Populatia de Cabaline din Comuna Golaiesti

Diverse2

Populatia de Cabaline din Comuna Golaiesti

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Lista figurilor

Lista tabelelor

INTRODUCERE

În condițiile socio-economice specifice țării noastre, calul din „marea creștere”, prin însușirile sale, completează nevoile de muncă în agricultură și transporturi din gospodăria privată țărănească.

Omul, prin lucrări de ameliorare genetică, selecție, încrucișări și aplicarea unor tehnologii și biotehnologii de creștere bazate pe necesitățile fiziologice și descoperirile științifice în domeniu, a creat o serie de noi rase, populații și tipuri de cai corespunzătoare diferitelor munci: tracțiune grea, tracțiune ușoară și călărie, samar, diferite probe sportive și agrement, etc.

Calul, datorită vitezei și voiciunii în deplasare, poate fi utilizat în agricultură pentru executarea unor lucrări cu caracter sezonier, chiar și în condiții nefavorabile sau speciale de climă și sol.

Mult timp s-a crezut în mod eronat că, odată cu apariția tractorului și a altor mijloace mecanizate în transporturi și agricultură, rolul calului s-a terminat, creându-se astfel posibilitatea ca odată cu dezvoltarea mecanizării să poată fi substituit total atât la muncile agricole cât și transporturi.

Odată cu scurgerea timpului s-a dovedit că această înlocuire nu s-a putut face integral, chiar și în țările vest-europene puternic industrializate unde marea majoritate a proceselor de producție sunt mecanizate, automatizate și computerizate.

Rolul și scopul calului a fost bine precizat, iar domeniile de activitate s-au delimitat pentru mijloacele mecanizate cât și pentru acesta ca animal de muncă, rezultând astfel necesitatea și utilitatea practică a folosirii forței de muncă animală prin îmbinarea armonioasă cu forța mecanică pe care acesta o completează în situații speciale.

Aratul unor suprafețelor accidentate sau a unor pante mari și abrupte, a suprafețelor mici de pământ rezultate în urma redobândirii terenurilor agricole de către proprietari, lucrările de întreținere a solului și culturilor agricole din gospodăriile țărănești, cum sunt: grăpatul, tăvălugitul, transportul și împrăștierea gunoiului de grajd, lucrările din vii și livezi, din grădinile de zarzavat, câmpuri experimentale pe sole mici, câmpuri de plante medicinale și seminceri etc, nu pot fi efectuate în majoritatea cazurilor decât cu ajutorul utilajelor agricole cu tracțiune hipo.

Efectuarea transporturilor de volum mare și greutate mică, pe distanțe mici, pe drumurile comunale, în marea lor majoritate nemodernizate, în gospodăria privată, este mult mai rentabilă în cazul folosirii tracțiunii animală.

În cazul exploatărilor forestiere, a terenurilor accidentate, munca calului va fi cu greu înlocuită în totalitate cu cea a mașinilor.

În diferite sezoane drumurile din mediul rural și nu numai devin impracticabile și va dura o perioadă destul de lungă de timp până când acestea vor deveni din nou carosabile pentru toate tipurile de autovehicule sau mijloace mecanizate.

În toate țările, progresul în domeniul mecanizării și automatizării agriculturii, transporturilor a avut drept consecință finală o reducere a numărului de cai de muncă și mai ales a celor nerentabili, cu o slabă dezvoltare corporală și capacitate redusă de muncă.

În schimb, s-a creat posibilitatea îmbunătățirii calitative a unor rase și populații, cum ar fi cele de tip semigreu, aplicând o selecție și lucrări de ameliorare genetică adecvate, concomitent cu ameliorarea condițiilor de hrănire, îngrijire și folosire corespunzătoare prin îmbunătățirea managementului.

Din aceste considerente, cercetarea științifică din țările în care se folosește calul atât ca mijloc de muncă în agricultură cât și în transporturi, este orientată în direcția creării de noi tipuri de cai semigrei sau intermediari, care să posede aptitudini mixte, capabili să satisfacă pe deplin cerințele muncilor din gospodăriile particulare.

PARTEA I-a

CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII PRIVIND CABALINELE DIN gospodăriile populației

Deși calul, prin însușirile și aptitudinile sale, tinde, în primul rând să devină un mijloc de destindere și agrement, în același timp completează nevoile de muncă în agricultură și transporturi din gospodăria privată țărănească.

În România, utilizarea rațională a forței de tracțiune animală în agricultură este încă o necesitate și o soluție economică ieftină în contextul crizei economice actuale energetice și de combustibili fosile și lichizi, pe fondul dezvoltării tot mai complexe a mecanizării și automatizării în mai toate domeniile de activitate.

În țara noastră peste 90% din efectivul total de cabaline constituie așa zisa „mare creștere”, cai care, în general, sunt utilizați pentru diferitele munci din gospodăriile populației și care nu au origine cunoscută, rezultând din încrucișări și nu sunt supuși unui program de ameliorare.

În cazul cabalinelor din așa zisa „marea creștere” există o mare variabilitate în ceea ce privește caracterele morfologice, în funcție de zonă, tradiție, condiții de creștere, etc.

România deține un efectiv impresionant, de peste 600 000 de cabaline, efectiv care de mai bine de 10 ani, conform datelor din anuarul statistic, se menține relativ constant.

Din acest efectiv, caii de rasă sau metișii obținuți din împerechierile acestora, reprezintă mai puțin 10%.

În activitate de ameliorare și selecție trebuie ținut cont că fiecare populație de cabaline posedă anumite caracteristici, prin care s-a adaptat la condițiile locale de mediu în care trăiește și care de multe ori sunt nu tocmai prietenoase.

Deosebit de important și absolut necesar pentru activitatea de ameliorare a populațiilor de cabaline din marea creștere, respectiv pentru a putea stabili efectul ameliorativ al armăsarilor de rasă asupra populațiilor locale de cabaline, este necesar ca mai întâi să se studieze materialul biologic folosit în acest scop, sub raportul disponibilităților genetice, a rezervelor variabilității caracterelor și însușirilor care vor conduce, în final, la masivizarea populațiilor locale de cabaline și la sporirea capacității lor energetice.

Preocupări în acest sens, deși sporadice, s-au manifestat în rândul specialiștilor români cu aproape un secol în urmă, aici putând fi menționate nume sonore ale zootehniei românești ca N. Filip (1915), G.K. Constantinescu (1924). Tot din prima jumătate a secolului trecut pot fi amintite cercetările efectuate asupra populațiilor autohtone de cabaline de către T. Cristea (1929), P. Cristea (1931), S. Piersic (1931) și T. Pavlosievici (1941).

Deosebit de prețioase sunt cercetările din anii 50 efectuate în diferite regiuni ale țării de către I. Rădulescu și col. (1955, 1956), N. Camalesa (1957), Rica Grünberg și E. Călinescu.

Nu putem omite preocupările secției de cabaline a fostul I.C.Z., care prin colectivul format din T. Suciu, S. Romanovschi, E. Călinescu, Mariela Brumboiu, Gh. Nicolae, I. Maior, a preconizat încă din anul 1951 crearea unor tipuri de cai semigrei adaptați condițiilor de creștere și de exploatare specifice diferitelor zone pedoclimatice și orografice ale țării, lucru concretizat ulterior, după o muncă asiduă, cu formarea Semigreului românesc.

În decursul anilor 70-80, demn de subliniat este activitatea cercetătorilor E. Călinescu, V. Ujică, Gh. Toma, I. Apahideanu, I. Georgescu, care s-au ocupat în special de necesitatea îmbunătățirii calului de munte și de crearea unor noi tipuri de cai utilitari pentru nevoile armatei și populației din zonele muntoase, recomandând și metode pentru aceasta. Din aceste preocupări au rezultat la sfârșitul mileniului trecut populația "Calul de Bucovina", cu cele 2 tipuri, respectiv de Lucina (prin încrucișarea rasei Huțul cu Semigreul românesc) și de Rădăuți (prin încrucișarea rasei Gidran cu Semigreul românesc și Ardenez) și „Poneyul românesc”, obținut prin încrucișarea iepelor cu talie mică din rasa Huțul și armăsari din rasa Shetland.

Din consultarea bibliografiei de specialitate din ultimii ani a rezultat că privind efectul ameliorativ al raselor de cabaline perfecționate asupra populațiilor autohtone de cabaline preocupările au fost sporadice și insuficiente, iar pentru unele zone ale țării sunt inexistente.

În afara studiilor efectuate de V. Ujică și colaboratorii în zona Moldovei și parțial în zona sud-estică a Ardealului și Călimănești-Gorj, nu există astfel de cercetări mai recente, deși problema este majoră pentru ameliorarea cabalinelor autohtone.

