Politica Europeana de Securitate Si Aparare
ABREVIERI
Art. – Articolul
A.U.E – Actul Unic European
C.E. – Comunitățile Europene
C.E.A. – Comunitatea Europeană de Apărare
C.E.C.O. – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
C.E.E. – Comunitatea Economică Europeană
C.P.E. – Cooperarea Politică Europeană
C.S.C.E. / O.S.C.E. – Conferința / Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană
F.R.N. – Forța de Răspuns NATO
F.R.R. -Forța de Reacție Rapidă
F.O.M.I – Forțe Operative Inter-arme Multinaționale
I.E.S.A – Identitatea Europeană de Securitate și Apărare
I.F.O.R. – Forțe de Implementare a Păcii (Implementation Force – devenită SFOR)
J.A.I. – Justiție și Afaceri Interne
K.F.O.R. – Kosovo Force
N.A.T.O. – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation)
O.C.C.A.R – Organizația de Cooperare Comună în materie de Armament
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
P.E.S.C. – Politica Externă și de Securitate Comună
P.E.S.A. – Politica Europeană de Securitate și Apărare
P.S.A.C. – Politica de Securitate și Apărare Comună
S.F.O.R. – Forțe de Stabilizare
T.U.E. – Tratatul asupra UE (Tratatul de la Maastricht)
U.E. – Uniunea Europeană
U.E.O. -Uniunea Europei Occidentale
W.E.A.G. – Grupul de Vest – European Armamente
CUPRINS
ARGUMENT
Istoria este “un proces continuu de interacțiune între istoric și evenimente, un dialog fără sfârșit, între prezent și trecut.” *
Alegerea acestei teme de cercetare nu este întâmplătoare, ea este determinată de o motivație care derivă din prezent. Cunoasterea trecutului tau este un fapt indispensabil daca vrei sa intelegi mai bine lumea in care traiesti, problemele etnice comunitare si teritoriale cu care te confrunti.
Familia mea a trait in epoca comunismului, cand m-am nascut eu, regimul comunist a fost inlaturat, Uniunea Sovietica s-a destramat, Cortina de Fier a cazut, ceea ce pentru parintii si bunicii mei parea ceva permanet si de neschimbat pentru mine este un trecut necunoscut.
Cel de-al doilea razboi mondial a fost cea mai importantă poveste a secolului douăzeci, iar urmările sale continuă să afecteze lumea chiar și in ziua de astazi
Impărțirea Europei și a lumii în două blocuri politico-militare și economice antagonice, unul dominat de SUA iar celălalt de URSS, blocuri ce se vor confrunta jumătate de secol în Razboiul Rece.
Relatarea istoriilor celor doua jumatati ale Europei postbelice nu se poate face separat mostenirea pe care a lasat-o Europei cel de-al doilea razboi mondial a obligat guvernele Europei de Vest si de Est sa i-a decizii dificlile in ceea ce priveste viitorul popoarelor lor.
Razboiul Rece, ruptura dintre est si vest, povestiile despre occidentul prosper, permanenta intrecere dintre comunism si capitalism, toate astea nu mai pot fi intelese ca o ideologie a vietii politice, ele sunt rezultate nefericite ale unei istorii care acuma le da la o parte. Un punct bun de plecare pentru oricine vrea să înțeleagă istoria Europei dinainte de 1989 și să aprecieze cât de mult s-a schimbat aceasta după aceea.
AICI MAI TREBUIE SA SCHIMBI !!!!!!!!!!
* E.H. Carr, What is History, Londra, Penguin Books, Harmondsworth, 1964, pp. 29-30.
Capitolul I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE. ISTORIC ȘI CONCEPTE
1. Premisele apariției cooperării politice europene
Europa, un continent parcă programat pentru a fi dominat de război s-a transformat într-unul din cele mai sigure și mai umane locuri de pe pamânt, aflându-se într-un proces de reinventare. Europa era spațiul războiului de treizeci de ani, al războaielor napoleonice, al foametei, al statului ereditar, al masacrului, în tranșeele primului război mondial, al genocidului în cel de-al doilea. Indiferent de cât de des s-au luptat în trecut, azi le este clar tuturor națiunilor europene că războiul nu mai are ce căuta între ele. Nici una dintre aceste națiuni nu mai are intenția și nici interesulsă-și rezolve problemele prin intermediul războiului. Cu toate acestea,m nu se poate trage concluzia că această nouă mentalitate a popoarelor Europei, bazată pe cooperare a fost realizată fără dificultăți. cooperarea politică s-a desfășurat sub presiuni contradictorii, legate de perseverența europenilor pentru conservarea sveranității naționale, alternată de conștientizarea de către aceștia a necesității organizării unui sistem de apărare comun.
Europa răvășită dipă razboi pare incapabilă să se reconstruiască. În 1945, la finele războiului, deși Marea Britanie și Franța se numără printre învingătorii Germaniei hitleriste cea dintâi apare epizată și ruinată din cauza luptei, iar cea de-a doua izolată prin intransigența generalului de Gaulle, rămâne, în ciuda înfrângerii sale din 1940, o componentă necesară pentru reconstituirea unui echilibru european.
Victoria aparține de fapt Uniunii Sovietice și Statelor Unite. Din 1941 până în 1945, uniunea Sovietică a plătit un preț greu de sânge – clima, spațiul și soldații săi au uzat și apoi au respins forța militară germană. pentru Stalin, atacul surpriză din 1941 nu are voie să se mai repete niciodata, astfel că URSS trebuie protejată în Europa de Est printr-o zonă formată din state aliate și fidele, iar Germania redusă la statutul de stat definitiv inofensiv.
Statele Unite au ieșit din război aproape intacte și regenerate, asigurând atât arsenalul cât și partea financiară Marii Alianțe împotriva Axei. Angajarea militară a Statelor Unite a fost decisivă, permițând eliberarea Europei Occidentale, ceeea ce a condus la atribuirea rolului principal în definitivarea noii ordini mondiale.
Fisurile intervenite în cadrul Marii Alianțe chiar înaintea finalizării ostilităților, precum și fiecare problemă intervenită în urma înaintării armatelor duce la divergențe tot mai adânci între \occident și Moscova. În 1947 – 1948, începe „Războiul Rece”, marcat prin divizarea Eiuropei în două blocuri antagoniste, unul condus de Statele Unite, celalalt dominat de Uniunea Sovietică, peisaj dominat până la sfârșitul anilor 80de această ruptură.
O data cu declanșarea războiului rece europenii au făcut eforturi pentru a-și organiza apărarea, dar acestea au fost, de la început, concepute într-un cadru atlantic.
Inițiativa a aparținut ministrului britnic de externe, Ernest bevin, prin discursul său din 22 ianuarie 1948 despre necesitatea de a salva Europa democratică și au culminat cu Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, între Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxembrug, denumit și Tratatul Uniunii occidentale, deși nicăieri în textul său nu a fost folosită această denumire. Tratatul prevedea ajutor reciproc împotriva unui atac în Europa, consultanță în caz de tensiuni sau agresiuni în afara Europei și, o formă de organizare regională, cooperare economică, socială și culturală. Tratatul instituia numai câteva organisme: un consiliu consultativ, o comisie permanentă la Londra, alcătuită din ambasadorii țărilor membre, care urmăreau lucrările consiliului și, în special, un comitet militar permanent, care a pregătit imediat planuri de apărare, a inventariat forțele, a elaborat o strategie.
În cadrul statului-major instalat la Fontaineblu s-au făcut o serie de planuri, s-au organizat manevre combinate, dar nu au putut fi concretizate, nedispunând nici de materialele, nici de infrastructura necesară punerii lor în practică, cu atât mai mult cu cât logistica rămânea națională, iar mijloacele total insuficiente. În plus, încă de la început u apărut disensiuni între Franța și Marea Britanie. Francezii nu au acceptat să fie subordonați britanicilor și nici nu voiau să fie secunzii acestora în Tratatul de la Bruxelles. Ei doreau o intervenție americană și mai degrabă un comandat american decât unul britanic.
În acest context privirile tuturor s-au îndreptat spre Statele Unite, Tratatul de la Bruxelles apărând ca insuficient, iar concursul american indispensabil. Europenii, în special francezii, și-ar fi dorit aderarea Statelor Unite la Tratatul de la Bruxelles, lucru care i-ar fi asigurat pe cei cinci de intervenția automată a americanilor. Congresul SUA nu putea accepta această variantă deoarece el este cel care are dreptul de a declara război și ținea la respectarea acestui prerogativ al său. Pe de altă parte, SUA nu putea accepta un efort militar și financiar decât prin contribuția, în egală măsură, la asigurarea securității SUA. În plus, cadrul internațional, marcat de lovitura de stat de la Praga, în februarie 1948 și blocada de la Berlin, din iunie 1948, au determinat Senatul Statelor Unite să renunțe la orice veleități de izolaționism, autorizând guvernul de la Washington, prin rezoluția Benderburg, să fortifice sietemul de securitate european.
În aceste condiții s-a născut Tratatul Atlanticului de Nord, la 4 aprilie 1949, fiindsemnat de către cele cinci state semnatare ale Tratatului de la Brixelles, cărora li s-au adăugat canada, statele Unite, Danemarca, Italia, Islanda, Norvegia și Portugalia. tratatul a acoperit o vastă arie georgrafică, depășind cu mult sistemul de la Bruxelles și prevazând ajutor reciproc. Dispoziția sa centrală este art. 5 conform căruia un atac armat împotriva unei sau a mai multor părți, în europa sau America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor părților, membrii Alianței putând lua toate măsurile pe care le consideră necesare, inclusiv folosirea forței armate. Altfel spus, folosirea acesteia nu este considerată un anagajament obligatoriu, lăsând la latitudinea fiecărui membru mijloacele de ripostă. Prima reuniune a Consiliului Atlantic a avut loc pe 17septembrie 1949, în care a fost înființat Comitetul de Apărare, Comitetul șefilor de stat-major, Grupul permanent al celor trei Mari – SUA, Marea Britanie și Franța. În mai 1950 a fost creat Consiliul Supleanților de la Londra care acea scopul de a veghea la executarea directivelor Consiliului Atlantic. Realizarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost grăbită de izbucnirea războiului din Coreea, în iunie 1950. La 19 decembrie 1950 Consiliul Atlantic a creat forța integrată și l-a numit pe generalul Eisenhower comandat pentru Europa. Prezența militară a mericanilorcompensa, în ochii europenilor caracterul neautomat al Tratatului. Transferul complet al competențelor militare dinspre Tratatul de la Bruxelles spre NATO s-a decis prin rezoluția Consiliului Consultativ al celor Cinci, din 20 decembrie 1950. Asfel, dispărea statul-major de la Fontainebleu, de la 1 aprilie 1951 generalul Eisenhower prelua comandamentul suprem în europa și organiza comandamentle regionale, a fost creat un comandament central european, dar în cadrul NATO, nu al Tratatului de la Bruxelles. Din 1951, cele cinci țări nu mai au o structură militară proprie.
Izbucnirea războiului din Coreea însemna pentru Statele Unite, pe atunci obsedate de amenințarea sovietică, că această confruntare era sortită să se transforme foarte repede într-un conflict planetar, având drept teren de desfășurare continentul european, unde să se afle față în față forțele americane și cele sovietice. în aceste condiții, germania occidentală trebuia reînarmată fără întârziere. Americanii prevedeau încorporarea unor contingente germane într-o armată atlantică integrată. Pentru Franța, încă marcată de mai mult de patru ocupații germane, reînarmarea inamicului de ieri era greu de acceptat. Deși trecuseră cinci ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, exista temerea de formarea ulterioară a unei armate naționaliste germane și de renașterea spiritului militarist și imperialist. Și cancelarul Adenauer avea aceste temeri, însă el considera că Germania trebuia reînarmată în virtutea egalității de drepturi, ca în cazul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului care tocmai se negocia. Inspirat de Jean Monnet, Rene Pleven, președintele Consiliului francez, a înaintat Planul Pleven ce lansa ideea de armată europeană: soldați germani în armata europeanp, astfel încât să nu existe stat-major german și să se evite orice pericol de renaștere a militarismului german.
Tratatul Comunității Europene de Apărare a fost semnat la 27 mai 1952. Tratatul promova principiul grupărilor omogene de la 13000 șa 15000 de oameni, divizii mici, în special datorită faptului că americanii nu găseau eficientă ideea de a amesteca soldați de diferite naționalități. Tratatul prevedea un stat-major central, organisme integrate la nivel european, în special un Comisariat pentru apărare, însărcinat cu administrarea trupelor și aplicarea hotărârilor Consiliului de Miniștri, un buget militar comun și programe comune de înarmare, echipamente și infrastructuri. Această armată europeană nu avea totuși o autonomie operațională, fiind afectată direct comndamentului atlantic, condiție pusă în special de Olanda, care nu dorea să facă nimic din ce i-ar putea îndepărta pe americani.
În Franța au apărut opoziții la armata europeană culminândm la 30 august 1954 cu respingerea Tratatului de către Adunarea Națională franceză. Franța, cea care promovase această idee, era în final singura care o respingea, după patru ani de discuții, ceea ce a creat o profundă nemulțumire în Europa occidentală. În acest moment Marea Britanie a preluat inițiativa, pentru a pune capăt iritării americanilor, propunând o soluție pentru reînarmarea Germaniei. Acordurile de la Paris, din 23 octombrie 1954, constituie așadar o soluție atlantică, dar în formă european. Atlantică în sensul că Germania federală va avea o armată naționaă și un minister al apărrării, va fi al cincisprezecelea memebru al Alianței Atlantice. Astfel s- anăscut ideea de a transforma Tratatul de la Bruxelles în Uniunea Europei Occidentale, alcătuită din Franța, Marea Britanie, țările Benelux, germania și Italia, care aveau rolul esențial de a veghea ca nivelul de înarmare al statelor membre să nu fie depășit. deși ea vorba de un control reciproc, cea vizată rămânea însă Germania. UEO avea un Consiliu Ministerial, un mic Secretariat, o Adunare Consultativă și o Agenție de armament. Totuși funcțiile sale militare erau integrate în mod clar în NATO. Pachetul de negocieri a desființat deasemenea Înalta Comisie a Aliaților din Germania, apus capăt statului de ocupație și a admis germania Federală în NATO.
În fapt, rolul UEO în privința controlului armamentelor a rămas mult mai limitat decât se prevăzuse. Germanii n au căutat să se înarmeze excesiv, dimpotrivă, le-a trebuit timp să constituie cele 12 divizii pe care Germania trebuia să le furnizeze NATO. În privința armelor nucleare, UEO, nu a exercitat nici un control. Nu se punea problema ca Marea Britanie să fie supusă controlului întrucât acesta se făcea numai pe continent, iar Franța a refuzat protocolul care autoriza verificarea, astfel încât s-a sustras în totalitate, la fel ca și Marea Britanie.
Astfel, UEO nu și-a jucat principalul rol atribuit în 1954 – controlul armamentelor – găsindu-se lipsită de obiect.
UEO a fost o acoperire pentru reînarmarea Germaniei în cadrul atlantic și nu a urmărit să constituie o Europă militară în șapte, toate țările membre preferând NATO.
Cinci ani mai târziu, de Gaulle a ales cooperarea politică externă ca bază pentru provocările sale la adresa hegemoniei Americii și a supranaționalismului ambițios al CEE. el dorea realizarea unei Uniuni de State și estima că Europa Economică reprezenta numai asministrarea unei Europe a cărei construcție trebuia să înceapă de la politic și militar. Generalul de Gaulle și-a lansat astfel, îm 1961, proiectul de Uniune de State în afara UEO, din cauza prezenței britanicilor, prea legați de americani. El a propus în cadrul de șase al Comunităților Europene, Planul Fouchet, pornit de la două proiecte franceze și prevazând un Consiliu al șefilor de stat și de guvern care avea să definească politica externă și apărarea comună. Planul Fouchet a fot vehement contestat de către Olanda, bucurându-se doar de susținere cancelarulu adenauer, ceilalți parteneri arătându-se puțin dornici să se îndepărteze de SUA, cu al căror concurs dădeau prioritate absolută propriei apărări. De Gaulle afima că „umbrela” americană începea să se deterioreze, intervenția acestora era incertă, dar nu putea aduce în loc decât o armă atomică franceză modestă. Ca urmare, Planul Fouchet a eșuat, din patru motive: pentru Franța, această uniune de state trebuia să afirme personalitatea Europei unite în ceea ce pentru de Gaulle era esențialul: politica externă și apărarea. or, pentru cei cinci parteneri ai Franței, apărarea Europei occidentale ținea numai de Alianța Atlantică su direcția Statelor Unite; al doilea proiect francez menționa, printre domeniile privind uniunea statelor, politică externă, cultură și apărare, economia, adică ceea ce fusese reglat prn Tratatele CECO și CEE, iar pentru cei cinci pateneri ai Franței, referirea la economie sugera că unirea statelor ar putea subordona Comunitățile și eventual chiar să le blocheze construcția europeană în acest cadru, lucru considerat inacceptabil; în această perioadă, noiembrie 1961 până în martie 1962, s-au defășurat negocieri între Comunitate și Marea Britanie, care și-a depus prima candidatură, dorindu-se de către toți să se obțină derarea Regatului Unit, participant indisepensabil la uniunea politică; în fine, unirea statelor a fost o idee gaullistă, franceză, iar partenerii Franței nu-și doreau o Europă de tip francez.
