și vitelor să le meargă bine în tot cursul aratului și să iasă cu arătura în capăt tot așa voioși și sănătoși cum au intrat, să-i ferească Dumnezeu de rele, să nu iasă înainte vreun moroi sau strigoi ori vreo pocitură și să-l pocească, să rodească pâinea ce vor semăna-o, mai pe scurt să nu fie lipsă de nimic.

Tot în aceasta zi se obișnuia aprinderea focului echinocțial de Mucenici, care poartă și numele de Focul Sfinților. Oamenii văd acest foc ca un simbol al soarelui pe pământ, care are menirea de a arde anotimpul vechi, el reprezentând incinerarea simbolică a iernii și renașterea spiritului verii. În același timp are rol de purificare, precum și ritual magic prin care se credea că se ajuta soarele să depășească momentul crucial al echinocțiului, echilibrul perfect dintre lumină și întuneric, să-și recapete puterea și să-și reia noua coordonată pe bolta cerului, corespunzătoare anotimpului nou. Copiii obișnuiau sa sară peste aceste focuri pentru a fi feriți de boli în timp ce femeile presărau cenușă de jur-imprejurul gospodăriei în formă de cerc pentru a o proteja de șerpi.

În satele transilvăne, primul fecior care ieșea cu plugul la arat era numit ”Crai” si avea dreptul să judece și chiar să-i pedepsească pe cei leneși sau pe cei care au încălcat regulile comunitații, ignorând rânduiala satului. Această judecată făcută în fața bisericii duminica după masă, purta denumirea de datina Bricelatului. Totodată, existau nenumarate obiceiuri, superstiții și practici magice, legate de primul arat, unele dintre ele adevărate relicve ale unui cult arhaic agricol, de purificare și fertilitate. Țăranul, când băga plugul în brazdă, uda plugul ca să-i meargă bine, apoi, în noaptea de dinaintea muncii, nu se culca laolaltă cu femeia, nu da nimic din casa, iar dimineața se spăla și se ingrijea de el femeia ca să se îmbrace curat.

Dupa ce, în luna februarie, plugul era trecut prin foc de către fierarul (faurul) satului, era reparat, curățat și purificat, între plugari se încheiau înțelegeri pentru întovărășire la arat, iar în dimineața acestei zile plugul era scos în fața casei în mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sărbătorilor de primăvară, presărat cu numeroase obiceiuri.

În cadrul ceremonialului de scoatere a plugului, femeia din casa era principalul protagonist în desfășurarea practicilor. După aducerea plugului în fața casei, plugarii, de obicei doi la număr, stăteau cu capetele descoperite înaintea boilor sau a cailor, după caz, iar femeia ieșea din casă având într-o mână traista pentru plugari iar în cealaltă ținând un vas cu apă sfințită, tămâie și busuioc. Femeia se apropia de plug și de carul în care se aflau restul atelajelor specifice acestei lucrari agricole, le inconjura de trei ori, stropindu-le cu agheasmă și afumându-le cu tămâie. În timpul celor trei rotații executate în sensul mișcării soarelui, femeia rostea intr-o solemnitate deplină, urmatoarele:

"Cât de curată este tămâia și agheasma,

Așa de curați să fiți și voi

Și să umblați nedespărțiți la arat

Și nici când să nu dați peste vre-un strigoi

Sau moroi care să vă facă rău".

În fața animalelor de muncă se așeza un ou, în credința că dacă acesta va rămane întreg după pornirea carului, atunci și plugarilor le va merge bine pe toata durata plugăritului. Plugarii primeau traista cu mâncare, după care femeia vărsa agheasma rămasa în cofă la picioarele animalelor. Se obișnuia ca în coamele plugului să se pună acum și un colac împletit în opt, numit Creciun, păstrat în casă de la Crăciunul trecut, ca simbol al fertilitații.

„Semnificația oului aruncat este de origine precreștină, oul fiind considerat masura tuturor lucrurilor de început (ab ovo), el având aici rol protector în desfășurarea aratului.”

