Perspectivele Transformarii Nato Dupa Summit Ul de la Bucuresti

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………………………………….4

Capitolul 1. ALIANȚA NORD-ATLANTICĂ: CADRU GENERAL, ROL, MISIUNI, CONCEPTE, STRUCTURI, EXTINDERE…………………………………………………………………….6

NATO – cadrul general…………………………………………………………………………..6

Rolul și misiunile NATO………………………………………………………………………..8

Conceptul strategic al NATO…………………………………………………………………..9

Noua structură de adoptare a deciziilor în cadrul NATO, post Praga 2002…..14

Evoluții în cadrul procesului de extindere a NATO…………………………………..17

Capitolul 2. DEZVOLTĂRI ALE NATO DUPĂ SUMMIT-UL DE LA RIGA (28-29 noiembrie 2006)…………………………………………………………………………………………………………23

Transformarea politică…………………………………………………………………………..23

Transformarea militară………………………………………………………………………….31

Operațiile NATO………………………………………………………………………………….38

Parteneriate………………………………………………………………………………………….40

Capitolul 3. Perspectivele transformarii NATO dupa summit-ul de la București (2-4 aprilie 2008)…………………………………………………………………………………..42

Angajamentele operaționale asumate de către NATO………………………………..43

Extinderea spațiului de securitate euro-atlantic………………………………………..44

Relațiile de parteneriat………………………………………………………………………….45

Transformarea Alianței: noi capabilități operaționale, noi relații politice…….46

Reuniunea miniștrilor apărării din iunie 2008………………………………………….48

Concluzii generale……………………………………………………………………………………………………..52

Acronime…………………………………………………………………………………………………………………..

Bibliografia……………………………………………………………………………………………………………….

Anexe……………………………………………………………………………………………………………………….

Introducere

NATO a fost întotdeauna o Alianță care a asigurat protecția membrilor săi împotriva amenințărilor imediate și a modelat mediul strategic în conformitate cu interesele și valorile sale fundamentale. În perioada Războiului Rece, NATO a asigurat protecția împotriva puterii militare sovietice contribuind în același timp la reconcilierea politică și integrarea echitabilă a Europei de Vest. După sfârșitul Războiului Rece, NATO a fost o poliță de asigurare militară împotriva posibilelor convulsii provocate de transformarea Europei, și s-a implicat cu succes în soluționarea crizei din Balcani. Totodată, NATO s-a dovedit a fi un cadru excelent pentru administrarea tranziției pe termen lung a Europei, atât prin politici de parteneriat cât și prin procesul de extindere.

Mediul strategic contemporan este caracterizat de o serie de trăsături diferite de cele care au determinat trecutul NATO. Globalizarea continuă să modifice dinamica securității în multe feluri. Schimbările climatice au impact negativ asupra mediului înconjurător și a resurselor vitale. Competiția globală pentru energie și resursele naturale va redefini relația dintre securitate și economie. Dependența crescândă de tehnologia informației face societatea vulnerabilă în fața războiului electronic. Proliferarea tehnologiei armelor de distrugere în masă face posibilă achiziționarea de către actorii teroriști non-statali a mijloacelor de distrugere în masă. În același timp, apărarea colectivă, funcția principală a NATO, trebuie să rămână o comoditate prețioasă.

În acest sens, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Sheffer, consideră că evoluția NATO va trebui să țină cont de o serie de aspecte importante. Mai întâi se impune o redefinire a apărării colective și a solidarității aliate în noul mediu de securitate. În timpul Războiului Rece, apărarea colectivă însemna împiedicarea invaziei sovietice. După momentul “9/11”, principiul apărării colective a fost aplicat la atacul unui actor terorist non-statal. Începând cu “9/11”, mediul internațional de securitate s-a schimbat în mod radical: atacul cibernetic din Estonia, efectele încălzirii globale și competiția pentru resursele energetice în Norvegia; atacuri teroriste în Marea Britanie, Spania și Turcia. Multe din aceste provocări nu presupun un răspuns militar clasic dar necesită sprijinul reciproc al aliaților, la nivel politic, economic și, poate, militar.

Provocările la adresa securității din mediul de securitate contemporan impun o abordare cuprinzătoare. Experiența NATO din Balcani și Afganistan a dovedit că activitatea NATO va trebui coordonată cu cea a actorilor civili și a instituțiilor internaționale, ONU, UE, Banca Mondială, precum și cu cea a partenerilor globali.

Misiunea NATO de consolidare a Europei prin politica de extindere trebuie continuată întrucât vocația NATO de extindere a spațiului democratic în Europa este parte importantă a rațiunii de a fi a Alianței.

NATO trebuie să-și eficientizeze activitatea politico-militară. NATO este principalul instrument pentru politica de securitate transatlantică într-o lume caracterizată de schimbări rapide; în acest sens, NATO trebuie să-și transforme nu numai politicile dar și structura. Activitățile Alianței vor trebui orientate mai puțin spre procese și mai mult spre rezultate iar resursele vor trebui repartizate în funcție de priorități.

Sistemul de planificare a apărării va trebui să corespundă necesităților aliaților. Procesul de generare a forțelor trebuie să fie mai predictibil și mai rapid. Aliații vor trebui să exploateze mult mai energic oportunitățile capabilităților comune: transportul strategic, logistica.

Transformarea NATO înseamnă totodată, mai multe sinergii cu Uniunea Europeană, în sensul folosirii în comun a capabilităților, în special în domenii ca transport și elicoptere, cercetare și dezvoltare sau în armonizarea structurilor de forțe sau a metodelor de instruire. Cele două organizații folosesc același set de bugete de apărare și de forțe militare, de aceea este foarte important ca forțele și capabilitățile generate să fie disponibile atât pentru UE cât și pentru NATO.

NATO va trebui să-și extindă domeniul consultărilor politice. Provocările curente sunt multiple ca natură, inter-relaționate și pot proveni din orice parte a lumii. Astfel Alianța va trebui să analizeze continuu orizontul strategic. Rolul Alianței nu poate fi numai cel al reacției; NATO va trebui să anticipeze pericole ca proliferarea, securitatea energetică, consecințele modificărilor climatice sau statele eșuate și să acționeze preventiv pentru soluționarea efectelor lor.

Capitolul 1. ALIANȚA NORD-ATLANTICĂ: CADRU GENERAL, ROL, MISIUNI, CONCEPTE, STRUCTURI

1.1. NATO – cadrul general

Tratatul Nord-Atlantic, semnat la Washington în aprilie 1949, înstituia o alianță de apărare colectivă cu scopul de a “promova relații de pace și prietenie în spațiul Nord-Atlantic”.

Obiectivul esențial al Alianței Nord-Atlantice era acela de a veghea asupra libertății și securității tuturor membrilor săi din Europa și America de Nord, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite. În acest scop, Alianța își folosește, în egală măsură, influența politică și capacitățile militare, în funcție de natura provocărilor la adresa securității cu care sunt confruntate statele membre ale Alianței. În momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost apărarea membrilor de amenințările care ar fi putut rezulta în urma politicii expansioniste și a sporirii capacității militare a Uniunii Sovietice.

Pe măsură ce contextul strategic de securitate s-a modificat, s-a schimbat și modul în care Alianța răspunde provocărilor în domeniul securității. Ea continuă să asigure stabilitatea spațiului euro-atlantic și se transformă pentru a întâmpina noi amenințări, ca terorismul, precum și alte provocări la adresa securității provenind din afara spațiului său tradițional de responsabilitate.

Principiul fundamental aflat la baza Alianței este angajamentul comun față de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securității acestora. Solidaritatea și coeziunea din cadrul Alianței susțin faptul că nicio țară membră nu poate fi forțată să se bazeze doar pe propriile eforturi naționale în cazul apariției unor amenințări la adresa securității sale. Fără a priva statele membre de drepturile și obligațiile de a-și asuma responsabilități suverane în domeniul apărării, Alianța le ajută să-și atingă obiectivele de securitate națională pe baza unui efort colectiv, prin împărțirea riscurilor și a responsabilităților, precum și a avantajelor apărării comune. Aceasta înseamnă, de asemenea, că multe aspecte legate de planificarea apărării și pregătirile pe care fiecare stat le facea înainte pe cont propriu sunt abordate în comun. Costurile asigurării capacităților necesare forțelor militare pentru a fi pregătite în comun și pentru a acționa împreună sunt, de asemenea, împărțite.

Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO) este una dintre structurile-cheie prin care membrii Alianței își urmăresc obiectivele de securitate. Este o organizație interguvernamentală în cadrul căreia statele membre își păstrează pe deplin suveranitatea și independența și care servește drept forum pentru consultări și adoptarea de decizii în domenii care le afectează securitatea. Structurile NATO facilitează, în mod continuu, consultarea, coordonarea și cooperarea dintre membri în domeniile politic, militar, economic și de securitate, precum și cooperarea în domenii nemilitare, precum știință, informare, mediu și răspunsul la dezastre.

NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanent legată de securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susținerea intereselor lor comune în problema securității. În cadrul acestei organizații constituite pe baza a unor valori și norme comune, „statele membre sunt angajate în salvgardarea libertății, a moștenirii comune și a civilizațiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democrației, libertății individuale și a literei legii.”

Deși Europa parcurge o perioadă de stabilitate și prosperitate relativă, mai sunt încă multe de făcut pentru integrarea deplină a societăților noastre multiculturale într-un cadru comun al supremației legii, capacității de a accepta identitățile multiple și de a institui toleranța reciprocă.

Schimbările profunde petrecute în mediul internațional par să arate că suntem în pericol de a fi copleșiți de aspectele negative ale globalizării.  Societățile noastre trebuie să fie capabile să modeleze evenimentele, nu să fie victimele lor.  Valorile universale pe care Alianța le promovează și le apără prin angajamentele sale – libertate, drepturile omului, democrație, supremația legii – reprezintă busola care îi ajută pe aliați să se orienteze într-o lume din ce în ce mai complexă. În acest sens, NATO este un instrument unic care permite susținerea și promovarea acestor valori universale, precum și protejarea lor atunci când sunt amenințate. 

La înființarea sa, rațiunea de a exista a Alianței era apărarea teritoriilor și a instituțiilor democratice ale membrilor săi; acum, Alianța caută să protejeze instituțiile democratice ale potențialilor săi membri și parteneri. Ceea ce fusese mai înainte o misiune foarte clară de apărare a evoluat într-un proiect pentru protecția euro-atlantică (și chiar euro-asiatică) a normelor liberale.

La aproape 60 de ani de la înființarea Alianței, Europa și America de Nord continuă să acționeze împreună întrucât ele sunt simbolul democrației, pluralismului, economiei de piață și al inovațiilor tehnologice. Ele sunt depozitarele stabilității la nivel global și le revine responsabilitatea de a menține securitatea globală. Politica de securitate a Alianței se bazează pe interese și valori.  Pornind de la acestea, NATO contribuie la asigurarea unei ordini globale drepte și stabile, din Balcani până în Afganistan. 

1.2. Rolul și misiunile NATO

NATO nu a fost niciodată o simplă organizație militară, o alianță clasică rezultată în urma unei competiții geopolitice sau a unui conflict. De asemenea, NATO nu reprezintă o simplă asociere politică de state, orientate spre proclamarea sterilă a unor principii sau valori, ca o continuitate a experienței tragice a Ligii Națiunilor. Echilibrul dintre viziunea geopolitică, principiile și valorile declarate și puterea militară reprezintă trăsătura specifică a NATO, forța sa imanentă care a ajutat Alianța să meargă mai departe și să se adapteze la cele mai diverse circumstanțe strategice și politice, indiferent dacă acestea au fost generate de Războiul Rece, de renașterea democrației în Europa Centrală și de Est sau de violentele conflicte etnice din Balcani.

Forster și Wallace susțin că, dacă în timpul Războiului Rece, amenințarea sovietică a fost cea care a menținut unitatea Alianței, dispariția amenințării organizatorice originale după anii 1990, precum și lipsa consensului transatlantic asupra caracterului și gravității potențialelor amenințări, au dus la formularea unor păreri divergente asupra rolului și priorităților Alianței. NATO a reușit, însă, să se dezvolte într-o organizație cu scopuri multiple, asumându-și două roluri noi: răspândirea stabilității în Europa Centrală și de Est și menținerea păcii.

Sfârșitul Războiului Rece și posibilitatea redusă de producere a unui conflict convențional la scară largă îndreptat împotriva membrilor Alianței au determinat NATO să caute o misiune în afara apărării colective. Deși criticii susțin că alianțele viabile nu necesită căutarea unui scop, NATO nu și-a pierdut niciodată funcția principală: apărarea colectivă, definită în Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Deși Alianța și-a dezvoltat funcții multiple, funcția ei principală continuă să fie apărarea colectivă, așa cum a demonstrat prin răspunsul său la evenimentele din 11 septembrie 2001. Totuși, după 1990, ca o consecință a schimbărilor petrecute în mediul de securitate, misiunile de securitate colectivă – „sprijinirea securității internaționale dincolo de apărarea imediată a aliaților” – au devenit evidente.

Începând cu sfârșitul Războiului Rece, Alianța a dat dovadă de o capacitate impresionantă de adaptare la modificările petrecute în mediul său geopolitic. Rolul și noile misiuni ale NATO sunt definite în Conceptul Strategic din 1999:

1.2.1. “Securitate: Să asigure unul din fundamentele indispensabile unui mediu de securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituțiilor și pe angajamentul soluționării pașnice a disputelor, în care nici o țară să nu poată intimida sau constrânge o alta prin amenințări sau prin folosirea forței.

1.2.2. Consultare: Să servească, în conformitate cu prevederile Articolului 4 din Tratatul de la Washington, ca forum transatlantic pentru consultări între aliați asupra problemelor care le afectează interesele vitale, inclusiv asupra unor posibile evenimente care afectează securitatea membrilor, precum și pentru coordonarea adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun.

1.2.3. Descurajare și Apărare: Să descurajeze și să se apere în fața oricărui act de agresiune îndreptat împotriva unui stat membru al NATO, după cum se stipulează în Articolele 5 și 6 din Tratatul de la Washington.

1.2.4. Iar pentru a întări securitatea și stabilitatea din spațiul euro-atlantic:

a) Managementul situațiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz sau prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor și să se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în operațiile de răspuns la crize.

b) Parteneriat: Să promoveze, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din spațiul euro-atlantic, în scopul creșterii transparenței, încrederii reciproce și a capacității de a acționa în cadrul Alianței”

1.3. Conceptul Strategic al NATO

Denumit inițial "Conceptul Strategic pentru Apărarea Spațiului Nord-Atlantic", documentul a fost dezvoltat în perioada octombrie 1949 – aprilie 1950 și stabilea strategia operațiilor la scară largă pentru apărarea teritorială. La jumătatea anilor 1950, în cadrul strategiei "represaliilor masive", a fost folosită politica de descurajare bazată pe amenințarea folosirii de către NATO a tuturor mijloacelor aflate la dispoziția sa pentru a răspunde la o eventuală agresiune la adresa unui stat membru, făcându-se referire clară la armele nucleare.

