Politici Sociale In Domeniul Educatiei

Cuprins

Realitatea socială a oricărui stat se află la confluența mai mult multor factori definitorii, și anume: cei economici, politici și sociali, între care există și o legătură strânsă. Omul se află într-un mediu guvernat de politici, unde are ca bază mijloacele economice pentru a-și forma realitatea socială în care să își ducă existența.

Potrivit lui Florin Lazăr, statul bunăstării „reprezintă forma cea mai extinsă/ activă de politici sociale, îmbinând cerințele de solidaritate socială cu economia de piață și cu eficiența utilizării resurselor în scopul realizării unei distribuții cât mai echitabile a resurselor”.

Politicile sociale au apărut ca un apanaj socio-economic menit să ofere siguranța unui trai liniștit, ferit de riscurile sociale, un nivel al bunăstării care chiar dacă nu îi poate acoperi pe toți cetățenii, să aibă un nivel rezonabil pentru majoritatea. Inițial, această plasă de siguranță le era oferită celor fără venituri și celor care munceau, însă nu aveau suficiente resurse economice – principiul nevoii, însă acest ajutor a devenit disponibil pentru mai multe categorii de persoane – principiul echității.

În fond, aceste politici vizează atât statul, cât și cetățenii: statul vrea o populație sănătoasă, aptă de muncă, cu un anumit nivel de educație, iar cetățenii vor un trai decent; cât mai puține probleme sociale, astfel încât sunt de acord să plătească anumite dări către stat pentru a beneficia de aceste lucruri.

Politicile sociale sunt acele acțiuni întreprinse de stat cu scopul de a le oferi bunăstare – un trai decent, liniștit, ferit într-o anumită măsură de riscurile sociale actuale. Domeniile vizate sunt sănătatea, oferirea unei locuințe, asigurarea veniturilor, asistența socială și educația.

Statul bunăstării a apărut în secolul trecut. Cei mai mulți specialiști consideră că acest concept a luat naștere odată cu publicarea Raportului lordului Beveridge în 1942.

Originea asigurărilor sociale se află în Germania, când reformatorii conservatori von Bismarck și von Taffe, între 1871 și 1891, au decis să introducă primele legi asiguratorii, ale căror introducere a avut și o influență politică: „întărirea loialității față de monarhie și afirmarea ambițiilor politice ale lui Bismarck”. Astfel, s-a urmărit accentuarea diviziunii socială între categoriile de salariați, fiecare categorie având privilegii diferite, iar fiecare individ să fie loial monarhiei sau autorității centrale de stat. Cancelarul von Bismarck rămâne promotorul primelor legi din domeniul asigurărilor sociale care au însemnat o primă implicare a statului modern în protecția socială a indivizilor pe baze contributorii.

Un lucru este clar: politicile sociale sunt foarte diferite față de cele din secolul trecut, deoarece înainte se punea foarte mult accentul pe problemele care vizau epidemiile, seceta sau invaziile altor popoare, pe când, în prezent, accentul se mută pe „acțiunile oamenilor asupra mediului înconjurător sau ale guvernelor asupra societății”.

Au existat foarte multe critici cu privire la aceste politici sociale, mai ales din partea neoliberalilor, adepții nonintervenției guvernamentale, care considerau că toate beneficiile acordate de stat nu stimulează productivitatea fiecărui individ, ci creează dependență.

Educația

Oamenii au putut beneficia de acces la educație odată ce statul s-a implicat în oferirea acestor servicii; statul a trebuit să se adapteze nevoilor cetățenilor și în funcție de nivelul veniturilor pe care le putea redistribui în această direcție. De aceea, la început, educația era exclusivă, oferită doar anumitor categorii de populație.

Membrii societății beneficiau de acces gratuit și universal la educație, însă acest avantaj a fost oferit oamenilor din mai multe perspective : politică, deoarece guvernanții doreau ca populația să fie educată și să poată avea în acest fel șansa de a-și exercita drepturile politice pentru un plus de suport în următoarele campanii electorale; economică, statul dorind ca populația să aibă un anumit nivel de educație pentru a fi productivi; socială, interesul principal fiind acela de a oferi un trai decent membrilor societății.

Florin Lazăr identifică 3 roluri ale statului în ceea ce privește implicarea sa în serviciile de educație : „de reglementare, de finanțator/cumpărător și de furnizor/planificator”.

Statul îndeplinește rolul de reglementare atunci când stabilește condițiile de oferire a serviciilor de educație : stabilește durata educației obligatorii, vârsta până la care educația este gratuită, oferirea manualelor, modul de desfășurare a tuturor activităților curriculare.