Aceasta fiind situația, vom prezenta în sinteză rezultatele cercetărilor colectivului condus de V. Ujică în ultimele trei decenii.

Folosirea rațională a forței de tracțiune animală în agricultură reprezintă de multe ori o necesitate și o soluție economică, indiferent de gradul de dotare cu mijloace tehnice mecanizate. Pentru muncile agricole și transporturi de produse, așa cum a fost demonstrat prin diferite studii efectuate în țară sau străinătate, se cere însă un cal mai masiv, cu forță sporită de tracțiune, calități pe care nu le au populațiile locale de cabaline, din cauza încucișărilor nemonitorizate și cu armăsari neautorizați.

În zona Moldovei, cercetări asupra efectului ameliorativ a armăsarilor de rasă asupra populațiilor locale de cabaline și găsirea celor mai eficiente scheme de utilizare eficientă a acestora, au fost efectuate de V. Ujică și colaboratorii, la nivelul anilor 80, iar în alte zone ale țării asemenea studii recente nu au fost regăsite în literatura de specialitate consultată.

Aceste studii au vizat atât creșterea numerică a efectivelor cât și îmbunătățirea calitativă a cabalinelor autohtone prin folosirea, în scopul ameliorativ, a armăsarilor de montă publică din rasele amelioratoare. Dar pentru a putea stabili efectul ameliorativ a armăsarilor de rasă asupra populațiilor locale de cabaline este necesar mai întâi să se studieze materialul biologic folosit în acest scop, sub raportul disponibilităților genetice, a rezervelor variabilității caracterelor și însușirilor care vor conduce, în final, la masivizarea populațiilor locale de cabaline și la sporirea capacității lor energetice.

În cele ce urmează vom prezenta o sinteză privind efectul ameliorativ, asupra populațiilor autohtone de cabaline, a armăsarilor din depozitele Dumbrava-Neamț și Homorod-Harghita, potrivit studiilor efectuate de V. Ujică și colaboratorii în perioada 1975-1985.

Analizând structura de rasă a armăsarilor din depozitul Dumbrava-Neamț se poate observa că predomină rasele de tip ușor (Arabă, Gidran), rase care erau prevăzute în vechea hartă de zonare a cabalinelor pentru Moldova. În același timp apare și rasa Lipițană, a cărei pondere crește de la 15,5% în 1975, la 22,4% în 1985, în timp ce calul Gidran scade procentual de la 33,7% în 1975, la 18,4% în 1985. Rasa Arabă se menține la un nivel constant de 25-30%. începând cu anul 1978 în structura de rasă apar și rasele Pur sânge englez, Calul Semigreu românesc, iar mai recent Calul de Bucovina, ultimele două cu tendința evidentă de creștere numerică ca urmare a solicitărilor tot mai insistente din partea crescătorilor și unităților economice care folosesc forța de tracțiune animală.

O pondere nejustificat de mică o ocupă rasa Huțulă (circa 7-8%) deși este o rasă cu calități deosebite pentru muncă în zonele greu accesibile și care trebuie folosită mai intens în ameliorarea genetică a populațiilor autohtone din zonele montane și colinare.

Apariția în structura de rasă a calului Lipițan, rasă care nu este zonată în Moldova, se datorește calităților deosebite ca animal de tracțiune intermediară și ca rasă amelioratoare fiind tot mai insistent solicitată în această parte a țării.

Analiza structurii de rasă a armăsarilor care au fost repartizați în județul Iași ne arată că ponderea principală o dețin rasele Arabă și Gidran (46,7% rasă Arabă în 1986 și 31,1% varietatea Gidran), în timp ce rasele: Huțulă, Semigreu românesc și Lipițană dețin câte 6,7% (primele două) și 8,8% ultima.

În ceea ce privește structura de vârstă, la data efectuării studiului, se constată că 55,1% din efectiv îefectiv îl reprezintă armăsarii între 4 și 10 ani, în timp ce ponderea armăsarilor de 10-15 ani era de 32,8%. Un procent relativ mic (11,9%) îl reprezintă armăsarii în vârstă de peste 15 ani.

Analizând dezvoltarea corporală a armăsarilor, pe rase, se constată că aceștia se încadrează în tipul rasei căreia aparțin, prezentând o omogenitate fenotipică reflectată prin valorile deviației standard și a coeficienților de variabilitate mici. Aceștia au o bună dezvoltare și o conformație armonioasă, proveniența lor fiind din materialul biologic selecționat existent în hergheliile naționale, ceea ce oferă garanția transmiterii în descendență a însușirilor și prin urmare ameliorarea populațiilor de cabaline autohtone.

Comparativ cu valorile medii ale armăsarilor pepinieri din herghelii, armăsarii din depozitul Dumbrava au valori inferioare, ceea ce dovedește că selecția în acest caz a fost mai puțin severă. Cu toate acestea, armăsarii din depozitul Dumbrava prezintă o conformație armonioasă, organismul în general echilibrat, majoritatea indivizilor având o constituție robustă.

Dacă analizăm modul de distribuire a armăsarilor din rasele existente în depozit, pe județe, se observă o repartiție oarecum empirică, în funcție de solicitările crescătorilor și a organelor de specialitate de la județe. Astfel, în timp ce în județul Neamț se repartizează 10,5% din armăsarii de rasă Arabă, în județul Vaslui sunt repartizați 1,0%, deși pentru acest județ ar fi mai potrivită rasa Arabă. Cât privește rasa Huțulă în județul Vaslui nu mai apare repartizată, deși condițiile de relief ale acestui județ ar necesita folosirea ca rasă amelioratoare a calului Huțul.

Activitatea armăsarilor de montă publică și efectul ameliorativ asupra populațiilor locale se concretizează, în ultimă instanță, prin numărul și calitatea produșilor obținuți. Analizând, din acest punct de vedere, activitatea armăsarilor din depozitul Dumbrava-Neamț, observăm că în perioada 1980-1990 s-au obținut 31.592 produși ameliorați de la cele 79.815 iepe montate.

În județul Iași au rezultat 10.212 produși, natalitatea fiind de 69,4%, cu variații între 55,5%, în 1983, și 79,1% în 1986. Din totalul mânjilor obținuți în acest județ, 40,9% sunt ameliorați, deci provin din armăsari de stat, cu variații între 34,1%, în 1985 și 50,7% în 1993, restul produșilor provenind din alți armăsari autorizați sau din monte necontrolate.

Un studiu asemănător a fost efectuat asupra armăsarilor din depozitul Homorod și contribuția acestora la ameliorarea cabalinelor din partea sud-estică a Ardealului.

Dinamica efectivului de armăsari din depozitul Homorod, în perioada 1934-1978, prezintă variații de la an la an, numărul cel mai mare fiind în anul 1944 (218 capete) și cel mai mic în anul 1953 (140 capete).

Referitor la structura de rasă se constată că, dacă în anul 1943 în acest depozit se exploatau doar trei rase, predominând calul Nonius cu 85,7% din efectivul total, în prezent depozitul dispune de un material biologic pentru reproducție format din 8 rase amelioratoare.

În structura efectivului de armăsari din depozitul Homorod predomină rasa Lipițană (49%) și calul Semigreu românesc (25,8%), urmat de varietatea Furioso North-Star (9%) și Nonius (9,3%), o pondere mult mai mică deținând rasele Ardeneză (2,6%), Pur sânge englez (2%), Trăpaș românesc (1,5%) și Huțulă (0,5%).

Analizând dinamica structurii de rasă a efectivului de armăsari din depozitul Homorod, în perioada anilor 1934-1978, constatăm o scădere importantă a ponderii armăsarilor Nonius (de la 85,7% în 1934 la 9,3% în 1978) care cedează locul, începând din 1969, calului Semigreu românesc care ajunge la 25,8% din efectivul total în anul 1978, iar în ultimii ani adăugându-se și Calul de Bucovina. În aceeași perioadă se înregistrează o scădere și a ponderii rasei Pur sânge englez, în timp ce rasa Lipițană înregistrează o creștere de la 6,9% în 1934 la 70% în 1974 și apoi o descreștere până la 40% în 1978. Din analiza rezultatelor privind dezvoltarea și armonia corporală se constată că armăsarii din depozitul Homorod au o dezvoltare corporală apropiată de standardul raselor cărora aparțin, exprimând bine tipul rasei. Comparativ cu valorile medii ale armăsarilor pepinieri din herghelii, ca și în cazul depozitului Dumbrava, armăsarii de montă publică din depozitul Homorod au valori inferioare ceea ce dovedește că selecția în acest caz a fost mai puțin severă. Cu toate acestea, armăsarii din depozitul Homorod prezintă o conformație armonioasă, organismul în general echilibrat și o constituție robustă la majoritatea indivizilor.

