I. 1. DEFINIȚII ALE ORGANIZAȚIEI

I. ORGANIZAȚII

I. 1. DEFINIȚII ALE ORGANIZAȚIEI

Noi, oamenii suntem ființe sociale și de aceea, rareori trăim și muncim izolați. Fie că suntem conștienți, fie că nu suntem, noi interacționăm întotdeauna cu alți oameni. Aceste relații nu apar de nicăieri. Ele depind de acțiunile noastre și de capacitatea de a le administra în mod corespunzător. Odată cu nașterea noastră intrăm în primul tip de organizație: familia. De la o vârstă fragedă începem să dobândim cunoștintele necesare care ne ajută să-i înțelegem pe ceilalți oameni și modul în care aceștia se comportă în diferite situații. Nicio persoană nu gândește, nu simte, nu aude, nu vede, nu înțelege și nu se comportă ca o altă persoană. Fiecare dintre noi avem un bagaj etnic, cultural, național și politic și acest aspect face din noi ființe unice cu seturi diferite de credințe și valori. Cu toată unicitatea noastră, nimeni nu poate nega faptul că suntem ființe sociale care avem nevoie să colaborăm cu ceilalți pentru a ne satisface nevoile de zi cu zi. Pe parcursul devenirii nostre vom ajunge să intrăm în legătură și cu alți oameni, nu doar cu cei din familie. Vom stabili relații și în alte tipuri de organizații, fie că vorbim de un grup de prieteni, de un sistem de învățământ sau de un loc de muncă. Toate acestea relații se manifestă în organizațiile din care vom face parte la un moment dat.

Într-o primă fază nevoile, sentimentele și dorințele omului îl vor face să acționeze în folosul său fără a ține seama de nevoile și dorințele altora. Omul folosește toate mijloacele pentru a-și îndeplini propriile nevoi și realizează că multitudinea de nevoi pe care le are nu pot fi satisfăcute decât cu ajutorul și cooperarea cu ceilalți oameni. De asemenea, omul realizează că dorințele sale pot fi împărtășite și de alți oameni și așa cum el își apără propriile interese, așa vor face și ceilalți. Astfel, din necesitate, el cooperează și stabilește o legătură socială cu ceilalți oferind o parte din propriile eforturi pentru a îndeplini nevoile altora și în schimb el beneficiază de efortul altora pentru a-și satisface propriile nevoi. Astfel, natura sa îl incită pe om să continue îndeplinirea nevoilor personale și în acest proces profită de munca celorlalți pentru atingerea scopurilor sale. Fiecare individ deține anumite cunoștințe sau talente care combinate cu cele ale altor membrii ai societății pot duce la o cooperare pentru beneficiul reciproc al părților.

Majoritatea aspectelor care țin de existența omului sunt orânduite, susținute și facilitate de o anumită organizație. Odată cu apariția organizațiilor putem vorbi de existența unui tip de cooperare între oameni bazat pe anumite reguli și norme pe care indivizii implicați în acest preoces trebuie să le respecte.

Mihai Păunescu susține că „analiza formelor de organizare socială este o preocupare relativ recentă a sociologiei. În sociologia clasică, în a doua parte a secolului al XIX-lea, găsim referințe la organizații, dar preocuparea pentru studiul sistematic al acestora încă nu exista la acea vreme. Aceasta se datorează faptului că organizațiile au început să se dezvolte în forma actuală abia spre sfârșitul secolului, ajungând să joace un rol dominant în viața socială mai ales după cel de-al doilea război mondial.” (Păunescu, 2006: 11).

În zilele noastre, fie că vorbim de domeniul social, fie că vorbim de domeniul politic, organizațiile reprezintă componenta dominată care controlează resursele (materiale și simbolice) sistemului social.

Datorită faptului că organizațiile sunt foarte diverse și complexe, o definiție care să redea la modul sintetic aceast termen este aproape imposibil de oferit. În acest sens, Mihaela Vlăsceanu susține că „dificultatea definirii conceptului de organizație este determinat nu numai de multitudinea de perspective din care este analizată, dar și de însăși evoluția este determinat nu numai de multitudinea de perspective din care este analizată, dar și de evoluția însăși analizei organizaționale care a consacrat noi modalități de definire, în funcție de contribuțiile aduse de-a lungul timpului de diferitele cercetări teoretice și practice” (Vlăsceanu, 2003: 55).

Dex online ne oferă două definiții pentru termenul de organizație. Prima dintre acestea spune că organizația este un „grup de persoane fizice, juridice sau de stat având o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu (în vederea realizării unui scop) și personalitate juridică (instituție, întreprindere), iar cea de-a două definție spune că organizația reprezintă un „mod de organizare, orânduire, aranjare, rânduială sau alcătuire”.

Fraçois Petit și Michel Dubois consideră organizația ca fiind „o construcție socială complexă, ne-naturală și modulabilă. Ea regrupează un număr de persoane interdependente care muncesc împreună pentru atingerea unui scop comun” (Petit, Dubois, 2007: 9).

Chiar dacă studiul organizațiilor este un domeniu relativ recent, încă de la începuturile civilizației și până în prezent, ființele umane s-au angajat în diverse activități de organizare pentru a-și putea satisface nevoile sociale, economice, politice și culturale. Organizațiile au fost folosite pentru a facilita activitățile umane și pentru a face posibilă realizarea atât a obiectivelor individuale, cât și a celor comunitare.