După acest moment plin de solemnitate, desfășurat în curtea casei, plugarii porneau către câmp sau către grădina din apropiere, unde marcau o brazdă simbolică, de pocinog (inceput) după care dezjugau și hrăneau animalele iar ei se ospătau în mod ritual pe brazdă.

În unele sate era obiceiul ca în această zi toate plugurile din sat sa fie adunate pe islazul sătesc unde, în fața mulțimii adunate, era chemat preotul care facea o slujbă de sfințire a apei și de stropire a fiecarui plug în parte, după care plugarii se indreptau către ogorul propriu pentru marcarea brazdei de început.

În tradiția populară se considera că în ziua de 9 martie sfinții mucenici se adună pentru a participa la o întrunire de dezghețare a pământului și de eliberare a căldurii, ei bătând, în acest scop, cu ciomegele în pământul înghețat.

Obiceiul consta în sărbătorirea primului gospodar care a ieșit primăvara la arat. Fiind vorba de primul arat, obiceiul avea numeroase implicații ritualice, magice, de stimulare a recoltei și de inaugurare a noului ciclu vegetal, cuprinzând rituri de fertilitate, rituri de apărare împotriva duhurilor rele, de apărare a viitoarei recolte, dar și implicații social-juridice prin distingerea primului plugar și pedepsirea celor care au neglijat îndatoririile obștești.

Cu câteva zile înaintea Paștilor se anunța, cu toată cinstea, cine a ieșit primul la arat. Preotul dădea binecuvântarea, iar câțiva flăcai stăteau la pandă să nu se închidă biserica, pentru a putea începe obiceiul. Cu o seara înainte, cei doi crai alegeau patru feșnici. Aceștia intrau în biserică, împreună cu sărbătoritul, craii si ceilalți feciori. Craii îl ridicau pe sărbătorit în mijlocul pronaosului (parte a bisericilor creștine, situată la intrare), sub roata vieții. După investire, sărbătoritul pleca imediat acasă, pentru a-și face pregătirile. Între timp, investirea în funcții continua: feșnicii ridicau pe cei doi crai, craii îi ridicau apoi pe fiecare dintre sfetnici, apoi sfetnicii ridicau pe ceilalți feciori, dându-le funcții, în raport cu numărul feciorilor prezenți.

După investirea în funcții, toata lumea se îndreapta spre casa sărbătoritului. Acesta și-a pregătit plugul, și îl punea pe o capră special pregătită – un fel de compas de lemn între brațele căruia îl așeza curmeziș, să nu ajungă coarnele jos, îl ducea lângă o gramadă de cioate în jurul cărora trasa un cerc, spațiu în care ascundea o monedă pe care feciorii trebuiau s-o găsească. Banul era ascuns fie într-o crăpătură a butucilor, fie la plug sau la jug, fie o ascundea la el și atunci trebuia să stea în cerc. Feciorii investiți în funcții soseau, împreună cu sătenii, la sărbătorit și se sfătuiau cum să caute moneda. Unii crăpau cioatele, alții desfăceau plugul, alții tăiau cu fierăstrăul. Când sărbătoritul observa că sunt pe cale sa găsească banul, încerca să fugă. Aceste fugi se repetau până ajungea la râu.

După ce găseseau banul, feciorii strigau: “Aicea-i banu’!”. Feciorii aduceau boii, îi puneau la jug, leagau curelele, ștergare și ciucuri roșii în coarne, câte un clopot și porneau cu toții la râu. Plugul era asezat pe așa-numita “capră” și avea o pătură de lână cu perină, ca să se poată așeza gazda. Cei doi crai, gazda și cămărașul duceau cu ei câte o sticlă de horincă. Pe drum, oamenii mai în vârstă încearcau să-i încurce pe feciori: luau, pe neobservate, resteiele (bare în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, cu care se închid laturile jugului pentru a reține grumazul animalului), cuiul de la osia teleguței sau de la tanja, de la roți sau dezleagau clopotele. În tot acest timp, sărbătoritul încerca sa fugă, feciorii trebuind sa fie cu ochii în patru. Dacă sărbătoritul reușea să ajungă la o sursă de apă (găleată plină, fântană, izvor) și se uda, obiceiul cădea iar feciorii nu-l mai duceau până la locul stabilit sa-l ude, ci il udau acolo, și atunci ei trebuiau sa plătească o anumită cantitate de vin sau țuică.

