Populatia Reptilelor din Republica Moldova

Cuprins

Introducere

2. Reptilele – animale poichiloterme

Șopârlele – populație de animale poichiloterme.

Șerpii.

Broasca țestoasă de baltă.

Caractere generale ale populației reptilelor din Republica Moldova.

Particularitățile biologice ale șopârlelor.

Particularitățile biologice ale șerilor.

Particularitățile biologice ale broaștelor țestoase de baltă.

Arealul reptilelor din Republica Moldova.

Concluzii

Bibliografie

1. Reptile animale poichiloterme.

Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte diverse și colorate, reprezentate pe fiecare continent, cu excepția Antarcticii. Cele mai bine cunoscute reptile sunt probabil șerpii și șopârlele, pur și simplu pentru că au o arie de răspândire mai mare decât crocodilii, broaștele țestoare și iguanele, care intră totuși și ele în clasa Reptilia. Adevărul este că mulți oameni nici nu știu că broaștele țestoase sunt reptile. Au fost descrise peste 7 000 specii de reptile, majoritatea trăind în regiunile tropicale și sub-tropicale.

Toate reptilele au corpul acoperit cu solzi. Carapacea broaștei țestoase este alcătuită dintr-un grup de solzi care au crescut și s-au întărit mai mult.

Reptilele sunt aproape întotdeauna ușor de identificat, datorită unor caracteristici comune care le deosebesc cu ușurință de alte animale terestre sau semi-terestre. Cel mai evident semn că un animal este reptilă îl constituie pielea cu solzi care acoperă cea mai mare parte a corpului. Toate reptilele au un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să-și dezvolte acești solzi pentru scopuri specifice. Carapacea unei broaște țestoase este pur și simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriți și întăriți, care au evoluat pentru a-și proteja "proprietarul". Alte reptile au solzii atât de mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul liber.

Toate reptilele sunt vertebrate și respiră aer (chiar și cele care își petrec în apă o mare parte a vieții). Aproape toate au patru membre, deși în cazul șerpilor și al unor șopârle aceste membre nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt animale amniotice, ceea ce înseamnă că embrionul care se dezvoltă este protejat de o serie de membrane și o cochilie dură, care împiedică oul să se usuce, oferindu-i în același timp o formă de protecție împotriva animalelor de pradă.

într-o oarecare măsură, reptilele se definesc și prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de bine ca și prin cele pe care le au. Spre deosebire de mamifere și păsări, care au evoluat tot din reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea mai mare parte incapabile să-și regleze temperatura propriului corp și, în acest scop, depind de condițiile de mediu. De asemenea, reptilele nu au blană sau pene.

Reptilele sunt animale extrem de adaptabile, care au evoluat astfel încât să ocupe o uimitoare diversitate de habitate. Ele trăiesc pe toate continentele, mai puțin în Antarctica. Cele mai multe țări au cel puțin o specie de reptilă terestră. Reptilele se găsesc în absolut orice tip de mediu, de la cele mai uscate și mai aride deșerturi până la cele mai umede păduri tropicale. Sunt în special răspâite în regiunile tropicale și subtropicale din Africa, Asia, Australia și cele două Americi, pentru că aici temperaturile sunt mai ridicate și există o mare diversitate de specii cu care se pot hrăni.

Șopârla australiană este înarmată cu falduri de piele în jurul capului, pentru a avea un aspect mai agresiv în fața prădătorilor.

Multe specii de șerpi și șopârle trăiesc în arbori, dar altele preferă să trăiască pe sol, în mlaștini sau în câmp deschis. Există specii precum țestoasele sau șerpii marini care își petrec aproape toată viața în largul oceanului. Cum reptilele au nevoie de căldura mediului, aria de răspândire a acestora este limitată de temperatură și ele sunt din ce în ce mai puțin răspândite pe măsură ce ne apropiem de poli. Chiar și în zonele cu ierni grele și perioade îndelungate de frig, există însă multe specii de reptile, care rezistă datorită capacității de hibernare.

1.1 Șopârlele – populație de animale poichiloterme

Șopârlele sunt răspândite astăzi pe tot uscatul, cu excepția Antarcticii și a unor regiuni arctice [5]La sfârșitul Cretacicului, acum aproximativ 65 de milioane de ani, șopârlele au supravețuit, iar dinozaurii și alte reptile mari au disparut. Cu mai bine de 4 000 de specii, ele sunt cel mai numeros grup de reptile existent. Deși cea mai mare șopârlă, dragonul-de-komodo, atinge impresionanta lungime de 3 m, puține șopârle sunt mai mari de 30 cm, dimensiunea fiind unul dintre motivele supraviețuirii lor. Șopârlele au de obicei nișe limitate la un habitat specific, deoarece munții și apele constitue bariere semnificative în calea deplasării lor.

Șopârlele sunt probabil, cele mai răspândite, mai de succes și mai variate specii de reptile care trăiesc în prezent. Ele fac parte din clasa Reptilia, subclasa Diapsidia, supraordinul Plagioterma, ordinul Squamata (Lepidosaura), subordinul Lacertilia (Sauria), în care sunt încadrate 26 de familii cu peste 4000 de specii, care trăiesc în orce tip de mediu, (de la cel arboricol la cel deșertic), cu excepția climatului polar.[3, p. 102]

Reptilele sunt vertebrate tetrapode [4]care au aparut in fauna terestra in perioada Carbonifera a erei Pleozoice si au atins apogeul dominatiei in era Mezozoica.Reptilele din fauna actuala sunt exclusiv terestre cu unele exceptii. Ele nu mai revin in mediul acvatic pentru reproducere, avand in structura lor caractere multiple care reprezinta adaptari la viata terestra. Sunt animale poikiloterme, temperatura corpului variind sensibil fata de cea in zonele cu clima calda, putinele specii din regiunile temperate hiberneaza in sezonul rece. Corpul lor, mai mult sau mai putin masiv, este inzestrat cu 4 picioare (membre) pentadactile ale caror degete se termina cu gheare, deși exista și specii de șopârle fără picioare, care și-au pierdut membrele posterioare.[3, p. 103].

Șopârlele variaza mult ca dimensiuni, de la cel putin 2 cm, cum este gecko-ul pitic, la peste 3 m, cum este dragonul de Komodo.

a

b

Fig. 1. Aspectul morfologic al șopârlei (a b).

Ele mănâncă orce, de la insecte la capre și, în anumite cazuri, își pot schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj. Șopârlele se deosebesc de șerpi, în principal, prin prezența picioarelor (Fig. 1), și structura specială a centurilor (Fig. 2). Majoritatea șopârlelor au patru picioare cu câte cinci degete fiecare, deși exista și specii de șopârle fără picioare, care și-au pierdut membrele posterioare. Șopârlele se deosebesc de șerpi, în principal, prin prezența picioarelor (Fig. 1), și structura specială a centurilor (Fig. 2). Majoritatea șopârlelor au patru picioare cu câte cinci degete fiecare, deși exista și specii de șopârle fără picioare, care și-au pierdut membrele posterioare.

Fig. 2 Centura scapulara la șopârlă: c – coracoid; cl – clavicula; co – coaste; cu – cubitus; h – humerus; ic – interclavicular; o – omoplat; pc – precoracoid; r – radius; s – stern; ssc – suprascapular [3, p.103].

Pe laturile capului sunt prezente deschizături pentru urechi, timpanul aflându-se la nivelul pielii. Ochii sunt acoperiți de pleoape mobile, iar în sclerotica cartilaginoasă se găsesc plăci osoase (Fig. 3), de exemplu la chelonieni.

Simțul văzului este cel mai dezvoltat. Maxilarele sunt mai puțin flexibile, față de cele ale șarpelui.

Fig. 3 Ochiul la șopârlă: 1 – corpi ciliari; 2 – bureletul cristalinului; 3 – umoarea apoasă; 4 – cristalinul. 5 – corneea; 6 – irisul; 7 – pleoapa; 8 – corpi ciliari; 9 – ,ucoasa conjuctivală; 10 – glanda lui Harder; 11 – coane papiliare; 12 – nervul optic; 13 – cartilaj sclerotic; 14 – retina; 15 – umoarea sticloasă; 16 – coroida; 17 – oselet clerotic; 18 – mușchi ciliari; 19 – sclerotica [3, p. 103].

Membrele sunt situate latero-ventral si nu ridica de la sol restul corpului. Ele servesc pentru sprijin pe substratul pe care se tarasc.La unele reptile adaptate secundar la viata acvatica (broastele testoase) membrele sunt transformate in palete pentru inot, iar la serpi,

acestea au disparut sau sunt rudimentare, locomotia facandu-se prin tarare.

Reptilele au un tegument sarac in glande secretoare, de aceeea el este uscat si impermeabil ca rezultat al adaptarii la viata terestra. Patura externa a epidermei este cornoasa, groasa si apara corpul de uscaciune. De asemenea produce solzi, scuturi si placi cornoase cu rol de protectie. La crocodili si broaste testoase, derma tegumentului produce placi osoase, care dubleaza scuturile cornoase, formand o adevarata armatura care uneori este extrem de dura. Datorita acestor formatiuni epidermice si dormice, in perioada de crestere are loc naparlirea, sub forma de exuvie (teaca continua la serpi) sau sub forma de petice (la soparle). Exceptie fac testoase si crocodilii care nu naparlesc.

Pielea la șopârle este încrețită, cu solzi carenați sau netezi. Solzii pot fi înlocuiți papile, tuberculi sau spini. Pe cap pielea formează scuturi, ca uneori sunt ca niște creste care se prelungesc în lungul spatelui pînă la coada. [3, p. 104].

Tegumentul reptilelor contine pigmenti care dau culoarea corpului si care nu se modifica in functia de variatia cromatica a mediului. Fac exceptii unele specii de soparle la care pigmentii sunt localizati in cromatofori, iar culoarea corpului se modifica in concordanta cu cea a mediului asigurand camuflarea animalului (cameleonul).

Coloana vertebrala este formata din vertebre amficelice la reptilele inferioare si notocordul persista toata viata, vertebre de tip procelic la reptilele superioare iar coarda dorsala nu persista si la adult. Craniul este articulat printr-un singur condil occipital de primele vertebre cervicale. In alcatuirea coloanei vertebrate se afla cele 5 regiuni: cervicala, dorsala, lombara, sacrala si caudala. Exceptie fac serpii ale caror member sunt reduse sau au disparut iar coloana vertebrala nu prezinta aceasta impartire. Reptilele sunt primele vertebrate la care se diferentiaza primele 2 vertebre cervicale, atlas si axis. Atlas are forma unui inel care se invarte usor in jurul apofizei odontoide a axisului asigurand o mare mobilitate capului. Vertebrele dorsale poarta coaste articulate ventral cu osul stern (lipseste la serpi). Regiunea lombara este formata dintr-un numar variabil de vertebre, cea secrala din din 2-3 vertebre care au apofize transverse iar caudala are numar mare de vertebre.

Vertebrele codale au de regulă, la mijlocul lor, cîte un disc cartilaginos, care permite ruperea cozii, în caz de pericol. Astfel, sopârlele capă cu viață, iar coada se regenereză în următoarele saptămâni. Șopârlele sunt renumite pentru viteza lor de mișcare și capacitatea de a se cățăra sau de a alerga peste orce obstacole din drumul lor, cea ce le ajută să evite mulți dușmani. De asemenea, când sunt amenințate, multe specii pot să își lase coada atacatorului.

Deși în general, sunt inofensive, multe specii sunt gata să miște, cînd sunt capturate. Două specii, sopârla mexicană și Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de șerpi, deși reprezintă un pericol relativ redus pentru om.

Coastele care se articulează la nivelul sternului se numesc adevarate, iar celelalte flotante. Sistemul nervos și organele de simț sunt mai evoluate decât la anfibieni, emisferele cerebrale sunt mai voluminoase. Bulbii olfactivi bine dezvoltați iar simțul tactil și vizual de asemenea.

In plus la unele specii se află organe termoreceptoare cu care depistează hrana in timpul noptii. Tubul digestiv incepe cu cavitatea bucala in care se afla dintii dezvoltați pe falci, pe oasele palatine, pe vomer si pe oasele pterigoide. Chelonienii au falcile prevazute cu trei cornoase care au aspectul unui cioc tăios. Dinții reptilelor apartini urmatoarelor tipuri: tipul de dintre acrodont reprezinta dinți fixați la extremitatea distală a falcilor (sopârle); tipul pleurodont are dinti fixați pe partea internă a falcilor intr-uul digestiv incepe cu cavitatea bucala in care se afla dintii dezvoltați pe falci, pe oasele palatine, pe vomer si pe oasele pterigoide. Chelonienii au falcile prevazute cu trei cornoase care au aspectul unui cioc tăios. Dinții reptilelor apartini urmatoarelor tipuri: tipul de dintre acrodont reprezinta dinți fixați la extremitatea distală a falcilor (sopârle); tipul pleurodont are dinti fixați pe partea internă a falcilor intr-un șant (la serpi) si dinții de tip tecodont fixați in elveole dentare (la crocodili). Reptilele veninoase au anumiți dinti, de regula fixați pe maxilar care sunt in legatura cu glandele veninoase; ei au un canal (la vipera) sau un șant (la sarpele cu ochelari) prin care se scurge veninul. Șopârlele si șerpii au in cavitatea bucala o limba subțire bifidă (bifurcata la varf) si extrem de mobilă care poate fi proiectată mult in afară. La nivelul mucoasei laringelui sunt cute transversale, care formează coardele vocale. Limba (Fig. 4 ) este lungă, bifidă și protactilă la Lacertidae și scurtă și cărnoasă la Geconidae și Igonidae.