Generall de Gaulle a recurs la Tratatul de Elysse, din 22 ianuarie 1963, pentru a fce în doi, alături de germania federală, ceeea ce nu a putut face în șase. germania învinsă și discreditată dorea cu disperare legitimitatea conferită de Franța, în timp ce Parisul își dorea să fie omagiat ca putere a europei, omagiu pe care nu i l-ar fi conferit nici englezii, nici americanii. După ore întrefi de discuții individuale, cei doi au semnat Tratatul în ianuarie 1963. Tratatul prevedea reuniuni periodice ale șefilor de gverne și ale miniștrilor, consultarea reciprocă înainte de a lua decizii de politică externă, elaborarea unor concepții comune în materie de apărare. Tratatul de la Elysee a rămas mult timp un cadru gol, din cauza divergențelor crescânde între Paris și Bonn. Bundestag-ul a ratificat Tratatul, dar cu unele considerații care îl goleau de substanță, adăugând un preambul în care sublinia apartenența Germaniei Federale la comunitatea antlantică. Apoi, cancelarul Adenauer a fost înlocuit în octombrie 1963 de Ludwig Ehrard, care era mai mult atlantic decât european. Retragerea Franței din integrarea militară a NATO, în martie 1966, a aprofundat și mai mult divergențele cu Germania Federală asupra apărării.
Totuși, după 1983, Tratatul de la Elysee a fost instrumentul apropierii franco-germane în domeniul aărării, accentuată în 1987, iar marea majoritate a unificării a rezultat din inițiative franco-germane.
În același timp, Alianța a continuat să se dezvolte cu cei 14 asociați ai săi și fără Franța, astfel că la 13 noiembrie 1968, 10 state europene ale NATO au decis să se constituie în Grupul European al Alianței Atlantice sau Eurogrupul. Ele aveau ca dublu obiectiv creșterea efortului lor de apărare, dar și unificarea și raționalizarea politicilor de apărare, pentru a diminua costul armamentului modern. Eurogrupul nu are, evident, personalitate juridică, președenția sa fiind asigurată prin rotație de fiecare dintre țările membre, iar Secretaruatul său este asigurat de delegația Regatului Unit.
O dată plecat de Gaulle, summit-ul Celor Șase de la Haga (1 – 2 decembrie 1969) a relansat construcția europeană, cu noua lozincă a diplomației franceze „finalizare, aprofundare, lărgire”. Finalizarea presupune voința participanților de a finaliza reglementările financiare agricole, dorite de Franța; aprofundarea are în vedere crearea unei uniuni economice și monetare, precum și sporire efortului în domeniul unificării politice; iar lărgirea presupune începere negocierilor cu statele candidate.
2. Cooperarea politică europeană (1970 – 1990) și apariția conceptului de Identitate Europeanp de Securitate și Apărare
În anii 50 și 60, Uniunea Sovietică apus periodic în circulație propuneri pentru o conferință pan-europeană pentru securitate și cooperare econoimică. Occidentul le-a respins ca fiind tentative de a lărgi dominația sovietică asupra Europei de Est. Însă, o dată cu destinderea de la sfârșitul anilor 60, NATO a fost de acord cu propunerea de începere a convorbirilor asupra reducerii forțelor militare în Europa.
Relansarea integrării europene la summit-ul de la Haga din decembrie 1969, ce a urmat înlăturării lui de Gaulle, a fost un acord atent meșteșugit. Acceptarea de către Franța a extinderii negocierilor pentru aderarea Marii Britanii a fost echilibrată de insistența desăvârșirii unuui sistem financiar agricol în cadrul bugetului Comunității, de angajamentle de a adânci uniunea economică și monetară și de reînnoirea efortului de cooperare politică. Cu toate acestea, CPE a servit mult mai clar interesele germaniei decât cele ale Franței. A asigurat suportul vestic multilateral pentru Ostpolitik prin Conferința de Securitate și Cooperare în europa, într-operioadă în care Statele Unite erau preocupate cu Vietnamul.
Raportul redactat de către vicontele Etienne Davignon, director al afacerilor politice in ministerul belgian de externe, a fost adoptat la Luxemburg, pe 27 octombrie 1970, de către șefii diplomațiilor celor șase state ale Comunității, fiind cel care a creat cooperarea politică europeană. Acesta propunea CE să își îndrepte atenția mai întâi spre domeniile de activitate politică în care statele aveau deja interese comune identificabile și recomandă ca primii pași să fie făcuți în politica externă. CPE a fost în întregime un proces interguvernamental, independent de tratate, acceptat între guverne și condus de diplomați. A fost fost concepută ca având la bază o activitate interguvernamentală coordonată la vârf prin întâlniri regulate ale miniștrilor de externe naționali, de două ori pe an, fiind susținută de un Comitet Politic al directorilor politici ai acestora care se reunește de cel puțin patru ori pe an și pregătește reuniunile ministeriale.
Raportul adoptat la Luxemburg prevăzuse că va fi urmat de un al doilea raport de ansamblu asupra cooperării politice, necesar a fi prezentat înainte de 30 iunie 1973. El bva fi adoptat la 23 iulie 1973, la Copenhaga. Acest al doilea raport a negociat mai ales intensifixarea procedurilor de cooperare, sesiunile ministeriale sunt aduse de la două la patru pe an, se stabilește o veritabilă cooperare permanentă între aparatele administrative naționale: funcționari naționali ai ministerelor de externe vor pregăti lucrările Comitetului Politic, cu ajutorul grupurilor de experți, un sistem de comunicații, Coreau, va înlesi legăturile între grupurile de acțiune, o planificare comună pe termen mediu și lung în materie de politică externă este instituită prin intermediul „grupului special de analiă și cercetare”.
Rapoartele adoptate la Luxemburg și Copenhaga prezintă avantajul de a reintroduce, zece ani după eșecul Planului Fouchet ideea armonizării diplomațiilor vest-europene, dar sistemul de cooperare interguvernamentală pe care îl descriu este în urma celui pe care îl prevedea Planul Fouchet. Proiectul de Uniune de State din 1961 instituia o veritabilăorganizație internațională, fondată pe un tratat, dotat cu personalitate juridică și cu organe proprii, cu servicii administrative proprii și un buget, iar procedurile de cooperare rezultă din acorduri informale și nu se sprijină pe nici o structură permanentă. De altfel, Uniunea de State ar fi primit competență pentru a încerca unificarea nu doar a politicii externe, ci și politica de cercetare științifică și cultură și, mai ales, politica de apărare. Reuniunile ministeriale prevăzute de acordul din 27 octombrie 1970 trebuie să se rezume la chestiunile de politică externă.
Evoluția CPE de-a lungul primilor 20 de ani de existență poate fi privită ca un șir de pași șovăielnici pentru întărirea cadrului, umați de perioade de frustrare crescândă ca urmare a slabelor rezultate obținute și culminând cu evoluții refractare ale regulilor și procedurilor. Relațiile cu SUA au fost un factor semnificativ în cadrul acestui ciclu. Secretarul de stat Kissinger a provocat în cadrul discursului său din 1973, Year of Europe, o dezbatere pe problema legăturilor în cadrul cooperării politice dintre Europa și Atlantic. Reacțiile divergente la adresa razboiului arabo-israelian din octombrie 1973 au transformat dezbaterea într-o confruntare americano-franceză acidă, cu celelalte guverne prinse la mijloc. Disputa a fost rezolvată prin Declarația de la Otawa, din iunie 1974, în contextul summit-ului NATO, prin aceasta punându-se bazele unui mecanism consultativ adițional între președenția rotativă a CPE și Departamentul de Stat al SUA, el având loc înainte și după fiecare întâlnire ministerială din cadrul CPE.
Europa, în principiu cpondamnată pentru eșecul Planului Foucher a devenit, o dată cu cooperarea politică, al doilea pilon al unificării, alături de pilonul comunitar. Și mai ales la 10 septembrie 1974, la Paris, la summit-ul Celor Nouă, crearea Consiliului European, întâlnire regulată a șefilor de state sau de guverne ale statelor membre, a conferit acestei instanțe o poziție centrală, de vreme ce ea se poate reuni „ca un Consiliu al Comunității și cu titlu de cooperare politică”. Consiliul European este guvernul politic al Europei. În cadrul aceluiași sumit a fost încredințat primului ministru belgian, Leo Tindemans, redactarea unui raport de sinteză care să definească conceptul de Uniune Europeană. În fapt, au trebuit aproape douăzeci de ani pentru ca această perspectivă să înceapă să se concretizeze, prin Tratatul de la Maastricht.
Raportul Tindemans a fost prezentat în 29 decembrie 1975, fiind redactat cu o mare prudență, preconizând un centru de decizie unic, fără a repune în cauză dispozitivul instituțional existent, amintind legăturile Europei cu Statele Unite, dorind dezvoltarea unor politici comune, precum o politică industrială comună în materie de armament, care ar putea justifica crearea unei Agenții europene de Armament și de asemenea, schimburi de vederi regulate în problemele de apărare, capabile să ajungă într-o zi la o analiză comună a acestor probleme. Totuși, unificarea preconizată de Raportul Tindemans este doar o structurală și nu funcțională, astfel ca acest raport a fost repede uitat.
Îngrijorarea Europei în ceea ce privește șovăiala politicii americane la adresa unei confruntări cu URSS, în perioada 1979 – 1981, precum și esșecul unei replici la unison la invadarea Afganistanului de către sovietici, au dus la reînnoirea eforturilor de promovare a cooperării.
În toamna anului 1981, o inițiativă germano-italiană (Genscher-Colombo) a încercat să relanseze ideea Uniunii Europene. La 19 iunie 1983, la Stuttgart, șefii de state și guverne din Comunitate au semnat o declarație solemnă asupra Uniunii Europene, al cărei aport major rezidă în „intensificarea consultărilor în domeniul politicii externe, inclusiv coordonarea poițiilor statelor membre asupra aspectelor politice și economice ale securității”. Orice dezbatere cu privire la apărare fiind în continuare tabu, cu toții s-au mulțumit cu securitatea.
În această perioadă Parlamentul European a adoptat un document ambițios, Raportul Spinelli, conținând un preproiect de tratat cu privire la Uniunea Europeană (14 februarie 1984). A fost vorba de un proiect de constituire a unei Europe unite, care repartiza competențele – competențe exclusive ale Uniunii, competențe concurente, competențe rămase statelor, reformând sistemul instituțional comunitar, în particular întărind Parlamentul European. În martie 1985, în siajul declarației de la Stuttgart, comitetul ad-hoc pentru probleme instituționale, numit comitetul Dooge, alcătuit din personalități provenind din cele zece state membre, și-a întocmit raportul, propunând schimbări atât în domeniul concurenței industriale și tehnologice, cât și în ce privește lupta pentru păstrarea poziției de independență politică. În aceeași perioadă s-a încercat rectivarea UEO la inițiativa guvernului francez, prin propunerea din februarie 1984, sprijinită de Germania federală și de Belgia. sesiunile ministeriale din 1984 au culminat cy reuniunea de la Roma, din 23 – 24 aprilie 1985, a miniștrilor de externe și ai apărării din cele șapte țări, în cadrul căreia a fost adoptată Declarația de la Roma, extrem de importantă în istoria UEO, dacă se urmărea o reactivare veritabilă a ei, la 30 de ani de la crearea ei. Declarația dela Roma afirmă caracterul indivizibil al securității din zona Tratatului Atlanticului de Nord. Miniștrii au decis să-și armonizeze vederile asupra condițiilor specifice ale securității în Europa și să dezvolte cooperarea în materie de înarmare. Toate guvernele sunt de acord cu rămânerea în cadrul NATO, concluzionând că nu se poate concepe o apărare europeană în afara NATO și nici un comandament specific al forțelor europene. Franța nu și-a dorit repunerea în discuție a NATO, Marea Britanie nu ține deloc să reactiveze UEO, dorind să foe secundul Statelor Unite în NATO, iar RFG nu a apreciat niciodată prea mult UEO, care a fost creată pentru a o supraveghea. Exisă așadar un consens realtiv pentru reactivarea UEO, dar unul mult mai puternic pentru menținerea preponderenței NATO, ceea ce limitează aceasă reactivare.
Atât Raportul Spinelli cât și Raportul Dooge converg în obiective: ambele remarcă necesitatea reformei instituțiilor comunitare și insuficiența acțiunii comune; dezvoltarea cooperării politice în materie diplomatică și de apărare, consolidarea acțiunii comunitare în sectoare ca tehnologia și politica socială. Cele două documente vor sta la originea Actului Unic European.
Actul Unic European (AUE) a reprezentat o etapă semnificativă în construcția Uniunii Europene și a fost semnat, la 17 februarie 1986, de 9 din cele 12 state memebre, iar la 28 februarie 1986, de celelalte 3, Italia Danemara și Grecia. AUE a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Obiectivul cooperării politice, coform AUE constă în formularea și punerea în practică a unei politici externe europenede către „Înaltele Părți Contractante, membre ale Comunitățiilor europene”.
În sfera cooperării intră aspecte politice și economice ale securității, pe când apărarea rămâne exclusă, AUE limitându-se la a menționa faptul că „dispozițiile din prezentul titlu nu constiuie obstacol pentru existența unei cooperări mai strânse în domeniul securității între anumite Înalte Părți Contractante în cadrul Uniunii Europei Occidentale și Alianța Antlantică”.
2.1. Apariția conceptului de Identitate Europeană de Securitate și Apărare
Conceptul de Identitate Europeanp de Securitate și Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea și aplicarea la sfera securității și apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identității europene, dat publicității la Copenhaga la 14 decembrie 1973. Într-o formă mai elaborată, conceptul figurează în „Platforma UEO asupra intereselor europene de securitate”, adoptată la 27 octombrie 1987, la reuniunea Consiliului Ministerial al UEO de la Haga. Platforma exprimă hotărârea aliaților europeni, membrii ai UEO, de a institui un traect european în sfera securității și apărării și a ajuca un rol activ în negocierile privitoare la securitatea europeană, până aici dominate de cele două super puteri, SUA și URSS. Preambulul documentului preciza convingerea europenilor potrivit căreia „construcția unei Europe integrate va ramâne neterminată atâta timp cțt ea nu va include securitatea și apărarea”. Documentul propriu-zis împărțit în trei părți preciza condițiile securității europene, țelurile abordării europene și politice necesare implementării acestei abordări. Dintre acestea din urmă se remarcă în deosebi, afirmarea apăsată a intenției statelor membre ale UEO de a-și asuma deplin responsabilitățiile ce le revin în sfera apărării comune, ceea ce face din Platformă documentul cel mai important ce a pavat calea dezvoltării ulterioare a UEO „componenta de apărare” a UE – așa cum a fost descrisă organizația în Tratatul de la Maastricht (1992).
Din punctul de vedere strict al unirii politice a Comunitățiilor Europene, acest text este, sau cel puțin pare, modest. El consacră juridic Consiliul European, în art. 2, precum și cooperarea europeană în materie politică externă, în art. 30, ieșite din simple comunicate. De altfel, aceasta fiind și inovația majoră a UE, el prevedea ca deciziile Consiliului de Miniștri vizând armonizarea legislațiilor nu vor mai fi luate în unanimitate, ci cu majoritatea calificată.
Imagine Europei Occidentale ca putere civilă a reflectat parțial între anii 1970 – 1980 excluderea problemelor privind securitatea și apărarea ca urmare a eșecului provocării gaulliste privind monopolul securității deținut de America. A trebuit acumulată nemulțumire în ceea ce privește calitatea monopolului Americii pentru a slabi tabuul. Parteneriatul UEO s-a extins la 9, o data cu aderarea Speniei și a Portugaliei în 1987, ce a urmat aderării acestora la CE, nu fără o ușoară dezbatere privind meritele expansiunii. Dar avertismente de la Washington au continat să însoțească fievare gest la adresa strânsei cooperări europene, cu guvernele german, olandez și britanic în mod special, nerăbdătoare să reasigure hegemonia atlantică a loialității anterioare față de Alianța Atlantică.
Pentru apărătorii săi din Londra și Paris, CPE a reprezentat în 1989 un model funcțional fără o integrare formală. Miniștri de externe își petreceau acum mare parte din activitatea profesională într-un context multilateral, trecând de la întrunirile ministeriale ale Consiliului la reuniunile ministeriale din cadrul CPE și apoi la UEO, fiecare cu structuri și comitete subordonate, întâlnindu-se între ei mult mai des decât o făceau cu colegii lor din cabinetele naționale. Miniștri apărării au rămas în totalitate în afara CPE; nouă ministere, cu excepția celor ale Franței, Spaniei și Irlandei, lucrau împreună în loc să o facă în cadrul structurilor integrate ale NATO. Structura a fost asemănată cu un joc diplomatic ce asigura de lucru pentru oficiali, fără a angaja sau informa parlamentele sau presa, ca să nu mai vorbim de opinia publică. A eșuat astfel în a promova orice convergență a multitudinilor naționale. Existau puține dovezi că CPE exercitase vreo influență directă asupra relațiilor arabo-israeliene, de exemplu, în evenimentele din zona shariană a Africii sau în Golful Persic. Armata și diplomația americană determinau încă direcția intereselor vestice în regiunile sudice din apropierea Europei.