Mihaela Vlăsceanu consideră că „o organizație este un sistem structurat de interacțiune a oamenilor în scopul realizării unor obiective comune și specifice” (Vlăsceanu M., 2002: 37).

Organizațiile într-o formă sau alta au fost întotdeauna o trăsătură integrală a omului
încă din cele mai vechi timpuri, dar acestea au evoluat și în mod clar sunt mult mai complexe și mai diferite.

Conform autorilor David Farnham și Sylvia Horton organizațiile sunt „construcții sociale create de grupuri din societate pentru atingerea unor scopuri specifice prin intermediul unor activități atent planificate și coordonate. Aceste activități implică utilizarea de resurse umane care acționează împreună cu alte resurse pentru realizarea obiectivelor organizației.” (Farnham, Horton, 1996: 26).

Pe de altă parte, Richard Scott susține că „organizațiile prezintă tendințe care există în toate grupurile umane și acestea oferă structura pentru procese sociale de bază cum ar fi: socializare, comunicare, stabilirea de norme, exercitarea puterii, precum și stabilirea obiectivelor și atingerea acestora” (Scott, 2002: 8).

Cei mai mulți analiști consideră organizațiile structuri sociale create de indivizi pentru atingerea unor obiective specifice. Majoritatea grupurile sociale se caracterizează printr-o structură normativă aplicabilă membrilor săi și printr-o structură cultural-cognitivă și comportamentală care vor duce la stabilirea unei rețele, care are la bază activități, interacțiuni și sentimente. Interconectarea acestor elemente contribuie la stabilirea structurii sociale a colectivității.

În cartea Organization Theory, Stephen P. Robbins prezintă succint câteva definiții ale organizațiilor:

„1. Organizațiile sunt entități raționale ce urmăresc atingerea unor anumite scopuri – Organizațiile există pentru a atinge scopuri iar comportamentul membrilor organizației poate fi caracterizat (și explicat) drept o încercare rațională de a atinge aceste scopuri.

2. Organizațiile sunt coaliții de grupuri de putere – Organizațiile sunt alcătuite din grupuri, fiecare dintre acestea își satisfac propriile interese. Aceste grupuri își folosesc puterea pentru a influența distribuția resurselor în interiorul organizației.

3. Organizațiile sunt sisteme deschise – Organizațiile sunt sisteme care sunt capabile de input, pe care îl transformă apoi în output; cu alte cuvinte, organizațiile depind de mediul lor pentru a supraviețui.

4. Organizațiile sunt sisteme semnificante – Organizațiile sunt entități create artificial. Scopurile și obiectivele lor sunt create simbolic și menținute de management.

5. Organizațiile sunt sisteme fragmentare – Organizațiile sunt alcătuite din unități relativ independente care urmăresc scopuri diferite sau chiar conflictuale.

6. Organizațiile sunt sisteme politice – Organizațiile sunt compuse din grupuri care urmăresc controlul asupra procesului de decizie din interiorul organizației pentru a își întări propriile poziții.

7. Organizațiile sunt instrumente de dominare – Organizațiile își plasează membrii în “cubicule” care le constrâng libertatea de acțiune și de interacțiune socială. In plus, au un superior care are autoritate asupra lor.

8. Organizațiile sunt unități de procesare a informației – Organizațiile interpretează mediul, coordonează activitățile si facilitează procesele de adoptare a deciziei prin procesarea informației, atât vertical cât și orizontal, printr-o structură ierarhică.

9. Organizațiile sunt închisori psihice – Organizațiile își constrâng membri prin elaborarea de fișe ale postului, prin împărțirea în departamente, birouri etc. și prin stabilirea unor standarde acceptabile și neacceptabile de comportament. Când aceste elemente au fost acceptate de către membri, ele devin bariere artificiale care le limitează posibilitățile de alegere.

10. Organizațiile sunt contracte sociale – Organizațiile constau într-o serie de acorduri nescrise prin care membrii săi se angajezează să realizeze anumite sarcini și să se comporte într-un anumit fel în schimbul compensațiilor.” (Robbins, 1987: 9).

În societatea modernă asistăm la diversificarea modurilor de organizare a vieții sociale și la găsirea unor mijloace optime pentru a putea rezolva problemele care decurg din această diversificare. Apariția masivă a nenumăratelor tipuri de organizații este considerată apanajul societății contemporane.

Organizațiile au apărut și au câștigat importanță datorită unor logici culturale diferite care s-au străduit să raționalizeze natura lumii fizice și sociale. Scopurile dorite pot fi urmărite prin mijloace codificate și formalizate, iar organizațiile sunt considerate furnizoare de entități sociale potrivite pentru promovarea unor astfel de proiecte. Pe măsură ce astfel de convingeri devin tot mai răspândite și invadează tot mai mult spațiul vieții sociale, organizațiile devin vehicule omniprezente ale acțiunii colective.

I. 2. TEORII ALE ORGANIZAȚIILOR

De-a lungul anilor, specialiști din diverse domenii au studiat organizațiile, fapt care a dus la elaborarea unor teorii ale organizației extrem de diverse.