Fig. 4 Limba la cameleon: 1 – osul hioid; 2 – limba. [3, p. 104].

Pe planșeul cavitatii bucale se afla orificiile nazale interne (coane). Șerpii au o gura extensibila. Cavitatea bucala se continuă cu faringele care comunica lateral cu camerele timpanice. Esofagul este lung si dilatabil iar in continuarea lui se afla stomacul de forma alungita. Intestinul este diferențiat in subțire si gros si se deschide printr-un rect in cloac alaturi de conductele urinare si genitale. Cloacul comunica cu exteriorul prin orificiul anal. Organele interne sunt asemănătoare cu a altor reptile (fig. 5).

Fig. 5 Organizarea internă la Lacerta agilis: a.c.d. – artera carotidă dreaptă; a.c.s. – artera carotidă stângă; a.d. – atriu drept; a.s. – atriu stâng; a.h. – aparatul hioidian; c.a.d. – cârjă aortică dreaptă; c.a.s. – cârjă aortică stângă; cc – canal carotidian; f – ficatul; i.g. – intestinal gros; i.s. – intestinalul subțire; md – mandibulă; o – ouă; o.cl. – orificiul cloacal; od – oviduct; ood – orificiile oviductelor; o.u. – orificiile uretrelor; ov – ovar; p – pancreasul; p.o. – pâlnia oviductului; p.s. – pulmonul stâng; r – rectul; s – stomacul; t – timusul; tr. – traheea; v – ventriculul; vu. – vezică urinară.[3, p. 104]

Aparatul respirator are in alcătuire căile respiratorii care incep cu fosele nazale, apoi faringe, laringe, trahee si bronhiile ce patrund in plaman. Ca urmare a adaptării la respirația aeriana, plaminii au o suprafața mare de schimb iar respirația este de tip toracal realizandu-se prin mișcări de ridicare si coborâre a cutiei toracice. Circulația sângelui este la fel ca la amfibieni, inchisă, dublă și incompletă. Inima este tricamerală, formată din 2 atrii si un ventricul in care se schițeaza un sept ventricular care la crocodili va separa complet cele 2 ventricule, aparând pentru prima data in seria animală o inima tetracamerală. Reptilele au 2 arcuri aortice, stang si drept, care se deschid separate in ventricul unde sângele se amestecă. Excretia se realizeaza prin 2 rinichi care se deschid prin 2 uretere in cloac. Putine specii au si vezica urinara.

Legat de viata terestră, apar unele elemente de adaptare in dezvoltarea embrionului. Reptilele se inmulțesc prin oua care rezultă in urma fecundației interne. Masculii au 1-2 organe copulatoare. Ouăle sunt depuse in cuiburi pe locuri uscate si insorite sau îngropate in nisip, sunt protejate de o coaja pergamentoasă sau calcaroasă;

Embrionul care se dezvoltă in ou are o anexa embrionară numita amnios, un sac plin de lichid care protejază contra socurilor si o a doua anexa embrionară numită alentoida cu rol în respirația si excreția embrionului.

1.2 Șerpii.

Șerpii sunt animale poichiloterme, considerent pentru care temperatura este un factor determinant în ecologia lor. În mod obișnuit, sub 6 oC șerpii devin inactivi, iar dacă temperatura scade sub 2 oC, ei cad în amorțire. În schimb, temperaturile foarte ridicare, ce depășesc 40 oC sunt insuportabile pentru șerpi. Obișnuit, în zonele temperate, șerpii hibernează începând cu luna octombrie și până în primăvară, în aprilie, ei nu se mai trezesc. O dată cu scăderea pronunțată a temperaturii, șerpii se retrag în galeriile săpate în pământ, în peșteri sau în alte cavități naturale profunde.

Răspândirea șerpilor sub raportul altitudinii este extrem de variată, începând din apele marine sau continentale și până în munți, la înălțime de peste 3500 metri. Majoritatea speciilor de șerpi sunt terestre, trăind în păduri, liziere, stepe, deșert, fânețe, zone stâncoase, având o viață de suprafață, cât și subterană, unde de cele mai multe ori își au adăpostul. Șerpii sunt, în general, sunt solitari și trăiesc izolați, cu excepția perioadelor de reproducere, și respectiv, a hibernării, când se grupează. Marea majoritate a speciilor de șerpi sunt carnivore vânând cu predilecție broaște, șopârle, arici, rozătoare, păsări, pești și alte vețuitoare de talie mică, atât de uscat, cât și acvatice. Dușmanii naturali ai șerpilor sunt păsările răpitoare de zi și de noapte, unele păsări de baltă, unele mamifere terestre, dar mai ales paraziții, reprezentați de diferite specii de viermi și căpușe. Omul este deasemeni un dușman important, care uneori doar, la simpla pronunșare a cuvântului șarpe, reacționează brusc, cu antipatie, teamă și brutalitate.

Tegumentul.

Învelișul extern la șerpi (fig. ?) este alcătuită dintr-un strat cornos bine reprezentat (stratum corneum) care oferă protecție mecanică și menține hidratarea adecvată a țesutului subcutanat.

Fig. ? Tegumentul la reptile

1 – stratul mucos; 2 – stratul cornos; 3 – corion; 4 – celule pugmentate; 5 – glandă mucoasă; 6 – glandă granulată; 7 – vas sanguin; 8 – secreția glandulară.

Pentru a permite mobilitatea corespunzătoare, stratum corneum este alcătuit din solzi de dimensiuni diferite, separați prin zone de tegument mai puțin cheratinizate. La șerpi, partea dorsală a corpului este acoperită cu straturi transversale de solzi mărunți, dispuși longitudinal prezentând un aspect asemănător țiglelor de pe suprafața unui acoperiș. Partea ventrală este acoperită până la cloacă de un singur strat de solzi lați. Cloaca este închisă de o formațiune solzoasă anală, fiind urmată de două rânduri de solzi dispuși la nivelul cozii.

Năpârlirea.

Năpârlirea este un fenomen fizioleogic periodic prin care reptilele își schimbă învelișul exterior, astfel, încât țesuturile păstrează în permanență prospețimea și pigmentație vie și atrăgătoare. Toate reptilele își schimbă pielea, o dată cu creșterea, dar modul de desfășurare este diferit, în funcție de temperatura și umeditatea mediului ambiant, hrana pe care o consumă și viteza de creștere. Astfel, la șopârle, năpârlirea se produce parțial; unele specii năpârlesc la intervale scurte de timp ( la fiecare două săptămâni), datorită creșterii foarte rapide, iar altele grăbesc năpârlirea prin consumarea pielii care se deprinde. Șerpii își schimbă toată pielea o data. (fig. ??) Astfel, năpârlirea este completă și include pielea de pe cap și chiar cea din jurul ochilor (ochelarii) și se poate produce de mai multe ori pe an, (la juvenili chiar o dată pe lună). În timpul năpârlirii, celulele pielii noi migrează spre exterior accelerând desprinderea tegumentului vechi, care își pierde treptat luciul și devine mat și opac. Apropierea năpârlirii la șarpe este semnalată prin tulburarea ochilor care își schimbă treptat culoarea devenind bleu, datorită limfei care se infiltrează în ochi. În timpul năpârlirii șerpii refuză să se hranească. Durata medie a unei năpârliri complete este de 7-14 zile. Pentru ca năpârlirea să se producă în mod normal, la șerpii din captivitate se va asigura substratul corespunzător (pentru frecarea corpului) și umeditatea mai ridicată din vivariu ( 95%). Dacă năpârlirea nu este completă, se rup bucăți din piele și apar probleme de sănătate. Năpârlirea parțială la nivelul corpului și a ochilor poate afecta vederea ducând chiar la orbire. În perioada năpârlirii, unii șerpi sunt iritabili și temperamentali și, dacă sunt luați în mână sau manevrați brutal, pot lovi sau mușca violent. Pentru a grăbi năpârlirea șarpele poate fi introdus, (cu multă atenție), într-un vas cu apă caldă sau înfășurat într-o pânză de bumbac înmuiată în apă caldă, iar bucățile de piele care rămân agățate de noul tegument se pot îndepărta cu o pensă.

Fig. ?? Năpârlirea completă la șarpe

Scheletul

La șerpi, neuro craniul este alcătuit din oase care formează o cutie compactă, în timp ce restul oaselor capului sunt mobile, fixate prin ligamente, (Fig. ???). Oasele madibulare sînt oase lungi și subțiri unite între ele pruntr-un ligament, alcătuind astfel maxilarul inferior. Osul mandibular este format din oase dentare și osul mare (rezultat la rândul său prin fuziunea oaselor angulare, articulare, supraangulare, prearticulare) și se articulează cu osul pătrat, ( care este lung și foarte mobil) în regiunea posterioară care la rândul său se articulează cu osul supratemporal. Această din urmă este fixat exclusiv prin mușchi și ligamente la oasele cutii craniene.

Fig. ??? Craniul la șarpe

A – vedere laterală; 1- bazioccipital; 2 – occipital lateral; 3 – os pătrat; 4 – columella auris; 5 – prootic; 6 – pterigoid; 7 – supratemporal; 8 – parietal; 9 – postfrontal; 10 – premaxilă; 11 –maxilă; 12 – palatin; 13 – transvers; 14 – septomaxilar; 15 – nazal; 16 – prefrontal; 17 – dentar.

B – vedere dorsală; 1 – supraoccipital; 2 – occipital lateral; 3 – os pătrat; 4 – pterigoid; 5 – supratemporal; 6 – transvers; 7 – parietal; 8 – frontal; 9 – postfrontal; 10 – prefrontal; 11 – premaxilă; 12 – maxilă; 13 – septomaxilar; 14 – nazal.

Oasele: mxilar, palatin și pterigoid sunt oase mobile cu posibilitatea de deplasare atât anterior cât și posterior. Osul premaxilar este fixat la osul nazal. Acestă conformație dă o mare mobilitate fălcilor permițând șerpilor să înghită o hrană mult mai voluminoasă decât deametrul corpului lor Fig. ????. La nivelul oaselor palatin, pterigoid și dentalia se găsesc numeroși dinți subțiri, ușor orientați spre posterior. La vipere oasele maxilare poartă cei doi dinți veninoși mari și prevăzuți cu canale de eliminare a veninului din glandele veninoase (Fig. ?????), alături de care se află dinții de rezervă. Atât dinții veninoși cât și ceilalți se schimbă la 6 săptămâni cu dinți de rezervă.

Fig. ???? Înghițirea hranei de către șarpe

Fig. ????? Aparatul veninos la șarpe

1 – glanda veninoasă; 2 – canalul glandei veninoase; 3 – dinte veninos; 4 – limba;

Dispariția membrelor la șerpi, a avut ca rezultat uniformizarea vertebrelor trunchiului, iar alungirea corpului s-a facut paralel cu creșterea numărului vertebrelor (200-400). Toatea vertebrele poartă coaste, afară de atlas și de vertebrelor cozii. Acestea, în schimb, au arcuri hemale. Coastele se prind pe vertebre cu un singur cap. Sistemul lipsește la toți șerpii, ca o adaptare la înghițirea prăzii întregi.

Sistemul nervos central și organele de simț.

Sistemul nervos central la reptile, (Fig. ??????) este simplu scurtat și anume: telencefal, diencefal, mezencefal, cerebel și medulla ablongata. Telencefalul servește coordonării instinctelor, iar diencefalul intervine în reglarea funcțiilor vegetative și anume în termoreglarea și în comportamentul sexual. La nivelul mezencefalului sunt prelucrate informațiile optice.

Fig. ?????? Encefalul la reptile

A – vederea dorsală; B – vederea ventrală; C – vederea laterală.

1 – bulb olfactiv; 2 – tractus olfactiv; 3 – emisferă cerebrală; 4 – șob optic; 5 – epifiza; 6 – creierul intermediar; 7 – tractus optic; 8 – infundibulum; 9 – hipofiza; 10 – creierașul; 11 – măduva spinării.

Cerebelul coordonează activitatea sistemului muscular. La nivelul măduvei (medulla oblongata) iar nașterea nervul vag ce reglează funcțiile organelor interne. Măduva spinării se întinde până aproape de vârful cozii.