3. PESC – conceptualizarea în Tratatul de la Maastricht
Conferința interguvernamentală programată pentru 1990 – 1991 intenționa inițial să se axeze pe unificarea monetară și consecințele sale instituționale, nu direct pe unificarea politică. Cele care au adus politica externă și de securitate în prim planul agendei Conferinței Interguvernamentale au fost revoluțiile din centrul și estul Europei în cursul anului 1989 și mișcările rapide către unificarea Germaniei ce a urmat în 1990. În momentul în care cele două Germanii se îndreptau către unificare, europenii se confruntau cu multe dileme: erau hăituiți, încă o dată, de amintirea ipostazelor destabilizatoare pe care le-a cunoscut puterea germană în secolul trecut. Vor deveni germanii din nou agresivi? Jacques Delors, președintele Comisiei europene a considerat că germanii nu trebuie demonizați, așteptânsu-se la ce poate fi mai rău. În cele din urmă, Mitterand a urmat exemplul compatriotului său, reiterând propria concluzie de la începutul anilor 80: „Dacă nu poți să-i distrugi ai putea la fel de bine să li te alături”. Dar, pe tot parcursul deceniului următor, francezii se vor confrunta în mod repetat cu aceeași dilemă agonică. Și întotdeauna răspunsul final va fi următorul: singurul lucru mai grav decât o Germanie dominatoare în interiorul CE, rămâne o Germanie dominatoare în afara CE.
În contextul politic ce se prefigura, Washington-ul a dat un răspuns, oferind o reformulare a ideii de comunitate politică atlantică. Secretarul de stat James Baker, în discursul său de la Bruxelles din 12 decembrie 1989, a propus o negociere transatlantică redefinită pentru a reflecta sfârșitul dependenței de securitate a Europei Occidentale, care să fie bazată pe pilonii european și nord-american, cu o agendă extinsă de-a lungul întregii raze de acțiune a problemelor politico-militare, economice și de mediu. Guvernele vest-europene au insistat pe ideea încorporării acestor noi relații redefinite într-un nou tratat formal. „Declarația Transatlantică”, semnată în tomna anului 1990 a formalizat și extins, mult mai modest, rețeaua contactelor dintre CE, președenția CPE și administrația SUA și a a atins problema relațiilor de apărare.
În acest fel, SUA a răspuns la transformările geopolitice ce se conturau. Calea pe care aliații săi vest-europeni au luat-o în aceste circumstanțede schimbări radicale a fost conturată de atitudinile și instituțiile dezvoltate de-a lungul a zeci de ani. În martie 1990, deoarece evoluțiile politice din Europa centrală și de est continuau să se desfășoare mai repede decât și-ar fi dorit majoritatea guvernelor vest-europene, guvernul belgian a propus o a doua Conferință Interguvernamentală, având ca subiect unificarea politică și care să se desfășoare în paralel cu Conferința Interguvernamentală deja satabilită referitoare la uniunea monetară europeană. Lăsând deoparte diferențele dintre Paris și Bonn, Mitterand și Khol au publicat o scrisoare de adeziune în următoarea lună după ce au semnar inițiativa belgiană și în care au susținut că „este necesar să accelerăm construirea politică a Europei celor 12 pentru a obține uniunea politică”. Cum pașii unificării Germaniei se accelerau, această propunere a găsit suport, celelalte guverne recunoscând logica întăririi CE. Cu toate acestea, împotriva preferințelor Londrei, întrevederea majorității la Consiliul European de la Dublindin iunie 1990 a admis o legătură formală între unificarea germaniei, unificarea politică și unificarea monetară europeană. pentru cancelarul Kohl și elita politică germană unificarea politică trebuia să includă dezvoltarea politicii externe comune într-un cadru comunitar integrat care să pună capăt astfel moștenirii gaulliste: separarea CE de CPE. Statele Benelux-ului împărtășeau această perspectivă. Totuși, în problema politicii securității și apărării, tabăra se împărțea distinct între „atlantici” – Marea Britanie, Olanda și Portugalia, rezistând oricărei slăbiciuni în cadrul NATO și „europenii” – Franța, Belgia și Italia, cu guvernul german la mijloc. Astfel, negocierile asupra politicilor au fost încurcate, ezitante și fără mari perspective pe tot parcursul Conferinței Interguvernamentale. Când Irakul a invadat Kuweitul în august 1990, Marea Britanie a răspuns solicitării americane pentru suport militar prin trimiterea de divizii blindate. Franța putea trimite doar o divizie slab înarmată și cu potențial redus, calificată de americani de utilitate marginală. germania a contribuit substanțial la costurile financiare ale operațiunilor militare, fără implicare militară propriu-zisă. Cum criza dintre \irak și Kuweit evoulua, câteva dintre fostele state socialiste din centrul și estul Europei au oferit voluntar forțe necombatante, iar acest lucru a dat naștere unei perspective nedorite de lărgire rapidă a instituțiilor vest-europene și a angajamentelor de securitate. Când criza iugoslavă a izbucnit în iunie 1991 multe dintre cele mai delicate probleme au rămas nerezolvate. Ministerele s-au întâlnit pentru a discuta principiile viitoarei politici comune dar s-au găsit în situația de a nu fi de acord asupra acțiunilor imediate. Tentativa de a stabili încetarea focului în Croația s-a transferat rapid dincolo de instrumentele tradiționale ale CPE către desfășurarea de agenți ai CE de monitorizare a păcii și, apoi, șovăitor, către debarcarea de trupe de menținerea păcii sub auspiciile ONU. De asemenea, dezintegrarea progresivă a Uniunii Sovietice și declarația de independență a statelor constituante în decembrie 1981 au acompaniat ultimele stadii ale negocierilor Conferinței Interguvernamentale.
În acest context politic ostil, la sfârșitul anului 1991, membrii CE erau pe punctul de a deschide Conferința de la Maastricht, din Olanda, care urma să stabilească noul curs al evenimentelor. Reprezentanții statelor membre au fost prinși în negocierea termenilor sub care ar putea acționa împreună în timpul presiunilor externe acute de a lua măsuri comune într-un mediu internațional în continuă schimbare. Totuși, chiar dacă scopurile politice rămâneau neclare, Maastricht se dovedise un moment crucial în construcția Europei. Summit-ul a îndraznit să-i confere CE numele ambițios de Uniunea Europeanp. Și s-a amestecat în zone considerate interzise înainte, cum ar fi politica monetară, apărarea și politica externă.
Germania și Benelux-ul erau în favoarea aducerii politicii externe, iar în timp și cea a apărrii, în cadrul integrat al CE. Franța și marea Britanie au venit cu contraargumente susținând că erau iluzoriu de imaginat o politică externă efectivă, ce presupunea problemele dure ale securității și apărării, putea fi construită pe slaba legitimitate a Comunității. Prima idee a președenției Luxemburgului schița un model de „pilon”, politica externă și de securitate comună (PESC) și justiția și afacerile interne (JAI)rămanând în afara CE propriu-zise recunoscând astfel puternica opoziție a Franței și Marii Britanii față de integrarea totală.
Astfel, Tratatul de la Maastricht se deschide prin definirea însăți a Uniunii Europene: „Uniunea este întemeiată pe Comunitățile Europene, completate de politicile și de formele de cooperare prevăzute în prezentul tratat”. UE nu reprezintă o fuzionare a diferitelor elemente a Europei Unite, din contră UE este un cadru general alcătuit din trei piloni: Comunitățile Europene devenite Comunitate; politica externă și de securitate comună; cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne. Fiecare din cei trei piloni are propria organizare și propriile proceduri – pentru Comunitate mecanica integrării, pentru celelalte două domenii cooperarea interguvenrnamentală. Titlul V al Tratatului este rezervat dispozițiilor referitoare la o politică externă și de securitate comună în care se stabilesc obiectivele PESC (art. J.1): apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii; consolidarea securității Uniunii și a statelor membre, sub toate formele; menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și obiectivele Cartei de la Paris; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Consiliul European „definește principiile și orientările generale ale PESC inclusiv pentru problemele care au implicații în domeniul apărării”. Consiliul UE „ia deciziile necesare pentru definirea și implementarea PESC pe baza orientărilor generale stabilite de Consiliul European. Consiliul recomandă Consiliului European strategii comune și le pune în aplicare prin adoptarea unor acțiuni comune și a unor poziții comune”. Comisia urmează să fie „pe deplin asociată”, în principal prin prezentare de propuneri Consiliului iar „opiniile Parlamentului European vor fi luata în considerare în mod corespunzător”.
UEO a fost desemnată ca „parte integrată a dezvoltării Uniunii”, cu secretariatul său întărit și mutat de la Londra și Paris la Bruxelles. Limbajul destul de ambiguu a permis acțiuni comune pentru urmărirea de scopuri comune acceptate și se referea „la un eventual cadru al unei politici de apărare comune, care ar putea duce în timp la o apărare comună”.
Spre deosebire de metoda comunitară proprie integrării economice, metodele PESC se caracterizează prin cooperarea între statele membre, prin punerea graduală în practică a unor acțiuni comune, în domeniile în care statele membre au interese comune. În același timp statele își asumă angajamentul de a sprijini activ și fără rezerve PESC, de a se abține de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor naționale cu pozițiile comune, de a se informa reciproc asupra oricăror probleme de politică externă și de securitate și de a susține poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale.
4. Consolidarea conceptului de Politică Europeană de Securitate și Apărare
Evoluțiile ulterioare au rezolvat câteva din aspectele nefinalizate la Maastricht. În mare parte datorită presiunii exercitate de evenimentele din Europa de Est și SE și a relațiilor excelente dintre Secretarul General german al NATO și omologul său olandez din UEO, întâlnirea ministerială de la Bonn din iunie 1992 a fost capabilă, prin Declarația Petersberg, să contureze un rol distinctival UEO în derularea operațiunilor militare și de menținere a păcii, în cooperarea cu alte instituții de securitate. S-a hotărât crearea unei celule de planificare militară și punerea la dispoziție a unor unități militare operative din trupele de uscat, aviație și marină militară care vor rămâne dislocate pe teritoriul de origine, dar, la nevoie, vor acționa împreună sub comanda UEO. Aceste forțe, destinate a răspunde solicitărilor UEO și reunite într-o structură comună FAWEO (Forces Answerable to the WEO), care urmau să îndeplinească trei tipuri de misiuni: unmanitare sau de evacuare a resortisaților; de menținere a păcii și de gestiune a crizelor, inclusiv operațiuni de restabilire a păcii. Principala misiune a Celulei consta în pregătirea operațiunilor sub egida UEO, precum și responsabilitatea de gestionare a FAWEO.
Printre membrii guvernelor există puțin entuziasm în legătură cu trecerea în revistă a progresului PESC pe care s-au angajat în TUE să o facă în 1996. Astfel, convergența franco-britanică în domeniul apărării nu a fost reflectată în rezultatul formal al Conferinței Interguvernamentale din 1996 – 1997. Ambele guverne au insistat asupra cooperării practice, o abordare cu mai mult conținut și mai puțin simbolism decât a ceea care caracterizează cooperarea franco-germană în domeniul apărării.
Tratatul de la Amesterdam din 1997, revizuindu-l pe cel de la Maastricht, nu a modificat demersul interguvernamental al PESC. Legăturile dintre Consiliul european și UEO puteau fi dezvoltate pe viitor cu posibilitatea fuziunii cu condiția ca decizia aceasta să aparțină Consiliului European. Art. 11, ce înlocuia art. J1 definea acum PESC ca „acoperind toate aspectele politicii externe și de securitate”. Progresul procedurilor politicii externe era și el limitat. Instrumentele stabilite de Titlul V – poziții comune (declarațiile UE asupra problemelor de politică externă) care cereau unanimitate și acțiunile comune (implementări ale acordurilor) care permiteau majoritatea calificată fuseseră folosite insuficient și cu rezultate mici. Mai puțin de 40 de acțiuni comune au fost adoptate între ratificarea TUE și sfârșitul anului 1996, mare parte fiind reacții la evoluțiile din Balcani, Orientul Mijlociu și Africa. Conceptul de „strategii comune”, introdus de Franța, apărea în art. 13: „… vor fi implementate de Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune importante… și vor fi aplicate, în special prin adoptarea de acțiuni și poziții comune”.
Angajamentul Tratatului pentru crearea unui Înalt Reprezentant pentru PESC a marcat un important pas înainte: împuternicit să asiste Consiliul îndeosebi prin contribuțiii la elaborarea și aplicarea deciziilor politice și când e necesar acționarea în numele Consiliului prin conducerea dialogului politic cu terți. Acesta era în același timp și Secretarul General al Consiliului. Trecerea lui Javier Solana, Secretarul General al NATO pe poziția de Înalt Reprezentant pentru PESC a semnalat o schimbare în relațiile dintre UE și NATO, ceea ce poate marca un punct de cotitură în dezvoltarea PESC. În perioada în care a funcționat ca Secretar General al NATO a acumulat o cunoaștere fără precedent a felului în care să manevreze cele două instituții dela Bruxelles, care trebuie să lucreze acuma împreună pentru a menține stabilitatea în contextul expansiunii sistemului european pentru pace și prosperitate. El fusese întotdeauna un european, acceptat de americani ca interlocutor în numele aliaților săi și care se bucura de o mare credibilitate la Washington.
Noul guvern britanic efectuase propria sa analiză a apărării strategice în cursul anilor 1997 – 1998. Tony Blair, premierul Marii Britanii, a fost șocat să descopere cât de limitată era capacitatea forțelor europene aliate să se mobilizeze în caz de urgență și cât de dependente erau de mijloacele de transport și comunicații ale americanilor iar faptul că guvernele europene cheltuiseră cu apărarea două treimi din cât cheltuiseră americanii, dar puteau detașa doar 10% din trupe. O Europă bogată alocă 145 de miliarde de dolari pentru apărare, adică 55 % din bugetul american pentru apărare, de 264 de miliarde, iar roadele acestor investiții se dovedesc atât de precare. europa cheltuiește doar jumătate din cât investește America în procurarea echipamentelor militare și doar o treime pentru cercetare și dezvoltare. Mai mult, chiar și cu cei 1,9 milioane de oameni în uniformp, cu 500000 mai mult decât Statele Unite, Europa nu poate acoperi decât câteva procente din anvergura americană. în paralel cu izbucnirea conflictului din Kosovo, la sfârșitul anului 1989, englezii treceau din poziția de codaș în cea de lider în promovarea integrării apărării europene. Propunerile lui Tony Blair pentru o colaborare mai apropiată în domeniul apărării au fost concretizate în Declarația franco-britanică de la St. Malo din decembrie 1998 care avea ca obiective crearea unei capacități europene operaționale de apărare, pentru acțiuni autonome susținute de forțe militare efective, credibile, cu guvernele membre operțnd în cadrul instituțional al UE.
Ca mulți din predecesorii săi, administrația Clinton a susținut public o mai mare europenizare a NATO, dar a atras atenția asupra pericolului ca o asemenea inițiativă să fie prost concepută sau condusă. Consiliul Nord-Atlantic care s-a întrunit la Washington în aprilie 1999 declarând în comunicatul său atent echilibrat că trebuie întâmpinat noul impuls dat consolidării PESC. Discuțiile au continuat sub președinția germană atțt a UE cât și a UEO, în cadrul unei întâniri a Consiliului UEO a miniștrilor de externe și de apărare la Bremen și în cadrul întâlnirii Consiliului European la Koln iar comunicatul afirmă determinarea de a lansa un nou pas în construcția UE iar scopul este acela de a lua deciziile necesare până la sfârșitul anului 2000. În această situație UEO ca organizație își va fi atins scopul.
Concluziile Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999 au înregistrat progrese substanțiale către ceea ce era numită în acel moment: Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). Evocțnd principiile directoare convenite la Koln, PESA presupunea dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care alianța nord-atlantică nu era angajată, lansarea și coordonarea unei operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situația de criză. PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra ei fiind exercitat de șefii de state și de guverne ale statelor membre iar cel financiar de către parlamentele internaționale. Obiectivul principal al PESA îl reprezintă capacitatea statelor de a creea până în anul 2003 o forță militară de sine stătătoare alcătuita din 15 brigăzi (50000 – 60000 persoane) capabilă de desfășurare deplină forțelor în interval de 60 de zile, cu subdiviziuni de intervenție rapidă care să se autofinanțeze cel puțin 1 an și cu întăriri navale și aeriene adecvate. Aceste forțe – Forțe de Reacție Rapidă (FRR) – trebuie să fie capabile să îndeplinească întreg spectrul misiunilor Petersberg. sarcina de a concretiza acest obiectiv a fost încredințată Consiliului pentru Afaceri Generale cu participarea miniștrilor apărării.
Concluziile de la Helsinki au stabilit, deasemenea, o listă de reforme instituționale prin înființarea unor organisme politice și militare permanente. Astfel, s-a creat Comitetul Politic și de Securitate Permanent, la Bruxelles, alcătuit din reprezentanți naționali la nivel înalt, diplomatic, prezidat de ambasadorul ce reprezenta țara ce deținea președinția prin rotație a UE și exercitând, sub autoritatea Consiliului, controlul politic și coordonarea strategică a operațiunilor militare ale UE. În timpul unei crize, acesta e reprezentat de Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC. Comitetul Militar era alcătuit din șefi ai departamentelor apărării, reprezentați în ședințele ordinare de delagații lor militari care să acorde consultanță în acest domeniu și să formuleze recomandări pentru Comitetul Politic și de Securitate. Stafful Militar al UE asigură expertiză și asistență militară PESA, inclusiv avertizare rapidă, evaluarea situațiilor și planificarea strategică pentru sarciniile Petersberg printre care se numără și identificarea forțelor europene naționale și multinaționale. Acestea erau operațiile cu care urma să se înceapă în martie 2000, ca organisme interimare, fără a aștepta procesul amendării și ratificarea tratatelor.