I. 2. Teorii organizaționale clasice

Conform lui Mielu Zlate „teoriile abordează aproape în exclusivitate anatomia organizațiilor, latura lor formală, oficială de organizare, ce poate fi redată sugestiv sub forma organigramei. Inițiatorii acestei teorii sunt considerați: americanul Frederick W. Taylor (1856-1917), francezul Henri Fayol (1841-1925) și germanul Max Weber (1864-1925). (…) teoriile clasice ale organizațiilor accentuează analiza a patru elemente importante: 1. cercetarea eficienței; 2. cercetarea principiilor ierarhiei funcționale, ale autorității; 3. cercetarea celor mai perfecte structuri de organizare; 4. cercetarea celor mai nimerite mijloace ale activității depuse – acestea urmărind în final creșterea productivității muncii și a gradului ei de utilitate socială.” (Zlate, 2004: 109).

De remarcat este faptul că în teoriile clasice ale organizării se pune accent pe partea tehnică a muncii și mai puțin pe componenta umană.

I. 2. 1. Teoria managementului științific – Frederick W. Taylor

Cea mai importantă operă a lui Frederick W. Taylor, Principles of Scientific Management va fi publicată în anul 1911. Acesta susține că: „obiectul principal al managementului trebuie să fie asigurarea maximei prosperități pentru patron, împreună cu maxima prosperitatea pentru salariat. Pentru patron, maxima prosperitate nu înseamnă neapărat profituri mai mari pe termen scurt, ci dezvoltarea tuturor aspectelor care îi asigură întreprinderii o prosperitate permanentă. Pentru salariați, prosperitatea maximă nu înseamnă doar salarii mai mari imediate, ci și dezvoltarea capacității lor de a obține rezultate mai valoroase, la nivelul maxim la care sunt calificați.” (Taylor, 1911, în Pugh, Hickson, 2007: 151).

În timp, Taylor a trecut de la stadiul de muncitor, șef de echipă, inginer și consultant. Fiind implicat în producție, acesta s-a întrebat care ar putea fi cauzele antagonismului existente între patronat și angajați și ineficiența muncii, când de fapt aceștia ar trebui să lucreze împreună pentru atingerea scopului comun: creșterea prosperității.

Concluzia la care a ajuns Taylor a fost că era nevoie de un nou tip de management și anume, managementul științific. Pentru punerea acestuia în practică, Tylor a elaborat o serie de principii care să fundamenteze noua teorie. Aceste principii sunt: principiul dezvoltării științei, principiul selecției științifice a muncitorilor și al dezvoltării lor progresive, principiul apropierii dintre știință și muncitorul selecționat și instruit și principiul cooperării constante între conducere și muncitori.

Mielu Zlate susține că „în vederea transpunerii în practică a acestor principii, Taylor propune utilizarea anumitor metode: analiza ocupației muncitorilor și a managerilor bazată pe descompunerea activităților acestora în elementele lor componente, în vederea eliminării celor lente și inutile și a grupării celor rămase (rapide și utile); selecția muncitorilor de a transpune în practică instrucțiunile formulate, și mai ales a celor capabili de performanțe înalte; retribuirea convenabilă a muncitorilor (prin oferirea unor prime de randament).” (Zlate, 2004: 112).

I. 2. 2. Teoria organizării și administrației – Henri Fuyol

Francezul Henri Fayol este considerat unul dintre pionierii dezvoltării teoriei administrației. Nucleul contribuției sale în definiția managementului constă în următoarele elemente: prognoză și planificare, organizare, comandă, coordonare și control.

Fayol va elabora 14 principii de bază ale managementului: diviziunea muncii, autoritatea (dreptul de a emite comenzi), disciplina (respectatea angajamentelor asumate), unitatea de comandă (un singur superior direct), unitatea de direcție (persoanele angrenate în aceleași tipuri de activități trebuie să aibă aceleași obiective conforme unui plan unic), subordonarea interesului personal (obiectivele organizației sunt mai importante decât obiectivele individuale), remunerarea (personal remunerat conform performanțelor, plata este văzută ca factor motivator), centralizare sau descentralizare (acest aspect depinde de tipul organizației precum și de calitatea personalului), ierarhia (aceasta este necesară pentru unitatea de direcție), ordinea (utilizarea corectă a resurselor materiale și umane), echitatea (tratarea echitabilă a angajaților pentru a obține loialitatea acestora), stabilitatea personalului (acest aspect va duce la o eficiență sporită), inițiativa (încurajarea personalului de a-și exprima punctele de vedere), unitatea personalului (managementul trebuie să încurajeze existența unor relații armonioase în cadrul firmei, să folosească cât mai bine abilititățile fiecărui angajat și să-i recompenseze pe fiecare în funcție de meritele avute în realizarea sarcinilor desemnate). Acestea sunt așadar cele 14 principii elaborate de Henri Fayol (Pugh, Hickson, 2007: 147).

I. 2. 3. Teoria birocrației – Max Weber

Pentru sociologul german Max Weber birocrația reprezintă modul cel mai eficient și rațional în care pot fi organizate activitățile umane și că procesele sistematice și organizarea ierarhică au fost necesare pentru a menține ordinea, pentru maximizarea eficienței și pentru a elimina favoritismul.

