Pedologie Indrumar de Lucrari Practice
PEDOLOGIE
Îndrumar de lucrări practice
CUPRINS
Cap.1. Determinarea principalelor minerale din roci
1.1. Noțiuni generale
1.2. Caracterizarea mineralelor
1.3. Proprietăți morfologice
1.4. Proprietăți fizice, electrice și termice
1.4.1. Densitatea (greutatea specifică)
1.4.2. Proprietățile electrice
1.4.3. Proprietățile termice
1.5. Proprietăți mecanice
1.6. Proprietăți optice
1.7. Clasificarea mineralelor
1.7.1. Clasa elementelor native
1.7.2. Clasa sulfuri și sulfosăruri
1.7.3. Clasa sărurilor haloide
1.7.4. Clasa oxizilor și hidroxizilor
1.7.5. Clasa sărurilor acizilor oxigenați
1.7.6. Clasa sărurilor acizilor organici
Cap.2. Determinarea principalelor roci care alcătuiesc litosfera
2.1. Noțiuni generale
2.2. Determinarea rocilor magmatice (eruptive)
2.2.1. Familia granitului
2.2.2. Familia granodioritului
2.2.3. Familia sienitului
2.2.4. Familia dioritului
2.2.5. Familia gabroului
2.2.6. Familia peridotitului
2.3. Determinarea rocilor sedimentare
2.3.1. Rocile sedimentare detritice
2.3.2. Rocile sedimentare de precipitație
2.3.3. Rocile sedimentare organice
2.4. Determinarea rocilor metamorfice
Cap.3. Recoltarea și condiționarea probelor de sol. Orizonturile diagnostice
3.1. Amplasarea punctelor de recoltare și densitatea probelor de sol
3.2. Profilul de sol
3.3. Recoltarea probelor de sol cu ajutorul sondelor
3.4. Condiționarea probelor de sol
3.5. Orizonturile diagnostice de sol
3.6. Determinarea caracteristicilor morfologice
3.6.1. Caractere vermice
3.6.2. Schimbarea texturală bruscă
3.6.3. Indicele de maturare
3.6.4. Prezența materialului amorf
3.6.5. Prezența materialelor sulfidice
3.6.6. Culoarea
3.6.7.Textura
3.6.8. Structura
3.6.9. Conținutul în schelet
3.6.10. Coeziunea
3.6.11. Plasticitatea
3.6.12. Adezivitatea
3.6.13. Porozitatea
3.6.14. Neoformațiile
3.6.15. Incluziunile
3.6.16. Efervescența
3.6.17. Umiditatea solului
3.6.18. Volumul edafic util
3.6.19. Răspândirea principalului sistem de rădăcini al plantelor
3.6.20. Drenajul natural al solului
Cap.4. Fizica solului
4.1. Determinarea umidității
4.2. Determinarea permeabilității pentru apă
4.3. Determinarea compoziției granulometrice (textura solului)
4.4. Determinarea densității aparente (Da) sau a masei volumetrice (Gv)
4.5. Determinarea densității (D) sau a masei specifice
4.6. Determinarea porozității totale și de aerație
4.7. Determinarea gradului de tasare
4.8. Determinarea indicilor hidrofizici
4.8.1. Determinarea coeficientului de higroscopicitate (CH)
4.8.2. Determinarea coeficientului de ofilire (CO)
4.8.3. Determinarea sucțiunii la 0,1 atmosfere (pF=2)
4.8.4. Determinarea capacității de apă în câmp (CC)
4.8.5. Determinarea capacității de apă utilă (CU)
4.8.6. Determinarea capacității capilare
4.8.7. Determinarea capacității totale pentru apă (CT)
4.8.8. Determinarea rezistenței la penetrare
Cap.5. Chimia solului
5.1. Determinarea humusului
5.2. Determinarea carbonaților alcalino-pământoși
5.3. Determinarea capacității de schimb pentru baze (SB)
5.4. Determinarea acidității hidrolitice (Ah)
5.5. Determinarea reacției solului
5.6. Determinarea capacității de tamponare a solului
5.7. Determinarea sărurilor minerale din extractul apos
Cap.6. Cartarea solului
6.1. Noțiuni de cartarea solului. Utilizarea hărților de sol și a raportului pedologic în scopuri agricole
6.2. Fazele cartării
6.3. Importanța practică a cartării solurilor
Cap.7. Bonitarea terenurilor agricole
7.1. Indicatori de bonitare
7.2. Descrierea principalilor indicatori de bonitare
7.3. Potențarea notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare și a unor tehnologii curente ameliorative
CAP.8. Clasificarea și caracterizarea solurilor României
8.1. Clasa Protisoluri (PRO)
8.1.1. Litosolurile (LS)
8.1.2. Regosolurile (RS)
8.1.3. Psamosolurile (PS)
8.1.4. Aluviosolurile (AS)
8.2. Clasa Cernisoluri (CER)
8.2.1. Kastanoziomurile (KZ)
8.2.2. Cernoziomurile (CZ)
8.2.3. Faeoziomurile (FZ)
8.2.4. Rendzinele (RZ)
8.3. Clasa Umbrisoluri (UMB)
8.3.1. Nigrosolurile (NS)
8.3.2. Humosiosolurile (HS)
8.4. Clasa Cambisoluri (CAM)
8.4.1. Eutricambosolurile (EC)
8.4.2. Districambosolurile (DC)
8.5. Clasa Luvisoluri (LUV)
8.5.1. Preluvosolurile (EL)
8.5.2. Luvosolurile (LV)
8.5.3. Planosolurile (PL)
8.5.4. Alosolurile (AL)
8.6. Clasa Spodisoluri (SPO)
8.6.1. Prepodzolurile (EP)
8.6.2. Podzolurile (PD)
8.6.3. Criptopodzolurile (CP)
8.7. Clasa Pelisoluri (PEL)
8.7.1. Pelosolurile (PE)
8.7.2. Vertosolurile (VS)
8.8. Clasa Andisoluri (AND)
8.8.1. Andosolurile (AN)
8.9. Clasa Hidrisoluri (HID)
8.9.1. Gleiosolurile (GS)
8.9.2. Stagnosolurile (SG)
8.9.3. Limnosolurile (LM)
8.9. Clasa Salsodisoluri (SAL)
8.9.1. Solonceacurile (SC)
8.9.2. Solonețurile (SN)
8.10. Clasa Histisoluri (HIS)
8.10.1. Histosolurile (TB)
8.10.2. Foliosolurile (FB)
8.11. Clasa Antrisoluri (ANT)
8.11.1. Antrosolurile (AT)
8.11.2. Erodosolurile (ER)
8.11.3. Tehnosolurile (TT)
Anexe
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
Anexa 5
Anexa 7
Anexa 8
Bibliografie
PREFAȚĂ
Pedologia, ca știință a naturii în general și a mediului de viață pentru plante în special, studiază solul din punct de vedere al formării acestuia ca rezultat al acțiunii factorilor pedogenetici asupra mineralelor și rocilor, a însușirilor și proprietăților fizice, chimice și biologice, recomandând măsuri pentru utilizarea optimă a terenurilor.
Prezentul Îndrumar de lucrări practice se adresează studenților facultăților de Ecologie, Montanologie, Ingineria și Protecția Mediului, dar și tuturor specialiștilor care au domeniul de activitate cultivarea, conservarea, ameliorarea și folosirea rațională a fondului funciar agricol.
În primele două capitole sunt tratate principalele minerale și roci care determină formarea și alcătuirea solurilor și fără de care solurile nu se pot forma, influențând tipul și proprietățile solurilor.
Capitolul 3 tratează problematica recoltării și condiționării probelor de sol, descrierii principalelor orizonturi diagnostice, dar și a caracterelor morfologice.
În Capitolul 4 și 5 se studiază proprietățile fizice și chimice ale solurilor ale solurilor, precum și posibilitățile de determinare și interpretare ale acestora.
Capitolul 6 conține elemente necesare pentru cartarea solurilor, iar ultimul capitol tratează aspecte legate de bonitarea solurilor și a terenurilor agricole.
Totdată, în finalul lucrării se prezintă, sub formă de anexe, harta cadastrală, exemplu aerofotogramă și plan de bază echipat cu curbe de nivel, harta solurilor României, Fișa profilului principal de sol, instrumentarul folosit în cadrul Laboratorului de Pedologie precum și recomandări privind adminiatrarea principalelor îngrășăminte chimice.
În speranța că lucrarea de față va fi utilă în pregătirea viitorilor specialiști, îmi exprim recunoștința față de toți cei care vor face sugestii și recomandări privind calitatea și conținutul prezentului îndrumar.
Tuturor le mulțumesc anticipat și îi asigur de întreaga mea considerație.
Autorul
Cap.1. Determinarea principalelor minerale din roci
1.1. Noțiuni generale
Pedologia este știința care se ocupă cu studiul solului sub aspectul formării acestuia ca rezultat al acțiunii factorilor pedogenetici asupra mineralelor și rocilor, al însușirilor și proprietăților fizice, chimice și biologice, cu sistematizarea și clasificarea solurilor (încadrarea în clase, tipuri, subtipuri, variante, etc), recomandând măsurile corespunzătoare pentru utilizarea optimă a terenurilor.
Solul, sistem cu integralitate și integrat în ecosistemele terestre, structurat, poros, hidrofil și polidispers, fiind alcătuit din componente minerale și organice, s-a format în urma interacțiunii dintre litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă.
Componenta minerală împreună cu cea organică formează partea solidă a solului, alcătuită din minerale primare și secundare care își au originea în rocile litosferei.
Solul, ca rezultat al proceselor pedogenetice, prin urmare și al dezagregării și alterării rocilor, are imprimate proprietățile rocilor pe care se formează. Sub acest aspect, în cele ce urmează se vor prezenta cele mai frecvente roci și minerale.
1.2. Caracterizarea mineralelor
Mineralele sunt, în general, corpuri solide, mai rar fluide (mercurul), omogene din punct de vedere fizico-chimic, formate din unul sau mai multe elemente chimice combinate, cristalizate sau amorfe, care intră în alcătuirea rocilor. Mineralele se formează din medii lichide (soluții, magmă), prin solidificare, prin cristalizare din mase solide, dar și din medii gazoase, prin sublimare.
Din punct de vedere al stării de agregare, mineralele pot fi sub formă cristalizată-cel mai frecvent întâlnite, sau sub formă amorfă. Cele în stare cristalizată sunt definite de fețe plane, care se întretaie cu muchii, prin îmbinarea cărora rezultă colțuri (crystalos-gheață). Cele în stare amorfă nu au formă geometrică regulată (amorphosos-fără formă).
Cristalul este un corp solid, omogen, anizotrop (proprietățile fizice variază cu direcția, având valori diferite pe direcții diferite), cu forma exterioară limitată de suprafețe plane, iar structura internă reticulară (ionii, atomii sau moleculele sunt așezați în mod ordonat în spațiul tridimensional, alcătuind planuri și rețele cristaline).
Mineralele cristalizate se prezintă sub diferite forme: oolite (limonit), reniforme (hematit), stalactite (calcit), aciculare (stibină), tabulare (baritină), solzoase (sericit), granulare (olivină).
1.3. Proprietăți morfologice
Proprietățile morfologice ale mineralelor rezidă din sistemul de cristalizare, pe baza elementelor geometrice (fețe plane, muchii), elementelor de simetrie (axe, centre de simetrie), dar și a indicatorilor raționali (axe cristalografice, unghiuri și parametrii).
Totalitatea poliedrilor cristalini care au aceleași axe cristalografice și aceleași unghiuri cuprinse între axe formează un sistem.
În stare naturală, mineralele au fost clasificate în 7 sisteme cristalografice de bază, cu forme geometrice derivate.
Sistemul cubic. Are ca formă de bază cubul. În sistemul cubic se înscriu următoarele minerale: aurul, diamantul, sarea gemă, pirita, fluorina, galena, silvina etc. Ca forme derivate ale sistemului cubic întâlnim: octaedrul, dodecaedrul etc.
Sistemul pătratic. Are ca formă de bază prisma pătratică, iar ca forme derivate sfenoidul. În sistemul pătratic cristalizează următoarele minerale: rutilul, calcopirita, zirconul etc.
Sistemul rombic. Are ca formă de bază prisma rombică cu bază dreaptă, iar ca forme derivate bipiramida rombică etc. Cristalizează în sistemul rombic: stibina, olivina, carnalitul, etc.
Sistemul monoclinic. Are ca formă de bază prisma monoclinică, iar ca formă derivată bipiramida monoclinică. În sistemul monoclinic cristalizează: sulful, gipsul, hornblenda etc.
Sistemul triclinic. Are ca formă de bază un paralelipiped oarecare. În sistemul triclinic cristalizează: albitul, microclinul etc.
Sistemul romboedric. Are ca formă de bază prisma romboedrică, iar ca forme derivate romboedrul, bipiramida trigonală. Minerale care cristalizează în sistem romboedric: cuarțul, calcitul, dolomitul etc.
Sistemul hexagonal. Are ca formă de bază prisma hexagonală, iar ca forme derivate piramida hexagonală. Cristalizează în sistem hexagonal: grafitul, cuarțul, apatitul.
Tabelul 1.1. Sisteme cristalografice de bază
1.4. Proprietăți fizice, electrice și termice
1.4.1. Densitatea (greutatea specifică)
Reprezintă masa unității de volum, exprimată în grame pe centimetru cub, sau raportul dintre masa mineralului și masa aceluiași volum de apă, la temperatura de 4oC. Ca metodă expeditivă, se pot diferenția mineralele grele, prin compararea unor eșantioane de volum egal. Ca metodă de laborator, se utilizează balanța hid cadrul Laboratorului de Pedologie precum și recomandări privind adminiatrarea principalelor îngrășăminte chimice.