La 13 noiembrie 2000, UEO, ca organizație își înceta activitatea. Era una dintre consecințele Consiliului European de la Helsinki care a pus fundamentele mecanismelor instituționale ale apărării Europei. Aceasta și-a cedat prerogativele UE iar transformarea ei s-a realizat progresiv încheindu-se în 2001. Concret, Institutul de Studii de Securitate de la Paris, Centrul Satelitar de la Torrejon (Spania), Forumul Transatlantic etc. au fost preluate de UE. Totuși UEO menține o structură care continuă sp funcționeze pentru garantarea apărării reciproce iar UE se va concentra asupra operațiunilor de gestionare a crizelor.
Consiliul European de la Nisa din 7 – 8 decembrie 2000 a decis adoptarea măsurilor necesare pentru ca statele europene membre NATO dar nemembre UE și alte state candidate la UE să poată contribui la gestionarea militară a crizelor de către UE. Consiliul UE a decis la 26 februarie 2001 crearea unui „mecanism de reacție rapidă” care să îngăduie statelor comunitare să acționeze rapid, eficient și într-o manieră flexibilă în situații de urgență care amenință securitatea și siguranța indiviziilor , și care sunt de natură a degenera în conflicte armate.
La rândul său, Consiliul European de la Gottenborg, din 15 – 16 iunie 2001 a instituit aranjamente permanente de consultare și cooperare între UE și NATO în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, fiind identificate noi obiective concrete în realizarea acestora, obiective ce trebuiau atinse până în 2003 prin contribuții voluntare ale statelor UE.
Dincolo de o nouă viziune strategică privitoare la combaterea terorismului, ce stabilea o legătură directă între amenințarea reprezentată de terorism și proliferarea armelor de distrugere în masă, 11 septembrie 2001 a determinat la nivelul Uniunii și un proces de regândire de ansamblu și dinamizare a PESA. Reuniunea miniștrilor de externe ai țărilor membre ale UE, de la Bruxelles, la finele lunii ianuarie 2002 a demonstrat tendința Uniunii de a-și consolida acțiunile autonome în raport cu NATO în general și cu SUA în special, în domeniul securității și apărării. Preluarea mandatului din partea Națiunilor Unite începând cu 1 ianuarie 2003 a unei forțe de poliție în Bosnia și Herțegovina a constituit prima operațiune civilă inițiată sub egida PESA, iar din 31 martie 2003 UE a lansat prima sa operațiune militară de menținere a păcii în Macedonia, prin preluarea mandatului NATO.
Documentul prezentat la Consiliul European de la Salonic (19-20 iunie 2003) de către Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC, intitulat „O Europă mai sigură într-o lume mai bună” analizează mediul de securitate, identifică obiective strategice și propune politici menite a răspunde principalelor provocări și amenințări la adresa securității. În această din urmă categorie sunt incluse conflictele regionale, sărăcia, refugiații și migrația masivă, corupția, precum și terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugeren în masa și criminalitatea organizată. Documentul sublinează că europenii „trebuie să fie gata de a acționa înainte de producerea unei crize” șisublinează necesitatea ca Europa să-și asume un spectru mai variat de misiuni care să includă, pe lângă sarcinile Petersberg, operațiuni comune de dzarmare, sprijin pentri țări terțe în combaterea terorismului și reforma sectorului de securitate. Trebuie menționat că numele misiunilor de gestionare a crizelor provine e la Hotelul Petersberg din apropierea orașului german Bonn, unde în 1992, a avut loc o reuniune a UEO în cadrul căreia au fost propuse aceste instrumente de politică comună de apărare.
5. PESA – din punct de vedere al viitoarei Constituții Europene
Noul concept de Politică de Securitate și Apărare Comună (PASC), asa cum apare în Constituția Europeană, înlocuiește vechiul concept PESA. PSAC este reglementată mai detaliat în raport cu art. 17 din TUE. Astfel PSAC este menționată ca entitate componentă a PESC, aigurând Uniunii capacitatea operațională bazată pe resurse civile și militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii, pentru a asigura menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, conform princiopiilor Cartei națiunilor Unite. În îndeplinirea acestor sarcini se va sprijini pe capacitățile conferite de către statele membre.
Elementele de noutate aduse de proiectul de Tratat constituțional, prin raportarea la dispozițiile Tratatului de la Nisa, constau în: conturarea progresivă a unei politici de apărare comună, ceea ce presupune practic convenirea unei clauze de alianță militară, similară art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord. Această decizie va fi luatp de Consiliul European, cu unanimitate, recomandând statelor membre adoptarea acestei decizii în conformitate cu dispozițiile constituționale interne. De asemenea, se menține o formă interimară de cooperare în domeniul apărării asemănătoare unei clauze de alianță – daca un stat membru este victima unei agresiuni armate pe propriul teritoriu celelalte state participante la cooperare vor acorda ajutor și asistență prin toate mijloacele aflate la dispoziția lor, în conformitate cu art. 51 din Carta ONU, respectiv, dreptul individual sau colectiv la autoapărare. În același timp, alin. 7 se referă la cooperarea strânsă cu NATO în cazul unei agresiuni împotriva unui stat membru, ceea ce reprezintă, de asemenea, un element de noutate.
Clauza de solidaritate prevede mobilizarea tuturor resurselor Uniunii europene, inclusiv a resurselor militare, pentru prevenirea amenințărilor teroriste pe teritoriul Uniunii Europene; protejarea populației și a instituțiilor de atacurile teroriste; și acordarea de asistență statelor membre pe teritoriul cărora a avut loc un atac terorist sau un dezastru.
Este important de reținut faptul că potrivit proiectului Constituției Europene realizarea acțiunilor de coperare mai strțnsă în domeniul apărării reciproce va implica colaborarea statelor membre UE participante cu Alianța Nord-Atlantică. Prevederea conține însă și o anumită doză de ambiguitate, care reflectă existența unor păreri cel puțin nuanțate, dacă nu divergente, între pro-atlantici, pro-europeni și neutri. În forma actuală deciziile privind apărarea reciprocă depind în bună măsură de deciziile Consiliului European, deci nu modifică substanțial practicile anterioare.
Atât „cooperarea mai strânsă” în sfera „apărării reciproce”, cât și clauza de solidaritate au fost criticate de către Adunarea Parlamentară a UEO. Prima dintre ele a fost respinsă ca nejustificată nu atât din perspectiva faptului că rivalizează cu articolul V privitor la apărarea colectivă din Tratatul de la Washington, ci pentru că oferă mai puține garanții de securitate decât Tratatul de la Bruxelles modificat; garanțiile de securitate sunt lipsite de credibilitate, fiind oferite printr-o simplă declarație, nu un protocol; nu precizează numărul minim de țări participante, creând potențialul unor divizări în rândul semnatarelor Tratatului de la Bruxelles modificat; procesul de consultare prealabilă pe care îl presupune implementarea sa ar putea duce la întârzieri în cazul unor situații de urgență.
La rândulsău, clauza de solidaritate a fost denunțată ca neavenită din perspectiva faptului că proiectul de Tratat constituțional nu definește clar ce înseamnă „atac terorist” (ce activează clauza de solidaritate) și, respectiv, „agresiune armată” (ce activează „cooperarea mai strânsă” în sfera „apărării reciproce”), o asemenea imprecizie fiind de natură a genera confuzii suplimentare cu consecințe practice imprevizibile.
Alin. 2 menționează însă, că PSAC nu va aduce atingere obligațiilor statelor membre care nu au ales să își asigure securitatea în cadrul NATO, text ce se regăsește și în Tratattul de la Nisa.
În contextul stabilirii, în viitor, a unei politici de apărare comune, ce presupune, practic, o alianță militară, va fi necesar să se analizeze în mod aprofundat relația dintre o astfel de structură și NATO, în vederea evitării dublării de competențe sau a slăbirii legăturii transatlantice, care prezintă importanță pentru state precum România. Astfel, s-ar putea imagina menținerea legăturii transatlantice, prin crearea unui sistem de apărare UE integrat sistemului NATO.
Este prevăzută, totodată, obligația statelor membre de a pune la dispoziția UE capacitîțile necesare, în vederea creării de forțe multinaționale comune. În vederea identificării necesităților operaționale, a promovării măsurilor necesare satisfacerii lor, a contribuției la identificare și, daca este cazul, la punerea în aplicare a oricăror măsuri utile pentru întărirea bazei industriale și tehnologice în sectorul de apărare, a participării la definirea unor politici europene în materie de capacități și de armamanet, precum și asistării Consiliului la evaluarea îmbunătățirii capacităților militare este creată o structură instituțională – Agenția pentru domeniul dezvoltării capacității de apărare, al cercetării, al achizițiilor și armamentului – Agenția Europeană de Apărare.
Mecanismul decizional presupune adoptarea unei decizii de către Consiliu, cu unanimitate, la propunerea unui stat membru sau a Ministrului Afacerilor Externe. Sarcina îndeplinirii unei misiuni sau a executării unei decizii poate fi transmisă, în cadrul Uniunii, unui grup de state membre. Parlamentul European este consultat și informat.
Alin. 6 prevede o clauză de flexibilitate: acele state membre ale căror capacități militare îndeplinesc criteriile necesare pentru realizarea unor misiuni mai solicitante vor stabili structuri de cooperare în cadrul Uniunii, mecanismele fiind detaliate în art. III – 312. Astfel, se acordă prestigiu sporit uniunii pe plan extern, prin acordarea girului său unor acțiuni ale statelor membre care au capacitatea necesară în acest sens.
Art. III – 309 detaliază sarcinile care vor putea fi aduse la îndeplinire în cadrul PCSA, anume operațiuni comune de dezarmare, acțiuni umanitare, asistență militară, prevenirea conflictelor și menținera păcii, forțe combatante în acțiuni de management al crizelor, consolidarea păcii și stabilizare post-conflict, fiind menționată ca obiectiv principal lupta împotriva terorismului. Acestea reprezintă de fapt extinderea misiunilor Petersberg, putându-se observa că noua abordare, centrată pe împletirea organică a utilizării resurselor militare cu cele civile, reflectă mai bine misiunile de gestionare a crizelor efectiv desfășurate de către Uniunea Europeană în 2003 în Bosnia și Herțegovina, Macedonia și Republica Democrată Congo.
Un alt aspect de noutate îl reprezintă faptul că prin Constituția Europeană se prevede explicit posibilitatea participării Uniunii Europene la misiuni civile sau militare sau de menținere a păcii, prevenire a conflictelor și întărire a securității internaționale în afara granițelor Uniunii Europene.
Art. III – 310 prevede mecanismul prin care Consiliul poate însărcina cu îndeplinirea obiectivelor stabilite în temeiul articolului precedent un grup de state, care dispun de tehnica militară necesară. Se prevede, în acest sens, că statele respective vor informa Consiliul și vor supune acestuia orice aspecte necesar a fi reglementate, în vederea atingerii obiectivelor stabilite.
Agenția Europeană de Apărare, menționată în art. I – 41 este reglementată detaliat în art. III -311. Astfel sunt stabilite atribuțiile acesteia: stabilirea obiectivelor statelor membre în domeniul capacităților militare și supravegherea atingerii acestor obiective; armonizarea necesităților operaționale; propunerea de programe multilaterale în domeniul capacităților militare și asigurarea aplicării acestora; susținerea cercetării; identificarea și eventual aplicarea măsurilor necesare pentru întărirea bazei industriale și tehnologice în domeniul militar. Statutul, sediul și regulmentul Agenției vor fi adoptate prin decizie de Consiliu, cu majoritatea calificată. În cadrul Agenției vor fi constituite grupuri specifice care reunesc statele membre care desfășoară proiecte comune și care să înglobeze formele de coperare deja existente în domeniu, respectiv Organizația de Cooperare Comună în materie de Armament (OCCAR) având ca membri Franța, Marea Britanie, Germania și Italia, Scrisoarea de Intenție (LoI), având ca membri Franța, Germania, Italia, Spania, Marea Britanie și Suedia; și grupul Vest-European de Armamente (WEAG), organizație ce reunește 19 țări europene din care 14 membre ale Ununii Europene. Dacă este cazul, la îndeplinirea misiunilor Agenției colaborează și Comisia.
Art. III – 312 reglementează cooperarea structurată în cadrul UE, între statele care îndeplinesc criterii militare superioare, în vederea îndeplinirii sarcinilor celor mai solicitante; în acest sens, se prevede încheierea unui Protocol.
Cel de-al doilea alineat prevede rocedura prin care un stat membru ăși poate asuma angajamente la scară mai largă, în cadrul cooperării structurate. Astfel, acesta notifică Consiliului intenția sa de aparticipa la cooperarea structurată, iar Consiliul, în interval de trei luni de la respectiva notificare, Consiliul va delibera, numai statele participante în cooperarea structurată având drept de vot.
În cadrul Conferinței Interguvernamentale, ca urmare a definirii majorității calificate de 55% state – 65% populație, s-a considerat necesară introducerea în prevederile referitoare la adoptarea unei decizii de către Consiliu – în ceea ce privește admiterea unui nou stat în cooperarea structurată sau suspendarea participării unui stat a unei prevederi speciale privind minoritatea de blocaj – 35% din statele membre, plus un stat memebru.
Deși Constituția Europeană conține prevederi distincte cu privire a acțiunile externe ale Uniunii, cuprinse în Titlul V, acestea din urmă cuprind o serie de elemente interdependente, între care politica comercială comună, politica externă comună, politica de securitate și apărare comună, dezvoltarea cooperării, asistența umanitară.
În cadrul fiecăruia din aceste elemente, principalele obiective ale acțiunii externe ale UE au în vedere respectarea a două principii fundamentale, și anume acțiunile externe trebuie să se bazeze pe principiile care au guvernat crearea, dezvoltarea și lărgirea UE; precum și acela că acțiunile externe trebuie să urmărească maximizarea cooperării statelor membre în toate domeniile relațiilor internaționale.
Capacitatea de a acționa într-o Uniune cu 25, 28 sau mai multe state, va depinde în mare măsură de abilitatea conducerii politice de a defini țelurile strategice și a impulsiona implementarea lor în politica curentă. Din acest punct de vedere, Constituția Europeană învederează un progres cert prin elementele de noutate aduse referitoare la extinderea misiunilor Petersberg, la posibilitatea cooperării mai strânse a statelor Uniunii în sfera apărării reciproce și, mai ales, prin instituirea funcțiilor permanente de președinte al Consiliului European și Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii.
Capitolul II
STRATEGIE, CONSTRUCȚIE ȘI OBIECTIVE ÎN CADRUL P.E.S.A.
1. Cooperarea dintre NATO – SUA – UE
Statele Unite nu au realizat gravitatea amenințării militare a Uniuni Sovietice decât în timpul războiului din Coreea, începând cu 1950. Din acel moment, problema amenințării sovietice a devenit un factor determinant al constituirii NATO. Cu toate acestea, în acele condiții ale evoluției situației internaționale postbelice, Marea Britanie, Franța, Italia și majoritatea celorlalte state vest-europene aveau serioase rezerve atât față de Germania și de alți vecini, cât și față de Uniunea Sovietică. În aceste condiții, ele simțeau cu acuitate nevoia realizării unui echilibru strategic prin prezența, pe termen lung, a Statelor Unite în Europa.
În toată perioada războiului rece, Statele Unite s-au preocupat mai mult decât țările din vestul Europei de problema sovietică, amenințarea reprezentată de URSS fiind motivul pentru care SUA și-au menținut prezența militară în europa, contribuind decisiv la integrarea militară a statelor ves-europene. exercuțiile militare au constituit cheia mecanismului care i-a ținut pe europeni pe picior de luptă și care a determinat modernizarea susținută a Europei. Interesul pentru pericolul tot mai mare prezentat de Uniunea Sovietică în anii 60 și 70 a fost motivul pentru care Washington-ul s-a străduit decenii întregi să încheie negocieri STANAG (acorduri privind standardizarea) pentru a facilita realizarea interoperabilității militare.
Toată această activitate militară a generat în rândul populației din statele NATO un sentiment puternic de siguranță și a conferit garanții de securitate, în statele membre ale Alianței a avut loc o creștere economică remarcabilă – cea mai mare și mai lungă perioadă de prosperitate neîntreruptă din istoria Europei. De asemenea, NATO a susținut sub presiunea americanilor, o dezvoltare liberală a statelor și instituților fundamentale ale acestora, SUA influențând acest proces în Germania și Austria.
Strategia de intimidare a NATO, prin acumulare de armment, în perioada războiului rece, a condus la cea mai lungă perioadă de pace din istorie și toate astea fără să se tragă vreun foc. Totuși, mulți au interpretat-o ca izolare, mai ales acum când trupele rusești s-au retras la câteva sute de kilometri spre est, iar gemranii democratici și-au recâștigat unitatea și deplina suveranitate. Mai ales după dizolvarea Pactului de la Varșovia, în 1990, după prăbușirea Uniunii sovietice, în 1991 și în urma definitivării retragerii armatei sovietice din germania de Est, NATO nu mai părea atât de necesară în a-i menține pe ruși neimplicați, iar pe germani cu o putere de decizie cât mai mică.