Alvin Toffler susține că „în acest sistem de organizare, îndividul ocupă întotdeauna un anume loc, strict delimitat, în diviziunea muncii, (…), el se încadra într-o ierarhie verticală, un lanț de comandă care mergea de la patron până la cel mai simplu muncitor, iar relațiile sale organizaționale tindeau către permanență.” (Toffler, 1973: 1935)

Principala contribuție a lui Max Weber în studiul organizațiilor o constituie teoria autorității. Acesta a identificat trei tipuri de organizații : centrate pe lider, tradiționale și rațional-legale. Primul mod de exercitare a autorității se bazezeză pe calitățile personale ale liderului, pe carisma acestuia. În cazul organizațiilor tradiționale, diferitele grupuri acceptă autoritatea în virtutea tradiției. În ceea ce privește tipul rațional- legal explicația lui Weber este următoarea: sistemul este numit rațional deoarece mijloacele sunt proiectate pentru a atinge anumite obiective specifice și legal, deoarece autoritatea este exercitată printr-un sistem de reguli și proceduri. (Pugh, Hickson, 2007: 4-5).

Dintre caracteristicile unei organizații birocratice putem aminti:

existența unui grad ridicat de diviziune a muncii și a specializării

existența unei ierarhii bine definite a autorității

urmează principiul raționalității, obiectivității și coerenței

existența de relații formale între membrii organizației

relațiile interpersonale sunt bazate pe status și nu pe persoane

aceste relații sunt stabilite prin norme și regulamente

existența unor norme care prevăd îndatoririle și drepturile angajaților care trebuie urmate cu strictețe

selecția și promovarea se face ținând cont de calificare.

Teoria clasică a organizațiilor a evoluat în prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceasta reprezintă, de fapt, fuziunea managementului științific, a teoriei birocratice și a teoriei administrației. Teoria birocrației și teoria administrației s-au extins având la bază principiile managementului științific formulate de Taylor. Cu toate acestea, în timp, academicienii și practicieni au început să considere teoriile clasice ale organizațiilor ca fiind prea rigide și autoritare. Acestea s-au axat pe structura și recompense economice și a ignorat libertatea individuală și mediul de lucru.

I. 3. Școala neo-clasică

Principalii reprezentanți ai școlii neo-clasice a teoriilor organizațiilor sunt: Hebert Simon și Chester Barnard. Aceștia vor critica, printre altele, teoriile clasice ale organizațiilor privind următoarele aspecte: tratamentul resursei umane, dezinteresul față de latura informală a organizației și față de procesul decizional.

Herbert Simon critică principiile utilizate de reprezentații școlii clasice a teoriilor organizaționale susținând că „acestea suferă de superficialitate, supra-simplificare și lipsă de realism (…) că s-au aplecat mai mult asupra mecanismului de autoritate fără să acorde o importanță prea mare comportamentului organizațional” (Simon, 1946: 63). Un alt aspect pe care îl remarcă Simon este acela că „un mare defect al principiilor de administrare este că acestea se găsesc în perechi. Pentru aproape orice principiu se poate găsi un principiu contradictoriu la fel de plauzibil și de acceptabil. Chiar dacă cele două principii din pereche vor duce la recomandări organizatorice opuse, nu există nimic în teorie care să indice care e variantă corectă de aplicare” (Simon, 1976: 20).

Chester Barnard vorbește și despre existența unei laturi informale într-o organizație care nu se regăsește în reglementările formale. Organizația informală se referă, printre altele, la totalitatea interacțiunilor care se stabilesc între indivizi și care nu stabilite la nivel formal. Principalele funcții ale unei organizații informale sunt: comunicare, coeziune și securitate. Potrivit lui Barnard, organizația informală facilitează o comunicare mai eficientă într-o organizație, care contribuie la îmbunătățirea capacității organizației formale de a fi un sistem eficient de cooperare sau coordonare. Mai mult decât atât, organizația informală asigură coeziunea în organizația formală prin reglementarea dorinței de a servi și oferi stabilitate obiectivelor autorității. Mecanismele informale ajută, de asemenea, la menținerea sentimentului de integritate personală , a respectului de sine și a libertății de a alege printre membrii organizației. Deși de multe ori se consideră că poate aduce prejudicii pentru organizațiile formale, aspectul informal trebuie să fie „privit ca un mijloc de menținere a personalității individului împotriva anumitor efecte ale organizațiilor formale care tind să dezintegreze personalitatea” (Barnard, 1971: 122). Și totuși, aspectul informal ajută la menținerea viabilității organizației prin îmbunătățirea moralului personalului organizației.

Pe de altă parte, Victor Thompson a mers mai departe încercând să înțeleagă caracterul a ceea ce el numește sistem natural și sistem artificial, care ar echivala, în opinia sa, cu organizațiile informale, respectiv cele formale. Referitor la natura funcțiilor îndeplinite, acesta susține că „de multe ori, se presupune greșit că sistemele naturale se concentrează pe funcțiile de menținere, iar sistemele artificiale pe funcțiile instrumental-adaptative, când, de fapt, ambele sisteme trebuie să îndeplinească ambele tipuri de funcții” (Thompson, 1976: 17).