În speranța că lucrarea de față va fi utilă în pregătirea viitorilor specialiști, îmi exprim recunoștința față de toți cei care vor face sugestii și recomandări privind calitatea și conținutul prezentului îndrumar.
Tuturor le mulțumesc anticipat și îi asigur de întreaga mea considerație.
Autorul
Cap.1. Determinarea principalelor minerale din roci
1.1. Noțiuni generale
Pedologia este știința care se ocupă cu studiul solului sub aspectul formării acestuia ca rezultat al acțiunii factorilor pedogenetici asupra mineralelor și rocilor, al însușirilor și proprietăților fizice, chimice și biologice, cu sistematizarea și clasificarea solurilor (încadrarea în clase, tipuri, subtipuri, variante, etc), recomandând măsurile corespunzătoare pentru utilizarea optimă a terenurilor.
Solul, sistem cu integralitate și integrat în ecosistemele terestre, structurat, poros, hidrofil și polidispers, fiind alcătuit din componente minerale și organice, s-a format în urma interacțiunii dintre litosferă, hidrosferă, atmosferă și biosferă.
Componenta minerală împreună cu cea organică formează partea solidă a solului, alcătuită din minerale primare și secundare care își au originea în rocile litosferei.
Solul, ca rezultat al proceselor pedogenetice, prin urmare și al dezagregării și alterării rocilor, are imprimate proprietățile rocilor pe care se formează. Sub acest aspect, în cele ce urmează se vor prezenta cele mai frecvente roci și minerale.
1.2. Caracterizarea mineralelor
Mineralele sunt, în general, corpuri solide, mai rar fluide (mercurul), omogene din punct de vedere fizico-chimic, formate din unul sau mai multe elemente chimice combinate, cristalizate sau amorfe, care intră în alcătuirea rocilor. Mineralele se formează din medii lichide (soluții, magmă), prin solidificare, prin cristalizare din mase solide, dar și din medii gazoase, prin sublimare.
Din punct de vedere al stării de agregare, mineralele pot fi sub formă cristalizată-cel mai frecvent întâlnite, sau sub formă amorfă. Cele în stare cristalizată sunt definite de fețe plane, care se întretaie cu muchii, prin îmbinarea cărora rezultă colțuri (crystalos-gheață). Cele în stare amorfă nu au formă geometrică regulată (amorphosos-fără formă).
Cristalul este un corp solid, omogen, anizotrop (proprietățile fizice variază cu direcția, având valori diferite pe direcții diferite), cu forma exterioară limitată de suprafețe plane, iar structura internă reticulară (ionii, atomii sau moleculele sunt așezați în mod ordonat în spațiul tridimensional, alcătuind planuri și rețele cristaline).
Mineralele cristalizate se prezintă sub diferite forme: oolite (limonit), reniforme (hematit), stalactite (calcit), aciculare (stibină), tabulare (baritină), solzoase (sericit), granulare (olivină).
1.3. Proprietăți morfologice
Proprietățile morfologice ale mineralelor rezidă din sistemul de cristalizare, pe baza elementelor geometrice (fețe plane, muchii), elementelor de simetrie (axe, centre de simetrie), dar și a indicatorilor raționali (axe cristalografice, unghiuri și parametrii).
Totalitatea poliedrilor cristalini care au aceleași axe cristalografice și aceleași unghiuri cuprinse între axe formează un sistem.
În stare naturală, mineralele au fost clasificate în 7 sisteme cristalografice de bază, cu forme geometrice derivate.
Sistemul cubic. Are ca formă de bază cubul. În sistemul cubic se înscriu următoarele minerale: aurul, diamantul, sarea gemă, pirita, fluorina, galena, silvina etc. Ca forme derivate ale sistemului cubic întâlnim: octaedrul, dodecaedrul etc.
Sistemul pătratic. Are ca formă de bază prisma pătratică, iar ca forme derivate sfenoidul. În sistemul pătratic cristalizează următoarele minerale: rutilul, calcopirita, zirconul etc.
Sistemul rombic. Are ca formă de bază prisma rombică cu bază dreaptă, iar ca forme derivate bipiramida rombică etc. Cristalizează în sistemul rombic: stibina, olivina, carnalitul, etc.
Sistemul monoclinic. Are ca formă de bază prisma monoclinică, iar ca formă derivată bipiramida monoclinică. În sistemul monoclinic cristalizează: sulful, gipsul, hornblenda etc.
Sistemul triclinic. Are ca formă de bază un paralelipiped oarecare. În sistemul triclinic cristalizează: albitul, microclinul etc.
Sistemul romboedric. Are ca formă de bază prisma romboedrică, iar ca forme derivate romboedrul, bipiramida trigonală. Minerale care cristalizează în sistem romboedric: cuarțul, calcitul, dolomitul etc.
Sistemul hexagonal. Are ca formă de bază prisma hexagonală, iar ca forme derivate piramida hexagonală. Cristalizează în sistem hexagonal: grafitul, cuarțul, apatitul.
Tabelul 1.1. Sisteme cristalografice de bază
1.4. Proprietăți fizice, electrice și termice
1.4.1. Densitatea (greutatea specifică)
Reprezintă masa unității de volum, exprimată în grame pe centimetru cub, sau raportul dintre masa mineralului și masa aceluiași volum de apă, la temperatura de 4oC. Ca metodă expeditivă, se pot diferenția mineralele grele, prin compararea unor eșantioane de volum egal. Ca metodă de laborator, se utilizează balanța hidrostatică, picnometrul și metoda lichidelor.
Densitatea mineralelor variază de la 0,6 (chihlimbar) până la 23 g/cm3 (iridiu).
După densitate, mineralele se pot clasifica astfel:
minerale foarte ușoare, cu densitatea cuprinsă între 0,6 și 1,7 g/cm3 (chihlimbarul, cărbunii);
minerale ușoare, cu densitatea cuprinsă între 2 și 3,5 g/cm3 (sarea gemă, gipsul, cuarțul);
minerale grele, cu densitatea cuprinsă între 3,5 și 8 g/cm3 (calcopirita, pirita, galena);
minerale foarte grele, cu densitatea cuprinsă între 8 și 23 g/cm3 (cuprul, argintul, aurul, mercurul, iridiul).
1.4.2. Proprietățile electrice
Mineralele, în funcție de conductibilitatea lor electrică, pot fi:
bune conducătoare de electricitate (metalele și majoritatea mineralelor cu aspect metalic);
rele conducătoare de electricitate (majoritatea mineralelor cu aspect sticlos).
Unele minerale (cristalele de cuarț) atunci când sunt supuse unor acțiuni mecanice, se încarcă cu sarcini electrice, proprietate cunoscută sub denumirea de piezoelectricitate. Însă, sub acțiunea unui potențial electric, cristalele de cuarț pot vibra cu o anumită frecvență, ele putând fi folosite la uzualele ceasuri cu cuarț.
1.4.3. Proprietățile termice
După felul cum conduc căldura, mineralele pot fi:
bune conducătoare de căldură (metalele și majoritatea mineralelor cu luciu metalic);
rele conducătoare de căldură (carbonații, clorurile, sulfații, silicații).
1.5. Proprietăți mecanice
Proprietățile mecanice indică modul de comportare a mineralelor sub acțiunea solicitărilor statice sau dinamice, ele fiind principalele proprietăți care determină utilizarea mineralului într-un scop sau altul.
Clivajul. Este proprietatea mineralelor de a se despica după fețe plane, atunci când coeziunea cristalului este învinsă sub o acțiune mecanică. Mineralele pot prezenta clivaj perfect (mica), clivaj bun (sarea gemă), potrivit, imprefect sau nu prezintă clivaj (cuarțul).
Spărtura (ruptura). Este proprietatea mineralelor de a se desface după suprafețe neregulate. Prezintă spărtură: concoidală – cuarțul, pirita; așchioasă – hornblenda; în trepte – ortoclazul, amfibolii, piroxenii.
Duritatea. Este proprietatea mineralelor de a opune rezistență la acțiuni mecanice exercitate asupra lor (în special zgâriere).
Pentru determinarea durității se folosește Scara lui Mhos.
Tabelul 1.1. Scara lui Mhos
Analizând tabelul de mai sus se poate observa că fiecare mineral este zgâriat de mineralul următor, dar, în același timp, zgârie mineralul anterior. Totodată, Scara lui Mhos nu este uniformă, intervalul dintre valorile 3 și 4 este foarte mic, în timp ce intervalul dintre valorile 9 și 10 este foarte mare. De asemenea, unele elemente native au duritatea sub 3, fiind solubile în apă; sulfurile, carbonații, sulfații și fosfații au duritatea 3-5; oxizii și silicații au duritatea între 6-8.
1.6. Proprietăți optice
Proprietățile optice reprezintă însușirea principală a mineralelor pe baza cărora se pot identifica cu ușurință, de multe ori fiind singurul criteriu de determinare a mineralelor. În multe cazuri proprietățile optice au condus la denumirea mineralelor: hematit (gr. hematicos – sângeriu, roșu închis), clorit (gr. chloros – verde), albit.
Culoarea este proprietatea mineralelor de a absorbi o parte din spectrul vizibil al luminii și de a permite trecerea unei părți din radiația optică.
Mineralele care absorb complet lumina au culoare neagră, iar cele care o reflectă complet au culoare albă.
Mineralele care au culori proprii, cum sunt magnetitul – negru, pirita – galben-auriu, sunt minerale idiocromatice. Spre deosebire de mineralele idiocromatice, mineralele allocromatice prezintă caracteristica prin care unul și același mineral poate apare colorat diferit: cuarțul poate fi incolor, alb, violet, brun.
Luciul este proprietatea optică a mineralelor de a reflecta lumina. Este direct proporțional cu indicii de refracție, reflexie și absorbție, dar și cu netezimea suprafețelor.
Luciul metalic se întâlnește la metale și unele sulfuri, însă majoritatea mineralelor nu au luciu metalic.
Luciul semimetalic caracterizează unele metale transparente și semitransparente (blenda).
Luciul sidefos caracterizează mineralele transparente (talcul, ortoclazul, muscovitul).
Luciul mătăsos caracterizează mineralele fibroase (gipsul, asbestul).
Luciul gras caracterizează mineralele care prezintă suprafețe de spărtură neregulate (opal).
Luciul sticlos caracterizează mineralele transparente și semitransparente (fluorina, calcitul).
Luciul diamantin caracterizează mineralele transparente și semitransparente cu indicele de refracție foarte ridicat (diamantul, topazul, zirconul).
Transparența reprezintă proprietatea optică a mineralelor de a permite trecerea luminii. Mineralele pot fi opace (magnetitul, pirita), semitransparente (augitul) sau transparente (sarea gemă, cuarțul).
Culoarea urmei este proprietatea optică a mineralelor de a lăsa o dâră în urma acționării mecanice asupra unui porțelan. Culoarea urmei este mai stabilă optic decât culoarea mineralului, astfel că ea servește mult mai bine la identificarea mineralelor: blenda – culoare urmei este brună, galena – culoare urmei este cenușie, hematitul – culoare urmei este roșie, pirita – culoare urmei este neagră deși prezintă culoare galben aurie, vivianitul – culoare urmei este albastră.
1.7. Clasificarea mineralelor
Ca părți constituente ale rocilor, mineralele pot fi minerale principale, întâlnite frecvent și în cantități mari în alcătuirea rocilor, sau minerale accesorii care participă în cantități mici, prezența sau absența lor nefiind obligatorie pentru un anumit tip de rocă.
Unele minerale au în compoziția lor chimică mai mult dioxid de siliciu (SiO2) și trioxid de alumimu (Al2O3), ceea ce le imprimă o culoare mai deschisă, o greutate specifică mai mică și, din punct de vedere chimic, sunt minerale acide, caracter pe care îl pot imprima și solului. Altele conțin mai puțin dioxid de siliciu și trioxid de aluminiu, dar au un procent mai ridicat de fier, magneziu, calciu, ceea ce face să fie mai grele, să prezinte o culoare mai închisă și un caracter bazic; acestea sunt socotite minerale bazice, iar prezența lor în sol îmbunătățește calitățile acestuia din toate punctele de vedere: morfologic solurile sunt mai închise la culoare, au o reacție moderat bazică până la neutră, proprietăți fizice favorabile, bogate în substanțe de nutriție pentru plante.
Având în vedere compoziția chimică și structura internă, mineralele se pot clasifica astfel:
– elemente native;
– sulfuri și sulfosăruri;
– compuși halogenați;
– oxizi și hidroxizi;
– săruri oxigenate.
1.7.1. Clasa elementelor native
Din această clasă fac parte metale, nemetale și semimetale care sunt răspândite în natură în stare liberă (platină, aur, argint, mercur, sulf etc), cu o pondere de numai 0,1% din greutatea scoarței terestre.
Prezintă importanță mai mare pentru industrie, iar în formarea solului mai important este sulful impregnat în diferite roci, ca sursă de aprovizionare cu sulf a solului și implicit a plantelor.
1.7.2. Clasa sulfuri și sulfosăruri
Cuprind un număr mare de minerale (cca. 13% din totalul mineralelor existente în natură), dar reprezintă abia 0,3-0,4% din greutatea Litosferei (împreună cu sulfații).
Sunt compuși ai sulfului cu diverse metale, cu proprietăți asemănătoare cu cele ale metalelor: prezintă luciu metalic, o oarecare conductivitate electrică și termică.
Cel mai răspândit mineral al acestei clase este bisulfura de fier (FeS2), care se găsește în natură sub două forme: pirită și marcasită.
Pirita – FeS2 – cristalizează în sistem cubic, are o culoare galbenă ca alama, sau galben-aurie, culoarea urmei neagră-verzuie, luciu metalic, greutatea specifică 5-5,2, duritatea 6-6,5. Se întâlnește ca mineral accesoriu în multe roci magmatice, metamorfice și sedimentare.