Existau însă treo motive fundamentale pentru dorința de a păstra Statele Unite în ipostaza de pion principal în Europa. Cel mai important era reasigurarea împotriva oricărei recidive imperialiste din partea Rusiei, care deținea încă arme nucleare. cel de-al doilea motiv în sprijinul NATO îl constituia preferința europenilor pentru o dominare americană în probleme de securitate, față de alternativele unei autorități germane sau a nici unei autorități. Cel de-al treilea motiv, care a devenit evident în momentul în care atrocitățile s-au intensificat în fosta Iugoslavie, consta în nevoia de o forță credibilă, pe care numai americanii o puteau conferi, în stare să reducă conflictele locale de la periferia Europei.
Criza iugoslavă și felul în care evolua a fost o lecție dureroasă pentru guvernele de pe ambele maluri ale Atlanticului. Vest-europenii au căutat instinctiv ca SUA să preia conducerea, în timp ce administrația SUA a apreciat cât se poate de ferm că europenii trebuie să preia responsabilitatea.
Mai precis, toată lumea avea un motiv să nu acționeze sau să acționeze cu o oarecare reținere. Coordonarea europeană a politicii externe era încă mult prea fragilă și, înainte de spargerea tabuului constituit pe problema Igoslaviei, decizia de a nu interveni pe teritoriul unei țări suverane a rămas decisivă. Washington-ul percepea fosta Iugoslavie ca pe un pământ prea îndepărtat pentru a constitui o problemă. În 1992, Secretarul de Stat american, James Baker a făcut următoarea observație: „Statele Unite nu aveau nici un interes în această luptă”. Iar Clinton, nu pierdea nici o ocazie să reafirme că se consideră un președinte care are ca prioritate problemele interne și mai puțin pe cele externe. Din perspectiva lui, comandanții militari ai SUA, păstrând vie amintirea Vietnamului și, mai târziu, a imaginilor televizate prezentând cadavrele goale ale membrilor trupelor de intervenție târâte pe străzile din Mogadishu, se revoltau impotriva oricărei sarcini ce ar fi putut produce aceleași cruzimi. Însă, o dată cu atingerea în 1995, a unor culmi paroxiste ale ororii, incriminările și reproșurile dintre aliații NATO au atins limite surprinzătoare. Americanii i-au criticat sever pe francezi și mai cu seamă pe englezi pentru neutralitatea lor studiată față de sârbii foarte bine înarmați și față de bosniaci, dispunând din ce în ce mai puțin armament. Francezii și mai ales englezii au încriminat SUA pentru amenințarea de a renunța la embargoul asupra armelor impus Bosniei de Națiunile Unite și pentru lecțiile de morală ținute altora, în timp ce SUA nu-și risca pe teren nici un picior de soldat din trupele de intervenție. Cu toate disputele, francezii și englezii au asigurat cea mai mare forță terestră; spaniolii și olandezii au contribuit cu contigente substanțiale. Cinci dintre alte 11 state membre UE au avut trupe în Bosnia sau Croația la începutul anului 1995, danezii, suedezii, norvegienii și finlandezii cu un batalion nordic unit, iar 10 din cele 15 state aveau nave ce mențineau blocada navala în Adriatica. În timp ce aceștia se ceratu, aproximativ 8000 de bosniaci au fost executați în Srebrenica, cea mai mare crimă în masă și singura din Europa de după cel de-al doilea război mondial. În ciuda atrocităților fotografiate de americani prin satelit, la momentul respectiv, nici avioanele americane și nici cele europene nu au intervenit. Termenul de genocid a început din nou să facă înconjorul Europei, o europă care credea că a scăpat de dmon. Stanley R. Sloan, specialistul în probleme NATO al Serviciului de Cercetare al Congresului atrăgea atenția asupra faptului că: „Nici Statele Unite, nici europenii nu au dorit să-și asume riscurile sacrificiilor pe care le-ar fi pretins orice tentativă de a restabili pacea în Bosnia. Acum, de ambele părți ale Antlanticului se simte nevoia crescândă de a da vina pe celălalt și pe NATO pentru eșecul strategic rezultat”. Cei patru ani de lupte și masacre au pretins în jur de 20000 de vieți, jumătate din populația bosniacă, de 4,3 milioane a fost transformată în refugiați și a fost dislocat cel mai mare număr de copii de după cel de-al doilea război mondial.
În noiembrie – decembrie 1995 a fost semnat Acordul de la Dayton, în urma căruia în jur de 60000 de soldați din Forțele de Implementare a Păcii (IFOR), din care o treime era reprezentată acum de americani, au fost trimise în Bosnia, pentru ca, utilizând forța armelor și reguli de luptă să confiște armamentul (în special pe al sârbilor) și să mențină pacea. IFOR au funcționat timp de un an și au fost înlocuite cu o Forță de Stabilizare mai mică (SFOR). UE a rămas prezentă prin furnizarea de ajutoare umanitare și administrarea orașului Mostar.
Cum criza iugoslavă a servit drept o dură lecție guvernelor, premierul francez de atunci, eduard Balladur, a făcut o propunere în încercarea de a preveni ca asemenea crize să mai apară în alte țări est-europene. Pe 15 aprilie 1993, Balladur a propus un tratat pentru a garanta pacea și stabilitatea în Europa. Această propunere a fost făcută la scurtă vreme după întâlnirea de la Copenhaga, când s-a decis extinderea către Europa de Est. Pactul de Stabilitate în Europa trebua să fie un exercițiu de diplomație preventivă, sugerând în mod cert: calitatea de mebru UE, atât de dorită, va fi obținută doar de acele state care își rezolvă problemele ce pot amenința securitatea europeană, prin încheierea de acorduri de bună vecinătate. Consiliul și-a prezentat propunerea pentru Pact întrunirii din decembrie a Consiliului European, care a avut loc la Bruxelles. Obiectivul său era să contribuie la stabilitate prin prevenirea tensiunii și a conflictelor potențiale în Europa; nu se ocupă de țări aflate în conflict deschis; intenționează să promoveze relațiile de bună vecinătate și să încurajeze țările să își consolideze granițele și să își rezolve problemele minorităților naționale. Peste 100 de acorduri – între țările implicate, cele 6 țări asociate și cele 3 republici baltice, precum și între ele și ceilalți participanți – au fost atașate Pactului. Mare parte dintre ele au fost încheiate înainte de conferința inaugurală. OSCE urma să supervizeze implementarea Pactului. În cazul dezacordurilor asupra implementării participanții pot recurge la procedurile OSCE pentru prevenirea conflictelor și pentru rezolvarea pașnică a disputelor.
Pactul, constând dintr-o declarație și din acordurile incluse de participanți a fost adoptat de membrii OSCE pe 21-22 martie 1995.
Având în vedere că majoritatea participanților încheiaseră deja acorduri de bună vecinătate ar putea indica fie că obiectivul Pactului nu a fost pe deplin atins, fie că nu a fost cu adevărat necesar. Totuși, aceasta nu diminuează semnificația angajamentului de a respecta anumite principii și de a lua cunoștință despre cooperarea regională și bună vecinătate care sunt preocupări legitime pentru statele europene. Astfel, Pactul a fost deseori citat ca unul din rarele succese ale PESC.
În paralel, la reuniunea NATO de la Bruxelles din 1994 delegația americană a lansat concepyul de „Forțe operative Inter-arme Multinaționale” (FOMI), care avea menirea să permită guvernelor europene să formeze „coaliții la liberă alegere” fără angajamentul direct al SUA, dar cu dreptul de a cere folosirea cartierelor generale ale NATO, facilităților de comandă, a sistemului de comunicații și suportului logistic – bunurile NATO asigurate disproporționat de America. Franța la rândul ei, se întorcea ușor spre participarea sa în cadrul structurilor militare integrate ale NATO impresionantă în special de calitatea instrucției, structurilor și mijloacelor NATO din Bosnia. Statele NATO au sprijinit, de asemenea, dezvoltarea unei „Identități Europene de Securitate și Apărare” (IESA) care exprima dorința Americii de a proteja sensibilitățile Franței, cât și insistența ca aliații europeni să joace un rol mai mare în menținerea securității in regiunile lor.
Dipă eșecul Europei, ca și al Americii, de apune capăt atrocităților din Bosnia la începutul anilor 90, războiul de 11 săptămâni din Kosovo, din primăvara 1999 a fost unul existențial, punând la încercare toate realizările europenilor din ultimii 50 ani. Kosovo s-a dovedit un element catalizator într-o nouă negociere transatlantică și pentru o autonomie mai mare a Europei manifestată sub forma PESC și a IESA. În primăvara anului 1999, UE și membrii săi neutri au fost dintr-o dată solicitați, pentru prima dată în istorie să aprobe operațiunile militare ale NATO. La cel mai înalt nivel acest lucru a fost acceptat și s-a trecut la preluarea sarcinilor referitoare la securitate, prin trimiterea de cinci ri mai multe trupe europene, pentru menținerea păcii la Kosovo, decât cele americane și să se achite partea leului din costurile necesare dezvoltării politice, economice și sociale în Balcani, în următorii zece ani. Solidaritatea extraordinară a NATO s-a dovedit în cele 78 de zile de bombardament continuu. Mijloacele prin care s-a demonstrat acest lucru au constat în fortificarea capacităților militare și a voinței politice, suficiente pentru a demonstra că Europa va elibera Statele Unite de povara garantării securității europene, iar primul pas constă în preluarea responsabilității principale (NATO și KFOR) de către Europa în Kosovo.
Încet da sigur prezența militară a Statelor Unite în cadrul Alianței a condus la transformarea acesteia într-un substitut al unei autorități politico-militare supranaționale, unificând neoficial părți ale Europei în fața unor pericole exterioare nemaiîntâlnite până atunci. Europa a fost conturată de lupta pentru supremație dusă de marile puteri. După crearea Alianței Nord-Atlantice și după trimiterea de către Statele Unite a unei considerabile forțe militare în Europa, jocurile pentru realizarea echilibrului de putere s-au încheiat. Cu excepția Uniunii Sovietice, nici o țară nu putea lupta pentru supremație contra SUA, însă și aceasta a sfârșit prin a pierde.
Alianța este o organizație dedicată apărării Europei. Rațiunea de a fi a Alianței constă în faptul că această apărare se bazează pe garanția Statelor Unite că un atac împotriva Europei va antrena din partea acestora, aproape sigur, o ripostă militară contra agresorului. Altfel spus, Alianța realizează un sistem de apărare a Europei, nu un sistem de apărare european, baza sa fiind asigurată de o putere extraeuropeană.
2. Evoluția PESA și cooperarea cu NATO
La începutul noului mileniu, NATO a devenit centrul sistemului european de securitate. Așa cum sublinia cândva Solana, Europa nu este încă actorul strategic pe care și-ar dori să-l întruchipeze și nici partenerul global pe care SUA îl așteaptă. Dar asta nu rezultă din faptul că Statele Unite se implică prea mult, cum susțin unii, ci din faptul că Europa are o participare mult mai scazută.
NATO, așa cum a observat cu înțelepciune Lordul Ismay, a fost inventată pentru a-i ține pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani cu capul plecat. Europenii au descoperit că le convine să se lase conduși din afară de Statele Unite, atâta timp cât SUA urma direcția agreată de ei.
Alianța Atlantică este în plină redefinire. Statele Unite au trecut la o reexaminare radicală a poziției lor politico-militare în Europa. Pentru Washington, războiul rece s-a terminat, iar Rusia nu mai este inamicul, este un partener strategic al Alianței prin summit-ul NATO, de la Roma din 28 mai 2002. În urma atentatelor de la 11 septembrie 2001, prioritățile americane au devenit tot mai mult extraeuropene, fiind vorba de capacitatea de a face față, pretutindeni în lume, tuturor amenințărilor teroriste. În aceste condiții, angajamentul american în Europa nu mai are nevoie să se traducă prin trupe masive, ci trebuie să se limiteze la o garanție ultimă de asistență. Pentru Statele Unite, Alianța Atlantică are vocația să devină ceea ce trebuia să fie în 1949, după propunerile secretarului de stat de atunci, Dean Acheson: un pact de securitate colectivă. De aici, susținerea de către președintele George Bush Jr. a unei noi lărgiri a NATO, la care aderă Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Bulgaria, România.
Încă din timpul administrației Kennedy, s-a vorbit despre un „parteneriat pe bază de egalitate” între cele două maluri ale Atlanticului. Declarațiile și documentele oficiale de natură geostrategică ale americanilor au proclamat cu consecvență sprijinul acestora pentru cauza unei Europe unite, suficient de puternică pentru a împărți cu America responsabilitățile și povara conducerii lumii și a asigurării securității europene și globale. În realitate însă, politica americană față de integrarea continentului european a fost mult mai puțin limpede și consecventă , existând o tendință de descurajare a intențiilor europene de integrare a politicilor de apărare și securitate, factori de decizie și analiști din Statele Unite fiind destul de suspicioși în privința deplasării centrului de greutate, de pe o relație de hegemonie pe una de egalitate brută, în care SUA și UE au o influență și forțe comparabile în toate domeniile, inclusiv în cel militar.
Încă înainte ca actuală criză în relațiile transatlantice, generată de intervenția militară în Irak, să-și dezvolte consecințele, analiștii au semnalat necesitatea discutării și reașezării parteneriatului SUA – Europa pe baze noi.
Date fiind ultimele evoluții din relațiile americano-europene, în special diferențele tot mai evidente de percepție asupra campaniei internaționale împotriva terorismului, sunt tot mai multe pozițiile care exprimă necesitatea de a recunoaște deschis perspectivele și interesele care separă cele două părți ale Alianțe Nord-Atlantice. În timp ce europenii cred că se îndreaptă spre o lume ordonată de legi, reglementări, negocieri și cooperare internațională, în care mecanismele clasice de putere cad pe plan secundar, americanii continuă să fie fixați în plină istorie, exercitându-și puterea într-un sistem internațional anarhic, în care regulile sunt neviabile și în care securitatea și ordinea liberală continuă să fie rezultatul posedării și utilizării puterii militare.
Dincolo de aceste elemente generale, intervenția militară din Irak și opoziția unor state europene față de acest prim demers mai consistent de materializare a noii Strategii americane de securitate au generat o criză fără precedent în raporturile transatlantice, recunoscută ca atare de majoritatea experților și politicienilor de pe ambele maluri ale Atlanticului.
Necesitatea redefinirii parteneriatului dintre America și Europa, în actualul context generat de intervenția în Irak și demersurile europenilor de edificare a dimensiunii comune de apărare este subiectul principal pe agenda specialiștilor în securitatea internațională. Cea mai importantă dintre soluțiile conturate se bazează pe așa numita „diviziune a muncii” în chestiunile legate de securitate, Atât la nivel general, între SUA și Europa, cât și la nivel militar, prin separarea responsabilităților și tipurilor de misiuni militare între NATO și Forța de reacșie Rapidă a UE. Astfel, Statelor Unite le-ar reveni în principal respinsabilitatea pentru operațiunile militare de luptă, în timp ce Europa trebuie să acopere stabilizarea și reconstrucția post-conflict. Pentru reușita acestei strategii este necesar ca cele două părți complementare să nu se rezume la a investi în propria direcție, ci să-și dezvolte și abordările contemporane, anume Europa să-și edifice capacitățile militare propriu-zise de ducere a acțiunilor de luptă, pentru a diminua decalajul care o separă de SUA, iar americanii să recunoască importanța reconstrucției și stabilizării post-conflict, prin realizarea propriilor capacități în domeniu. Acest lucru se poate observa ușor și privind spre obiectivele și misiunile repartizate celor două structuri militare – Forța de Reacție Rapidă (FRR) și Forța de Răspuns NATO (FRN). În timp ce obiectivul stabilit la Helsinki tinde să direcționeze proiectul FRR pe intervenții în cazul conflictelor de intensitate scăzută, specifice pentru misiunile de tip Petersberg, FRN a fost creată și pregătită să lupte în conflictele de înaltă intensitate. Contribuția statelor europene la FRN ar putea provoca importante întârzieri și chiar compromite realizarea obiectivelor PESA, lucru ce trebuuie evitat prin găsirea unui echilibru între aceste două structuri militare.
În ciuda sistemului consensual care provoacă adeseori dificultăți, UE reușește în cele din urmă să asigure poziții comune în ceea ce privește problemele economice și aspiră la același lucru în problemele legate de securitate. în tandem cu NATO, UE își întemeiază politica de securitate pe o acceptare fără precedent a interdependenței, transparenței și vulnerabilității. În mod cert noua Europă care se dezvoltă acuma va testa relațiile transatlantice în finanțe, economie și psihologie, precum și în ceea ce privește politica de securitate. Interacțiunea acestei creaturi cu SUA, mândră ce se inventează pe sine pe zi ce trece, va constitui o provocare pentru imaginația și toleranța ambelor părți. Fiecare parte va trebui să o respecte pe cealaltă în măsura în care ei improvizează împreună regulile pentru noul joc al interdependenței și rivalității. În mod sigur Europa devine pe zi ce trece tot mai americanizată, datorită hegemoniei culturale și lingvistice americane, a noii ortodoxii economice a liberalismului anglo-saxon și a predominației pe continent a unei Germanii ce se dezvoltă după modelul Statelor Unite. Europa începe de asemenea să manifeste o încredere de sine tipic americană, dorind, din ce în ce mai mult, să-și exercite puterea sa financiară, aflată în creștere, într-un mod care va atenua supremația mondială a Americii.