În 1967, "represaliile masive" au fost înlocuite de strategia "răspunsului flexibil" care acorda NATO avantajul flexibilității și producerii incertitudinii în rândul inamicilor în ceea ce privește răspunsul Alianței la amenințările la adresa suveranității sau independenței statelor membre. Astfel, orice tip de agresiune urma să fie perceput ca implicând riscuri inacceptabile.

Aceste strategii erau cuprinse în documente clasificate folosite pentru coordonarea guvernelor naționale și ca puncte de referință pentru activitățile militare de planificare nefiind adresate publicului larg. Deși conceptele aflate la baza lor erau bine cunoscute, detaliile nu puteau fi discutate public întrucât eficacitatea lor depindea de păstrarea caracterului secret. Ele reflectau realitățile Războiului Rece, diviziunea politică a Europei și situația de confruntare ideologică și militară care caracteriza relațiile Est-Vest.

Pe măsură însă, ce Războiul Rece continua, Alianța a încercat să reducă pericolele acestuia și să pună bazele unei relații mai bune cu Uniunea Sovietică și ceilalți membri ai Pactului de la Varșovia. Raportul Harmel, publicat în 1967, stabilea cei doi piloni ai abordării securității de către Alianță – apărarea și dialogul, inclusiv controlul armamentelor. La sfârșitul perioadei Războiului Rece, situația politică din Europa și situația militară de ansamblu s-au schimbat. La doi ani după căderea zidului Berlinului a apărut un nou Concept Strategic, completat la summit-ul de la Roma, în noiembrie 1991. Spre deosebire de conceptele anterioare, acesta punea accentul pe cooperarea cu foștii adversari și nu pe confruntarea cu aceștia. Securitatea statelor membre reprezenta în continuare rolul fundamental al NATO dar era legată de obligația specifică de a contribui la extinderea securității în întreaga Europă. Conceptul Strategic din 1991 era diferit de cele anterioare și în alte privințe – a fost emis ca document public putând astfel fi discutat de parlamentari, specialiști în securitate, ziariști și publicul larg.

Conceptul strategic adoptat la Roma a condus la o lărgire a viziunii asupra securității bazată pe dialog și cooperare și pe menținerea unui potențial de apărare colectivă. Conceptul a integrat într-un ansamblu coerent aspectele politice și militare ale doctrinei NATO, în materie de securitate, cooperare cu statele din Europa Centrală și de Est contribuind la creșterea încrederii reciproce și cooptarea a noi membri. Prin stabilirea obiectivelor Alianței concretizate în misiunile structurilor sale s-a dezvoltat parteneriatul și cooperarea cu țările din Europa Centrală și de Est, a crescut rolul OSCE și al altor structuri de securitate.

Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) – transformat în 1997 în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) a avut drept scop consultarea și cooperarea politică, economică, militară și științifică între țările membre NATO și noile democrații europene.

Evenimentul cel mai important a fost reuniunea inaugurală a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic din 20 decembrie 1991, cu participarea miniștrilor Afacerilor externe din NATO și a 6 țări din Europa Centrală și din Est (inclusiv România) și a celor 3 state Baltice. În anul 1992 s-au alăturat acestui proces și 11 state din fosta URSS membre ale CSI iar în 1993 existau deja 22 parteneri de cooperare.

La reuniunea de la Bruxelles din 1994 s-a confirmat necesitatea restructurării Alianței în conformitate cu noile riscuri și amenințări. Au fost reconfirmate funcțiile Alianței și a fost exprimat sprijinul pentru edificarea Identității Europene de Securitate și Apărare (ESDI). În cadrul reuniunii s-a adoptat o declarație prin care Alianța era considerată deschisă și altor state europene în măsură să promoveze principiile Tratatului și să contribuie la securitatea din zona Atlanticului de Nord. Parteneriatului pentru Pace a fost creat la 1 ianuarie 1994 în scopul întăririi securității în spațiul euro-atlantic.

Summit-ul de la Madrid (iulie 1997) a consacrat principalele schimbări ce au avut loc în perioada scursă de la încetarea "Războiului Rece" în Europa: angajamentul statelor NATO de a-și asigura securitatea și apărarea, constituirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic care reunește toate statele membre ale OSCE care doresc să acționeze împreună în procesul asigurării securității continentale, dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace și a unui program de cooperare militară destinat pregătirii în vederea acționării în comun în situații de criză, crearea unor mecanisme în vederea realizării unor relații permanente cu Rusia și a unui parteneriat distinct cu Ucraina, primirea de noi membri și lărgirea Alianței, optimizarea structurii de comandă a Alianței în vederea îndeplinirii noilor misiuni, dezvoltarea unei Identități de Securitate Europeană în cadrul NATO, stabilirea dialogului cu țările din bazinul mediteranean destinat să contribuie la crearea securității și stabilității în zonă.

La summit-ul de la Washington din 24 aprilie 1999, a fost adoptat un nou Concept Strategic care reflectă schimbările petrecute în Europa, confirmă totodată angajamentul aliaților vizavi de apărarea colectivă și legătura transatlantică și asigură adaptarea strategiei NATO la provocările secolului XXI. Conceptul Strategic confirmă misiunea esențială a Alianței – angajamentul de a asigura libertatea și securitatea membrilor săi prin mijloace politice și militare, reiterează valorile comune ale aliaților – democrație, drepturile omului, supremația legii – precum și hotărârea lor de a se apăra unul pe altul și de a contribui la pacea și stabilitatea spațiului euro-atlantic extins.

Acesta este contextul în care Conceptul enunță misiunile fundamentale de securitate ale Alianței care reprezintă un echilibru între continuitate și schimbare comparativ cu Conceptul din 1991. Apărarea colectivă continuă să fie nucleul Alianței iar noile angajamente ale Alianței în domeniul managementului crizelor și parteneriatelor au ca scop creșterea securității și stabilității în spațiul euro-atlantic.

Totodată, Conceptul realizează și o analiză a mediului strategic și o evaluare a provocărilor și riscurilor la adresa securității. Deși amenințarea unui război de mare anvergură în Europa este virtual imposibilă, membrii Alianței și statele din spațiul euro-atlantic se confruntă cu alte riscuri și incertitudini: conflictele de natură etnică, încălcarea drepturilor omului, instabilitatea politică și economică, răspândirea armelor nucleare, biologice și chimice și a vectorilor lor, precum și răspândirea tehnologiei de fabricare a acestora la nivel global.

Conceptul Strategic din 1999 a dezvoltat considerabil caracteristica centrală a conceptului din 1991, referitoare la abordarea cuprinzătoare a securității prin folosirea de mijloace politico-militare complementare și cooperarea cu alte state care împărtășesc obiectivele Alianței, pentru a cuprinde următoarele elemente esențiale:

Păstrarea legăturii transatlantice – indivizibilitatea securității europene și nord-americane, precum și importanța unui parteneriat solid și dinamic dintre Europa și America de Nord în sprijinul valorilor și intereselor comune.

În conformitate cu Tratatul de la Washington și Carta Națiunilor Unite, NATO îndeplinește următoarele sarcini de securitate fundamentale: securitate, consultare, descurajare și apărare. De asemenea, Alianța contribuie la securitatea și stabilitatea spațiului euro-atlantic prin activitatea sa în domeniul managementului crizelor și prin parteneriate.

Menținerea unor capabilități militare eficiente pentru întreaga gamă de operații ale Alianței, de la descurajare și apărare colectivă la operații de răspuns la crize.

Dezvoltarea unei Identități Europene de Securitate și Apărare în cadrul Alianței pe baza cooperării strânse dintre NATO și Uniunea Vest-Europeană.

Politica NATO în domeniul prevenirii conflictelor și managementului crizelor: în cooperare cu alte organizații, Alianța va acționa pentru prevenirea conflictelor și, în cazul unei situații de criză, va contribui la soluționarea eficientă a acesteia în conformitate cu legislația internațională, inclusiv prin conducerea de operații de răspuns la situațiile de criză.

Politica de parteneriate, cooperare și dialog cu toate țările democratice din spațiul euro-atlantic în scopul menținerii păcii, sprijinirii democrației și contribuției la prosperitate și progres. Principalele instrumente ale acestei politici sunt: Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Parteneriatul pentru Pace, relațiile speciale cu Rusia și Ucraina și Dialogul Mediteranean.

Extinderea: NATO își menține politica ușilor deschise și va acorda invitații de aderare democrațiilor europene care îndeplinesc obiectivele Tratatului de la Washington.

Controlul armamentelor, dezarmarea și neproliferarea – Alianța se angajează să contribuie la creșterea securității și stabilității forțelor la cel mai redus nivel ținând cont de capacitatea NATO de a-și îndeplini misiunile asumate.

Partea finală a Conceptului Strategic enunță principiile și misiunile forțelor NATO traducând astfel obiectivul și sarcinile politice în orientări pentru Autoritățile Militare NATO în vederea alcătuirii de concepte și planuri detaliate. Strategia recomandă dezvoltarea continuă a capabilităților militare necesare pentru întreg spectrul de misiuni ale Alianței, de la operații de apărare colectivă la operații de susținere a păcii sau de răspuns la crize. Acestea includ capacitatea de angajare efectivă a forțelor inamice, desfășurare și mobilitate, supraviețuirea forțelor și infrastructurii, autosusținere și interoperabilitate. De asemenea, este evidențiată flexibilitatea în generarea forțelor pentru conducerea întregii game de misiuni ale Alianței în vederea operării în formații multinaționale și întrunite. Deși posibilitatea folosirii amelor nucleare este foarte redusă, ele continuă să joace un rol esențial în păstrarea păcii și prevenirea constrângerilor și războiului.

În Conceptul Strategic, Alianța a stabilit direcția clară pentru viitoarele sale activități politice și militare. Acesta asigură baza conceptuală de durată pentru rolul Alianței în asigurarea securității membrilor săi și în promovarea păcii și stabilității în spațiul euro-atlantic, precum și orientarea Alianței în procesul de pregătire pentru abordarea provocărilor și oportunităților unui nou secol.

Conceptul Strategic recunoaște că menținerea echilibrului strategic nu mai este importantă în noul mediu de securitate. În conturarea necesităților de apărare, NATO trebuie să se distanțeze de vechile instrumente de planificare bazate pe paritatea strategică și să se concentreze pe caracteristici funcționale și 'suficiență' în ceea ce privește forțele militare necesare pentru descurajarea credibilă și managementul crizelor la timp și eficient.

Actualul concept strategic, adoptat în 1999, în timpul campaniei din Kosovo, precede schimbarea de paradigmă reprezentată de actele teroriste din 11 septembrie 2001 îndreptate împotriva SUA, când Articolul 5 din Tratatul de la Washington a fost invocat pentru prima dată de aliați în sprijinul SUA, precum și misiunea din Afganistan, prima misiune în afara teritoriului NATO. Evenimentele enumerate anterior arată că Alianța a depășit perioada post-Război Rece. Documentele elaborate de aliați pentru a redefini rolul NATO – Conceptul Militar pentru Apărarea împotriva Terorismului, Planul de Acțiune al Parteneriatului în combaterea Terorismului și Planul NATO-Rusia de acțiune împotriva terorismului nu exclud necesitatea revizuirii conceptului strategic al NATO.

NATO va trebui să își definească prioritățile într-un mediu de securitate aflat în schimbare. Deși Alianța și-a adaptat și și-a extins portfoliul, nu poate aborda toate provocările noi la adresa securității. Revizuirea Conceptului Strategic nu presupune schimbări radicale de politică. Va trebui să fie un document concis și cuprinzător care să stabilească rolurile și misiunile viitoare ale NATO și să le explice membrilor și partenerilor. Noul Concept Strategic va trebui să reflecte faptul că NATO își completează transformarea militară cu o profundă transformare politică în scopul realizării unei mai bune coordonări a aliaților cu partenerii și organizațiile internaționale, UE și ONU, pe baza împărțirii echitabile a responsabilităților.

1.4. Noua structură de adoptare a deciziilor în cadrul NATO, post Praga 2002

După dezintegrarea Tratatului de la Varșovia, NATO a trecut printr-o serie de căutări, reașezări și transformări. Prima transformare majoră a structurii de comandă NATO a fost agreată la Summit-ul de la Madrid din 1997 și implementată după Summit-ul de la Washington din 1999.

Structurile create în cadrul NATO permit țărilor membre să-și coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare și cooperare în domeniul politic, economic, ca și în alte domenii non-militare, precum și formularea de planuri comune de apărare, stabilirea infrastructurii, a echipamentelor și facilităților de bază necesare operațiilor forțelor militare și aranjamentele pentru programe și exerciții comune de instrucție.

La baza acestor activități se află o structură militară și civilă complexă, cu personal administrativ și de planificare, precum și agenții desemnate de către țările membre ale Alianței, în scopul coordonării lucrului pe domenii de specialitate – de exemplu, sistemul de comunicații necesar în facilitarea consultării politice, comanda și controlul forțelor militare și suportul logistic al acestora (Anexa nr.1).

Procesul de luare a deciziei în cadrul NATO este bazat pe consens, toate deciziile fiind adoptate prin unanimitate. Acest sistem are două avantaje esențiale: se respectă suveranitatea și independența fiecărui stat membru iar deciziile adoptate au sprijinul tuturor statelor membre.

Consiliul Nord-Atlantic (NAC) reprezintă cea mai importantă structură de adoptare a deciziilor în cadrul NATO. În cadrul acestuia, fiecare stat membru participă la nivel de reprezentant permanent cu rang de ambasador. Consiliul se reunește la nivel ambasadorial cel puțin o dată pe săptămână, pentru a dezbate și aproba politica Alianței. Există, de asemenea, reuniuni obișnuite ale Consiliului și altor comitete politice superioare (în primul rând Comitetul de Planificare a Apărării – DPC și Grupul de Planificare Nucleară -NPG) la nivelul miniștrilor de externe și ai apărării și, din când în când, al șefilor de stat și de guvern.

Organizația este condusă de un Secretar General, numit pentru un mandat de patru ani. Acesta prezidează reuniunile NAC și ale altor structuri importante ale NATO și contribuie la crearea consensului între statele membre. Secretarul General este sprijinit de un Secretariat Internațional (Anexa nr.2).

Comitetele specializate, alcătuite din reprezentanți ai țărilor membre, sunt subordonate acestor organisme superioare. Organizarea pe comitete reprezintă mecanismul de bază care oferă Alianței mijloacele de consultare și adoptare a deciziei (Anexa nr.3).

În scopul asistării NAC, DPC și NPG, ofițerii superiori care acționează în numele șefilor de stat major din țările lor, îndeplinesc funcția de Reprezentanți naționali la NATO și cea de membrii ai Comitetului Militar. Acest organism este cea mai înaltă autoritate militară a NATO și este condus de un președinte ales. Comitetul stabilește orientările și oferă consiliere asupra doctrinei și strategiei militare. Președintele Comitetului Militar este sprijinit de un Stat Major Internațional.