I. 4. Școala resurselor umane

Cei mai importanți reprezentanți ai școlii resurselor umane sunt: Elton Mayo, Abraham Maslow și Douglas McGregor.

Teoria resurselor umane utilizează unele dintre elementele teoriei clasice și a celei neo-clasice și va încorpora și alte principii. Principiile cheie se bazează pe diferențele dintre oameni pentru a crea diferiți factori motivatori. Școala resurselor umane are în vedere și rezolvarea creativă a conflictelor pentru a ajuta la dezvoltarea de idei noi și de a construi relații de lucru puternice. Un alt principiu presupune interacțiunile sociale, managementul participativ și de luare a deciziilor.

Teoria resueselor umane a fost văzută ca un fel de reacție la principiile de bază ale teoreticienilor clasici, deși nu ca o respingere completă a valorilor de bază. Dintr-o dată, relațiile și interacțiunea socială între șefi și angajați au devenit importante. Valorile traditionale, cum ar fi organizarea ierarhică și autoritatea erau încă răspândite, dar era de așteptat ca managerii să arate mai mult interes și pentru individ. Această teorie a găsit rădăcinile aproape accidental prin experimentele efectuate la Hawthorne de către Elton Mayo. Ca urmare a acestor studii, Mayo a simțit că într-o organizație este necesară găsirea unui echilibru între lucruri (clădirea tradițională, echipament, etc.) și umanitatea (oamenii care le-a făcut de lucru). Practicanții acestui model sugerează ideea că este necesar ca managerii să fie modele pozitive pentru angajați, că relațiile angajaților cu managementul e necesar să fie atent monitorizate și reglate, că în relațiile de muncă trebuie să existe comunicare în ambele sensuri și că un program eficient de relații publice este necesar pentru imaginea internă și externă a organizației.

I. 3. Clasificarea organizațiilor

Organizațiile ca sisteme psihosociale complexe pot existe sub diferite forme în funcție de anumite caracteristici:

„ a. După natura obiectivului urmărit, organizațiile pot :

economice (întreprinderi industriale și comerciale)

financiare (bănci, fonduri mutuale sau de investiții)

politice (partide politice, grupuri ideologice militante)

religioase (biserica și sectele religioase)

culturale (uniuni artistice, teatre, asociații de promovare a valorilor culturale)

educaționale (școli, universități)

militare (armata, poliția, gărzi naționale)

juridice (judecătorii, tribunale)

umanitare, sportive, civice, administrative

b. În funcție de gradul de structurare internă și de modul cum se realizează aceasta, organizațiile pot fi:

formale (înalt grad de structurare, reglementări stricte provenite de la o instanță superioară sau elaborate de chiar organizatorii sistemului)

informale (grad redus de structurare, flexibilitatea relațiilor interne și externe este mult mai mare, există mai multe grade de libertate în evoluția sistemului)

c. După direcția de structurare a raporturilor funcționale dintre membri, organizațiile sunt:

cu structură orizontală (dezvoltă preponderent raporturi de coordonare reciprocă)

cu structură verticală (structuri ierarhice piramidale, în care fiecare nivel este subordonat funcțional celui superior)

d. În funcție de relațiile cu mediul social extern, organizațiile pot fi:

închise (obiectivele, reglementările și normele de funcționare sunt elaborate exclusiv în perimetrul organizației respective, selectarea și adeziunea membrilor este controlată din interior).

deschise (adeziunea membrilor este liberă, depinzând în cea mai mare măsură de propria lor inițiativă).

e. După durata de funcționare, organizațiile pot fi:

temporare (existența lor este legată de un anumit proiect, care odată realizat, implică automat desființarea organizației).

permanente (nu au un anumit termen de funcționare).

f. După gradul de transparență referitor la obiectivele și normele de funcționare, organizațiile pot fi:

transparente

semitransparente

oculte” (Craiovan, 2006: 8)

II. POLITICA

II. 1. Conceptul de politică

Politica face parte din limbajul nostru comun și îl utilizăm în diverse contexte: în relațiile familiare, în discuțiile despre afaceri și în informațiile primite prin intermediul mass-media. Termenul de politică se aplică pentru a descrie diferite comportamente: au „politica” lor antrenorii de fotbal în legătură cu jucărorii, există politica companiei în ceea ce privește concurența și clienții lor, studenții și profesorii- inclusiv părinții și copiii- în relațiile lor mutuale. Politica se referă, așa cum este și normal, în principal la cei care au ca sarcină principală activitatea politică și apar, într-un mod sau altul pe scena publică.

În Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a (1998), găsim următoarele definiții referitore la politică: „Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe”

Adrian Miroiu susține că „ politica are de-a face cu guvernarea unui stat, deci cu acele activități care urmăresc obținerea puterii și permit realizarea opțiunilor dorite prin intermediul statului. Există însă și o idee mai generală despre politică, uzuală în limba română: anume că politica privește capacitatea cuiva de a atinge un scop, (…), înseamnă că politica vizează în primul rând sfera relațiilor noastre cu alții: privește acele obiective pentru atingerea cărora trebuie să ținem seama de interesele și acțiunile celorlarți membrii ai societății” (Miroiu, 2006: 12).