În ciuda unor asemenea dificultăți, nu se poate nega faptul că în această epocă a globalizării, interesele europenilor și cele ale americanilor se armonizează mai mult ca oricând în trecut. Cei doi parteneri au avut mai mult de câștigat de pe urma sinergiei pe care au practicat-o în ultima jumătate de secol și a surprinzătoarei solidarități manifestate în Kosovo, decât de pe urma confruntării. Cel puțin, de la dezastrul din Bosnia, Europa a realizat că are nevoie de conducere americană, oricare ar fi frustrările pe care trebuie să le suporte. Statele Unite, cel puțin din momentul în care au izbucnit crizele din Asia și Rusia și-au dat seama că au nevoie de Europa pentru a împărți sarcina conducerii economice a lumii, oricare ar fi frustrările care derivă de aici.
În condițiile în care la începutul acestui nou mileniu, vechiul continent este renăscut, putem spune că istoria a acordat tuturor europenilor grația miracolelor. Acum depinde de noi toți să ne ridicăm la nivelul lor.
Capitolul III
CADRUL INTERNAȚIONAL DE SECURITATE
1. Conflicte internaționale după 1990
Războiul de anvergură a devenit mai puțin probabil după încheierea războiului rece, însă persistă conflictele regionale și interne și vor exista mereu presiuni din afara statelor și instituțiilor internaționale pentru a se interveni. Din cele 114 conflicte care au avut loc în perioada dintre sfârșitul războiului rece și începutul noului secol , 95 au fost numai interstatale, iar altele 9 au fost tot interstatale dar cu intervenție externă. Au fost implicați peste 80 de actori statali, precum și două organizații regionale și peste 200 de factori nonguvernamentali.
Unul dintre conflictele care a avut caracter interstatal a fost cel desfășurat între Irak și Kuweit, în 1990. Criza din Golf a început la 2 august 1990, când Saddam Hussein a invadat Kuweit-ul. Irakul a pretins dintotdeauna că emiratul Kuweit este o creație artificială a coloniștilor sp că nu trebuie să existe ca stat separat. Pentru invadarea Kuweit-ului au existat rațiuni economice și politice profunde. Irakul fusese devastat din punct de vedere economic prin cei 8 ani de război cu Iranul. Avea o datorie externă de 80 miliarde de dolari, care creștea anual cu 10 miliarde. În același timp Irakul era așezat alături de o mină de aur – Kuweit, cu mari resurse de petrol și o populație redusă ca număr. Astfel, preluarea acestuia părea o soluție pentru problemele economice ale Irak-ului.
Din punct de vedere politic, Saddam Hussein era îngrijorat de securitatea Irak-ului, considerând că toată lumea era pusă să-i submineze țara. Saddam a greșit. O serie de rezoluții ONU au aplicat doctrina securității colective împotriva Irak-ului, iar un argument pentru felul în care s-au desfășurat lucrurile îl constituie acela că totul s-a făcut pentru petrol. Exporturile de petrol au făcut din Golf o regiune extrem de importantă.
Anul 2001 a fost marcat de atacul terorist asupra New York-ului, urmat de atacarea grupărilor religioase talibane din Afganistan de către o coaliție internațională condusă de SUA. Operațiunile militare internaționale au continuat în Afganistan în anii 2002 – 2003, fără a se putea cunoaște data încheierii acestora. Anul 2002 a cunoscut la nivel mondial 37 de războaie, toate fiind în principiu războiae civile, dar implicând adesea și forțe aparținând altor state.
La rândul său, anul 2003 a cunoscut episodul militar al atacării preventive a Irakului, ce s-a constituit într-una din primele materializări ale conceptului atacului preventiv enunțat de noua Strategie de Securitate Națională a SUA, dată publicității la 20 septembrie 2002. Efectele acestui episod au fost triple. Pe de o parte, al a condus la înlăturarea regimului opresiv, de dictatură militară, alui Saddam Hussein. Pe de altă parte, el a „inflamat” o regiune și așa deosebit de sensibilă și a repus în discuție tensiunile pe un plan mai larg dintre lumea musulmană și Occident. Nu în ultimul rând, ideea de „atac preventiv” a creat un precedent potențial periculos, deoarece și alte state ar putea invoca în viitor un asemenea argument pentru a justifica recurgerea la folosirea forței.
Aceste conflicte au generat o serie de consecințe, deloc neglijabile, între care producerea de victime în rândurile civililor, chiar dacă acest lucru îmbrăcat explicația aparent obiectivă a „victimelor colaterale”. Din 1990 circa 4 milioane de oameni au pierit în războaie, 90% dintre ei fiind civili. Pe de altă parte, peste 18 milioane de oameni din întreaga lume și-au părăsit locuințele sau țările de origine din cauza conflictelor. În conflictele armate din perioada de după 1990 între 65 – 90% dintre victime au fost victime civile, respectiv necombatanți (din care 35% au fost femei și barbați sub 16 ani sau peste 50 de ani). Aceste confruntări au condus la amenințări implicite sau explicite de către anumite grupuri de interese sau chiar de către unele autorități centrale, scopurile acestor tipuri de conflicte fiind mai puțin militare și mai mult orientate spre scopuri și interese ale unor comunități locale; creșterea riscului înarmării și implicării copiilor în operațiuni de tip militar; creșterea volumului comerțului internațional cu arme convențional, în special arme mici și ușoare, și „migrarea” acestora spre noi agenți conflictuali, adesea nedispuși să respecte regulile de export internațional în domeniu; creșterea riscului utilizării (mai ales în scopuri teroriste) a substanțelor radioactive, substanțelor biologice sau chimice.
Contextul internațional a început să fie caracterizat de o serie de conflicte, între care pregnante sunt cele etnice, care s-au manifestat în fosta iugoslavie, după dezintegrarea acesteia în 1991, conflicte determinate de sărăcie, cum a fost genocidul produs în 1994, în Rwanda, unde oamenii vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași culoare a pielii, însă existau deosebiri de statut social între populația tutsi și cea de etnie hutu, care s-a soldat cu uciderea a peste trei sferturi de milion de tutsi. Totuși conflictele din Orientul Mijlociu, sfâșiat de lupte vreme de jumătate de secol, reprezintă, poate, conflictul regional cel mai cunoscut în lume, generat de o serie de factori, între care naționalismul, religia, și politica balanței de putere în zonă.
La originea multor conflicte s-au aflat conducerea ineficientă, corupția, abuzul de putere, instituțiile lsabe și lipsa de răspundere care au erodat credibilitatea statelor și au condus la insecuritate regională. Din acest punct de vedere, în prezent mai multe țări și regiuni riscă să fie prinse într-o spirală a conflictului, insecurității și sărăciei.
2. Noile amenințări la adresa securității mondiale
Europa n-a fost niciodata atât de prosperă, atât de sigură și nici atât de liberă. Violența din prima jumătate a secolului XX a fost abandonată în favoarea unei perioade de pace și stabilitate fără precedent în istoria Europei.
Cu toate acestea însă, Europa încă întâmpină amenințări și schimbări privitoare la securitate. Izbucnirea conflictului din balcani a reamintit faptul că războiul nu a dispărut de pe acest continent. În ultimul deceniu nici o regiune din lume nu a rămas neatinsă de conflicte armate. Cea mai mare parte din aceste conflicte au avut loc mai degrabă în interior decât între state și cea mai mare parte dintre victime au fost civili.
Fluxul pieței și investițiilor, dezvoltarea tehnologiei și creșterea democrației au adus libertatea și prosperitatea multor oameni. Alții au perceput globalizarea ca o cauză a frustrărilor și a nedreptății. Înmulte din regiunile în dezvoltare, sărăcia și bolile cauzează suferințe de nespus și dau motive de presiuni asupra grijilor privind securitatea. Aproape 3 miliarde de oameni, umătate din populația lumii, trăiește cu mai puțin de 2 euro pe zi. 45 de milioane mor anual de foame și malnutriție. Africa este azi mai săracă decât era acum 10 ani. în multe cazuri, decăderile economice sunt legate de problemele politice și conflicte violente.
Securitatea este o pre-condiție a dezvoltării. Conflictele nu doar distrug infrastructuri, incluzând aici infrastructura socială, de asemenea încurajează criminalitatea, împiedică investițiile și fac activitatea economică normală imposibilă. Agresiunea la scară largă împotriva oricărui stat membru este acum improbabilă. Totuși, Europa primește noi amenințări care sunt mai diverse, mai puțin vizibile și mai puțin previzibile.
Terorismul pretinde costuri mari, caută să submineze libertățile și toleranța societășii și reprezintă o amenințare strategică în creștere asupra întregii Europe. În expansiune, mișcările teroriste sunt bine finanțate, conectate la rețele electronice și doritoare să folosească violența fără limită pentru a cauza victime multiple. Cel mai actual val de terorism este cel mondial în scopul său și este legat de extremismul religios. El se naște din cauze complexe care includ presiunile modernizării, crizele culturale, sociale și politice.
Europa este atât o țintă cât și o bază pentru acte de terorism, iar baze logistice ale celulelor Al-Qaeda au fost descoperite în Marea Britanie, Italia, Germania, Spania și Belgia.
Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă, alături de terorism, una dintre cele mai mari potențiale amenințări a securității. Tratatul internațional care controlează regimul și exportul acestora a încetinit răspândirea armelor de distrugere în masă și sistemul lor de distribuție. Acum intrăm într-o nouă și periculoasă perioadă care crește posibilitatea de răspândire a acestora în special în orientul Mijlociu.
Conflictele regionale, ca acelea din Kashmir sau Peninsula Coreană au impact asupra intereselor Europei în aceeași măsură ca și conflictele de lângă casa, iar peste toate se situează cele din Orientul Mijlociu. Aceste conflicte amenință minoritățile, drepturile și libertățile fundamentale ale omului și pot conduce cu ușurință la extremism, terorism și oportunități pentru crima organizată.
Eșecul statelor (failed states) – guvernarea defectuasă, corupția, abuzul de putere, instituțiile slabe și lipsa de răspundere, precum și conflictele civile erodează statele din interior. Somalia, Liban și Afganistanul sub talibani sunt cele mai cunoscute exemple. Colapsul statelor poate fi asociat cu amenințările evidente, precum crima organizată sau terorismul. Eșecul statelor este un fenomen alarmant care subminează guvernarea globală și se adaugă la instabilitatea regională.
Crima organizată. Această amenințare internă asupra securității Europei are o dimensiune externă importantă: traficul de droguri, traficul de ființe umane, emigrarea ilegală, etc. sunt des asociate cu slăbiciunea sau eșecul statelor. Veniturile din droguri, din piața bijuteriilor, din cherestea și arme mici alimentează conflicte în alte părți ale lumii. Toate aceste activități subminează atât statul de drept cât și însăși ordinea socială. 90% din heroina din Europa provine din macii crescuți în Afganistan, unde piața drogurilor finanțează arme private. Cea mai mare parte di ea e distribuuită prin rețelele criminale balcanice care sunt, de asemenea, responsabile pentru 200 000 din cele 700 000 de femei victime ale traficului de ființe umane din lume.
Ca răspuns la amplificarea numărului coflictelor și a creșterii riscurilor terorismului internațional a devenit clar că democrația secolului XXI trebuie să includă și asigurarea unui cadru mondial de coexistență pașnică.
Democrația, guvernarea eficientă și respectarea legilor, în calitate de noi principii ale securității globale, presupun ca relațiile dintre state să țină cont de existența unor interese divergente, fără a face apel la utilizarea forței ca metodă de rezolvare a conflictelor.
După 1990, dar mai ales odată cu începutul secolului XXI, prevenirea conflictelor și asigurarea păcii mondiale au fost și continuă să rămână prioritățile forumurilor Organizației Națiunilor Unite, ale Grupului G-8, ale Uniunii Europene sau ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). Numai în anul 2000 problemele securității globale au constituit prioritatea agendelor de lucru a trei conferințe ONU și a mai multor conferințe internaționale.
Contracararea noilor amenințări presupune o nouă resolidarizare a statelor lumii în toate domeniile, prin stabilirea unor forme de acțiune conjugată a tututror națiunilor care împărtășesc interese și valori comune.
3. Terorismul internațional – amenințare la nivel global
Există opinia conform căreia la originea prăpastiei ce separă conduita europeană de cea americană în privința apărării stă absența la nivel european, a unei percepții comune a pericolelor și amenințărilor la adresa securității, respectiv la amenințarea contemporană ccea mai gravă – terorismul. La 4 septembrie 2001, cu doar câteva zile înainte de atacurile teroriste din 11 septembrie de la New York și Washington, UE adoptase o rezoliție asupra terorismului, însă o serie de factori precum libertatea de mișcare în cuprinsul Europei unite, sistemele polițienești și judiciare insuficient coordonate, sistemele deschise de azil și imigrare, fac din UE un spațiu vulnerabil la terorism. După 11 septembrie UE a adoptat un pachet de măsuri cu caracter antiterorist, ce includea plasarea terorismului în capul listei de amenințări la adresa securității, o listă de oerganizații considerate teroriste, un plan de acțiune pentru combaterea terorismului, instrumente legislative pentru suprimarea finanțării terorismului și întărirea securității aeriene. Dar toate acestea nu au putu împiedica producerea la MAdrid în 11 martie 2004 a unuia din cele mai grave atentate teroriste din istoria postbelică a Europei. Aceasta probabil și pentru că UE avea în vedere, probabil, „vechiul” terorism, intern și mai puțin „noul” terorism, transnațional, bazat pe celule active, grupuri afiliate și rețele de sprijin al cărui ecponent îl reprezintă gruparea teroristă Al-Qaeda.
Terorismul e la fel de vechi precum omenirea însă diferențele sunt majore între ceea ce reprezintă acesta în trecut și ce impact produce astăzi. În trecut, victima tipică a terorismului era un împărat sau un rege, un președinte, un general sau cel puțin un membru al guvernului. de fapt, teroriștii contramandau un atac cu scopul de cruța vieți nevinovate, pentru că uciderea la întâmplare era considerată atât imorală cât și lipsită de înțelepciune din punct de vedere politic. Mulți dintre teroriștii de azi nu au astfel de inhibiții.
Astăzi, grupările islamice extremiste precum Al-Qaeda s-au deplasat la avangarda terorismului global. Conform CIA, Al-Qaeda sau grupările afiliate ei operează în 68 de țări pe cuprinsul globului. Și de la atacurile din 11 septembrie 2001 din New York și Washington, care reprezintă cel mai spectaculos succes al lor de până atunci, alte atacuri s-au petrecut în Maroc, Tunisia, Spania, Indonezia, Filipine, Turcia, Arabia Saudită, Cecenia, Irak și Rusia, toate după 11 septembrie. Potrivit lui Osama bin Laden și altor lideri, Al-Qaeda este motivată de tradiția islamică a jihad-ului, sau războiul sfânt, de apărare a credinței împotriva necredincioșilor. Ei se văd angajați într-o luptă la nivel global împotriva unui inamic corupt și opresiv, Vestul. Teroriștii nu sunt, în ciuda unor concepții populare greșite, conduși spre terorism de propria sărăcie. Liderii și mulți dintre membrii grupărilor provin dintr-un context solid al clasei mijlocii iar alții, precum bin Laden, din familii foarte înstărite. Asta nu înseamnă că factorii sociali precum sărăcia sau deznădejdea nu radicalizează populația, dar propria foame nu duce neapărat spre violență politică. Multe dintre cele mai sărace națiuni au raportat puține acte de terorism sau deloc. De asemenea, nu este adevărat că terorismul apare în cele mai represive regimuri. Au fost foarte puține acte de terorism în Germania nazistă, Rusia stalinistă sau Irakul lui Saddam Hussein. Terorismul are nevoie de o cantitate sigură de libertate pentru a-și mobiliza forțele și a se organiza. El este sufocat într-un regim dictatorial, care el însuși practică o formă de terorism, dar care poartă uniforme și insigne.
Ne confruntăm cu una dintre cele mai periculoase perioade din istoria omenirii. pentru prima dată în toate timpurile, teroriștii, aceste grupări de oameni mici și imprevizibile, care se află parcă pretutindeni și nicăieri, fără stat și priponite doar propriei moralități, au un potențial de aface rău care depășește imaginația, cu arme de distrugere în masă care cad în mâinile lor. Civilizația va predomina – întotdeauna a fost așa – dar se poate să nu existe o victorie finală în războiul cu terorismul, care, într-o formă sau alta, va continua să existe atâta timp cțt vor exista conflicte pe Pământ.
3.1 Cauzele terorismului internațional
Terorismul internațional are cauze profunde, de ordin general, cum ar fi mizeria, prejudecățile și disperarea ce determinp anumite persoane să sacrifice vieți omenești, inclusiv pe a lor, în încercarea de a produce schimbări radicale, cât și imediate sau speciale, între care putem enumera conflictul israeliano-palestinian, conflictul dintre sărăcie și bogăție, existența unei unice superputero a lumii, conflictul între civilizații, conflictul între religii.