Rolul de finanțator este îndeplinit de stat cu scopul de a oferi accesibilitate tuturor la educație gratuită, până la o anumită vârstă și de asemenea, de a crește calitatea capitalului uman, astfel încât o școlarizare bine pusă la punct, accesibilitate și o perioadă mai îndelungată de studii superioare pot garanta obținerea unui loc mai bun de muncă la încadrarea pe piața muncii; prin urmare, respectiva persoană este motivată și poate deveni mai productivă.

Nu toate statele au îmbrățișat acest sistem gratuit și s-au bazat pe includerea studenților în sistemul privat sau prin subvenționarea anumitor costuri, restul fiind suportate de membrii familiei.

Rolul de planificator presupune stabilirea stabilirea numărului de unități școlare, de cadre didactice, de stabilire a fișelor de discipline, a calificărilor necesare, elaborează și implementează politici în domeniul educației. Pentru a analiza eficiența unui sistem de educație, un indicator foarte important este gradul de alfabetizare. Alți indicatori ar fi accesul la educație, rata abandonului școlar sau performanțele elevilor/studenților.

Perioada postcomunistă a reprezentat un prilej pentru fiecare facțiune prezentă la guvernare să-și impună propriile politici, conduse de ideologiile din grupările respective.

Fie că perioada de guvernare a fost prea mică, fie nu a avut suficient sprijin sau pur și simplu nu a fost formulată așa cum ar trebui, neinvestigându-se în totalitate problema sistemului educațional, unele reforme nu au fost puse în aplicare sau nici măcar nu au fost promulgate.

Fiecare guvernare, încercând să-și impună propriul plan, a „reușit” să creeze un mozaic de politici care pune în dificultate fluiditatea acestui sistem și de aceea, noi și noi probleme apar.

Riscuri care pot afecta procesul decizional al politicilor în domeniul educației

Porivit lui Lucian Ciolan, în lucrarea „Managementul politicilor publice”, au existat și mai există diverse riscuri, care apar la fiecare schimbare sau îmbunătățire în domeniul educației:

riscul ideologic derivă, bineînțeles, din regimul comunist, cadrele didactice continuă să promoveze educația și schimbarea tinerilor în baza unor principii socialiste, fără să găsească soluții care să se plieze 100% pe nevoile elevilor și studenților.

riscul mitologic face referire la etichetele pe care profesorii și elevii le-au primit încă din perioada regimului comunist și o parte a societății încă le perpetuează : „dascălul” dedicat, car veghează asupra educației elevilor care reprezintă la rândul lor viitorul societății românești și „olimpicul”, acel individ superior celor din alte țări. Lucrurile nu mai stau așa în prezent, deoarece unii dintre noi văd clar situația educației în România – suntem foarte buni în ceea ce privește teoria, însă nu excelăm în practică.

riscul contemplativ apare atunci când nu există o preocupare clară pentru îmbunătățirea sistemului educațional, nu există angajamente la nivel central care să fie pilonii acestui sistem.

riscul lipsei de perspectivă – pentru a observa rezultatele unei politici, este necesar să treacă o anumită perioadă de timp pentru ca politica să fi fost implementată și să ăși fi produs anumite efecte. Numai că această perioadă este uneori prea lungă și nu oferă o perspectivă asupra schimbării.

riscul parvenistismului de tranziție este din ce în ce mai întâlnit deoarece media ne prezintă diferiți oameni care au reușit să aibă o afacere de succes renunțând la educație; ajungem să credem că educația nu mai reprezintă un proces atât de important în formarea noastră ca viitori agenți economici productivi ai comunității din care facem parte – așteptăm succesul bazându-ne pe noroc și povești de viață impresionante.

În crearea unor politici, intervin adesea probleme ale sistemului actual, existând o administrare slabă a acestuia și totodată, o slabă capacitate de realizare a politicilor; per total, este o disfuncționalitate permanentă care afectează îmbunățirea sistemului.

Deși s-au luat diferite decizii pentru a obține finanțări externe astfel încât să se formeze anumite programe necesare pentru centralizarea datelor și benefice ulterior consultării acestora, se constată lipsa lor. Este nevoie ca stat care se implică în luarea deciziilor și implementarea politicilor să avem un astfel de sistem care să permită colectarea datelor referitoare la educație, mult mai rapid și mai puțin costisitor atunci când trebuie schimbat un proiect.

De-a lungul timpului, se poate observa că în România, ministerele gestionează de obicei, doar ceea ce este cu adevărat urgent și nu ce este important. Nu se iau hotărâri privind prin prisma mai multor situații, nu se anticipează, nu se face un plan de a acționa indiferent de moment și situație. Desigur, există și un mozaic legislativ care împiedică într-o oarecare măsură modificarea clară și concisă a sistemului educațional; practic, s-au adoptat foarte multe metodologii, ordine, hotărâri, legi, încât pare că acesta este singurul mod prin care guvernarea se implică și prea multe decizii, fără schimbări în practică duc la o reglementare excesivă, la intervale scurte de timp.

Deși s-au obținut foarte multe fonduri de la diferite instituții europene și am avut în același timp și experți care să ne ghideze și să ne aajute să fim eficienți pe termen lung, proiectele nu au reușit să imprime ideea de la care au pornit pentru că era de datoria guvernării să păstreze echilibrul și să intervină atunci când o problemă se ivea. O problemă constantă este lipsa descentralizării, și anume, instituțiile de învățământ nu au autonomie completă asupra finanțării, resurselor, personalului, curricumulului, astfel că nu pot lua hotărâri care privesc funcționarea sistemului educațional.

Învățământul în perioada interbelică

Până la legea Spiru Haret din anul 1899, învățământul profesional nu era un domeniu separat de învățământul general. Apoi, odată cu reforma din acel an, s-a făcut o organizare separată de învățământul general, învățământul profesional având trei grade de școli profesionale: elementare, inferioare și superioare, astfel încât această deosebire să permită îmbunătățirea celui din urmă și totodată, să ofere șansa obținerii unor rezultate semnificative.

Școlile profesionale elementare pregăteau absolvenți ai învățământului primar pentru meseriile specifice mediului rural. Școlile profesionale inferioare doreau să pregătească elevii pentru meseriile specifice mediului urban, „sub forma micilor patroni cu ateliere proprii”. Școlile profesionale superioare cuprindeau studii pentru o perioadă de doi ani, care primeau absolvenții de liceu pentru a-i instrui ca masștri șefi de ateliere sau șefi de întreprinderi.

Fetele puteau să se înscrie doar la școlile profesionale elementare și inferioare.

Învățământul profesional se baza pe ideea coeziunii între cunoștințele teoretice și cele practice. Spiru Haret părăsind temporar funcția din Ministerul Instrucțiunii, Take Ionescu introduce un alt proiect de lege, precizând „că fiecare meserie are nevoi specifice și, în consecință, trebuie să aibă școală proprie”. Acesta din urmă renunță la cele trei cicluri închise promovate de Spiru Haret, fixând un grad al învățământului profesional; s-au organizat „școlile comerciale, de agricultură, de silvicultură și cele de arte și meserii”.

Spiru Haret redevine ministru și reintroduce legea din 1899, înființându-se astfel în anul școlar 1929 – 1930 „69 școli elementare cu 2.933 elevi, 97 școli inferioare cu 8.871 elevi și 4 școli superioare”.

După 35 de ani, era necesară o schimbare în structura sistemului educațional datorită progresului economic și tehnic. Astfel că în 1936, apar noțiunile de gimnazii și licee industriale prin legea propusă de dr. Constantin Angelescu. Absolvenții școlilor primare puteau studia 4 ani într-un gimnaziu industrial, după care deveneau meseriași practicanți și puteau obține și un certificat de lucrător facă făceau doi ani de practică într-un atelier, având dreptul să deschidă un atelier în comunele rurale din fonduri proprii.

În cadrul liceelor industriale se puteau înscrie absolvenții gimnaziilor industriale și teoretice, aceștia susținând un examen de aptitudini profesionale la admitere. Aceste licee pregăteau meseriașii cu ateliere proprii în orașe și a cadrelor tehnice medii din fabrici și uzine.

Absolvenții liceelor industriale se înscriau la școala superioară industrială care dura doi ani și pregătea subingineri, conducători de atelier.

Această lege, la fel ca celelalte, au accentuat importanța practicii în învățământul profesional – elevii lucrau în ateliere două treimi din timpul cursurilor, iar în rest, ei trebuiau să studieze disciplinele exacte: istorie, geografie, literatură, etc. De asemenea, s-a insituit și bacalaureatul industrial alături de cel comercial pentru a-i motiva pe elevi să studieze cu scopul de a ajunge în învățământul universitar.

Înainte de Primul Război Mondial, „ucenicii învățau numai în atelierele patronilor, unde partea teoretică și educația, atât de folositoare meseriașilor, erau aproape cu totul lăsate la o parte”. După această perioadă, a intrat în atibuțiile Ministerului Muncii și pregătirea ucenicilor care, la început, era destul de restrânsă, având în vedere faptul că unii angajatori nu doreau să investească în aceste școli de pregătire. Prin Direcția Învățământului Muncitoresc, ucenicii primeau locuri în cămine finanțate de minister și beneficiau de pregătire tehnică.

În anul 1936, se votează Legea pentru pregătirea profesională și exercitarea meseriilor. Conform acesteia, cursurile pentru ucenici puteau fi organizate de Ministerul Muncii, de Camerele de Muncă, de Camerele de Comerț și Industrie și de întreprinderile industriale, pentru ca fiecare ucenic din industrie și comerț să fi beneficiat de aceste cursuri până la vârsta de 18 ani. Existau și școli de perfecționare, menite să accentueze cunoștințele profesionale pentru a crește capacitatea tehnică a muncitorilor.