Simțul mirosului. Reprezintă cea mai importantă funcție senzorială la șerpi. Intervine în găsirea și recunoașterea prăzii, a partenerului sexual și a dușmanilor. Celulele specializate se află distribuite în epiteliul mucoasei nazale, dar mai ales la nivelul organului lui Jacobson (organ vomeronazal). Fosele nazale, mult lărgite în spțiul găurilor nasului, se deschid în faringele posterior. Funcția nasului în miros este minimă. Organul lui Jacobson reprezintă un organ pereche, situat dedesubtul foselor nazale și care comunică cu palatul anterior prin două orificii. În repaus, cele două vârfuri ale limbii pătrund în orificiile organului vomeronazal, care este căptușit cu epiteliu prevăzut cu celule senzoriale. Șerpii colectează informațiile din mediul exterior prin fluturarea limbii. Mirosul este autat de mișcarea ritmică înainte și înapoi, în sus și în jos a limbii care ”aspiră,, și împinge aerul către partea de jos a camerei olfactive unde se găsește organul lui Jacobson conexat prin intermediul nervilor, la lobii olfactivi ai creierului. Cârnd un șarpe flutură limba, în realitate el miroase. Prin introducerea vârfului limbii în orificiile organului Jacobson se transportă particolele olfactive din mediul esterior spre epiteliul olfactiv care este acoperit de un film lichid ce le solubrizează, proces la care participă, se pare, și secreția lacrimară. Când gura este închisă,informațiile din mediul extern sunt recepționate, proiectând limba la exterior printr-un orificiul al botului, gaura rostrală. Astfel organul lui Jacobson deține un rol esențial în exercitarea simțului mirosului. Organul lui Jacobson este important și în reproducere, în recunoașterea partenerului. Celulele tactile se află dispuse la nivelul limbii, dar și a pielii, în special în zona extrem cefalică. Celulele senzoriale gustative se află la nivelul limbii dar și în restul cavității bucale și la nivelul tecilor dinților solenoglifi.

Simțul văzului. În general reptilele au simțul văzului slab dezvoltat. Pleoapele șerpilor fuzionează fomând o membrană de protecție (lunetă) a globilor oculari, (Fig. 7) ce a dus la multe iunterpretări eronate (recum șerpii ar hipnotiza prada).

Fig. 7 Ochiul la șarpe

Șerpii reacționează din punc de vedere optic îndeosebi la mișcări. Un om care se deplasează rapid, poate fi apreciat de la o distață de 10 m de o Vipera berus. La distanțe mici, de până la 50 cm, Vipera brus reacționează și la mișcări mai lente.

Simțul auzului. Șerpii nu prezintă ureche externă dar membrana timpanică, urechea mediu (cavitatea timpanică) și trompa lui Eustache, inclusiv urechea internă, sunt bine dezvoltate. Percepera undelor sonore nu este posibilă, deci șerpii nu au auz. Urechea internă este deosebit de sensibilă la vibrațiile terestre ce se transmit prin intermediul maxilarului inferior și a osului transversum, prin singurul oscior auditiv existent, spre collumela auris (urechia auditivă). Distanța de la care percepe astfel de vibrații depinde de geomorfologia și natura terenului. Viperele berus aflate pe pământ umed, în luna iunie, percep de la 12 m distanță persoanele aflate în mișcare, reacționând prin ridicarea capului, încolăcire și tentativă de retragere spre adăpost. Există însă și un fenomen de obișnuință la unele vibrații, cum ar fi de exemplu deplasarea mașinelor (camioanelor) pe terenul din apropiere. Este știut faptul că șerpii percep câmpuri fizice care nu sunt înregistrate de aparatele de seismologie. În Japonia, că ieșirea în masă a șerpilor din ascunzișuri, prevestește declanșarea unui cutremur în zilele următoare.

1.3 Broasca țestoasă de baltă.

Genul Emys face parte din familia de țestoase Emydidae, cunoscută sub numele de “țestoasele de apă din Lumea Nouă”. Membrii genului ating o lungime a carapacei de maxim 240 mm. Ele ajung la o lungime a carapacei de 120-160 mm și la o greutate maximă de 500-600 de g. În unele localități din sudul arealului ca de exemplu pe coasta Dalmașiană, în insulele Peloponnes și Kefallinia (Grecia), în Sicilia și pe coasta Liguriană, țestoasele au dimensiuni sub 100- 120 mm. Aici, de obicei țestoasele de apă nu hibernează și astfel nici nu investesc în procesul de depozitare a grăsimilor, deci pot rămâne de mici dimensiuni. Însă dimensiunile reduse pot fi și rezultatul condițiilor suboptime din regiunea aridă. În aceste areale majoritatea corpurilor de apă folosite seacă vara, țestoasele și pierd habitatele acvatice, zonele de vânătoare și sursele de hrană și astfel sunt nevoite să estiveze. În unele cazuri dimensiunile reduse pot fi și rezultatul izolării genetice. În concluzie dimensiunile mici ale țestoaselor pot fi cauzate atât de condițiile optime cât și cele suboptime din regiunea ocupată. Studiile morfologice au dovedit că o altă tendință de creștere în dimensiuni a țestoaselor: țestoasele de apă din est cresc la dimensiuni mai mari decât cele din vest. Țestoasa de apă europeaă, Emys orbicularis, ajunge la o lungime a carapacei ce depășeste rar 230 mm. Greutatea maximă măsurată este de 1200-1500 g. Aceste dimensiuni sunt atinse mai ales în populațiile nordice ale speciei. În nord supraviețuirea exemplarelor depinde de dimensiunile mai mari atinse. O țestoasă de apă de dimensiuni mari rezistă mai șor în condițiile unei clime reci. Această rezistență este dată și de capacitatea de depozitare a unei cantități mai mari de grăsime. Un corp de dimensiuni mai mari depozitează căldura un timp mai îndelungat fiind mai puțin afectat de schimbările bruște de temperatură. Această rezistență termală salvează deseori viața țestoaselor de apă. Exemplarele surprinse de o scădere bruscă a temperaturii reuțesc să se adăpostească la timp înainte de înrăutățirea definitivă a condițiilor climatice. Contrar, exemplarele din regiunea mediteraneană sunt de dimensiuni mai mici.

Fig. 19 Variații de formă și colorit la femele de țestoase de apă europene. Dimensiunea țestoaselor prezentate crește dinspre stânga spre dreapta și de la rândul de sus spre rândul de jos. Conform caracterisiticilor acestor țestoase nu există corelație între lungimea și forma carapacei. Astfel forma eliptică sau de “pară” apare fãră regulă la țestoase de diferite dimensiuni. Coloritul țestoaselor variază de la un model puțin pătat spre unul bine pătat, și de la un model punctat spre unul striat.

FORMĂ ȘI ASPECT

Privită de sus carapacea țestoasei de apă are o formă rotunjită, “orbiculară” spre eliptică, țeștă. Exemplarele tinere sunt aproape rotunde, în creștere se lungesc și ajung la o formă eliptică. Partea posterioară a carapacei se lățește ușor ca rezultat a scuturilor marginale mai late. Această structură tip “aripă de rachetă” împreună cu forma eliptică și țeșită a carapacei contribuie la structurarea unei forme hidrodinamice. Forma carapacei prezintă un grad mare de variabilitate individuală (vezi figura 19). Un studiu morfologic efectuat pe populațiile de țestoase de apă italiene a dovedit că forma exemplarelor care trăiesc preponderent în ape stătătoare a evoluat spre o formă eliptică și bombată. Această constituție le ajutã la o deplasare mai lină. Contrar, țestoasele din apele curgătoare line sau relativ repezi, au evoluat spre o formă rotundă și țeșită, ce le protejează de presiunea curenților de apă. Carapacea este acoperită de plăci cornoase (solzi) mari. Constelația caracteristică a carapacei constă dintr-o placă nucală, din 5 plăci vertebrale, 4-4 costale ți 11- 11 marginale. Apar deseori și exemplare cu constelaăie diferită de plăci. Aceste constelații aberante se consideră a fi rezultatul unor factori de stres din timpul dezvoltării embrionare. Exemplarele tinere prezintă dorsal o carenare a carapacei care dispare la exemplarele adulte (figura 28). Plastronul este plat (spre concav la masculi) și este formată din 6 perechi de plăci (figurile 26-27 și 28-31). La juvenili persistă prezența scuturilor axilare și inguinale, care mai târziu în timpul creșterii dispar contopindu-se cu ligamentul (figura 22). La juvenili și subadulți plăcile carapacei cât și a plastronului prezintă diferite inele de

creștere. Aceste inele dispar la exemplarele mai în vârstă, astfel plăcile devin netede. Numărul inelelor nu reflectă exact vârsta țestoaselor, fiindcă deseori exemplarele trec prin diferite perioade de creștere în același an.

Figura 20. Variații de formă și colorit al țestoaselor de apă europene

Nările și ochii se situează în apropierea părții frontale a capului (figurile 23 și 28). Această poziție facilitează scanarea suprafeței apei fără a scoate capul în întregime din apă. Buza superioară prezintă o curbă ascendentă spre centru. “Dinții” țestoasei sunt reprezentați de structurile cornoase ascuțite de pe marginile maxilarului și a mandibulei (figurile 23 și 28). Pielea capului este netedă, fără solzi. În zona timpanului prezintă o placă relativ diferențiată ce acoperă canalul spre urechea internă a țestoasei. Membrul anterior numără 5, iar cel posterior 4 degete. Degetele sunt legate între ele prin membrane înotătoare. Membranele de la piciorul posterior sunt mai dezvoltate. Membrele și coada sunt apărate de solzi mari cornoși. Pe membrele anterioare mărimea solzilor crește dinspre interior spre exterior. Coada este relativ lungă și acoperită cu solzi netezi. Una dintre denumirile populare punctează chiar această caracteristică a speciei, numind-o “broasca țestoasă cu coadă lungă”. La juvenili lungimea cozii depășește lungimea carapacei. La masculi coada depășește 2/3 din lungimea carapacei, la femele doar 1/2.

Fig. 22 Poziția scutu- rilor axilare (g) și inguinale (h) la juvenilii de țestoasă.

Fig. 23 Craniul după preparare a unei femele accidentate.

Figura 24. Carapace de mascul de țestoasă de apă europeană. Plăcile osoase și cele cornoase (solzii). După asamblare și măsurare s-a dovedit că plăcile aparțin unui mascul cu o lungime de carapace de aproximativ 16 cm cu deformări severe în formă și structură. Culoarea ruginie a solzilor este dată de infiltrațiile mineralelor feroase. Denumirile plăcilor cornoase sunt următoarele: a: nucală, b: vertebrale, c: costale, d: marginale, e: supracaudale.

Figura 25. Interiorul carapacei. Numărul plăcilor pleurale și periferiale diferă în cele două laterale. Numărul mai mic de plăci pleurale (7 față de 8) și contopirea periferialelor din partea stângă a țestoasei cauzează curbura coloanei vertebrale și astfel structura deformată a carapacei. Denumirile plăcilor osoase a carapacei sunt următoarele: a: proneurală, b: neurale, c: metaneurală, d: pigală, e: pleurale, f: periferiale.

Figura 26. Plastronul. Denumirile solzilor sunt următoarele: a: gulară, b: humerală, c: pectorală, d: abdominală, e: femorală, f: anală.

Figura 27. Interiorul plastronului. Denumirile plăcilor osoase sunt următoarele: a: epiplastron, b: entiplastron, c: hioplastron, d: hipoplastron, e: xifiplastron.

CARACTERISTICI ANATOMICE

La adulți carapacea este complet osificatã (figurile 24-27). Carapacea ți plastronul sunt legate printr-un ligament. În comparație, la speciile Testudo cele două elemente sunt legate de o punte cu sutură osificată. Plastronul genului Emys, ca și la speciile din genurile Emydoidea și Terrapene, este divizat în două părți mobile. Cele două părăi ale plastronului se întâlnesc la sutura hioplastronului cu hipoplastronul și sunt în contact printr-un ligament. Aceste specii posedă un os adițional, numit “suprascapula”, ce este parte a structurii articulației umărului. Acest element joacă un rol important în apropierea părþii anterioare a plastronului de carapace. Astfel în caz de pericol aceste specii pot apropia partea anterioară a plastronului de carapace. La genul Emys sutura plastronului este mai puțin dezvoltată, astfel “închiderea” carapacei este imperfectă. Articulația umărului și sutura plastronului sunt considerate caractere taxonomice importante.

COLORIT

Coloritul de fond este în general închis, maro închis, rar roșiatic sau negru (figura 28). Pe acest fond apar puncte sau striații galbene sau albe cu forme, dispunere și densitate variabile. Striațiile au în general distribuție radiară. Deseori aceste variații pot fi localizate și geografic. Diferențe de colorit apar și între cele două sexe, mai ales la unele subspecii. Chiar și exemplarele din aceeași populație arată un grad mare de variabilitate. Coloritul juvenililor este mai viu comparativ cu al adulților și se schimbă treptat în timpul maturizării. Forme melanistice apar mai ales în populațiile nordice, dar au fost descrise și în populațiile din nordul Africii și centrul Anatoliei. Un colorit deosebit au exemplarele de tip “maculosa” care apare la mai multe subspecii ale țestoasei de apă. La exemplarele “flavistice” lipsa pigmenților determină apariția unui fond deschis, alb-gălbui, galben (figura 12). Aici striațiile și punctele apar închise la culoare; este ca un negativ al tipului obișnuit. Acest colorit apare mai des la femele. Apariția exemplarelor cu colorație brun-roșiatică, ruginie, este considerată rezultatul depunerii în timp a unor minerale feroase în plăcile osoase ale țestoaselor, cum a și dovedit un studiu efectuat pe țestoasele din Corsica (vezi masculul nr. 3. din figura 29).