Conflictul israeliano-palestinian a devenit, pe parcursul timpului, un conflict cu o arie de răspândire mult mai largă, transformându-se într-un conflict arabo-israelian. El poate fi considerat principala cauză a alimentării terorismului internațional.
La origine acest conflict a vizat întemeierea unui stat israelian pe teritoriul palestinian și a fost generat de poziția duplicitară a Marii Britanii, care a promis sprijin arabilor, în primul război mondial în întemeierea unui stat palestinian în măsura în care țările arabe intrau în luptă împotriva Germaniei și Imperiului Otoman. Deși acestea au participat la lupte alături de Marea Britanie, aceasta din urmă nu și-a respectat promisiunile, dând câștig în acest joc dublu, evreilor, stabilind în favoarea acestora și în detrimentul populației arabe majoritare, prin celebra declarație Balfour, existența unui stat evreiesc chiar în Palestina spulberând promisiunile legate de independența populației arabe palestiniene prin crearea unu stat propriu.
Prin rezoluția ONU din 1948, la care s-a alăturat și Marea Britanie, sprijinea în principal crearea uni stat evreu și nu a unuia palestinian, Iar statul evreu nou apărut pe harta lumii a fost ulterior sprijinit și de SUA.
Acestea sunt motivele pentru care, față de aceste două state în special, poporul palestinian s-a manifestat și se manifestă în continuare prin atitudini și reacții ce pleacă de la respingere și ostilitate și capătă accente acute, de ură și răzbunare, concretizate în acte teroriste ce au loc aproape zi de zi împotriva acestor țări, dar șia intereselor lor în orice colț al lumii.
Conflictul între religii. Dintre tipurile de religii care se confruntă se poate vorbi despre o detașare a luptei între două religii cu ambiții globale: creștinismul – religia lumii occidentale, profet fiind Iisus și islamismul – religia lumii arabe, profet fiind Mohamed.
O cincime din omenire urmează islamul, cea mai expansionistă și probabil cea mai greșit înțeleasă religie de pe Pământ. Circa 1,3 miliarde de oameni – unul din 5 – acordă atenție chemării islamice în lumea modernă, îmbrățișând această religie cu o rată care o face cea mai expansionistă de pe Pământ, cu 80% de credincioși în prezent în afara lumii arabe. pentru aceștia Islamul este o legătură intimă personală cu același Dumnezeu venerat de Iudaici sau creștini, o sursă de putere și speranță într-o lume tulbure.
Așa cum versuri din Biblie pot fi scoase din context și transformate în crez al unei cauze fanatice, așa și Coranul poate fi distorsionat. Un vers care sfătuiește femeile să adopte o îmbracăminte și un comportament modest este de departe citit ca un sfat bun de pus în practică; alte interpretări îndreptățesc pe talibani să argumenteze întemnițarea femeilor afgane în propriile case. versurile care prescriu jihad, sau lupta, împotriva dușmanilor Domnului sunt privite ca de obicei cu înțelesul de luptă internă a fiecărui individ pentru puritate spirituală și luminare. Alâții descriu lupta aramată a lui Muhammad împotriva dușmanilor săi și dau radicalilor de azi un pretext, oricum îndoctrinați, pentru a purta un război sfânt împotriva necredincioșilor.
În lupta împotriva necredincioșilor, în rțndul musulmanilor, mai ales curentul șiit, se propocăduiește, cu rezultate înfricoșătoare, mitul sinuciderii active, susținându-se că a muri pentru a ucide un necredincios este forma cea mai înălțătoare a martiriului, răsplătită cu o generozitate chiar mai maere decât în cazul sacrificiului pe câmpul de luptă.
În fața acestor argumente, cu credința de neclintit că jertfindu-se, omorând necredincioși, va trăi veșnic în rai, fără a mai participa la judecata de apoi, teroristul luptător devine teroristul „kamikaze”, ce se transformă în martir.
Se poate vorbi, în aceste condiții, de declanșarea unui război mondial sfânt de către extremiștii adeăți ai fundamentalismului islamic care acționează deliberat pentru a-i atrage, la Jihad, pe musulmanii din întreaga lume.
Inamicul public nr. 1 în lume, Osama bin Laden îndemna la un jihad plin de atrocități, ură și violență, proclamând ca „trebuie să-i ucizi pe americani și pe aliații lorcivili și militari”, aceasta fiind o îndatorire a oricărui musulman.
Deviza sub care rebuie să se desfășoare această luptă înverșunată este, în principal, o deviză religioasă ce dă coerență și unitate lupteui sfinte, marcată de ideea supremă, suport al luptei împotriva necredincioșilor.
Unica superputere a lumii. S-ar putea crede că existența unei superputeri în lume, identificată cu SUA, ar putea fi considerată cel puțin o condiție favorizantă a diminuării terorismului internațional.După destrămarea URSS, SUA a rămas singura putere militară , economică și politică, bucurându-se astfel la începutul noului mileniu de o putere și preeminență neatinse nici de cele mai mari imperii din trecut.
Astzi SUA dețin o poziție hegemonică în lume, nemaiîntâlnită de la căderea Imperiului Roman. Având în vedere această poziție de lider ,ondial de necontestat, America intervine oriunde, chiar în forță, intervenție dictată de interesul american, argumentat de fiecare dată că veghează la pacea și ordinea mondială.
În numele misiunii pe care și-au asumat-o , nu numai de supraveghetor al păcii și securității internaționale, dar și promotor al modelării realităților lumii în conformitate cu valorile democrației și liberalismului, SUA urmăresc propria lor politică de ajutor sau ingerință, fără teamă de consecințe sau de împotriviri, păstrându-și alianțele care le convin și înlăturându-le pe acelea care nu deservesc îndeajuns politica americană.
În cazul războiului din Irak, nelegitim din punct de vedere al dreptului internațional, SUA a ignorat poziția Franței și Germaniei care s-au opus războiului, șubrezind oarecum și alianța atât de firească și aproape naturală cu UE. europa va fi întotdeauna aliatul și partenerul SUA, dar nu va fi supus.
toate aceste atitudini au generat nu de puține ori amnimozități care, în diverse împrejurări, ajung până la resentimente, ură sau dușmănie, alimentând astfel forțe extremiste în acțiunile lor împotriva Americii și a intereselor lor, oriunde în lume.
În conștiința majorității comunității internaționale, antipatia față de „leadership” depășește cu mult simpatia. Aceastp antipatie crescândă poate constitui suportul unor energii negative colective ce pot fi puse ușor de către forțele extremiste în slujba terorismului internbațional.
America trebuie să înțeleagă că promovarea valorilor americane, superioare de altfel, nu se fac de pe poziții de forță, sau prin impunerea lor, ci, dimpotrivă, printr-un proces firesc, de acceptare voluntară a acestora de către întreaga comunitate internațională. în relația cu lumea islamică se va decide calitatea vieții noastre viitoare, a tuturor, astfel că alegerea modului în care rezolvăm aceste conflicte, trebuie să fie o alegere care reclamp inteligență, capacitate de a înainta propuneri în plan politic și o mare încredere în perspectivele conviețuirii pașnice a popoarelor.
3.2. Formele terorismului internațional
Unii occidentali, printre care și președintele Bill Clinton, au argumentat faptul că Occidentul nu trebuie să aibă probleme cu Islamul, ci doar cu islamiștii extremiști violenți. Însă patrusprezece secole de istorie demonstrează contrariul. Relațiile între Islam și creștinism, deopotrivă ortodox și occidental, au fost deseori furtunoase.
Terorismul, în manifestarea sa violentă, poate să îmbrace mai multe forme, în funcție de diverse motive, însă ne vom opri doar asupra acelor aspecte ale terorismului care ne rețin atenția.
Terorismul politic și religios. La bază, terorismul este un concept fundamental și inerent politic. el reperzintă forma cea mai violentă a luptei politice.
Dacă inițial terorismul politic aea în vedere acțiuni revoluționare, asăzi, terorismul îmbracă acut forma terorismului de stat, guvernele implicțndu-se activ în finanțarea și comandarea unor acțiuni teroriste, în protecția oferită teroriștilor și organizațiilor teroriste, astfel de state complice la acțiunile teroriste fiind considerate finanțatori ai terorismului internațional.
Acest tip de terorism de stat, sprijinit de autorități, reprezintă un război mascat în care state mai slabe pot să înfrunte statele mai mari, mai puternice, folosindu-se de grupări și baze teroriste, solid organizate și înarmate, cu puternică forță financiară sau militară, care prin tehnici și metode specifice, imprevizibile, uneori imposibil de anticipat sau de contracarat, lovesc primitiv și necruțător, neașteptat și fulgerătot, în locuri sau zone populate, secerând zeci, sute sau mii de vieți omenești din statele țintă, asigurând astfel publicitatea și răsunetul acțiunilor revendicative.
Terorismul religios desemnează în esență un terorism sub semnul și în numele unei religii. Conflictul între religii este punctul de pornire a terorismului religios, care se interferează cu terorismul politic, cu cel de stat. COnflictele între religii au devenit treptat conflicte între statele care erau reprezentate de aceste religii.
Creștinismul și Islamismul, două religii ale lumii contemporane cu ambiții globale prin numărul de adepți și prin forța credinței pe care o transmit credincioșilor lor, au intrat în conflict datorită unor premise false constând în ceea că există adevăruri absolute pe care fiecare le deține, în detrimentul religiei potrivnice, precum și datorită faptului că fiecare dintre acestea era încorsetată într-o organizație, sau doctrină, fiecare organizație religioasă având tendința să vadă în celălalt un dușman care trebuie înffrânt. În cest fel se uită un lucru esențial, anume că religia, oricare ar fi ea, nu se poate impune prin forța armelor, ci numai prin forța convingerilor.
Utilizarea de atacuri sinucigașe cu o frecvență tulburătoare, de neimaginat, demonstrează războiul total, până la sacrificiul de sine, până la martirizare, caracterizează terorismul religios.
Terorismul și crima organizată. Ceea ce apropie terorismul de crima organizată este existența unui grup infracțional organizat ce acționează după stabilirea în prealabil a rolului fiecărui ubiect. De altfel, legătura este indisolubilă, ca de la parte la întreg, actele de terorism fiind incluse în sfera mai largă și mai cuprinzătoare a conceptului de crimă organizată.
Elementul care apropie și mai mult terorismul de crima organizată îl constituie procurarea de fonduri indispensabile conceperii, organizării și finalizării acestor acte. Astfel, prin traficul de droguri, de arme, prin spălarea de bani, prin trafic de persoane, prin răpiri, furturi și prin alte asemenea activități sunt obținute fonduri care apoi sunt investite în organizarea activităților teroriste.
Răspândirea capacităților militare este consecința dezvoltării economice și sociale globale. Așa cum devin mai bogate din punct de vedere economic, Japonia, China și alte țări asiatice vor deveni mai puternice și din punct de vedere militar, iar societățile islamice vor proceda eventual la fel. În ultimele decenii ale secolului XX, multe națiuni non-occidentale achiziționează arme sofisticate prin transferuri de la societățile occidentale, proces care va continua probabil și în secolul XXI.
Timpul, eforturile și cheltuielile cerute pentru a dezvolta o capacitate militară convențională de primă clasă au procurat un stimulent nemaipomenit pentru ca statele non-occidentale să urmeze alte căi de contrabalansare a puterii militare convenționale occidentale. Drumul cel mai scurt este achiziționarea armelor de distrugere în masă și a mijloacelor folosite pentru a le lansa, a promovării traficului de droguri și ființe umane pentru producerea de fonduri destinate susținerii actelor teroriste.
Capitolul IV
ORDINEA INTERNAȚIONALĂ DIN PERSPECTIVA
COOPERĂRII MULTINAȚIONALE
1. Organizații și instrumente juridice în lupta împotriva terorismului
Sfârșitul Războiului Rece, consfințit prin întâlnirea între președinții american și sovietic – George Bush și Mihail Gorbaciov – din Malta, în decembrie 1989 și consemnat formal la summit-ul Conferinței de Securitate și Cooperare în Europa, de la Paris, 1990 era de așteptat a aduce o diminuare a fenomenului terorist, dat fiind faptul că înfruntarea între cele două blocuri se încheiase, iar state care altădată găseau justificări actelor de terorism și chiar le sprijineau, acum le condamnau în mod deschis. Cu toate acestea însă, astazi, parcă mai mult ca oricând, terorismul reprezintă o provocare grea pentru întreaga comunitate internațională.
Sfărșitul secolului XX a dus la reorientarea motivației terorismului, de la latura ideologică către cea etnică și religioasă. terorismul de astăzi, domestic sau internațional, nu are o orientare politică clară, fie e de extremă stânga sau dreapta. Din ce în ce mai des, organizațiile teroriste comit atentate în numele religiei sau al separatismului etnic. Preocuparea pentru crearea unui cadru legal pentru lupta împotriva terorismului s-a manifestat abia în sec. XX. Organizațiile internaționale regionale s-au străduit să se adreseze manifestărilor teroriste prin negocierea unor convenții multilaterale. printre aceste organizații s-au numărat Consiliul Europei, Uniunea Europeană, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, etc.
Organizația Națiunilor Unite (ONU)
Creată la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ONU avea ca principal obiectiv salvarea generațiilor viitoare de flagelul războiului, precum și respectarea drepturilor fundamentale ale omului, a obligațiilor rezultate din tratate și alte surse ale dreptului internațional.
După atentatele de la 11 septembrie 2001 s-a simțit tot mai acut necesitatea definirii cât mai cuprinzătoare a terorismului, în cadrul unei convenții multilaterale acest lucru oferind posibilitatea acționării împotriva oricărei forme de manifestare a violenței. Înțelegerea acestui fapt a dus la crearea unui Comitet ad-hoc privind terorismul, comitet a cărui principală îndatorire este elaborarea unui proiect de convenție generală și cuprinzătoare împotriva terorismului, tocmai pentru a umple golurile lăsate de sistemul existent.
Până în prezent, activitatea ONU în domeniul combaterii terorismului s-a concretizat în încheierea a 12 convenții multilaterale și numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate privind acest fenomen.
În 1996, Adunarea Generală a ONU adoptă rezoluția 51/210 din 17 decembrie, prin care decidea crearea unui Comitet ad-hoc pentru elaborarea unei Convenții internaționale pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozibil și, ulterior, a unei Convenții pentru suprimarea actelor de terorism nuclear, pentru a suplimenta cadrul legal deja existent.
Convenția pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozibil, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 52/164 din 15 decembrie 1997, avea rolul de a stabili standardele cooperării internaționale în ceea ce privește incidentele ce implică utilizarea ilegală și intenționată a explozibililor în locurile publice cu intenția de a ucide sau a acauza răni serioase sau de a distruge.
Consiliul Europei
Structura și principiile după care funționează Consiliul îi permit să acționeze în lupta împotriva terorismului prin oferirea de instrumente juridice și completarea cadrului legislativ internațional prin adoptarea de convenții internaționale, precum și prin monitorizarea respectării drepturilor omului și evitarea comiterii de abuzuri.
Convenția europeană pentru reprimarea terorismului a fost adoptată la 27 ianuarie 1977 la Strasbourg. Scopul Convenției era acela ca prin completarea sau modificarea acordurilor de extrădare sau asistență existente între statele membre să fie un sprijin pentru lupta împotriva terorismului, apilcabilă în situația unor persoane acuzate a fi comis acte teroriste.
Dup 11 septembrie 2001, dezbaterile și luările de poziție față de chestiunea terorismului s-au intensificat mai mult ca oricțnd și pentru prima dată exista posibilitatea realizării unui consens la nivel internațional.
În ziua următoare comiterii atentatelor de la New York și Washington, la 12 septembrie 2001, Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei a adoptat Declarația privind lupta împotriva terorismului internațional. prin acest document, Consiliul condamna cu hotărâre atacurile teroriste de o violență fără precedent comise împotriva poporului american, exprimându-și solidaritatea cu acesta, propunând organizarea unei întâlniri extraordinare la 21 septembrie 2001 în care să fie dezbătute o serie de probleme, între care, revigorarea luptei împotriva terorismului prin cooperare mai strânsă cu organismele internaționale, revizuirea Convenției din 1977. Această întrunire a avut ca urmare adoptarea a două documente, Rezoluția 1258 din 26 septembrie 2001 și Recomandarea 1534 din aceeași zi.
Rezoluția 1258 sublinează necesitatea unui nou tip de reacție în fața amenințării teroriste, acționând împotriva rădăcinilor adânci, economice, sociale, politice sau religioase ale acestuia și care să urmărească pedepsirea prin justiție a celor vinovați, nu doar răzbunarea. Rezoluția avea în vedere și un răspuns militar, însă cu îndeplinirea unor condiții, respectiv să aibă obiective bine definite, se evite uciderea civililor, să respecte prevederile dreptului internațional.
Recomandarea 1534 cuprindea recomandările adresate statelor membre de a ratifica toate convențiile referitoare la lupta împotriva terorismului, a Tratatului de la roma referitor la crearea Curții Penale Internaționale, precum și cooperarea între state și a acestora cu alte organisme internaționale, UE, OSCE pentru a garanta coerența și eficiența acțiunilor Consiliului Europei împortiva terorismului.