Analizându-se intensitatea folosirii la reproducție se constată că, în perioada 1969-1978, armăsarii din depozitul Homorod au montat fiecare, anual, între 30 și 36 iepe, rezultând între 11 și 18 produși ameliorați pentru fiecare armăsar. Din totalul iepelor montate anual, cu armăsarii de rasă Lipițană s-au montat 70% din efectiv, cu Furioso North-Star și Semigreu românesc câte 10%, Ardeneză și Arabă câte 3%, Pur sânge englez și Gidran 3%, iar cei din rasa Huțulă 1%. Activitatea de reproducție se desfășoară pe teritoriul a șapte județe într-un număr de 120-130 stațiuni de montă a căror repartiție teritorială este în funcție de numărul cabalinelor din județul respectiv. Analizând activitatea de reproducție în perioada menționată mai sus se constată că au fost montate 54.380 iepe din care au rezultat 20.795 produși ameliorați, aceasta fiind, în ultimă instanță, contribuția depozitului Homorod la ameliorarea cabalinelor locale din zonă.

În cercetările efectuate de V. Ujică au fost luate în studiu și populațiile de cabaline locale din Bazinul Dornelor și Câmpulung Moldovenesc

Bazinul Dornelor și Câmpulung Moldovenesc reprezintă o regiune montană cu veche tradiție în creșterea animalelor în general, și a calului în special, aici întâlnindu-se condiții dintre cele mai propice pentru creșterea cabalinelor și o veche tradiție locală.

Din analiza dinamicii efectivelor de cabaline în perioada 1981-1987 se observă o creștere până în anii 1981-1987, apoi o scădere, iar în prezent creșterea este din nou ascendentă. Sub raportul structurilor de vârstă, cabalinele adulte reprezintă 61,08% în Bazinul Dornelor și 64,15% în zona Câmpulung Moldovenesc.

Referitor la rasa armăsarilor din depozitul Dumbrava-Neamț și în ultimii ani și a celor din depozitul Rădăuți-Suceava folosiți la reproducție în aceste zone observăm că aceștia au aparținut raselor: Huțul, Lipițan, Gidran, Semigreu românesc, Calul de sport românesc și Calul de Bucovina.

În Bazinul Dornelor ponderea cea mai mare au avut-o armăsarii din rasele Lipițan și Semigreu românesc, iar în zona Câmpulung Moldovenesc armăsarii din tipul Calului de Bucovina și Semigreu românesc. Folosirea la reproducție a armăsarilor din rasele menționate a contribuit la ameliorarea populației de cabaline locale, care și-a modificat structura de rasă.

Astfel, ca structură de rasă, populația de cabaline neameliorate deține peste 50% în cele două zone (51,61% în Bazinul Dornelor și 77,06% în zona Câmpulung Moldovenesc).

În zona Dornelor se constată o influență mai mare a rasei Semigreu românesc (17,62% metiși cu această rasă). În zona Câmpulung Moldovenesc o influență mai mare o are Calul de Bucovina (13,7% metiși cu acest nou tip de cal utilitar) și rasa Semigreu românesc (7,44% metiși). Analiza structurii de rasă în cele două zone studiate ne arată o scădere a influenței rasei Huțul (7,21% metiși în Bazinul Dornelor), care dispare complet ca rasă amelioratoare în zona Câmpulung Moldovenesc.

Același fenomen se constată și în cazul rasei Gidran care nu mai este folosită ca rasă amelioratoare în cele două zone, din anul 1981. A crescut în schimb ponderea raselor mai masive de tip Semigreu românesc, Calul de Bucovina și Lipițan.

Materialul cabalin ameliorat, din punct de vedere al rasei amelioratoare paterne, se repartizează în 5 grupe de metiși. Făcând o comparație între calul local neameliorat și grupele de cai ameliorate cu Huțul, Gidran, Lipițan, Semigreu românesc și Calul de Bucovina, rezultatele cele mai bune le-au dat rasele Semigreu românesc, Calul de Bucovina și Lipițan. Metișii din aceste grupe se caracterizează prin talie de 156,16 -156,42 cm și greutatea corporală medie 478,33-558,57 kg la metișii cu Semigreu românesc; talia medie 151,35 cm și greutatea corporală 454,66 kg la metișii cu Lipițan, respectiv talia 151,35 cm și greutatea corporală 468,75 kg la metișii cu Calul de Bucovina. Comparativ cu rasa locală, la aceste grupe de metiși s-a mărit talia, lungimea trunchiului, lărgimea pieptului, perimetrul toracelui și perimetrul fluierului, totodată a sporit greutatea corporală și implicit capacitatea de muncă.

Studiul efectuat de V. Ujică și colaboratorii a urmărit aceleași aspecte ca și în bazinul Dornelor și Câmpulung Moldovenesc și în cazul efectului ameliorativ al armăsarilor de rasă din depozitul Dumbrava-Neamț asupra populațiilor locale de cabaline din zona centrului de selecție Târgu Neamț

Zona Târgu Neamț reprezintă o regiune submontană cu vechi tradiții în creșterea și exploatarea calului, aici întâlnindu-se condiții dintre cele mai propice pentru dezvoltarea creșterii acestei specii.

În această zonă hrana cabalinelor o constituie nutrețul verde de pe pășunile naturale pe timp de vară și fânul în amestec cu grosiere pe timp de iarnă (concentratele fiind utilizate sporadic și în cantități foarte reduse).

Ca mod de folosire, cabalinele din zona Târgu Neamț sunt utilizate în marea lor majoritate la transporturi (în special forestiere) precum și la muncile agricole.

Analizând dinamica efectivelor de cabaline din zona Târgu Neamț, în perioada 1981-1987, se constată o creștere de la un an la altul, creștere bazată mai ales pe seama sporirii efectivelor de iepe mame.

Din analiza structurii de rasă se constată că, în zona Târgu Neamț, cabalinele neameliorate și metișii nedefiniți dețin o pondere de 72,11%. Dintre cabalinele ameliorate cu rasele folosite la reproducție în această zonă, o pondere mai mare o dețin metișii cu rasa Arabă (11,85%) și Semigreu românesc (6,53%).

În perioada analizată, în zona Târgu Neamț, au fost folosiți la reproducție 36 armăsari de montă publică de la depozitul Dumbrava aparținând raselor: Arabă, Semigreu românesc, Gidran, Huțul, Lipițan, Calul de Bucovina și Calul de sport românesc. Acești armăsari au montat 1663 iepe de la care s-au identificat 823 produși ameliorați.

Dacă facem o comparație între populația de cabaline neameliorată din zona Târgu Neamț și populațiile ameliorate cu armăsari de rasă se constată că cele mai bune rezultate în acțiunea de ameliorare le-au dat rasele lipițan, Semigreu românesc, Calul de Bucovina și Arabă.

Din studiul efectuat privind efectul ameliorativ al armăsarilor de rasă asupra populațiilor locale de cabaline din zona Târgu Neamț, precum și pe baza altor observații și constatări personale ale autorilor, aceștia opinează că pentru ameliorarea cabalinelor din această zonă a țării să se utilizeze armăsarii din rase mai masive, de tipul Semigreu românesc, Calul de Bucovina și Lipițan, dar nu trebuie exclusă nici rasa Arabă, care rămâne și pe viitor o excelentă rasă amelioratoare cu caracter universal, precum și a rasei Huțule.

Studiile s-au extins și asupra zonei de activitate a centrelor de selecție Târgu Frumos și Pașcani, care reprezintă o regiune cu o mare densitate a cabalinelor, utilizate pentru lucrări din agricultură (în special transporturi), aici existând o veche și bogată tradiție în folosirea calului ca mijloc de muncă în agricultură.

Analizând dinamica efectivelor de cabaline din zona Târgu Frumos și Pașcani, în perioada 1981-1989 se constată o evoluție ascendentă, atât a efectivelor totale cât și a cailor de muncă, a iepelor mame și tineretului cabalin. Creșterea efectivelor totale este mai accentuată în zona centrului de selecție Târgu Frumos.

În perioada 1981-1989 au fost folosiți la reproducție 56 armăsari de montă publică, care au montat 5815 iepe apte de reproducție, de la care au fost identificați 3125 produși ameliorați genetic.

Analizând structura de rasă a armăsarilor de reproducție folosiți în această perioadă se constată că, în zona Târgu Frumos și Pașcani, au fost utilizate trei rase de bază (Arabă, Gidran și Lipițan) și numai sporadic alte rase (Semigreu românesc, Huțul, Calul de sport românesc). Prin folosirea la reproducție a armăsarilor din aceste rase s-a influențat în sens pozitiv asupra populației de cabaline autohtone, cabalinele neameliorate și metișii nedefiniți reprezentând numai 48,23%. Rezultă deci, că peste 50% din populația de cabaline din această zonă este formată din produși ameliorați cu rasele menționate, acesta fiind, în mod concret, efectul ameliorativ al armăsarilor de montă publică asupra cabalinelor locale.