Adunarea Parlamentară a NATO este instituția interparlamentară care oferă parlamentarilor din țările organizației posibilitatea de a analiza împreună problemele care fac obiectul unor preocupări sau interese comune. Adunarea este complet independentă de NATO, dar constituie o verigă de legătură între parlamentele naționale și Alianță.

Asociația Tratatului Atlantic (ATA) reunește organizații naționale voluntare sau nonguvernamentale în scopul sprijinirii activităților NATO și al promovării obiectivelor Tratatului Nord-Atlantic.

NATO nu dispune de forțe armate proprii cu excepția unor capabilități limitate de avertizare de tip AWACS. Majoritatea forțelor disponibilizate pentru NATO rămân sub comandă și control naționale depline până în momentul în care ele primesc acordul statelor membre de a-și asuma atribuții pornind de la apărare colectivă, la misiuni noi de menținere a păcii și sprijinire al păcii.

După evenimentele din septembrie 2001 și ca urmare a restructurării sistemului de comandă unificat american s-a reanalizat funcționalitatea sistemului de comandă și de forțe al NATO. Ca atare, la Summit-ul de la Praga s-a aprobat noua structură, urmând a se implementa până în iunie 2006.

La nivelul politico-militar, sub aspect organizatoric, nu sunt diferențe față de structura cunoscută.

Structura de comandă NATO:

Comandamentul Aliat pentru Operații (ACO):

Comanda și Controlul (C2) Forțelor;

Intelligence (Informații);

Comunicații și Informatica (CIS);

Exerciții și Evaluare.

Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT):

Planificarea Apărării;

Concepte Strategice, Politice și Doctrine;

Planificare Resurse;

Învățământ și Instrucție;

Experimentare;

Cercetare și Dezvoltare.

Transformarea, în contextul Alianței, este definită ca un proces continuu de elaborare, dezvoltare și integrare a conceptelor, doctrinelor și mijloacelor (capabilităților) în scopul sporirii eficacității și interoperabilității forțelor luptătoare.

Domenii de bază ale transformării capabilităților NATO:

Concepte Strategice, doctrine și politici;

Planificarea și implementarea cerințelor și capabilităților;

Cercetarea și dezvoltarea viitoarelor tehnologii pentru capabilitățile întrunite aliate;

Experimentare, exerciții și evaluare;

Instrucție și învățământ – Centrul pentru Instrucție și Învățământ, Colegiul NATO, Școala NATO, Școala pentru Comunicații și Informatică, Centrele de Excelență.

Aceste domenii stau la baza elaborării și dezvoltării organigramei responsabilităților, funcțiilor, sarcinilor și misiunilor ACT.

Practic cele două comandamente strategice, în special ACT și-au schimbat radical misiunile, structura și responsabilitățile. ACT a predat ACO toate sarcinile sale operaționale preluând, în schimb, toate celelalte atribuțiuni privind planificarea apărării, planificarea resurselor, cercetare, instrucție, concepte, doctrine, noi tehnologii, experimentare, învățământ. Nu vor mai exista zone de responsabilitate (AOR) repartizate comandamentelor strategice, operaționale și tactice. Pe timpul ducerii operațiilor vor fi stabilite zone de operații temporare (Joint Area of Operations) iar în timp de pace vor fi zonele de responsabilitate funcționale, ca de exemplu Sistemul Integrat Extins de Apărare Aeriană (NATINEADS).

În structura de forțe NATO (NFS) un Forța de Răspuns a NATO (NRF) ocupă un loc aparte. Comanda NRF este asigurată de către unul dintre cele trei comandamente întrunite, prin rotație. Elementele constitutive, pe categorii de forțe, vor fi asigurate de către corpurile terestre, grupările navale și unitățile de forțe aeriene, declarate și certificate de către NATO, pe baza unui grafic.

Structura militară a forțelor armate cuprinde forțe cu grad înalt de operativitate, forțe cu operativitate scăzută, forțe constituite într-o perioadă mai îndelungată.

1.5. Evoluții în cadrul procesului de extindere a NATO

„Miza centrală a extinderii NATO este relația istorică și strategică pe termen lung dintre America și Europa. Extinderea NATO ocupă un rol central în vitalitatea legăturii dintre America și Europa în scopul realizării unei Europe democratice și sigure și al capacității Americii și Europei de a lucra împreună la promovarea securității internaționale.”

Etapele procesului de extindere

a) Înainte de căderea Cortinei de Fier

De la crearea Alianței, în 1949, numărul membrilor săi a crescut de la cei 12 membri fondatori la 26 membri în prezent. Extinderea este un proces dinamic continuu, bazat pe Articolul 10 al Tratatului de la Washington.

De-a lungul existenței sale Alianța a acceptat noi membri în cinci valuri succesive: 1952, 1955, 1982, 1999 și 2004. Astfel, cei 12 membri fondatori – Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii – au devenit 26.

Primul val de extindere a avut loc în 1952 cu Grecia și Turcia și a avut ca rezultat extinderea securității și stabilității spre Europa de sud-est. Trei ani mai târziu, în 1955, Republica Federală Germania a devenit cel de-al cincisprezecelea membru NATO. Spania, a devenit cel de-al șaisprezecelea membru NATO în 1982. Odată cu reunificarea Germaniei în 1990, întreaga Germanie, inclusiv teritoriul fostei Republici Democratice Germane a fost primită sub umbrela NATO.

b) Extinderea NATO după încetarea Războiului Rece

Căderea zidului Berlinului și dizolvarea Pactului de la Varșovia la sfârșitul Războiului Rece a făcut posibilă continuarea extinderii NATO. Noile democrații ale Europei Centrale și de Est erau nerăbdătoare să se integreze în instituțiile euro-atlantice ca garanție a libertății lor.

În iunie 1990, prin Declarația summit-ului de la Londra aliații afirmau că NATO va întinde mâna prieteniei către țările din est. Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, NACC, lansat la summit-ul NATO de la Roma (noiembrie 1991) reprezenta o inițiativă americană și era expresia unei relații instituționale de consultare și cooperare politică și de securitate, deschisă tuturor membrilor din fostul Tratat de la Varșovia. Acesta era însă doar un forum de consultare, pentru discuții și schimb de opinii și informații în domeniul menținerii păcii, nu de decizie. Statele central europene erau nemulțumite de faptul că nu se făceau diferențieri între statele participante (de exemplu, Polonia și Kazahstanul aveau același statut). Principiul autodiferențierii va apărea odată cu PfP și planurile individuale și de evaluare din acest cadru. NACC a servit Alianței ca soluție pentru dilema divergențelor asupra extinderii, permițându-i să promoveze relațiile cu statele din Europa Centrală, pe de o parte și pe de altă parte cu Rusia, contribuind în același timp la menținerea unui echilibru între disensiunile din cadrul NATO.

Sfârșitul anului 1993 era încă marcat de divergențele asupra lărgirii: unii aliați susțineau varianta unei extinderi rapide în timp ce ceilalți erau adepții amânării. La summit-ul NATO de la Bruxelles din ianuarie 1994, a fost acceptat conceptul cunoscut sub numele de Parteneriatul pentru Pace. Acesta reprezenta soluția de care NATO avea nevoie la momentul respectiv și aducea un rol suplimentar pentru NATO, proiectarea stabilității în Europa Centrală și de Est și oferea perspectiva deschiderii NATO către noi membri în viitor.

La Summit-ul de la Bruxelles din 1994, a fost lansat Programul PfP cu scopul de a întări securitatea și stabilitatea în spațiul euro-atlantic. Invitația de participare (PfP Invitation) la acest program a fost adresată tuturor statelor participante în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC, transformat ulterior în EAPC), precum și statelor membre ale Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. Programul PfP se concentrează pe problematica de apărare, fără a omite și celelalte aspecte care privesc arhitectura europeană de securitate.

Documentul-Cadru al PfP stabilește că NATO desfășoară consultări cu fiecare Partener care percepe amenințări directe la adresa integrității sale teritoriale, independenței politice sau securității.

Programul Individual de Parteneriat (IPP) acoperă doi ani calendaristici; selecția activităților pentru Programul Individual de Parteneriat se face de către statul Partener, din lista activităților Programului de Lucru al Parteneriatului (PWP, transformat în EAPWP, după summit-ul de la Istanbul și care include și lista de activități a Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic).

Prin Procesul de Analiză și Revizuire a Parteneriatului (PARP) se identifică și se evaluează forțele și capabilitățile care pot fi puse la dispoziția NATO pentru activități de pregătire în comun, exerciții și operații în sprijinul păcii.

La Summit-ul de la Madrid (1997), Aliații au decis crearea unui Parteneriat Intensificat și mai Operațional, sub egida căruia au fost lansate o serie de noi inițiative: conceptul privind Cadrul Politico-Militar pentru Operațiile Conduse de NATO, Programul Intensificat de Instruire și Educare, Conceptul privind Capabilitățile Operaționale, în vederea identificării unui pachet de forțe pentru operațiile în sprijinul păcii conduse de NATO.

Noul Concept Strategic al Alianței din 1999 a identificat PfP ca fiind una dintre misiunile fundamentale ale Alianței. Tot cu această ocazie, pe baza lecțiilor învățate din primul val de extindere, a fost lansat programul Membership Action Plan.

La Summit-ul Alianței de la Praga din anul 2002, a fost lansat un nou concept în cadrul PfP: Planurile de Acțiune ale Parteneriatului, pe baza căruia s-au dezvoltat programe ca: Partnership Action Plan against Terrorism (PAP–T), Partnership Action Plan on Defence Institution Bulding (PAP-DIB) și Individual Partnership Action Plan (IPAP).

Principalele obiective ale programului sunt transparența procesului de planificare a apărării, controlul democratic al forțelor armate, constituirea unor capabilități pentru participarea la operațiuni sub egida ONU, OSCE sau NATO, dezvoltarea cooperării militare cu NATO, dezvoltarea unor forțe capabile să acționeze alături de cele ale statelor membre NATO.

Studiul asupra extinderii NATO a analizat avantajele admiterii de noi membri, precum și modul de realizare a acestui proces. Studiul a concluzionat faptul că sfârșitul Războiului Rece oferea o oportunitate unică pentru realizarea securității în întreg spațiul euro-atlantic și că extinderea NATO trebuie să contribuie la creșterea stabilității și securității pentru toți. Studiul conchidea că extinderea va contribui la creșterea transparenței în planificarea apărării și a bugetelor militare, realizându-se astfel încrederea între state contribuind astfel la o mai bună integrare și cooperare în Europa.

Studiul nu oferă, însă, o listă concretă a criteriilor pe care o țară trebuie să le îndeplinească pentru aderare ci argumente în favoarea extinderii NATO (consolidarea securității euro-atlantice) și subliniază doar la nivel politic condițiile pentru aderare (reforme democratice, control civil asupra forțelor armate, transparența planurilor de apărare și a bugetelor militare). Prin aceasta NATO își rezerva dreptul de a decide primirea noilor membri, subliniind că decizia sa este politică, se realizează prin consens și nici o țară din afara NATO nu are drept de veto asupra extinderii.

Republica Cehă, Ungaria și Polonia au fost invitate să înceapă convorbirile de aderare la Summit-ul de la Madrid din 1997 iar la 12 martie 1999 au devenit primii foști membri ai Pactului de la Varșovia care se alăturau NATO.

La summit-ul NATO de la Washington din martie 1999 au fost lansate alte inițiative în vederea pregătirii viitorilor membri pentru aderare: MAP, precum și inițiative de consolidare a proceselor de parteneriat axate pe domenii ca: planificare, instrucție, educație, capacități operaționale, cooperare pentru menținerea păcii.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au impulsionat problematica lărgirii. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia au fost invitate să înceapă convorbirile de aderare la Summit-ul de la Praga din 2002 și s-au alăturat NATO în 29 martie 2004.

La Summit-ul de la București din aprilie 2008, Albania și Croația au fost invitate să înceapă convorbirile de aderare cu NATO (Cronologia integrării în NATO – Anexa nr.6). De asemenea, liderii aliați au decis să invite și fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei de îndată ce aceasta va găsi împreună cu Grecia o soluție acceptabilă privind numele său. Toate cele trei țări au participat la Planul de Acțiune pentru Aderare în vederea pregătirii pentru statutul de membru al NATO.

La București, liderii aliați au decis că Georgia și Ucraina – angajate în prezent în Dialogul Intensificat cu NATO referitor la aspirațiile lor de viitori membri și monitorizare a reformelor în acest sens – vor deveni membri NATO. Aplicațiile ambelor țări de a accede la procesul MAP vor fi analizate de miniștrii de externe ai NATO în decembrie 2008. Tot cu ocazia summit-ului Bosnia-Herțegovina și Muntenegru au fost incluse în procesul de Dialog Intensificat.

c) Perspective ale procesului de aderare la NATO (Anexele nr.7, 8)

Țările aspirante trebuie să participe la MAP pentru a se pregăti pentru statutul de membru NATO și pentru a demonstra îndeplinirea obligațiilor și angajamentelor pe care calitatea de viitor membru le impune. Apoi trebuie să fie invitate oficial de NATO să înceapă convorbirile de aderare cu Alianța. Invitațiile de aderare la Alianță sunt emise de Consiliul Nord-Atlantic, principalul organism al NATO de luare a deciziilor. Relațiile cu țările partenere și aspirante sunt menținute de Secretariatul Internațional al NATO, precum și de comisii specializate, subordonate Consiliului. Țările care doresc să devină membri NATO trebuie să demonstreze că susțin principiile Tratatului de la Washington și că pot contribui la securitatea spațiului euro-atlantic. De asemenea, trebuie să îndeplinească anumite obiective politice, economice și militare, specificate în Studiul asupra extinderii NATO din 1995:

Au un sistem democratic și politic funcțional bazat pe economia de piață;

Tratează minoritățile în conformitate cu prevederile Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE);

Au rezolvat disputele cu țările învecinate și își asumă angajamentul pentru rezolvarea pașnică a disputelor;

Pot și doresc să contribuie din punct de vedere militar în cadrul Alianței și să realizeze interoperabilitatea cu forțele celorlalți membri;

Își asumă angajamentul pentru dezvoltarea unor relații civil-militare democratice, precum și a unor structuri instituționale.

Capitolul 2. DEZVOLTĂRI ALE NATO DUPĂ SUMMIT-UL DE LA RIGA (28-29 noiembrie 2006)

2.1. Transformarea politică a NATO

Alianța Nord Atlantică se află la momentul actual în plin proces de transformare, atât din punct de vede politic cât și militar, fiind angajată în același timp într-un efort operațional fără precedent. Participarea Alianței într-un număr tot mai mare de misiuni, cele mai multe dintre ele diferite de cele de tip Articol 5 (apărare colectivă), a presupus o „reinventare” a NATO, proces care acoperă un spectru larg începând cu dimensiunea conceptuală și doctrinară și terminând cu instrumentele de tip militar ale NATO.

Agenda NATO pentru summit-ul de la Riga a fost focalizată pe trei dimensiuni majore: operațiile și misiunile Alianței, transformarea capabilităților militare, parteneriatele și procesele de cooperare ale NATO cu alte state.

