Politica Externa Si de Securitate a Republicii Populare Chineze

Evoluția Chinei a incitat numeroase controverse și discuții referitoare la politica practicată de către conducătorii săi și la ideologiile pe care aceștia le promovau. Istoria sa se propagă de-a lungul unui șir numeros de tulburări interne culminate cu consolidarea statutului de mare putere, în contextul schimbărilor majore din scena internațională. Rolul pe care l-a jucat China de-a lungul timpului a determinat ecouri notabile pe plan extern.

Politica externă însumează modalitățile de exprimare și procedeele de acțiune a statelor pe scena internațională. Principiile și orientările politicii externe pot determina implicații acute la nivel mondial, în toate domeniile vieții cotidiene. Modul prin care se exercită prezidarea statelor influențează evoluția sistemului global, prin impulsionarea unor repercusiuni și influențe în raporturile cu ceilalți actori internaționali. Politica externă a Chinei a vizat, dintotdeauna, trei direcții fundamentale: Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și statele din vecinătatea sa, urmând ca în ultimul timp să își îndrepte atenția spre Europa, respectiv Uniunea Europeană.

De-a lungul timpului, China s-a remarcat nu doar prin caracteristicile demografice și ingeniozitatea poporului chinez, ci și prin ideologia conducătorilor săi, prin rațiunile de cârmuire și de modelare a societății chineze. Odată cu venirea lui Mao Zedung la putere, China a cunoscut o perioadă de transformare radicală, cu consecințe vaste, de la foamete la împlinire teritorială, de la revoluție la armonie.

Politica externa a Repiblicii Populare Chineze, in timpul lui Mao Tzedun, in raport cu U.R.S.S.

In data de 16 Decembrie 1949, Mao Tzedun, la doar doua luni de la proclamarea Republicii Populare Chineze, realizeaza prima sa vizita oficiala la Moscova, cu scopul de a incheia un accord cu U.R.S.S.-ul. Scopul acestui acord este acela de obtine ajutoare pentru reconstructia tarii, devastate dupa un razboi care a durat 12 ani. Stalin avea reticente in a ajuta noua republica socialista, datorita neintelegerilor prealabile dintre conducatorul U.R.S.S. si Mao, liderul P.C.C. Sursa acestui conflict este reprezentata nerespectarea sfatului lui Stalin cu privire la divizarea statului chinez intre nationalisti si revolutionarii comunisti. Mao nu a tinut cont de acest sfat si si-a continuat avansarea pana la inlaturarea totala a nationalistilor, de pe teritoriul continental al chinei, astfel devenind liderul celui mai numerous stat communist. La acestea se mai adauga si diferente de ordin ideologic dintre marxismul-leninist sovietic si viziunea maoista asupra comunismului, diferenteaparute inca din 1927 cand Mao isi prezinta “Raportul de la Human” in care vorbea despre forta revolutionara din mediul rural mult mai mare decat cea din mediul urban, acordand taranimii un rol mai important in cadrul revolutiei decat proletarismului urban.

In ciuda acestor disensiuni ideologice, ambele state aveau nevoie sa coopereze, cu atat mai mult cu cat U.R.S.S-ul se afla in plin Razboi Rece cu statele europene, iar comunistii chinezi aveau nevoie de ajutor economic si militar pentru a-si consolida regimul nou instituit. Negoierile dintre cele doua parti, au fost destul de tensionate datorita, pe de-o parte termenilor si pretentiilor dure pe care U.R.S.S. le avea pentru a oferi ajutor Chinei si pe de alta parte rigiditarii prezentate de Mao. La finalul celor noua saptamani de negocieri, Mao a obtinut un accord military din partea U.R.S.S., prin care acesta se oblige sa acorde sprijin chinei in cazul unui atac japonez. Din punct de vedere economic, la data de 14 februarie 1950 este semnat “Tratatul de Prietenie, Alianta si Ajutor Reciproc”, care cu toate ca indatora R.P.C. fata de U.R.S.S., acorda accesul chinezilor la cunostintele stiintifice si tehnologice de care dispuneau sovieticii, informatii care erau vitale pentru industrializarea chinei. Pe langa aceste constrangeri R.P.C. trebuia sa recunoasca Mongolia ca fiind un stat satelit al sovieticilor si sa accepte ca trupele sovietice sa ramana in porturile Daire si Lushun din regiunea Manciuria.

In ceea ce priveste relatiile cu S.U.A. din aceata perioada, au fost fluctuante, americanii resemnandu-se cu faptul ca trupele nationaliste ale lui Ching Kai-Shek, pe care le-au sustinut, au pierdut razboiul civil. Presedintele American Truman, declara la inceputul anului 1950 ca nu ca acorda ajutor fortelor nationaliste chineze de pe teritoriul insulei Taiwan in cazul in care acestea vor fi atacate. Iar cu toate acestea S.U.A. nu recunoaste pec ale diplomatica esistenata R.P.C., cu toate ca secretarul de stat American Dean Acheson afirma ca relatiile sino-americane trebuie sa se bazeze pe interesul national fara a tine cont de ideologie, lucruri care se vor schimba odata cu izbucnirea conflictului din Coreea.