Din analiza dezvoltării corporale a cabalinelor ameliorate cu armăsarii utilizați la reproducție rezultă efectul ameliorativ, dar acesta este estompat, în majoritatea cazurilor de unele deficiențe tehnologice de creștere, în special privind furajarea tineretului cabalin.

CAPITOLUL 2

DATE MonografiCE REFERITOARE LA COMUNA golăiești

Așezarea geografică și limitele

Comuna Golăiești este situată în partea de est a județului Iași, la granița cu Republica Moldova la nord-est de municipiul Iași, pe malul drept al Prutului, la o distanță de 22 km de Municipiul Iași.

Comuna Golăiești are în componența sa 8 sate: Golăiești, Bran, Cilibiu, Cotu lui Ivan, Medeleni, Grădinari, Petrești, Podu Jijiei.

Atestare documentara

Prima atestare documentară a comunei Golăiești datează încă de la mijlocul secolului al XVII-lea, în Catalogul documentelor moldovenești, cu o populație colonizatoare de origine sârbă și ucraineană, numiți și poslușnici sau slujitori boierești sau mânăstirești, scutiți de dări, care se ocupau în principal cu tăiatul lemnului, fiind cunoscuți și sub numele de buturugari.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Braniștea a județului Iași și era formată din satele Golăiești, Podu Jijiei, Odaia-Branu, Petrești, Medeleni, Chișărăi și Lăzăreni, având în total 1584 de locuitori. În comună, în acea perioadă, funcționau o moară de apă, o școală și patru biserici Anuarul Socec din 1925 o consemnează în plasa Copou a aceluiași județ, având 1959 de locuitori în satele componente Bran, Chișărăi, Cilibiu, Coada Stâncii, Golăiești, Medeleni, Petrești și Podu Jijiei (Lahovari, 1990). În 1931 comunei Golăiești, i s-au alipit satele comunei Bosia, dar ele aveau să fie din nou separate în scurt timp, odată cu reînființarea acesteia din urmă.

În 1950, comuna Golăiești, a fost arondată raionului Iași din regiunea Iași. În 1968 a revenit în alcătuirea actuală la județul Iași, reînființat între timp.

Relieful ca totalitate a denivelărilor suprafeței topografice, exprimă în bună măsură caracteristicile substratului geologic, precum și capacitatea de modelare a agenților externi din regiune.

Relieful comunei Golăiești se prezintă ca aspect general sub forma unor terase, cu o ușoară înclinare spre sud-est, brăzdate de văi adânci și cu versanți afectați de eroziune și de alunecările de teren. De asemenea, relieful comunei Golăiești, mai cuprinde șesul format de albiile majore ale Jijiei și Bahluiului. Energia de relief este în general redusă, fiind cuprinsa între 150 m pe interfluvii, 100 m pe terase și 32 m la confluența râurilor Jijia și Bahlui. Versanții au în general o formă convexă, iar în zonele de alunecări, versanții au un profil ondulat. Cele mai înalte puncte ale reliefului se suprapun teraselor superioare ale râului Bahlui, la peste 200m altitudine. Cele mai joase puncte se află la confluența râului Bahlui cu Jijia. Pantele reliefului variază în general între 1 și 20 grade. Versanții deluviali au 3-5 grade și sunt în general afectați de fenomenele de eroziune aerolară, cu alunecări incipiente. Versanții cu pante mai mari de 20 grade sunt afectați atât de eroziunile aerolare și torențiale, cât și de alunecările de teren.

Teritoriul comunei Golăiești se încadrează din punct de vedere geomorfologic în regiunea Campiei Moldovei, subregiunea Campiei Jijiei inferioare; unitatea Culoarul Bahlui-Jijia. Geologic teritoriul comunei este caracterizat de prezența formațiunilor de vârstă sarmațiană și cuaternară.

În ceea ce privește fragmentarea orizontală a reliefului, se constată că aceasta are valori reduse, încadrându-se între 0,00 km/km2 (pentru o întindere de peste 36 km2) și 2,20 km/km2 (pentru o întindere de aproximatix 50 km2). Gradul de fragmentare orizontală crește în lungul cursurilor de apă permanente și temporare.

Adâncimea fragmentării reliefului exprimă profunzimea, intensitatea eroziunii liniare (verticale) manifestată în mod predominant de către râurile Jijia și Prut și de către afluenții acestora. Aceasta în teritoriul comunei Golăiești este neînsemnată, corespunzând unităților de câmpie și nu depășește 10 m/km2.

Clima. Regimul climato-meteorologic al comunei Golăiești este caracterizat prin temperaturi medii anuale de 9,6⁰C și cantități medii de precipitații de 517,8 mm, regim termic corespunzător unei clime continentale de dealuri și păduri cu altitudine de 200-800 m. Temperatura minimă a aerului coboară până la aproximativ – 20⁰ C în lunile reci de iarnă (ianuarie și febuarie) și atinge valori maxime de circa +39⁰ C în cele de vară. Amplitudinea medie anuală este de aproximativ + 24,9⁰ C, iar temperatura minimă medie este de circa -3⁰ C. Umiditatea relativă a aerului este în jur de 70% cu scăderi de până la 62% în lunile de vară. Pe arealul zonei predomina scurgerea precipitațiilor de iarnă și de primavară, alimentarea nivală (de zăpadă) fiind de sub 40%. Stratul scurgerii medii multianuale este situată între 150 și 200 mm.

Ca urmare a așezării pe latitudine, pe teritoriul comunei Golăiești apar și fenomene climatice marcate de viscole (iarna) și secete prelungite în celelalte anotimpuri, mai cu seamă vara. Influențele de ariditate sunt specifice climatului continental și se caracterizează prin curenți de aer deosebit de reci din ținuturile polare și subpolare însoțite toamna și primăvara de înghețuri, brume și ninsori timpurii sau târzii, iar în lunile de iarnă pot determina coborârea temperaturii aerului până aproape de -30°C.

Ne putem forma o imagine mai clară asupra climei localității Golăiești dacă analizăm succint factorii climatogeni (radiația solară, circulația generală a atmosferei, calitatea suprafeței subiacente) și particularitățile principalelor elemente climatice (temperatura aerului, precipitațiile atmosferice și vânturile).

Dinamica generală a atmosferei. În troposfera înaltă, la nivelul comunei Golăiești, circulația generală a atmosferei se desfășoară de la vest către est și are caracter permanent. În partea inferioară a troposferei intervin modificări cauzate de calitatea suprafeței subiacente și de distribuția spațial-geografică a centrilor barici la scară continentală. Ca urmare, la nivelul comunei Golăiești, se pot remarca mai multe direcții de proveniență a maselor de aer.

Cea mai mare pondere revine circulației vestice, care determină vreme relativ caldă și umedă iarna și ușor instabilă vara. Circulația vestică deține 30,9% din totalul circulației atmosferice în oraș. Circulația polară cu 29,4% determină vreme rece iarna, răcoroasă și instabilă vara. Circulația tropicală, 15,8% din sud-vest cu aport de mase de aer mai umed și din sud-est cu mase de aer mai cald și mai uscat.

Masele de aer tropical din sud-vest induc la Golăiești, în anotimpul de iarnă, încălzirea aerului și depunerea de chiciură, iar în zilele foarte călduroase de vară, canicula. Masele de aer continental estice în proporție de 8,5% determină iarna vreme rece și uscată, în timp ce vara au o influență neînsemnată.

Fenomenul de îngheț. La Golăiești, fenomenul de îngheț la sol se manifestă timpuriu, încă din luna septembrie și cel mai târziu ține până în luna martie.

Precipitațiile atmosferice. În regimul precipitațiilor se distinge caracterul continental al precipitațiilor specific regiunilor din afara arcului carpatic. Cantitatea de precipitații crește din februarie până în iunie, când înregistrează valorile cele mai mari și scade apoi până în februarie următor. Cantitatea cea mai mică de precipitații înregistrată la Golăiești a fost de 166,9 mm în anul 1935 și cea mai mare de 830,5 mm în 1941.

Vânturile. Deplasarea orizontală a aerului în spațiul geografic al comunei Golăiești este strâns legată de amplasarea și evoluția centrilor barici la nivel continental, cât și de particularitățile suprafeței active. Datorită așezării geografice, aici ar trebui ca vânturile de vest să aibă frecvența cea mai mare, însă acestea dețin doar 2,6%, evidențiindu-se clar rolul de barieră oroclimatică a Carpaților.

Între vânturile locale remarcăm crivățul, care este cel mai frecvent vânt la Golăiești, ușor de recunoscut după caracteristicile pe care le are.