Directiva Politică Generală

Adoptată la summit-ul de la Riga, în noiembrie 2006, CPG reprezintă o directivă la nivel înalt, care oferă cadrul și linia politică pentru transformarea continuă a NATO, stabilind prioritățile în privința tuturor aspectelor legate de capabilitățile Alianței și a disciplinelor în domeniul planificării și al informațiilor, pentru următorii zece sau cincisprezece ani. Cu alte cuvinte, documentul oferă o viziune și priorități agreate privind transformarea continuă a NATO. Implementarea CPG trebuia să conducă la dezvoltarea unor capabilități cu un grad de utilizare mai ridicat pentru viitoarele operații și misiuni, asigurând astfel certitudinea că Alianța își păstrează eficiența, credibilitatea și relevanța în secolulXXI.
Pornind de la analiza viitorului mediu de securitate, CPG determină tipurile de operații pe care Alianța trebuie să le poată desfășura în viitor în lumina Conceptului Strategic din 1999 și categoriile de capabilități de care va avea nevoie Alianța. Referirile la operații sunt făcute în termeni generali, dar modul exact în care vor fi asigurate capabilitățile nu este specificat, întrucât acest lucru rămâne să fie determinat de națiuni, atât la nivel colectiv, cât și individual, prin intermediul procesului de planificare al NATO.

Necesitatea dezvoltării CPG a apărut în contextul eforturilor de revizuire a procedurilor NATO de planificare a apărării de la sfârșitul lui 2003 și începutul lui 2004. Planificarea apărării urmărește să ofere certitudinea că NATO va deține toate forțele, mijloacele și capabilitățile necesare pentru îndeplinirea întregului spectru al misiunilor sale în viitor.

Deși este un document concis, CPG conține multă substanță și include, printre altele, următoarele măsuri:

În primul rând, CPG identifică în mod explicit terorismul și răspândirea armelor de distrugere în masă drept amenințările probabile la adresa Alianței în următorii 10-15 ani. În toate situațiile, Alianța trebuie să-și mențină capacitatea de a răspunde în mod real întregului spectru al amenințărilor, riscurilor și provocărilor secolului XXI, indiferent de unde ar proveni acestea.

De asemenea, documentul subliniază cerința ca forțele NATO să fie în continuare echilibrate, flexibile și suple, capabile să desfășoare întreaga lor gamă de misiuni, începând de la cele de înaltă intensitate și până la cele de intensitate redusă, dar acordă o atenție specială celor mai probabile operații, subliniind necesitatea de a putea răspunde celor mai dificile dintre acestea.

CPG subliniază probabilitatea ca NATO să fie nevoit să desfășoare un număr mai mare de operații de intensitate redusă și mai dificile. În acest context, documentul recunoaște creșterea importanței operațiilor de stabilizare și a sprijinului militar acordat eforturilor de reconstrucție.

Documentul subliniază necesitatea unei abordări comprehensive a securității, nu numai în privința propriilor instrumente NATO de gestionare a crizelor, ci și în privința îmbunătățirii cooperării Alianței cu țările non-NATO și alte instituții și organizații, pentru a asigura o colaborare mai eficientă în planificarea și desfășurarea operațiilor.

Directiva fixează câteva cerințe mai detaliate referitoare la capabilitățile pe care aliații trebuie să le abordeze în continuare, în mod individual sau colectiv, cum ar fi:

capacitatea de a desfășura și susține operații departe de teritoriul național, beneficiind de un sprijin redus din partea țării gazdă sau în lipsa totală a acestuia;

capacitatea de a descuraja și dezorganiza terorismul și de a asigura apărarea și protecția împotriva acestuia, precum și de a proteja sistemele de informații de importanță crucială pentru Alianță împotriva atacurilor în domeniul cibernetic;

capacitatea de a identifica elementele ostile, inclusiv în mediile urbane, pentru a putea desfășura operații în scopul reducerii la minimum a distrugerilor colaterale și a riscurilor pentru propriile trupe;

capacitatea de a trimite în teren forțe cu un înalt grad de interoperabilitate și standardizare atât la nivelul aliaților cât și al partenerilor.

Documentul definește principalele priorități ale NATO în cadrul acestor cerințe, începând de la forțe expediționare întrunite și capabilitatea de a disloca și susține aceste forțe.
CPG stabilește fundamentul unui mecanism de management care să asigure implementarea sa în cadrul Alianței. Mecanismul a fost înființat în februarie 2006.

Aflată la un nivel sub Conceptul Strategic din 1999, dar deasupra altor documente importante referitoare la capabilități, precum directivele ministeriale pentru planificarea forțelor, CPG oferă o singură orientare generală care privește întreaga planificare legată de capabilități în cadrul Alianței, indiferent de structura sau configurația în care aceasta se desfășoară.
CPG este de asemenea unică prin faptul că dă răspunsul la o întrebare relevantă pentru toate disciplinele de planificare legate de capabilități, respectiv ce dorește NATO să să facă din punct de vedere calitativ. În acest scop, Directiva oferă un set comun de cerințe privind capabilitățile și prioritățile.

Prin natura sa, Directiva este un document axat pe capabilități încercând să definească în mod specific nu cerințele privind platformele sau echipamentul, cum ar fi tipurile de nave sau aeronave de transport solicitate, ci mai curând tipurile de capabilități necesare și efectele care trebuie realizate în teatru. Privite în acest context, capabilitățile reprezintă ceva mai mult decât pur și simplu considerațiile legate de echipament și includ multe alte lucruri, cum ar fi doctrinele, procedurile, organizațiile, instruirea, sprijinul și interoperabilitatea adiacente.
CPG nu numai că oferă o viziune privind capabilitățile care urmează să fie realizate în viitor, ci este și axată ferm pe sprijinul operațiilor. De aceea, documentul este unul practic și realist, iar orientarea pe care o asigură este relevantă pentru operații. De exemplu, acesta oferă un impuls politic pentru dezvoltarea unei abordări bazate pe efecte în privința operațiilor care caută să ofere certitudinea că diferitele instrumente folosite de Alianță în cazul crizelor și determinarea acesteia se combină pentru a realiza cel mai bun efect și se coordonează cu acțiunile altor actori.

Documentul subliniază cerința ca țările să dezvolte și să trimită în teren contribuții de forțe flexibile și sustenabile și să suporte eforturile de apărare în mod echitabil.
Directiva reprezintă de asemenea un catalizator al proceselor transformării NATO. De exemplu, prin mecanismul său de management asociat, CPG accentuează utilitatea unei singure liste consolidate a NATO în privința cerințelor și priorităților în domeniul capabilităților, ca un mijloc de maximizare a coerenței și a armonizării în întregul proces de dezvoltare a capabilităților. Drept urmare, cu sprijinul altor structuri și agenții, Comandamentul Aliat pentru Transformare este deja angajat în dezvoltarea unei astfel de liste.

În mod similar, la o scară mai mare, CPG și mecanismul său asociat de management au permis recent inițierea unui efort în vederea întăririi procesului de planificare a apărării ca un întreg și a explorării potențialului armonizării responsabilităților, procedurilor, orarelor și raportării privind disciplinele de planificare individuale legate de capabilități.

CPG nu înlocuiește Conceptul Strategic din 1999, ci are un rol complementar față de aceasta. Pentru a rămâne totuși relevantă, Directiva va fi actualizată periodic. Având în vedere cele mai recente indicii, ne putem aștepta ca documentul să fie revizuit după ce NATO va elabora următorul Concept Strategic, cel mai probabil după 2009.

CPG nu investighează îndeajuns detaliile pentru a putea oferi o orientare completă în privința fiecărei discipline de planificare și a altor structuri legate de capabilități. De aceea, este necesară o orientare la nivel mai mic. CPG nu definește în termeni cantitativi ce dorește Alianța să fie capabilă să facă. În privința planificării forțelor, acest lucru este realizat de un document subordonat și clasificat (Directiva Ministerială 2006), care se bazează pe CPG și a fost convenit de către țările implicate în iunie 2006.

În fine, CPG nu solicită mai multe forțe. Documentul solicită pur și simplu forțe care au un grad mai mare de utilizare, sunt mai dislocabile și eficiente, dar nu în mod necesar mai numeroase.

În concluzie, Directiva Politică Generală oferă o viziune fundamentală succintă privind transformarea continuă a NATO. Totuși, implementarea CPG, atât la nivelul Alianței propriu-zise, cât și la cel al țărilor membre, va avea în cele din urmă o importanță crucială, deoarece trebuie să conducă la dezvoltarea unor capabilități cu un grad mai mare de utilizare în cadrul viitoarelor operații și misiuni, asigurând astfel certitudinea că Alianța este în continuare reală și credibilă în secolul XXI.

NATO spera ca CPG să adauge greutate politică la angajamentele membrilor de consolidare a capabilităților proprii și să contribuie la armonizarea disciplinelor implicate în proiectarea, dezvoltarea și realizarea capacităților. În afară de capabilități și de disciplinele de planificare, NATO vroia ca CPG să abordeze relațiile sale cu alte instituții ca Națiunile Unite și Uniunea Europeană și să stabilească obiective specifice de planificare.

Versiunea finală este mai puțin ambițioasă în comparație cu așteptările NATO deși pare să ofere câte ceva pentru fiecare. Pentru tradiționaliști, CPG reafirmă misiunea principală a NATO, apărarea colectivă și subliniază relevanța și importanța Articolului 5. Pentru expansioniști sau globaliști, CPG evidențiază faptul că NATO trebuie să fie pregătit pentru un spectru larg de misiuni inclusiv cele asimmetrice sau cele aflate în afara spațiului euro-atlantic (ca, de exemplu, Afganistan). Lista tipurilor de amenințări cu care NATO s-ar putea confrunta în viitor, terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele instabile, folosirea în scopuri negative a noilor tehnologii, întreruperea fluxului resurselor vitale, este alcătuită pornind de la schimbările petrecute în mediul de securitate după 1999. Totuși, CPG nu specifică aria principală a NATO, respectiv, misiunea din Afganistan este un precedent, o excepție? Alianța trebuie să urmărească protejarea intereselor în spațiul euro-atlantic sau promovarea valorilor în lume?

În combinație cu directiva aprobată la reuniunea miniștrilor apărării din iunie 2006, mesajul referitor la viitoarele misiuni ale NATO devine mai clar, noul nivel de ambiție al Alianței, presupune ca NATO să poată conduce simultan două operații majore și până la șase operații de mică intensitate. Această schimbare de la o operație de mare anvergură la mai multe misiuni de intensitate redusă pare să confirme faptul că amenințările viitoare vor implica misiuni de stabilizare, menținere a păcii, și asistență umanitară.

Deși CPG specifică faptul că, în viitor, NATO va desfășura un spectru larg de misiuni, documentul nu definește capabilitățile viitoare necesare și nici nu oferă o viziune clară asupra transformării continue a Alianței. Totuși, CPG menționează că membrii NATO ar trebui să tindă spre un buget al apărării de 2% din PIB și că 40% din forțele statelor membre trebuie să fie “utilizabile” și 8% dislocabile. Aceste cheltuieli și nivelul de pregătire sunt singurele îndrumări în domeniul planificării oferite de CPG.

CPG stabilește înființarea unui “mecanism de management” în scopul încurajării coordonării activităților de planificare variate. Acest mecanism îi va sprijini pe membrii NATO să realizeze obiective și planuri naționale complementare pentru transformarea forțelor. (În prezent, NATO este afectat de duplicări în timp ce deficitele de capabilități critice nu sunt abordate.)

CPG trebuie văzută ca o etapă premergătoare formulării unui nou Concept Strategic după 2009. Între timp, mecanismul de management va reprezenta instrumentul folosit de NATO pentru realizarea transformării.

Alianța și relațiile de parteneriat (Anexele nr. 9 a, b)

După sfârșitul Războiului Rece, Alianța a început să construiască legături cu țările ne-membre. La Riga, aliații au decis să păstreze elementele din cadrul parteneriatelor care au funcționat bine și să le îmbunătățească atât pentru parteneri cât și pentru Alianță. Totodată vor trebui construite legături mai strânse cu țările de contact care împărtășesc valorile și preocupările de securitate ale Alianței și au demonstrat că sunt gata să-și asume responsabilități de secuitate în afara frontierelor lor, exprimându-și totodată dorința de a lucra îndeaproape cu NATO. Astfel, parteneriatul la nivel global este o condiție esențială pentru proiectarea stabilității.

Alianța este preocupată de intensificarea cooperării cu partenerii din Dialogul Mediteranean și Inițiativa de Cooperare de la Istanbul. În acest sens, aliații au promovat, la Riga, Inițiativa NATO de Instruire pentru regiunea extinsă a Orientului Mijlociu.

NATO își menține rolul de forum pentru dialogul politic între aliați. Discuțiile între aliați cuprind provocările imediate legate de operațiile curente, Orientul Mijlociu, sprijinirea misiunii de menținere a păcii în Uniunea Africană, securitatea energetică și vor duce la o mai bună cunoaștere a problemelor contemporane în vederea abordării acestora în comun.

Relațiile cu statele din vecinătatea estică a NATO

Deși disparate în economia comunicatului final, referirile la regiunea Mării Negre, la conflictele regionale din Caucazul de Sud, mesajele substanțiale adresate Georgiei și Ucrainei, precum și reafirmarea importanței CFE și perteneriatului NATO-Rusia, susțin nevoia unei abordări integrate a NATO asupra problemelor de securitate din Europa de Est care poate contribui la adâncirea dialogului politic în cadrul Alianței și la o mai mare conștientizare a conexiunilor dintre relațiile individuale ale Alianței cu statele din regiune.

Consiliul NATO – Rusia

Consiliul NATO-Rusia este mecanismul principal de cooperare dintre NATO și Rusia. În cadrul NRC, aliații NATO și Rusia participă ca membri egali la dezvoltarea cooperării în domenii de interes comun.

Mecanismele de cooperare cuprind: reuniuni la nivel înalt și la nivel de experți (în cadrul grupurilor de lucru); Planul Anual de Lucru al NRC – detaliază activitățile practice (exerciții, conferințe, seminarii, ateliere de lucru, etc.) și planurile de lucru ale diferitelor grupuri de lucru care activează sub egida NRC; Misiunea diplomatică a Rusiei la NATO și Biroul de Informare NATO de la Moscova – pentru facilitarea fluxului informațional.

Cooperarea NATO-Rusia se desfășoară în următoarele domenii: combaterea terorismului; combaterea traficului de narcotice; cooperarea în domeniul logistic; protecția împotriva agenților nucleari, biologici și chimici; apărarea antirachetă; schimbul de informații; reforma forțelor armate; cooperarea la nivel operațional; cooperarea în domeniul spațiului aerian.