Razboiul Coreean a izbucnit la data de 25 iunie 1950, pe fondul retragerii trupelor americane din Coreea de Sud si dorinta lui Kim Il-Sung, liderul Coreei de Nord, de a unifica peninsula coreana sub un regim communist. Acest asalt asupra Coreei de Sud se declanseaza odata cu primirea acordului lui Stalin si a liderului chinez Mao.

Odata inceput razbiul, trupele Nord Coreene avaseaza fara mari problem pana la portul Pusan. In acest timp americanii si aliatii sai profita de o situatie favorabila din Consiliul de Securitate al O.N.U., care adopta o rezolutie prin care condamna atacul Coreei de Nord si le cere membrilor O.N.U. sa intervina in sprijinul Coreei de Sud. S.U.A. impreuna cu alte 15 tari trimit truoe in Coreea, de asemenea flota a 7-a a marinei americane patruleaza in regiunea stramtorii Taiwan pentru a preveni un atac al Chinei aspra Taiwanului.

Balanta razboiului devine favorabila trupelor O.N.U. in septembrie, in momentul in care trupele conduse de generalul MacArthur debarca in portul Inchon exact in spatele trupelor nord coreene. Pe data de 17 septembrie Stalin ii trimite lui Mao o telegram prin care il intreaba daca China era pregatita pentru a trimite trupe in sprijinul Coreei de Nord. Raspunsul lui Mao este unul negative, fiind necesare consultari prealabile cu Moscova pe aceasta tema, armata chineza avand nevoie de echipament military sovietic dar si de garantii militare, mai ales in cazul in care Statele Unite ar fi raspuns printr-un atac military supra Chinei. Cu toate ca nu erau gata sa intervina, Zhou Enlai l-a notificat pe ambasadorul Indiei, la data de 3 octombrie, care actiona ca un mesager, ca daca trupele O.N.U. trec de paralela de 38 de grade, China se vede nevoita sa intervina. Cu toate acestea la data 7 octombrie 1950 trupele americane trec granite in Coreea de Nord. Mao ii trimite pe Zhou Enlai si Lin Biao la Moscova, pentru a obtine sprijinul militar de care era nevoie.cei doi lideri chinezi s-au deplasat in Caucaz pentru a negocia cu Stalin termenii prin care U.R.S.S. va acorda echipament military armatei chineze. In cadrul acestor intalniri Stalin lea spus ca nu va echipa armata chineza atata timp cat acestia nu trimit trupe in Coreea. Presat de inaintarea trupelor O.N.U, Mao va trimite trupe de “voluntary” in Coreea fara a obtine garantii concrete din partea lui Stalin.

Situatia trupelor nord coreene se redreseaza odata cu intaririle primate de la “voluntarii” chinezi si de la aviatia sovietica, acestia reusind sa recucereasca, pentru o scurta perioada de timp, Seoulul, pana la regruparea trupelor O.N.U si stabilizarea liniei frontului la nord de paralela de 38 de grade. Razboiul a durat pana in iunie 1953 atunci cand presedintele Eisenhower a reusit sa determine Coreea de Nord si China sa semneze armistitiu, sub amenintarea atacurilor nucleare. Numarul victimelor chineze din acest conflict se situeaza intre 700.000 si 900.000. Una dintre victimele acestui conflict a fost Anying, unul dintre fii lui Mao din prima casatorie.

Pe langa pierderile umane suferite de R.P.C., razboiul din Coreea a avut si consecinte asupra politici interne si externe chineze, intarind si mai mullt perceptia Chinei despre imperialismul malefic al vestului si in special cee ace priveste S.U.A. Pe plan intern a dus la expulzarea tuturor occidentalilor care aveau afaceri in China sau locuiau aici din motive religioase. In plan extern a dus la orientarea politicii doar spre U.R.S.S. si la ruperea relatiilor diplomatice cu S.U.A. pentru aproape doua decenii.

Dupa moartea lui Stalin, relatiile sino-sovietice au inceput sa imbunatateasca. Primele semen de relaxare a relatiilor U.R.S.S. – R.P.C. au fost observare pe 1 octombrie 1945, la aniversarea a 5 ani de la instalarea regimului communist in China, moment in care soseste la Beijing prima delegatie sovietica de rang inalt, din care faceau parte Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Hrusciov, primul vice-premier Bulganian si vicepremierul Mykoian, ocazie cu care s-au semnat 10 intelegeri. Dintre acestea cea mai importanta este cea de retragere a trupelor sovietice din portul Lushun, fara a se astepta semnarea tratatului de pace dintre China si Japonia. Prin semnarea acestor tratate la Beijing era un semn ca R.P.C. incepe sa fie tratata ca un partener egal.

Prima fisura a relatiilor incele doua tari apare in 1956, la al XX-lea Congres al P.C.U.S., acolo unde a existat o discretanta majora intre termenii elogiosi prin care era mentionat Stalin in mesajul de descriere a lui Mao si modul in care Stalin a fost caracterizat de catre Hrusciov intro intalnire private, intalnire la care delegatiile non-sovietice, inclus delegatia chineza, nu le-a fost fost permis accesul in sala unde liderul sovietic isi tinea discursul.