Figura 28. Caracteristicile morfologice a țestoasei de apă europene

Figura 29. Variații de colorit și formă al plastronului masculi- lor de țestoase de apă euro- pene (dinspre stânga spre dreapta).

CARACTERE SEXUALE SECUNDARE

Masculii, în comparație cu femelele, au o carapace și mai ales un plastron mai îngust (figura 28). Plastronul masculilor este concav, ajutând la acuplare (figura 28-29). Privit de sus, la masculi există o distanță considerabilă între marginea posterioară a plastronului și marginea posterioară a carapacei (figura 28- 29). Această distanță facilitează curbarea cozii în timpul acuplării. La femele distanța dintre marginea posterioară a plastronului și a carapacei este comparabil mai redusă (figura 30-31). Ghearele de pe membrele anterioare ale masculilor sunt relativ mai lungi și curbate, formă ce ajută în timpul acuplării la o mai bună fixare de carapacea femelei. Baza cozii mascului este mai groasă, fiindcă aici se află organul copulator masculin. Deschizătura cloacei la mascul este relativ mai aproape de vârful cozii. În general femelele depășesc mărimea masculilor de aceași vârstă, însă există și excepții. La subspecia Emys orbicularis occidentalis din nordul Africii, masculii depășesc frecvent mărimea femelelor. Femele pot diferi de masculi și prin lungimea și lățimea capului. La unele forme dimensiunea capului femelelor este relativ mai mare decât al masculilor. La unele subspecii ca de exemplu la Emys orbicularis hellenica, Emys orbicularis persica și Emys orbicularis iberica, masculii diferă de femele și prin desenul capului. Masculii apar deseori cu un desen reticulat închis. Femelele au pielea capului colorat cu puncte galbene pe fond închis. Sexele unor subspecii diferă și prin dispunerea striațiilor deschise. La masculi culoarea irisului poate varia între alb, galben, portocaliu și roșu-brun. Irisul femelelor este în general gălbui, verde-gălbui, alb spre galben. Irisul femelelor este deseori împărþit de o bară transversală sau o pată în formă de cruce, închisă. Unele femele cu vârste înaintate pot dezvolta un iris roșiatic. Conform unor studii, irisul femelei are nuanțe mai intense în perioada reproducerii. Acest aspect poate avea un rol de comunicare. Culorile intense pot fi rezultatul activității hormonilor și pot comunica starea de sănătate și chiar cea reproductivă a femelei. Desenul membrelor poate deasemenea diferi între sexe. Masculii sunt caracterizați printr-un fond mai închis cu pete neregulare, pe când la femele sunt mai caracteristice striațiile. La unele subspecii pot apărea și membre uniform colorate în galben.

Figura 30. Variații de colorit și formă al plastronului femelelor de țestoase de apă europene (dinspre stânga spre dreapta, de la rândul de sus spre rândul de jos)

2. Caractere generale ale populației reptilelor din Republica Moldova.

2.1 Particularitățile biologice ale șopârlelor.

ȘOPÂRLĂ APODĂ (Anguis fragilis)

Ordinul Scuamate (Squamata) Familia Anguide (Anguidae).

Aspect exterior. Este unica șipârlă din Moldova, care nu are picioare, fapt ce i-a determinat denumirea. O altă particularitate constă în aceea că are corpul foarte fragil, de aceea denumirea latină a speciei este ,,fragilis”. Corpul șopârlei are aspect de șarpe, dar se distinge de el prin prezența pleoapelor mobile, iar sub piele, în loc de membre, pot fi percepuți prin pipăit niște rudimente ale centrelor osoase aspectuale și pelviene. Corpul și capul sunt ovale în secțiune transversală, botul puțin ascuțit, coada mai lungă decât trunchiul, la vârf ne fiind ascuțită. Solzii de pe corp sunt netezi de aceea animalul este foarte alunecos. Culoarea de fond este brună sau arămie. Primăvara, în perioada de reproducere, masculii au câte două linii punctate de culoare albastră strălucitoare deoparte și de altă a corpului. Abdomenul este cenușiu, cu nuanță albăstrie-închis.

Răspândire. Este prezentă pe tot teritoriul republicii. În afara ei populează continentul European, spre sud arealul se extinde în Caucaz și Asia Sud-Occidentală. Este răspândită, de asemenia, în Africa Nord-Occidentală.

Habitatul. Preferă pădurile de foioase și cele amestecate întâlnindu-se prin poenile mari insorite, cu vegetație ierboasă bogată, pe la marginea pădurii, a câmpiilor și luncilor. Solicitând și locurile relativ umide, poate fi semnalată pe la marginea sectoarelor înmplăștinite, în rariște de pădure, pajiști și pe pășune. Uneori, ese pe drumirile de pădure pentru a vâna sau a se încălzi la soare.

Particularitățile biologice și ecologice. Este unica specie de șopârle cu activitate preponderent crepusculară și nocturnă. Primăvara poate fi întâlnită și ziua, încalzâdu-se sub razele difuze ale soarelui în orele dimineții. Împerecherea începe în aprilie-mai. Fiind o specie vivipară, naște pui vii. Graviditatea durează 2,5-3 luni, nașterea puilor are loc în august. Ziua stă ascunsă în frunzișul uscat, sub trunchiurile arborilor prăvăliți, în cioturile putrede, sub rădăcinile arborilor și în vizuinilor subterane ale rozătoarelo și ale altor vertebrate săpătoare. Ernează în sol. Adeseori sub mușuroaielor de furnici, unde există condiții optime pentru iernare. Ese din iernare în aprilie, localizându-se pe sectoarele iluminate de razele solare pentru a se încălzi la soare și pentru a se împerechia. Vânează în amurg și noaptea, hranindu-se, în special, cu nevertebrate terestre. În mod foarte original decurge dobândirea râmelor: șopârla apodă apucă sigur râma de cap cu dinții ascuțiți, apoi o extrage din gură rasucind-și rapid corpul în jurul ei. Este lentă în mișcări, de aceia este vânată fără dificultate de diverși răpitori: șarpele-de-alun, păsările răpitoare diurne și nocturne, arici, nevăstuici etc.

Rolul în natură și în viața omului. Sopârla apodă consumă în numar mare limacși, care pentru majoritatea măsărilor și reptilelor sunt necomestibili. De această particularitate biologică au beneficiat fermierii din Occident, care o folosesc contra limacșilor în sere, florării și grădinile de zarzavat. Totodată, șopârla apodă reprezintă și un element natural indispensabil ecosistemelor silvice contribuind la stabilitatea și funcționarea lor eficientă.

Frecvența și factorii limitativi. Specie vulnerabilă necesită a fi în Cartea Roșie a Republiic Moldova. Uneori, din caua confundării șerpii veninoși este omorâtă. Acest proces este cauzat și de faptul că șopârlele apode sunt foarte lente în mișcări și pot fi ușor prinse. Asupra efectivului influențiază: degradarea habitatelor, îndeosebi in sudul republicii, unde defrișarea pădurelor de luncă ia proporții imense.

Șopârlă-Verde (Lacerta viridis)

Ordinul Scuamate (Squamata) Familia Lacertide (Lacertidae)

Aspectul exterior: Spre deosebire de specia anterioară, are aspect tipic de șopârlă, adică are cap, trunchi, coadă și membre bine dezvoltate. Corpul adulților atinge lungimea de 15 cm, coada de 2 ori mai lungă decât trunchiul. Aceasta îi permite să manevreze abil îb timpul alergării. Este o șopârlă elegantă, cu corp zvelt, cap proeminent, relativ scurt, în special la masculi. Spatele masculilor este de culoare verde-intens omogenă, cel al femelilor verde-pal, cu două dungi deschise și numeroase pete brune, negricioase. Corpul este acoperit cu solzi cornoși de diferite forme și dimensiuni: pe cap scuturi plate și mari; pe trunchi solzi granulați; pe coadă solzi hexagonali, dispuși în inele concentrice. Pentru facilitarea alunecării prin iarbă și pe substratul tare, abdomenul șopârlei este cu scuturi alungite, netede și lucioase, dispuse perpendicular lungimii corpului. Membrele, dotate cu degete lungi și subțiri, care au ghiare ascuțite și curbate asigură cățărarea cu iscusință pe tufari, trunchiurile arborilor și pe pantele pietroase. Pentru șopârle este caracteristic fenomenul numit convențional ,,lăsarea cozii”, care, defapt, reprezintă o adaptare la salvarea de dușmani. Zvârcolindu-se energic în primele secunde ale ruperii ei, coada sustrage atenția răpitorului, permițând șopârlei să se ascundă. Coada pierdută regenerează rapid; cu toate că în unele cazuri în loc de o coada, cresc doua sau chiar trei.

Răspândirea. Este răspândită pe tot teritoriul Moldovei. În afara țării populează Europa Centrala și cea de Sud, nord-vestul Asiei Mici.

Habitatul. Preferă terenurile uscate și bine iluminate, cu vegetație ierboasă și subarboricolă dezvoltată, ale luncilor râurilor, pantelor, poienile mari, terenurile nelucrate și fâșiile forestiere de pe câmpurile agricole. În monți se ridică până la altitudinea de 1900 m. Este o reptilă frecvent întâlnită în localitățile rurale și în cele urbane. În Republica Moldova, populațiile șopârlei-verzi sunt numeroase și viabile, datorită plasticității ecologice, care îi permite a se acomoda la cele mai diverse condiții de viață, inclusiv la cele cu impact antropic vădit.

Particularitățile biologice și ecologice. Este o specie diurnă, foarte agiră în zilele însorite. De regulă, fiecare șopârlă își are teritoriul propriu, amplasat în jurul vizuinei sale subterane, care are o suprafață de 12,1-14,8 m2. Noaptea stă ascunsă în vizuină: o galerie cu lungimea de 0.7-1,3 m care se termină cu un spațiu oval larg, în care se ascund și iernează atât adulții, cât și juvenilii. Ziua stă la pândă în iarbă sau pe un loc mai ridicat, deplasându-se periodic dintr-un loc în altul în cautarea hranei. Se alimentează preponderent cu nevertebrate. Cea mai înaltă activitate trofică se manifestă dimineața (ora 9-11), la amiază și după-amiază, când temperatura este ridicată, se ascunde în galerielesubterane răcoroase. Vânând sau salvându-se de dușmani, se cațără frecvent pe tufari și arbori, fiind în stare să sară de pe o creangă pe alta sau pe pământ de la înălțimi foarte mari. Împerecherea are loc primăvara. În timpul acesteia, masculii sunt foarte bătăuși, mai ales atunci când își protejează femela. În iunie-iulie, femelele depun în sol până la 18 ouă, din care la sfârșitul lunii august eclozează șopârlele tinere.

Rolul în natură și în viața omului. Fiind numeroase și consumând un număr mare de nevertebrate, joacă un rol mare în menținerea echilibrului ecologic al ecosistemelor. Totodată , servește ca sursă nutritivă importantă pentru foarte multe specii de păsări, mamifere și reptile.

Frecvența și factorii limitativi. Specie comună. Formează populații stabile și relativ numeroase, de aceia în prezent nu este expusă pericolului exteminării. Șopârla-verde este relativ rezistentă la acțiunea factorilor antropici, menținându-și efectivul la un nivel optim. Cu toate acestea, impactul antropic poate deregla activitatea normală a speciei, ducând la diminuarea efectivului. Prin urmare numai atitudinea grijulie a omului față de reptile poate soluționa problema protecției lor.

Lacerta agilis

Șopârlă – ageră (șopârla de câmp) Ordinul Scuamate (Squamta) Familia Lacertide (Lacertidae).

Aspectul exterior. Asemănătoare ca aspect cu specia anterioară, dar se distinge prin dimensiuni mai mici (10-12 cm) și colorația diferită: galbenă-brună sau verzue-pal la masculi; brună, brună-gri, mai rar verzuie la femele. Abdomenul este verzui, galben sau albăstrui, cu numeroase pete și puncte mici întunecare. La populațiiele europene, inclusiv cele de pe teritoriul Moldovei, se relevă două forme cromatice: ,,erythronotus”, cu mijlocul spatelui lipsit de pete, dugi și liniușe întunecate, restul corpului are însă o culoare brună-ruginie sau roșiatică-cafenie și ,,immaculată”, care este lipsită complet de desenul pătat caracteristic, femelele fiind omogen colorate în brun sau gri, iar masculii în verde-deschis. Este o șopârlă robustă cu picioare scurte de regulă, cu o singură bandă evidentă de scuturi cornoase, care trece prin mijlocul spatelui. Spatele șopârlei-agere este ornamentat, prezentând o gama variată de puncte, pete și liniuțe viu colorate, în care predomină nuanțiel cărămizii, brune sau roșcate. Părțile laterale ale corpului sunt de culoare verde, galbenă-verzuie, uneori aproape complet verzi cu excepția benzii centrale mediane de culoare brună. Indivizii de sex diferit se deosebesc evident după culoare: femelele sunt preponderent brune, iar masculii în majoritate, de culoare verzuie.