La Riga, aliații au salutat progresul obținut în urma dialogului politic și a cooperării practice între NATO și Rusia și au lansat un apel pentru întărirea cooperării cu Rusia în domenii de securitate importante, inclusiv în lupta împotriva terorismului. Totodată, aliații au apreciat contribuția Rusiei la Operația Active Endeavour și cooperarea practică în contracararea traficului de narcotice în Afganistan și Asia Centrală. De asemenea, și-au exprimat dorința de a îmbunătăți cooperarea în cadrul NRC prin eficientizarea structurilor acestuia.

Comisia NATO – Ucraina

La Riga liderii aliați au reafirmat importanța Parteneriatului Distinct NATO-Ucraina și au salutat progresul realizat în cadrul Dialogului Intensificat. De asemenea, aliații au apreciat contribuțiile substanțiale ale Ucrainei la securitatea comună, inclusiv prin participarea la operațiile conduse de NATO, precum și eforturile Ucrainei de promovare a cooperării regionale. Alianța și-a exprimat decizia de a continua cooperarea practică pentru a ajuta Ucraina în implementarea eforturilor de reformă, în special în domeniul securității naționale, apărării, reformei sectorului de industrie a apărării și în combaterea corupției.

Mecanismele de cooperare NATO-Ucraina sunt: Dialogul Intensificat (ID) Grupul de lucru comun privind reforma în domeniul apărării (JWGDR); Grupul de lucru comun privind securitatea economică (JWGES); Planul Anual de Obiective (Annual Target Plan) care cuprinde Fonduri de asistență (NATO/PfP Trust Funds); Fondul de asistență pentru distrugerea de muniție convențională, arme mici și armament ușor (SALW) – SUA este națiunea conducătoare a acestui proiect; Fondul de Asistență PfP pentru dezvoltarea profesională a segmentului civil din sectorul ucrainean de apărare și securitate; Fondul de asistență NATO/PfP în domeniul reconversiei și pregătirii personalului militar disponibilizat (Centrul Kmelntisky).

Domenii de cooperare NATO-Ucraina: reforma sectorului de securitate și apărare; distrugerea de muniție convențională, arme mici și ușoare; securizarea frontierelor; controlul civil asupra serviciilor de informații.

Relația NATO-Georgia

Relațiile NATO-Georgia datează din 1992, când Georgia a aderat la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, după câștigarea independenței în urma dezintegrării Uniunii Sovietice. Cooperarea s-a intensificat după ce Georgia a aderat la programul Parteneriatului pentru Pace în 1994 la Procesul de Analiză și Revizuire a Parteneriatului în 1999.

După “Revoluția trandafirului” din 2003, sprijinirea procesului de reformă internă din Georgia s-a intensificat, în special prin dezvoltarea de către Georgia a Planului Individual de acțiune în domeniul Parteneriatului cu NATO în 2004. Din septembrie 2006, Georgia desfășoară programul de Dialog Intensificat. 

La Riga, aliații au transmis un mesaj de susținere a eforturilor depuse de Georgia în cadrul Dialogului Intensificat și a demersurilor privind reforma internă în sectorul politic, militar și economic, subliniind în același timp necesitatea soluționării pe cale pașnică a conflictelor de pe teritoriul georgian.

Dialogul Mediteranean

În 1994, NATO a inițiat un dialog politic cu țările mediteraneene, ridicat la nivel de parteneriat, zece ani mai târziu. Obiectivul Dialogului Mediteranean este de a contribui la securitatea și stabilitatea regională, de a îmbunătăți înțelegerea reciprocă, de a lămuri neînțelegerile dintre NATO și partenerii săi mediteraneeni și de a promova relații de prietenie în regiune.

Domenii de cooperare: diplomație publică; exerciții militare/interoperabilitate; controlul democratic al forțelor armate și transparența procesului de planificare a apărării; schimb de informații și cooperare maritimă; susținerea eforturilor NATO în domeniul combaterii armelor de distrugere în masă; securitatea frontierelor, combaterea terorismului, traficul ilegal de arme mici și ușoare; urgențe civile.

Mecanisme de cooperare: consultări între NATO și statele MD (politice, reuniuni ministeriale ad-hoc/Înalți Reprezentanți, elemente de legătură pentru statele MD pe lângă autoritățile NATO).

Deciziile Summit-ului de la Riga permit o diversificare a formatelor de dialog politic, în funcție de temele de interes ale statelor MD (26+n).

Inițiativa de Cooperare de la Istanbul

Programul, lansat la summit-ul NATO de la Istanbul din iunie 2004, oferă țărilor din regiunea Orientului Mijlociu cooperare bilaterală practică cu NATO în domeniul securității pentru contribuția la securitatea globală și regională.

Domenii de cooperare: securitatea frontierelor; combaterea terorismului; reforma apărării; diplomație publică; combaterea proliferării armelor de distrugere în masă; managementul crizelor; exerciții militare, instruire și doctrină militară; contacte mil-to-mil; planificare urgențe civile.

Instrumente de cooperare: Grupul de Lucru pentru ICI (ICIG), creat la nivelul Secretariatului Internațional, în februarie 2005; meniul de activități practice, care se întocmește anual și reprezintă lista activităților selectate din Programul de Lucru al Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPWP) la care sunt invitate să participe statele ICI;. activități de diplomație publică, pentru explicarea procesului de transformare a Alianței și a eforturilor în domeniul cooperării; ambasadele „punct de contact” desemnate astfel: Qatar-Franța, Bahrain-Turcia, Kuwait-Italia, Emiratele Arabe Unite-Germania.

Inițiativa de Instruire Pentru Orientul Mijlociu

Șefii de stat și de guvern au lansat la Riga inițiativa privind modernizarea instituțiilor pentru apărare și instruirea forțelor de securitate din regiunea extinsă a Orientului Mijlociu. Prin această inițiativă, Alianța va amplifica asistența acordată statelor membre ale Dialogului Mediteranean și Inițiativei de Cooperare de la Istanbul, lăsând deschisă posibilitatea înființării unui Centru de Cooperare în domeniul Securității, care să fie pus sub patronajul statelor din regiune.

3.2. Transformarea militară

Provocările și amenințările tot mai complexe apărute în ultima perioadă de timp în spațiul euroatlantic au determinat necesitatea transformării NATO astfel încât să dispună de capabilități care să-i permită extinderea operațiilor într-o arie geografică lărgită.

Se poate vorbi despre transformarea Alianței încă de la începutul anului 1990 când a început căderea comunismului și odată cu aceasta dispariția scopului pentru care a fost creată Alianța, dar o intensificare a început după Summitul de la Washington din anul 1999 iar la Summitul de la Praga din 1992 s-a luat decizia angajării într-un proces profund de transformare a Alianței. Acest proces este susținut permanent de necesitatea crescândă ca forțele Alianței să fie multinaționale și întrunite, dislocabile oricând și oriunde este necesar, coerente din punctul de vedere al interoperabilității.

Pentru desfășurarea cu succes a acestui proces s-a înființat Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT) cu sediul la Norfolk (SUA), care are drept scop principal coordonarea și armonizarea transformărilor militare duse de Alianță și statele membre, promovarea reformelor militare relevante, coerente, integrate și operaționale între membrii Alianței. ACT este un generator influent al conceptelor, al ideilor tehnologice și al aplicațiilor precum și un purtător de cuvânt autorizat al transformării forțelor transatlantice, în sens mai larg. Transformarea militară trebuie orientată de o transformare politică paralelă, pentru evitarea dezechilibrelor și mai ales rămânerea în urmă a transformării politice a NATO.

Procesul de transformare a Alianței reprezintă atât o schimbare a stării de spirit, a modului de a gândi dar și a mijloacelor tehnologice.

Transformarea NATO este o acțiune deosebit de complexă pentru că pe de o parte se urmărește transformarea Alianței ca un întreg și pe de altă parte transformarea și adaptarea armatelor tuturor statelor membre.

Având în vedere baza de plecare reprezentată de cele 26 de țări membre cu niveluri de dezvoltare economică și implicit militară diferită, cu aspecte de securitate și de legislație națională diferite, cu infrastructuri teritoriale diferite, cu culturi diferite, procesul presupune o interacțiune între planificatorii naționali, în domeniile apărării și organizația de transformare NATO. Tăria Alianței constă în abilitatea colectivă a acesteia de a învăța să se adapteze la realitățile contemporane, în energia și capabilitățile interoperabile ale națiunilor membre.

În cadrul Alianței acest proces este dependent de prioritățile de politică internă ale aliaților europeni și nord americani, la care se adaugă diferențele în perceperea riscurilor, mijloacelor și procedurilor de contracarare a acestora, elemente care influențează direct proiectarea unei abordări vizionare a misiunilor și procesului de transformare a Alianței.

Amenințările și schimbările din mediul internațional au determinat NATO să-și adapteze modul de gândire și organizare. După 11 septembrie 2001 Alianța s-a confruntat cu necesitatea de a se reinventa astfel încât să facă față provocărilor din perioada post Război Rece, generate din afara Europei, în special de Orientul Mijlociu extins.

În al doilea rând, se dorește rezolvarea de către NATO a următoarelor probleme: un rol mai extins în Afganistan, o mai mare responsabilitate în Irak, sau asumarea unui rol în sprijinul restabilirii păcii în Orientul Mijlociu.

O altă cauză care a dus la convingerea ca NATO trebuie să se transforme o reprezintă experiențele trăite. De exemplu acțiunile defășurate în Irak au spulberat dihotomia simplistă dintre luptă și acțiunile post conflict și odată cu aceasta, viziunea că stabilizarea, reconstrucția și menținerea păcii sunt pentru cei slabi. Teroriștii și insurgenții folosind metode asimetrice au transformat faza post conflict într-o experiență cu mult mai intensă și costisitoare decât faza relativ scurtă a luptei convenționale care o precede. Forțele coaliției au fost nevoite să se adapteze la o situație ambiguă, în care nivelul intensității și chiar natura și obiectivele adversarilor s-au schimbat în mod constant. Aceste experiențe au avut un impact deosebit de puternic asupra arhitecților transformării forțelor făcând necesară înțelegerea că dominația copleșitoare în domeniul acțiunilor de luptă convenționale este compromisă de inadecvarea în combaterea amenințărilor neconvenționale. Planificatorii militari ai Alianței au recunoscut acest lucru și drept urmare Comandamentul Aliat pentru Transformare asigură o conduită care facilitează schimbul și sintetizarea ideilor americane și europene privind interacțiunea civili-militari într-un mediu operațional transformat. Totodată Forța de Răspuns a NATO oferă un mijloc militar transformat, la care pot fi conectate aceste noi concepții operaționale.

Operațiile din Afganistan de la sfârșitul anului 2001 au demonstrat cu claritate că Inițiativa Capabilităților de Apărare a avut un succes limitat și că discrepanțele din domeniul capabilităților sunt adânci:

lipsa unei politici comune coerente a membrilor Alianței în ceea ce privește oportunitatea intervenției în Afganistan;

lipsa unor capabilități specializate în acțiuni de reconstrucție, de combatere a traficului cu narcotice, a corupției;

înțelegerea uneori greșită a tradițiilor, mentalităților, sistemelor și relaționărilor sociale specifice unui mod de viață aproape tribal, suprapus cu respectarea aproape fanatică a perceptelor religiei islamice.

Ofertele guvernelor europene de a asista SUA în fazele de mare intensitate ale operațiilor nu au fost luate în considerare din cauza temerilor SUA ca forțele sale să nu fie întârziate de mai slaba echipare a aliaților europeni.

O primă direcție de transformare a Alianței este elaborarea unei strategii politice dinamice prin care să-și îndeplinească deciziile politice la timp și acolo unde este necesar, să transpună cu rapiditate și vigoare aceste decizii în acțiuni militare. Procedurile de luare a deciziei în cadrul Alianței, generarea forței și finanțarea operațională reprezintă de asemenea componente cheie ale transformării politice a NATO. Proiectarea stabilității în diverse zone fierbinți de pe glob poate însemna că NATO este chemată să-și asume mai multe misiuni, dar să le și îndeplinească cu mai mare promptitudine și flexibilitate ca până în prezent.
O altă direcție de transformare urmărită a fost lărgirea spațiului de acțiune al Alianței spre zone din ce în ce mai îndepărtate, acolo de unde riscurile se propagă. Alianța a început să se angajeze, gradual, în regiuni cu o structură neomogenă din punct de vedere al dezvoltării politico-economice și sociale. De asemenea, se încurajează o revedere totală a relațiilor NATO cu Uniunea Europeană și Națiunile Unite, pe fondul noii atitudini proactive a Alianței.

Alianța a trecut de la operații cu caracter strict militar spre operații de gestionare a crizelor, prevenirea conflictelor, operații în sprijinul păcii, răspuns la dezastre, urgențe civile, sprijin umanitar, asistența în domeniul construcției instituționale etc. Diversificarea riscurilor și extinderea ariei operațiunilor au imprimat o trecere de la soluționări bazate exclusiv pe mijloace militare spre cele cu componente socio-economice, acționând alături de organizații internaționale cu competențe specifice în aceste domenii. Alianța și-a dezvoltat, în acest fel, un rol în care caracteristica militară predominantă a fost complementată de elemente ne-militare, precum protecția unor infrastructuri civile, asistența oferită altor organisme internaționale în vederea sprijinirii activităților acestora în teatre de operații în care acționează concomitent etc.

O altă direcție de schimbare a NATO o reprezintă transformarea activității sale de planificare militară, trecând de la cea axată pe amenințările cunoscute la una mai flexibilă și adaptabilă, bazată pe eficientizarea capabilităților. Asta înseamnă că se vor urmări permanent raporturile existente între capabilități și rezultatele operaționale urmărite.

Acest tip de planificare are ca obiectiv dezvoltarea unei game de capabilități în cadrul națiunilor membre care să furnizeze Alianței un spectru de opțiuni și mecanisme pentru contracararea unei largi varietăți de amenințări existente și potențiale în orice zonă geografică și în orice condiții.

Pentru realizarea acestui tip de planificare este nevoie de informații în timp real, de informații de prognoză, de elemente de doctrină, organizare, instruire, dotare, conducere, dezvoltare, personal, infrastructură și interoperabilitate.

Această abordare a planificării dezvoltă un sistem compus din două elemente principale: un proces de dezvoltare a capabilităților și o organizație de management al capabilităților.

Procesul de dezvoltare a capabilităților se va desfășura în șase etape și va avea drept scop instaurarea unei capabiliăți NATO care-i va permite să răspundă cu rapiditate, precizie și flexibilitate în confruntarea cu succes a unei game largi de adversari și circumstanțe în întreg spectrul de operații.

În prima etapă a acestui proces sunt identificate misiunile potențiale pe care Alianța le poate executa în viitorul mediu de securitte global și sunt analizate îndrumările furnizate de conducerea politică și militară.

În cea de-a doua etapă se identifică capabilitățile necesare combaterii provocărilor unde ar putea interveni.

În a treia etapă se examinează diferența de capabilitate între ceea ce NATO aspiră să facă și ceea ce poate face în prezent. Aici se regăsește un alt element determinant în transformarea NATO.

În a patra etapă se determină orice lipsă de capabilitate prin compararea cerințelor cu inventarele și intențiile de achiziții ale națiunilor Alianței.