Hidrografia. Rețeaua hidrografică a comunei este reprezentată în principal de către râurile Jijia și Prut. Terenurile ocupate de ape din interiorul intravilan al comunei sunt formate din pâraiele care traverseaza intravilanul. Acestea au o suprafață de 4,08 ha, reprezentând aproximatix 0,41% din teritoriul intravilan existent. Localitățile componente ale comunei Golăiești sunt străbătute de cursuri de apa pe lungimi mai mari sau mai mici, temporare sau permanente, cu debite variabile în funcție de nivelul precipitațiilor.

Teritoriul comunei Golăiești este străbătut de la nord la sud de râurile Prut și Jijia, care se constituie și în limitele estice și vestice a teritoriului administrativ.

Flora. Din punct de vedere floristic, teritoriul comunei Golăiești se încadrează în regiunea floristică holarctică, subregiunea eurosiberiană, provincia balcano-moesică. circumscripția floristică a Moldovei, foarte aproape de limita răsăriteană provinciei est-carpatice și de nord vestul subregiunii ponto-central-asiatice, reprezentată prin provincia ponto-sarmatică.

Dintr-un conspect floristic elaborat recent, rezultă că în cuprinsul teritoriului tecucean se găsesc 815 specii, 115 subspecii, 199 varietăți, 179 forme și 4 forme ecologice aparținând la 388 de genuri, încadrate în 93 de familii. În aceste condiții, cele 815 specii enumerate la Golăiești reprezintă 20% din totalul speciilor existente în țară. Fitogeografic, elementele floristice au fost condiționate de puternica influență nordică și estică, și mai puțin sudică și vestică. Astfel, elementul nordic totalizează 467 specii, adică 57,3%, cele estice 191 specii cu 23,49%, în timp ce elementele sudice însumează 52 specii cu 6,4%, cele vestice 24 specii cu 2.95% etc.

Analiza formelor biologice reflectă predominarea unor plante ale căror organe de reînnoire se formează la nivelul solului, părțile aeriene uscându-se la sosirea iernii. Acestea sunt reprezentate prin 325 specii cu 40,59%, fiind urmate de terofite, plante anuale care se înmulțesc numai prin semințe, 205 specii cu aproape 25%. Predominarea acestor două categorii de forme biologice însumând 530 de specii cu 65,57% poate fi pusă pe seama caracterului de stepă și silvostepă al vegetației municipiului nostru.

După preferințele față de troficitatea solului, la Golăiești au fost identificate 326 specii de plante eutrofe reprezentând 40% din totalul speciilor înregistrate, 143 specii mezotrofe (17,54%), 151 specii oligotrofe (18,52%) etc.

Fauna. În cuprinsul teritoriului comunei Golăiești sunt prezente diferite grupe de animale, de la cele inferioare, nevertebrate, la cele superioare, mamifere. Cei mai cunoscut reprezentant al viermilor inelați este râma (Lumbricus terestris).

Lumea insectelor are numeroși reprezentanți, între care menționăm: cărăbușul de mai (Melolonlha), rădașcă (Lucanus cervus), nasicornul (Oiychtes nasiconiis), fluturi diverși: albilița (Pieris brassicae), striga, cap de mort (Acheronia atropos), ochi de păun (Saturnia pyri) etc.

Clasa Batracienilor este reprezentată prin: salamandra (Slamandra), tritoni (Triturus vulgaris, T. cristatus), buhaiul de baltă (Bombina), broasca râioasa cafenie (Bufo), brotacelul (Hyla arborea), broasca de lac (Rana ridibunda) și altele. Cel mai comun reprezentant al reptilelor este șarpele de casă (Natrix) alături de care se întâlnesc: gușterul (Lacerta viridis), șopârla cenușie (Lacerta agilis) și altele.

Păsările sunt și ele numeroase, unele sunt sedentare, altele sunt oaspeți de vară sau de iarnă. Câteva din categoria celor sedentare, care se întâlnesc mai frecvent sunt: vrabia (Passer domesticus), vrabia de câmp (Passer montanus), botgrosul (Coccothraustes), sticletele (Carduelis), uliul găinilor (Accipter genlilis), vânturelul (Falco tinnuculus), fazanul (Phasianus colchicus), guguștiucul (Streptopelia decaocto), ciocânitoarea verde (Picus viridis), ciocânitoarea mare (Dendrocopos major), ciocârlanul (Galerida cristata), stăncuța (Corvus monedula), cioara de semănătură (Corvus frugilegus), cioara cenușie grivă (Corvus corone-cornix), coțofana (Pica), pițigorul de grădină (Parus major), pițigoiul albastru (Parus caeruleus), graurul (Sturnus vulgaris), rața sălbatică (Anas platyrhynchos) etc.

Dintre oaspeții de vară amintim: potârnichea (Perciix), prepelița (Coturnix), nagâțul (Vanellus), cucul (Cuculus canorus), cucuveaua (Athene noctua), lipitoarea, caprimulgul (Caphmulgus europaeus), dumbrâveanca (Coracias garrulus). Prigoria, albinârclul (Merops apiaster), pupăza (Upupa epops), rândunica (Hirundo rustica), lăstunul (Delichon urbica), grangurcle, aușelul (Oriolus), muscarul mic (Ficedula parva), privighetoarea de grădină (Sylvia borin), rața cârâitoarc (Anas querquedula), barza (Ciconia), stârcul cenușiu (Ardea cinerea), stârcul purpuriu (Ardea purpurea) și altele.

Dintre mamifere se remarcă rozătoarele: iepurele (Lepus europaeus), popândăul (Citellus), hârciogul (Cricetus), șobolanul (Ratus norvegicus), șoarecele de casă (Mus musculus) etc. Alte mamifere: vulpea (Vulpes), dihorii de casă (Pulorius), nevăstuica (Mustela nivalis), bizamul (Ondrala zibethica) etc. Multe dintre acestea prezintă interes vânătoresc.

Caracteristici economice

Principala activitate a locuitorilor comunei Golăiești este agricultura.

Din punct de vedere al zonării producției agricole, comuna se încadrează în zona a VII-a, zona Golaiești, fiind favorabilă producției de lapte, cereale, legume și floarea soarelui.

Structura culturilor de câmp este dezechilibrată. Predomină culturile de porumb, plante furajere și culturile de păioase. Ponderea pajiștilor este ridicată în cadrul patrimoniului funciar al comunei. Comuna are un perimetru silvic de 198 ha, reprezentând aproximativ 22,90 % din terenurile neagricole. Pădurea este administrată de Ocolul Silvic Iași.

PARTEA a II-a

CONtribuții proprii

CAPITOLUL 3

SCOP, MATERIAL ȘI METODĂ

3.1 Scopul lucrării

În prezent în România există peste 600.000 de cabaline care constituie așa zisa „marea creștere”, care nu au origine cunoscută.

Procesul de ameliorare la această specie este destul de anevoios, deoarece se observă un profund dezinteres în rândul majorității crescătorilor de cabaline, deși Statul Român pune la dispoziția crescătorilor reproducători de mare valoare zootehnică, prin intermediul depozitelor de armăsari.

Numărul redus al armăsarilor solicitați din depozite, care ar trebui să activeze în teritoriu, face ca numărul produșilor fără origine cunoscută, obținuți în urma montelor întâmplătoare sau clandestine cu armăsari neautorizați, să crească de la un an la altul.

Majoritatea datelor, obținute cu ocazia acțiunilor de identificare și individualizare, referitoare la calitate cabalinelor din „marea creștere” sunt destul de sumare, menționând în cel mai fericit caz doar data nașterii, sexul, culoarea și eventual particularitățile de culoare.

Față de aceste considerente, considerăm că este oportun orice studiu asupra populațiilor de cabaline din așa zisa „mare creștere”, în acest context se încadrându-se și lucrarea de față, care-și propune să analizeze populația de cabaline existentă la nivelul comunei Golăiești, sub aspectul raportului dintre sexe, vârstei, culorilor și a principalelor dimensiuni corporale.

3.2 Materialul cercetat

Materialul biologic supus studiului a fost reprezentat de un număr de 283 capete cabaline aparținând crescătorilor din comuna Golăiești, județul Iași înregistate în baza de date a Oficiului pentru ameliorare și reproducție în zootehnie Iași (tab. 3.1).

În totalitate aceste cabaline sunt fără origine cunoscută, fiind utilizate pentru muncă în gospodăriile populației.

Tabelul 3.1

Cabalinele existente la începutul anului 2014 la nivelul comunei Golăiești

3.3. Metoda de lucru

Pentru realizarea acestei lucrări, datele necesare au fost culese în urma deplasărilor efectuate în gospodăriile crescătorilor de cabaline de pe raza comunei Golăiești și a satelor componente, pe parcursul anilor 2013 – 2014, ocazionate de completarea fișelor individuale, necesare pentru întocmirea și eliberarea pașapoartelor pentru cabalinele deținute.