Specialiștii în științe politice consideră că definiția politicii ar trebui să fie mai amplă decât cea oferită de dicționar, pentru a putea surprinde cât mai fidel complexitatea acestui domeniu. În acest sens, există și alte definiții ale politicii privite din două perspective: politica în sens de putere și politica în sens de dimensiune a vieții sociale.

Vorbind despre politica în sens de putere, Goodin și Klingemann afirmă că „politica poate fi cel mai bine caracterizată drept utilizarea sub constrângere a puterii sociale. De aici, studiul politicii – fie el realizat de cercetători sau politicieni – poate fi caracterizat la rândul lui ca studiul naturii și resurselor acelor constrângeri și al tehnicilor de utilizare a puterii sociale în cadrul constrângerilor respective” (Goodin, Klingemann, 1996: 7). Tot referitor la această perspectivă, Barbara Arneil este de părere că politica reprezintă „exercitarea puterii, prin rațiune și limbaj, pentru a atinge în cadrul unui grup de oameni un anumit rezultat” (Arneil, 1999: 2).

În ceea ce privește cea de-a doua perspectivă (politica în sens de dimensiune a vieții sociale), Colin Hay consideră că „politicul ar trebui definit astfel încât să cuprindă întreaga sferă a socialului. De aici decurge că evenimentele, procesele, practicile nu trebuie etichetate ca politice sau extrapolitice pur și simplu în virtutea cadrelor sau contextelor în care apar. Toate evenimentele, procesele și practicile care apar în sfera socială au potențialul de a fi politice și, deci, de a fi supuse analizei politice” (Hay, 2002: 3). De asemenea, pe același traseu al politicii în sens de dimensiune a vieții sociale, Anderson afirmă că „în esență, noi acționăm politic ori de câte ori luăm decizii pe seama altor oameni și nu doar a noastră. Politica înseamnă a planifica și organiza proiecte comune, a stabili reguli și standarde care definesc relațiile umane și alocarea resurselor între nevoi și scopuri omenești rivale” (Anderson, apud Marsch, Stoker, 1995: 5).

Hofmaister și Garbow consideră că „politica este procesul de organizare cu ajutorul căruia conviețuim împreună în societate. În democrație fiecare cetățean poate participa la acest proces – prin accesul liber la informații legate de problemele politice, prin exprimarea liberă a propriilor păreri în legătură cu problemele publice, prin formularea de așteptări, propuneri sau cerințe fără teama unor posibile represiuni, prin dreptul de vot și prin implicarea în societăți civile sau partide politice” (Hofmaister, Garbow, 2011: 7). Cu toate acestea, o democrație directă în care fiecare cetățean să fie implicat în toate deciziile politice nu este posibilă. Acesta este motivul pentru care o democrație modernă are nevoie de insituții și organizații care să reprezinte voința și interesele cetățenilor. Acestea pot fi asociații, grupuri informale sau organizațiile non-guvernamentale. Însă, doar partidele politice au funcție reprezentativă pentru că oferă cetățenilor posibilitatea de a influența politica și deciziile politice.

Într-o democrație conceptul de politică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

în politică sunt necesare idei și valori pe care se fundamentează obiectivele și standardele unei organizații politice, iar libertatea, dreptatea și solidaritatea sunt principii care pot ghida organizarea politică a unei societăți

politica solicită propuneri pentru organizarea societății și apoi reprezintă interesele cetățenilor, discută pe marginea acestora și decide cum să le pună în aplicare

parlamentele și guvernele sunt cele mai importante insituții politice într-un stat democratic

politica are nevoie de cetățeni activi care iau parte la discuțiile politice cu idei, cerințe și așteptări, contribuind astfel la buna funcționare a insituțiilor politice.

II. 2. SISTEME POLITICE

Un sistem se constituie din interacțiunile dintre indivizi, dintre indivizi și grupuri, dintre grupuri , iar subiecților (individuali sau colectivi) care interacționează le poate fi atribuită denumirea de unități ale sistemului.

La modul general, un sistem reprezintă un ansamblu de interacțiuni între structuri și funcții, în timp ce procesul este definit ca o vastă succesiune de interacțiuni. În acest sens, sistemul include o multitudine de procese, dar asta nu înseamnă că un proces politic ar epuiza sistemul politic. Diferența dintre cele două concepte este următoarea: sistemul subliniază aspectul structural-funcțional al interacțiunilor, iar procesul se referă la aspectul istorico-dinamic al acestora.

Domenico Fisichella susține că „trăsătura ce deosebește interacțiunile politice de toate celelalte tipuri de interacțiuni sociale consă în faptul că acestea sunt orientate spre alocările imperative ale valorilor pentru o societate” (Fisichella, 2007: 88).

Conform lui Talcott Parsons „sistemul este concepul care se referă atât la un complex de interdependențe între piese, componente și procese care implică reguli vizibile ale relației, cât și la un tip similar de relație între acest complex de interdependențe și mediile sale înconjurătoare.” (Parsons, 1968: 458). Sistemele politice sunt, la modul general, procese politice formale sau informale în care sunt luate decizii cu privire la utilizarea, producerea și distribuirea de resurse într-o societate. Pe de altă parte, Gabriel Almond susține că sistemul politic este „acel sistem de interacțiuni care se regăsește în toate societățile” (Almond, 1960: 7).