Este principala sursă de sulf din sol. Sub acțiunea oxigenului și apei, se oxidează formând sulfat feros și acid sulfuric:
2FeS2+ 7O2 + 2H2O = 2FeSO4 + 2H2SO4
4FeSO4 + O2 + 10H2O = 4Fe(OH)3 + 4H2SO4
Prin alterarea piritei, pe lângă limonit, se mai formează și diferiți sulfați, dintre care cei solubili sunt cei mai valoroși furnizori de sulf pentru plante – anioni (SO4)2-.
Calcopirita – CuFeS2 – mineral galben auriu, devine verzui albăstrui când e alterată, are luciu metalic, urma neagră-verzuie. Cristalizată în sistem pătratic, duritatea 3-4.
Prin alterare se formează FeSO4 și CuSO4; CuSO4 sub actiunea CO2 trece în carbonați bazici de Cu (malachit, azurit), iar cu siliciul formează silicați de Cu. Cu acizii din sol formează fosfați de cupru, cloruri etc.
Marcasita cristalizează în sistemul rombic, are culoare galbenă de alamă cu nuanțe verzui, iar culoarea urmei este verde-cenușiu-închis.
Tot din această clasă mai fac parte:
Galena – PbS – cenușiu plumburie.
Blenda – ZnS – galbenă, brună, neagră.
Stibina – SbH3 – antimoniul: cenușie-plumburie.
În procesul de solificare, sulful, eliberat sub diverse forme, poate constitui o sursă de aprovizionare a plantelor cu acest element.
Clasa sărurilor haloide
Cuprinde sărurile acizilor halogenați: HCl, HF, HI, HBr.
Fluorina – CaF2 – colorată în galben, violet, albastru, verde, rar incoloră. Cristalizează în formă de cub, octaedru. E transparentă cu luciu sticlos. Are duritatea 4.
Sarea gemă – NaCl (halit) – cristalizează sub formă de cuburi, mase grăunțoase sau cruste. Pură este incoloră. Adesea este albă sau colorată divers (cenușie amestecată cu argila, galbenă amestecată cu hidroxizi de fier, roșie amestecată cu oxizi de fier, brună – neagră amestecată cu substanțe organice). Are luciu sticlos, clivaj bun, spărtura concoidală, duritate 2. Este plastică și usor solubilă în apă, are gust sărat. E nocivă pentru plante. Imprimă solului însușiri fizico-chimice nefavorabile.
Silvina – KCl – cristalizează în sistem cubic; se deosebește de sarea gemă doar prin culoarea flăcării (violet). Este îngrășământ potasic. Se găsește alături de NaCl în sol, dar în cantități mai mici. La noi în țară s-au găsit zăcăminte exploatabile la Târgu Ocna. Conține 52,5% potasiu.
Carnalita – KMgCl6H2O – are culori diferite, în funcție de impurități și se găsește împreună cu NaCl și KCl. Are luciu sticlos, spărtura concoidală, duritate 2,5, structură granulară. Cristalizează în sistem rombic. Este foarte higroscopică. Se folosește la fabricarea îngrășămintelor potasice.
Kainita – MgSO4KCl3H2O – se utilizează ca materie primă pentru potasiu.
Clasa oxizilor și hidroxizilor
Oxizii și hidroxizii sunt combinații ale oxigenului cu metale și metaloide. Litosfera este alcătuită din oxizi liberi în proporție de circa 17%.
Oxizii de siliciu – SiO2 – au spărtura concoidală cu duritate mare și rezistență mare față de agenții chimici (sunt atacați doar de HF). Cuprinde mineralele cele mai răspândite din scoarță.
Oxizii de siliciu cuprind:
Cuarțul – SiO2 – apare sub forma unor cristale de mărimi diferite, în formă de prisme hexagonale, romboidale, agregate grăunțoase, fibroase sau în mase compacte. Culoarea este foarte diferită, pornind de la cristalul de stâncă – incolor și transparent, cuarțul – fumuriu, ametistul – violet, morionul – negru. Există și varietăți netransparente cum este cuarțul lăptos cu incluziuni fine gazoase ori lichide.
Calcedonia – SiO2 – este o varietate criptocristalină cu diversitate de culori: cenușie-laptoasă, neagră-albăstrie, verde-roșie etc. Este alcătuită din straturi succesive, foarte subțiri. Poate apare sub formă de concrețiuni, mase reniforme stalactitice sau sub formă de cruste. Greutate specifică 2,6, duritate 7. Calcedonia este translucidă, are luciu de ceară și spărtura concoidală.
Opalul – SiO2nH2O – un hidrogel solid de SiO2. Prezintă culoare albă-albăstrie sau galben-brună, luciu sticlos, duritate 5-5,5 și greutate specifică 1,9-2,5.
Oxizii de fier
Magnetitul – Fe3O4 – are accentuate proprietăți magnetice, culoare neagră de fier, luciu semimetalic, urma neagră, este opac, spărtura concoidală, duritate 5,5-6, greutate specifică 4,9-5,2. Cristalizează frecvent în octaedri și mai rar în dodecaedri romboidali. Prin oxidare și hidratare trece în limonit; se alterează greu.
Hematitul – Fe2O3 – este de culoare brună roșiatică sau cenușie până la neagră cu luciu semimetalic. Lasă urme roșii-vișinii. Este opac, are spărtura concoidală, duritate 5,5-6, greutate specifică 4,9-5,3. Prin hidratare trece în limonit.
Limonitul – Fe2O3nH2O – este amorf, opac, de culoare galben-brun, uneori brun închis până la neagră. Urma are culoare galben-brun sau ruginie. Duritate de 5-5,5 și greutate specifică 3,6-4. Apare sub forma unor agregate reniforme, stalactitice, oolitice sau concreționare, uneori în mase compacte (ocru-galben). Apare foarte frecvent în sol.
Oxizii de aluminiu se pot întâlni în natură și sub formă anhidră și sub formă hidratată.
Dintre cei mai frevenți, întâlnim:
Corindonul – Al2O3 – cristale sub forma unor butoiașe columnare, prismatice, piramidale. Duritatea este 9. Prezintă culori variate: incolor, albastru, roșu, galben, violet, verde. Are luciu sticlos, spărtura concoidală, greutate specifică 4,0.
Diasporul – Al2O3H2O – apare sub forma unor cristale lamelare sau tubulare cu striațiuni verticale.
Hidrargilul – Al2O33H2O – are clivajul perfect, luciu sidefos sau sticlos și se formează în climatele calde printr-un proces de alterare a argilei.
Oxizii de mangan
Manganitul Mn2O3H20 și Braunitul Mn2O3. Se caracterizează prin culoare neagră-brună și structură criptocristalină.
Oxizii de titan – Rutilul – TiO2 – cristalizează pătratic, are culoare galbenă, roșie, brună. Mineral greu, cu duritatea 4,2. Apare în roci magmatice și în șisturi cristaline.
Clasa sărurilor acizilor oxigenați
Această clasă cuprinde 2/3 din totalul mineralelor cunoscute până în prezet. După radicalul acid pe care-l conțin, sărurile acizilor pot fi:
Azotați: sunt sărurile acidului azotic.
Salpetrul de sodiu (de Chile) – NaNO3 – cristalizează în sistem hexagonal, în special romboedric cu clivaj perfect. Culoare cenușie, alb-gălbuie. Prezintă luciu sticlos, duritate mică (1,5-2), greutate specifică 2,2. Ușor solubil în apă, gust puțin sărat, higroscopic.
Salpetrul de potasiu (de India) – KNO3 – cristalizează în sistem rombic, culoare albă, clivaj perfect, duritate 2. Azotații sunt foarte ușor solubili în apă, ei apar ca eflorescențe și cruste numai în regiunile aride (deșert și platouri înalte), unde se formează prin descompunerea unor substanțe organice (guano).
Carbonații sunt sărurile acidului carbonic cu metale.
Calcitul – CaCO3 (CaO 56 %; CO2 44 %) + Fe + Mn + impurități. Incolor sau colorat alb-lăptos, galben ș.a. Luciul sticlos, clivaj bun, duritatea 3, transparent sau semitransparent. Cristalizează în sistemul hexagonal, greutate specifică 2,7.
Încălzit la 900°C se descompune în var și CO2.
Se dizolvă în HCl chiar la rece cu degajare de CO2 (efervescență).
Este puțin solubil în apă (1,3 : 100.000), dar solubilitatea crește cu mărirea procentului de CO2 în apă, în prezența bicarbonatului de Ca, care este mai solubil.
CaCO3 + CO2 + H2O —————> Ca(HCO3)2
Calcitul este constituentul principal al rocilor calcaroase sedimentare și al unor roci metamorfice.
Aragonitul – CaCO3 – se prezintă sub formă instabilă. El nu clivează și are sistem de cristalizare rombic, greutatea specifică de 2,5. Este mai puțin răspândit.
Dolomitul – CaMg(CO3)2 – este format din (CaO 30,4%, MgO 21,7%, CO2 47,9 % ) + impurități. Este incolor sau are culoare variabilă: alb, cenușiu, roșu, brun, cu luciu sticlos, translucid. Cristalizează în sistem hexagonal, fără clivaj, cu duritate 3,5-4 și greutate specifică 2,8. Face efervescență cu HCl numai la cald sau ca pulbere. Apa de ploaie cu CO2 îl transformă într-o masă granulară afânată.
Alți compusi: Malachitul (Cu)
Rodocrozitul (Mn)
Magnezita (MgCO3) etc.
Sulfații: săruri ale acidului sulfuric.
Gipsul – CaSO42H2O – cristalizează în sistem monoclin. Culoare albă, luciul sticlos, clivaj perfect, duritate 2, greutate specifică 2,3. Se găsește aproape peste tot alături de sare. Se utilizează ca amendament pentru corectarea reacției acide a solului.
Anhidritul – CaSO4 – culoare alb cenușie. Spre deosebire de gips, nu se zgârie cu unghia, duritate 3. Nu face efervescență. Cristalizează în sistem rombic.
Baritina – BaSO4 – incoloră (în stare pură) sau variat colorată. Are luciu sticlos, este transparentă, cristalizează în sistem rombic, duritatea 3-3,5, greutate specifică 4,3-4,4. Este mineral stabil, greu alterabil.
Fosfații: săruri ale acidului fosforic.
Apatitul – Ca5(PO4)3(F,Cl,OH) – mineral incolor sau colorat alb, galben, verde, albastru, violet, brun, cu luciu sticlos, spărtura concoidală, cristalizat în sistem hexagonal, greutate specifică 3,2, duritate 5. Se găsește ca material accesoriu în rocile eruptive (granite, sienite) și în șisturi cristaline. Se găsește mai răspândit în rocile sedimentare (nisipuri, gresii). Este destul de stabil din punct de vedere chimic.
Vivianitul – Fe3(PO4)28H2O – culoare verde, verde-albăstrui, duritate mică – 2. Este frecvent întâlnit în lăcoviști, ca rezultat al proceselor de reducere, imprimă culoarea orizontului Go (de oxidoreducere).
Borații: săruri ale acidului boric – puțin răspândiți, se întâlnesc cu precădere pe lângă sare și gips.
Boraxul – Na2B4O710H2O – cristalizează în sistem monoclin, incolor sau alb-cenușiu, gălbui, verzui, albăstrui, transparent. Prezintă luciu gras sau sticlos, duritate 2-2,5, greutate specifică 1,7-1,8 , solubil în apă.
Silicații: sunt compuși oxigenați ai siliciului – formează o gamă variată de minerale cu compoziție chimică complexă și structură cristalină complicată. Reprezintă cca. 75 % din scoarță și constituie în întregime masa rocilor eruptive (magma) și a celor metamorfice. Silicații conțin: Na, P, Ca, Mg, Fe, Al, Si, O, H.
După compoziția chimică, silicații se pot clasifica în mai multe grupe: feldspați, feldspatoizi, amfiboli, piroxeni, mice, clorite, minerale argiloase etc.
Grupa feldspaților – silicați dubli de aluminiu și un metal alcalin (Na, K) sau alcalinopământos (Ca, Mg). Sunt componenți de bază ai rocilor magmatice. Distingem două subgrupe: feldspați potasici și feldspați calcosodici.
Feldspații potasici (ortoclazi)
Ortoza – Ortoclazul – 6SiO2Al2O3K2O – cristalizează în sistem monoclin, este incoloră sau alb, roz, gălbuie. Transparent sau opac, are luciu sidefos, clivaj perfect. Duritate 6, greutate specifică 2,5 – 2,6.
Microclinul – are compoziția chimică asemănătoare ortozei, dar cristalizează în sistemul triclin.
Feldspații calcosodici (plagioclazi) clivează după un unghi mai mare de 90°.
Albitul – Na2OAl2O6SiO2 – răspândit în șisturi cristaline.
Oligoclazul
Andezinul
Labradorul
Grupa feldspatoizilor – sunt silicați de aluminiu cu natriu și potasiu, dar cu un conținut mai redus de SiO2 decât feldspații. Se găsesc în unele roci eruptive. Nu se găsesc în roci metamorfice.
Leucitul – K2OAl2O34SiO2 – Incolor sau culoare deschisă: alb până la alb-cenușiu. Nu clivează și are duritate 5-6.
Nefelinul – Na2OAl2O34SiO2 – are culoare cenușie și luciu gras. Cristalizează în sistem hexagonal, lipsit de clivaj, are duritate 5-6.
Sodalitul – 3Na2OAl2O36SiO22NaCl – bogat în sodiu, incolor până la cenușiu, albăstrui, cu duritate 5,5-6.
Grupa amfibolilor (silicați fero-magnezieni) – caracteristici pentru rocile eruptive bazice. Au compoziție mai complexă decât piroxenii și sunt silicați de magneziu, calciu, fier, uneori aluminiu și natriu. Au cristale alungite, cu secțiune hexagonală.