În prezent, în România, ca și în celelalte țări din Uniunea Europeană, identificarea cabalinelor, indiferent de rasă sau de forma de proprietate, se face prin intermediul unui singur document de identificare sau pașaport.

Pașaportul are un format indivizibil tipărit ce cuprinde spații pentru inserarea informațiilor necesare identificării și se emite pentru întreaga durată de viață a ecvideului

Fiecare ecvideu primește un număr unic de identificare – Codul UELN (Universal Equine Life Number), care este trecut și în pașaport și aplicat în același timp și animalului, prin implantarea unui (transponder) microcip în treimea superioară a gâtului, de regulă pe partea stângă.

Citirea codului UELN deținut de microcipul implantat ecvideului se face cu ajutorul unor cititoare speciale, care prin simpla trecere în zona de aplicare (treimea superioară a gâtului) îl afișează instantaneu pe ecranul cititorului.

Codul UELN este format din 15 caractere și pentru România se formează în felul următor:

1 – primele trei cifre reprezintă codul de țară, respectiv 642;

2 – următoarele trei cifre reprezintă codul de organizație, conform codurilor de acreditare O.A.R.Z. (Oficii de Ameliorare și Reproducție în Zootehnie);

3 – următoarele nouă caractere reprezintă numărul ecvideului, care se formează în mod diferit în funcție de situație.

Astfel, pentru ecvinele cu origine necunoscută, născute în România, cele nouă caractere încep cu 5N pentru cai, respectiv cu 3N pentru asini sau metiși între cal și asin (spre exemplu, pentru cal – 642 006 5N0000014).

Pentru ecvinele înregistrate (cu origine cunoscută, înscrise în registre genealogice, etc.) născute în România, cele nouă caractere încep cu ultimele două cifre ale anului nașterii individului (spre exemplu – 642 008 990000074).

Pentru formarea ultimelor nouă caractere ale codului UENL, în cazul ecvinelor importate există două situații diferite, în funcție de rasă. Astfel, în cazul cailor din rasa Pur sânge englez, cele nouă caractere încep cu 421 (spre exemplu – 642 033 421000054).

Pentru cabalinele importate, înregistrate, din alte rase decât rasa Pur sânge englez, ultimele nouă caractere ale codului UELN încep cu 61 pentru masculi castrați (spre exemplu – 642 009 610000022), cu 62 pentru iepe (spre exemplu – 642 018 620000024) și cu 63 pentru armăsari (spre exemplu – 642 021 630000032)

Vârsta animalelor și sexul cabalinelor s-au aflat din înscrisuri (declarațiile de fătare), fiind ulterior verificate în teren.

Culorile s-au înregistrat în urma vizualizării animalelor, știut fiind următoarele: la cabaline culoarea nu este un caracter de rasă; culorile simple întâlnite la cabaline sunt:

– neagră, care este o culoare frecvent întâlnită la cai, determinată de prezența pigmentului melanic atât în piele cât și în păr și prezintă numeroase nuanțe (mat, moarat, degradat);

– albă (bălană), care apare ca urmare a depigmentării progresive a părului. La naștere mânjii au culoarea neagră, aceasta devine vânătă la caii tineri și apoi albă după o anumită vârstă (12-13 ani). Există și cai albi din naștere (albinoși sau albinotici), la care pigmentul lipsește total din piele, păr, copite și iris. Culoarea albă are mai multe nuanțe: alb porțelaniu, argintiu, lucios, mat, murdar;

– roibă, determinată de prezența pigmentului brun roșcat, mai închis sau mai deschis; care poate avea următoarele nuanțe: închisă, deschisă, arămie, aurie, castanie, cafenie, vișinie, pământie, cărămizie, șocolatie;

– izabelă, determinată de prezența pigmentului galben și poate avea diferite nuanțe de la galben deschis până la galben închis roșcat;

culorile compuse zonale sunt de obicei binare. În ordinea frecvenței se întâlnesc:

– murgă, la care părul de acoperire este brun roșcat, iar parul de protecție este negru. Aceasta poate avea nuanțe mai închise sau mai deschise;

– șargă, la care părul de acoperire este galben, iar cel de protecție este negru;

– șoricie, la care părul de acoperire este cenușiu (negru diluat), iar părul de protecție negru;

Culorile compuse azonale sau amestecate întâlnite la cai sunt:

– vânătă, care rezultă dintr-un amestec de pieri albi și negri repartizați uniform sau mai puțin uniform pe suprafața corpului. Poate avea mai multe nuanțe: deschis (predomină perii albi); închis (predomina perii negri), vânăt obișnuit și vânăt rotat;

– piersicie, determinată de un amestec de fire albe și roșii sau brune, cu nuanțe mai închise sau deschise, în funcție de proporția firelor roșii sau albe;

– dereșă (mucedă), care este o culoare rezultată din amestecul de fire albe, roșii și negre în diferite proporții.

Culorile bălțate sunt întâlnite mai rar la cabaline, acestea caracterizându-se prin prezența unor pete albe mai mici sau mai mari pe un fond negru, roșu sau galben, sau invers.

La cabaline se întâlnesc frecvent și numeroase particularitățile de culoare. Astfel, la nivelul capului, după întinderea și locul lor, distingem mai multe particularități de culoare (fig. 3.1) și anume:

Fig. 3.1. Particularități de culoare la cabaline

(„brezături” – stânga; „pintenogeli” – dreapta)

– înspicat în frunte, când fruntea este presărată cu câteva fire albe;

– țintă, când în frunte există un punct alb cu diametrul mai mic de 1 cm;

– steluță, când pata de pe frunte are un diametru de 1-2 cm;

– stea, când pata albă de pe frunte este mai mare de 2 cm;

– brezătură (linie), când în regiunea nasului există o dungă albă începând de la frunte și până la nări, (poate fi îngustă, obișnuită și largă);

– felinar (lanterna), când brezătura largă coboară și pe obraji și cuprinde și regiunea nărilor;

– strănutul, care este o pată albă mică sau mare între nări;

– buze albe, numite și „de lapte”;

– bot de broască, când pielea de pe buze prezintă pete depigmentate mai mici sau mai mari, etc.

La nivelul membrelor, după localizarea și întinderea lor, începând de la copită către regiunile superioare ale membrelor deosebim următoarele particularități de culoare:

– copite albe;

– coronat, când regiunea coroanei este albă;

– pintenog, când zona albă se întinde în sus pe regiunea chișiței, pe bulet și pe fluier. Poate fi de gradul I-III, după regiunea pe care o cuprinde;

– încălțat, când zona albă se întinde peste jumătatea fluierului, ajungând chiar până la genunchi sau jaret

– înciorăpat, când zona albă cuprinde și regiunea genunchiului (jaretului) sau chiar trece peste el, ajungând pe regiunea antebrațului (gambei).

În decursul cercetărilor la un număr de 56 de cabaline s-au efectuat o serie de măsurători corporale. Aceste măsurători au vizat principalele dimensiuni corporale, care interesează și lucrările de bonitare, respectiv: talia, perimetrul toracic și perimetrul fluierului.

Talia se măsoară cu zoometrul și reprezintă distanța de la sol la punctul cel mai înalt al grebănului. Pentru toate măsurătorile, cabalinele trebuie plasate în poziție patrupedală. În mod normal, talia se măsoară la cabalinele despotcovite, în caz contrar, scăzându-se din valoarea taliei 2 cm. Eroarea de măsurare a taliei variază în funcție de experiența examinatorului între 10-15 mm.

Perimetrul toracic se măsoară cu panglica și reprezintă circumferința toracelui înapoia spetelor.

Perimetrul fluierului se măsoară cu panglica și reprezintă circumferința treimii mijlocii a fluierului.

Pe baza datelor obținute în urma măsurătorilor s-au calculat următorii indici corporali:

– Indicele dactilo-toracic reprezintă raportul dintre perimetrul fluierului și perimetrul toracic. El se calculează după formula:

(perimetrul fluierului / perimetrul toracic) x 100;

– Indicele osaturii este dedus prin compararea perimetrului fluierului cu înălțimea la greabăn, după formula:

(perimetrul fluierului / înălțimea la greabăn) x 100;

– Indicele de masivitate reprezintă raportul dintre perimetrul toracic și înălțimea la greabăn, determinându-se după formula:

(perimetrul toracic / înălțimea la greabăn) x 100.