Răspândirea. Este întâlnite pe tot întreg teritoriul Republicii. În afara țării arealul speciei cuprinde cea mai mare parte a Europei: la nord este răspândite până la Marea Britanie și Scandinavia Meridională (cu excepția Franței Occidentale și Italiei), regiunea Balcani, aprțial, Peninsula Iberică; la sud până în Asia Centrală.

Habitatul. Specie terestră, preferă habitatele de câmpie și cele colinare virane sau cultivate. Populează terenurile cu vegetație ierboasă din luncile râurilor, pajiștele, fâșiile forestiere, poenile mari și lizierele. În localități este întâlnită în parcuri, livezi, spații verzi, recreative etc. În sudul republicii populează pădurile de luncă, zonele adiacente canalelor de irigație și lacurilor, unde șopârlele își gosesc hrană îndeajuns și locuri adecvate pentru a se ascunde de dușmani.

Particularitățile biologice și ecologice. În fond, duce un mod de viață similar speciei precedente. Este solitară și teritorială, vânând în orele dimineții pe unil și același teritoriu individual, care are o suprafață de circa 12,5 m2. Ernează în sol, în galerii subterane proprii. Masculul și femela se folosesc adeseori de aceiași vizuină. Primăvara , o dată cu sporirea temperaturii aierului, șopârla-ageră părăsește locurile de iernare, întrând în faza de reproducere. În iunie-iulie femelele depun ponta 1-2 reprize. Adesea, ouăle sunt depuse în sol afânat al terenurilor agricole. Fiind dezgropate în timpul lucrărilor de primăvară și necunoscându-le proveniența, unii oamnei le consideră ,,ouă de pământ” și le aruncă. Este necesar însă a le îngropa din nou în sol, la aceiași adâncime, pentru a-și putea continua dizvoltare. Ponta, de regulă este depusă în ,,camera de incubație”, demunire convențională a vizuinei șopârlei, care are formă ovală și este amplasată la o adâncime de doar12-15 cm, pentru a asigura incubația ouălor sub influența radiației solare. Hrana șopârlei-agere este constituită din nevertebrate, pe care le prinde în iarbă, dar și pe arbori. Toamna o dată cu răcirea timpului, șopârlel sunt active doar după-amiază. Când temperatura coboară mai jos de +7oC, ele se ascund în vizuinile subterane și cad în hibernare.

Rolul în natură și în vița omului. Este o specie agilă, cu un metabolism sporit, consumând un număr mare de animale nevertebrate, inclusiv mulți dăunători ai agriculturii și silviculturii. După unele estimări, șopârla ageră în Republica Moldova este consumată de către 5 specii de reptile (șarpele-de-alun ș.a.), 25 de specii de păsări (fazan, stârc, coțofană, gaiță etc.) și 5 specii de mamifere (helge, bursuc, pisică sălbatică etc.) contribuind la supravețuirea acestora. Fiind un element trofic important al ecosistemelor terestre, necesită a fi ocrotită.

Frecvența și factorii limitativi. Specie comună, teritorial coincide cu speciea precedentă, dar pretutindeni se află într-un număr mai mic ca șopârla verde. Până în prezent nu au fost semnalate fluctuații esențiale ale efectivului, fapt ce denotă că această specie s-a adaptat perfect la condițiile de viață de pe teritoriul republicii noastre. Asupra efectivului influențiază: degradarea, desțelenirea și poluarea excesivă a habitatelor naturale, nimicirea de către copii în timpul verii.

2.2 Particularitățile biologice ale șerilor.

Natrix natrix Șarpe de casă Ordinul Scuamate (Squamata) Familia Colubride (Colubridae).

Aspectul exterior. Este un șarpe de talie mare, cu capul mai mult sau mai puțin rotunjit și evident. Are lungimea de circa 1,3 metri, femelele fiind mai mari ca masculii. Ochii au pupilă rotundă, spatele este acoperit cu solzipentagonali, ce au o creastă mediană caracteristică, de aceea sunt numiți solzi carenați. Solzii de pe trunchi sunt poziționați în 19 rânduri. Partea dorsală a corpului posedă culori diverse: cenușie, cenușie-măslinie sau negricioasă; ultima variație cromatică este numită formă melanică. Pe părțile laterale ale capului sunt conturate două pete de culoare galbenă-aprins, portocalie sau galbenă-pal. Alte semne dinstinctive ale șarpelui-de-casă sunt: prezența unei cozi lungi, care se subțiază treptat, a scuturilor mari și plate de pe cap, ultimele fiind caracteristice tuturor șerpilor neveninoși, inclusiv aceste specii. Limba lungă, de culoare neagră, bifurcată puternic la vârf, servește ca organ de pipăit în timpul vânării. Abdomenul este alb-opac, cu ptete dreptunghiulare, de culoare neagră, dispuse ca pe tabla de șah. Solzii de pe abdomen sunt mari, dreptunghiulari alipiți strâns unul de altul, pentru a favoriza alunecarea corpului pe substrat.

Răspândirea. Este o specie larg răspândită în habitatele terestre și cele acvatice ale republicii. În afara ei șarpele-de-casă populează aproape intreaga Europă (cu excepția Irlandei, nordului Marii Britanii și Peninsulei Scandinave), Africa de Nord-Vest, China de Nord și Iranul de Sud-Vest.

Habitatul. Preferă spațiile limitrofe ale râurilor, pâraielor, lacurilor, heleșteielor, bălților, râulețele de munte, izvoarelor etc. În aceste biotopuri stă la pândă în stufărișul uscat și pătulit, pe truchiurile înclinate ale sălciilor sau în vegetația de pe malurile apelor. În munți este răspândit până la altitudinea de 2500 m. Este numeros în bălțile Prutului, Nistrului, în lacul de acumulare Cuciurgan și în lacul Ghidighici. În pădurile Balatina, rezervațiile știifice „Codri”, „Plaiul Fagului”, rezervația peisagistică „Trebujeni” formează populații constante, alcătuite din sute de indivizi, în habitatele umede și acvatice. Este foarte fregvent și pe lângă localități, fiind întâlnit în grădini, în livezi, în subsolurile caselor, în stogurile de fân și în grămezile de gunoi. Paticularitatea respectivă a șarpelui a determinat și apariția afirmației că șarpele hipnotizează broaștele și acestea, în mod binevol, intră singure în gură. Este un mit. Șarpele nu posedă capacitea de a hipnotiza prăzile, ci, pur și simplu, broaștele nu-l observă. Broaștele prinse sunt înghițite de vii. Când este deranjat, șarpele-de-casă manifestă un comportament agresiv, dar absolut inofensiv: emite „un sâsâit” prelung, își aplatizează puternic capul și își îngroașă corpul; apoi, încolăcindu-se, face un salt spre inamic, dar nu mușcă. Iernează în sol. Primăvara se adună în ghemuri alcătuite din 7-16 idivizi care se lipesc, formând perechi conjugale. În felul acesta la multe specii de șarpi are loc alegerea partenerului și împerecherea. O femelă matură depune 22-28 de ouă, pe care le îngroapă în sol sau gunoiul în putrefacție, unde, datorită căldurii ce se degajă există condiții de temperatură optime pentru incubație. Se consideră că prezența abundentă a rozătoarelor cu care se hrănesc șerpii de casă și a gunoiului menajer (în care se dizvoltă bine ouăle lor) au fost factorii determinați care au favorizat vețuirea acestora în prejma omului. Șerpii tineri iesă din ouă în iulie. Șerpele-de-casă este activ vânând în mediul acvatic broaște-verzi, broaște-râioase și tritoni; în spațiile terestre consumă șopârle și rozătoare. În octombrie-noiembrie pleacă la iernat, ascunzându-se în sol sau în subsolurile clădirilor.

Rolul în natură și în viața omului. Fiind un individ activ, reprezintă un element trofic important al ecosistemelor acvatice și terestre, contribuind la menșinerea echilibrului lor ecologic. Tot odată, consumănd rozătoare, deține un anumit rol pozitiv în reglarea numărului lor, cu precădere a celor din locașitățile rurale.

Frecvența și factorii limitativi. Specie comună. Efectivul ei se menține la un nivel relativ stabil. Asupra acestuia infulențiază: desecarea lacurilor, asanarea mlaștinilor și bălților, diguirea canalelor de irigație, rolul negativ al omului, care, confundându-l cu șerpii veninoși, îl nimicește pretutindeni. Defepat, nici șerpii veninoși nu trebuie să fie omorâți. Acest comportament nu-l onorează pe om, demonstrând lipsă de cultură.

Natrix tessellata Șarpe-de-apă Ordin Scuamate (Squamata) Familia Colubride

(Colubridae).

Aspectul exterior. Șarpe de talie mijocie. Adulții ating până la 1,3 m lingime. Femelele sunt mai mari ca masculii. Capul, spre deosebire al șarpelui-de-casă, este îngust, cu botul mai alungit și ascuțit, ochii cu pupile rotunde. Solzii dorsali haxagonali sunt puternic crestați (carenați), așezațiîn 19 rânduri. Coloritul este variabil: de regulă, gri sau brun, uneori cu nuanțe verzui, roșiatică sau gălbuie. Are corp punctat sau cu pete mici intunecate, istribuite uniform. Capul este acoperit cu scuturi mari proeminente, zona cefei prezintă un desen caracteristic în formă de „V”. Culoarea abdomenului variază de la portocaliu până la galben-pal, cu pete negre dreptunghiulare, dispuse ca pe tabla de șah.

Răspândirea. Este răspândit pe intrg teritoriul Republcii Moldova, fiind dependent de prezența habitatelor acvatice. Se întâlnește foarte frecvent în gospodăriile piscicole (din Ivancea, Gura-Bâcului, Cuciurgan, Văleni, Cahul) și bălțile Prutului. În afara republicii arialul șarpelui-de-apă cuprinde Europa de Sud și cea Centrală; la Est este răspândit până în China și Nord-Estul Indiei.

Habitatul. Fiind o specie acvatica, populează lacurile heleșteiele, râurile mici și pâraile cu apă lin curgătoare, bazinile acvatice ale gospodăriilor piscicole. Preferă apele stătătoare, cu fund pietros și curat și malurile domoale, cu vegetație. Formează populații constante și numeroase în lacurile Beleu, Cuciurgan, în gospodăriile piscicole Gurta-Bâcului și Ivancea.

Particularitățile biologice și ecologice. Sunt similare cu cele ale speciei precedente, însă este într-un grad mai mare legat de modul de viață acvatic. Rația sa alimentară este alcătuită, în special, din pești și amfibieni. Specie solitară, vânează pe unul și acelaș teritoriu, care cuprinde 200-800 m2. Vara și-o petrece în apă și pe malurile lacurilor, ascunzându-se printre pietrele de dub maluri, în vizuinele subterane ale șobolanilor-de-apă, în crăpăturile și golurile subterane din maluri. Prinde peștele la fundul apelor, stâd la pândă și așteptându-l prin surprindere. Dacă atacul eșuiază, șarpele nu-și urmărește victima. Activitatea diurnă maxiă se manifestă în prima jumătate a zilei. În perioada iunie-iulie, șarpele-de-apă depune pontă care constă din 12-16 ouă. Peste 42-45 de zile de incubație, eclozează șerpii tineri, care au lungimea doar de 15-17.5 cm. În octombie-noiembrie, când temperatura coboară mai jos de +6oC, șerpii-de-apă pleacă la iernat. Iernează în grote și galerii subterane, uneori în grupuri a câte 20-35 indivizi fiecare. Iernarea în grup se datorează lipsei spațiilor subterane de iernare suficiente, cavitățile subterane adecvate îmlându-se excesiv.

Rolul în natură și în viața omului. Șarpele-de-apă este o specie activă, care, constituind o componentă trofică importantă a ecosistemelor acvatice, contribuie la menținerea strii ecologice optimale a acestora. Deasemenea, realizează rolul de sanitar natural, consumând peștele bolnav sau cu viabilitate redusă. Fiind un element indispensabil biocenozelor acvatice, necesită a fi ocrotit pretutindeni.

Frecvența și factorii lmitativi. Specie comună. Fiin un șarpe tipic acvatic, efectivul depinde realmente de prezența și starea ecologică a ecosistemelor palustre și acvatice. Este mai puțin răspândit comparativ cu șarpele-de-casă. Asupra efectivului influențiază: desecarea bălților, asanarea mlaștinilor, diguirea râurilor, cimentarea canalelor de irigație, diminuarea debitului de apă a lacurilor în urma folosirea apei pentru irigație, nimicirea lui de către oameni din cauza confundării cu șerpii veninoși.

Coronella austriaca Șarpele-de-alun Ordinul Scuamate (Squamata) Familia Colubride (Colubridae).