Faptul că, înainte de toate, Consiliul Europei reprezintă o organizație în care toate statele membre s-au angajat în respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a principiilor democratice și a statutului de drept, a facilitat adoptarea unei poziții comune în ceea ce privește combaterea fenomenului internațional numit terorism. Chiar dacă era lipsit de mijloace de acțiune pe plan operațional, Consiliul Europei a dezvoltat latura preventivă a luptei împotriva terorismului, iar prin documentele care au caracter obligatoriu pentru statele membre odată cu ratificarea lor, Consiliul Europei a acționat și în planul pedepsirii terorismului, acoperind astfel un spectru larg de combatere a acestei amenințări la securitatea internațională.
OSCE
Ca organizație de securitate se înțelege cu ușurință că OSCE deține un rol important în combaterea terorismului și veghează constant la consolidarea securității internaționale.
În decembrie 1994, la summit-ul de la Budapesta, CSCE a decis să se transforme, la 1 ianuarie 1995, în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. La 19 noiembrie 1999 s-a ținut la Instambul un summit al OSCE, având drept rezultat un nou tratat pentru dezarmare, respectiv Carta pentru Securitatea și Prevenirea Conflictelor, marcând mai ales că statele participante sunt responsabile pentru cetățenii lor și responsabile unele în raport cu altele de aplicarea angajamentelor lor trecute. Aceste angajamente reprezintă o reușită comună și în consecință sunt subiectele unor preocupări imediate și legitime ale tuturor statelor participante.
Până la 11 septembrie 2001, toate documentele adoptate în cadrul acestei organizații aveau, în linii generale, același conținut, punând accent pe condamnarea acestor acte de violență, indiferent de cine le comite, specificând că nimic nu le justifică și reiterând, în fiecare document necesitatea intensificării eforturilor pentru eradicarea acestui fenomen.
După 11 septembrie 2001, lupta împotriva terorismului a fost accelerată, a prins un contur mai bine definit și consistență. În acest sens, OSCE a adoptat Planul de acțiune pentru lupta împotriva terorismului, în decembrie 2001, identificând o serie de măsuri necesare pentru atingerea îndeplinirea obiectivului, de combatere a terorismului internațional, între care întărirea legislației naționale împotriva terorismului, sprijin în aplicarea legii și lupta împotriva crimei organizate, suprimarea finanțării terorismului.
Angajamentele OSCE urmpresc, în principal, eliminarea cauzelor terorismului prin promovarea valorilor democratice, a statului de drept și drepturilor libertăților fundamentale ale omului, bazate pe principiul că o amenințare la adresa oricăreia dintre aceste valori reprezintă o amenințare la adresa securității internaționale.
2. Obiective strategice pentru securitatea europeană
Față de noile provocări la adresa securității Europei poate aduce, atțt direct, cât și indirect, un plus de stabilitate, deoarece riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ.
Explicația acestei evoluții rezidă în două aspecte: interesele și obiectivele de securitate actuale ale statelor europene nu sunt generatoare de stări conflictuale, dimpotrivă ele favorizează cooperarea și solidaritatea; iar mediul de securitate internațional este influențat pozitiv de procesele de integrare europeană și euroatlantică, în fapt de extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și economiei de piață, în contextul adâncirii colaborării regionale.
Față de amenințările de tip nou la adresa securității, Uniunea Europeană poate răspunde prin trei obiective strategice:
– pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou. Acest răspuns a inclus pachetul de măsuri antiteroriste adoptat după 11 septembrie 2001, adoptarea mandatului de arestare european, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă și asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile din Balacani, Afganistan, Timorul de Est și Africa (Republica Democrată Congo). Identificarea unor răspunsuri la noile amenințări trebuie să pornească de la faptul că acestea survin adesea la mari depărtări, sunt mai dinamice și mai complexe. De aceea liniile de apărare vor trebui de multe ori să se afle în strinătate. Caracterul dinamic va necesita mutarea accentului pe prevenirea crizelor și a amenințărilor. Caracterul complex va necesita și soluții pe măsură care vor include controlul exporturoilor, presiuni econoice, politice sau chiar militare. Uniunea Europeană dispune de toate instrumentele pentru adoptarea unor astfel de soluții complexe.
– asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată. Aceasta va implica extinderea zonei de securitate din jurul Europei și asigurarea că statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine guvernate. Acest obiect va implica, totodată, continuarea și dezvoltarea implicării Europei în soluționarea conflictului arabo-israelian;
– crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism eficace. Într-o lume caracterizată de globalizare (amenințări globale, piețe globale, mijloace mass-media globale), securitatea și prosperitatea depind de existența unui sistem multilateral eficace. De aceea, unul dintre obiectivele Uniunii Europene trebuie să fie dezvoltarea unei societăți internaționale puternice, caracterizate de existența unor instituții internaționale eficiente, precum și de existența unei ordini internaționale bazate pe respectarea legilor, în primul rând a principiilor înscrise în Carta Organizației Națiunilor Unite. Calitatea societății internaționale depinde de calitatea guvernelor ce o compun. Cea mai bună apărare pentru securitatea europeană este dată de existența unei lumi formate din state democratice bine conduse. De aceea, răspândirea bunei guvernări, combaterea corupției și a abuzului de putere, protejarea statului de drept și a drepturilor omului sunt cele mai bune mijloace de a întări ordinea mondială.
În acest context, un element important al acestei noi ordini internaționale este considerată a fi cooperarea transatlantică în cadrul NATO;
Pentru ca politica de securitate și apărare a Uniunii Europene să devină mai eficace este necesar ca Uniunea Europeană să devină mai activă în urmărirea obiectivelor sale prin mijloace civile sau militare, mai coerentă prin unirea eforturilor și prin asigurarea unității de comandă în caz de criză, mai capabilă prin alocarea unor resurse mai mari, evitarea duplicărilor, coordonarea mai bună a resurselor existente.
În realizarea obiectivelor sale de securitate și apărare Uniunea Europeană nu va putea face abstracție de necesitatea menținerii unor relații privilegiate cu SUA. În acelși timp însă, Uniunea europeanp va trebui să își dezvolte colaborarea cu alți actori importanți de pe scena mondială. În acest sens se or dezvolta relații strategice cu Rusia, Japonia, China, Canada și India, fără ca vreuna din aceste relații să aibă un caracter de exclusivitate.
Totodată, Uniunea Europeană va trebui să manifeste deschiderea necesară pentru dezvoltarea unor parteneriate active cu orice țară care îi împărtășește scopurile și valorile și care e gata să acționeze pentru apărarea cestora. prin această abordare Uniunea Europeană poate contribui semnificativ la realizarea unui sistem de securitate multilateral care să permită edificarea unei lumi mai prospere, mai echitabile și mai sigure.
Capitolul V
POZIȚIA ROMÂNIEI FAȚĂ DE SECURITATEA EUROPEANĂ
1. Contribuția României la securitatea europeană
Negocierile de aderare ale României la UE au fost deschise la 15 februarie 2000, iar primele capitole discutate au fost cele referitoare la relațiile externe și la politica externă și de securitate comună. Acestea au fost închise provizoriu încă din iunie 2000.
România are aceleași principii și se bazează pe aceeași orientare cu cea dezvoltată în UE în ceea ce privește politica externă și de securitate și sprijină, în baza tuturor acordurilor internaționale la care este parte, neproliferarea armelor nucleare, biologice și chimice.
În privința eforturilor europene în sfera securității și apărării pornește de la premisa că reprezintă o etapă superioară, necesară, în procesul de dezvoltare a capacității Uniunii Europene de a gestiona, prin mijloace militare și nemilitare, crizele survenite pe continentul european și în vecinătatea acestuia. De asemenea, România apreciază ca necesară menținere complementarității acestui produs cu cel al dezvoltării Alianței Nord-Atlantice, astfel încât apărarea europeană să nu se constituie într-un element de contrapunere la efortul euroatlantic de apărare.
România a apreciat că participarea timpurie la PESC poate constitui o oportunitate importantă de pregătire a țării noastre pentru aderarea la UE în etapa premergătoare acesteia, iar participarea la PESA, o continuare firească a participării la PESC.
România s-a pronunțat pentru evitarea creării unor structuri separate în cadrul Alianței Nord-Atlantice. În concepția României, cadrul de dezvoltare a PESA ar trebui să fie principiile de cooperare NATO-UEO-UE adoptate de Consiliile Nord-Atlantice de la Berlin în 1996, Washington 1999 și Bruxelles 2002.
Șansele cristalizării proiectului Europei securității și apărării devin cu atât mai mari cu cât construcția europeană în domeniu se conturează ca rezultat al efortului comun al tuturor statelor membre sau candidate ale Uniunii Euroepne.
Aât în faza de pre-aderare a României la UE, cât și ulterior acestei faze, o problemă delicată legată de PESA va fi poziționarea sa față de cele trei grupări existente în cadrul actualilor membri ai UE privind elaborarea unei politici de apărare:
– grupul pro-atlantic (Marea Britanie, Olanda, Portugalia și, până în 2003, Spania);
– grupul pro-european (Franța, Germania, Belgia, Luxembrug și, din 2004, Spania;)
– grupul neutru (Austria, Finlanda, Irlanda, Suedia, Danemarca), România trebuind sp aleagă între alăturarea la grupul pro-atlantic sau la cel pro-european, în funcție de criterii pur pragmatice, vizând interesele sale pe termen mediu și lung.
Implicarea României în PESA se poate realiza prin multiple forme și mijloace care constau în consultări periodice pe probleme ale securității europene; participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionarea aspectelor militare și civile ale crizelor; implicarea în activitățile curente ale organismelor UE cu atribuții în sfera securității, participarea la sesiunile Adunării UEO; participarea la exercițiile și operațiunile de gestionare a crizelor conduse de UE.
Armata română a participat la nenumărate operațiuni de menținere a păcii încă din 1991, în IFOR/KFOR în Bosnia și Herțegovina sub conducerea NATO. în Kosovo, precum și mult mai actual pe fronturile din Afganistan și Irak. Totodată, România a participat și la o serie de operațiuni de menținere a păcii și de pbservare ale ONU, KFOR, SFOR și OSCE. Astfel, armata română a dovedit că dispune de calitățile necesare transpunerii în practică a politicii europene de securitate și apărare, respectiv interoperabilitate, flexibilitate și mobilitate.
În ceea ce privește relația NATO-UE, România trebuie să-și mențină complementaritatea între cele două organizații, fiind capabilă astfel să particpe la operațiuni de menținere a păcii în cadrul PESA și la orice alte operațiuni militare în cadrul NATO.
România poate să se constituie într-un factor activ al implementării PESA prin resursele umane și logistice de care dispune, precum și prin experiența acumulată în cadrul cooperării militare în plan regional.
CONCLUZII
Nici o analiză actuală asupra securității mondiale, apărării colective sau asupra amenințărilor care se îndreaptă spre acestea, cum ar fi terorismul internațional, crima organizată, armele de distrugere în masă sau traficul de droguri ori de ființe umane, nu poate să le separe pe unele de altele, toate fiind inseparabile legate, și, de asemenea, nu poate face abstracție de momentul 11 septembrie 2001 care, practic, a împărțit lumea în două: perioada anterioară 11 septembrie și cea care a urmat acestui tragic eveniment. Și înainte de 11 septembrie au existat atentate teroriste, însă impactul mondial produs de acestea a fost covârșitor. Și asta datorită producerii lui, chiar în inima Americii, lovind simbolurile ei de mare putere economică și militară. World Trade Center și Pentagon, precum și datorită efectului – un cutremurător mascaru soldat cu peste 3000 de victime. impactul a fost atât de puternic încât se poate crede că nici chiar teroriștii înșiși nu sperau la un asemenea rezultat, reprezentând cel mai spectaculos succes al lor de până atunci.
Din a doua zi, SUA a declarat război terorismului, declarând că la teroarea totală se răspunde cu un război total, au adoptat o serie de rezoluții privind eliminarea terorismului internațional, s-au întomit liste cu organizații considerate teroriste, însă toate acestea nu au putut împiedica producerea, la 11 martie 2004, la Madrid, a unuia dintre cele mai sângeroase atacuri teroriste din instoria Europei.
Toate aceste situații nefericite au demonstrat că lupta cu acest flagel este cu atât mai dificilă cu cât ea nu este purtată împotriva unor persoane. Terorismul a devenit un fenomen mondial, iar teroriștii sunt pretutindeni și nicăieri. Lupta se poartă împotriva unor fantome, care se pot afla lângă tine sau pe cealaltă parte a globului însă există cu siguranță și sunt gata să lovească. A devenit un război al fiecăruia dintre noi cu teama că în orice moment te poți afla la locul ales drept umrătoarea țintă.
Faptul că în secolul tehnologiei, al dezvoltării, informatizării, globalizării astfel de lucruri se pot petrece, demonstrează că în ambalajul libertății, democrației și al valorilor sociale pe care le promovîm și le susținem există o fisură. Aceasta încă permite pierderi de vieți omenești, nedreptate și ne învrăjbește pe unii împotriva altora.
Europa ca și Statele Unite au făcut eforturi deosebite în construirea și consolidarea unor valori, a unor puncte de vedere comune privitoare la securitatea tuturor, pe oricare continent s-ar afla. Dar acestea nu au fost suficiente, ele trebuie continuate, trebuie sepus efort continuu și permanent pentru ca astfel de atacuri sângeroase să nu mai aibă loc. Nu mai trebuie să fim zguduiți de astfel de cruzimi pentru a înțelege că niciodată nu trebuie să spunem că am făcut destul. Doar împreună se pot obține rezultate semnificative.
Uniunea europeană are o responsabilitate tot mai mare în lume, ca urmare a poziției sale, tradiției sale de apărătoare a păcii și drepturilor omului, precum și intereselor sale în direcția unui mediu stabil. Ea trebuie să-și poată asigura o capacitate proprie de apărare, pentru aputea contribui activ la menținerea echilibrelor regionale și la lupta împotriva pericolelor internaționale majore.
La granițele Europei, și câteodată chiar în interior, există tensiuni și pericole, amenințări dintre cele mai diverse și neașteptate la adresa păcii și securității a milioane de oameni. În consecință, Europa are datoria de a-și asuma rolul corespunzător puterii sale economice, a valorilor democratice și morale pe care le promovează, datoria pe care oricare dintre noi trebuie să o simtă în fața conflictelor care tulbură umanitatea, aceea de a fi aducător al păcii și înfăptuitor al dreptății. Europa nu se mai poate sustrage multă vreme de la necesitatea de a dezvolt o politică de securitate mai activă. Politica apărării comune trebuie să devină o politică a Uniunii.
LISTĂ BIBLIOGRAFICĂ
I. Cursuri, studii, tratate
– Defarges, Moreau Philippe – Instituțiile europene, Editura Amarcord, Timișoara, 2000
– Diaconu, Dumitru Vrigil – Terorismul internațional, Editura All Beck, București, 2004
– Fuerea, Augustin – Manualul Uniunii Europene, Ediția a II-a, editura Universal Juridic, București, 2004
– Gâlea Ion, Dummitrașcu Mihaela Augustina, Morariu cristina – Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, Editura All Beck, București, 2005
– Gerbert, Pierre – Apărarea comună și problemele instituționale, în „Apărarea Europei” – coord. Raoul Girardet, Editura Institutul European, București, 2005
– Huntington, Samuel P. – Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997
– Jura, Cristian – Terorismul internațional, – Editura All beck, București, 2004
– Nye, S. Joseph, Jr. – Descifrarea conflictelor internaționale, teorie și istorie, Editur Antet, București, 2005
– Odom, E. William – NATO în viitor, CASA NATO – Occasional papers, NATO – o nouă viziune, Nr. 1, 2003
– Parmentier, Gustave – Alianața Atlantică și apărarea europeană, în „Apărarea Europei” – coord. Raoul Girardet, Editura Institutul European, București, 2005
– Pond, Elizabeth – Renașterea Europei, Editura Pandora – M, Târgoviște, 2003
– Prodi, Romano – O viziune asupra Europei, Editura Polirom, București, 2001
– Smith, Karen – Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, București, 2004
– Solana, Javier – A secure Europe in a better world, European Security Strategy, Brussels, 2003
– Tibil, George – Securitatea europeană între NATO și UE, în „Studii de securitate”, Numărul 1-2004, vol. 2
– Urwin, Derek – Dicționar de istorie și politică europeană 1945 – 1995, editura Institutul European, Iași, 2000
– Zorgbibe, Charles – Construcția europeană. trecut, prezent și vitor, Editura Trei, București, 1998
– *** – Documente de bază ale Constituției și Uniunii Europene, Ediția a II-a, Editura Polirom, 2002
– *** – Enciclopedia Uniunii Europene, Editura meronia, București, 2005
II. Reviste, broșuri
– Occasional papers – Casa NATO
– Romanian Journal
– Studii de securitate
– Politica Externă și de Securitate Comună, broșură, Centrul de Resurse Juridice
– National Geographic Magazine
III. Legislație
– Tratatul de la Maastricht
– Tratatul de la Amsterdam
– Tratatul de la Nisa
– Tratatul instituind o Constituție pentru Europa
IV. Alte surse
– europa.eu.int
– www.ier.ro
– www.infoeuropa.ro
– www.mae.ro
– www.crj.ro
– www.casanato.org
– www.studiidesecuritate.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica Europeana de Securitate Si Aparare (ID: 122942)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.