Datele obținute în urma măsurătorilor au fost prelucrate statistic, calculându-se: media aritmetică, varianța, abaterea standard a mediei, coeficientul de variabilitate.

a) Media aritmetică () – reprezintă valoarea centrală a caracterului în jurul căreia fluctuează valorile individuale. S-a calculat cu ajutorul formulei:

în care: – suma valorilor individuale; n – numărul de indivizi.

b) Varianța (s2) – reprezintă gradul de variabilitate a unui caracter, fiind o măsură a variabilității acestuia. Relația de calcul:

s2 =

în care: ∑x2 = ∑(x -)2 – suma pătratelor abaterilor față de medie.

c) Deviația standard (abaterea standard a valorilor individuale) (s) – este prezentată în valori absolute specifice caracterului analizat. Variabilitatea unui caracter cercetat este direct proporțională cu mărimea deviației standard. Cu cât această mărime este mai mare, cu atât și variabilitatea caracterului analizat este mai mare și invers. Formula cu care a fost calculată deviația standard a fost: s = .

d) Abaterea standard a mediei () – reflectă gradul de încărcare cu erori a mediei aritmetice și indică limitele între care se află media adevărată. Formula folosită pentru calcularea abaterii standard a mediei este redată alăturat: .

e) Coeficientul de variație (V%) – reprezintă măsura variabilității caracterului analizat, exprimat procentual, cu posibilitatea de comparare a gradului de variabilitate a diferitelor caractere ce au unități de măsură diferite. În funcție de mărimea coeficientului de variabilitate, probele s-au apreciat ca fiind cu variabilitate mică, când V% a fost mai mic sau egal cu 10; cu variabilitate mijlocie , când V% era cuprins între 10 și 20 și cu variabilitate mare când V% avea valori peste 20. Pentru calcularea coeficientului de variație s-a folosit formula: V% = .

CAPITOLUL 4

REZULTATE OBȚINUTE PRIVIND RAPORTUL ÎNTRE SEXE, STRUCTURA DE VÂRSTĂ ȘI CULORILE LA POPULAȚIA DE CABALINE DIN COMUNA GOLĂIEȘTI

Analiza populației de cabaline de pe raza comunei Golăiești, sub aspectul sexului, vârstei și a culorilor a fost făcută pe baza datelor culese din teren, cu ocazia completării fișelor individuale necesare pentru întocmirea pașapoartelor.

Ulterior, cu ocazia înmânării pașapoartelor crescătorilor, o parte din cabalinele identificate au fost supuse și unor măsurători corporale.

4.1 Raportul între sexe

Conform datelor furnizate de O.A.R.Z. Iași, la sfârșitul anului 2013, pe raza comunei Golăiești erau identificate și înregistrate în baza de date a A.N.A.R.Z. un număr de 283 de cabaline.

Din cele 283 de cabaline înregistrate, 199 capete sunt femele și 84 capete sunt masculi, rezultnd deci, un raport între sexe de 70,31/29,69% în favoarea femelelor (fig. 4.1).

4.2 Structura de vârstă

Vârsta cabalinelor analizate din arealul comunei Golăiești este cuprinsă între 2 și 24 ani (fig. 4.2, 4.3).

Cabalinele cu vârsta de până la 5 ani reprezintă 31,44% din efectiv, cele cu vârsta între 5 și 10 ani reprezintă cel mai ridicat procent, 38,51%, iar cele cu vârsta între 10 și 15 ani reprezintă 24,73%.

Cabalinele cu vârsta cuprinsă între 15 și 24 ani reprezintă aproximatix 5,3% din totalul populației studiate.

4.3 Structura culorilor

Datele referitoare la culori au fost centralizate în tabelul 4.1 și ilustrate în figurile 4.4, 4.5, și 4.6.

Cele mai multe din cabalinele analizate, 123, au avut culoarea roibă (43,46 %), fiind urmate de cele cu culoarea murgă, 89 (31,44 %) apoi de cele care au avut culoarea sură 47 (16,60%).

Culoarea șargă a fost puțin întâlnită, doar la 0,02% din efectiv (9 exemplare), iar culoarea piersiciu a fost semnalată doar la un individ (0,002%).

Tabelul 4.1

Culorile la populația cabalină studiată

Fig. 4.1. Raportul între sexe la populația de cabaline studită din comuna Golăiești

Fig. 4.2. Repartiția pe vârste a indivizilor

Fig. 4.3. Structura de vârstă a populației de cabaline studiată

Fig. 4.4. Repartiția culorilor în rândul indivizilor

Fig. 4.5. Repartiția culorilor în rândul indivizilor

Fig. 4.6. Structura culorilor în cadrul populației de cabaline studiată

Referitor la particularitățile de culoare întâlnite la cabalinele studiate (fig. 4.7), se observă că doar 18,5% din indivizi nu prezintă nici o particularitate, în rest, 78,5% au prezentat una sau mai multe din particularitățile descrise anterior în cadrul capitolului 3.

Frecvența cea mai mare s-a înregistrat în rândul brezăturilor (68,85%), de diferite forme și mărimi, ca unică particularitate de culoare (46,52%) sau asociate cu alte particularități (22,33%).

La 24,3% din efectiv s-au observat diferite tipuri de pintenogeli, fie ca singure particularități de culoare (5,25%) sau în asociere cu alte particularități.

În afară de brezături și pintenogeli, 11,46% din indivizi au prezentat alte tipuri de particularități, în special depigmentări ale pielii și părului de pe diferite regiuni ale trunchiului.

Fig. 4.7. Ponderea particularităților de culoare în cadrul populației de cabaline studiată (%)

4.4. Caracterizarea morfologică a populației de cabaline

Pe un efectiv de 56 capete, reprezentând aproximativ 20% din totalul populației studiate, s-au practicat măsurătorile uzuale, folosite și pentru bonitarea cabalinelor de rasă, respectiv: înălțimea la greabăn, perimetrul toracic și perimetrul fluierului (tab. 4.2, 4.3, 4.4; fig. 4.8, 4.9, 4.10).

Pe baza datelor obținute din măsurători s-au putut calcula și o serie de indici corporali (tab. 4.8, 4.9, 4.10; fig. 4.12, 4.13, 4.14).

Tabelul 4.2

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la cabalinele din populația studiată

Tabelul 4.3

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la iepele din populația studiată

Tabelul 4.4

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la masculii din populația cabalină studiată

Talia a avut o valoare medie de 156,62 cm, caracterul fiind destul de heterogen în populație (V%>20).

În general, masculii au avut o talie ușor mai mare (cu 3,74 cm) decât a masculilor.

Și în cazul perimetrului toracic variabilitatea a fost mare, caracterul având o valoare medie de 185,99 cm, la masculi fiind în medie cu 2,54 cm mai mare decât la femele.

Fig. 4.8. Valorile medii ale taliei la populația de cabaline studiată (cm)

Fig. 4.9. Valorile medii ale perimetrului toracic la populația de cabaline studiată (cm)

Fig. 4.10. Valorile medii ale perimetrului fluierului la populația de cabaline studiată (cm)

Perimetrul fluierului a avut o variabilitate medie (V%<20), oscilând în jurul valorii medii de 21,40 cm. Și în acest caz, la masculi s-au înregistrat valori mai mari ale perimetrului fluierului cu 0,28 cm comparativ cu femelele.

Deși, în cadrul populației analizate, caracterele studiate prezintă o variabilitate ridicată, ceea ce face ca valorile medii obținute să nu poată constitui o caracterizare justă a realității, orientativ, am alăturat pentru comparație și date referitoare la aceleași caractere obținute la unele rase de cabaline, cu aptitudini diferite, crescute în România (tab. 4.5, 4.6, 4.7; fig. 4.11).

Tabelul 4.5

Valorile caracterelor studiate la armăsarii de la herghelia Rușețu

(Doliș, 2012)

Tabelul 4.6

Valorile medii înregistrate pentru caracterele „talie”, „perimetru torace” și „perimetru fluier” la iepele Cal de sport

Tabelul 4.7

Indicii morfologici ai rasei Trăpaș Românesc după diferiți autori

(Dulugeac, 2005)

Fig. 4.11. Valorile medii ale taliei (cm) la diferite populații de cabaline din diferite rase

(după Dulugeac, 2005)

Tabelul 4.8

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la populația cabalină studiată

Tabelul 4.9

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la iepele din populația cabalină studiată

Tabelul 4.10

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la masculii din populația cabalină studiată

Indicele dactilo-toracic a avut o valoare medie în populație de 11,69 si o variabilitate redusă.

Indicele osaturii a avut o variabilitate redusă spre medie, oscilând în jurul valorii de 13,75.

Indicele masivității a avut o variabilitate ridicată, valoarea sa medie fiind de 118,43.

Fig. 4.12. Valorile medii ale indicelui dactilo-toracic la populația de cabaline studiată

Fig. 4.13. Valorile medii ale indicelui osaturii la populația de cabaline studiată

Fig. 4.14. Valorile medii ale indicelui masivității la populația de cabaline studiată

Pentru compararea datelor obținute la populația studiată am inserat câteva date din literatura de specialitate referitoare la aceiași indici corporali (tab. 4.11).