Aspectul exterior. Este un șarpe de talie medie, zvelt, cu cap rotund, vag delimitat de corp. Adulții ating lungimea de 80 cm. Scuturile de pe cap nu se relevă ca mărime de solzii trumchiului. Pe spate prezintă solzi hexagonali, culoare de fond este brună-roșcată, cenușie-brună, roșcată-arămie, cu puncte brune-închise dispuse în 2-4 rânduri longitudinale. Pe gât se evidențiază două dungi sau pete brune oblice, care se contopesc la ceafă. De la nări peste ochi, deoparte și de alta a capului până în zona gâtului, se profilează câte o dungă brună-închisă. Ele au funcția de a camufla locul unor asemenea organe de simț importante, ca cele de miros, de văz și de auz, întrucât răpitorii își îndreaptă lovitura anume asupra acestor organe vulnerabile. Abdomenul, de regulă, este de culoare cenușie, brună, uneori negricioasă, cu nuanță albăstruie sau cu luciu metalic. Pe abdomen se conturează pete mici întunecate. Coada, spre deosebire de abdomen, are o nuanță mai deschisă.

Răspândirea. Este răspândit pe întreg teritoriul Republicii Moldova, prevalând în regiunile centrale și cele de nord. În afara țării arealul speciei respectice cuprinde Europa (cu excepția Irlandei, aproape întreg teritoriul Angliei, a părții de nor a Scandinaviei și a celei sudice a Peninsulei Iberice), Kazahstanul de Vest, Caucazul și Iranul de Nord.

Habitatul. Este un șarpe caracteristic pădurilor de foioase, celor amestecate, ridicându-se în munți până la limita pășunilor alpine ale Carpaților și Alpilor (circa 3000 m atitudine). În aceste păduri preferă poenile mari și însorite, sectoarele cu tufari și înveliș ierbos bogat, lizierele, zonele defrișate ocupate de lăstărișuri. Mai rar se întâlnește pe locurile deschise și în luncă. În rezervațiile științifice „Codri”și „Plaiul Fagului” (jud. Ungheni) reprezintă una din speciile de fond ale ecosistemele silvice. Drept ascunzișuri folosește vizuinile subterane ale rozătoarelor șopârlelor și ale altor vertebrate săpătoare, arborii prăvăliți, golurile dintr rădăcinile sistemului radiculr al cioturilor și al arborilor în putrefacție, grămețile de vreascuri și frunziș.

Particularitățile biologice și ecologice. Are mișcări relativ lente, preferând să-și pândească prada stând ascuns. Fiind deranjat, este foarte agresiv: sâsâe, se aruncă asupra dușmanului și-l mușcă. Ca mijloc de apărare contra dușmanilor servesc glandele prenale care înproașcă un lichid cu un miros extrem de neplăcut. Mușcăturile șarpelui-de-alun nu sunt periculoase pentru om, întrucât el nu este veninos. În perioada reproducerii masculii sunt agresivi, încăierâdu-se între ei. Comportamentul acesta se răsfrânge și asupra femelei, în timpul împerecherii masculul încolăcindu-se în jurul el și ținând-o cu gura de gât. În lumea animală, acest comportament de „mușcare a gâtului femelei” reprezintă un act de gingășie al masculului față de parteneră. Cine dintre noi nu cunoaște că multe mamifere (pisicile, râșii, veverițele, leii, de exemplu) își tranferă puii din loc în loc ținându-i de ceafă cu dinții, fără ai vătăma. Șarpele-de-alun consumă șopârle, șerpi-de-casă, rozătoare, vipere tinere, broaște și chiar pui de păsări. În aprilie-mai iese din ascunzișurile subterane unde iernează ți ocupă locurile însorite de pe pantele silvice și alte locuri deschise. După împerechere (mai-iunie), în iulie-august naște 7-15 pui, a căror lungime este de circa 15 cm. Otrăsătură distinctivă a acetui șarpe constă în capacitatea lui de a se strânge într-un ghem compact în caz de pericol. Ascunzându-și capul înnăuntrul ghemului, reazționează la atingere doar prin strângerea și mai tare a ghemului. Din această poziție, el poate trece fulgerător în atac, aruncându-se asupra dușmanului. Trece la iernare devreme – în septembrie-octombrie, ascunzându-se în sol, la o adâncime 0,3-0,7 m.

Rolul în natură și în viața omului. Este un prădător care ocupă o nișă ecologică specială. Consumă doar reptile (cu precăderă șopârle), de aceia joacă un rol important în reglarea efectivului acestor animale în ecosistemele silvice și cele limitrofe. Contribue la funcționalitatea optimă a ecosistemelor naturale, prin urmare trebuie pretutindeni ocrotit.

Frecvența și factorii limitativi. Specie vulnerabilă, care necesită a fi inclusa în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Este foarte sensibilă la degradarea habitatelor naturale, defrișarea pădurilor, cultivarea sau desțelinarea asociațiilor vegetale, pășunatul excesiv al sectoarelor din jurul pădurilor.

Elaphe longissima Șarpele-lui-Esculap Ordinul Scuamate (Squamata) Familia Colubride (Colubridae).

Aspectul exterior. Unul dintre cei mai mari șerpi din republică: atinge lungime de 2 m, deaceia a primit denumirea latină a speciei de „Lon-gissima”. Are corp lung, mlădios și elegant, cu capul îngust, bine pronunțat. Capul este acoperit cu scuturi mari, de forme diferite; solzii hexagonali de pe corp sunt mărunți și netezi. Pe fiecare parte laterală a capului, între nări și ochi, se reliefează o pată întunecată caracteristică. De la marginea ochiului și până la colțul gurii trece câte o dungă întunecată care conferă ochilor o privire expresivă și, totodată, îi camuflează perfect atunci când sunt deschiși. Pe ambele părți ale gâtului se conturează doua pete galbene, care posterior sunt delimitate de câte o dungă oblică întunecată. Coloritul spatelui variază de la galben-gri sau galben-bej până la cafeniu-închis; de regulă, cu nuanță mai deschisă în partea anterioară a corpului. Întrucât unisol sunt bordați cu alb, aceștea în ansamblu formează un desen retucular caracteristic. Abdomenul este acoperit cu un rând de solzi mari și alungiți, de formă dreptunghiulară, care sunt așezați perpendiculari lungimii corpului. Abdomenul este colorat uniform, gălbui. Șerpii tineri au spatele de nuanță deschisă cu pete brune mai întunecate, care le conferă un aspect pătat.

Răspândirea. Este răspândit în znele centrală și de nord, în spațiile împădurite ale Republicii Moldova. Înafara republicii arealul acestei specii se extinde cuprinzând partea centrală a Franței, Sudul Elveției și Austriei, Cehia, Slovaci, Sudul Poloniei, România. Spre sud continuă până în nordul Spaniei; la est până în sud-vestul Ucrainei și în Caucaz.

Habitatul. Preferă pădurile rare, luminoase, uscate sau cu umeditate moderată, poenele mari, plantele însorite cu tufari și terenuri stâncoase, maluri înpădurite ale râurilor. În nordul republici și în Carpații Estici se întâlnește în zonile colinare și montane înpădurite, preponderent pe pantele stâncoase ale râurilor acoperite cu tufari.

Particularitățile biologice și ecologice. Este o specie silvică. Pe sol se deplasează relativ lent, în schim pe arbori și arbuști se ridică rapid. Datorită acestei capacități, genul din care face parte a fost numit în limba latină Elaphe, ce înseamnă „cățărător”. Pe trunchiul arborilor se urcă fără dificultate, ficsându-se cu marginele scuturilor abdominale de coajă cu asperități. De regulă, preferă zonele aride cu păduri uscate și bine luminate, rariștile cu tufari. Daca este deranjat, devine agresiv și mușcă, însă nu este veninos. Denumirea sa provine de șa numele zeului medicine Esculap din Grecia Antică. Reprezintă simbolul medicinei, care se ilustrează printr-un șarpe înfășurat în jurul unei cupe destinate colectării veninului curativ. În acest sens, șarpele-lui-Esculap, defapt, nu corespunde ca simbol a șerpilor veninoși, deoarece nu are glande veninoase. Iernează în vizuini subterane. Primăvara năpârlește, apoi se împerechiază. Încolăcind femela cu corpul lui lung și vânjos, mascului o ține în timpul împerecherii cu gura de gât. Este o specie diurnă, vânătoarea se defășoară dimineața. În zilele călduroase migrează spre bazinele acvatice sau se ascunde în vizuinile răcoroase. Vânează vertebrate cu sânge cald: păsări mici și puii lor, șoareci, șobolani etc. Prada este asfixiată prin încolăcire și constricția puternică a mușchilor. Pe parcursul anului păstrează unu și acelaș teritoriu de vânetoare (60-180 m2). Pleacă la iernare în octombrie, ascunzându-se în grotele subterane și fisurile pantelor stâncoase, în golurile sistemului radicular al arborilor uscați; uneori în subsolurile construcțiilor abandonate.

Rolul în natură și în viața omului. Reprezintă un element trofic important al ecosistemelor silvice, contribuind la menținerea echilibrului ecologic și fucționalitatea optimă a acestora. Fiind o specie critic periclitată, inclusă și în Cartea Roșie internațională, trebuie pretutindeni ocrotită.

Frecvența și factorii limitativi. Specie critic periclitată, inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Asupraa efectivului influentează:defrișarea pădurilor, degradarea sau micșorarea suprafețelor habitatelor caracteristice; uneori de către om.

Elaphe quatuorlineata Șarpele-cu-patru-dungi Ordinul Scuamate (Squamata) Familia Colubride (Colubridae).

Aspect exterior. Unul dintre cei mai mari șerpi din țară: ating 2,5m. Capul este alungit, cu botul oval și pupila ochilor rotundă. Partea superioară a corpului este brun-gălbue, cu matru dungi mai întunecate în lungul corpului, deaceia a fost numit „cu-patru-dungi”. Solzii hexagonali ai spatelui sunt lejeri carenați (au câte o creastă proeminentă) și aranjați în 25 de rânduri. Partea inferioară a corpului gălbueie, pe acest fond opac uneori evedențiindu-se pete puțin mai întunecate. Șerpii tineri se disting de maturi prin prezența unui colorit punctat, care o dată cu vârsta dispare

Răspândirea. În Moldova see întâlnește în zonele împădurite ale cursurilor inferioare ale Prutului și al Nistrului (de exemplu, localitățile Chițcani, Capanca și Leuntea (jud. Tighina)). Înafara republicii arealul lui include Sicilia și Peninsula Apenină, Iugoslavia, Albania, Grecia, Bulgaria, partea de est a României pâna în Kazahstan, Asia Centrală și Irac.

Habitatul. Populează pădurile uscate și luminoase, lizierele, pantele stâncoase și împădurite sau cu tufari ale unor râuri (Nistru, Prut). Preferă, deasemenea, habitatele calde și umede cum sunt sectoarele limitrofe bazinelor acvatice curgătoare sau stătătoare.

Particularitățile biologice și ecologice. Șarpe „fligmatic”, cu mișcări lente; însă este un cățărător abil, se scufundă și înoată excelent. Primăvara ese din ascunzișurile subterne, vizuini ale rozătoarelor, grote în povârnișurile stâncoase sau cariere abandonate, scorburi de copaci etc. și se îndreaptă spre unele și aceliaș locuri însorite. După lupta dintre masculi pentru cucerirea femelelor, perechile formate se încolăcesc realizând actul împerecherii. În iunie, femela depune 6-16 ouă în sol, din care, peste 2,5-3 luni, ies puii. Când este deranjat, șarpele își avertizează dușmanul prin vibrați ale cozii sau îl atacă încercând sa-l muște. Se cațără pe arbori până la înălțimi mari. Consumă înafară de păsări, mamifere mici și unele șopârle. În căutarea hranii vizitează adesea bălțile, locurile înmlăștinite și apele curgătoare. Vânează pe timp cald, de regulă este mai activ dimineața, după amiază și în amurg. Șerpii tinere se hrănesc mai des cu șopârle. Este o specie termofilă. La sfârșitul lunii septembrie sau începutul lui octombrie se refugiază în vizuinele subterane, iernând până în aprilie mai.

Rolul în natură și în viața omului. Regleză efectivul prăzilor, contribuind la stabilirea și funcționalitatea ecosistemelor terestre și acvatice. Constitue un element trofic important al pădurilor și ecosistemelor limitrofe râurilor și râulețelor Moldovei.

Frecvența și factorii limitativi. Specie periclitată, inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Este foarte sensibil la distrugirea habitatelor sau degradarea lor prin defrișări, poluare, cultivare, extragere de piatră, prundiș etc.

Coluber jugularis Șarpe-cu-abdomen-galben Ordinul Scuamate (Squamata) Familia Colubride (Colubridae).

Aspect exterior. Unul dintre cei mai mari șerpi din Republica Moldova. Adulții ating lungimea de circa 2,5 m. Capul reliefat, dar relativ mic, vârful botului este rotunjit, ochii cu pupila rotundă. Corpul este acoperit cu solzi hexagonali, netezi, amplasați în 19 rânduri longitudinale. Culoarea părții dorsale variază mult: cenușie-măslinie, brună-deschis, gălbuie, roșcată, brună-cărămizie; uneori aproape neagră. Abdomenul este gabăn deschis, portocaliu sau portocaliu-roșcat, fără puncte negre. Șerpii tineri după colorit, se deosebesc evident de adulți: pe fondul brun-deschis, cu nuanțe gălbu ale corpului se afle numeroase pete brune-închis, care le conferă un aspect pestrițat sau vărgat.