Tensiunile dintre conducerile celor doua state s-au ameliorat in 1957, cand liderii statelor sovietice sunt invitati la aniversarea a 40 de ani de la Revolutia Bolsevica, aceasta fiind a doua si ultima iesire in afara granitelor a lui Mao. Inainte de conferinta din noiembrie s-a incheiat un tratat military secret intre Chins si U.R.S.S. care permitea accesul chinei la noile tehnologii militare sovietice, inclusive la un trototip al bombei atomice si la cunostintele sovietice din domeniul nuclear. La acestea se adauga si succesul programului spatial sovietic din 1957 care l-a determinat pe Mao sa spuna ca “Vantul Estic va prevala in fata Vantului Vestic”. In cadrul conferintei diferentele de viziune dintre cei doi lideri comunisti au fost vizibile, in timp ce Hrusciov indemna tarile din blocul socialist la o coexistenta pasnica cu tarile capitaliste, Mao a sustinut un discurs destul de nelinstitor, in care le spunea sa nu le fie frica de un razboi nuclear, pentru ca in urma acestuia comunismul va invinge capitalismul. O alta diferenta dintre rusi si chinezi a reprezentat-o opinia despre modul de realizare a tranzitiei catre socialism, rusii find adeptii unei tranzitii pasnice, in timp ce chinezii spuneau ca tranzitia nu se poate realiza decat in mod violent.

In perioada 1957 – 1959 relatiile dintre cele doua state comuniste se racest. Unprim eveniment de rupture se produce in momentul in care U.R.S.S. a propus o conferinta pentru discutarea trupelor americane in Liban, conferinta la care pe langa cele doua superi puteri trebuiau sa mai participle alte doua puteri Occidentale si India, ca reprezentant al Asiei in locul Chinei. Fisura s-a mai adancit in momentul in care sovieticii au demarat negocieri cu americanii in vederea reducerii treptate a armamentului muclear, aceste negocieri fiind aspru criticate de presa chineza, mai ales intron articol din “Steagul Rosu”, acolo unde le-au transmis tovarasilor rusi ca sunt naivi daca cred ca americanii “vor lasa jos cutitul de macel si vor devein niste Budha”. Tot in acesta perioada U.R.S.S. isi intareste relatiile cu indonezia si India, tari cu care China avea anumite dispute. Lovitura de gratie a venit la data de 20 iunie 1959, cand U.R.S.S. trimite o scrisoare Chinei prin care anuleaza intelegerea privind asistenta in domeniul nuclear acordat in 1957.

Relatiile dintre cele doua tari degenereaza in 1960 in timpul Congresului Partidului Muncitoresc Roman de la Bucuresti, cand printr-o serie discursuri rusii si chinezii se acuza recuproc ca nu inteleg cu adevarat doctrina marxist-leninista. Hrusciov afirma ca Mao este izolat de realitate, critica polotica externa si cea economica si declara ca este mai benefic ca China sa nu posede arme nucleare. China replica afirmand faptul ca Hrusciov i-a tradat pe Marx, Lenin si Stalin si caracterizandu-l ca fiind “patriarchal, arbitrar si tiranic”. Alianta dintre cele doua tari intra intr-un impas total la conferinta de la Moscova, dintre 10 noiembrie – 1 decembrie, dintre cele 81 de partied comuniste, cand Hrusciov sprijinit de majoritatea liderilor comunisti isi impune punctul de vedere in detrimental lui Mao.

Momentul care a aproape a pus cele doua tari pe punctul de asi declara razboi reciproc este reprezentat de disputa legata de frontiara dintre China si Rusia care dateaza din secolul al XVII-lea. Din 1976 U.R.S.S. a inceput comas area de trupe in Mongolia si la granita cu China. Chinezii de asemenea vor mobiliza trupe in regiunea Fijian la granite soviet-mongola. Astfel ca in doaptea dintre 1 si 2 martie 1969, 300 de militari chinezi ataca o unitate sovietica care patrula pe insula Zhenbo. Incidental a dus la izbucnirea unei batalii care a dus la alungarea trupelor chinezesti de pe insula. Conflictual se sfarseste cu o intalnire intre prim ministrii celor doua tari, organizata pe aeroportul din Beijing.

Deteriorarea relatiilor cu U.R.S.S., i-a determinat pe liderii chinezi sa schimbe politica externa indreptata exclusive spre rusia, astfel incepand procesul de restabilire a relatiilor sino-americane.

Bibliografie:

Fairbank, J., The Cambridge History of China, vol.14, Editura Cambridge University Press, 1995.

Kissinger, H., On China, London, Editura Enguin Books, 2011.

Lownthal, R., The Sino-Soviet Dispute, New York, Editura Praeger, 1961.

MacFarquhar, R., The Cambridge History of China, vol. 15, Cambridge, Editura Cambridge, 2008.

Maisner, M., Mao Tzedun, Bucuresti, Editura Historia, 2008.

Spence, J., The search for modern China, New York, Editura W.W. North, 1990.