Tabelul 4.11

Principalii indici corporali la populația de cabaline pentru sportul hipic din România (Dulugeac, 2005)

Se poate observa cu ușurință că, atât în cazul dimensiunilor corporale, cât și a indicilor corporali calculați, populația studiată se prezintă ca un mozaic, caracterele urmărite neputând fi atribuite nici unei rase sau unui metis anume.

CONCLUZII

În urma studiului efectuat asupra populației de 283 cabaline aparținând crescătorilor particulari din comuna Golăiești se desprind următoarele concluzii:

cabalinele analizate sunt în totalitate fără origine cunoscută, fiind utilizate în primul rând la muncă în gospodăriile populației;

raportul între sexe este 70,31 % femele și 29,69 % masculi;

în funcție de vârstă, efectivul de cabaline luat în studiu este structurat astfel:

31,44 % animale cu vârsta cuprinsă între 1 și 5 ani (89 indivizi);

38,51 % animale cu vârsta cuprinsă între 6 și 10 ani (108 indivizi);

24,73 % animale cu vârsta cuprinsă între 11 și 15 ani (71 indivizi);

3,17 % animale cu vârsta cuprinsă între 16 și 20 ani (9 indivizi);

2,11 % animale cu vârsta peste 20 ani (6 indivizi).

în funcție de culori, efectivul de cabaline luat în studiu este structurat astfel:

43,46 % cai de culoare roibă (123 indivizi);

31,44 % cai de culoare murgă (89 indivizi);

16,60 % cai de culoare sură (47 indivizi);

4,94 % cai de culoare neagră (14 indivizi);

1,76 % cai de culoare șoricie (5 indivizi);

1,41 % cai de culoare cenușie (4 indivizi);

0,35 % cai piersicii (1 individ).

particularitățile de culoare sunt repartizate astfel:

18,5% nu prezintă particularități de culoare;

68,85% prezintă diferite particularități de culoare la nivelul capului;

24,3% prezintă diferite particularități de culoare la nivelul membrelor;

11,46% prezintă diferite particularități de culoare la nivelul trunchiului.

principalele dimensiuni corporale au avut următoarele valori:

talia a avut valori ce au oscilat între 138,00 cm și 171,00 cm, media populației fiind de 156,62 ± 1,36 cm;

perimetrul toracic a avut valori ce au oscilat între 161,00 cm și 202,00 cm, valoarea medie a caracterului fiind de 185,99 ± 1,84 cm;

perimetrul fluierului a avut valori ce au oscilat între 18,00 cm și 24,00 cm, cu o medie de 21,40 ± 1,04 cm.

principalii indici corporali calculați au avut următoarele valori:

indicele dactilo-toracic a avut valori ce au oscilat între 10,12 cm și 13,23 cm, media populației fiind de 11,69 ± 0,88;

indicele osaturii a avut valori ce au oscilat între 11,42 cm și 16,25 cm, media populației fiind de 13,75 ± 0,65;

indicele masivității a avut valori ce au oscilat între 109,82cm și 133,71 cm, media populației fiind de 118,43 ± 1,24.

pentru toate caracterele morfologice analizate populația studiată s-a comportat ca un grup puternic heterogen.

BIBLIOGRAFIE

Cheleman N., 1982, Creșterea, îngrijirea și folosirea cailor de muncă. Ed. Ceres, București.

Cucu G.I., Maciuc V. Maciuc D., 2004. Cercetarea științifică și elemente de tehnică experimentală în zootehnie. Editura Alfa, Iași.

Călinescu E., Grünberg R., 1954, Folosirea rațională a cailor, factor important pentru mărirea productivității muncii și reușita campaniei agricole de primăvară, Probleme Zootehnice, nr.3, București.

Călinescu E., 1981, Problematica actuală și de perspectivă a cercetării științifice în domeniul creșterii calului. Rev. de Creșterea animalelor, nr. 6, București.

Călinescu E., Ujică V., 1982, Producerea unui cal utilitar pentru zona montană: „Calul de Bucovină”, Cercetări în sprijinul producției, M.A.I.A., București.

Constantinescu G.K., 1924, Originea raselor de cai, Biblioteca Zootehnică, 1, București.

Doliș M.G., Nagy P.T., Nistor C.E., 2012 – Study regarding some morphologic characters of the breeding ground stallion of Romanian Semigreu breed. Lucrări științifice, seria Zootehnie, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.

Doliș M., Gavrilaș, A., 2006 – Tehnologia creșterii animalelor, Editura Alfa, Iași.

DULUGEAC, I., 2005. Caii de sport, Ed. Arena 2005, București.

Furtunescu A., 1971. Zootehnie generală și genetică. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Georgescu G., Ujică V., Lungulescu G., Marcu N., 1982 – Tehnologia creșterii cabalinelor și echitație, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Georgescu G., Petrache E., 1990. – Tehnologia creșterii cabalinelor și echitație. Editura Ceres, București.

GÎLCĂ I., DOLIȘ M., 2006 – Tehnologii de creștere a animalelor. Ed. Alfa , Iași.

Grünberg R., Călinescu E., 1955, Întreținere și folosirea cailor de muncă. Ed. Agrosilvică, București.

Grünberg R., Călinescu E., 1961, Rezultate obținute în ameliorare în masă a calului din Șesul Dunării anale I.C.Z., XIX.

Lahovari, George Ioan 1990 – Marele Dicționar Geografic al României, București, pp. 590.

Mărginean G., 1997, Tratat de hipologie. Ed. Orion, București.

Mărginean, G., Georgescu, G., Maftei, M., 2005 – Îndrumător de lucrări practice pentru exploatarea cabalinelor, Editura AgroTehnica, București.

Moldoveanu G., 1953, Creșterea cailor. Ed. Agrosilvică, București.

Moldoveanu G., Radu A., Temișan V., 1961. Aprecierea valorii productive a animalelor după exterior. Editura Agrosilvică, București.

Moldoveanu G., Suciu, T., Balaș, N., 1971 – Calul, utilitate și sport. Ed. Ceres, București.

Mureșan G., 1994, Tehnologia creșterii cabalinelor. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.

Nagy P.T., Gîlcă I., Doliș M.G., Nistor C.E., 2012 – Study regarding some morphologic characters at mares belonging to Romanian Sport Horse breed. Lucrări științifice, seria Zootehnie, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.

Nicolescu I., 1950, Creșterea cailor. Ed. de Stat, București.

Pavlosievici T.,1941, Starea de degenerare a calului românesc, Bul. As. med. vet., București.

Petrache E. și col., 1988 – Creșterea cailor de muncă. Rev. de propagandă agricolă, București.

Rădulescu I., Suciu T., Călinescu E., 1956, Calul românesc de munte, Anale I.C.Z., XIV.

Suciu T., 1965, Folosirea cailor de muncă, Ed. Rev. Agr., București.

Suciu T. și col., 1970, Primele rezultate privind crearea unui tip de cal Semigreu pentru Transilvania. Lucr. Șt. I.C.Z., vol. XXVII, București.

Suciu, T., Moldoveanu, G., Gligor, V., Georgescu, G., Oțel, V., Balaș, N., 1975 – Zootehnia României, Vol. IV (cabaline), Editura Academiei, București.

Tăpălagă I., Nicula M., Bochiș F., Dronca D., 2007, Studii asupra contribuției armăsarilor de montă publică din Depozitul Arad asupra ameliorării efectivelor locale de cabaline, Lucrări științifice Zootehnie și Biotehnologii, vol. 40(2), Timișoara

Ujică V. și colab., 1976, Valoarea biologică a armăsarilor din Depozitul Dumbrava și contribuția la ameliorarea cabalinelor din Moldova. Lucr. Șt., Vol. II, Zoot.-Med.Vet., I.A. Iași.

Ujică V. și colab., 1978, Valoarea genetică de ameliorare a unor armăsari pepinieri din Herghelia Rădăuți. Lucr. Șt., seria Zoot.-Med.Vet., I.A. Iași.

Ujică V. și colab., 1980, Valoarea biologică a armăsarilor din Depozitul Homorod și contribuția acestora la ameliorarea cabalinelor din zonă. Lucr. Șt., vol.24, seria Zoot.-Med.Vet., I.A. Iași.

Ujică V., 1988 – Tehnologia creșterii cabalinelor – Lucrări practice. C.M.I.A.I., Iași.

Velea C., Tîrnoveanu I., Marcu N., Bud I., 1980. Creșterea cabalinelor. Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Velea C. și col., 1999, Animalele de tracțiune și divertisment. Ed. Cărții de Știință, Cluj-Napoca.