Răspândirea. Șarpele-cu-abdomen-galben este răspândit pe tot teritoriul Moldovei, în special în regiunile centrale și de nord ale republicii. Înafara țării noastre se întâlnește în Grecia, Albania, Bulgaria, România, Iugoslavia, Ungaria de Vest; spre est ajnge până în Ural și Irac, nord estul Iranului și sud-vestul Turkmenistanului.

Habitatul. Preferă pantele domoale stâncoase, cu tufăriș rar sau pâlcurile de pădure din lungul râurilor Prut, Nistru și afluenților lor; văile și luncele cu arbori și arbuști, pădurile umbroase și relativ uscate; viile și livezile părăginite. Populează și habitatele adiacente a râurilor, unde găsesc hrană in deajuns și locuri potrivite pentru a se ascunde.

Particularitățile biologice și ecologice. Este un șarpe terestru iute, deaceia este foarte frecvent întâlnit în zonele deschise, uscate și cu puțină vegetație: pante stâncoase, terenuri virane, cariere etc. Fiind deranjat nu încearcă să fugă, ci, dimpotrivă, devine agresiv și chiar mușcă. Poate prezenta un pericol grav pentru naturiștii și iubitorii naturii, care ridică pieptiș pantele râurilor, deoarece în asemenea situații pot fi mușcați de mâni sau de față. Mușcătura lui este dureroasă, dar nu periculoasă, întrucât șarpele nu este veninos. Este un șarpe teitorial care protejează un sector de 80-120 m2, situat în jurul vizuinei sale. Primăvara părăsește vizuinele subterane, se deplasează spre locurile de reproducere: pantele și locurile bine însorite. În timpul împerecherii formează ghemuri numeroase, alcătuite din 10-16 masculi și femele; încolăcindu-se și alunecând în lungul celuilalt, ei își aleg partenerul potrivit. În iunie-iulie, femelele depune până la 22 de ouă albe, acoperite cu o membrană pergamentoasă rezistentă. În septembrie ies puii; deseori locul depunerei în sol a pontei poate fi descoperit după cojile ouălor aruncate afară în timpul eclozării puilor. Adulții se grănesc cu mamifere mici, iar puii cu șopârle. În octombrie, o dată cu scăderea temperaturii aierului mai jos de +7oC, se ascund în galeriile subterane pentru a ierna. În funcția de volumul cavității subterane, șerpii iernează câte unul sau în grupuri de până la 32 de indivizi. Șarpele-cu-abdomen-galben este considerat unul dintre cei mai mari din Europa. Se remarcă prin agresivitate deosebită. Atacă omul imediat, sărind în sus și încercând să-l muște de față. Asemenea cazuri au fost semnalate în rezervația peisagistică „Trebujeni” și rezervația științifică „Cdrii”.

Rolul în natură și în viața omului. Prădător iute și vorace, reprezintă un element trofic important al ecosistemelor terestre realizând un reol deosebit în reglarea efectivelor mamiferelor rozătoare. Tot odată, este o componentă indispensabilă complexului herpetologic local, de aceia trebuie pretutindeni ocrotit.

Frecvența și factorii limitativi. Specie periclitată, inclusa în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Asupra efectivului influențiază: distrugerea habitatelor naturale sau degradarea lor, distrugirea locurilor pentru nutrișie și iernat, nimicrea de către om din cauza agresivității și dimensiunilor impunătoare, care inspiră teamă.

Vipera berus Vipera comună Ordinul Scuamate (Squamata) Familia Viperide

(Viperidae).

Aspectul exterior. Are corp scurt, adulții ating lungimea până la 65 cm. Capul se delimitează evident de gât, are botul tețit. Pe cap, pe lângă solzii mărunți, se evidetizează câteva scuturi mai mari, numite convențional scuturi supraoculari, frontale și temporale. Se disting de șerpii ne vininoși prin următoarele particularități: prezența unei dungi întunecate în lungul spatelui în formă de zigzag, cu excepția formelor complete negre, melanice; acoperirea părții anterioare a capului cu solzi mărunți; forma botului teșită; pupila verical a ochilor; subțierea bruscă a părții posterioare a capului, care se termină cu o coada scurtă. Culoarea viperii variză în funcție de sex: masculilor le este caracteristic desenul mai evident pe spate, adică culoare de fond brună-deschisă și dunga în zigzag neagră intens; femele însă sunt brune sau brune-cărămizii, cu dungă în zigzag brună-deschis. În habitatele umede (Codrii Moldovei) și în cele montane (m. Carpați și m. Alpi) se întâlensc vipere complet negre, melanice. Abdomenul lor este gri, gr-brun sau negru, vârful cozii fiind gălbui, potocaliu sau roșcat.

Răspândirea. Este răspândită pe tot teritoriul Moldovei. Fiind o specie preponderentă silvică, se întâlnește sporadic, în funcție de amplasarea pădurilor naturale și artificiale. În afara republicii, arealul viperei comune ocupă cea mai mare parte a Europei; la nord se extinde până în Arctica; spre sud până în Spania, Italia și Balcani; iar la est până în Asia și coastele Oceanului Pacific.

Habitatul. Preferă pădurile de foioase, populând zonele cu tufari și arbori din luncile râurilor, râulețelor și pâraielor; sectoarele înmlăștinite și zonele limitrofe bălților și lacurilor, pantele, poienele și lizierele luminoase, în adîncul pădurilor, pătrunde în lungul fășiilor de demarcare a drumurilor sau răriștilor de pe malurile pâraielor. În zonele montane este întâlnită în pășunile alpine până la altitudinea de 3000 m; mai ales în turbările de Sphagnum, unde există condiții optime pentru iernat și hrană din abundență.

Particularitățile biologice și ecologice. Vipera comună este o specie strict teritorială, vânează pe o rază 40-60 m de la vizuina sa subterană. Iernează în sol primăvara iese din ascunziș și se îndreaptă spre locurile însorite, unde are loc reproducerea. Între masculi au loc încleștări spectaculoase „de măsurare a forței”: doi masculi se așiază „cap la cap”, își ridică vertical partea anterioară a trunchiului, se încolăcesc și, ondulând-și corpul ritmic ca un pendul, încearcă să doboare adversarul. „ Lupta” însă decurge fără aplicare de mușcări reciproce, care ar putea avea un final fatal. Masculii învinși se retrag, iar cei mai puternici se împerechiază cu femelele. În timpul acuplațieie masculul nu-și apucă partenera cu dinții de gât, asa cum procetează șerpii târâtori. Vipera este o specie vivipară, la sfârșitul verii naște 8-12 pui. Ia vâneză stând la pândă (mod pasiv) și atacându-și prada la momentul potrivit. În ultimul caz, vipera se apropie de pradă cu precauție, apoi o atacă fulgerător, o mușcă și se retrage. Prada fiind moartă ia se apropie și o înghite întreagă. Orientând-o cu capul înainte. Rozătoarele și broaștele reprezintă hrana principală. Urmează păsările mici și șopârlele. Vara, în orele dimineții, viperele ies din vizuinele subterna pentru a se încălzi la soare; sunt active și vânează în amurg și în prima jumătate a nopții. În septembrie-octombrie, viperele se refugiază în grotele subterane, unde hibernează până primăvara.

Rolul în natură și în viața omului. Fiind un prădător care reprezintă un element trofic important al habitatelor silvice terestre, vipera deține un rol important în reglarea efectivului mamiferelor rozătoare. Totodată, veninul este foarte util în medicină. Este o specie veninoasă, însă atacă foarte rar omul. În Moldova în cazurile mușcării omului de către viperă sunt atât de rare, încât nici nu se înregistrează. Din acest considerent, vipera trebuie să fie pretutindeni ocrotită.

Frecvența și factorii limitativi. Specie critic periclitată, înclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Asupra efectivului influențiază: distrugerea sau degradarea habitatelor; în special a sectoarelor destinată iernării, nimicirea viperei de către om, care afectează mult densitatea populațiilor din anumite zone.

Vipera ursini Vipera-de-stepă Ordinul Scuamate (Squamata) Familia Viperide

(Viperidae).

Aspectul exterior. Este cea mai mică viperă din Europa, inclusiv din Moldova. Adulții nu depășesc lungimea de 50 cm; de regulă, femele sunt mai mari ca masculii. Are corp scurt, capul bine delimitat de gâtul îngust, botul ușor rotunjit la vârf. Se deosebește de vipera comună după următoarele particularități: lungimea mai mică a corpului; corpul mai îngust,cu botul mai ascuțit; are doar 19 rânduri de solzi ai trunchiului (în loc de 21); solzii trunchiului au o creastă mediană evidentă. Coloritul spatelui variază: de regulă, este cenușie, brun-pal, gălbui; însoșit de o dungă în zigzag mai întunecată de-a lungul corpului. Părțile laterale ale corpului sunt mai întunecate. Abdomenul este brun-închis, negru sau chiar roșcat cu sau fără pete. În zonele montane ale Iugoslaviei se întâlnesc foarte melanice.

Răspândirea. Este întâlnită preponderent în sudul Moldovei. În afara țării, arealul viperei-de-stepă are o repartiție sporadică, formând populații izolate și puțin numeroase în Italia Centrală, sud-estul Franței, în Austria, Ungaria, România, fosta Iugoslavie Occidentală, Bulgaria și Albania. În Orient ajunge până Asia Centrală și Iran.

Habitatul. Într-o parte considerabilă al arealului europian este o specie montană, ridicându-se până la altitudine de 2000 m, populând pantele domoale cu vegetație alpină aridă. În Austria, Ungaria, România și Republica Moldova populează zonele colinare, de stepă și câmpie atât cele aride, cât și cu umiditate sporită; fiind întâlnită sporadic și în zonele palustre. Spre deosebire de Vipera berus, preferă habitatele deschise, cu înveliș ierbos moderat.

Particularitățile biologice și ecologice. Primăvara în lunile aprilie-mai apare la suprafața solului. Părăsând vizuinele rozătoarelor, grotele de pe pantele pietroase sau stâncării, golurile săpate de apele subterane și alte ascunțișuri subterane (unde iernează câte una sau în grupuri mici), viperele-de-stepă încep să se împerecheze. Masculii în această perioadă sunt foarte agitați: se luptă pentru cucerirea femelelor, alegând-și apoi partenera potrivită. După împerechere, urmează o perioadă de graviditate relativ lungă – 90-120 zile. În august-septembrie se nasc puii, care au lungimea de 12-18 cm, în funcție de dimensiunile femelei. Spre deosebire de vipera comună, nu este agresivă, nu atacă niciodată omul. Hranindu-se cu prăzi de dimensiuni cu milt mai mici decât cele ale ciperei comune, veninul ei este mai puțin otravitor și nu prezintă pericol pentru om. Cu toare acestea, întâlnind-o, trebuie să fim precauți ca sa nu o cunfundăm cu cealaltă specie Vipera berus, ale cărui mușcături poate provoca uneori moartea omului. Vara se hrănește cu rozătoare mici, mai frecvent cu șopârle sau nevertebrate. Toamna (în septembrie-octombrie), o data cu primele brume și coborârea temperaturii solului mai jos de +7-8oC, se ascunde în galeriile subterane unde iernează.

Rolul în natură și în viața omului. Este un prădător activ ce reprezintă un element important al ecosistemelor terestre, de aceea are un rol însemnat în reglarea efectivului prăzilor consumate, contribuind la menținerea echilibrului ecologic al ecosistemelor și funcționalitatea lor optimă.

Frecvența speciei și factorii limitativi. Specie periclitată, înclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Reducerea efectivului este cauzat de: desțelenirea și cultivarea teritorilor virane, degradarea și poluarea excesivă a habitatelor, care provoacă afectarea efectivului prăzilor cu care se hrănește vipera-de-stepă. Fiind o specie foarte rară, trebuie ocrotită.

2.3 Particularitățile biologice ale broaștelor țestoase de baltă.

Broasca țestoasă de baltă (Emys orbicularis) Ordinul Broaște-țestoase (Testudines) Familia Emidide (Emydidae).

Aspectul exterior. Are carapacia bombată, în partea posterioară adesea mai lată. Plăcile din care este alcătuită sunt netede, cu inele anuale bine pronunțate. Lungimea carapacei la adulți atinge pînă la 30 cm. Culoarea ei poate fi brună, negrie, măslinie-închis, cu puncte sau liniuțe galbene. Capul, gîtul și membrele sunt mari, acoperite cu numeroase pete galbene minuscule. La broaștele-țestoase tinere carapacia prezintă o creastă (carenă) osoasă în lingul șirii spinării, constituită din scuturi vertebrale; o dată cu creșterea animalului această carenă dispare. Membrele sunt scurte și groase, dotate cu ghiare ascuțite. Membrele posterioare au membrană înotătoare interdigitală. Placa osoasă ventrală este plată, de unde a și primit denumirea de plastron. Aceasta este constituit din mai multe scuturi osoase articulate mobile intre ele. La broaștele-țestoase tinere el este flexibil, pe cînd la cele adulte, rigid și mai dur. Datorită faptului că broaștele-țestoase în timpul locomoției alunecă pe plastron, el este neted și foarte lucios, perfect ,,șlefuit” de substratul dur pe care se deplasează.