Urmează a cincea etapă unde sunt abordate soluții posibile prin exploatarea avantajelor obținute de cercetare și tehnologie folosind conceptul de dezvoltare și experimentare, cu implicarea națiunilor aliate și a industriilor acestora.

Conceptul de dezvoltare și experimentare este parte integrantă în procesul de dezvoltare a unei capabilități care asigură cultivarea ideilor inovatoare, experimentarea în condiții realiste și, acolo unde este fezabil, convertirea acestor idei în soluții viabile. Experimentarea asigură mijloacele pentru testarea și evaluarea diferitelor soluții potențiale într-o varietate de condiții, ce pot include exerciții militare majore, jocuri de război, teste de laborator și încercări de teren. Un astfel de program de dezvoltare, cercetare și experimentare desfășurat sub egida NATO, are libertatea de a explora soluții inovative fără să țină seama de granițele naționale. Acesta poate beneficia de cele mai moderne tehnologii existente în Alianță, precum și de realizarea celor mai bune experimente la nivel național pentru a testa descoperirile și a crea o bază de date care să poată fi folosită pentru viitoarele decizii de dezvoltare și achiziții naționale și ale Alianței. Chiar dacă uneori experimentele nu duc la rezltatele scontate ele ajută la identificarea directiei viitoare de dezvoltare.

Un rol important în dezvoltarea unor soluții inovatoare pentru cerințele de capabilități critice îl joacă cercetarea și tehnologia. Acestea asigură oportunitatea explorării și perfecționării unor tehnologii noi și în curs de dezvoltare ale comunităților științifice, academice și de afaceri, precum și potențialul acestora de a spori fiabilitatea capabilităților.

Cea de a șasea etapă a procesului de dezvoltare a capabilităților o reprezintă aprobarea soluțiilor care pot fi implementate direct în cadrul națiunilor Alianței sau prin finanțare comună NATO.

A doua parte a sistemului care permite asigurarea dezvoltării capabilităților, este o structură organizațională ce sprijină procesul de dezvoltare. În această privință concepția ACT este concentrată pe rezultate și structurată pe capabilități , valorificând cele mai bune rezultate din industrie și națiunile aliate. Există patru domenii unde se concentrează activitatea și anume:

Capabilități-concepte strategice, politici și interoperabilitate, planificarea apărării, capabilități viitoare, cercetare și tehnologie;

Implementare-experimentare, exerciții și evaluare întrunită, instruire și educare întrunită;

Comandă și control, comunicații, calculatoare și informații;

Resurse și logistică.

Ele asigură expertiză și acces la resurse pentru obținerea rezultatelor în cadrul zonelor lor funcționale și contribuie la toate etapele procesului de dezvoltare. Adițional la domeniile funcționale, au fost înființate echipe de capabilități pentru a dezvolta și furniza capabilitățile corespunzătoare obiectivelor de transformare. Realizările de până acum ale ACT în cele patru domenii sunt următoarele:

A furnizat unor state membre analize detaliate și cuprinzătoare asupra programelor acestora din domeniul apărării;

A dezvoltat procesul de transformare a informațiilor cu scopul de a facilita o prelucrare mai eficientă a informațiilor potrivite noului rol al Alianței;

Este implicat într-un experiment menit să pună la dispoziția comandanților NATO capabilitatea de urmărire a fluxurilor de aprovizionare între facilitățile de sprijin din Europa, în diferite zone de operații, precum Afganistan. A produs un concept logistic multinațional nou deja aprobat de națiuni.

Transformarea axată pe bază de capabilități implică următoarele elemente și interelaționări:

Transformarea cuprinde co-evoluția proceselor, tehnologiilor și capitalului uman care abordate împreună întăresc capabilitățile existente și permit realizarea de noi capabilități;

Transformarea implică identificarea de noi surse de putere care, dacă sunt exploatate, ar putea spori avantajele în cadrul competiției ;

Transformarea urmărește să modifice avantajul curent sau viitor în cadrul competiției prin identificarea schimbărilor la nivelul principiilor de bază sau a seturilor de reguli care apar.

Un element deosebit de important al transformării NATO îl reprezintă o reechilibrare internă între America de Nord și o Europă din ce în ce mai integrată. Este nevoie de o relație UE-NATO funcțională, precum și de o relație UE-SUA, care are caracter din ce în ce mai strategic. La fel de mult pe cât unii americani sunt reticenți să admită acest lucru, un motiv pentru care unii europeni sunt astăzi atât de refractari în privința reîntoarcerii la NATO este convingerea lor că structurile acestei organizații înclină prea mult în favoarea Statelor Unite și nu reflectă suficient importanța crescândă a Uniunii Europene și a progresului făcut de aceasta.

Unele țări au îmbrățișat conceptul transformării și au implementat schimbările necesare la nivelul structurilor forțelor pentru a fi sigure că pot contribui în mod substanțial cu forțe moderne, dislocabile și sustenabile care să poată îndeplini cu succes întreaga gamă de misiuni ale Alianței. Alte țări urmează să desăvârșească acest proces. Unii aliați deși au fost pe deplin de acord cu principiile transformării în mare parte structurile lor militare sunt în continuare axate pe apărarea teritoriului național sau pe îndeplinirea altor sarcini la nivel național. În alte cazuri națiuni care dispuneau de capabilitățile necesare Alianței nu au dorit să le pună la dispoziția acesteia din considerente de ordin financiar sau politic. Pentru evitarea acestor situații a fost necesară constituirea Forței de Răspuns a NATO, astfel încât Alianța să fie capabilă de reacție rapidă atât pe palierul luării deciziei, cât și pe cel al asigurării forțelor pentru desfășurarea unor operații multiple și de durată.

NATO s-a transformat cu succes dintr-o alianță Nord Americană-Vest Europeană axată exclusiv pe apărarea teritorială, într-o instituție cu noi membri care se extind de la Marea Baltică la Marea Neagră. Prin transformările care se produc în zilele noastre există convingerea că NATO este capabil atât să ducă războaie, cât și să construiască pacea iar ambele capacități ar putea fi foarte bine necesare în anii care urmează întrucăt confruntările sunt de diverse naturi și au nevoie de soluții diferite.

Liderii NATO au subliniat că „adaptarea forțelor noastre trebuie să continue”. Aliații au andorsat un set de inițiative în vederea creșterii capacității de răspuns a forțelor aliate la amenințările și provocările contemporane. Deși au fost realizate progrese într-o serie de domenii importante, transportul strategic, apărarea antirachetă, supravegherea terestră și apărarea împotriva terorismului, trebuie depuse eforturi suplimentare și în alte domenii, vitale pentru operațiile moderne ca: logistica și schimbul de informații.

Capabilități militare moderne

a) Apărarea antirachetă (MD)

Evoluția mediului de securitate și dezvoltarea noilor riscuri și amenințări la adresa securității Alianței au condus la demararea la nivelul NATO a unor inițiative vizând dezvoltarea de sisteme antirachetă care să apere atât teritoriul și populația statelor aliate cât și forțele dislocate în diferite teatre de operații.

La nivelul Alianței a fost prezentat și analizat un studiu de fezabilitate privind implementarea sistemului NATO de apărare împotriva rachetelor balistice (NATO MD). La Summit-ul de la Riga, pe baza concluziilor studiului de fezabilitate și a perspectivelor pozitive privind dezvoltarea acestui proiect, statele aliate au decis continuarea eforturilor pentru implementarea inițiativei.

b) Sistemul de supraveghere terestră al Alianței (AGS)

Sistemul AGS va furniza comandanților aliați o imagine de ansamblu a situației terestre din zonele de desfășurare a misiunii folosind date provenite de la platforme radar cu sau fără echipaj.

c) Revizuirea structurii de comandă a NATO

Scopul fundamental al procesului de revizuire inițiat după summit-ul de la Praga îl reprezintă asigurarea unor structuri flexibile, adaptabile cerințelor strategice și operaționale, în conformitate cu noul nivel de ambiție al NATO.

d) Apărarea împotriva terorismului

Liderii aliați au analizat progresele realizate în cadrul inițiativelor NATO de apărare împotriva terorismului care includ dezvoltarea unor tehnologii de ultimă generație pentru contracararea amenințărilor teroriste ca apărarea ISAF de dispozitivele explozibile improvizate. Ei au recomandat continuarea dezvoltării și implementarea capabilităților naționale în domeniu, precum și creșterea capacității Alianței de schimb de informații asupra terorismului, în special în sprijinul operațiilor NATO.

e) Forța de Răspuns a NATO (NRF)

NRF reprezintă o structură de forțe întrunite (terestre, maritime, aeriene, forțe speciale) cu capacitate de dislocare rapidă, adaptată pentru întregul spectru de misiuni aliate. Forța de Răspuns are un efectiv de 25.000 de militari, este organizată conform principiului rotației trupelor în cicluri de 6 luni și a fost declarată complet operațională cu ocazia Summit-ului de la Riga.

Secretarul general al NATO descria operaționalizarea completă a NRF ca „o realizare majoră întrucât înzestrează comunitatea euro-atlantică cu o capabilitate fără precedent”. La Riga, aliații au decis finanțarea comună a dislocărilor rapide ceea ce ar trebui să încurajeze națiunile să participe la viitoarele rotații ale forței.

NRF poate fi utilizată:

în operații de răspuns la crize;

ca forță precursoare/inițială care să asigure intrarea forțelor principale în teatru;

ca forță demonstrativă, în sprijinul acțiunilor diplomatice, pentru rezolvarea unei crize.

3.3. Operațiile NATO

În momentul desfășurării Summit-ului de la Riga, Alianța era implicată în șase operații și misiuni pe trei continente: Forța Internațională pentru Asistență în domeniul Securității (ISAF) în Afganistan, Forța Kosovo (KFOR), Operația Active Endeavour (OAE) în Marea Mediterană, Comandamentul NATO în Sarajevo, Misiunea de instruire a forțelor armate irakiene (NTM-I) și sprijinirea Misiunii Uniunii Africane în Sudan. Pornind de la experiența acumulată în operații, în special în Afganistan și Kosovo, a fost evidențiată importanța abordării cuprinzătoare în planificarea și conducerea operațiilor întrucât acestea implică o gamă largă de instrumente civile și militare. Liderii aliați au hotărât că se impune dezvoltarea de propuneri pragmatice în scopul îmbunătățirii aplicării coerente a instrumentelor NATO de management al crizelor, precum și cooperarea practică la toate nivelele, inclusiv cu partenerii, organizațiile internaționale, organizațiile non-guvernamentale și actorii locali.

Triumful în Afganistan

Prioritatea NATO, în cadrul summit-ului, a fost contribuția la pacea și stabilitatea în Afganistan. Liderii aliați și-au reafirmat solidaritatea și angajamentul pe termen lung în Afganistan și au fost de acord cu reducerea deficitelor naționale pentru creșterea eficienței ISAF. Importanța procesului de reconstrucție și dezvoltare pentru stabilitatea pe termen lung în Afganistan impune implicarea actorilor internaționali, precum și o abordare cuprinzătoare care să angajeze elemente politice, militare și economice: „Nu putem vorbi de securitate în Afganistan fără dezvoltare și nici de dezvoltare fără securitate”.

Continuarea prezenței în Kosovo

Referitor la Forța Kosovo, KFOR, Alianța și-a exprimat disponibilitatea de a participa la implementarea prevederilor de securitate pentru soluționarea statutului Kosovo. La fel ca și în Afganistan, succesul în Kosovo depinde de efortul comun al organizațiilor internaționale cu responsabilități în domeniu: NATO, ONU, UE și OSCE.

Misiunea de instruire a forțelor armate irakiene

La solicitarea guvernului interimar irakian, aliații au decis la Summit-ul de la Istanbul (2004) să implice NATO în Irak. Alianța derulează în prezent o misiune de instruire a forțelor armate irakiene – NTMI – și asigură de asemenea pregătirea militarilor irakieni în centrele de instruire NATO și din statele aliate. În paralel, NATO coordonează efortul de echipare a forțelor de securitate irakiene.

În Declarația Summit-ului de la Riga aliații au specificat că Misiunea de instruire a forțelor armate irakiene „este o demonstrație a sprijinului acordat de NATO poporului irakian și guvernului său pentru stabilitatea, dezvoltarea deocratică, unitatea și integritatea teritorială a Republicii Irak în conformitate cu rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU”.

Operația Active Endeavour

Alianța a declarat importanța continuă a Operației Active Endeavour din Marea Mediterană în lupta împotriva terorismului și a salutat sprijinul acordat de țările partenere pentru creșterea eficienței acesteia.

Darfur

Liderii aliați și-au exprimat îngrijorarea cu privire la continuarea luptelor din Darfur, la înrăutățirea situației umanitare și la implicațiile regionale ale conflictului și au făcut apel la părțile implicate pentru încetarea focului.

3.4. Parteneriate

La Summit-ul NATO de la Riga s-a decis adaptarea procesului EAPC astfel încât să fie utilizate la maximum diferitele formate de interacțiune cu Partenerii, posibilitatea organizării unor reuniuni ad-hoc, în formate flexibile, cu unul sau mai mulți parteneri, deschiderea instrumentelor de Parteneriat pentru statele MD, ICI, statele de contact.

Statele MAP, Ucraina și Georgia și-au declarat în mod deschis intenția de a deveni membri ai NATO deși din punct de vedere al progreselor înregistrate în procesul de reformă, aceste state se găsesc în stadii diferite de evoluție.

Summit-ul de la Riga a prilejuit invitarea Serbiei, Bosniei-Herzegovina și Muntenegrului să participe la programul PfP.

Reforma parteneriatelor NATO

Plecând de la valoarea adăugată și de la oportunitățile pe care le oferă politica de parteneriate a Alianței, statele membre NATO s-au exprimat la Summit-ul de la Riga în favoarea trecerii la o etapă superioară a procesului de dialog și cooperare prin:

dezvoltarea potențialului mecanismelor existente (PfP/EAPC, MD, ICI);

consolidarea relației Alianței cu statele care contribuie sau sprijină operațiile și misiunile aliate din punct de vedere politic sau militar (state de contact, nemembre PfP, DM sau ICI);

creșterea capacității NATO de sprijin și asistență pentru țările și regiunile în care sunt implicate forțele aliate.

La Riga, a fost exprimat consensul pentru extinderea către țările MD și ICI a mecanismelor de cooperare existente sub egida EAPC, pe baza unor evaluări de la caz la caz.

Capitolul 3. PERSPECTIVELE TRANSFORMĂRII NATO DUPĂ SUMMIT-UL DE LA BUCUREȘTI (2-4 aprilie 2008)

NATO continuă să îndeplinească aceeași misiune principală: apărarea membrilor săi, dar în mod diferit. NATO a evoluat, adaptându-se la secolul XXI, extinzându-se în Europa unde libertatea este asigurată, apărând comunitatea transatlantică de noile amenințări și provocări globale și construind parteneriate pe tot globul cu țări care doresc să coopereze cu NATO. Summit-ul de la București a fost unul din cele mai productive și cele mai deschise summit-uri de până acum. De asemenea a fost cel mai puțin scriptic, deciziile referitoare la Georgia și Ucraina fiind luate la reuniunile informale din timpul Summit-ului.