Sistemul politic evoluează după modelul input – output – feedback. Prin input se înțelege faza în care sistemul devine supus stimulării, prin output se înțelege faza emisiei răspunsurilor către mediu, iar prin feedback se înțelege totalitatea efectelor retroactive.

Sistemul politic se analizează în termeni dinamici ca un schimb constant de fluxuri interne și de influențe venite din exterior. În partea superioară a sistemului există input-urile, care sunt de două feluri: exigențele și susținerile. Exigențele sunt expresia cerințelor adresate deținătorilor autorității politice, pentru ca ei să intervină într-o problemă particulară. Aceste exigențe (revendicarea unei creșteri salariale, manifestarea în favoarea retragerii unui text de lege considerat injust, etc.) numeroase și diverse perturbă sistemul politic supunându-l la un stres permanent. Susținerile reprezintă un element de compensare care ia forma acțiunilor sau a semnalelor favorabile conducătorilor în funcție (o cotă de popularitate înaltă, un mesaj de susținere din partea unui președinte străin, etc.). Absența susținerilor poate constitui o amenințare pentru un sistem politic care va trebui să înfrunte cerințe neașteptate și complexe. Dacă input-urile se referă la alimentarea sistemului, acesta va trebui să ofere răspunsuri sub forma output-urilor. Acestea pot lua forme concrete extrem de diverse: legi noi, subvenții, demisia unui ministru contestat, etc. Răspunsurile sistemului politic pot constitui surse de noi exigențe și susțineri. Acestea pot relansa presiunea cerințelor atunci când răspunsurile au fost considerate fie insuficiente, fie prea favorabile unei categorii sociale în detrimentul alteia. Un sisem politic este un sistem care își propune obiective, autotransformându-se și adaptându-se într-o manieră creativă. Cerințele și susținerile pot fi modelate în conformitate cu obiectivele și dorințele membrilor sistemului, în limita cunoștințelor și resurselor disponibile.

Nu putem vorbi despre un sistem politic fără a face raportarea și la mediul său. În acest sens distingem existența mediului intrasocietal și a celui extrasocietal. Primul dintre acestea este compus din ansamblul altor sisteme incluse în societatea globală în care sistemul politic reprezintă o parte a mediului intrasocietal, alături de un sistem economic, cultural sau psihologic. De aceea, ca parte a acestui sistem global, un sistem politic este deschis influențelor determinate de mediul socio-economic sau de factori culturali care îi asigură principalele fundamente ale legitimității sale. Mediul extrasocietal cuprinde toate sistemele care există în afara societății (Hastings, 2000: 94-97).

În interiorul sistemului politic activează unitățile politice. În calitate de unități politice întâlnim atât subiecți individuali, cât și subiecți colectivi (partidele politice, grupurile de interes sau de presiune, sindicatele și mișcările).

II. 2.1. PARTIDELE POLITICE

Gruparea membrilor unei societăți în partide politice este un fenomen social care se descompune într-o sumă de acte psihice individuale. La baza oricărei grupări politice se află hotărârea conștientă a fiecăruia dintre membrii săi de a urma o anumită direcție pentru realizarea scopului propus, folosindu-se de diferite modalități pentru înfăptuirea acestuia.

Max Weber (1974) a oferit definiția clasică a unui partid politic. Acesta susține că „partidele sunt, în esența lor intimă, organizații liber create și orientate către o recrutare liberă (…) scopul lor fundamental fiind de a aduna voturi pentru alegeri vizând funcții politice” (Weber, 1974, în Pasquino, 2002: 151).

Definiția contemporană mai sintetică și mai precisă este cea a lui Giovanni Sartori (1976) care afirmă că „un partid este orice grupare politică identificată printr-o etichetă oficială care se prezintă la alegeri și este capabilă să își plaseze prin alegeri (libere sau nu) candidați pentru funcții publice” (Sartori, 1976, în Pasquino, 2002: 151).

Partidele politice își asigură o formă și o organizare specifică pentru că sunt constrânse să intre în competiție între ele, cu scopul de a învinge în alegeri și de aceea trebuie să se distingă de concurență și să facă o ofertă atrăgătoare și dacă se poate, unică.

Anthony Downs (1988) susține că „partidele formulează propuneri politice pentru a câștiga alegerile; nu urmăresc să câștige alegerile pentru a realiza propuneri politice.” (Downs, 1988, în Pasquino, 2002: 161). Tradus în termeni organizaționali, aceasta ar însemna că partidele se conformează modelului organizațional și programatic.

Partidele nu apar și nu se dezvoltă toate în aceeași perioadă și sunt determinate de cadrul instituțional, de legea electorală, de transformările economice și de cultura socială. Dezvoltarea istorică a partidelor implică afirmarea unor trăsături specifice și realizarea unor modificări structural organizatorice, determinate atât de scenariul oportunităților în care activează partidele, cât și de caracteristicile lor ideologice și funcționale, atât de interesele pe care le reprezintă, cât și de de scopurile, electorale și politice pe care și le propun. (179).

În ceea ce privește definițiile date unui partid politic am ales să prezint și opiniile a două personalități românești. Astfel, filosoful și omul politic Petre P. Negulescu susține că „partidele iau naștere prin gruparea cetățenilor în organizări politice diferite, după ideile lor cu privire la direcția pe care trebuie s-o urmeze dezvoltarea statului respectiv și la mijloacele cele mai potrivite de a ușura și grăbi acea dezvoltare (…) partidele politice sunt asociații cu caracter public; ele pretind să guverneze țările în care trăiesc și lucrează” (Negulescu, 1993: 55).

Pe de altă parte, Dimitrie Gusti (filosof, sociolog, estetician) consideră că „partidul politic este o asociație liberă de cetățeni, uniți în mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, asociație ce urmărește, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social” (Gusti, 1922, în Dan, 1996: 12).

II. 3. GRUPURILE DE INTERES

În termeni generali, un grup este orice ansamblu uman deosebit de societatea globală și de sistemul politic global. Grup poate fi considerată o asociație, voluntară sau naturală ce se plasează între individ și societatea globală, dacă adoptăm formule preponderent sociale, ori între individ și organizația politică centrală (în lumea modernă statul), dacă adoptăm formule preponderent politice. Conform acestei accepțiuni, grup este atât familia, cât și partidul, atât asociația sportivă ori culturală, cât și confesiunea religioasă, atât sindicatul, cât și comunitatea locală, atât întreprinderea, cât și etnia. (p.171)

Deși în literatura de specialitate, expresiile grup de interes și grup de presiune sunt de deseori folosite ca sinonime, acest lucru nu este corect. Un grup de presiune, în realitate, este întotdeauna un grup de interes. Dar un grup de interes nu devine întotdeauna un grup de presiune. Conform lui David Truman (1962) un grup de interes este „orice grup care, în baza uneia ori a mai multor atitudini împărtășite, solicită altor grupuri din cadrul societății instaurarea, menținerea sau sporirea formelor de comportament care corespund atitudinilor împărtășite”. (Truman, 1962, în Fisichella, 2007: 171-172).

Întrucât sistemul social înclude atât subsistemul economic, cât și subsistemul cultural, pot exista aici grupurile care urmăresc interese strict economice și grupuri care promovează, în mod predominant, valorile. Totuși, grupului de interes i-ar putea fi necesar, pentru apărarea și pentru extinderea solicitărilor și revendicărilor sale, accesul pe scena politică. Și tocmai acest moment contribuie la transformarea grupului de interes în grup de presiune. Prin urmare, un grup de interes devine grup de presiune atunci când apare pe scena politică și operează ca actor politic. Atâta timp cât grupul se mișcă în cadrul dimensiunilor (sociale, economice, culturale) determinate de non-politic, acesta rămâne grup de interes. Atunci când intră în politică și atâta timp cît rămâne în ea (poate s-o abandoneze când și-a atins scopul propus), devine grup de presiune.

În domeniul politicii grupul de presiune articulează interese, în particular prin lobbying, care este procesul de comunicare și informare, prin intermediul căruia lobbyists încearcă să convingă personalul public să accepte doleanțele clienților lor , adică ale grupurilo, în conformitate cu programele politice ale acestora. (173)

II. 4. MIȘCĂRILE

Utilizarea cuvântului „mișcare” are un câmp de referință destul de vast. Poate fi întâlnit în artă (mișcarea futuristă), în cultură (mișcarea romantică) și în gândirea politică (mișcarea liberală, mișcarea socialistă). Am avut și/sau avem mișcări de proveniență religioasă (mișcarea catolică), mișcări etnice, mișcări pentru egalitate rasială și mișcări de opoziție față de aceste egalități, mișcări revoluționare și mișcări reformiste, mișcări armate și mișcări pacifiste.

După cum vedem, această simplă enumerare ne permite să stabilim că există mișcări ce se referă în modul cel mai strict la domeniul social și mișcări legate în modul cel mai strict de domeniul politic. O mișcare în sprijinul extinderii sufragiului este, la origine, o mișcare politică; o mișcare de inspirație religioasă poate să rămână în cadrul social, fără să apară necesitatea ca această mișcare să se manifeste pe arena politică. (p. 193).

Heberle (1968) imprimă cuvântului mișcare sensul „unei vaste varietăți de eforturi colective menite să producă schimbări în anumite instituții sociale ori să creeze o ordine integrală nouă” (Heberle, 1968, în Fisichella, 2007: 194).

Pe de altă parte, Turner și Killian (1972) susțin că mișcarea este „o anumită continuitate pentru a promova ori pentru a rezista în fața unor schimbări în societate ori în organizația din care fac parte” (Turner, Kilian, 1972, în Fisichella, 2007: 195).

Este evident că putem reliefa existența legăturilor dintre mișcări, pe de o parte, și partide, grupuri de presiune, sindicate, pe de altă parte. Astfel, atunci când se vorbește de mișcarea clasei muncitoare, apare imediat în context gândul despre partidul sau partidele clasei muncitoare, de tip laburist, socialist sau comunist. Când vorbim despre mișcarea catolică, ne gândim și la anumite partide de inspirație religioasă. Este de menționat faptul că mișcările pot contribui la apariția partidelor, grupurilor, sindicatelor, că există partide apărute în interiorul sindicatului, grupuri ce dau naștere sindicatelor și grupuri care generează partide. (p.194)

II. 5. SINDICATELE CA SUBIECȚI POLITICI