Hornblenda – foarte răspândită, are compoziție chimică complexă; conține Na, Mg, Ca, Fe, Al și OH-. Are culoare verde, brună, neagră, luciu sticlos, clivaj perfect, duritate 5,5-6, greutate specifică 2,9-3,4.
Tremolitul – cristalele au habitus acicular, culoare alb-cenușie, luciu sticlos.
Grupa piroxenilor
Augitul – Ca(MgFeAl)(SiAl)2O6 – piroxen de culoare neagră sau verde măslinie, opac, cu luciu sticlos. Se găsește frecvent în bazalte, andezite, diabaze, tufuri și cenuși vulcanice.
Diopsidul – foarte răspândit în gabrouri, bazalte și în roci metamorfice.
Grupa micelor – Silicați complecși feromagnezieni (mice negre), respectiv aluminopotasici (mice albe). Se prezintă de obicei în lamele cu contur hexagonal. Clivajul este foarte pronunțat. Se desprind ușor în foițe subțiri, elastice, ușor de zgâriat. Se întâlnesc în roci magmatice, șisturi cristaline. Din acestea, prin alterare, trec în rocile sedimentare (nisipuri, gresii); aici apar ca niște fluturași strălucitori argintii sau negri.
Muscovitul (mica albă) – K2OAl2O3SiO2 (mica potasiă) – foarte răspândit în natură. Incolor sau galben deschis, cristalizează monoclin; greutate specifică 2,7-3. Se recunoaște ușor prin luciu viu-sticlos sau sidefos. Foițele sunt elastice și flexibile, transparente și incolore. Duritate mică, 2. Intră în compoziția rocilor eruptive; foarte răspândite în rocile metamorfice (gnaisuri, micașisturi, filite) și în unele roci sedimentare.
Lepidolitul – în comparație cu muscovitul, potasiul este înlocuit de litiu; se găsește în roci eruptive.
Sericitul – o varietate de muscovit, mai intens hidratat.
Biotitul (mica neagră) – K2O6(MgFe)OAl2O36SiO22H2O (mică feromagneziană). Este foarte usor recunoscută după culoarea sa neagră cu diferite nuanțe și proprietățile fizice asemănătoare muscovitului. Are duritatea 2,5-3 și greutatea specifică 2,8-3,2. În rocile eruptive imprimă culoarea acestora. Se întâlnește frecvent și în rocile metamorfice (gnaisuri, micașisturi). Se alterează, deci nu se găsește frecvent în tufuri vulcanice, nisipuri, gresii.
Grupa cloritelor – în această grupă se regăsesc o serie de minerale (aluminosilicați de Mg, Fe) ce se caracterizează prin culoare verde, asemănătoare micelor. Au rezultat din alterarea mineralelor melanocrate existente în rocile magmatice (piroxeni, amfiboli, biotit); sunt cristalizate în sistem monoclin, au clivaj perfect, duritate mică (2-2,5) și greutate specifică 2,6-2,9. Foițele lor sunt flexibile dar nu elastice ca la mice. Se găsesc frecvent în șisturile cloritoase.
Grupa olivinei – silicați feromagnezieni fără aluminiu. Din ele, prin alterare, se formează serpentine.
Olivina – (MgFe)2SiO4 – un amestec de fosterit (Mg2SiO4) și de fayalit (Fe2SiO4), are culoare verde măslinie, luciu sticlos, transparentă sau translucidă. Cristalele apar ca prisme rombice, spărtura concoidală, duritate 6,5 și greutate specifică 3,3. Este mineral principal al rocilor eruptive bazice (gabrouri, bazalte). Se întâlnește și în rocile metamorfice și aluviuni. Nu se găsește alături de cuarț.
Grupa talcului – predomină în compoziția lor silicatul hidratat de magneziu la care uneori se asociază FeO. Au aspect lucios, sunt unsuroase la pipăit și colorate diferit. Sunt fragile și cu duritate mică.
Talcul – 3MgO4SiO2H2O – caracteristic rocilor metamorfice. Are culoare albă, cenușie, verzuie etc. Prezintă luciu sidefos, clivaj perfect, duritate 1, greutate specifică 2,7-2,8. Unsuros la pipăit.
Serpentinul – 3(Mg)FeO2SiO2H2O – este produsul de alterare al diverselor minerale magneziene (piroxeni, amfiboli, olivină). Sunt mase compacte de culoare verde, cu luciu gras și duritate mică, 2-4. Prezintă aspect de piele de șarpe.
Grupa granaților – silicați aluminoși de fier în care se găsesc calciu, magneziu, mangan, crom; sunt astfel granați aluminoși, ferici, calcimagnezieni, etc. Se găsesc și în șisturile cristaline.
Almandinul – 3SiO2Al2O33FeO – brun.
Grosularul – 3SiO2Al2O33CaO – galben verzui.
Piropul – 3SiO2Al2O33MgO – roșu.
Au luciu sticlos sau gras și duritate 6,6-7,5.
Grupa mineralelor argiloase – sunt cuprinși silicații de aluminiu mai mult sau mai puțin hidratați. Aceștia au rezultat prin alterarea mineralelor primare cum sunt: feldspații, micele, amfibolii, piroxenii etc. Au formula generală:
nSi02Al2O3mH2O
Raportul molecular între SiO2 și Al2O3 este cuprins între 2 și 5, el schimbându-se pentru diferite tipuri de minerale argiloase. Mineralele argiloase au o structură cristalină filitică, asemănătoare micelor, unele apar sub formă de foițe cu contur hexagonal (vizibile numai cu ajutorul microscopului electronic). Foițele sunt constituite din octaedre de Al(OH)6 și tetraedre de siliciu SiO4. Un octaedru e format dintr-un ion trivalent (Al+3) sau bivalent (Fe+2, Mg+2) înconjurați de 6 ioni de oxigen (sau OH-).
Înlocuirea Si+4 prin Al+3 și a Al+3 cu Fe+2 sau Mg+2, determină un deficit de sarcini pozitive, care sunt compensate prin fixarea de cationi bazici sau apă între foițe.
După compoziție și structura cristalină, mineralele argiloase se pot încadra în familii:
Familia caolinitului:
– Caolinitul – Al2O3SiO22H2O – cel mai sărac în silice (8/3). În rețea, foițele sunt alcătuite dintr-un strat de octaedre (cu Al, O și OH) și un strat de tetraedre (Si și O). Distanța între foițe e mică 7Ǻ (1/10-7 mm) și constantă, de aceea capacitatea de adsorbție pentru apă și cationi este redusă (3-25 me/100g). Nu se gonflează. Are culoare albă, uneori cu diverse nuanțe, luciul mat, duritatea 1. În stare umedă este foarte plastic, iar uscat este avid de apă. Intră în alcătuirea aproape a tuturor argilelor, fiind frecvent în solurile podzolice formate pe roci eruptive (granite).
– Halloysitul – Al2O32SiO24H2O – are un conținut mai mare în apă. După deshidratare se desface în fragmente foarte mici, ascuțite, și nu mai absoarbe apa. Se găsește abundent în solurile galbene și roșii.
Familia montmorillonitului: (3/8/3)
Montmorillonitul – (Ca,Mg)OAl2O34SiO22H2O – este mai bogat în silice decât caolinitul. Foițele sunt dispuse sub forma unui strat de octaedre între două strate de tetraedre. Distanța între foițe variază între 10Ǻ și 19Ǻ, de unde rezultă o mare capacitate de adsorbție a cationilor (60-150 me/100g) și a apei. În stare umedă este plastic și se gonflează. Prin încălzire pierde treptat apa. Culoare este albă, cenușie sau verzuie, luciul mat, duritate mică. Este gras, greutatea spcifică este mică (2g/cm3). Se găsește abundent în cernoziomuri și solonețuri. În loessuri se găsește în cantitate mare. A luat naștere prin alterarea rocilor eruptive bazice (gabrouri, bazalte, diabaze etc.) și a cenușilor vulcanice.
Beydelitul – Al2O32SiO2nH2O – are aceleași proprietăți ca și montmorillonitul. Se găsește din abundență în solurile din semideșerturi.
Nontronitul este asemănător montmorillonitului (este o varietate), dar, aluminiul e înlocuit de fier, are culoare verde, luciu mat și duritate mică (2-2,5).
Familia illitului (mice hidratate):
Illitul (Hidromuscovit, monotermit) – poate fi considerat ca o varietate de muscovit mai săracă în aluminiu și potasiu. Se formează în urma proceselor de alterare a micelor din rocile eruptive si metamorfice.
Vermiculitul (Mg,Fe+2,Fe+3)3(SiAl)4O10(OH)24H2O – se aseamănă cu biotitul. Foițele au culoare brună, galben-brună sau galben-aurie, sunt subțiri și puțin elastice. Duritatea este de 1-1,5. Prin calcinare își mărește volumul, iar foițele se transformă în filamente lungi, viermiform. Se formează prin alterarea biotitului. Are mare capacitate de adsorbție, îndeosebi pentru ionii de potasiu (120-140 me/100g).
Glauconitul – o varietate de illit la care aluminiul este parțial înlocuit cu fier. Are culoare verde închisă și duritate mică (2-3), iar greutatea specifică 2,2-2,8. Este răspândit în roci sedimentare de origine marină (gresii, argile ș.a.) și în sedimente marine actuale (nisipuri, maluri etc.).
Zeoliții sunt minerale alcătuite în principal din alumino-silicați hidratați (de calciu și natriu, adesea cu bariu, stronțiu, potasiu și foarte rar cu magneziu). Se formează în rocile vulcanice. Se pot utiliza în agricultură.
Natrolitul este un mineral care conține peste 30% Fe2O3 și mai puțin de 12% Al2O3; silicat hidratat cu aluminiu și sodiu.
Desminul este alumosilicat hidratat de sodiu și de calciu, alb, gălbui sau roșiatic, sticlos, cu cristale grupate în formă de snopi, întâlnit la unele roci bazice și în filoane termale.
1.7.6. Clasa sărurilor acizilor organici
Sunt minerale de origine organică ce se întâlnesc rar în zăcămintele de cărbuni, ca produse de oxidare. Din această clasă fac parte:
– Humboldtina Fe(C2O4)2H2O
– Mellitul Al2(C12O12)18H2O
– Wewelitul Ca(C2O4)H2O
Cap.2. Determinarea principalelor roci care alcătuiesc litosfera
2.1. Noțiuni generale
Rocile sunt corpuri naturale alcătuite din unul sau mai multe minerale, alcătuind scoarța terestră.
După natura proceselor geologice care au dus la formarea lor, rocile sunt:
– roci magmatice, formate prin răcirea și consolidarea magmei la diferite adâncimi;
– roci sedimentare, care provin din alterarea, dezagregarea, transportul și depunerea materialului rezultat din destrucția rocilor magmatice, metamorfice și sedimentare mai vechi sau din depunerea resturilor de viețuitoare;
– roci metamorfice, rezultate în urma procesului de transformare a rocilor sedimentare sau magmatice supuse unor temperaturi și presiuni mari.
Dintre numeroasele roci cunoscute, numai un număr redus contribuie la formarea și evoluția solului, studiul acestora facându-se atât din punct de vedere petrografic, cât și pedogenetic.
2.2. Determinarea rocilor magmatice (eruptive)
Rocile magmatice s-au format prin consolidarea magmelor fluide, magma fiind o soluție de silicați, de oxizi de compoziție foarte complexă saturați cu vapori de apă și gaze.
În compoziția magmei intră silicați și oxizi, vapori de apă și gaze. Cele mai frecvente elemente chimice care se întâlnesc în rocile eruptive sunt: O, Si, Al, Fe, Mg, Ca, Na, K, urmate de Ti, Mn, P, N, S etc. Dintre oxizii care se întâlnesc în rocile magmatice, bioxidul de siliciu (SiO2) este foarte frecvent, reprezentând între 52,5 și 73%; el imprimă aciditatea rocilor.
Mineralele ce intră în alcătuirea rocilor magmatice se pot grupa în: principale, accesorii și secundare. Mineralele accesorii sunt prezente întotdeauna, dar în cantități neglijabile, iar cele secundare s-au format în roci după consolidarea acestora (a rocilor).
Mineralele principale se împart după culoare în minerale leucocrate din care fac parte feldspații, feldspatoizii, cuarțul, muscovitul și minerale melanocrate din care fac parte biotitul, magnetitul, amfibolii, piroxenii, olivina.
Mineralele accesorii: apatit, magnetit, ilmenit, calcopirita.
Mineralele secundare: calcit, sericit, clorit, limonit, calcedonie, minerale argiloase.
În funcție de compoziția mineralogică, rocile eruptive se grupează pe familii, numele familiei fiind dat de roca cu structura holocristalină (grăunțoasă).
2.2.1. Familia granitului
Granitul – rocă acidă alcătuită din cuarț, feldspat potasic (ortoclaz microclin) și mice. Pe lângă acestea, se mai găsesc varietăți mai rare cu amfiboli, piroxeni și feldspați calcosodici. Culoarea este predominant deschisă, imprimată de feldspat. Se cunosc granite cu biotit, granite cu muscovit, granite cu amfiboli.
Riolitul – rocă neovulcanică cu structură porfirică, are culoare cenușie sau verzuie, microcristalină sau sticloasă, formată din cuarț, feldspat potasic, uneori biotit sau amfiboli.
Porfirul cuarțifer – rocă paleovulcanică de culoare roșiatică sau cenușie cu compozițiea mineralogică a granitului sau riolitului.
2.2.2. Familia granodioritului
Granodioritul (diorit cuarțifer) – rocă acidă holocristalină, are compoziție mineralogică asemănătoare granitului, doar că aici feldspații calcosodici sunt mai abundenți decât cei potasici și cuarțul mai puțin. Este mai închis la culoare decât granitul.
Dacitul – rocă neovulcanică, sub aspectul unei mase cenușii, microcristalină sau sticloasă.
Porfiritele cu cuarț – roci paleovulcanice de culoare cenușiu-verzuie.
2.2.3. Familia sienitului
Sienitul – rocă cu aciditate intermediară, structură holocristalină, compoziție mineralogică asemănătoare cu granitul (lipsește cuarțul și are un conținut ridicat de substanțe alcaline). Culoare cenușie, cenușiu-verzuie, roșiatică, negricioasă. E constituit din ortoclaz, dar și albit, biotit, augit si hornblendă.
Trahitul și porfirul – roci cu structură porfirică, formate dintr-o masă de cristale sau dintr-o masă sticloasă, în care se găsesc fenocristale de feldspat potasic mai abundente decât cele de feldspat calcosodic. Au culori diferite: cenușie, galbuie, verzuie, roșcată.
2.2.4. Familia dioritului
Dioritul – rocă cu aciditate intermediară, structură holocristalină, alcătuită din oligoclaz, andezin, hornblendă, cu sau fără biotit și augit.
Andezitul – neovulcanic și Porfiritul – paleovulcanic. Au structură porfirică, de culoare cenușiu-verzuie, cenușiu-negricioasă, roșcate. Spre deosebire de dacite, lipsește cuarțul și față de trahite au minerale melanocrate mai multe.
2.2.5. Familia gabroului
Gabroul – rocă bazică holocristalină închisă la culoare (cenușiu-închisă, verde-negricios, neagră etc.) formată din plagioclazi bazici (labrador, bytownit, anortit) și din piroxeni la care se asociază amfiboli, olivină, biotit.
Bazaltul – roca vulcanică cea mai raspândită în litosferă. Are culoare închisă, de obicei neagră, structură porfirică și compoziție asemănătoare cu a gabroului.
Melafirul – rocă bazaltică paleogenă cu structura porfirică și compoziție asemănătoare cu a gabroului. Are culoare de obicei roșcată și verzuie.
Diabazele – ca și melafirul, au culoare verzuie datorită cloritului ce a provenit din augit.
2.2.6. Familia peridotitului
Peridotitul – rocă ultrabazică holocristalină, constituită doar din minerale melanocrate: olivină, amfiboli, piroxeni și biotit.
Picritul – format din olivină și augit chiar cu hornblendă, biotit.
Augitul – masă sticloasă brună în care se văd cristale de augit (fenocristale).
Alte roci magmatice (eruptive):
rocile eruptive vitroase – sticloase: obsidianul – răcire bruscă.
rocile eruptive filoniene: filoane în crăpăturile scoarței.
rocile eruptive piroclastice: straturi în jurul conului de vulcani – tufurile vulcanice: cenușă + silice.
2.3. Determinarea rocilor sedimentare
Rocile sedimentare sunt depozite de substanțe cristalizate sau necristalizate ce au rezultat fie în urma proceselor de dezagregare și alterare a rocilor magmatice, metamorfice, fie a rocilor sedimentare. Apar sub forma unor straturi ce corespund la o depunere succesivă în timp și care în majoritatea lor conțin fosile (resturi sau urme de animale ori plante).
După natura și originea lor, rocile sedimentare se pot împărți în trei grupe principale:
– detritice (sfărâmături – rezultate prin dezagregarea rocilor preexistente);
– de precipitație (rezultate în urma proceselor de alterare și precipitare);
– organice (acumulări de resturi organice).
2.3.1. Rocile sedimentare detritice
S-au format din materialul rezultat în urma dezagregării rocilor preexistente:
– roci sedimentare detritice mobile – după starea materialului.
– roci sedimentare detritice cimentate – rezultate prin dezagregare.
Rocile sedimentare detritice mobile
Grohotișurile – formează depozite ce se găsesc frecvent în regiuni muntoase, la baza pereților stâncoși.
Prundișurile – formează depozite de pietre de natură mineralogică diferită, care în prealabil au suferit un proces de transport.
După mărimea fragmentelor, distingem:
– bolovănișuri: pietre cu diametrul > 50 mm;
– pietrișuri: pietre cu diametrul cuprins între 20 și 50 mm;
– nisipurile – particule cu diametrul de 0,2 – 2 mm.
După compoziția mineralogică, deosebim nisipuri:
– cuarțoase – predomină cuarțul;
– feruginoase – bogate în oxizi de fier;
– micacee;
– calcaroase.
După locul unde se formează, se deosebesc nisipuri:
– marine – pe plaje;
– fluviatile – albiile râurilor, șesuri aluviale, terase, delte;
– de dune.
Argilele – formate din particule al căror diametru este mai mic de 0,002 mm. Constituenții specifici ai argilelor sunt silicații de aluminiu hidratați – caolinitul (Al2O32SiO22H2O), montmorillonitul, halloysitul – ce provin din alterarea feldspaților și a altor silicați. Se recunosc după coeziunea puternică, capilaritate mare și permeabilitate mică. Sunt unsuroase la pipăit și sunt avide de apă. La umezire au un miros specific. Culoarea diferă: la caolin – albă, cenușie, verde, brună-ruginie, neagră – în funcție de impurități.
Loessul – format dintr-un amestec de pulberi fine, mai ales de cuarț, argilă și carbonat de calciu. Nu este stratificat sau are stratificație slabă. Se deosebesc două varietăți de loess, și anume: cel nealterat – care are culoare galbenă albicioasă, rareori cenușie cu nuanța gălbuie (datorită CaCO3), este poros și friabil și loessul alterat – care are culoare galbenă cu nuanța ruginie (oxid de fier), sau culoare brună pestriță din cauza humusului și carbonatului de calciu (CaCO3) care nu mai este diseminat uniform ca în cazul loessului nealterat, el apărând sub forma unor mici concrețiuni, vinișoare, eflorescențe. Loessul alterat este poros și mai puțin friabil decât cel nealterat.
Rocile sedimentare detritice cimentate
Cimentul de legătură este diferit, el putând avea natura silicioasă, calcaroasă, argiloasă, feruginoasă etc.
Se disting:
Conglomeratele – roci rezultate prin cimentarea pietrișului și care au întreaga masă alcătuită din fragmente rotunjite (fragmentele putând să provină chiar din roci diferite).
Breciile – sunt roci ce au masa alcătuită în întregime din fragmente colțuroase (acestea putând aparține la roci diferite sau să provină din aceeași rocă).
Gresiile – provin din cimentarea nisipurilor. În funcție de natura cimentului de legătură, aceleași nisipuri pot forma diferite feluri de gresii (calcaroase, feruginoase, marnoase etc).
2.3.2. Rocile sedimentare de precipitație
S-au format prin precipitarea în anumite condiții a diferitelor substanțe dizolvate în apă (dulce, sărată), fie datorită concentrării soluțiilor respective, fie prin intervenția directă sau indirectă a viețuitoarelor.
După componentul de bază și agentul ce produce precipitarea, se deosebesc:
a) Roci sedimentare de precipitație fizico-chimică
Anhidritul – alcătuit din grăunți sclipitori, legați între ei. Prin hidratare trece în gips.
Gipsul – apare ca niște grăunți strâns legați între ei sub forma unor mase compacte, lamelare, fibroase etc.
Sarea gemă – alcătuită din grăunți sclipitori semicristalini. În natură apare sub forma unor strate cutate sau mase lenticulare. Culorile diferă după impuritățile ce le conțin.
Silvina – se găsește în natură alături de sărurile de potasiu (carnalita) și magneziu (cainita) și se utilizează ca îngrășământ potasic, respectiv ca îngrășământ natural.
b) Roci sedimentare de precipitație calcaroase
Calcarele – alcătuite din calcit, sub forma unor particule mici. Au culoare albă sau roșie, brună, cenușie, neagră.
Din această categorie, fac parte:
Calcarul compact – alcătuit din particule fine, amorfe, strâns unite între ele, având culori diferite (negru, brun, roșu).
Calcarul oolitic – oolitele sunt sfere mici de mărimea icrelor de pește, strâns legate între ele.
Calcarul pisolitic – alcătuit din sferule de mărimea boabelor de mazăre. Sferulele în secțiune arată că ele s-au format prin depunerea în jurul unor grăunți (nisip, cochilie) a calcarului în straturi succesive.
Calcarul grosier – particule de calcit de diferite dimensiuni cu posibilitatea apariției unor caverne între grăunciori.
Creta – o varietate de calcar poros, foarte friabil, alcătuit din cochilii microscopice de foraminifere (țeste de foram).
Tuful calcaros – se formează în urma depunerii calciului (CaCO3) din apele liniștite și puțin adânci. Depunerea se produce prin intervenția plantelor (superioare și inferioare), care, mărind suprafața de contact a apei cu atmosfera, favorizează trecerea bicarbonatului în carbonat de calciu – ce precipită pe loc. În aceste roci se observă încă urmele plantelor ce au provocat depunerea carbonatului de calciu. Culoarea este albă, alb spălăcită sau cenușie cu nuanța ruginie.
Travertinul – asemănător cu tuful calcaros, dar mat compact. El se formează prin depuneri de CaCO3 din apele minerale bicarbonatate.
Stalactitele și stalagmitele – depuneri de calcar în peșteri; ele apar sub forma unor țurțuri (stalactitele pe tavan și stalagmitele pe podeaua peșterilor). În secțiune se pot observa niște pături subțiri relativ concentrice.
c) Roci sedimentare de precipitație calco-argiloase
În aceste roci, pe lângă carbonatul de calciu, se găsește și argilă; din această grupă menționăm marnele – cu diferite varietăți.
Marna – constituită dintr-un amestec intim de CaCO3 și argilă – în proporții variabile. Cu acidul clorhidric face efervescență (CaCO3 se descompune în CO2 + H2O și rămâne argila). Culoarea este foarte variată: albă-cenușie, cu nuanța verzuie, brună, neagră, galben-ruginie. Are aspect pământos, este moale, sfărâmicioasă, uneori e cimentată și se prezintă în straturi, plăci sau foi.
După conținutul în CaCO3, se disting:
argile marnoase 5-20% CaCO3;
marne argiloase 20 – 40 % CaCO3;
marne 40 – 60 % CaCO3;
marne calcaroase 60 – 80 % CaCO3;
calcare marnoase 80 – 90 % CaCO3.
După impuritățile pe care le pot conține, deosebim:
marne dolomitice;
marne micacee;
marne nisipoase;
marne feruginoase ș.a.
d) Roci sedimentare de precipitație dolomitice (calco-magneziene)
În compoziția lor, pe lângă CaCO3, se întâlnește și MgCO3.
Calcarul magnezian (dolomitic) – conține cantități mici de MgCO3.
Dolomita – alcătuită dintr-un amestec echimolecular de CaCO3 și MgCO3. S-a format prin precipitare fizico-chimică din apa sărată, ca și calcarul, prin intervenția organismelor vegetale și animale. S-a putut forma și prin înlocuirea calciului din rocile calcaroase, cu magneziu.
e) Roci sedimentare de precipitație silicioase
Au în compoziție cuarț, calcedonie, opal. Au duritatea 6-7, nu se zgârie cu vârfuri de oțel. Pot fi corodate de acidul fluorhidric.
Silexul (cremenea) – alcătuit din silice fin cristalizată și din opal (silice amorfă). Culoare albă sau galben-albicioasă.
Tuful silicios – duritate 6,5-7. Nu face efervescență așa cum face tuful calcaros.
Piatra de moară – s-a format prin decalcifierea unor calcare silicioase, de aceea prezintă mici caverne.
f) Roci sedimentare de precipitație fosfatice
Au în compoziția lor fosfat de calciu în cantități variabile.
Fosforitul – constituit din apatit.
2.3.3. Rocile sedimentare organice
S-au format prin acumulări de resturi organice, vegetale și animale.
După natura resturilor organice, rocile sedimentare organice pot fi:
roci sedimentare organice fitogene;
roci sedimentare organice zoogene;
roci sedimentare organice mixte (zoofitogene).
a) Roci sedimentare organice fitogene
Turba – rocă organică fitogenă – se formează și azi. Se deosebesc următoarele tipuri de turbă:
– turba joasă – de mlaștini, eutrofă – Typha, Scirpus, Carex;
– turba înaltă – de mușchi, oligotrofă (Sphagnum);
– turba mixtă – mezotrofă.
Lignitul – cărbune nou, are culoare gălbuie, brună, neagră.
Cărbunele brun – are culoare brună-neagră, e mai compact, lucios, structura lemnoasă, vizibilă doar la microscop, spărtura neregulată sau concoidală.
Huila – are culoare neagră.
Antracitul – 90-95 % carbon.
b) Roci sedimentare organice zoogene
Fac parte calcarele cochilifere, rocile silicioase (diatomitele), rocile fosfatice (guano).
c) Roci sedimentare organice mixte
Petrolul – culoare brună verzuie, cu miros caracteristic, apare în stare lichidă –vâscos.
Bitumenul – bogat în rășini, culoare neagră, neagră-brună, luciu gras, poate fi plastic sau compact, prezintă spărtură concoidală când este tare.
2.4. Determinarea rocilor metamorfice
Rocile metamorfice s-au format prin transformarea (metamorfozarea) rocilor preexistente (sedimentare, eruptive, chiar metamorfice). Aceste transformări se produc ca urmare a schimbării condițiilor de temperatură, presiune și chimism din scoarța terestră. Ca urmare a transformărilor se poate produce o recristalizare totală sau parțială, schimbarea compoziției mineralogice, chiar și a compoziției chimice. Agenții principali ai proceselor metamorfice sunt: temperatura (căldura), presiunea litostatică, presiunea orientată, fluidele chimice, vapori, gaze, diferite soluții etc. În funcție de cauzele care provoacă metamorfismul, se disting metamorfismul de contact și metamorfismul regional.
Metamorfismul de contact presupune existența unui bazin magmatic, care datorită temperaturii înalte, provoacă formarea unor roci corneene de contact (marmura provine din calcare).
Metamorfismul regional este localizat în marile geosinclinale ale scoarței și are loc sub influența temperaturii, presiunii orientate (stresul) și a presiunii litostatice. Ca urmare a acțiunii acestor agenți apare o deformare a mineralelor, dispunerea într-o anumită ordine în masa rocii și o recristalizare parțială sau totală. Rocile care rezultă se numesc șisturi cristaline (roci cristalofiliene).
Gnaisul – o rocă acidă cu cristalinitate pronunțată și cu șistuozitate evidentă. Compoziția chimică asemănătoare cu cea a granitului, dar în plus are și amfiboli, piroxeni și altele. Gnaisurile se împart în:
– ortognaisuri (gnaisuri granitice);
– paragnaisuri (din roci sedimentare).
Micașistul – șist micaceu – în compoziția lui intră cuarț și mică. Are cristalinitate mai puțin evidentă și conținut în feldspați foarte scăzut sau deloc.
Șistul talcos (talcșist) – cu cristalinitate dezvoltată stratiform. Are ca mineral principal talcul, sub formă de lamele, dar și clorite, magnetit, dolomite etc.
Șisturile cloritose (cloriloșisturile) – alcătuite din lame foarte subțiri de clorite separate prin grăunți fini de cuarț. Au culori verzi nuanțate.
Filitele – foarte șistuoase până la foioase, motiv pentru care se desfac în plăci de diferite grosimi cu fețe mai mult sau mai puțin regulate. Au în structură granule fine de cuarț, mică, clorite, sericit. Culoare este diferită, dar predominant cenușie sau cenușie cu nuanță verzuie.
Cuarțitul – are cristalinitate evidentă. E alcătuit din granule de cuarț cu dezvoltare tabulară sau turtită – alungită pe lângă care se găsesc și alte minerale. Prezintă culoare albă și spărtură concoidală. În prezența impurităților poate avea și culoare galbenă cu slabă nuanță ruginie, chiar alte culori.
Calcarul cristalin – marmura – are cristalinitate evidentă și este alcătuit din grăunți de calcit de aceeași mărime sau mărimi diferite. Culoarea variază funcție de impuritățile pe care le conține.
Cap.3. Recoltarea și condiționarea probelor de sol. Orizonturile diagnostice
Solul este un corp natural și reprezintă stratul afânat de la suprafața litosferei care s-a format și se formează prin acțiunea atmosferei, hidrosferei și biosferei asupra produselor de dezagregare și alterare a rocilor și mineralelor, capabil să întrețină viața plantelor terestre, motiv pentru care studierea acestuia în ceea ce privește caracteristicile și proprietățile constituie un obiectiv prioritar.
3.1. Amplasarea punctelor de recoltare și densitatea probelor de sol
Rezultatele obținute în urma analizei atât direct pe teren, cât și în laborator, sunt influențate de amplasarea punctelor de recoltare și de recoltarea corectă a probelor de sol.
Recoltarea probelor de sol trebuie făcută asfel încât rezultatele obținute să fie reprezentative, iar numărul probelor prelevate să asigure o precizie suficientă. Probele de sol se pot recolta fie din profilul de sol, fie de la suprafața solului.
Suprafața explaotației va fi împărțită în parcele cu proprietăți asemănătoare din punct de vedere al reliefului, expoziției, pantei și a altor însușiri ce pot fi observate prin simpla parcurgere a terenului, parcele denumite unități analitice, având suprafeța de 25-50 ha. În urma cercetărilor s-a stabilit ca fiind un număr optim de 50 de probe individuale pentru fiecare unitate analitică, iar pentru câmpuri experimentale se iau 5-10 probe pentru fiecare hectar și 3-6 probe pentru fiecare variantă.
Amplasarea punctelor de recoltare a probelor va respecta o rețea, astfel încât aceasta să fie reprezentativă. Distribuția punctelor va fi uniformă și va respecta metoda caroiajului sau metoda diagonalelor.
Fig. 3.1. Distribuția rețelei de recoltare a probelor.
După natura lor, probele pot fi:
probe individuale: ceea ce se recoltează cu o unealtă, o singură dată;
probe medii: sunt acele probe rezultate în urma omogenizării probelor individuale.
După modul de recoltare, probele sunt:
în așezare naturală;
în așezare modificată.
Probele individuale se recoltează în așezare naturală. Precizia determinărilor se asigură prin mai multe repetiții. Pentru determinarea umidității sunt necesare 6-10 repetiții, respectiv 4-10 repetiții pentru greutatea volumetrică în stratul de 1 m și 3 repetiții pentru adâncimi mai mari de 1 m.
La recoltarea probelor de sol se vor evita potecile, rambleele, debleele, platforma drumurilor, șanțurile, căile de comunicații, rețelele de transport (gaze, țiței, energie electrică), precum și vecinătatea construcțiilor.
În mod uzual, probele de sol se recoltează din stratul arabil pe adâncimea de până la 30 cm, din 10 în 10 cm: 0-10 cm, 10-20 cm, 20-30 cm. Uneori, probele se recoltează de la adâncimi mai mari, din stratul care aprovizionează plantele cu apă și elemente nutritive, în funcție de cultura urmărită: pentru legume adâncimea poate fi cuprinsă între 30 și 70 cm, pentru culturile de câmp adâncimea poate fi de până la 90 cm, iar pentru plantațiile pomicole adâncimea poate fi între 80 și 120 cm. Probele de sol se recoltează ori de câte ori este necesar, iar pentru caracterizarea proceselor dinamice se iau probe din 10 în 10 zile sau o dată pe lună, pe faze de vegetație, pe toată perioada anului. Rezultate bune se obțin când se fac observații timp de 2-3 ani.
3.2. Profilul de sol
În secțiune, de la suprafață și până la roca mamă, solul este alcătuit dintr-o succesiune de straturi, diferențiate sub aspectul culorii, alcătuirii și compoziției, aceste straturi purtând denumirea de orizonturi de sol. Totalitatea orizonturilor, în succesiune naturală, de la suprafață și până la roca mamă poartă denumirea de profil de sol.
Pentru efectuarea analizelor complete, se vor folosi profile de sol, acestea aducând informații complexe legate de tipul, subtipul de sol, roca de solificare, etc.
Deschiderea profilului de sol va urmări execuția unei gropi cu dimensiunile de 0,8 – 1 m lățime, 2 – 2,5 m lungime, iar săpătura în adâncime va merge până la 2 – 2,5 m sau până la materialul parental (roca mamă). Pământul rezultat se va depune lateral, iar la capătul opus frontului profilului se prevăd trepte pentru accesul în profilul de sol. Peretele frontal, pe care urmează a se efectua observații, va fi orientat spre sud și se va împrospăta cu ajutorul unui cuțit sau șpaclu, pornind de la orizontul superior spre roca mamă, pentru a nu impurifica cu material străin orizonturile de sol.
a) Succesiunea orizonturilor pe profilul de sol
b) Schița execuției profilului de sol
c) Perete frontal al unui profil – imagine din teren
Fig. 3.2. Profilul de sol
O dată profilul deschis, se va trece la separarea orizonturilor de sol (cu ajutorul unui cuțit sau șpaclu) și se va măsura grosimea fiecărui orizont, apreciindu-se și tipul de humus din orizontul bioacumulativ.
În urma separării orizonturilor de sol, se va trece la caracterizarea lor, urmărindu-se:
grosimea, în cm;
orizontul (se va nota simbolul: A, E, B, etc);
trecerea între orizonturi;
culoarea (folosind scara cromatică Munsell: 10YR 3/4, 7,5YR 2/3);
petele (culoare, frecvență, mărime, formă, delimitare, dispunere);
textura (apreciată expeditiv, organoleptic: argiloasă, nisipoasă, nisipo-lutoasă);
scheletul (doar particule cu diametre mai mari de 2 mm);
umiditatea (reavăn, ud, jilav);
structura (glomerulară, grăunțoasă, columnară);
consistența (în stare umedă și în stare uscată);
plasticitatea (doar în stare umedă);
adezivitatea (doar în stare umedă);
compactitatea (afânat, compact);
fisuri și crăpături;
efervescența;
incluziuni;
frecvența și grosimea rădăcinilor;
natura rocii și gradul de alterare.
În continuare se va urmări descrierea întregului profil de sol:
grosimea morfologică (de la suprafață până la materialul parental);
grosimea fiziologică (de la suprafață până la nivelul la care ajung 90% din rădăcini);
nivelul apei freatice (acolo unde este prezentă);
prezența și natura neoformațiilor;
volumul edafic util;
diferențierea texturală.
Recoltarea probelor va începe de la baza profilului, iar în cazul în care se ajunge la apa freatică, se va lua o probă de apă pentru analiză (cu importanță deosebită în cazul solurilor salinizate). Se trasează, cu ajutorul cuțitului sau a șpaclului, pe toată înălțimea profilului, o fâșie cu o lățime de minimum 25 cm din care urmează a se recolta probele de sol. Folosind metoda fâșiilor se vor lua probe din 10 în 10 cm sau din 20 în 20 cm pe toată înățimea profilului. Metoda la alegere presupune recoltarea probelor din mijlocul fiecărui orizont.
Probele se iau pe adâncimi de 5 – 10 cm și se păstrează în săculeți de pânză sau pungi de hârtie rezistentă. Pentru efectuarea analizelor, cantitatea de sol este de 0,5 – 1 kg. Recipienții cu probele recoltate se etichetează, notându-se numărul profilului, locul recoltării, orizontul și adâncimea de recoltare, denumirea solului, data recoltării, precum și numele celui care a recoltat proba de sol. Din fiecare profil se recoltează 5-10 probe de sol. Se recomandă recoltarea a minimum 3 probe din fiecare orizont de sol. De asemenea, recoltarea probelor se va face pe timp însorit, astfel încât observarea și aprecierea principalelor elemente caracteristice să se facă cu obiectivitate.
3.3. Recoltarea probelor de sol cu ajutorul sondelor
Probele de sol se pot recolta fie din profile deschise manual sau mecanizat, fie cu ajutorul unor sonde speciale: sonda Nekrasov, sonda baston, sonda tub, sonda burghiu, etc.
Fig.3.3. Sonde pentru recoltarea probelor de sol
Sonda Nekrasov se recomandă pentru recoltarea probelor în așezarea naturală (pentru determinarea greutății volumetrice, capacității capilare, etc). Este formată dintr-un cilindru metalic cu înălțimea de 10 cm și diametrul interior de 5 cm, care are prevăzut la un capăt o tijă metalică lungă de 80 cm, ce e gradată din 10 în 10 cm, iar celălalt capăt al cilindrului este prevăzut cu o parte detașabilă, sub formă tronconică, cu marginile ascuțite, pentru a ușura pătrunderea în sol. În interiorul cilindrului se introduce un cilindru de alamă, cu dimensiuni exacte (diametrul de 5 cm și înălțimea de 10 cm), care are capace detașabile.
Pentru ridicarea probei de sol, cilindrul metalic fără capace se introduce în interiorul sondei, înșurubându-se la loc partea tronconică. Recoltarea probei se realizează prin apăsarea și înșurubarea sondei, iar odată cu scoaterea sondei, se vor evita pierderile de sol, montându-se de îndată capacele cilindrului.
Sonda Nekrasov asigură rezultate bune în solurile cu compactitate medie, în timp ce în solurile compacte pătrunde anevoios, iar în solurile afânate se produce o comprimare parțială a probei.
Sonda baston se folosește la solurile cu textură mijlocie, permițând recoltarea probelor pe adâncimi de 40-60 cm. Este formată dintr-un capăt inferior, cu vârf ascuțit, pentru pătrunderea în sol, care se prelungește cu o tijă metalică cu mâner. Sonda se introduce în sol prin apăsare verticală, simultană atât pe mâner, cât și pe suportul lateral, partea activă (șanțul) umplându-se cu sol. Extragerea probei se realizează prin răsucirea sondei și scoaterea acesteia din sol. Proba de sol se colectează în recipienți, desprinzându-se de sondă cu ajutorul unui cuțit.
Sonda tub se folosește pentru analize care nu cer o cantitate mare de sol (determinarea texturii, umidității). Este formată dintr-un tub de oțel, cu lungime de 1,5-2 m, gradat din 10 în 10 cm. Diametrul interior al tubului este de 2,5 cm și descrește spre capătul inferior, pentru a comprima solul, în vederea evitării scoaterii probei din tub. Sonda se introduce în sol cu ajutorul unui ciocan care se fixează pe sondă prin intermediul unor cleme. Introducerea sondei în sol se face pe adâncimi de 10-20 cm, împiedicând comprimarea prea accentuată a solului și înfundarea sondei.
Sonda burghiu este folosită la recoltarea probelor pe adâncimi mai mari decât sonda tub. Partea activă a sondei este formată dintr-un burghiu de 20 cm lungime și diametrul de 10 cm. În prelungirea burghiului se află o tijă metalică de 1 m lungime, gradată din 10 în 10 cm. Pentru recoltarea probelor de la adâncimi mai mari, tija poate fi prelungită cu ajutorul altor tije lungi de 1 m. Sonda se introduce în sol prin înșurubare, cu ajutorul unui mâner. Înaintarea se face pe verticală, pe adâncimi mari, iar sonda se scoate manual sau cu ajutorul unei pârghii. Deși folosirea sondei este limitată de faptul că proba își pierde așezarea naturală, cantitatea de sol ridicată este cu mult mai mare decât în cazul sondei baston sau tub.
Sonda telescopică se folosește pentru recoltarea probelor de sol de la adâncimi cuprinse între 30 și 90 cm în funcție de părțile telescopice care i se pot atașa. Sonda se introduce cu ajutorul unui ciocan special care nu formează schije sau alunecă. Recoltarea solului se face prin intermediul unei lingurițe, iar curățarea sondei se realizează cu o perie specială. Este asemănătoare cu sonda tub.
Fig. 3.4. Sonda telescopică
În practica curentă, se folosesc cilindri cu volum bine determinat, exact, de 100 cm3 sau 250 cm3, asigurați cu dispozitiv de ghidare, cap de batere și ciocan special. Scoaterea cilindrilor se face cu ajutorul cazmalei prin introducere oblică, la baza cilindrului.
Fig. 3.5. Cilindri pentru recoltarea probelor
3.4. Condiționarea probelor de sol
Probele în așezare naturală, ajuse în laborator, vor fi supuse imediat analizelor. Probele în așezare modificată, ajunse în laborator, se vor supune unor procese de pregătire.
Uscarea probelor constă în așternerea probelor de sol într-un strat subțire (2-3 cm), în tăvi, hârtii sau cartoane și sfărâmarea bulgărilor. Uscarea se face la aer, la temperatura camerei, evitându-se intrarea în contact cu gaze străine (NH3, HCl), până la umiditatea de echilibru (5-7 zile). În acest caz, proba de sol se numește „uscat la aer”.
Îndepărtarea corpurilor străine constă în extragerea, cu ajutorul pensetei, a corpurilor străine din sol, a resturilor organice nedescompuse, a neoformațiilor, etc. Resturile organice fine se îndepărtează cu o baghetă de sticlă electrizată, care se trece pe deasupra probei, resturile organice fiind atrase de baghetă.
Mojararea constă în desfacerea agregatelor structurale în particule elementare. Mojararea se execută în mojare de porțelan, folosind pistile care au capul acoperit cu un manșon de cauciuc.
Cernerea constă în separarea particulelor după dimensiuni. Materialul rezultat în urma mojarării se trece printr-o sită cu ochiurile de 2 mm. Cantitatea rămasă pe sită se mojarează și apoi se cerne din nou. Operațiunea se repetă până când pe sită rămân doar particulele elementare cu diametrul mai mare de 2 mm, acestea constituind scheletul solului.
Omogenizarea probei de sol constă în agitarea energică a materialului rezultat în urma cernerii, folosind recipienți cu capac. Se realizează înainte de punerea la păstrare a probelor de sol în borcane cu dop rodat.
Luarea probei pentru analiză se desfășoară astfel încât proba analizată să reprezinte media întregii probe. Proba se întinde pe hârtie și se împarte în pătrate cu latura de 3-5 cm. Fiecărui pătrat i se trasează diagonalele, iar apoi, din cele 4 triunghiuri rezultate, se ia material pentru analiză, folosind câte două triunghiuri cu baza opusă.
3.5. Orizonturile diagnostice de sol
Diagnoza solurilor cere utilizarea unor criterii și indici cantitativi, care să reflecte efectele naturii și duratei proceselor pedogenetice, ca și proprietățile principale ale solurilor. Ca atare, au fost introduși ca parametri pe cât posibil cantitativi: orizonturile diagnostice, proprietățile diagnostice și materialele parentale diagnostice, care permit identificarea și încadrarea diferitelor soluri (polipedonuri) în unități taxonomice de sol.
Orizonturile diagnostice se deosebesc de orizonturile pedogenetice (definite calitativ) întrucât, deși uneori se suprapun, acestea sunt definite cantitativ prin constituenți specifici proceselor pedogenetice și/sau printr-un ansamblu de proprietăți măsurabile. Nu procesele pedogenetice sunt utilizate drept criterii de diagnoză, ci efectele lor, exprimate ca proprietăți morfogenetice, care sunt definite cantitativ și astfel au valoare de diagnoză.
Orizontul diagnostic este definit atât prin caracterele morfologice (generate de procesul de pedogeneză), cât și prin alte însușiri exprimate cantitativ (conținut de materie organică, culoare, grosime, grad de saturație în baze etc).
Orizonturile diagnostice se împart în: orizonturi principale, orizonturi diagnostice de asociere (la cele principale) și orizonturi sau strate diagnostice speciale.
Proprietatea diagnostică este o însușire sau un set de însușiri folosite drept criteriu pentru definirea unităților (taxonilor) din sistemul de clasificare a solurilor (taxonomia solurilor).
Materialul parental diagnostic se referă la acele materiale parentale, care imprimă solului unele caractere specifice, nelegate de procesele pedogenetice, ci îndeosebi de substratul mineral al solului.
Aceste caractere specifice imprimate de materialul parental pot fi cu caracter permanent sau pot fi imprimate doar în primele faze de evoluție a solurilor.
De regulă, elementele diagnostice (orizonturile diagnostice, proprietățile diagnostice și materialul parental diagnostic) trebuie descrise și definite prin observare directă în teren. În unele cazuri, sunt necesare și criterii analitice pentru a preciza corect aceste elemente diagnostice.
Se consideră material mineral de sol, materialul care conține sub 35% materie organică, în cazul în care nu este saturat cu apă mai mult de câteva zile. În cazul materialelor saturate cu apă perioade lungi, se consideră materiale minerale acelea care conțin sub 35% materie organică, în cazul în care conținutul de argilă depășește 60% sau sub 20% materie organică, atunci când conținutul de argilă este nesemnificativ.
Se consideră material organo-mineral acela ce conține între 20 și 35% materie organică, atunci când conținutul de argilă depășește 60% sau între 5 și 20% materie organică, dacă nu conține argilă.
Materialul de sol care conține cantități mai mari de materie organică se consideră material (orizont) organic.
Sunt orizonturi de sol care pot fi cuantificate cantitativ, prin constituenți specifici, datorită proceselor pedogenetice, sau prin componente măsurabile. Principalele orizonturi de diagnostic sunt: A molic – Am, A umbric – Au, A ocric – Ao, E luvic – El, E albic – Ea, B cambic – Bv, B argic – Bt (B textural), B spodic – Bs, B humico-spodic – Bhs, B criptospodic – Bcp, C calcic sau carbonatoacumulativ – Cca, folic – O și turbos – T.
Orizontul A reprezintă orizontul superior caracterizat prin acumularea humusului, unde materia organică este amestecată intim cu partea minerală și prezintă culori mai închise decât orizontul subiacent.
A molic (Am) este caracterizat prin:
culori închise, având crome și valori mai mici de 3,5 în stare umedă și valori mai mici de 5,5 în stare uscată;
conținut de materie organică cel puțin 1% pe întreaga lui grosime (sau de cel puțin 0,8%, în cazul solurilor nisipoase);
structură glomerulală, grăunțoasă sau poliedrică;
grad de saturație în baze (V) de peste 53%;
grosime de cel puțin 20 cm la solurile la care orizontul R este situat în primii 50 cm de la suprafață sau minim 25 cm la celelalte soluri. Este diagnostic pentru cernisoluri, iar la alte soluri este diagnostic pentru subtipurile molice ale tipurilor de sol respective. Se formează în zone umede, pe roci calcaroase.
A umbirc (Au) este asemănător cu orizontul Am în ceea ce privește culoarea, structura, conținutul în materie organică, grosimea, dar se deosebește de acesta prin gradul de saturație în baze: V < 53%.
A ocric (Ao) este mai sărac în materie organică decât orizonturile prezentate anterior și mai deschis la culoare. De regulă este mai subțire și mai slab structurat decât Am și Au. Denumirea provine de la "ochros" care înseamnă galben. Nu constituie orizont diagnostic, el se regăsește în luvosoluri, planosoluri, eutricambosoluri.
Orizontul E luvic (El) se formează deasupra unui orizont Bt sau Btna sau în condiții de exces de umiditate deasupra unui strat greu permeabil și sub un orizont A, O sau T, având următoarele caractere:
– culori în stare uscată cu valori < de 6,5 sau cu valori ≥ de 6,5, dar asociate numai cu crome > 3;
structura poliedrică, lamelară sau fără structură;
textura mai grosieră decât a orizontului subiacent.
Se întâlnește la solurile din regiunile umede. Este diagnostic pentru luvosoluri.
E albic (Ea) este un orizont E, format deasupra unui orizont Bt sau Btna și are următoarele caractere:
culori în stare uscată cel puțin în pete (în proporție de peste 50 %) cu valori > 6,5 și crome > 3;
structura, dacă există, este poliedrică sau lamelară, slab dezvoltată;
textura mai grosieră decât a orizontului subiacent;
segregarea oxihidroxizilor sub formă de concrețiuni este intensă.
Orizontul Ea este diagnostic pentru luvosolurile albice.
E spodic (Es) este un orizont E format deasupra unui orizont Bs sau Bhs, având următoarele caractere:
culori în stare umedă cu valori ≥ 4 și în stare uscată > 5;
lipsit de structură;
sărăcit în oxihidroxizi de fier și aluminiu, uneori și humus;
îmbogățit în pudră de silice.
Este diagnostic pentru podzoluri.
Orizontul B este un orizont format sub un orizont A, O sau E în care se constată o alterare a materialului parental, însoțită sau nu de o îmbogățire în argilă prin iluviere sau alterare și/sau în oxihidroxizi prin iluviere sau acumulare reziduală și/sau în materie organică prin iluviere.
B argic sau textural (Bt) este un orizont îmbogățit în argilă iluvială și are următoarele caractere:
argilă orientată (iluvială), care în materialul de sol nestructurat (având textură grosieră sau mijlociu-grosieră) îmbracă grăunții minerali și/sau formează punți de legătură între ei. Argila orientată umple porii fini. În materialul de sol cu textură fină nu se pot observa aceste pelicule de argilă sau ele pot lipsi;
culori foarte diferite (brun, negru, roșu ș.a.), mai închise decât ale materialului parental;
structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau masivă;
spălare totală a sărurilor solubile și a carbonaților cu excepția celor precipitate secundar (progradare);
grosime minimă cel puțin 1/10 din grosimea orizonturilor superioare (minim 15 cm sau minim 7,5 la planosol).
Orizontul Bt este diagnostic singur sau asociat cu alte caractere, pentru pelosoluri și preluvosoluri.
B cambic (Bv) este format prin alterarea materialului parental, prezentând următoarele caractere:
culori mai închise sau crome mai mari, în nuanțe mai roșii decât materialul parental;
structură poliedrică medie sau mare, columnoid prismatică, în timp ce materialul parental este lipsit de structură;
textură în general mai fină decât cea a materialului parental, plusul de argilă rezultând din alterarea unor materiale primare pe loc (in situ);
spălarea parțială sau totală a sărurilor ușor solubile și spălarea totală a carbonaților (excepție făcând carbonații proveniți prin progradare);
grosime cel puțin 10 cm.
Orizontul Bv este diagnostic, asociat cu alte caractere, pentru eutricambosol și districambosol.
B spodic (Bs) este un orizont mineral format prin acumulare de material amorf constituit din materie organică și/sau oxihidroxizi, care se diferențiază sub un orizont Es sau Au.
Orizontul Bs are următoarele caractere:
compuși amorfi de materie organică și/sau oxihidroxizi sub formă de aglomerări (rotunjite, subangulare) de dimensiunea prafului sau care pot îmbrăca grăunții de nisip (pot chiar cimenta orizontul);
culori în nuanțe de 7,5YR și mai roșii, cromele putând fi mai mici când în orizont există și humus, sau mai mari pentru orizontul feriiluvial;
structură slab dezvoltată sau nestructurat;
capacitate de schimb cationic mare;
grosime minimă 2 cm;
textura este grosieră sau mijlociu-grosieră, rar mijlocie.
Dacă în orizontul Bs se găsește și humus, atunci vom avea un orizont Bhs – respectiv humico-spodic. Acest orizont este diagnostic pentru podzoluri.
Bt natric (Btna) este un orizont B, asemănător Bt, dar care prezintă următoarele caractere:
concentrația ionilor de Na+ este mai mare de 15%, cel puțin în unul din suborizonturile situate în primii 20 cm de la suprafață; dacă orizontul C sau Cca subiacent are o concentrație a ionilor de Na+ de peste 15%, atunci pentru ca orizontul Bt să fie natric, trebuie să aibă mai mult Mg++și Na+ schimbabil, decât Ca++ și H+ în primii 20 cm ai orizontului;
structură columnară sau prismatică în primii cm, mai rar poliedrică;
grosime de cel puțin 15 cm.
Orizontul C este un orizont sau strat mineral situat în partea inferioară a profilului de sol, constituit din materiale neconsolidate sau slab consolidate și care nu prezintă caracterele orizonturilor A, E sau B. Orizontul poate fi sau nu materialul parental al orizonturilor superioare și poate fi penetrat de rădăcinile plantelor. Sunt considerate orizonturi (strate C) și materialele geologice relativ compacte, care se desfac (mărunțesc) în 24 de ore dacă fragmente uscate sunt puse în apă, sau dacă atunci când sunt umede, pot fi fărâmițate.
În multe cazuri, solurile sunt formate din material puternic alterat anterior, acest material fiind considerat orizont C, dacă nu îndeplinește condițiile unui orizont A, E sau B.
Orizontul Cca (carbonatoiluvial) este orizontul în care se acumulează săruri ușor și greu solubile în special carbonatul de calciu (CaCO3), având următoarele caractere:
conținutul de carbonați de peste 12%;
cel puțin 5% din volum carbonați secundari (sub formă de acumulări dure sau friabile) mai mult decât roca de formare C;
grosimea minimă de 20 cm.
Se formează sub un orizont Am sau B.
Orizontul Cca lipsește la solurile din regiunile aride unde sărurile ușor solubile și cele greu solubile se găsesc încă de la suprafața profilului, precum și la solurile spodice formate pe substrate lipsite sau sărace în carbonați de calciu, unde sărurile, inclusiv cele greu solubile, au fost spălate pe întregul profil.