Ajunși la apă, craii îl duceau, la braț, pe sărbătorit, care se apleaca sa-i toarne, cu pumnii, apa pe cap. Și sărbătoritul lua apa în pumni și-i uda pe crai. Lumea striga: “Sa traiasca! Sa hie an bun si roditor!”. Dacă era vreme mai caldă, sărbătoritul era aruncat în râu.

După udat, craii scoteau sticla de horincă și închinau celor prezenți. Se întorceau tot cu cântare și veselie la casa celui udat, unde țineau petrecerea până se însera de-a binelea. Se servea horincă, vin, sarmale, prăjituri. Invitații mai de seama (preot, dascăli, primar) serveau masa în casă. Se facea joc, craii urmărind să nu joace fată cu bărbat însurat sau fecior cu nevastă, să strângă fata în brațe sau s-o sarute, încălcarea acestor interdicții fiind pedepsită cu lovituri la talpă. Și cei care greșeau în dans erau judecați și pedepsiți. Vinovatul era “arestat” de feșnici, care-l luau de spate și-l aduceau la vedere.

Un tribunal ad-hoc intra în funcțiune. Doctorul îl consulta dacă putea suporta pedeapsa, judecătorul dădea pedeapsa iar scăzătorul mai scădea din ea. Când sentința era definitivă, feșnicii îl țineau în brate cu fața în jos, cam la înălțimea de 1m., iar comarnicul trebuia să îi aplice loviturile la tălpi. Și fetele erau pedepsite cu maiul, dar mai blând.

Comarnicul arunca maiul peste cap, cât mai departe. De acum, feciorii aveau dreptul să meargă la fete, să umble noaptea prin sat etc. Până atunci, atât feciorii, cât și fetele, trebuiau să plece de la joc înainte de asfințitul soarelui.

Practicile descrise mai sus puteau fi întâlnite până în preajma celui de-al doilea razboi mondial. Odată cu instalarea comunismului, ele au disparut din obișnuința sătenilor, în special după ce aratul a început să fie executat cu tractorul pe pământul devenit proprietate colectivă.

Vechi superstiții de Mucenici:

– Cine nu ține această sărbătoare va boli 40 de zile.

– Legumele sădite de femei în grădină până să răsară soarele, vor rodi de 40 de ori mai mult și se nu vor putrezi toamna. Înaintea semănatului femeile trebuie însă să facă  40 de mătănii, 40 de mucenici și să pregătească 40 de lumânări pentru biserică.

– Apa de zăpadă sau ploaie strânsă în această zi e bună pentru dureri de cap și ochi, sau alte boli.

– Pâinea casei se împunge de 40 de ori cu o țeavă, pentru ca toți cei din casă să fie sănătoși. În unele regiuni, ca și la anul Nou se pune un ban, apoi pâinea este tăiată după numărul membrilor familiei și cine găsește banul va avea noroc.

– În unele regiuni fetele și flăcăii merg la câmp să strângă rădăcină de “Iarbă Mare” bună pentru vrăji și leacuri. Cine găsește o rădăcină mare și întreagă, e semn că va avea nevastă/bărbat frumos.

– Ca să ferești vitele de șerpi sau nevăstuici, de boli și animale de pradă le ungi cu mujdei de usturoi.

În concluzie, indiferent că este sărbâtorită pe 9 martie (Sâmbra plugului), 15 martie (Ziua zeiței Anna Perenna) sau 23 aprilie (Udătorul) , „pornitul plugului” își păstrează semnificația ca început a unei noi etape din ciclul agrar.

Bibliografie:

Gh. Rusu Togan – Viziuni străvechi

R. Vulcănescu – Mitologie română

T. Pamfilie – Dușmani și prieteni

I. Evseev – Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale