Politici de Securitate Energetica
CAPITOLUL 1
DELIMITĂRI CONCEPTUALE – SECURITATE, SECURITATE ENERGETICĂ, POLITICI DE SECURITATE ENERGETICĂ
Conceptul de securitate
Dimensiunea militară
Dimensiunea politică
Dimensiunea socială a securității
Dimensiunea economică a securității
Dimensiunea de mediu a securității
Conceptul de securitate energetică
Politici de securitate energetică
Conceptul de securitate
De-a lungul istoriei, securitatea a reprezentat o preocupare esențială, omul simțind permanent nevoia de stabilitate și de asigurare a siguranței, acesta fiind și contextul în care a luat naștere conceptul de securitate.
Securitatea este un fenomen complex, dificil de analizat și de definit, fiind în continuă schimbare, în funcție de contextul istoric, geopolitic, definit diferit, în funcție de ordinea mondială. Astfel, pentru a avea o imagine de ansamblu, se poate afirma că, în prezent, securitatea actualului sistem internațional este definită pe mai multe paliere de analiză. Trebuie luat în considerare este faptul că securitatea este un fenomen relațional și nici unul dintre niveluri nu este adecvat pentru a defini problema securității în ansamblu, iar înțelesul complet al fiecăruia poate fi înțeles doar atunci când este pus în relație cu celelalte.
Dacă până la apariția analizelor Școlii de la Copenhaga, școlile tradiționale studiau în principal securitatea din punct de vedere militar și se rezumau doar la studiul amenințărilor, utilizării și controlului forțelor militare, noutatea analizei teoriticienilor acestei școli a fost tocmai împărțirea analizei pe mai multe sectoare. Astfel, Barry Buzan face o distincție netă între dimensiunile militară și nonmilitară. El consideră dimensiunea militară a se referi la interacțiunea reciprocă a capabilităților armate ofensive și defensive ale statelor cu percepțiile acestora vis-à-vis de intențiile celorlalți actori. Celelalte dimensiuni considerate de autor se identifică cu aspecte ce țin de politic, economic, social și de mediu. Dimensiunile securității sunt interrelaționate și, în același timp, fiecare reflectă natura specifică a elementelor sale constitutive (context, cultură, structuri, procese, efecte).
Rezumând, putem descrie o serie de trăsături viabile pentru delimitarea securității.
Tabel 1. Caracterul distinctiv și dinamica securității:
Sursa : Ionel Nicu Sava ,, Studii de intelligence”, Editura Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005, p 42.
Dimensiunea militară reprezintă poate unul dintre cele mai important segment al securității. Dintotdeauana dimensiunea militară a fost considerată relevantă și prioritară, deoarece în ciuda apariției unor pericole de altă natură, cele clasice nu au dispărut de pe scena internațională.
Trebuie menționată aici perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, când dezvoltarea tehnologiei militare, și în principal a celei nucleare, a determinat statele să se focalizeze asupra securității militare, dar și asupra investițiilor masive în acest domeniu.
În prezent, securitatea militară este un pilon important și destul de complex, având în vedere că și amenințările militare sunt diversificate pe cele două paliere, ofensiv și defensiv, ale capabilităților unui stat, precum și asupra percepțiilor statelor vis-à-vis de intențiile celorlalte state.
Dintre amenințările militare cu care se confruntă în prezent statul putem menționa: armele de distrugere în masă, disputele militare, conflictele din Orientul Mijlociu, amenințările care țin să ne demonstreze semnificația persistentă și continuă a puterii militare. Cea mai importantă problemă cu care se confruntă dimensiunea militară a securității, dar și umanitatea în prezent, este fenomenul terorist.
În acest sens devine de o importanță primordială securitatea atât la nivel individual cât și la nivel regional sau mondial. Întrucât acțiunea armată poate distruge în adâncime straturile de interese sociale și individuale care stau la baza statului, securitatea militară poate fi considerată principala preocupare a unui stat. Amenințările militare pot include de la hărțuirea vaselor europene de către pirații somalezi, ocuparea teritorială prin forță, până la bombardamente, atacuri teroriste, etc.
Dimensiunea politică a securității se referă atât la relația dintre stat și cetățenii săi, cât și relațiile statului respectiv cu celelalte state. Ea poate fi studiată pe două niveluri: cel intern, care se referă la o constantă esențială, guvernarea – fie ea buna guvernare sau proasta guvernare, respectiv cel extern, fiind cel care se raportează la securitatea internațională și la dreptul internațional.
Referitor la buna guvernare, aceasta poate însemna pe lângă altele și o securitate sporită a statului respectiv, în timp ce proasta guvernare poate creea contextul favorabil izbucnirii de conflicte violente sau revoluții, ceea ce ar însemna de fapt instabilitatea organizațională a statului.
Cu alte cuvinte, conform lui Buzan: „Amenințările politice sunt direcționate către stabilitatea organizațională a statului. Acestea pot avea diverse forme de manifestare, inclusiv realizarea de presiuni asupra guvernului pentru răsturanarea acestuia, urmare politicii de guvernare. Scopul acestor amenințări poate varia de la presiuni asupra guvernului venite din partea unui anumit partid, trecând prin răsturnarea guvernului, și ajungându-se până la instigarea la secesionism și perturbarea liantului politic al statului pentru a-l slăbi înaintea unui atac militar. Statul prin identitatea sa națională, ideologia organizațională și instituțiile care îl definesc sunt, în mod normal, ținta amenințărilor politice. Având în vedere că statul este o entitate esențial politică, amenințările politice pot fi la fel de periculoase precum cele militare. Acest lucru este valabil mai ales când ținta este un stat slab”.
Securitatea politică se referă la stabilitatea/instabilitatea oranizațiilor acelui stat, la sistemul de guvernământ, dar și la idologiile ce-i conferă legitimitate. Securitatea politică urmărește de asemenea respectarea și securizarea drepturilor omului precum și a altor cerințe legate de condiția individului.
Dimensiunea socială a securității se referă la securitatea statului, securitate care nu poate fi atinsă fără securitatea indivizilor.
Societatea este descrisă de Ole Waever ca o entitate umană rezultată în urma procesului de conviețuire dintre oameni și grupuri cu atribute comune cum ar fi: rasă, etnie, limbă care dau impresia unor sentimente comune ca: identitate, valori și simboluri. Acesta este motivul pentru care amenințările sociale la adresa unui popor sunt amenințările externe, cele care fac referire la identitatea națională, cultură și religie. “Securitatea societală se referă la abilitatea unei societăți de a subzista în caracterul său esențial în condiții care se află în continuă schimbare și în fața unor posibile sau prezente amenințări”.
Dimensiunea socială a securității implică atât dreptul de prezervare cât și dreptul de dezvoltare a diferitelor identități culturale, grupuri, comunități, care conviețuiesc în societățile pluraliste, scoțând în evidență modele culturale și promovând o viziune integratoare a procesului decizional.
„Securitatea socială este strâns legată în cele mai multe zone de securitatea politică și militară (Europa, Asia de Sud, Asia de Sud, Asia de Est – fosta URSS, Orientul Mijlociu inclusiv Africa). În cel puțin două cazuri (America Latină și Asia de Est), prespectiv într-un singur caz (America de Nord), dinamica securității sociale apare când cele două sectoare de securitate clasice au puțin de câștigat la nivel regional și acționează cu precădere la nivel global”.
Dimensiunea economică a securității
Dimensiune economică a securității poate fi evaluată raportându-ne la două considerente: spațiul necesar economiei de piață, respectiv spațiul economic care vizează competitivitatea la nivelul entităților statale.
Buzan, în cartea sa Popoarele, statele și teama, face referire la dimensiune economică a securității pe care o definește ca reprezentând „accesul la resurse, finanțe și piețe necesare pentru a susține nivele acceptabile de bunăstare a cetățenilor și putere a statului”.
În accelași timp, odată ce fenomenul globalizării a luat amploare, putem vorbi despre statul global, în care economia nu este și nu poate fi distribuită uniform la nivelul statului național, securitatea economică incluzând doar state cu o democrație dezvoltată, cu un nivel al bunăstării și competitivității destul de ridicat.
Securitatea economică este o componentă atât a securității naționale cât și internaționale, care urmărește păstrarea activităților economice în limitele normalului, precum și înlăturarea factorilor dăunători economiei – contracararea fraudelor financiare, a spionilor industriali, a economiei subterane, precum și a terorismului cibernetic.
Buzan și Waever sunt de părere că „datorită naturii relațiilor economice în liberalism, securitatea economică este un subiect neobișnuit. Această dificultate se datorează în parte calității instrumentale a unităților economice și insecurității inerente a relațiilor de piață și, pe de altă parte, consecințelor prevalente și substanțiale ale activității economice în alte sectoare”.
Cu alte cuvinte, ideea de securitate economică este puternic politizată și dezbătută la nivel internațional, focalizându-se asupra relației dintre structura politică anarhică și structura economică a pieței. Dezbateri care reflectă diferite viziuni asupra securității economice sunt polarizate în jurul întrebărilor cine ar trebui să aibă prioritate când vorbim de securitate economică – statul, societățile sau piețele?, iar dacă actorii economici privați au propriile preocupări în materie de securitate, trebuie trași la răspundere în funcție de evoluția piețelor?
În realizarea unei analize a securității economice se pornește de la premisa că amenințările economice pot deveni cele mai înșelătoare și dificil de gestionat, condiția actorilor într-o economie de piață fiind în permanență una de risc dominată de o competiție agresivă și de nesiguranță.
Liberalizarea și democratizarea economică au determinat modificarea modelului de securitate, realizarea securității fiind bazată pe interdependența și cooperarea dintre state.
Actuala recensiune mondială reprezintă principala problemă a dimensiunii securității economice, sărăcia persistentă la nivel global fiind din ce în ce mai evidentă, chiar amplificându-se pe zi ce trece, având implicații mari asupra securității umane. Dimensiunea economică are în vedere fundamentarea economică a puterii militare, dar și componenta pur economică a securității la toate nivelurile sale, cu accent pe cel individual.
Astfel putem spune că dimensiunea economică, include accesul la resursele, finanțele și piețele necesare menținerii unui nivel acceptabil de bunăstare și putere al statului respectiv.
Dimensiunea de mediu a securității are ca scop protejarea mediului înconjurător la nivel local, regional și global, în timp ce la „nivelul sistemic pare a fi dominant în acest sector, deoarece cele mai multe mișcări de securizare au loc la acest nivel, ca urmare a existenței unei comunități internaționale de mediu epistemice care elaborează și securizează agenda de mediu”.
O altă viziune asupra securității de mediu este prezentată în lucrarea The Ecological Perspective on Human Affairs and Toward a Politics of the Planet Earth, a autorilor Harold Rasada și Margaret Rasada, din 1965, care menționează că „cele mai ecologice perspective prevăd politica internațională ca un sistem de relații interdependente, legate de toate comunitățile care împărtășesc o planetă din ce în ce mai aglomerată și care oferă cantități finite și epuizabile de materie primă”.
În principiu, dimensiunea de mediu a securității are în vedere protecția populației în fața dezastrelor naturale și a mediului înconjurător în contextul în care acesta se deteriorează continuu. Dimensiunea de mediu a securității este divizată în funcție de nivelul de dezvoltare al unei țări, problemele de mediu variind, de la accesul dificil la sursele de apă potabilă, până la probleme legate de poluarea atmosferei, încălzirea climei, epuizarea resurselor naturale, distrugerea pădurilor. Multitudinea problemelor în acest domeniu pun în evidență caracterul transnațional al amenințărilor și pericolelor cu care se confruntă umanitatea. Amenințările la adresa securității mediului pot fi: amenințări cauzate de mediul natural (cutremure, erupții vulcanice, etc.), amenințări cauzate de acțiunea omului asupra mediului (poluarea) – amenințări ce pot avea efecte pe termen lung.
Este important de precizat că stabilitatea socială, politică și cea economico-financiară sunt influențate în mare măsură de starea de securitate a mediului, mergând de la distribuția inegală a resurselor energetice până la dezastre naturale, accidente tehnice și erori umane care pot produce daune la nivelul economiei naționale și internaționale , cum ar fi de exemplu capacitatea de producție a energiei electrice.
Valentin Naumescu spune în articolul “Spațiul Securității Europene” din lucrarea “Studii de Securitate”, că odată „cu sfârșitul anilor `60, problematica mediului a devenit treptat parte a discursului public occidental, câștigând din ce în ce mai mulți susținători și jucând uneori rolul unei „a treia opțiuni” politice”. Aceasta face să fie evident faptul că problematica mediului înconjurător capătă amploare, „partea centrală a argumentării, în favoarea inovării conceptuale în domeniul securității ecologice sau a mediului, este chiar potențialul ei mobilizator”. Astfel „se încearcă mișcări de securizare la aproape toate nivelele, dar mai ales la nivel global. Cea mai de succes securizare este totuși cea locală. Unele formațiuni sub sistemice apar și au atât un caracter regional, dar și unul neteritorial”.
Conceptul de securitate energetică
Criza petrolului din 1973-1974 a reprezentat un punct de cotitură la nivel mondial atât pentru piețele internaționale cât și pentru piețele interne. Întrucât prețul barilului de petrol a crescut într-un timp relativ scurt, de doar un an, de aproape patru ori, de la 3 dolari la 12 dolari, a dus la un puternic dezechilibru în economia mondială. Astfel, aprovizionarea cu energie la prețuri accesibile, nu a mai fost garantată. Criza din economia mondială s-au focusat pe întreruperea livrărilor în țările consumatoare. Pentru a reduce această vulnerabilitate în materie de energie, consumatorii fie ei individuali sau colectivi, au pus în aplicare mai multe măsuri. Măsurile au inclus printre altele, crearea Agenției Internaționale pentru Energie (AIE), depozitarea rezervelor de petrol în depozite strategice, precum și încurajarea conservării energiei.
În ultimele decenii, mai concret, începând cu mijlocul anilor’70, definiția conceptului de "securitate energetică" a evoluat, context în care țările industrializate și-au diversificat sursele de energie, fapt care a redus semnificativ, însă în grade diferite, dependența lor de energie. Principalii exportatori de petrol au rămas încă dependenți de veniturile din petrol, acestea continuând să reprezinte principala sursă de venit. Ca și consecință, țările exportatoare de petrol au motive multiple să se teamă de securitatea piețelor. Și importatorii ar trebui să aibă motive de îngrijorare cu privire la securitatea aprovizionării. Pe scurt, securitatea cererii este considerată la fel de importantă ca securitatea aprovizionării. Abdullah Salem El – Badri, secretarul general al Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), a afirmat că "Securitatea energetică, ar trebui să fie reciprocă. Este o stradă cu două sensuri".
Au fost formulate diferite definiții ale conceptului de securitate energetică. Astfel, Barry Barton, Catherine Redgwell, Anita Ronne și Donald Zillman, definesc securitatea energetică drept o condiție în care "o națiune și toți, sau majoritatea cetățenilor săi, precum și companiile au acces la resurse energetice, la prețuri rezonabile”. Daniel Yergin subliniază o serie de "drepturi fundamentele ale securității energetice", cum ar fi: diversificarea, informații în timp util și de calitate, colaborare între consumatori și producători, fluxurile investiționale, precum și cercetarea și dezvoltarea tehologiilor. Acesta subliniază faptul că, la începutul anilor 2000, conceptul de securitate energetică a fost extins în două dimensiuni critice: globalizarea piețelor energetice și nevoia de a proteja întreg lanțul energetic și infrastructura aferentă.
Un raport al AIE susține că insecuritatea sistemelor energetice derivă din lipsa fizică a resurselor energetice sau din cauza prețurilor care nu sunt competitive sau prea volatile.
Securitatea energetică se află la intersecția tuturor dimensiunilor securității, întrucât de realizarea ei depinde un anumit grad de consens politic și militar, având impact direct asupra economiei unui stat, asupra societății și a mediului, fiind indisolubil legate de interesul actorilor pentru asigurarea energiei.
Toate aceste definiții subliniază faptul că securitatea energetică este un concept multidimesional care include cooperarea între producători și consumatori, între companii naționale și internaționale. De altfel, experiența ultimelor decenii subliniază faptul că disponibilitatea resurselor energetice nu poate fi abordată doar la nivel național, cooperarea internațională fiind o necesitate. Energia face parte din relațiile internaționale, încurajează cooperarea dintre țări și în alte domenii, cum ar fi dezvoltarea economică și pacea mondială.
Securitatea energetică este una dintre problemele care se află în dezbatere, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Energia are o importanță vitală pentru orice stat, iar siguranta aprovizionării cu resurse naturale constituie o prioritate pentru toți actorii de pe scena internațională, dar mai ales pentru cei cu resurse energetice precare, indiferent daca aceștia vor numai să supraviețuiască sau să lupte pentru a-și consolida pozițiile de mari puteri.
Faptul că i se acordă securității energetice o atât de mare importanță este determinat de mai mulți factori. Printre aceștia se află tendințele de pe piața mondială, incluzând aici cererea în creștere pentru energie, prețurile ridicate la petrol, creșterea dependenței de importuri, precum și perspectivele în ceea ce privește deficitul de petrol și gaze intensificate de evenimentele externe, cum ar fi atacurile teroriste asupra infrastructurii energetice, întreruperi de curent, uraganele din Golful Mexic, precum și instabilitatea politică în unele state producătoare.
Daniel Yergin, președintele Cambridge Energy Research, este de părere că cele zece principii-cheie ale securității energetice sunt: diversificarea surselor de aprovizionare, realizarea unei piețe globale a petrolului cu reglementări internaționale clare; importanța existenței unei capacități excedentare, a unor stocuri de urgență; posibilitatea de a se putea baza pe piețe flexibile și evitarea tentației de a le gestiona la scară mică; înțelegerea importanței interdependenței reciproce dintre companii și guverne la toate nivelurile; dezvoltarea relațiilor dintre furnizori și consumatori prin recunoașterea interdependenței reciproce; crearea unui cadru de securitate fizică fizică pro-activ care să implice atât producătorii, cât și consumatorii; furnizarea de informații calitative publicului, înainte, în timpul și după ce intervine o problemă; asigurarea resurselor necesare pentru perfecționare tehnologică în cadrul industriei specifice; obligația cercetării, dezvoltării și inovării pentru asigurarea unei stabilități energetice pe termen lung, dar și în perioade de tranziție.
Viziunea asupra securității energetice depinde în mare măsură atât de poziția ocupată în circuitul economic, cât și de contextul regional și global. Pentru țările mari, exportatoare, cea mai importantă parte a conceptului este reprezentată de securitatea cererii, adică securitatea veniturilor, în timp ce pentru consumatori, securitatea energetică înseamnă prețuri rezonabile, conexate cu neîntreruperi ale aprovizionării. În consecință, țările aflate în curs de dezvoltare, sunt interesate direct de diversificarea surselor de aprovizionare, de accesul cât mai facil la resursele energetice (aceștia concurând cu alți mari cunosumatori), prețuri stabile, stocuri de hidrocarburi pentru situații de urgență. Totuși, un loc distinct în relația producător-consumator începe să fie ocupat de intermediar, respectiv statul pe teritoriul căruia tranzitează conductele energetice. Astfel, securitatea energetică începe să depindă și de acesta, care urmărește consolidarea avantajelor economice oferite de tranzit, precum și consacrarea acelor avantajele strategice care-i oferă o poziție avantajoasă în sistemul politic al relațiilor internaționale.
Prin urmare, securitatea energetică a devenit o preocupare comună a actorilor scenei internaționale angrenați în lupta pentru resursele necesare susținerii unui nivel satisfăcător de prosperitate și securitate. Aceștia sunt preocupați deopotrivă de definirea și redefinirea politicii, a strategiilor energetice în funcție de evoluțiile din domeniu, precum și de promovarea, încheierea și dezvoltarea unor parteneriate și alianțe specifice, cât mai benefice propriilor interese.
Creșterea importanței securității energetice va avea repercusiuni geostrategice, în condițiile în care lupta pentru accesul și controlul asupra resurselor energetice poate exacerba tensiunile între actorii principali de pe piața mondială, care poate duce chiar la conflicte. Sursele unei tensiuni care poate degenera într-un potențial conflict sunt: interesele divergente ale țărilor consumatoare, dar și competiția dintre ele pe piața mondială energetică, relația dintre țările consumator și producător, temerile privind utilizarea energiei ca armă strategică, precum și disputele terioriale nerezolvate privind dreptul de proprietate asupra resurselor energetice.
Politici de securitate energetică
Este evident că la nivel global politicile energetice au fost și vor rămâne extrem de importante atât pentru supraviețuirea și dezvoltarea statelor, precum și menținerea unui nivel acceptabil de viață pentru cetățeni. Însă lucrurile nu pot fi simplificate doar la nivelul la care statele au nevoie de resurse energetice doar pentru satisfacerea unor nevoi de bază.
Există mai multe dimensiuni ale politicilor energetice, distincte, dar suprapuse, care influențează puternic forma finală a strategiei unui stat. Experții Centrului German de Cercetare Politică Aplicată consideră că dimensiunea politicii interne se referă la felul în care un stat alege să susțină problema energiei la nivel intern și la rapiditatea cu care poate reacționa la schimbările care au loc.
Astfel, dezvoltarea infrastructurii energetice interioare poate face diferența între două state cu același nivel de resurse. Un stat cu infrastructură stabilă va putea să folosească ușor resursele și chiar să le exporte, în timp ce un alt stat, care a ales să nu investească în infrastructură și nici nu își permite să o facă, ar putea ajunge în situația în care să permită altor state să investească în zonă, trebuind ca apoi să vândă resursele extrem de ieftin sau să accepte alte compromisuri. Așa este cazul statelor africane care primesc ajutor și investiții din partea Chinei.
Aceeași dimensiune este reflectată și de abilitatea statelor de a face față dezastrelor naturale sau accidentelor industriale, precum și presiunilor externe prin adaptare (trecerea la energia atomică sau renunțarea la ea, folosirea energiilor alternative și nepoluante, etc.). Abilitatea unui stat de a găsi alternative viabile crește vizibil securitatea energetică a acestuia.
Cea de-a doua dimensiune este dimensiunea economică. Aceasta vizează în mod clar felul în care este percepută și administrată dimensiunea economică a unui stat, cu tot ceea ce include ea – implicarea statului în economie, regulamente economice, legislație, nivelul de libertate economică, aspectul piețelor, investițiile în noi tehnologii, risipa, plata taxelor, etc. În mod clar, o piață eficientă, sub orice formă s-ar prezenta ea, este una care va găsi mai ușor noi perspective și va aduce mai multe avantaje pe plan energetic, prin găsirea de noi rute, sporirea competiției și crearea de contracte avantajoase.
O a treia dimensiune este cea a geopoliticii, care transcede granițele statului și se referă la modalitatea în care pot fi create strategii la nivel internațional pentru creșterea nivelului de securitate energetică. Aici, mai mulți factori joacă un rol extrem de important, între care se remarcă geografia (barierele muntoase care pot bloca transportul sau îl pot face dificil, accesul la ocean, etc.) și politica la nivel internațional (aflate în vecinătate unor state ostile sau cu regim autoritar, ceea ce poate bloca investițiile sau poate îngreuna comerțul cu resurse).
Ca urmare, strategiile statelor au dus de multe ori spre crearea unei structuri internaționale dedicată sectorului energetic, ce ar permite un nivel mai mare de securitate unui număr mai mare de state. Astfel, au fost semnate la nivel internațional mai multe tratate, precum Energy Charta Treaty, creat în 1994. Uniformizarea politicilor și stabilirea unor reguli de bază pot fi de ajutor statelor cu tendințe similare, mai ales în relația cu state ostile sau instabile, care pot pune în pericol stabilitatea energetică a statelor vecine.
Ultima dimensiune este cea a politicii de securitate, care a devenit tot mai arzătoare în ultima perioadă. Aceasta se referă la vulnerabilitatea statelor în fața atacurilor teroriste, sub orice formă ar avea-o acestea (un atac similar cu Stuxnet asupra centralelor atomice din Germania ar putea duce la un dezastru), care pot pune în pericol securitatea energetică, iar pe o perioadă extinsă pot pune în pericol întreaga stabilitate a unui stat.
Astfel, amenințările au devenit mult mai complexe și variate astăzi, depășind cu mult atacurile militare clasice. Tehnicile de manipulare, tehnologia și informația au devenit noile amenințări, pe lângă cele menționate mai sus. În plus, se observă creșterea naționalismului separatist în mai multe părți ale lumii, împreună cu extremismul religios, devenit un factor demn de luat în considerație în anii ‘70. Toate acestea, prin elemente precum conflictele deschise și terorismul, pot afecta securitatea energetică, așa că statele trebuie să coopereze pentru reducerea riscurilor și identificarea pericolelor din timp.
Ca urmare, în interiorul coalițiilor sau unităților deja formate, precum UE sau NATO, elementul energetic este puternic luat în considerație, statele având până la un punct strategii comune pentru a face față acestor posibile situații.
Desigur, chiar și în contextul în care un stat nu se află într-un conflict deschis cu un alt stat, mai ales într-o perioadă în care conflictele inter-statale nu mai reprezintă o soluție viabilă, dimensiunea militară nu poate fi separată de cea energetică, multe dintre statele care exportă mari cantități de resurse folosesc banii obținuți pentru a cumpăra armament, utilizat pentru a consolida poziția statului și a preveni orice intervenții exterioare. Astfel de situații au putut fi observate în Federația Rusă, Venezuela sau statele arabe.
În ceea ce privește strategiile politice energetice, un stat poate alege să investească masiv în prelucrarea resurselor naturale pentru a fi complet independent energetic, aceasta fiind o strategie care poate funcționa bine mai ales în cazul statelor mici. Este o strategie care poate ajuta un stat să reziste presiunilor externe și ofertelor neavanajoase. Acest nivel poate fi atins prin extragerea propriilor resurse, în cazul în care acestea sunt numeroase sau prin investirea în soluții alternative, precum hidroenergia (Norvegia obține peste 80% din energie în acest mod) sau energia atomică.
Alte state cu resurse numeroase și infrastructură dezvoltată pot alege să exporte masiv, obținând beneficii financiare și strategice, având posibilitatea să influențeze prețul. În cazul statelor arabe exportatoare de petrol, beneficiile au fost în mod clar la nivel financiar, fapt revelat de nivelul de trai din statele respective, dar și la nivel diplomatic. De exemplu, statele din zonă au parte de susținerea mai mult sau mai puțin tacită a Statelor Unite.
În plus, multe din puterile lumii sunt interesate de stabilitatea socială, politică și economică a acestor state pentru a menține ”conducta” deschisă la prețuri accesibile. În plus, nimeni nu se poate îndoi de susținerea de care ar avea parte aceste state în cazul unui atac terorist masiv sau militar care ar putea afecta producția de petrol și nu numai.
Federația Rusă în schimb își folosește influența mai direct, crescând sau scăzând prețurile din varii motive, ceea ce poate avea un impact extrem de puternic. Astfel, țări precum Bulgaria sau Ucraina s-au trezit în situații foarte dificile, mai ales odată cu venirea iernii, din cauza noilor prețuri practicate de Gazprom. În plus, Federația Rusă are o strategie relativ unică, cea a ”securității cererii”, prin care trebuie să devină competitivă astfel încât să aibă o piață suficientă pentru resursele exportate.
Această strategie poate aduce foarte multe beneficii pe termen scurt, dar poate duce și la sancțiuni la nivel internațional sau la soluții alternative pentru statele afectate. Tocmai de aceea se consideră că această strategie este una singulară în lume, fiind puțin probabil ca aceasta să fie replicată la același nivel în alte state.
Altă strategie este întâlnită în cazul alianțelor, prin intermediul cărora statele mai mici sau cu puține resurse încearcă să compenseze pentru propriile lipsuri prin crearea unei baze comune și a unui pivot mai puternic, atunci când doresc să încheie un tratat sau să stabilească anumite prețuri și condiții.
Astfel de alianțe pot fi benefice, crescând prestigiul și puteres pe plan internațional, dar pot fi și riscante, cum este cazul Uniunii Europene, în care este extrem de dificil să se găsească o politică eficientă pentru toate statele, inclusiv pe plan energetic, așa încât legislația stabilită la nivelul Uniunii poate avea repercusiuni neaștepate din cauza condițiilor interne, extrem de diferite de la o țară la alta.
Desigur, există nenumărate variațiuni pe temă, aceste strategii încadrându-se în două linii mari – cea a statelor care oferă resurse și încearcă să atingă un nivel maximal de beneficii și cea a statelor care au nevoie să primească și încearcă să obțină condiții cât mai avantajoase. Există și posibilitatea auto-suficienței, dar aceasta este destul de greu de atins și nu se traduce prin izolare economică sau politică.
În condițiile date privind necesitățile globale de energie, atât pentru consum casnic, cât și pentru transport sau dezvoltare industrială, este evident că dinamica energetică este un fenomen care trebuie urmărit, având un impact extrem de puternic asupra felului în care evoluează relațiile internaționale, spunând foare mult și despre tendințele care se vor manifesta în anii următori.
Concluzii
Într-o lume în care puterea militară și presiunile de această natură nu mai reprezintă o modalitate lucrativă prin care un stat se poate impune la nivel internațional, folosirea influenței economice, politice, sub toate formele ei, a devenit noul curs de acțiune ales de puterile lumii, dar și de statele mici, în căutare de afirmare pe plan global.
Ca urmare, pe lângă faptul că pot acoperi o necesitate de bază a statelor, resursele energetice au fost și sunt folosite ca mijloc de presiune, șantaj, afirmare sau chiar deschidere a noilor căi diplomatice. În esența lor, resursele energetice ar trebui să fie un simplu produs de schimb, dar cum fiecare stat face tot posibilul pentru a-și asigura securitatea energetică, resursele se transformă într-un măr al discordiei, care poate transforma relații economice, altminteri simple, în situații complicate cu ramificații geostrategice.
Astfel extinderea influenței, dar și a controlului SUA și UE, cu precădere după 1990, în Europa de Est, Balcani, Marea Neagră, Orientul Mijlociu, etc., precum și constituirea, în replică, a Organizației de Cooperare de la Shanghai (Federația Rusă, China, republicile din Asia Centrală), refacerea militară și economică a Federației Ruse, precum și ambițiile acesteia de a controla Comunitatea Statelor Independente, a resurselor energetice din Asia Centrală, precum și ascensiunea Chinei pe scena internațională, sunt factori care arată faptul că, omenirea, respectiv marile state și grupări de state, merg spre o competiție strânsă pentru resursele energetice.
CAPITOLUL 2
POLITICA ENERGETICĂ A FEDERAȚIEI RUSE
CAPITOLUL 3
RELAȚIILE ENERGETICE ALE FEDERAȚIEI RUSE CU ASIA CENTRALĂ
3.1. Relațiile energetice Federația Rusă-Kazahstan
3.1.1. Sectorul energetic al Kazahstanului
3.1.1.1. Sectorul petrolier
3.1.1.1.1. Consorțiul petrolier caspic
3.1.1.1.2. Conducta petrolieră Atyrau-Samara
3.1.1.1.3. Conducta petrolieră Kazahstan-China
3.1.1.2. Sectorul gazelor naturale
3.1.1.2.1. Conducta Asia Centrală-Centru (Central Asia – Centre Pipeline)
3.1.1.2.2. Conducta de gaz Pre-caspică
3.1.1.2.3. Conducta de gaz Kazahstan-China
3.2. Relațiile energetice Federația Rusă-Turkmenistan
3.2.1. Rusia în Turkemistan, din nou
3.2.2. Diplomația conductelor
3.3. Relațiile energetice Federația Rusă-Uzbekistan
3.4. Relațiile energetice Federația Rusă-Kârgâstan
3.4.1. Energie și provocări de securitate în Kârgâstan
3.5. Relațiile energetice Federația Rusă-Tadjikistan
3.5.1. Nici petrol, nici gaze, doar apă și locație
3.6. Relațiile energetice Federația Rusă-China
3.6.1. Strategia energetică a Chinei
3.6.1.1. Sectorul petrolier în China
3.6.1.2.Sectorul gazelor naturale în China
3.6.2. Strategia Rusia-China
3.6.3.Aspecte nucleare între Rusia și China
3.6.4. Rolul Organizației de Cooperare de la Shanghai
3.1. Relațiile energetice ale Federației Ruse cu Kazahstanul
În decembrie 1991, a avut loc la Alma-Ata (fosta capitală a Kazahstanului) o întâlnire la care au luat parte unsprezece lideri ai republicilor sovietice, care au semnat declarația de dizolvare a URSS-ului. După declararea independenței, președintele Nursultan Nazarbaev a venit la putere în 1989 și guvernează țara și în prezent. În conformitate cu spusele lui Abazov, "Kazahstanul împarte cea mai mare parte a frontierelor sale cu Federația Rusă”, dar relațiile controversate dintre cele două țări au fost, în perioada post-sovietică, parte a discursurilor intelectuale în Kazahstan. Din acest motiv, Federația Rusă a fost luată serios în considerare ca fiind o cale de ieșire din criza sistematică, dar și de menținere a stabilității sociale în țară. În plus, Nazarbaev a fost inițiatorul și campionul ideii de "integrare Eurasiatică" în FSU (grupare din care faceau parte țările din fosta Uniune Sovietică) și a numit Kazahstanul, "podul eurasiatic", ceea ce presupune o țară cu afiliere geografică, culturală și istorică legată atât de Europa cât și de Asia. Dar planul a eșuat, deoarece acesta nu a reușit să obțină sprijinul celorlalte state independente, care tocmai scăpaseră de un tip diferit de uniune (sovietic) și nu erau dornice să încerce un altul.
Kazahstan este un stat fără ieșire la mare și are frontiere cu Federația Rusă, China, Uzbekistan, Kârgâstan și Turkmenistan. Statul are o politică externă "multivectorială", ceea ce înseamnă că vrea să dezvolte și să îmbunătățească relațiile strategice, diplomatice și economice cu puterile geopolitice majore pe scena internațională, și anume cu China, Federația Rusă, Statele Unite și Europa. După cum spune Woods: ,,Practic, ideea de politică multivector constă în faptul că, statul independent ar trebui, pe cât posibil să aibă relații bilaterale, cu cât mai multe puteri de pe scena internațională și încerce să evite dependența de orice alt stat".
Din punctul de vedere al Kremlinului, politicile externe și interne ale Kazahstanului s-au dovedit a fi mult mai puțin problematice pentru Federația Rusă decât cele ale celorlalte foste republici sovietice. De la declararea independenței, Federația Rusă a rămas cel mai important partener economic al Kazahstanului, în special pentru exporturile de energie, este încă foarte dependent de conductele controlate de ruși, construite în perioada sovietică. Un exemplu de perspectivă pentru politica externă a Kazahstanului, este declarația lui Nazarbaev din data de 18 februarie 2005:
"Astăzi, suntem martorii superputerii rivalității pentru dominația economică în regiunea noastră. Trebuie să abordăm în mod corect această provocare globală și geo-economică. Avem de ales între a rămâne furnizorul de materii prime pe piețele mondiale și de a așteapta cu răbdare apariția următoarei puteri imperiale sau a tinde la o reală integrare economică a regiunii Asia Centrală. Aleg aceasta din urmă."
În plus, în martie 2009, în timpul celui de-al doilea Congres de la Astana, Nazarbaev a declarat că procesele de integrare ar trebui să continue sub egida organizațiilor care stabilesc cadrul pentru o uniune vamală, o monedă comună, un sistem energetic comun, piețe de transport comune și securitate colectivă. El subliniază faptul că Kazahstanul se va folosi din plin de avantajele resurselor de energie, menținând în același timp un echilibru între interesele marilor puteri. Uniunea vamală a fost stabilită între următoarele state Federația Rusă, Kazahstan și Belarus în 2011.
3.1.1 Sectorul energetic al Kazakstanului
Tabel : Rezervele de petrol și gaze naturale ale Kazahstanului.
Sursa : BP statistical review of world energy 2013 ???? în ce se masoara cantitatea?
Tabel : Producția de petrol și gaze naturale ale Kazahstanului
Sursa : BP statistical review of world energy 2013
În ajunul independenței, Uniunea Sovietică, producea 600 milioane tone de țiței, iar producția în Kazahstan ajungea la aproximativ 22 miloane de tone pe an. Producția de petrol a Kazahstanului a ajuns la 72 milioane de tone în 2008, mai mult decât dublu față de nivelul de producție pe care îl avea cu un deceniu mai devreme, iar în 2012, la 81,3 milioane de tone. Kazahstanul are cele mai mari rezerve recuperabile de țiței din regiunea Mării Caspice și bilanțuri de producție estimat la 2,8 m/barili pe zi. Industria de extracție a petrolului este în creștere în Kazahstan și reprezintă aproximativ 30% din PIB-ul țării și mai mult de jumătate din veniturile sale de export. Potrivit Ministerului Energiei și Resurselor Minerale din Kazahstan, până în 2020, această țară ar trebui să producă aproximativ 200 m/t pe an. Rezervele estimate ale Kazahstanului, în 2012, erau de 1,3 trilioane de metri cubi. Producția de gaze naturale a crescut, de asemenea, de la 0,6 miliarde de metri cubi în 1999 la 1,9 miliarde de metri cubi în 2012. Deși, Kazahstanul consuma mai mult decât producea, consumul intern a crescut la 9,5% pe an în ultimul deceniu, comparativ cu creșterea producției de 22% pe an. Conform EIA, este evident că Kazahstanul trece de la a fi un importator net de gaze naturale la a deveni un exportator net în următorii ani.
3.1.1.1. Sectorul petrolier în Kazahstan
Astăzi, principalele câmpuri petroliere din Kazahstan sunt: Tengiz, Uzen, Karachaganak și Kashagan. Cu rezerve de petrol recuperabil sigure, undeva între 6 și 9 miliarde de barili, Tengiz este una dintre cele mai bogate regiuni din lume, acesta fiind descoperit inițial in 1974. Kashagan este, de asemenea, cel mai mare domeniu de hidrocarburi off-shore din Kazahstan, cunoscut ca fiind cel mai mare câmp petrolier din afara Orientului Mijlociu și al 3-lea cel mai mare din lume, cu un potențial de 38 miliarde de barili de petrol. Resursele de hidrocarburi recuperabile din Kashagan sunt estimate la 7-9 miliarde de barili de petrol și 489,5 miliarde metri cubi de gaz.
În anul 1993, compania americană Chevron a semnat un contract cu guvernul din Kazahstan privind co-asocierea TengizChevroil (TCO), cu care să opereze în Tengiz, câmp care deține 9 miliarde barili de petrol recuperabil. Acționari ai TCO sunt ChevronTexaco 50%, ExxonMobil 25%, KazMunaiGaz a 20% și LukArco 5%. De fapt, implicarea Federației Ruse nu a fost în plan, dar prim-ministrul Cernomyrdin a desemnat pe șeful Lukoil, Vagit Alekperov, să ceară Kazahstanului o contribuție din această co-asociere. În acest sens, Alekperov a declarat către administrația Kazahstanului faptul că "vrem să fim partener și dorim o parte din Tengiz”. Prin urmare, parteneriatul Arco-Lukoil a plătit 200 milioane dolari pentru Chevron în schimbul a 5% din exploatările sale din Tengiz.
În anul 1995, compania americană Chevron a început exploatarea în câmpul petrolier Tengiz din Kazahstan, ca investitor principal. În timpul exploatării petroliere din Kazahstan, marea influență a Federației Ruse a fost prezentă, astfel încât Kazahstanul nu a fost în măsură să exporte petrol fără a se folosi de conducta de petrol a Federației Ruse. În timp ce capacitatea de transport a petrolului rusesc prin conductă a fost insuficientă, deși volumul producției de petrol în Kazahstan a fost de 90.000 de barili pe zi, volumul de transport limitat de guvernul rus a fost la 65.000 de barili pe zi și au existat situații în care volumul transportat a fost redus chiar mai mult.
Asia Centrală nu a fost numai un teren fără deschidere la mare, ci a fost complet izolată, chiar și de vecinii săi apropiați, țările din afara fostului spațiu sovietic. Rafinăriile din estul Kazahstanului conduceau producția de țiței din câmpurile vest-siberiene din vestul Kazahstanului și îl trimiteau cu vaporul în Samara, în Federația Rusă. În conformitate cu un acord de schimb, o parte din petrolul kazah merge la rafinăria din Samara, Federația Rusă, iar restul petrolului kazah extras din zona de vest a fost inițial pompat prin conducta de petrol Atyrau (fosta Guriev)-Samara în sistemul rusesc. În cea de-a doua jumătate a anilor 1990, Transneft a oferit doar un acces limitat și nesigur pentru transporturile de petrol din Tengiz, Kazahstan, pe ruta Atyrau-Samara.
Chevron a restructurat precedenta încercare de a construi într-o companie petrolieră, controlată și folosită în primul rând pentru a transporta țiței din Kazahstan în propriul terminal autonom de pe coasta rusă a Mării Negre. Construirea unei conducte care să ocolească teritoriul rusesc nu este de natură să fie primită cu un sprijin entuziast, ci mai degrabă a atras comentarii critice de la Kremlin. Motivul este simplu: transportul de petrol direct la consumator reduce substanțial dependența Kazahstanului față de Moscova și slăbește influența Kremlinului în regiune.
Tabel : Conducte internaționale ale Kazahstanului
Sursa : http://eneken.ieej.or.jp/data/3324.pdf
3.1.1.1.1. – Consorțiul Conductei Caspice
(Caspian Pipeline Consortium)
Harta : Consorțiul Conductei Caspice
Sursa :
În 1992, a fost format, Consorțiul Internațional al Conductei Caspice, format între Kazahstan, Federația Rusă și Oman, în ideea de a construi o conductă de la Tengiz la Astrakhan și până la portul rus Novorossiysk, aflat la Marea Neagră. La acea vreme, Chevron a găsit proiectul conductei ca fiind neatractiv și, ca urmare, lucrarea a fost amânată. După restructurarea care a început în anul 1996, cota companiei Chevron a fost redusă, iar cei 1510 km de conductă au fost finalizați în 2001, la un cost de 2,6 miliarde de dolari, având o capacitate anuală inițială de 28 m/t. Sistemul a fost proiectat cu o capacitate maximă de 67 milioane de tone pe an. Este singura conductă de petrol destinată exportului, de pe teritoriul Rusiei, care nu este controlată de către Transneft.
În decembrie 1999, la doar câteva luni după ce a fost numit prim-ministru și la două săptămâni după ceremonia , Vladimir Putin a organizat o întâlnire la Moscova între reprezentanții ruși și principalii directorii și acționari ai privatei . Aceasta a fost privită ca un semnal, conform căruia Federația Rusă ar arăta un interes deosebit față de conductă. Conducta transportă petrol din Kazahstan către portul Novorossiysk, de la Marea Neagră. Acest lucru oferă Federației Ruse monopol privind transportul de petrol kazah cu destinația piețele occidentale. În plus, Moscova a prezentat companiilor petroliere occidentale, în mod repetat, cereri financiare, amenințându-i cu proceduri judiciare pentru impozitele neplătite către Federația Rusă, dacă acestea nu se conformează. La începutul lunii martie din anul 2005, taxele de tranzit pentru linia au fost ridicate de la 27 dolari la 29,5 dolari pe tonă. Expansiunea Federației Ruse este de natură să determine companiile petroliere să ezite să investească într-o nouă conductă care să treacă prin Federația Rusă, pentru Kashagan. În plus, cantitățile de petrol din proiectul Kashagan erau prognozate la 450.000 barili/zi în 2010 dorind a se ajunge la 1,2 milioane de barili/zi, condiție în care va fi nevoie de cel puțin o nouă conductă pentru export. Astfel, Kazakhstanul are trei opțiuni: o linie paralelă, alimentarea Kashagan prin BTC și exportul către China.
3.1.1.1.2. Conducta de țiței Atyrau-Samara
Altă conductă majoră pentru exportul de petrol din Kazahstan, este cea, de la Atyrau la Samara, o legătura din nord, către sistemul de distribuție rus Transneft, care oferă Kazahstanului o conexiune la piețele mondiale via Marea Neagră. Linia a fost actualizată în 2009 prin adăugarea de stații de pompare și de încălzire, având în prezent o capacitate de aproximativ 600 de mii barili/zi. Înainte de finalizarea , Kazahstan a exportat aproape tot petrolul său prin intermediul acestui sistem. Încă de la începutul anilor 2000, sistemului Atyrau-Samara a pierdut o parte din importanța lui ca urmare a finalizării . Dar, în iunie 2002, Kazahstan și Federația Rusă au semnat un acord pentru tranzitul de petrol, valabil 15 ani, conform căruia Astana va continua să exporte petrol prin conducta Atyrau-Samara. Conform acestui acord, Kazahstan va exporta cel puțin 17,4 m/t de țiței pe an (350.000 bbl/zi), utilizând sistemul de conducte al Federației Ruse.
Harta : Rutele de transport al petrolulului din Kazahstan
Sursa :
3.1.1.1.3 Conducta de țiței Kazakhstan – China
Construcția conductei petroliere Kazahstan – China este unul dintre cele mai discutate proiecte din Asia Centrală datorită contribuției la diversificarea resurselor de hidrocarburi din Kazahstan, prin rute alternative, și pentru că a dus la extinderea livrărilor kazace direct la consumator, excluzând tranzitul printr-o terță țară. Conducta are o lungime 998 km și o capacitate de 250 de mii de barili pe zi și se conectează la conducta Trans-China. În consecință, în partea de est, Federația Rusă se confruntă cu concurența Chinei, în ceea ce privește strategia conductelor petroliere și piața energiei. În decembrie 2005, China și Kazahstan au pus în funcțiune conducta Atasu-Alashankau. Kazahstan a început furnizarea de petrol către China în mai 2006. Cu o capacitate inițială de 10 milioane de tone/ani poate ajunge până la 20 milioane de tone/an. Conducta de petrol Atasu Alashankau, cu o lugime de de 3000 de km, este programată să fie finalizată în trei etape până în 2011 și este de așteptat să livreze aproximativ 200 de mii de barili/zi în China. Până în anul 2015 este planificată să pompeze nu mai puțin de 20 milioane tone/an pe an, cu toate acestea, nu este clar faptul că Kazahstanul va fi capabil să extragă cantitatea planificată de petrol până în 2015.
3.1.1.2. Sectorul gazelor naturale din Kazahstan
Rezervele de gaze naturale din Kazahstan reprezintă aproximativ 1% din rezervele mondiale. Cele mai numeroase dintre rezervele de gaze ale Kazahstanului sunt situate în partea de vest a țării, în apropiere de Marea Caspică, aproape 25% dintre rezervele cunoscute fiind situate în regiunea Karachaganak. Pe lângă faptul că este un producător de gaze, Kazakhstan este una dintre principalele țări de tranzit ale fostei Uniuni Sovietice. Capacitatea totală anuală proiectată a conductelor Kazahstanului este de 235 miliarde de metri cubi, cu o lungime totală de 10.138 kilometri a conductelor magistrale de gaz. Toate rutele de transport și alte infrastructuri logistice ale Asiei Centrale au fost direcționate către Rusia europeană, ca parte din moștenirea sovietică. Precum infrastructura conductelor de petrol și a celor de gaze, care s-au îndreptat crucial către Federația Rusă, de asemenea, infrastructura de comunicare, căi ferate, fluviale și aeriene au fost îndreptate către Federația Rusă și nicăieri în altă parte. Gazul din Asia Centrală joacă un rol important în strategia Federația Rusă pentru exportul către Ucraina și Europa. În 2007, aproape întregul volum al exporturilor totale, aproximativ 8 miliarde de metri cubi, din Kazahstan au ajuns în Ucraina.
În 2006, Kazahstan a transportat cu 7,8 miliarde de metri cubi de gaz propriu în plus, folosind infrastructura rusă, față de 42 de miliarde de metri cubi de gaze din Turkmenistan și aproximativ 9 miliarde de metri cubi de gaz din Uzbekistan. Conform estimărilor preliminare ale KazMunaiGaz, între 2010-2020 Kazahstan ar putea furniza 5.83 miliarde metri cubi de gaze din Tengiz și 3,3 miliarde metri cubi de gaze naturale din Kashagan anual, folosind infrastructura rusăâ. Din cauza rețelei de distribuție divizate a Kazahstanului, gazul natural din Karachaganak este exportat spre nord la instalația rusă de prelucrare din Orenburg.
Federația Rusă și Kazahstan au semnat un acord, iar KazMunaiGaz și Gazprom au format un parteneriat, pentru modernizarea instalației de prelucrare din Orenburg, Federația Rusă, pentru a crește valoarea la 15 miliarde de metri cubi până în 2012, din care 7 miliarde de metri cubi revin Kazahstanului. Gazul rămas este furnizat consumatorilor din Federația Rusă sau este exportat. Conform tabelului de mai jos, Kazahstan va putea exporta aproximativ 15 miliarde de metri cubi în 2030. Exportul către China poate măsura 5 miliarde de metri cubi și exportul către Federația Rusă, prin CPC, poate măsura 10 miliarde de metri cubi în 2030. Exportul către China poate măsura 5 miliarde de metri cubi și exportul către Federația Rusă, prin CPC, poate măsura 10 miliarde de metri cubi în 2030. Cu toate acestea, producția de gaze naturale din Kazahstan este, de asemenea, condiționată de dezvoltarea infrastructurii conductelor de furnizare a gazelor naturale, atât pentru export, cât și pentru aprovizionarea internă, dar și de reglementările guvernamentale asupra investițiilor străine.
Tabel : Conductele internaționale de gaz natural din Kazahstan
Sursa :
3.1.1.2.1. Asia centrală – Conducta centrală
Sistemul CPC alimenta cu gaz natural, din Turkmenistan, Uzbekistan, republicile sovietice din nordul Caucaziei, Kîrgîzstan și sudul Kazahstanului. În termeni de creștere a competiției asupra resurselor energetice ale Asiei Centrale, Moscova vede acest sistem de conducte drept o strategie geopolitică și economică prioritară, acesta fiind motivul pentru care, a încercat să revitalizeze legătura de transport al gazului, pentru a păstra rezerva de gaz a Europei sub controlul Kremlinului. În 2008, volumul anual de gaz tranzacționat a ajuns la 118.83 bcm. Din 2005, tranzacția de gaz a scăzut ușor în principal din cauza introducerii afacerilor de schimb de gaze între Federația Rusă, Kazahstan și Uzbekistan, și din cauza reducerii volumului de gaz transportat din Federația Rusă și Turkmenistan prin conductele Kazahstanului în lunile de iarnă.
3.1.1.2.2. Conducta de gaze pre-Caspică
În decembrie 2007 a fost semnat Acordul Trilateral de Cooperare pentru construcția conductei pre-Caspice. Scopul acestei cooperări era transportarea gazului natural de la marea Caspică, Turkmenistan și Kazahstan spre Federația Rusă. Volumul de gaz natural anual transportat prin conducta este proiectat sa ajungă la 30 miliarde de meti cubi din Turkmenistan și 10 miliarde de meti cubi din Kazahstan. Lungimea conductei pre-Caspice este estimată la 1.700 km, dintre care 5.000 km vor trece prin Turkmenistan și 1.200 km prin Kazahstan. Acest proiect, reprezintă un succes pentru Federația Rusă, deoarece, se estimează un cost mult mai redus atât pentru exporturile de gaz via Turkmenistan, dar și pentru Kazahstan. Pe lângă asta, excesul de gaz ar putea alimenta conducta South Stream pe termen scurt. Costul inițial al construirii conductei de gaz era estimată la 1 miliard $. Conducta pre-Caspică presupune construcția sa, în 2 etape: în stadiul inițial (2009-2010), conducta va avea o capacitate anuală de 20 bcm, dintre care Kazahstan și Turkmenistan vor contribui cu 10 bcm fiecare.
3.1.1.2.3. Conducta de gaz Kazahstan – China
Harta : Proiectul conductei de gaz Kazahstan – China
Sursa :
În august 2007, Kazahstan și China au ajuns la un acord asupra construcției și operaționalizării rețelei de conducte de gaz dintre Kazahstan și China. Construcția celor 1.300 de km de conducte de gaz a început pe 8 iulie 2008. Conductele au fost construite in 3 etape. Inițial, s-au pompat 4.5 bcm de gaz și s-a ajuns în 2013, la capacitatea maximă de 40 bcm. Această nouă conductă a costa peste 8.5 miliarde $. Această nouă rută de transport face parte dintr-un proiect mult mai amplu pentru construirea a două conducte paralele ce conectează China cu vastele rezerve ale Asiei Centrale. Conducta va fi mai lungă de 7.000 km din Turkmenistan, Uzbekistan și Kazahstan și va ajunge în regiunea de nord-vest al Xijiang din China. Conducta este prima și cea mai importantă legătură ce conectează fosta regiune sovietică cu piețele estice, ocolind Federația Rusă. În iunie 2010, Kazahstanul și China au semnat un acord de construcție și finanțare a unei conducte de gaze naturale. Conform noului acord cele două țări vor construi o conductă de gaz pe o distanță de 1400 km. Aceasta va face legătura cu o conductă de gaz existentă între China și Asia Centrală.
3.2. Relațiile energetice dintre Federația Rusă și Turkmenistan
Când Turkmenistanul a devenit o țară independentă în decembrie 1991, președintele țării, Saparmurad Niyazov, nu era pregătit suficient, pentru sarcinile ce îi reveneau. Liderul turkmen se identifică cu Atatürk, luând în 1993 numele de Turkmenbashi. Președintele Saparmurad Niyazov guvernează un sistem autoritar foarte centralizat cu un puternic cult al personalității. Preferând un titlu mai presus decât banalul titlu de “președinte”, s-a supraintitulat Turkmenbashi, “Lider al tuturor turkmenilor etnici”. Niyazov a abandonat abordările multilaterale cu relațiile bilaterale articulate prin conceptul “Neutralitate Pozitivă”. În decembrie 1995, Națiunile Unite au recunoscut oficial poziția Turkmenistanului. Turkmenistan a rămas în afara eforturilor eșuate ale celorlalte patru țări din Asia Centrala de a crea o comunitate economică a Asiei Centrale, iar inițiativele de cooperare cu Federația Rusă au culminat în Comunitatea Economică Eurasiatică (EurAsEc). Turkmenistanul a cooperat cu Federația Rusă în anumite domenii, rezistând influențelor acesteia. În 1992, cele două state au semnat Tratatul de Prietenie și Cooperare care conținea și dispoziții de securitate. Deși Turkmenistanul s-a alăturat Comunității post-sovietice a Statelor Independente, nu a semnat Tratatul Securității Colective și a refuzat să semneze înțelegerile din cadrul CIS, care au fost văzute drept o violare a suveranității și a neutralității. În scurt timp după moartea lui Niyazov în decembrie 2006, observatorii au așteptat să vadă dacă procesele politice aveau să se prăbușească în virtutea “Revoluției Culorii” sau să reziste incertitudinii succesiunii politice.
3.2.1. Federația Rusă în Turkmenistan din nou
Aproximativ 70% din teritoriul țării are potențialul de a produce gaz și acest procent poate crește până la 85% din teritoriu dacă se includ și depozitele de departe de țărm din marea Caspică, rezervele recuperabile dovedite de gaze fiind de 3 Tmc. Specialiștii ruși estimează potențialul de gaz Turkmenistan ca fiind situat în jurul potențialului de 4-15,5 Tmc. În timp ce Turkmenistanul afirmă că deține cel puțin 23 Tcm de gaz, poate chiar 44 Tcm, experții din vest estimează cifre mult mai mici pentru rezervele de gaz. De fapt, rezervele de gaz cresc în fiecare an. A fost 2.1 Tcm și a 13-a în 2006, 2.67 și a 11-a in 2007, iar în prezent 8.1 Tcm și a 4-a ca mărime după Federația Rusă, Iran și Qatar. Rezervele de gaz au crescut semnificativ după recenta descoperire a terenului super gigant, South Yolatan, în 2006.
Cel mai mare câmp turkmen de gaz este Dauletabad, aflat în bazinul Amu`Darya. Pus în funcțiune la începutul anilor 1980, se dovedește a deține circa 24.47% din rezervele țării. Cele mai recente terenuri de gaz descoperite sunt South Yolatan și Osman, în bazinul Murgan. 90% din exporturile Asiei Centrale folosesc rețeaua de gaz rusească, furnizorul principal fiind Turkmenistan. Guvernul rus este interesat de menținerea acestui debit substanțial al gazului turkmen și încearcă să implice Gazprom în operațiile de transport al noilor rezerve descoperite în zona South Yolatan. Urmat de un declin dramatic pe finalul anilor 1990, producția de gaz și exporturile au fost în continuuă creștere în ultimii ani, dar chiar și așa, nu au atins nivelul anilor ’80. Rezervele de gaze naturale de mari dimensiuni sunt activele cheie ale sectorului energetic al țării. Problemele apar din cauza accesului limitat la piețele de export de gaze, infrastructura energetică fiind neglijată, iar sistemul economic nereformat.
Tabel : Sectorul de gaz natural al Turkmenistanului (miliarde de metri cubi).
Sursa :
Potrivit lui Hancock, Federația Rusă a folosit în mod oportunist vulnerabilitatea Turkmenistanului în privința conductelor de gaz pentru a obține concesii din partea lui Niyazov. În 1993, Turkmenistan a fost singurul stat CIS care a refuzat să semneze Acordul de formare a Uniunii Economice. În acel an, Federația Rusă a exportat 11 bcm din gazul turkmen către Europa. În ciuda abilitații Europei de a plăti, Federația Rusă nu a reușit să ramburseze banii pe 2 luni Turkmenistanului, 185 milioane $, după care a informat Turkmenistanul că va transporta gaz turkmen numai către țările fost sovietice și nu către Europa. Aceasta a fost o lovitură puternică pentru Turkmenistan, căreia i se datora deja 1.5 miliarde $ din exporturile de gaz spre Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Kazahstan, Ucraina și Uzbekistan. Din moment ce toate conductele ce conectau regiunea spre piețele lumii erau deținute de către Gazprom și tranzitau Federația Rusă, gazul turkmen devenise relativ necompetitiv în termeni de piață și astfel Turkmenistan era prea puțin stimulat pentru a crește producția de gaz natural.
Hill și Fee afirmau că Gazprom a creat o strategie din exporturile de gaze din Federația Rusă și le livrala prețuri foarte mari spre piețele din vestul Europei, lăsând Turkmenistanul să aprovizioneze la prețuri foarte scăzute țările fost sovietice ca Ucraina, care a rămas în urmă cu plata pentru energie către Federația Rusă. Ucraina a vrut sa cumpere gaz turkmen printr-o combinație de bani și alte tipuri de plăți pe baza unui contract pe termen lung. În 1997, Gazprom a respins accesul Turkmenistanului la rețeaua de conducte rusești ca represalii pentru dezacorduri privind plățile, astfel tăind complet exporturile de gaz. Prețul pe care Federația Rusă îl plătește pentru gazul turkmen este mai puțin de jumătate din ce primește Federația Rusă pentru aceeași cantitate de gaz exportată Europei. Din acest motiv, Turkmenistan taie aprovizionarea către Federația Rusă pentru aproape 2 ani începând din 1997 , și din nou la începutul anului 2005.
Turkmenistan a avut inițial cea mai bună relație cu Federația Rusă, având în vedere raportarea la conducere. Începând însă din 1995, prin alăturarea TurkmenRosGaz, gazul natural era produs și distribuit de CIS prin intermediul firmei comerciale Itera. Însă, acest acord s-a destrămat în 1997, când Niyazov a dizolvat TurkmenRosGaz, iar Gazprom a răspuns prin refuzarea cumpărării de gaz turkmen. În plus în martie 1997, Turkmenistan taie aprovizionarea de gaz către principalul sau restanțier, Ucraina. După negocieri cu Federația Rusă, importatorii de gaz acceptă reprogramarea datoriilor și realizarea acordurilor de plată pe viitor, iar exporturile la scară mare au fost deblocate în ianuarie 1999.
Începând cu 1999 PIB-ul Turkmenistanului a început să crească rapid datorită exporturilor de energie. În acest context, un factor important era reprezentat de poziția de negociere adoptată de Turkmenistan. Era de preferat să fie un negociator slab, iar contractele pe termen lung să fie întrerupte în moduri neavantajoase pentru cumpărător. Astfel, era inevitabil ca dependența Turkmenistanului de exportul de gaz și locația conductelor, ca mod dominant de expediere, să însemne că pipeline diplomacy joacă un rol important în politica externă a Turkmenistanului. Guvernul era conștient de beneficiile oferite de o gamă largă de opțiuni de conducte, însă profitabilitatea conductelor cu costul lor mare de construcție depinde în mod critic de prețurile mondiale la energie.
Președintele Ucrainei Leonid Kuchma l-a vizitat pe Niyazov să discute despre exporturile de gaz. Președintele ucrainean și cel turkmen au discutat despre construcția unei noi linii de conducte pe baza liniilor existente. Ca parte din contract, Niyazov a acceptat un preț mai mic de 44 $ pentru 1000 metri3 de gaz. Ca urmare a schimbării prețului gazului turkmen la 44 $ numerar, acesta a devenit necompetitiv pe piața rusească. În contract, Turkmenistan trebuia să aprovizioneze cu 6 bcm de gaz natural în 2004 (aproximativ 12% din producție), și să crească până la 80 bcm in 2009-28. Dupa semnarea acordului, Turkmenistan a solicitat câteva creșteri de preț a gazului exportat.
Acestă afacere a permis Gazpromului să continue exporturile de gaz la preț mare pe piețele europene în timp ce cumpăra gazul din Turkmenistan la preț mic. Din nou în decembrie 2004, Turkmenistan a propus un nou preț pentru gazul exportat către Rusia și Ucraina, precizând că prețurile la gaze vor crește de la 44 $ la 60 $ tcm (perioadă în care prețurile pe piețele internaționale erau în jurul a 220$ până la 250$). După ce Gazprom a anunțat că a refuzat propunerea, liderul Naftogaz, Ucraina a vizitat Turkmenistanul și a semnat contractul pentru prețul de aprovizionare de gaz turkmen spre Ucraina la 58 $ tcm. Cu toate acestea, în a doua jumătate a anului, Turkmenistan a fost de acord pentru a reduce rata înapoi la 44 dolari.
În septembrie 2006, Gazprom a acceptat să plătească 100 $ pe 1000 metri cubi de gaz Turkmenistanului, doar atunci când prețul mediu de vânzare în Europa atingea 162 $. Datorită faptului că Federația Rusă a oferit Turkmenistanului până la 130 $ pe 1000 metri cubi de gaz, în prima jumătate a 2008 și a ajuns la 150 $ în a doua jumătate a 2008, la scurt timp, prețul mediu de vânzare a atins 169 $ în 2007 și 179 $ în 2008. În martie 2008, Gazpromul și-a dat acordul ca, companiile controlate de stat din Kazahstan, Uzbekistan si Turkmenistan, să primească prețuri europene pentru livrările lor în 2009, estimate între 350 $ și 400 $ pe 1000 metri3 de gaz.
Figura : Dolari plătiți Turmenistanului pentru 1000 metri3 de gaz
Sursa :
3.2.2. Diplomația conductelor
După ce Vladimir Putin a preluat președenția în 2000, interesele Gazprom în Turkmenistan au crescut. Parțial acesta era rezultatul analizei Gazprom, de către Kremlin, care a avut grijă să pună capăt practicilor corupte ale gigantului rusesc. Odată cu moartea lui Niyazov în decembrie 2006, Turkmenistan a devenit din nou un factor critic în diplomația energetică Caspică, noul regim în Ashgabat a avut grijă să îi urmărească pe Kazakhi în menținerea echilibrului între Federația Rusă și puterile externe. Pe de altă parte, Moscova era, de asemenea, dornică să folosească ocazia morții lui Niyazov ca să apropie Turkmenistanul de Federația Rusă. Ruși au manifestat o dorință de a-și restitui influența peste frontiere în vecinătatea apropiată, însă în același timp a încercat să contracareze orice mișcare ale Statelor Unite sau ale celorlalte puteri vestice, pentru a-și impune prezența în regiune. În timp ce Giuli crede ca noul președinte Gurbanguly Berdymuhammedov pare indecis cu privire la poziția dominantă a Federației Ruse în Turkmenistan, deși finanțarea rămâne o problemă, el explorează noi linii de conducte spre Iran, Asia de Sud și China. Anchesi susține ca regimul lui Berdymuhammedov nu a revoluționat politica internă a zonei, preferând garanția continuității politicii primului regim, iar neutralitatea pozitivă rămâne piatra de temelie a politicii externe turkmene. Ca rezultat al noii politici abordate și implementate de Putin, Turkmenistan a fost convins să reintre în sfera de influență a Moscovei.
Tabel conducte Turkmenistan aflate în stadiul de proiect
Sursa :
În 1997, Turkmenistan și Iran au realizat o conductă scurtă de export între cele două țări. Conducta în valoare de 190 de milioane $ includea un contract pe 25 de ani în care Iranul avea să cumpere între 5 și 6 mld metri cubi anual. De fapt, datorită aceastui contract, Turkmenistan a devenit prima țară a Asiei Centrale ce avea să depășească capacitatea de export de gaz natural a Federației Ruse prin intermediul conductelor. Ulterior în iulie 2009, Turkmenistanul a anunțat că o nouă linie de conducte, dintr-un câmp care până în aprilie a aprovizionat Federația Rusă cu gaz, va fi finalizată până la sfârșitul anului 2009, conductă ce ar dubla capacitatea Turkmenistanului de a exporta gaz Iranului. Urmat de acordul din 2009, Iran a completat construcția a 35 km de conducte, conectând instalația de prelucrare dintre Dauletabad (Turkmenistan) și Hasheminejad (Iran) care este localizată in nord-estul Iranului aproape de Sarakhs.
În mai 2007 Federația Rusă, Turkmenistan și Kazahstan au semnat un acord pentru construcția unei noi conducte de-a lungul coastei de est a Mării Caspice, ruta Prikaspiisky sau pre-Caspică, ce avea să vină în completarea rețelei rusești de conducte. Acordul a fost văzut drept o mișcare preventivă pentru a acapara gazul Caspic care aproviziona China, deși nu a oprit încheierea unui acord Turkmenistan-China în iulie 2007. Blank spune ca, consecințele canalului pre-caspic este enormă.
În primul rând, în Federația Rusă, deși nu din punctul de vedere al Turkmenistanului, acest acord blochează planul proiectat și sprijinit de SUA pentru o conductă trans-caspică în valoare de 10 miliarde dolari care ar conecta gazul Turkmen la conducta Baku-Europa, ocolind Federația Rusă, cu acces direct la piețele europene. În al doilea rând, aceast contract sugerează că Turkmenistanul își schimbă neutralitatea și nu va avea de ales decât să depindă de Federația Rusă pentru supraviețuirea economică.
Există o strategie majoră în proiectul de conducte din agenda Turkmenistanului, fiind vitală menținerea balanței de putere în regiune și anume conducta Turkmenistan-Afghanistan-Pakistan-India (TAPI). Conducta a fost pentru prima dată proiectată la mijlocul anilor ’90, dar nu putea fi realizată datorită instabilității din regiune. Lungimea rețelei de conducte este de 1680 km și va tranzita cele 33 mld metri cubi de gaz din Dalutabad, Turkmenistan până în orașul Fazilka din India. Din perspectiva Federației Ruse, crearea acestor alternative reduce atât „pârghia’’ de control, cât și creștea puterii de negociere a acestor state cu Federația Rusă. Acordul cadru interguvernamental a fost semnat în Ashgabat de către 3 președinți: Hamid Karzai al Afghanistanului, Gurbanguly Berdymuhammedov al Turkmenistanului și Asif Ali Zardari al Pakistanului.
Este cunoscut faptul că, Federația Rusă speră să intre în proiectul TAPI. Viceprim-ministru Igor Sechin a spus pe data de 22 octombrie 2010, „discutăm despre noile proiecte, inclusiv despre posibilitatea participării Gazprom în proiectul de conducte TAPI”. Deși, era o dezamăgire că Berdymuhammedov nu a participat la ultima întrunire a liderilor statelor CIS în Moscova, pe 10 decembrie 2010, datorită unei întâlniri de parteneriat a TAPI. Pe de altă parte, Berdymuhammedov a declarat în acea zi că Turkmenistan urmărește întărirea legăturilor cu guvernul rus „atât în bilateral cât și în format CIS” care pe scurt nu făcea parte din TAPI.
În timpul unei întâlniri la nivel înalt din Beijing în aprilie 2006, președintele chinez Hu Jintao și președintele turkmen Saparmurad Niyazov au semnat un acord asupra construirii unei conducte de gaz directă care să interconexeze țările celor doi, facilitând curgerea gazului turkmen spre China. Conform contractului, Beijing cumpăra 30 bcm de gaz din Turkmenistan anual pentru următoarele trei decenii. În plus, Corporația Națională Chineză Petroleum (CNPC) participa la dezvoltarea câmpului de gaz din apropierea râului Amu Darya din Turkmenistan. În Turkmenistan CNPC este singura companie străină care a semnat un acord PSA pentru dezvoltarea un câmp de gaz în Turkmenistan. Prin urmare, construcția celor 2000 km de conducte spre China reprezintă o competiție majoră pentru Federația Rusă la rezervele de gaz turkmene, folosind Turkmenistanului pentru a negocia prețuri atractive în vânzarea gazului cu toți cumpărătorii. Chow și Hendrix consideră că, în cazul în care gazul Asiei Centrale va fi exportat prin alte rute decât Federația Rusă, este mai bine pentru acesta să meargă mai degrabă spre est decât spre vest, unde ar concura împotriva gazului rusesc pe piața europeană. Deci, scopul rus nu mai este maximizarea profitul rusesc din exporturile turkmene. Acum marele obiectiv este mai de grabă slăbirea eforturilor vestice de a face viabilă conducta trans-caspică. În acest sens, exporturile turkmene spre China sunt pe departe cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla Federației Ruse.
În noaptea dintre 8 și 9 aprilie 2009, o secțiune din conducta de gaz din Turkmenistan spre Federația Rusă a explodat, încetinind transporturile de gaz turkmene. Partea turkmenă a învinuit Federația Rusă pentru ruptura conductei, spunând că monopolul de export de gaz rusesc a tăiat în mod „iresponsabil’’ importurile de gaz și a cauzat incidentul. Mai mult decât atât, ministrul de externe Turkmen a spus că „o astfel de abordare [importuri cu preț mic] este o violare grosolană, unilaterală a termenilor din contractul de aprovizionare cu gaz”. Turkmenistanul era îndreptățit să fie suspicios deoarece cu 2 săptămâni mai devreme, Berdymuhammedov a dat greș și nu a ajuns la o înțelegere cu Medvedev în legătură cu finanțarea din partea Moscovei pentru o linie de conducte est-vest ce tranzitează Turkmenistan, pentru a fi conectată la o conductă propusă Federației Ruse. Totuși, Berdymuhammedov a propus la nivel internațional conducta est-vest pentru a asigura „cantități sigure și de încredere de resurse energetice pentru piețele mondiale”, incluzând o posibilă legătură spre Azerbaidjan.
Câteva zile mai târziu, tranzacțiile de gaz dintre Turkmenistan și Federația Rusă au fost reduse cu 90%. Datorită celor 9 luni de discontinuitate a exporturilor de gaz, Turkmenistan a înregistrat un record de pierdere aproximativ 25% din PIB. Federația Rusă și Turkmenistan au semnat în final înțelegerea pe 22 decembrie, 2009, prin care Federația Rusă va cumpăra 30 bcm de gaz de la Turkmenistan la prețul de 250 $ tcm. Tranzacțiile de gaz dintre Federația Rusă si Turkmenistan au fost reluate pe 10 ianuarie 2010. După disputa din 2009-2010 , relațiile ruso-turkmenistane au suferit un proces rapid de normalizare, astfel că în urma unui summit, ministrul de externe rus Sergei Lavrov, Berdymuhammedov a declarat, în martie 2010, că „Turkmenistanul va avea mereu gaz pentru Federația Rusă”. În final, președintele Medvedev a vizitat Turkmenistan în data de 22 octombrie 2010. E de înțeles din cuvintele președintelui că Federația Rusă este binevenită în Ashgabat. În timp ce Berdymuhammedov spunea ca sunt pregătiți să vândă gaz Federației Ruse, Medvedev a răspuns că „energia este elementul cheie al cooperării noastre și suntem pregătiți să dezvoltăm această cooperare și în alte domenii, inclusiv energie electrică”.
3.3. Relațiile energetice Rusia-Uzbekistan
Din 1991, regimul prezidențial al lui Islam Karimov din Uzbekistan a reușit cu succes să-și apere independența recent dobândită a statului, în timp ce regimul său autoritar a reușit să atragă într-un mod inteligent ajutorul marilor puteri, cum ar fi Federația Rusă, China și SUA. În plus, pe lângă aceasta, Uzbekistanul a obținut ceea ce se numește independență și posibilitatea de exploatare stabilă a resurselor sale naturale, printr-o strategie de „staple globalism” și prin întoarcerea marilor puteri, una împotriva celeilate. Politica energetică, corelată cu industrializarea intensivă și politica macroeconomică asupra mediului intern, a început să joace un rol important în Uzbekistan. Potrivit lui Salikitov:
„Prima etapă în politica energetic a Uzbekistanului a avut loc între 1991-1997 și s-a axat în principal pe componenta geopolitică și dobândirea independenței. A doua etapă, între 1998-2000, a avut ca scop reformarea industriei de hidrocarburi (petrol și gaze naturale). Din 2002 însă, politica energetică este îndreptată spre creșterea eficienței în utilizarea energiei și crearea condițiilor necesare pentru realizarea măsurilor de economisire a energiei, asigurând în accelași timp păstrarea independenței energetice și asigurarea potențialului de export al țării”.
Potrivit raportului BP 2013, rezervele dovedite de petrol ale Uzbekistanului sunt de 0,6 mii de milioane de barili cu o producție de 68 mii de barili pe zi și cu un consum de 82 mii de barili pe zi, în timp ce, rezervele dovedite de gaze naturale sunt de 1,1 trilioane metri cubi de gaz, cu o producție de 59,9 miliarde metri cubi și un consum de 47,9 miliarde de metri cubiÎn ceea ce privește conductele interne utilizate pentru transportul de hidrocarburi, o conductă de gaz de 350 km, între Gazli și Nukus a intrat în funcțiune în 1997, în timp ce conducta Pakhtakar-Yeniyer-Tashkent cu o lungine de 300 de km a devenit operațională în 1998, pentru a asigura aprovizionarea cu gaze de uz casnic a regiunii Tashkent, dar și a Văii Fergana. După dezintegrarea Uniunii Sovietice, Uzbekistanul a început să crească extracția de ulei, astfel că în anul 1996 aceasta ajunsese la 8 milioane tone pe an, lucru ce a făcut ca, între 1997 și 2003, Uzbekistanul să nu importe petrol. Începând însă cu 2004 producția de petrol în Uzbekistan a început să scadă, ceea ce a făcut ca statul să cumpere din nou petrol de la Federația Rusă.
De la începutul mandatului lui Putin, între Uzbekistan și Federația Rusă au fost observate progrese în cooperarea dintre cele două state. Astfel, în 2002 a fost semnat un contract pe 10 ani între Federația Rusă și Uzbekistan, incluzând aici și investițiile rusești în depozitele existente de hidrocarburi din Uzbekistan. Ulterior, cele două state au semnat un acord PSA cu Gazprom pentru extracția de gaze din câmputile Shokhpakhty și cu Lukoil un acord pe 35 de ani pentru exploatarea gazelor din câmpurile de la Kandym. Datorită imbunătățirii realțiilor cu Federația Rusă după represiunile din regiunea Andijan din Uzbekistan în 2005, Gazprom a anunțat viitoare investiții în proiectele de exploatare a gazului din Uzbekistan. În mai 2005, Uzbekistan a renunțat la poziția sa în grupul GUUAM, mutare care a fost ptivită de celelalte state ca pro-occidentală. Autoritățile din Uzbekistan au blamat SUA pentru evenimentele din Andijan, iar la summitul SCO din iulie 2005, a înaintat o petiție prin care solicita retragerea trupelor americane din regiune și îndepărtarea piloților americani de la baza aeriană Karshi-Khanabad.
La data de 25 ianuarie 2006, cu ocazia summit-ului Comunității Economice Euroasiatice de la Sankt-Petersburg, Uzbekistan a devenit oficial membru al organizației. Astfel, în timpul summit-ului, Gazprom a semnat două contracte, care prevedeau investiții rusești de până la 1,5 miliarde de dolari, în sectorul energetic uzbek, iar cele două state au convenit ca, compania rusească Gazprom și Uzbekneftgaz, compania uzbekă să semneze în iunie 2006 un contract PSA pentru dezvoltare câmpurilor gazeifere de la Ustyurt. Mai mult, în august 2006, Uzbekistan a revenit în OTSC din care se retrăsese în 1999. Acesta a fost mai mult un semnal de alarmă, pentru apropierea mai mult decât evidentă dintre Tashkent și Moscova .
Începând cu 1 ianuarie 2006, Uzbekistan a crescut prețul gazului exportat către Kazakhstam, Kârgâstan și Tadjikistan, de la 42$ la 55$ tcm. În 2006, Gazprom a cumpărat gaz de la Uzbekistan cu 60 $ și a plătit 1,1$ pentru tranzitul a 1000 bcm pe 100 km. Pe 1 ianuarie 2007, Uzbekistanul a crescut din nou prețul la 100$ pentru toate statele importatoare. În timp ce Uzbekistanul creștea prețurile pentru expoturile de gaze naturale, autoritățile statului au continuat negocierile cu China. Ca rezultat al acestor negocieri, la data de 30 iunie 2008, a fost celebrată la Bukhara, construcția părții uzbece din Conducta de gaz a Asiei Centrale. În plus pe lângă gazul natural, China și Uzbekistan au cooperat de asemnea în sectorul petrolier. CNPC a semnat acorduri cu Usbekneftegaz cu privire la întreprinderea de acțiuni comune pentru a crește producția de petrol și gaze din câmpurile Mingbulak.
Federația Rusă are în atenție relația care se dezvoltă între Uzbekistan și China, precum și alte state din Asia Centrală. Ca răspuns la acordul de cooperare din perioada 2008-2009, la data de 22 ianuarie 2009, președintele Federației Ruse, Dimitri Medvedev a făcut o vizită oficială în Uzbekistan. La numai o zi după această vizită, Vagit Alekperov s-a întâlnit cu Kerimov, context în care au fost anunțate planurile de investiție ale Lukoil în valoare de 5 miliarde de dolari în sectorul energetic uzbek și au semnat un acord pentru construirea unei conducte care ar extinde capacitățile la care funcționează CPC în prezent. Cu toate acestea cea mai importantă parte a acordului a fost reprezentată de prețul de livrare. Astfel, Federația Rusă a fost de acord să cumpere gaz din Uzbekistan la prețurile de pe piața mondială, ceea ce însemna că importurile vor crește cu 31 miliarde de metri cubi, dar și reducerea exporturilor către Kârgâstan și Tadjikistan.
Datorită poziționării strategice, la granița celor patru state din Asia Centrală, dar și de Afganistan, Uzbekistan are o importanță deosebită pentru Federația Rusă.
3.4. Relațiile energetice Federația Rusă -Kârgâstan
Republica Kârgâstan și-a caștigat independența la sfârșitul anului 1991, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Chiar înainte de a-și câștiga independența, omul de știință Askar Akaiev, membru al partidului comunist a fost ales președinte. În martie 2005 însă, pe fondul nemulțumirilor de rezultatele alegerilor parlamentare din 27 februarie – 13 martie, opoziția s-a întors împotriva regimului lui Askar Akaiev, ceea ce a dus la alegerea în iulie 2005 a unui nou președinte Kurmanbek Bakiyev, fost politician în partidul de opoziție. Astfel că, în iulie 2007 sub conducerea lui Bakiyev a fost organizat un referendum pentru alegerea unei noi constituții.
La data de 23 iulie 2009, Bakiyev a fost reales cu o proporție de 85% din voturi, moment în care a suprimat protestele opoziției care contestau rezultatele alegerilor. Iarna dintre 2009-2010 a venit cu creșteri majore ale prețurilor la electricitate și gaze, dar și întrruperi ale acestora. În aceste condiții, populația a început să protesteze împotriva aministrației Bakiyev și a forțat statul să organizeze noi alegeri. Astfel, în data de 8 aprilie 2010 au fost anunțate alegerile ce urmau a avea loc peste 6 luni. Ulterior, Roza Otunbayeva, fost ministru de externe și ambasador al Statelor Unite a fost declarat prim-ministru. Bakiev inițial a mers în regiunea sa natală, în sudul Kârgâstanului, pentru ca ulterior să fie declarat refugiat în Belarus la 19 aprilie.
Potrivit lui Cutler, deși Kârkâstanul este apropiat, istoric vorbind de Kazahstan, acestea nu au avut relații strategice importante cu Federația Rusă în prima jumatate a secolului al XIX-lea, deși acest lucru este un angajment pentru următorul deceniu. Prioritățile sale oficiale în materie de politică externă, au fost la momentul respectiv, relațiile cu China, Turcia, Iran și Pakistan. În prima etapă, dupa declararea independenței, Kârgâstan a trecut printr-o criză economică serioasă, dar și printr-o creștere a tensiunilor sociale. Una dintre cele mai importante probleme cu care s-a confruntat republica a fost declinul economic, al unui stat cu insuficiente resurse naturale. Inițial Kârgâstan și-a declarat neutralitatea, dar destul de curând a reconfirmat alianța cu Federația Rusă, datorită incapacității acestuia de a se apăra de atacurile provenite de peste graniță. În perioada sovietică, a existat o organizație care asigura schimbul eficient de resurse energetice între Federația Rusă și țările din Asia Centrală. Esența acestui acord a fost reprezentat de schimbul natural și reciproc-avantajos a resurselor hidroelectrice între Kârgâstan și Tadjikistan, dar și pentru resursele neregenerabile de combustibil din alte republici.
3.4.1. Provocările energetice și de securitate în Kârgâstan
Republica Kârgâstan deține 2% din resursele energetice ale Asiei Centrale, incluzând rezervele uriașe de cărbune 30% și energie hidro. Kârgâstan se bazează pe importurile de gaze naturale, în principal din Uzbekistan, dar și importurile de petrol și produse petroliere din Federația Rusă și Kazahstan. Pentru Republica Kârgâstan apa reprezintă o sursă de energie și influențează relațiile din Asia Centrală, motiv pentru care ar prefera să elibereze apa pentru producerea de energie electrică în timpul iernii și să se acumuleze în timpul verii, în timp ce țările vecine din aval (Kazahstan și Uzbekistan) au nevoie de apă pentru irigații în primăvara și vara. Cu toate acestea, în ceea ce privește economia Kârgâstanului, încă din anii 2000, datoria externă, este egală cu PIB-ul țării.
În timp ce Kârgâstanul se confrunta cu grave probleme de instabilitate politică și economică, importanța acestuia a crescut în fața Statelor Unite după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Kârgâstan a oferit forțelor americane, baza aeriană de la aeroportul internațional de la Manas. Utilizarea de către Statele Unite a unei baze aeriene de la aeroportul internațional de la Manas a acționat ca o pârghie de stabilizare, atât a relațiilor existente pe scena internațională, cât și pentru politica internă. Însă doi ani mai târziu, în septembrie 2003, Baza aeriana rusă Kant Air Base a fost oficial deschisă. Aceasta a fost prima bază militară deschisă de armata rusă din 1991. Prin urmare, până la sfârșitul anului 2003, capitala Bișkek a fost înconjurată: baza militară aeriană americană la doar 16 mile nord-est în timp ce baza militara aeriană rusească era poziționată la 12 mile est. În plus, Gazprom și Kârgâstan au semnat la 15 mai 2003 un acord de cooperare pentru a promova eforturile comune de exploatare și dezvoltare a depozitelor de petrol și gaze naturale. În baza acestui acord, Gazprom cumpără gaz de la Uzbekistan si Turkmenistan, pe care apoi îl vinde Kârgâstanului
În februarie 2005, Ministrul rus de externe, a pus presiune asupra guvernului kârgâz pentru a respinge cererea Statelor Unite de a permite staționarea aeronavelor AWACS la Ganci. Apoi, în octombrie 2005, președintele kârgâz Kurmanbek Bakiyev a crescut taxele plătite de SUA pentru utilizarea bazei aeriene sau în caz contrar acesta se va închide. După un lung șir de negocieri prelungite, cele două state au ajuns în iulie 2006 la un acord care prevedea o creștere de la 2 mil. dolari pe an la un contract de leasing pentru bază militară de 17,4 mil $ pe o perioadă de cinci ani. Între timp, în iarna dintre 2007-2008, Kârgâstan a fost lovit de o criză, ce însemna lipsa electricității urmată de scăderea drastică a rezervelor de apă în primăvara anului 2008, moment în care guvernul kârgâz a introdus restricții severe asupra consumului de energie atât la nivelul industriei, cât și pentru populație și a crescut tarifele pentru energie electrică.
La începutul anului 2008, Kârgâstan a acordat Gazpromului drept de expoatare a celor două câmpuri petroliere și gazeifere, și chiar a îndmnat compania să cumpere acțiuni la companiile de stat. Mai târziu, în octombrie 2008, Gazprom a semnat cu guvernul kârgâz un memorandum pentru cooperarea în privatizarea unei părți a companiei de stat Kyrgyzgaz. Apoi în iunie 2009, două comisii ale Parlamentului au aprobat semnarea unui acord de cooperare între Kyrgyz și guvernul rusesc, care prevedea că 75% din titlurile de valoare vor fi cumpărate de Gazprom. Potrivit autorităților kârgâze:
„Singura conductă de legătură între Uzbekistan, Kârgâstan și prin care gazul este livrat spre Kârgâstan și Almata, a fost dată în folosință în anul 1969. Durata acesteia de viață expiră și are nevoie de reconstrucție. Ne lipsesc banii pentru asta; mai mult conducte de gaz de presiune medie au ajuns la finalul duratei de viață”.
În februarie 2009, în timpul unei vizite de lucru la Moscova, care avea drept scop o întâlnire cu președintele rus Dimitri Medvedev, președintele Bakiev și-a exprimat în mod deschis frustrările și încă o dată hotărârea sa de a expulza trupelor americane din Manas. În acceași ședință, președintele Medvedev a promis 1.7 mil $, ajutor pentru Kârgâstan, în scopul realizării de investiții în infrastructură și energie, precum și 450 mil $, pentru stabilizarea bugetului, ajutor condiționat de închiderea bazei de la Manas. Federația Rusă a fost, de asemnea, de acord să anuleze o datorie de 180 mil $, în schimbul unor proprietăți. A doua zi, Medvedev a sugerat faptul că statele membre OTSC ar putea compensa închiderea bazei aeriene prin oferirea unui teren de tranzit, pentru proviziile non-letale pentru forțele NATO din Afganistan. Cu toate acestea, patru luni mai târziu, după acceptarea ofertei rusești, Makiev a uitat de promisiunea făcută și anume de a expulza trupele americane de la baza aeriană de la Manas. Astfel, în iunie 2009, în urma unui acord între SUA și Kârgâstan, numele bazei aeriene a fost scimbat în Centrul de Tranzit de la Manas. Wilson a anunțat că:
”Rusia a trecut printr-un regres jenant în iunie 2009 când guvernul kârgâz a anunțat că a revenit asupra decizei sale cu privire la închiderea bazei aeriene a SUA de la Manas. Rusia a recurs la propria modalitate de a folosi diplomația dolarului, doar ca mijloc de expulzare a SUA, a primit o compensare parțială prin anunțul din august 2009, care anunța că o nouă bază militară rusească s-ar deschide în anul urmâtor la Osh, în sudul Kârgâstanului”.
Conform raportului lui Thierry, la 1 aprilie 2010, Federația Rusă a impus un tarif substanțial asupra exporturilor de combustibil, reportate către armata americană. Federația Rusă a impus un tarif de 193,5 $ per tonă de combustibil exportat din Kârgâstan. Tariful a intrat în vigoare la 1 aprilie 2010 și a avut un efect inflaționist asupra economiei Kârgâstanului. La 5 aprilie 2010, la două zile după ce guvenul lui Bakiev a fost răsturnat, s-a anunțat majorarea tarifului la combustibili cu până la 30%, lucru ce a avut un impact politic imediat asupra creșterii prețurilor la produsele petroliere de bază.
Deși Bakiev a decretat stare de urgență la 7 aprilie, a fost prea târziu, deoarece opinia publică se întorsese împotriva lui și a trebuit să se îndepărteze. În final, în ultima săptămână din 2010, noul prim-minstru al Kârgâstanului, Almaz Atambayev a vizitat Moscova și s-a întâlnit cu omologul său Vladimir Putin. Federația Rusă a promis, conform relatărilor, un împrumut de 200 mil $. Aceasta amintește, însă, de ultima ofertă de împrumut care venea la pachet cu cererea de închidere a bazei militare de la Manas. În timpul întâlnirii, Atambayev a declarat Rusia este partenenrul nostru strategic, deci nu avem alternativă.
3.5. Relațiile energetice Federația Rusia – Tadjikistan
Tadjikistan a fost printre statele cel mai puțin pregătite și înclinate spre independență, în momentrul destrămării Uniunii Sovietice, acesta nu era într-o situație tocmai favorabilă. După ce foștii lideri comuniști au fost îndepartați de la conducere de o coaliție formată din liberali și radicali islamici, în 1991, au apărut conflictele regioanale între clanuri.
Federația Rusă a sprijinit regimul președintelui Immomali Rakhmanov în timpul războiului civil tadjic din 1992-1997. Un an mai târziu, Federația Rusă avea o bază aeriană în apropiere de Dushanbe, cu o capacitate de 6.000 de militari. Prin urmare, încă de la dizolvarea Uniunii Sovietice, Federația Rusă și-a menținut prezența militară și diplomatică în Tadjikistan, deși acesta nu are o fronieră comună cu aceasta și nici rezerve de gaz și petrol. Războiul civil s-a încheiat în 1977, în urma unui acord de pace a lui Rakhmanov, cu liderul opoziției, Nuri.
3.5.1. Nici gaze, nici petrol, doar apă și poziție geografică
În 1999, Federația Rusă a câștigat drept de staționare a diviziei 201 în Tadjikistan, a cărei principală funcție era protejarea frontierei cu Afganistan. După semnarea acordului de staționare a trupelor Organizației Atlanticului de Nord, președintele Rakhmanov a anunțat că Federația Rusă a fost și va continua să rămână un partener strategic. La scurt timp după 11 septembrie, SUA a început să ia în considerare cooperarea cu Tadjikistan, dar a ezitat să urmeze o politică în sensul acesta, datorită prezenței trupelor rusești, pe teritoriul Tadjukistanului. În scopul negocierii noului statut al Forțelor Aliate, în aprilie 2003, Putin a mers la Dushanbe, iar în mai 2003, Gazprom a semnat o cooperare pe 25 de ani și a fost de acord cu exploatarea unor noi câmpuri de gaze în Tadjukistan.
La data de 4 iunie 2004, Putin și Rakmanhov s-au întâlnit la Soci, unde Rakmanhov a declarat că, Federația Rusă beneficiază de bazele tadjice pe o perioadă nelimitată, fără plată. Rakmanhov a reușit să negocieze anularea unei părți a datoriei Tadjikistanului către Federația Rusă (250 milioane de dolari) și 50 de milioane de dolari investiții energetice. Ca rezultat, aproximativ 5.500 de militari sunt prezenți în Afganistan și constituie a doua, cea mai mare prezență militară în străinătate (la 2.200 de m în apropierea frontierei cu China), după Flota Militară din Ucraina. În perioada următoare, cand Putin și Rakhmanov s-au întâlnit din nou, s-a anunțat participarea Federației Ruse în mai multe proiecte hidroenergetice, incluzând un proiect de 1.3 mld $ la proiectul Ragun și 370 mil $ la proiectul Sangtuda. Ulterior, acordul a căzut din cauza dezacordului față de pachetul de control al proiectului.
Distribuția de apă, din Amu Darya, reflectă moștenirea reglementărilor sovietice: statele riverane din aval, Turkmenistan și Uzbekistan au fost utilizate pentru a produce bumbac, în timp ce în amonte Tedjikiistan a utilizat apa pentru producerea energiei, planificând diferite metode pentru creșterea capacității de stocare a apei. Tadjikistan a planificat construcția mai multor hidrocentrale, care spun ei, vor face statul independent din punct de vedere energetic, ceea ce înseamnă importul de gaz din Uzbekistan. Deși Uzbekistan se bazează pe Tadjikistan pentru irigații, îi impune acestuia prețuri destul de irigate pentru gaz. În plus, iarna anului 2007 (până în februarie 2008), a provocat pierderi serioase la sistemul de apă și electricitate, inclusiv alimentarea cu gaz a căzut. Acest lucru a cauzat prejudicii enorme pentru populația rurală care se baza pe producția hidrocentralelor pentru consumul intern și independență energetică. În aceste condiții, ONU s-a implicat în problemă și a început acordarea de ajutor de urgență pentru Tadjikistan.
În ceea ce privește sectorul energetic din Tadjikistan, acesta a produs cantități limitate de țiței (240 barili/zi) și nici nu are rafinărie de petrol. Astfel, toate produsele petroliere au trebui să fie importate. Pe de altă parte, producția de gaze naturale este de 0,28 miliarde de metri cubi pe an, iar consumul de 0.84 miliarde de metri cubi pe an. Tadjukistan importă petrol doar din Uzbekistan. La 11 ianuarie 2010, Uzbekistan a redus livrările de gaze către Tadjikistan, cu aproape 60%, din cauza unei dispute legate de plată. După întâlniri între reprezentanții companiilor de stat energetice Tajigas și Uzbektransgas, prețul a fost renegociat și a scăzut de la 300 $ la 240 $ pe 1000 de metri cubi. Ulterior, prețul a fost crescut cu 90$ dinanul anterior.
Reducerea poate fi văzută ca represalii pentru decizia Tadjikistanului de construcție a barajului de la Rogun, proiect al unei centrale electrice. Dacă Tadjikistan va finaliza acest proiect, hidrocentrala de la Rogun va fi cea mai mare din lume, cu o capacitate de 3.600 MegaW. La mijlocul lunii iunie 2009,consilierul prezidențial tadjic, Suhob Sharipov a afirmat că salvarea populației din Tadjikistan a depins de construcția barajului, astfel că, el se opune construcției. Este de așteptat ca prezența militară rusească să fie principalul subiect al agendei diplomatice și militare în viitorul apropiat. Cererile militare rusești au fost suspendate recent pentru o perioadă, chiar de Tadjikistan. Ar putea fi din cauza deciziei Federației Ruse de a ridica taxele la exportul produselor petrochimice, fapt ce a făcut să crească prețurile în Tadjikistan. În viitorul apropiat sau când va fi necesar, Ruai ar putea reduce taxele în schimbul a noi privilegii în termeni impuse de statul rus.
3.6. Relațiile energetice cu China
3.6.1.Strategia energetică a Chinei
Între 1985 și 1995, cererea de petrol a Chinei a crescut de la 1.7 milioane de barili/zi la 3,4 milioane de barili/zi, pentru ca în următorul deceniu, cererea să se dubleze și să ajungă în 2005 la 6.8 milioane de barili/zi. În perioada 1990 – 1993, China a fost un importator net, de aproximativ 20 mil tone pe an, în principal pentru piețele petroliere din Estul Asiei. Importurile nete ale Chinei au ajuns în 2009 la circa 4,3 milioane bariuli/zi și a devenit al doilea cel mai mare importator de petrol după Statele Unite ale Americii. Potrivit Oil and Gas Journal (citat în EIA), China are o capacitate de rezerve de petrol, dovedită, care ajunge la 20,4 miliarde de barili. Agenția Internațională pentru Energie prognozează faptul că cerea Chinei pentru 2030 va crește pănâ la 16,5 milioane de barili/zi, în timp ce producția va scădea la 3,4 milioane barili/zi. Mai mult, importurile de țiței vor crește la 13,1 mil barili/zi, ceea ce va însemna că dependența Chinei de petrol, va crește cu cel puțin 80%. La sfârșitul lui 2008, CNPC a anunțat că rezervele dovedite ale Chinei sunt undeva la 5,94 Tcm. Există 3 bazine mari – Tarim, Ordos și Sinchua, care dețin mai mult de jumătate din rezervele dovedite de gaze naturale ale Chinei. În 2007, pentru prima dată în ultimii 20 de ani, China a importat gaze naturale. Pe de altă parte, producția de gaze naturale a crescut de la 14,3 bcm în 1990, la 58,6 bcm în 2006, iar în 2012 la 106,42 bcm. Cele mai importante rezerve de gaze naturale și petrol sun situate în nord-vestul Chinei, în timp ce cererea de energie este în creștere în sud-est, acolo unde clasa de mijloc este concentrată.
Tabel: Producția, consumul și importul de țiței în perioada 1980-2012
Sursă: Statistical energy reviev 2013
În 1997, președintele Chinez Li Peng a emis prima strategie energetică a Chinei, care prevede faptul că, dezvoltarea sectorului petrolier ar trebui să se bazeze pe cele două piețe (internă și externă) și pe două resurse (petrol și gaze naturale). Noua politică emergetică a subliniat cele trei regiuni strategice: Asia Centrală și Federația Rusă, Orientul Mijlociu și Africa. Un alt document important al strategiei energetice a Chinei este reprezentat de al 10-lea Plan Cincinal de dezvoltare economică a societății:
Diversificarea surselor de aprovizionare (creșterea importurilor din Federația Rusă și din Asia Centrală);
Consolidarea investițiilor în energie de peste mări de către companiile de stat;
Creșterea investițiilor în infrastructura de petrol și gaze;
Stabilirea rezervelor strategice de petrol controlate de stat;
Reglarea structurii consumului de energie pentru a reduce dependența de petrol prin gazeificarea cărbunelui, lichefiere și dezvoltarea energiei nucleare;
Stabilirea unui sistem regional de securitate energetică.
Mai mult decât atât, cel mai recent document, Strategia Energetică Chineză a elaborat în 2010 al 12-lea Plan Cincinal (2011-2015). Elementele cheie ale documentului sunt:
Va continua să pună în aplicare strategii de resurse pentru a accelera ritmul de exploatare și de dezvoltare a rezervelor de petrol și gaze în scopul extinderii cooperării internaționale;
Se va profita de oportunități pentru dezvoltarea economiei ceea ce implică emisii scăzute de carbon;
Se va accelera ajustarea optimă a structurii de afaceri din aval și va accepta integrarea afacerilor și a producției în structuri de bază;
Construirea de canale strategice de petrol și gaze, rețele de marketing și facilități de depozitare;
Accelerarea ritmului procesului tehnologic și de a permite exploatarea resurselor;
Se va înființa o cooperare internațională reciproc avantajoasă.
Strategia petrolieră a Chinei pentru secolul XXI s-a focusat pe importurile de petrol, cooperarea în dezvoltarea de sonde de petrol și gaze. În plus, în concepția lui Calder, strategia chineză pentru reducerea vulnerabilităților se rezumă la: promovarea eficienței energetice, scăderea dependenței de cărbune și petrol prin promovarea energiei nucleare, gaz natural și îmbunătățirea imfrastructurii energetice interne, întărind încrederea în state prietene și reducerea frontierelor navale, în scopul de a limita deplasarea marinei americane.
3.6.1.1. Sectorul petrolier în China
În anii 1990 prețurile mondiale la petrol au scăzut și industria de petrol din Federația Rusă avea nevoie de capital. Astfel Federația Rusă a fost interesată mai mult ca oricând să livreze gaz și petrol Chinei. Cu toate acestea, China nu era interesată mai mult ca Federația Rusă, ca urmare a prețurilor scăzute la petrol, și considera afacerea să investească în Federația Rusă, un pic prea riscantă. În 1994, Federația Rusă a propus ideea unei conducte de petrol care urma să lege Siberia de Vest de China și atunci a fost prima dată când cele două state au cooperat și au făcut studii de fezabilitate, pentru a examina viabilitatea unei conducte de petrol Angarsk (Federația Rusă) – Daquing (China). În plus, compania privată rusă Yukos și CNPC au început în 2008 negocierile cu privire la posibilitatea construirii unei conducte. În timpul acestor negocieri, prim-ministru Primarikov a semnat un acord-cadru pentru a investiga exportul de gaz și petrol din Orientul Îndepărtat al Federației Ruse. Ulterior, când Putin și Zemin au semnat Tratatul de bună vecinătate și cooperare în iulie 2001, cele două țări au convenit la construcția conductei care să asigure Chinei importul de 20 m/ t de țiței în 2005, urmând, ca până în 2010, să ajungă până la 30m/t.
La scurt timp, Transneft a propus planul de construcție al conductei în 3 etape, construcția conductei începând de la Taishet la Nakhodha pe coasta Pacificului din Federația Rusă. Vizita făcută de prim-ministru japonez Koizumi în ianuarie 2003, anunța sprijin pentru ruta Pacific, iar Federația Rusă lansa o competiție între China și Japonia. În timp ce prețurile la petrol erau în creștere în 2003 (din cauza evenimentelor din Irak și consumul în creștere al Chinei), interesul Japoniei pentru proiectul conductei a crescut extrem de repede. Yukos și CNPC au semnat pentruconstrucția conductei Angarsk-Daqing la a cărei ceremonie președintele Putin nu a participat. În cele din urmă, în septembrie 2005, președintele Putin a anunțat că conducta (ESPO), ar merge mai întâi la Daqing (China), pentru ca apoi să continue către coasta Pacificului. În termeni de semnificanție geostrategică pentru Rusia, ESPO reprezintă:
“În primul rând reprezintă cea mai mare piață din regiune Asia Pacific. În al doilea rând punerea în funcțiune a conductei de petrol va reprezenta o oportunitate pentru companiile petroliere să-și diversifice zonele de export al petrolului, atât în Europa cât și în Asia. În al treilea rând, conducta trece prin Siberia de Est și Orientul îndepărtat, va consitui un impuls pentru dezvoltarea socio-economică a acestor regiuni și va determina cercetarea, descoperirea și exploatarea unor noi câmpuri de hidrocarburi “.
În 2009, China și Federația Rusă au semnat un acord formal care prevedea schimbul de credite pentru petrol. Conform acordului, China va oferi împrumuturi pe termen lung de 25 miliarde de dolari Federației Ruse, 15 miliarde companiei rusești Rosneft, iar 10 miliarde de la compania de transport al petrolului rusesc Transneft . Totul s-a realizat în schimbul a 300 m/t de petrol livrate pentru 20 de ani, începând cu 2011. Federația Rusă livrează 15m/t pe an via conducta Daqing, la un centru de rafinare din nord-estul Chinei. Costrucția conductei de petrol China-Rusia a început în data de 27 aprilie 2013. Conducta cu o lungime de peste 4.000 de km va ave o capacitate de 30m/t și va fi utilizată să transmită petrol rusesc. În decembrie 2009, a fost finalizată prima parte a conductei de petrol ESPO care transportă petrol din câmpurile petroliere din Siberia, orașul Skovorodino. De acolo, petrolul este transportat pe cale ferată la Kozimino Bay. Aceasta a fost o deschidere semnificativă a Federației Ruse către Orientul Îndepărtat. În cele din urmă, în august 2010, prima secțiune a conductei (1.000 km) a fost deschisă. Acesta conectează câmpurile de petrol din Federația Rusă cu Daqing. A doua parte a conductei este planificată să fie finalizată în anul 2014. Companiile rusești, în principal TKN-BP, vor livra petrol din Siberia de Vest către China prin conducta ce traversează Kazahstanul, aproximativ 1 m/t pe an. Un alt volum de petrol, mai mic însă, va fi livrat în regiune Asia-Pacific, prin Iran și prin porturile de la Marea Neagră prin nave petroliere.
Tabel : Exporturile către China (2004 – 2012)
Sursă: Statistical review of world energy 2013.
3.6.2. Sectorul de gaze naturale în China
China a devenit importator de gaze naturale în 2007, după ce a produs 69,2 miliarde metri cubi de gaz, iar consumul a fost de 69,5 miliarde de metri cubi de gaz. China dorește, în viitor, extinderea sectorului de gaze naturale în economia sa. Prima conductă de gaz a Chinei vine din Asia Centrală (CAGP – 1,130 mile), care importă gaze naturale pentru China din următoarele state: Turkmenistan, Uzbekistan și Kazahstan. În plus, în martie 2006 președintele rus Vladimir Putin și președintele chinez Hu Jintao au semnat la Beijing, o declarație care consemna faptul că, cooperarea în domeniul energetic reprezintă una din componentele critice ale parteneriatului strategic bilateral. Ca urmare, în 2008, Moscova și Beijing au ajuns la un acord-cadru cu privire la planurile de construcție a două rute de transport (spre Est și spre Vest) spre China, de la conductele rusești de gaze, existente, prin care Federația Rusă va asigura Chinei 68 miliarde de metri cubi de gaze naturale anual. Conducta spre Vest ar merge spre zona Altai, din Siberia către regiune Autonomă Xinjiang Uygur din China, în timp ce conducta spre Est ar pleca din estul Siberiei în nord-estul Chinei și apoi către Peninsula Coreeană.
La sfârșitul lunii decembrie 2009, compania Gazprom Export și CNPC Petro China a semnat un acord cu privire la condițiile de bază ale aprovizionării cu gaze naturale. În septembrie 2010, Federația Rusă și China au finalizat documentul în care erau prevăzute condițiile generale ale livrărilor de gaze rusești către China. Cu toate acestea, contractul de export, nu a putut fi semnat din cauza unor dezacorduri asupra prețului gazelor naturale. Potrivit oficialilor de top din Federația Rusă, prețul livrărilor de gaze rusești va fi stabilită în prima jumătate a anului 2011. Deschiderea rutei de transport către China va creea două avantaje pentru strategia energetică rusă. În primul rând, dependența Chinei de exporturile rusești va crește uimitor, iar regiunile Federației Ruse din Extremul Orient vor beneficia de acest tip de comerț, iar în al doilea rând, diversificarea rutelor de export din Federația Rusă va fi făcută în termeni de Est și Vest.
3.6.2.Marea Strategie China-Rusia
Odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, teoriile noului Mare Joc au început să fie discutate pe scena internațională. Deși în secolul al XIX-lea, actorii principali ai Marelui Joc au fost Federația Rusă și Marea Britanie, în secolul al XXI-lea, situația este mult mai complexă. În ceea ce privește noua versiune, nu numai guvernele au fost implicate, ci și corporațiile stăine și multinaționalele. Torbakov este de asemenea de acord că modelul Marelui Joc din secolul al XIX-lea este un instrument inadecvat de înțelegere a interacțiunii din regiune (Anexa 3 și 4). În acest context, statele din Asia Centrală sunt producătorii de gaze și petrol, în timp ce Federația Rusă și China concurează una cu cealaltă pentru resursele Asiei Centrele, în timp ce puterile occidentale și companiile sunt dornice de a participa la această competiție. Prin urmare, până în prezent China și Federația Rusă au reușit să coopereze în anumite condiții, cu privire la controlul strategic al resurselor din regiune. Cu toate acestea există argumente cu privire la posibile conflicte între cele două puteri în regiune.
Securitatea economică a Chinei se concentrază pe trei domenii: creștere economică, securitate energetică și protecția mediului. Prin urmare, China încearcă dezvoltarea unor relații consolidate cu țările importante exportatoare de energie, asigurarea aprovizionării cu energie de peste mări și de a stabili o rețea sigură de conducte cu vecinii săi. De-a lungul istoriei, din cauza problemelor interne, China nu a prezentat interes pentru Asia Centrală. Cu toate acestea, de la dizolvarea Uniunii Sovietice, China a întărit relațiile cu noile state independente din Asia Centrală. Instabilitatea din Orientul Mijlociu, trecerea a aproximativ 80% din importurile de petrol ale Chinei prin Strâmtoarea Malacca, cu problemele sale de securitate, a trebui să-și diversifice furnizorii de energie, precum și să dezvolte China de nord-vest. Toți acești factori au determinat reorientarea politicii energetice externe a Chinei față de Asia Centrală și Federația Rusă. În acest moment, posibilitatea unei provocări lansate de China ca nouă putere prezentă în Asia Centrală, se află în topul discuțiilor de politică externă și de securitate ale Federației Ruse .
Tabel : Acțiuni chineze în Asia Centrală
Sursă:
China a folosit toate politicile economice și comerciale față de statele din Asia Centrală pentru a asigura securitatea în regiune și a le oferi un sprijin economic important, pentru a nu permite miscări separatiste în Xinjiang, pentru accesul la resurse naturale în scopul diversificării importurilor de energie și să-și consolideze influența politică, astfel încât să devină un hegemon regional. De exemplu, conducta de petrol China-Kazahstan a jucat un rol important în echilibrul strategic al regiunii. În primul rând micșorează dependența Chinei de petrolul din Golful Persic. În al doilea rând, localizarea în inima Eurasiei, face ca rutele de aprovizionare cu petrol ale Chinei să fie mai sigure. Și în al treilea rând, oferă pe termen lung, o rută stabilă, o alternativă de aprovizionare cu petrol. Evoluțiile din ultimul deceniu arată eforturile Federației Ruse de a exploata the near abroad, între China și statele din Asia Centrală. Liderii acestor state păreau hotărâți să-ți extindă opțiunile și libertatea de a continua semnarea de acorduri cu China.
De fapt, scopul principal al Moscovei este să controleze conductele din regiune, cât mai mult timp. Cu toate acestea, atunci când China a aderat la Marele Joc Energetic, statele din Asia Centrală au câștigat încă un atu în fața Federație Ruse pentru stabilirea regulilor de energie din regiune. De exemplu, Kazahstan a reușit să creeze un echilibru între cererea în competiție dintre China și Federația Rusă prin semnarea mai multor contracte. În plus, Turkmenistanul a obligat, în 2008, Moscova să plătească prețuri europene prin utilizarea posibilității de a realiza o înțelegere cu puteri din afară. Ca rezultat, liderii din regiune au folosit China, împotriva influenței rusești. Deși China a apărut ca o putere importantă în regiunea Asiei Centrale, Federația Rusă este încă actorul dominant. În primul rând, geografia conductelor reprezintă un avataj pentru Federația Rusă; în al doilea rând, dependența Chinei de petrolul și de gazul rusesc este în creștere, iar în final statele din Asia Centrală nu concep luarea în unanimitate a unei decizii fără aprobarea Federației Ruse, inclusiv cooperarea cu China.
3.6.3.Aspecte nucleare între Federația Rusă și China
Timp de multe secole, avansarea tehnologică modelează deciziile statelor cu privire la modul cum resursele pot fi utilizate cel mai bine pentru a putea atinge interesele naționale. Potrivit Kremlinului, deținerea unei arme nucleare este un fel de statut și oferă un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU și rămâne principala confirmare a ambițiilor de mare putere a Moscovei. Mai mult decât atât, statutul de putere nucleară al Moscovei este în conformitate cu abordare rusească cu privire la multipolaritatea sistemului internațional, în care Federația Rusă se consideră a fi unul din centrii puterii. Federația Rusă și China împărtășesc opinii apropiate cu privire la multipolaritatea sistemului internațional și sunt în opoziție cu ideea unui sistem de apărare antirachetă aerian. Armele nucleare sunt parte a strategiei militare rusești cu privire la noile evoluții din sistemul internațional. Menon susține faptul că Concepția de Securitate Națională a Federației Ruse 2000 și Doctrina militară au introdus un concept care poate fi rezumat la sintagama “realistic containment strategy”. Documentul se concentra pe îngriorarea Kremlinului cu privire la copleșitoarea putere convențională a SUA și capacitatea de a limita acțiunile de politică externă rusă. Ulterior, în 2010, președintele Medvedev a aprobat noua doctrină militară care permitea atacurile nucleare preventive împotriva potențialilor agresori.
Potrivit lui Sukov, Yuan, Potter și Hansell, principalii promotori ai politicilor Federației Ruse și Chinei, și-au exprimat îngrijorarea cu privire la acțiunile SUA:
Superioritatea SUA în arme tradiționale subminează descurajarea nucleară;
SUA a utilizat forța în ultimul deceniu, de multe ori fără autorizația de securitate a Consiliului ONU, lucru ce a creat anumite tensiuni între Federația Rusă și China, doar la posibilitatea implicării Statelor Unite în potențialele conflicte;
Federația Rusă și China percep instalarea de către Statele Unite a sistemelor antirachetă ca având potențial de afectare a capacității lor de a contracara o potențială lovitură a acestora. Justificarea americană pentru sistemele de interceptare – necesitatea de a intercepta rachetele lansate de state ca Iran și Coreea de Nord, nu sunt considerate a fi credibile de Moscova sau Beijing;
În 2001 Nuclear Posture Review, emis de administrația G.W. Bush, a creat impresia că SUA intenționează să integreze arme nucleare într-o serie de alte active nucleare și să micșoreze capacitatea nucleară.
În timpul Războiului Rece, obiectivul Chinei de a deavolta arme nucleare, a pornit de la faptul că alianța cu sovieticii nu a asigurat o securitate adecvată și o strategie de auto-încredere, iar descurajarea nucleară ar servi cel mai bine interesului național al Chinei. Cu toate acestea, doctrina nucleară a Chinei se bazează pe neutilizarea pentru prima dată a armelor nucleare, în schimb, descurajarea altor state de la folosirea armelor nucleare împotriva Chinei, se opune folosirii amenințării nucleare de către dușmani și de contraatac împotriva oricăror atacuri nucleare majore, și se are în vedere realizarea unei forțe nucleare slabe și eficiente, care să sprijine dezarmarea nucleară completă. Mai mult, există o diviziune între analiștii ruși care consideră că energia nucleară chineză, respectiv îmbunătățirea forței militare chineze, este fie inofensivă, fie o amenințare. Pe de altă parte, un membru al Academiei de Stiințe Serghei Broskun și fost ministru al Energiei Atomice, Victor Mihailov, susține că creșterea capabilităților nucleare și îmbunătățirea celor militare sunt lipsite de amenințări la adresa securității Federației Ruse. Mai mult, Federația Rusă nu are motive să se teamă de arsenalul chinezesc în creștere, în timp ce un alt membru al Academiei de Științe, Vitaly Tsygichko, susține că acestă creștere hegemonică a Chinei în Asia, amenință interesele rusești. Gill susține că, China a evitat o cursă a înarmărilor nucleare cu Federația Rusă sau cu SUA, datorită trecutului tehnologic și financiar, dar și a constrângerilor doctrinare existente.
3.6.3.Rolul Organizației de Cooperare de la Shanghai
Organizația de Cooperare de la Shanghai a fost creată oficial de Federația Rusă, China, Kazahstan, Kârgâstan, Tadjikistan și Uzbekista. SCO este singura structură care oferă oportunități de promovare a intereselor în regiune. Conforma Cartei de organizare, SCO a fost constituită cu scopul de a construi o societate democratică, o ordine internațională economică și politică și pentru menținerea unei balanțe strategice și pentru stabilitate. Un an mai târziu, Carta oficială a fost semnată la Sankt Petersburg și prevedea:
“S-a confirmat mandatul SCO care avea ca și obiectiv încredere reciprocă de prietenie și bună vecinătate și încuraja cooperarea completă. Alte elemente cheie ale documentului, prevedeau fomarea unei structuri regionale Anti-Terorism (RTS), creată pentru a asigura securitatea regională și pentru faptul că deciziile vor fi luate prin consens “.
Încă de la Summitul din iulie 2005, în care a invitat Statele Unite să-și retragă personalul militar din Asia Centrală, aceasta s-a declarat a fi împotriva expansiunii SUA în regiune. Ca urmare a apărut o organizație menită să contracareze inluența Statelor Unite. Potrivit factorilor de decizie ruși și chinezi, instabilitatea care s-a răspândit aproape de frontierele lor (Andijan, Tadjikistan și Kârgâstan), ar putea slăbi în mod serios stabilitatea, politica internă și deteriora comerțul energetic și infrastructura și de asemenea să întârzie realizarea unor noi conducte. Prin urmare, Federația Rusă și China și-au îmbunătățit cooperarea în termeni de securitate, în regiune, după ciocnirile interetnice din Kârgâstan, din luna aprilie 2010. Pentru Federația Rusă, SCO servește în principal intereselor sale în trei moduri: contrabalansează influența americană în Asia Centrală, adaugă greutate în balanța globală de putere și oferă cooperarea cu acele națiuni care luptă împotriva terorismului. Pe de altă parte, SCO oferă Chinei capacitatea de a-și exersa puterea într-o organizație multilaterală și să-și extindă influența într-o regiune în continuă dezvoltare geo-politică și geo-economică.
Se pare totuși, că pentru Kremlin, SCO este util nu numai în probleme de securitate, dar, de asemnea, ar putea fi instrumentul necesar pentru un nou dispozitiv energetic, fie un forum de energie sau un club energetic. Ideea a fost exprimată pentru prima dată de către președintele Putin, în 2006, la summitul SCO de la Astana. Instrumentul propus ar fi echivalentul unui OPEC pentru gaze naturale, ce ar permite Federație Ruse să stabilească prețul pentru gaz, la nivel mondial. În 2009, la summitul SCO, de la Beijing, prim-ministrul Putin, a ridicat din nou problema. În mod tradițional, energia ocupă o poziție-cheie pe agenda globală, lucru ce îmi permite să vă reamintesc de propunerea Federației Ruse de a înființa un mecanism pentru dialogul permanent în acest domeniu, un club energetic SCO sau un forum. În afara clubului energetic propus, Federația Rusă a împiedicat în nenumărate rânduri China să formeze o zonă liberă de schimb în cadrul SCO. Federația Rusă este conștientă că infrastructura economică din Asia Centrală nu este pregătită pentru invazia chineză și este încă vulnerabilă la o criză economică. Prin urmare, atât Federația Rusă, cât și China își urmăresc propriile agende în structura SCO. Ca rezultat, organizația menține cu succes, echilibrul de putere în regiune.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici de Securitate Energetica (ID: 122958)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.