Răspîndirea. Este răspindită pe tot teritoriul Moldovei; preponderent în cursul inferior al rîului Prut și cel al fluviului Nistru, al afluenților lor. În afara republicii populează platourile și zonele colinare (pînă la altitudinea de 350 m) ale Europei, cu excepția regiunilor nordice, parțial cele centrale. Arealul specific se extinde pînă la Asia și Africa Nord-Occidentală, Crimeea și Caucaz.

Habitatul. În Moldova, cele mai populate habitate sunt bălțile cursurilor inferioare al Prutului și a Nistrului, sectoarele cu apă lin curgătoare ale rîurilor mai mici (Botna, Ichel, Răut, Cubolata), lacurile heleșteiele, canalele de irigație, lacurile artificiale ale gospodăriilor piscicole. În zonele de munte se ridică pînă la altitudinea de 600m. În Carpații Transilvaniei formează populații în zăvoiul Tisei. În Carpații Ucrainei se întîlenște în rîulețele de munte (Uj, Latorița), densitatea lor fiind 5 ex./1 km de rîu.

Particularitățile biologice și ecologice. Fiind o specie de baltă, este răspîndită în habitatele acvatice, umede sau în zonele limitrofe ale acestora. Adeseori poate fi observată încălzindu-se la soare câte una sau în grupuri mici pe malurile apelor. Când este prea cald, stă ascunsă în apă, scoțându-și afară doar cpul și gâtul. Este e secie precaută, la cel mai mic zgomot dispare in apă. Înoată rapid, se poate cufunda rămânând sub apă un timp îndelungat; în caz de pericol, se ascunde în nămolul de la fund. Este activă ziua și în amurg. Pe malurile apei se hrănește cu lăcuste, gândaci și cu alte insecte. În apă vânează crustacee, moluște, mormoloci și broaște mici; mai rar pește, în special acel afectat de boli. Foloseste în alimentaței și hrana vegetală: alge și plante superioare. Iernează pe fundul bazinelor acvatice, căzând în hibernare în luna octombrie și trezindu-se primăvara – în martie-aprilie. În fiecare an depune ponta pe uscat în trei reprize (în mai-iunie), a câte 5-12 ouă în fiecare. Ouăle sunt îngropate în sol la dâncimea de 10-15 cm. Perioada de incubațe este relativ lungă – 2-3 luni. Se consideră că broscuțele, eclozând din ou spre sfârșitul verii, nu ies la suprafața terestră, ci rămân în ascunzișurile lor subterane până în primăvara următoare. Dezvoltarea și creșterea lor are loc datorită substanțelor nutritive localizate în sacul vitelin. Când ies la suprafața terestră ele atig lungimea de circa 2,5 cm.

Rolul îm natură și în viața omului. Fiind un adintre puținele specii de reptile acvatice, broasca-țestoase-de-baltă constitue o importanță veridică trofică a ecosistemelor nominalizate, contribuind la stabilitatea și buna lor funcționalitatea. Este un element viu al naturii, care, prin modul său dublu de viață amfibiu, contribuie ls realizarea integrității ecosistemelor acvatice palustre cu cele terestre. Poate fi considerată drept monument al naturii și trebuei pretutindeni ocrotită.

Frecvența și factorii limitativi. Specie periclitată, inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Asupra efectivului influențiază: asanarea bălților, distrugerea și cimentizarea râurilor și canalelor de irigație, nimicirea lor intenționată în gospodăriile piscicole (fiind considerat dăunătoare pisciculturii), poluarea excesivă a apelor cu deșeuri menajereși de altă natură, distrugirea cuiburilor și cultivarea terenurilor unde își depun ouăle broaștele-țestoase.

Arealul reptilelor din Republica Moldova.

Reptilele sunt prezente pe tot întregul teritoriu a Republicii Moldova și în toate habitatele prezente pe teritoriu: ecosistemele umede ”Lacurile Prutului de Jos”, „Nistrul Inferior”, „Unguri-Holoșnița” ecosistemele de silvostepă: ”stepa Bălțului”, ”Pădurile Codrilor”, ecosistemele de stepă: ”regiunea câmpiei de stepă a teraselor Nistrului inferior”, ”stepa Bugeacului”, ecosistemele silvice, pietrofite, agrare, acvatice, luncă etc. “Lacurile Prutului de Jos” a fost prima zonă Ramsar desemnată în Moldova la 20.06.2000. Zona este amplasată în partea de sud-vest a Republicii Moldova, între orașul Cahul și satul Giurgiulești în partea inferioară a luncii fluviului Prut, ce servește ca hotar de vest al zonei și în același timp reprezintă hotarul de stat între Republica Moldova și România. Lungimea totală a zonei este de 147,36 km, suprafața totală constituind 19152 ha, inclusiv 14400 ha de zone umede. Teritoriul cuprinde lunca îngustă a râului cu terasele adiacente acestuia, în unele locuri intersectate de ravene. Cea mai joasă altitudine, 2 m deasupra nivelului mării, este la confluența Prutului cu Dunărea, cea mai înaltă altitudine reprezintă 52,9 m și apare între satele Brânza și Văleni. Lunca Prutului nu face meandre și poate atinge 6 km în lățime. Cu toate acestea albia râului în această parte este în formă sinusoidală, cu lățimea preponderentă de 60-80 m și adâncimea de cca. 2-4 m. Malurile sunt abrupte de o înălțime de 1-2 m cu o rată estimată de eroziune de 20-30 cm pe an (10-12%). Terasele superioare ale luncii sunt puternic erodate și întretăiate de numeroase ravene. Din punct de vedere geologic, Prutul de Jos constă din roci neconsolidate care sunt instabile și foarte active geomorfologic, suprafața medie expusă la procesele exogene este estimată la 0,5 ha pe km2. În zona dată au fost înregistrate 5 specii de reptile, dintre care 2 sunt incluse în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Zona Ramsar „Nistrul Inferior” recunoscută la 20.08.2003, este amplasată în partea de sud-est a Republicii Moldova, la 8 km în aval de orașul Tighina și 40 km distanță de la orașul Odesa. Este amplasată preponderent pe teritoriile raioanelor Căușeni și Ștefan-Vodă și parțial Slobozia de pe malul stâng al Nistrului. Suprafața zonei constituie cca. 60000 ha. Teritoriul se întinde pe lunca fluviului cu o lățime variabilă, într-o zonă de meandrare puternică și pe terasele adiacente. El cuprinde o parte din deltă, iar insula Turunciuc deja după hotarul Moldo-Ucranian se mărginește cu limanul Nistrului. Zona dată reprezintă un complex de habitate naturale și transformate din lunca Nistrului, unite prin fluviu și canalul ce s-a format în urma construcției digului național anti-viitură. Nucleul principal îl constituie sectorul natural «Lunca Talmaza», cu o suprafață de 1503 ha, ce include masive de pădure cu numeroase poieni, un lac (24 ha), brațul mort în formă de buclă închisă, canale cu flux permanent sau periodic, băltoace, mlaștini, lunci și terenuri agricole abandonate. Fluviul formează aproximativ 30 de meandre, multe dintre care sunt parțial sau în întregime închise. Unele meandre ale fluviului conțin grădini și câmpuri, majoritatea cărora sunt însoțite de perdele forestiere. De-a lungul malului drept pe alocuri sunt prezente heleșteie piscicole. Malul stâng al Nistrului este protejat cu preponderență de perdele forestiere. Terenurile cultivate ocupă restul luncii până la hotarul moldo- ucrainean. Aici sunt prezente cel puțin 18 specii de reptile și amfibieni. De menționat, că multe specii de amfibieni, reptile, mamifere și mai ales păsări, care populează acest teritoriu sunt incluse în listele Convenției de la Berna, multe sunt prezente în Cartea Roșie a Moldovei și a Ucrainei. „Unguri-Holoșnița” a fost recunoscută oficial la 14.09.2005. ea ocupă 15553 ha și este amplasată în principal pe teritoriul raionului Soroca, parțial pe cel al raionului Ocnița și pe o mică porțiune din r. Dondușeni. Aceasta include terenuri și bazine acvatice amplasate în perimetrul drumului Soroca-Otaci și hotarului de stat de-a lungul fluviului Nistru și se întinde de la nord-vest de satul Calarașovca până la hotarul comunei Holoșnița în partea de sud-est. Regiunea cuprinde versanți stâncoși cu surpături, îndreptați spre fluviul Nistru, precum și lunca îngustă de pe malul drept al acestuia. Sectorul este intersectat de 9 râulețe mici, cel mai mare dintre care are lungimea de 7,6 km, tot aici sunt amplasate 9 lacuri. Pădurile acoperă o mare parte a versanților din această zonă (între Unguri și Tătărăuca Nouă, Tătărăuca Nouă și Balinți, Cremenciug și Holoșnița), inclusiv și gurile afluenților Nistrului. Cel mai mare masiv de pădure pe cumpăna apelor este amplasat în apropiere de s. Decebal. Aceasta reprezintă hotarul unui teritoriu extins de câmpie, unde sunt amplasate în mare parte terenuri agricole, precum și cea mai mare livadă din regiune. Totodată această zonă cuprinde un sistem de pâraie, lacuri și ravene abrupte. În această regiune pe Nistru sunt prezente 4 insulițe mici. Pădurile această zonă oferă mediu de trai pentru din 9 de reptile. Râulețele și pâraiele sunt populate de o faună specifică de nevertebrate, ce lipsește după cum se pare în alte părți ale Moldovei și care locuiește în ape dulci curgătoare curate, legate de carst; în ele își mai găsesc refugiul 3 specii de reptile. În Lista Roșie Mondială este inclusă broasca-țestoasă-de-baltă Emys orbicularis (LR), iar în Cartea Roșie a Republicii Moldova sunt incluse asa specii de reptile ca: șarpele-coronelă Coronella austriaca (CRM – EN, CRU – EN), șarpele-lui-Esculap Elaphe longissima (CRM – EN, CRU – VU), vipera obișnuită Vipera berus (CRM – EN); șarpele-de-apă Natrix tessilata. Ecosistemele forestiere din țară sunt compuse din păduri de foioase, constituite din șase formații forestiere naturale: fagete și păduri de amestec cu fag; gorunete și păduri de amestec cu gorun; stejărete și păduri de amestec cu ste- jar pedunculat; stejărete de stejar pufos, zăvoaie de plop alb, zăvoaie de salcie și formația artificială ameliorativă de culturi silvice. În prezent, se conturează o reducere a suprafețelor cu arborete natural fundamentale. Pădurile mai păstrează o capacitate ecologică satisfă- cătoare pentru multe specii de animale. Ecosistemele silvice sunt populate de circa 172 specii de vertebrate terestre (47,8 la sută din numărul lor total din Republica Moldova) reptilele – nouă (64,3 la sută). Pădurile din Zona de Sud a țării au o densitate faunistică mai redusă: din reptile lipsesc șarpele-lui-Esculap (Elaphe longissima), vipera comună (Vipera berus), șarpele-de-alun (Coronella austriaca). În Republica Moldova comunitățile de stepă ocupau în trecut aproximativ două treimi din teritoriu. Astăzi comunitățile naturale de stepă s-au păstrat doar pe suprafețe mici și izolate. Fauna ecosistemelor de stepă și de luncă este formată din 98 specii de animale vertebrate terestre. Pe parcursul secolului XX, din numărul total de reptile au dispărut de stepă ce au dispărut se evidențiază șar- pele-cu-abdomen galben (Coluber jugularis), șarpele-cu-patru-dungi (Elaphe quatuorlineata), vipera-de-stepă (Vipera ursini), șopârla-ageră (Lacerta agilis), șopârla verde (Lacerta viridis), șopârla multicoloră (Eremias arguta), șopâr- la-de-crimeea (Lacerta taurica). Majoritatea populează stepele din Zona de Sud și starea lor depinde de covorul vegetal și resursele de hrană – rozătoare, insecte, șopârle. Unele specii, precum șarpele-cu-patru-dungi și șopârla mul- ticoloră, sunt prezente numai printr-o singură populație cu un efectiv mic, iar vipera-de-stepă n-a fost întâlnită în ultimii ani. Astfel, este necesar ca ariile speciilor periclitate de reptile cu o mobilitate scăzută să fie declarate arii protejate de stat. O diversitate relativ mică a faunei acvatice s-a păstrat în bălțile cursurilor inferioare ale Nistrului și Prutului, însă aceasta s-a redus cu mult în compa rație cu cea din trecutul apropiat (40-50 de ani în urmă). Unele bălți au fost desecate, altele, cum ar fi complexul de lacuri Manta, s-au înnămolit. Dina această cauză au avut de suferit o specie de reptile ca broasca testoasă de baltă (Emys orbicularis).