3.1. Angajamentele operaționale asumate de către NATO

Afganistan: Declarația viziunii strategice a ISAF

Afganistan rămâne cea mai importantă operație a NATO, Summit-ul de la București reunind contributorii cu forțe în Afganistan, într-un mod fără precedent. Aliații NATO și partenerii ISAF au andosat o declarație publică asupra Viziunii strategice a ISAF asumându-și angajamentul pe termen lung de a sprijini guvernul și poporul afgan în construirea unui stat democrat, stabil, sigur, prosper și democratic, fără amenințarea terorismului. Declarația stabilește direcția ISAF în Afganistan și demonstrează că NATO, o organizație transatlantică, este parte integrantă a unei comunități globale mai largi angajată în abordarea provocărilor contemporane la adresa securității.

Declarația stabilește o perspectivă clară, pe baza a patru principii: un angajament ferm, pe termen lung în Afganistan; sprijinirea întăririi conducerii și responsabilității afgane; abordarea cuprinzătoare a eforturilor civile și militare de către comunitatea internațională; intensificarea cooperării și angajamentului țărilor vecine Afganistanului, în special Pakistan.

În spiritul îmbunătățirii coordonării civil-militare, NATO a salutat numirea noului reprezentant special al ONU, ambasadorul Kai Eide căruia îi revine misiunea de a asigura coerența eforturilor civile internaționale și coordonarea cu NATO și guvernul Afganistanului. Deși aliații au anunțat noi contribuții cu forțe, trebuie depuse eforturi suplimentare pentru asigurarea misiunii ISAF cu trupe, elicoptere și instructori. Succesul în Afganistan depinde de depășirea provocărilor reale – la nivel operațional în Afganistan, precum și la nivel politic în Europa.

Deși mulți europeni sunt sceptici asupra șanselor de reușită ale misiunii din Afganistan, Summit-ul de la București a arătat, însă că evenimentele din Afganistan contează pentru Europa și America de Nord, că eforturile colective de susținere a guvernului și poporului afgan produc rezultate, în ciuda provocărilor cu care se confruntă ISAF.

Kosovo

Misiunea NATO în Kosovo (KFOR) este deosebit de importantă – nu doar pentru NATO ci și pentru ONU și Uniunea Europeană. În conformitate cu rezoluția Consiliului de Securitate al ONU 1244, KFOR îndeplinește misiunea de menținere a păcii.

NATO își va continua misiunea în Kosovo și după declararea unilaterală a independenței de către Kosovo. La București, NATO și-a reînnoit angajamentul de a menține securitatea și stabilitatea, contribuind astfel la asigurarea libertății de mișcare și la protecția minorităților și a lăcașurilor de cult. NATO va continua să joace rolul principal în înființarea unei noi Forțe de Securitate a Kosovo multietnice și a unui agenții civile guvernamentale care să o supravegheze.

Rolul ONU și UE, de stabilizare în Kosovo, va continua, urmând ca UNMIK să facă tranziția spre misiunea UE de respectare a legii.

Irak

La București, aliații au aprobat un cadru de cooperare structurat pentru dezvoltarea relației pe termen lung a NATO cu Irakul și au decis, la solicitarea primului ministru irakian, să extindă activitățile NTM-I pentru a include instruirea ofițerilor din cadrul forțelor aeriene și navale, instruirea poliției, securitatea frontierelor, reforma apărării și construirea instituției apărării.

3.2. Extinderea spațiului de securitate euro-atlantic

Țările Cartei Adriatice

La summit, statele membre NATO au reafirmat importanța strategică a regiunii Balcanilor pentru Alianță, iar invitația oficială adresată Croației și Albaniei pentru începerea discuțiilor de aderare în vederea integrării în structurile NATO constituie o garanție suplimentară pentru stabilitatea și securitatea regiunii. Protocoalele de Aderare vor fi semnate până la sfârșitul lunii iulie 2008. La reuniune, secretarul general al NATO a afirmat: “Țările care ni se alătură pot fi mândre de realizările lor în îndeplinirea criteriilor NATO pentru aderare. Anii de muncă grea în cadrul Planului de Acțiune pentru Aderare au dat rezultate. Datorită eforturilor depuse, aliații pot fi încrezători în faptul că primirea voastră în Alianță va întări NATO”.

Triunghiul extinderii urmează a fi completat prin invitația adresată Fostei Republicii Iugoslave a Macedoniei, de îndată ce va fi găsită o soluție acceptată de comun acord cu Grecia în privința numelui acesteia.

Georgia și Ucraina

În urma uneia din cele mai interesante și complicate discuții ale Summit-ului, liderii au declarat: “astăzi am hotărât că aceste țări vor deveni membri NATO”. Prin această afirmație, NATO a luat o decizie strategică prin care evită trasarea unei linii de demarcație în Europa considerând, însă, că Georgia și Ucraina mai au încă multe de făcut pentru îndeplinirea standardelor NATO.

Aliații au specificat că decizia privind următorul pas în relația Georgiei și Ucrainei cu NATO, sprijinirea eforturilor lor de reformă prin participarea la MAP, va fi luată la reuniunea miniștrilor de externe ai NATO din decembrie 2008, pregătitoare a summit-ului aniversar din 2009.

Bosnia-Herțegovina, Muntenegru și Serbia

La București, aliații au invitat Bosnia-Herțegovina și Muntenegru să înceapă Dialogul Intensificat legat de aspirațiile lor pentru obținerea statutului de membru NATO și și-au exprimat dorința dezvoltării unei relații mai strânse cu Serbia. Cooperarea NATO cu aceste țări va contribui la creșterea stabilității în Balcanii de Vest. În opinia secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, „integrarea euro-atlantică reprezintă soluția pentru securitatea în Balcani”.

Extinderea NATO rămâne cea mai puternică motivație pentru demararea reformelor dificile de către națiunile aspirante. În cuvântarea sa în fața poporului croat după Summit-ul de la București, președintele SUA, G.W. Bush a afirmat: “Astăzi europenii sunt mai aproape ca întotdeauna de visul împărtășit de milioane de oameni: o Europă întreagă, o Europă pașnică și o Europă liberă.”

3.3. Relațiile de parteneriat

Ca Alianță extinsă care abordează provocările la adresa securității secolului XXI care nu cunosc limite geografice, NATO cooperează cu din ce în ce mai mulți cu parteneri. La căderea zidului Berlinului în 1989, NATO era o Alianță de 16 membri fără parteneri. Astăzi, NATO are 26 de membri, 2 noi invitați, perspectiva statutului de membru pentru alții, și peste 20 de parteneri în Europa și Eurasia, șapte în regiunea mediteraneană, patru în Golful Persic, și alții în întreaga lume.

La București, aliații au afirmat necesitatea întăririi relațiilor cu partenerii de pe întreg globul, precum și disponibilitatea dezvoltării de relații cu alte țări. Astfel summit-ul a confirmat politica cooptare a NATO prin parteneriate, dialog și cooperare ca parte esențială a rolului și misiunilor Alianței. În acest context, liderii NATO au subliniat valoarea EAPC și a altor acorduri de parteneriat, inclusiv a Dialogului Mediteranean, a Inițiativei de Cooperare de la Istanbul , precum și a partenerilor globali. 

3.4. Transformarea Alianței: noi capabilități operaționale, noi relații politice

La Summit-ul de la București, aliații au andorsat dezvoltarea capabilităților necesare pentru contracararea amenințărilor secolului XXI:

Îmbunătățirea Forței de Răspuns a NATO pentru a contribui la eficacitatea forțelor pentru operații speciale ale aliaților prin intensificarea coordonării și pregătirii;

Îmbunătățirea capabilității de transport strategic a NATO– prin achiziționarea de aeronave C-17 de către un consorțiu de aliați și parteneri și prin depunerea de eforturi pentru creșterea numărului de elicoptere pentru transport în teatru, în special în Afganistan.

Adoptarea Politicii NATO de apărare cibernetică – permite protejarea infrastructurii sensibile, folosirea în comun de către aliați a experienței și capabilităților, acordarea de sprijin aliaților a căror infrastructură cibernetică este amenințată. Pe viitor, NATO va dezvolta o autoritate cibernetică care să fie consultată de aliați în problemele de apărare cibernetică și care să exerseze noua politică în exerciții NATO de management al crizelor.

Definirea Rolului NATO în securitatea energetică: aliații vor putea schimba informații legate de domeniul energetic, vor coopera cu experți civili în cazul unui incident energetic, vor sprijini protecția infrastructurii energetice critice prin supraveghere maritimă. NATO va avansa cooperarea regională prin promovarea dialogului politic în securitatea energetică între partenerii Alianței.

În domeniul apărării antirachetă s-a realizat un progres major: aliații au recunoscut că proliferarea rachetelor balistice reprezintă o amenințare serioasă, iar apărarea antirachetă este parte a unui răspuns mai larg pentru contracararea acestei amenințări. Pe baza principiului indivizibilității securității aliaților liderii NATO au decis dezvoltarea unei arhitecturi de apărare antirachetă cuprinzătoare care să acopere întreg teritoriul aliat, inclusiv pe cel aflat în afara sistemului SUA.

Comisia NATO-Ucraina

La cea de-a patra reuniune NUC, liderii aliați s-au întâlnit cu președintele Viktor Yushchenko pentru a discuta stadiul relațiilor curente și a stabili direcția de dezvoltare a unui parteneriat distinct. Participanții și-au exprimat interesul pentru inițierea angajamentului intensiv cu Ucraina la nivel politic înalt pentru abordarea problematicilor ce țin de solicitarea Ucrainei pentru MAP. Secretarul general al NATO a declarat: „Decizia de ieri a aliaților nu a fost un simplu eveniment. A fost începutul unui proces”.

În declarația comună a liderilor NUC, aliații au salutat progresul realizat de Ucraina în procesul de reformă a securității și apărării, precum și contribuția substanțială a Ucrainei la toate operațiile și misiunile NATO.

Consiliul NATO-Rusia

Reuniunea Consiliului NATO-Rusia a încheiat seria de evenimente ale summit-ului de la București și s-a desfășurat la nivel de șefi de stat și de guvern. Pentru a doua oară de la înființarea NRC, la Summit-ul de la Roma din 2002, președintele Rusiei, Vladimir Putin s-a întâlnit cu omologii săi aliați. Președintele NRC, secretarul general al NATO, a descris desfășurarea acestei reuniuni, la cel mai înalt nivel ca „un semnal puternic al angajamentului nostru continuu în spiritul summit-ului de la Roma”. Liderii NRC au analizat realizările concrete ale Consiliului în numeroase domenii de cooperare politică: lupta împotriva terorismului, urgențele civile și apărarea antirachetă în teatru.

NRC s-a dovedit a fi un forum de discuții deschise, inclusiv pe probleme asupra cărora liderii NRC au vederi diferite: extinderea NATO, apărarea antirachetă, Tratatul Forțelor Convenționale din Europa și Kosovo. Înaintea reuniunii NRC, secretarul general al NATO și ministrul de externe al Federației Ruse, Sergei Lavrov, au semnat un document care permite facilitarea tranzitului pentru transportul echipamentelor nemilitare destinate ISAF pe teritoriul Federației Ruse.

La șase ani de la crearea sa, NRC s-a dovedit a fi un instrument principal pentru dialogul politic, construirea consensului, cooperare și luarea în comun a deciziilor de către cei 27 de membri care acționează conform mandatelor lor naționale dar și pe baza angajamentelor și obligațiilor colective.

NATO s-a confruntat întotdeauna cu noi provocări. Deși Summit-ul de la București a abordat cu succes unele din aceste provocări, mai sunt încă multe de rezolvat. Dar puterea și rezistența Alianței provin din capacitatea aliaților de a se confrunta împreună cu provocările. „Cu cincisprezece ani în urmă, NATO era o alianță care nu fusese angajată nicăieri în operații, deși era pregătită pentru aceasta. Azi, NATO este o alianță mai mare care acționează pentru a întâmpina provocările la adresa securității peste tot în lume. Deși misiunea NATO a rămas aceeași– apărarea membrilor săi – modul de îndeplinire a acestei misiuni evoluează continuu. NATO devine brațul securității comunității transatlantice pentru secolul XXI și își transformă capabilitățile de apărare pentru a-și îndeplini misiunea”.

Viitorul summit, din aprilie 2009, va celebra aniversarea a 60 de ani de la înființarea NATO și se va desfășura la frontiera franco-germană, la Strasbourg și Kehl. Pe agenda summit-ului se vor afla o serie de probleme nerezolvate încă. Deși NATO are nevoie de un nou Concept Strategic care să îl înlocuiască pe cel din aprilie1999 pe baza schimbărilor fundamentale petrecute în mediul de securitate, se pare că nu există timp suficient pentru elaborarea acestuia. Astfel, la București s-a decis elaborarea unei Declarații privind securitatea Alianței, ca punct de pornire în avansarea unui nou Concept Strategic.

Conceptele de parteneriat necesită o redefinire cuprinzătoare. Deliberările din cadrul Alianței privind aducerea laolaltă a diferitelor programe de parteneriat cu un singur pilon geografic, funcțional, și organizațtional nu au ajuns la un rezultat final. De asemenea, NATO va trebui să analizeze ce poate oferi unor state ca Australia, Noua Zealandă, Coreea de Sud și Japonia care participă direct sau indirect la misiuni și doresc realizarea unor legături instituționale, fără obținerea statutului de membru.

Summit-ul de la București a reprezentat un moment important pentru viitoarea agendă politică a NATO. Calea de urmat trasată la București are la bază summit-urile aterioare și aplicarea lecțiilor învățate din operațiile și activitățile recente ale NATO. Summit-ul de la București a idențiat pericolul unei rupturi între aliați, pe mai multe probleme: operația din Afganistan, extinderea Alianței și Kosovo. 

Raynell Andreychuk consideră că pe viitor, Alianța va trebui să abordeze trei probleme principale: îmbunătățirea performaței colective militar-operaționale, dezvoltarea relațiilor cu alți actori internaționali astfel încât contribuțiile sale militare la menținerea păcii și securității să fie cuprinse într-un cadru mai larg, internațional, identificarea de noi domenii în care să poată aduce o contribuție specifică pentru abordarea viitoarealor amenințări. 

Referindu-se la evoluția NATO, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a enumerat o serie de caracteristici care vor modela mediul de securitate în următoarea decadă:

Statele eșuate. Problema spațiilor neguvernate care pot adăposti terorismul, crima organizată și alte activități ilicite, nu va dispărea în decada următoare, în unele cazuri fiind necesară intervenția externă.

Creșterea importanței actorilor non-statali. Globalizarea crează oportunități incredibile dar și aspecte negative în sensul că permite unor grupări fanatice accesul la mijloace distructive. Atacurile cibernetice din 2007 îndreptate împotriva Estoniei au demonstrat că atacurile la adresa unui stat nu presupun neapărat folosirea forței militare. 

Proliferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor lor.  Răspândirea tehnologiei este parte a globalizării și va continua și în viitor. Diminuarea combustibililor fosili duce la renașterea folosirii energiei nucleare în scopuri civile iar aceasta ridică problema proliferării.

Creșterea consumului de energie. În următoarea decadă, prețurile resurselor energetice vor crește continuu iar lupta pentru resursele energetice se va intensifica pe măsură ce economiile dinamice ale Chinei și Indiei vor trebui să importe cantități tot mai mari de petrol și gaze naturale. Toate acestea vor duce la creșterea importanței securității energetice și a stabilității politice în principalele țări producătoare de petrol și gaze naturale.

Modificările climatice la nivel global vor avea implicații de securitate: intensificarea competiției pentru resurse, în special apă; intensificarea riscurilor în regiunile de coastă și a disputelor asupra terenurilor agricole; intensificarea migrației și slăbirea statelor fragile. Modificările climatice ne vor face să ne confruntăm cu evoluții neplăcute pe care nici un stat nu le va putea rezolva singur.

NATO va trebui să evolueze pentru ca membrii săi să beneficieze de maximum de securitate și de influență în modelarea noului mediu de securitate.

Dezvoltarea dialogului politic. Transformarea militară a NATO trebuie completată cu o dezbatere strategică extinsă. Modificările realizate în ultimii ani în cadrul NATO au făcut ca Alianța să fie un cadru adecvat pentru discuțiile orientate spre viitor. Discuțiile în cadrul NATO nu trebuie să se limiteze doar la subiectele cu rezultat militar imediat ci trebuie să cuprindă și probleme de interes politic mai larg. Politica și capabilitățile NATO vor trebui adaptate pentru a putea întâmpina noile provocări la adresa mediului de securitate:

Creșterea eficienței militare și operaționale a Alianței. NATO va continua să fie definită de operațiile sale, de la operații de menținere a păcii până la lupte. Creșterea performanței operaționale implică atât elemente “hardware”: transport strategic și tactic, comandă și control, supraveghere, apărare antirachetă, apărare NBC, creșterea capacității de utilizare a forțelor, o mai bună coordonare a Forțelor pentru Operații Speciale, cât și elemente “software”: adaptarea planificării, finanțarea echitabilă a operațiilor, reducerea deficitelor și o mai bună folosire a mijloacelor cu finanțare comună. 

Continuarea inițiativelor NATO în domeniul apărării antirachetă, apărării cibernetice și securității energetice.

Continuarea parteneriatelor cu alte națiuni atât la nivel regional cât și la nivel global.  NATO acționează din ce în ce mai mult împreună cu alte țări de pe glob. Cooperarea în Afganistan nu este un eveniment izolat ci un model pentru viitor. NATO va trebui să investească în aceste parteneriate întrucât ele sunt esențiale pentru modul de operare al NATO în vederea contracarării provocărilor globale.

Implementarea Abordării Cuprinzătoare. Succesul în contracararea provocărilor la adresa securității depinde de coordonarea strânsă a actorilor internaționali majori– ONU, UE, Banca Mondială, organizațiile non-guvernamentale. Aceasta înseamnă că planificarea în cadrul NATO trebuie să țină cont de ceilalți actori iar aceștia trebuie să fie informați asupra posibilităților NATO. Intensificarea relației NATO-UE: NATO și UE trebuie să-și acorde un sprijin mai substanțial în domeniul operațiilor, să-și folosească în comun capabilitățile, în special în domenii ca transportul și elicopterele, în cercetare și dezvoltare, sau în armonizarea structurilor de forțe și a metodelor de instruire.  UE lucrează în prezent la dezvoltarea unei noi Strategii de Securitate iar NATO intenționează să-și revizuiască Conceptul Strategic.

Capacitatea comunității transatlantice de a ralia celelalte state pe baza unui obiectiv comun în scopul realizării acestuia, se va menține și pe viitor. Națiunile membre vor continua să promoveze cooperarea politică și de securitate folosind cel mai bun instrument posibil, cel oferit de NATO. Astfel, oportunitățile vor continua să depășească provocările.

3.5. Reuniunea miniștrilor apărării din iunie 2008

În data de 12-13 iunie 2008, s-a desfășurat la Bruxelles reuniunea formală a miniștrilor apărării. Fiind prima reuniune ministerială după Summit-ul de la București, a fost analizat progresul realizat în implemetarea deciziilor luate la București privind operațiile, în special Afganistan și Kosovo și Agenda NATO de transformare a apărării. Reuniunea a fost prima dintr-o serie de întâlniri realizate în perspectiva summit-ului din 2009 de la Strasbourg-Kehl.

Reuniunea a început cu întâlnirea Grupului de Planificare Nucleară unde miniștrii apărării s-au consultat asupra statutului forțelor nucleare‚ politicii nucleare și a dezvoltătii mijloacelor de descurajare în secolul XXI.

În cadrul reuniunii Comisiei de Planificare a Apărării, miniștrii au aprobat raportul cuprinzător privind obiectivele forței NATO în 2008.

Reuniunea cu națiunile non-NATO contributoare la KFOR s-a desfășurat într-un moment important, cu câteva zile înaintea intrării în vigoare a constituției de la Pristina, la 16 iunie 2008 și a abordat probleme de interes comun. Miniștrii au reiterat angajamentul pe termen lung al NATO cu privire la realizarea păcii și securității în Kosovo și au discutat asupra modalităților prin care KFOR își va continua procesul de instaurare a securității și stabilității în Kosovo în perioada sensibilă și provocatoare care va urma. Totodată miniștrii s-au asigurat că dispun de forțele și rezervele necesare și au discutat asupra rolului pe care îl va îndeplini NATO în implemnetarea viitoarelor aranjamente de securitate. NATO va supraveghea desființarea Trupelor de Protecție a Kosovo și înființarea și pregătirea unei Forțe de Securitate a Kosovo, KSF aflată sub control civil. KSF va fi o nouă forță profesională multi-etnică, cu armament ușor. Responsabilitatea inițială a forței va fi răspunsul la crize, colectarea și distrugerea mijlloacelor explozibile, protecția civilă.

KFOR are un Memorandum de înțelegere și o relație cu UNMIK. Mandatul KFOR are la bază rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU iar Alianța nu este implicată în recunoașterea Kosovo, astfel că nu se previzionează o schimbare a mandatului KFOR.

Cu referire la Afganistan, miniștrii au revizuit deciziile luate la București, mai precis, implementarea planului strategic politico-militar cuprinzător și au discutat despre continuarea sprijinului acordat forțelor naționale afgane de securitate și despre coordonarea eforturilor internaționale.

În cadrul reuniunii referitoare la transformarea apărării, miniștrii au evaluat eforturile depuse pentru îmbunătățirea transportului strategic și a transportului în teatru, implementarea conceptului Forței de Răspuns a NATO și au impulsionat dezvoltarea sistemului de supraveghere terestră al Alianței (AGS).

Reuniunea Cosiliului NATO-Rusia a prilejuit discutarea cooperării militare în domeniul apărării și continuarea cooperării în Afganistan, precum și a sprijinului acordat de Rusia Operației Active Endeavour și problemelor de securitate internațională.

În cadrul reuniunii Comisiei NATO-Ucraina din 13 iunie 2008, a fost adoptată Declarația comună NATO-Ucraina. Documentul abordează continuarea dezvoltării relațiilor NATO-Ucraina în domeniul apărării și securității și inventariază eforturile depuse de Ucraina în implementarea reformelor în sectorul apărării și de securitate, precum și contribuția Ucrainei la securitate și stabilitate și intenția sa de a participa la inițiativele NATO de politică a apărării. 

Pornind de la decizia luată la Summit-ul de la București că Ucraina va deveni membru NATO miniștrii apărării au decis să intensifice cooperarea NATO-Ucraina printr-un angajament intens la nivel politic înalt pentru abordarea problemelor legate de apărare ce țin de solicitarea MAP de către Ucraina.  

În cadrul reuniunii Comisiei NATO-Ucraina, miniștrii au urmărit dezvoltarea relațiilor de apărare și securitate dintre NATO și Ucraina și au revizuit sprijinul acordat de Ucraina operațiilor NATO.

Concluzii generale

În contextul transformării politice a Europei, transformarea NATO acționează ca un catalizator al schimbării pozitive. Summit-urile NATO arată cât de strâns este legată evoluția Alianței de maturizarea Europei într-o zonă democratică și de securitate indivizibilă. Summit-ul de la Londra din 1990 a declarat Războiul Rece încheiat și a întins o mână prietenoasă estului. La Roma, în 1991, au fost definite un nou NATO și un nou Concept Strategic. Summit-ul de la Bruxelles, din 1994, a conferit noului NATO o agendă concretă, inclusiv o posibilă lărgire și noi mecanisme de cooperare în domeniul securității în întreg spațiul euro-atlantic.

În 1997 a fost instituționalizată relația NATO-Rusia iar la summit-ul de la Madrid din același an au fost invitați trei noi membri și a fost cooptată Ucraina. La Washington, în 1999, a fost analizată experiența Alianței în managementul crizelor din Balcani și a fost alcătuit un nou Concept Strategic care a adăugat management crizelor și parteneriatele la misiunea principală a NATO de apărare colectivă. La Summit-ul de la Praga din 2002, încă șapte țări au fost invitate să adere la NATO, iar Organizația s-a transformat substanțial pentru a răspunde la noile provocări la adresa securității din secolul XXI, în special terorismul. Summit-ul de la Istanbul, din 2004, a reafirmat angajamentul NATO de a construi pacea în Afganistan și a deschis un nou capitol al cooperării cu țările din Orientul Mijlociu.

Summit-ul de la Riga din noiembrie 2006 a continuat procesul de transformare a capabilităților militare NATO pentru a adapta Alianța la mediul de securitate versatil: declararea capacității deplin operaționale pentru Forța de Răspuns a NATO, apărarea antirachetă. A fost aprobată Directiva Politică Generală pentru a asigura cadrul pentru transformarea militară a Alianței.

La summit-ul de la București din 2-4 aprilie 2008 a fost evidențiat rolul NATO ca nucleu al unor coaliții mai largi– un instrument politico-militar flexibil aflat în serviciul națiunilor membre dar și al comunității internaționale mai largi. După declararea unilaterală a independenței Kosovo, KFOR își continuă misiunea în Kosovo pe baza rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU în scopul asigurării unui mediu sigur pentru toți oamenii din Kosovo.

În ceea ce privește rolul NATO în Afganistan, aliații au adoptat Declarația viziunii strategice a ISAF și și-au exprimat angajamentul pe termen lung în Afganistan. În cadrul politicii ușilor deschise referitoare la extinderea Alianței, Albania și Croația au fost invitate să adere la NATO, pe baza îndeplinirii standardelor de performanță și a contribuției lor la securitatea euro-atlantică.

În ceea ce privește dezvoltarea capabilităților pentru a răspunde la provocările curente la adresa securității, a fost adoptată Politica NATO de apărare cibernetică și a fost definit rolul NATO în domeniul securității energetice. În domeniul apărării antirachetă, aliații au fost de acord, în spiritul indivizibilității securității, cu construirea unui sistem complementar celui american. Politica de parteneriat va fi continuată și îmbunătățită pentru a corespunde necesităților partenerilor euro-atlantici și pentru a-i încuraja să vină în întâmpinarea provocărilor la adresa securității.

A fost continuat dialogul cu Rusia în cadrul Consiliului NATO-Rusia prin analizarea progresului în numeroase domenii de cooperare politică: lupta împotriva terorismului, urgențele civile și apărarea antirachetă în teatru și a fost încheiat un acord pentru tranzitului echipamentelor nemilitare ISAF pe teritoriul Federației Ruse

Reuniunile la nivel înalt au contribuit la transformarea NATO dintr-o Alianță statică într-un agent dinamic al schimbării. Într-o lume care devine din ce în ce mai mică și interdependentă, definirea interesului național ca securitate a teritoriului național nu mai este suficientă. Comunitatea transatlantică trebuie să își asume responsabilitatea de a acționa oriunde este necesar pentru a preveni terorismul sau pentru a acorda ajutor umanitar. Evoluția NATO după sfârșitul Războiului Rece a fost inspirată de această definiție a securității. Această evoluție va continua, cu noi capabilități, dialog intensificat, mai mulți parteneri, noi relații cu alte instituții și noi membri.

BIBLIOGRAFIE

Documente:

Bucharest Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Bucharest on 3 April 2008

Chairman’s statement Meeting of the NATO-Russia Council at the level of Heads of State and Government held in Bucharest on 4 April 2008

Comprehensive Political Guidance endorsed by Heads of State and Government on 29 November 2006, NATO Public Diplomacy Division, 1110, Brussels, Belgium

ISAF’s Strategic Vision Declaration by the Heads of State and Government of the Nations contributing to the UN-mandated NATO-led International Security Assistance Force (ISAF) in Afghanistan

Joint Statement Meeting of the NATO-Ukraine Commission at the level of Heads of State and Government

Riga Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Riga on 29 November 2006, NATO Public Diplomacy Division, 1110, Brussels, Belgium

The Alliance's Strategic Concept Approved by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C. on 23rd and 24th April 1999, NATO Public Diplomacy Division, 1110, Brussels, Belgium

Lucrări generale și de specialitate:

Bugajski Janusz, NATO Enlargement and Membership,Wilton Park Conference, 17 January 2007, CSIS, Washington D.C.

Bugajski Janusz, Human Rights, Democracy, and Integration in South-Central Europe, U.S. Congress, Helsinki Commission Hearing, 15 June 2006

Forster A. and W. Wallace, „What is NATO for?”, Survival, 2001

Kramer Franklin D. anf Serfaty Simon, Recasting the Euro-Atlantic Partnership, 1 February 2007, Center for Strategic Studies and International Studies

Manualul NATO, NATO Office of Information and Press, 1110 Brussels, Belgium, 2001

NATO after Riga: Prevailing in Afghanistan, Improving Capabilities, Enhancing Cooperation, 2006, NATO Public Diplomacy Division, 1110, Brussels, Belgium

NATO Handbook, NATO Office of Information and Press, 1110 Brussels, Belgium, 2006

NATO Review, Riga Summit Special, NATO Office of Information and Press, 1110 Brussels, Belgium, 2006

NATO Review, Bucharest Summit – tough challenges: bigger questions?, NATO Office of Information and Press, 1110 Brussels, Belgium, 2008

NATO Transformed, 2004, NATO Public Diplomacy Division, 1110, Brussels, Belgium

Riga Summit Reader’s Guide, NATO Office of Information and Press, 1110 Brussels, Belgium, 2006

Serfaty Simon, The Euro-Atlantic Partnership at Sixty, 15 March 2007, Center for Strategic Studies and International Studies

Smith Julianne, Transforming NATO (again…) A Primer for the NATO Summit in Riga 2006, November 2006, Center for Strategic Studies and International Studies

Adrese web:

www.nato.int

www.nato.int/speeches

www.nato.int/issues

www.nato.int/review

www.csis.org/europe