Orizontul Cca are o culoare gălbuie cu nuanță cenușie sau ruginie și nu prezintă o structură specifică. De regulă, sărurile solubile și carbonatul de calciu se regăsesc în orizontul Cca ca acumulări de cristale de culoare albe sau albicioase, sub formă de eflorescențe, pete, vinișoare, tubușoare, etc. Carbonatul de calciu apare în orizontul Cca și sub formă de concrețiuni.
Orizontul R este un strat mineral situat la baza profilului de sol, constituit din roci consolidate, compacte. În mod convențional, se includ aici pietrișurile cimentate (și impermeabile), rocile fisurate (permeabile) și pietrișurile.
Printre rocile consolidate se numără granitul, bazaltul, gnaisul, calcarul dur, gresia, așa încât formează orizontul R.
Stratul R este suficient de coerent pentru ca în stare umedă să nu se dezintegreze, chiar dacă este fisurat sau zgâriat.
Fisurile ce există în rocă pot fi penetrate doar de un număr foarte mic de rădăcini, ele pot fi umplute cu argilă sau alte materiale.
Orizontul O (folic – organic nehidromorf) este un orizont organic format la suprafața solului în condițiile unui mediu nesaturat cu apă cea mai mare parte a anului. Conține material de sol organic cu peste 35% materie organică (peste 20% C organic) și este saturat cu apă mai puțin de o lună pe an în cei mai mulți ani. Atinge grosimi de maximum 20 cm.
Orizontul T (turbos – organic hidromorf) este o pătură organică de suprafață sau de sub suprafață apărând la mică adâncime. În componența acestui orizont predomină materialul organic în diferite stadii de descompunere, saturat cu apă perioade lungi (de peste o lună) în cei mai mulți ani, cu excepția solurilor drenate artificial.
Orizont G (gleic) este un orizont mineral format în condițiile unui mediu saturat cu apă, cel puțin o parte din an, determinat de apa freatică situată la adâncime mică. Se găsește, de regulă, sub un orizont T sau se asociază cu orizonturile A, B sau C.
Gr – gleic de reducere – orizont G format în condiții de anaerobioză, prezentând colorit uniform prezentând culori de reducere sau aspect marmorat în care culorile de reducere depășesc 50% din suprafața materialului secționat sau din secționarea elementelor structurale, acolo unde există.
Se consideră culori de reducere:
culorile neutrale N (cu crome <1);
culorile mai spre albastru decât 10Y;
nuanțe 2,5Y – 10Y (cu crome ≤ 1,5).
Excesul de umiditate poate lipsi în cazul solurilor drenate artificial.
Go – gleic de oxidare-reducere – orizont G format în condiții de aerobioză alternând cu condiții de anaerobioză în unele perioade ale anului. Prezintă următoarele caractere:
aspect marmorat, în care culorile de reducere apar în proporție de 16-50%;
culorile în nuanțe de 10YR și mai roșii cu crome > 2 (pete de oxidare) apar în proporție mai mare decât a celor de reducere pe suprafața secționată a elementelor structurale (dacă există) sau a materialului lipsit de structură; o parte din suprafață poate prezenta culoarea matricei (adică a materialului neafectat de gleizare);
exces de umiditate o parte din an, care poate lipsi dacă solul a fost drenat artificial.
Orizont W (pseudogleic sau stagnogleic) este un orizont mineral format la suprafața sau în interiorul profilului de sol, în condițiile unui mediu saturat în apă o mare parte din an, apa provenind din precipitații sau din alte surse (apă stagnantă). Apa stagnează deasupra unui strat greu permeabil. Orizontul prezintă un aspect marmorat în care culorile de reducere prezente atât pe fețele cât și în interiorul elementelor structurale reprezintă peste 50%. Petele se asociază cu culori în nuanțe de 10YR și mai roșii, cu crome mai mari de 2 (pete de oxidare); o parte din suprafață poate prezenta culoarea matricei (adică a materialului neafectat de pseudogleizare). Frecvent apar pelicule și concrețiuni de oxihidroxizi de Fe și Mn. Orizontul W se grefează peste orizonturile A, E sau Bt. Are grosimea de cel puțin 15 cm.
Orizont w (pseudogleizat sau stagnogleizat) este format la suprafața sau în profilul solului atunci când solul este o mare parte din an umed sau chiar uscat și doar o mică parte din an saturat în apă, acumulată din precipitații, stagnantă deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil. Se definește prin următoarele caractere: aspect marmorat, în care culorile de reducere apar în procent de 6-50% din suprafața secționată sau apar numai pe fețele nu și în interiorul elementelor structurale.
Orizontul w este diagnostic pentru subtipurile stagnice de la alte tipuri de sol. El se scrie după simbolurile orizonturilor cu care se asociază (Aow, Btw ș.a.).
Orizontul y (vertic) se întâlnește pe argile gonflante, care au însușirea de a-și mări volumul când se umezesc și apoi de a-și reduce mult volumul când se usucă (contragere). În aceste condiții, datorită modificărilor de volum în masa solului, apar tensiuni care determină deplasarea elementelor structurale și care dau naștere la fețe de alunecare între elementele structurale. Aceste fețe de alunecare sunt evidente în solul reavăn, datorită peliculelor de argilă care "sclipesc" în lumina soarelui. Se caracterizează prin următoarele însușiri:
conținut de argilă de cel puțin 30 %, frecvent peste 50 %;
fețe de alunecare oblice (10-60° față de orizontală) și/sau elemente structurale mari, cu muchii ascuțite;
crăpături largi de peste 1 cm și pe o adâncime de cel puțin 50 cm în perioada când solul se usucă puternic;
grosime minimă 50 cm. Simbolul y se notează după simbolul orizontului cu care se asociază, exceptând diferitele tipuri de orizont A (Ao, Au, Am), B sau C și se va nota Ay, By, respectiv Cy.
Orizontul sa (salic) este un orizont mineral îmbogățit secundar în săruri mai ușor solubile în apă rece decât gipsul, având următoarele caractere:
un conținut de săruri în extract apos 1:5 de cel puțin 1%, dacă tipul de salinizare este cloruric și de cel puțin 1,5% dacă este sulfatic;
grosimea minimă de 10 cm (pe care conținutul de săruri este cel puțin cel indicat mai sus).
Se grefează pe orizontul A, B sau C (Asa, Bsa). Orizontul salic este dignostic pentru solonceacuri și asociat cu alte caractere diagnostice, pentru subtipurile salinizate ale altor soluri.
Orizontul sc (salinizat sau hiposalic) este un orizont mineral care conține săruri mai ușor solubile în apă decât gipsul, în cantitate mai mică decât orizontul salic, respectiv între 0,10 și 1,00% dacă tipul de salinizare este cloruric, ori între 0,15 și 1,50% dacă este sulfatic, sau între 0,07 și 0,7% dacă prezintă și sodă. Cifrele de mai sus sunt aplicabile solurilor cu textură mijlocie. Este diagnostic pentru subtipurile salinice ale tipurilor de sol, cu excepția solonețului salinizat.
Orizontul na (natric sau alcalic) este un orizont mineral care are o saturație în Na+ schimbabil mai mare de 15% din T (capacitatea totală de schimb cationic), pe o grosime de minimum 10 cm. Orizontul na este dignostic pentru solonețuri.
Orizontul ac (alcalic sau hiponatric) este un orizont mineral care are o saturație în Na+ schimbabil de 5 – 15%. Este diagnostic pentru subtipurile alcalic sau sodic ale diferitelor tipuri de sol.
Fragipan (orizont fragic x) este un strat situat în/sub orizonturile E, Bt, Bs sau Bhs care are următoarele caractere:
densitate aparentă mare;
conținut foarte scăzut de materie organică;
consistență dură sau foarte dură în stare uscată;
friabilitate moderată în stare umedă; la presarea în mână materialul se desface brusc (material casant și nu se modelează);
permeabilitate mică, foarte mică și excesiv de mică;
textura mijlocie și, mai rar, mijlociu grosieră, de regulă cu conținut mare de praf sau nisip foarte fin.
Frecvent se observă o rețea de fețe plane albicioase, care împart fragipanul în poliedri sau prisme mari și care, în secțiune orizontală, se prezintă ca o rețea. Grosimea minimă este de 25 cm. Datorită compactității, este un strat practic lipsit de rădăcini. Identificarea fragipanului se face numai în teren. Fragipanul este caracteristic subtipurilor fragipanice ale diferitelor tipuri de soluri.
Orizontul pelic (z) este un orizont mineral de asociere (Az, Bz, Cz) argilos, în general cu peste 45% argilă, dezvoltat din materiale parentale argiloase de diferite origini, la care se asociază următoarele caractere:
împachetare densă și structură poliedrică mare în stare umedă, care formează agregate structurale prismatice sau poliedrice, foarte bine vizibile;
crăpături largi și adânci, fețe de presiune și local fețe de alunecări, dar acestea nu sunt frecvente și nu au înclinarea celor de la orizontul vertic și nu determină formarea structurii sfenoidale;
plastic în stare umedă, devine foarte dur în stare uscată;
grosime minimă de 50 cm.
Orizont limnic (Al) este un orizont mineral submers aflat la suprafața depozitelor de pe fundul rezervoarelor naturale de apă (bălți, lacuri) puțin adânci, format prin acumulare de suspensii minerale și organice, resturi de alge, plante și animale subacvatice, divers humificate sau turbificate.
Se caracterizează prin:
conținut de materie organică de peste 1%;
stratificare evidentă și nestructurat;
consistență foarte moale, frecvent cu aspect de nămol sau gel;
culori cenușii, cenușiu-verzui sau negre care se schimbă în brun oliv prin uscare la aer.
Orizont sulfuratic (sulfidic mineral – sf) este orizont de sol situat în mediu permanent saturat în apă cu un conținut de cel puțin 0,75% sulf predominant sub formă de sulfuri (în special pirită) și care are un conținut de CaCO3 echivalent, mai mic decât triplul celui de sulf (CaCO3/S < 3). Prezintă pH > 3,5 și grosime minimă de 15 cm. Dacă solul este drenat, sulfurile se oxidează și formează acid sulfuric.
Orizont sulfuric (su) este orizont de suprafață extrem de acid datorită acidului sulfuric, având pH în apă sub 3,5. Grosimea minimă este de cel puțin 15 cm. Se formează în urma drenajului artificial și oxidării sulfurilor acumulate în solurile mlăștinoase lipsite sau sărace în CaCO3.
Orizont Am forestalic (Amf) este o varietate de orizont molic care îndeplinește condițiile de orizont molic format sub păduri xerofite. Prezintă structură poliedrică mijlocie și mare în partea mijlocie și/sau inferioară a orizontului, asociată adesea cu pudra de cuarț. De regulă are deasupra un orizont O slab dezvoltat.
Orizonturi antropedogenetice sunt orizonturi minerale pedogenetice de suprafață foarte puternic transformate prin fertilizare îndelungată și lucrare adâncă sau orizonturi minerale de suprafață rezultate prin înălțarea suprafeței prin adaos de material ca urmare a unei lungi perioade de cultivare a solului și/sau de irigare, fapt care a condus la formarea unui orizont de suprafață cu caractere mult modificate față de cele inițiale.
3.6. Determinarea caracteristicilor morfologice
Pe teren, în vederea identificării și delimitării orizonturilor de sol, se vor determina următoarele caracteristici diagnostice: caractere vermice, schimbare texturală bruscă, indice de maturare, prezența materialului amorf, a materialului sulfidic, culoarea, textura, structura, consistența, plasticitatea, adezivitatea, porozitatea, neoformațiile, incluziunile, efervescența, umiditatea, volumul edafic util, drenajul natural al solului și drenajul global.
3.6.1. Caractere vermice
Rezultă în urma activității faunei. Dintre acestea, cele mai importante sunt:
structura grăunțoasă sau glomerulară, datorată activității lumbricidelor (râmelor), și reprezintă peste 50% din volumul orizonturilor A și AC sau A și AB;
crotovine – amestec de material din orizontul A, B sau C și se formează la baza solului datorită transportului prin galeriile săpate de către rozătoare de materiale din orizonturile superioare;
coprolite – în realizarea agregatelor structurale, un rol deosebit îl au lumbricidele (Lumbricus terrestris), care trec prin tubul lor digestiv o mare cantitate de sol, eliminată sub formă de agregate coprogene rotunjite, constituind cea mai bună structură glomerulară;
cervotocine – canale săpate de lumbricide și ajută la menținerea unei bune aerații a solului.
3.6.2. Schimbarea texturală bruscă
Se datorează apariției în orizontul iluvial a unei cantități mai mari de argilă față de orizontul eluvial. Astfel, dacă orizontul E are un conținut sub 20% argilă, orizontul B conține o cantitate dublă de argilă pe distanța de 7,5 cm; dacă orizontul E conține peste 20% argilă, orizontul B va înregistra o creștere pe primii 7,5 cm de cel puțin 20% de argilă. Dacă orizontul E are 25% argilă, B trebuie să conțină cel puțin 45% argilă.
Schimbarea texturală bruscă este caracter de diagnoză pentru planosoluri, iar în cazul în care aceasta se realizează pe 15 cm și nu pe 7,5 cm, caracterizează subtipurile planice ale altor soluri.
3.6.3. Indicele de maturare
Reprezintă raportul dintre conținutul de apă, exprimat procentual, în condiții de câmp și conținutul de argilă și humus, exprimate de asemenea procentual.
, [%] 3.1.
Unde: n1 – indice de maturare;
W – umiditatea momentană a solului, %;
p – conținutul de praf, %;
n – cantitatea de nisip, %;
a – conținutul de argilă, %;
h – conținutul de humus, %.
Se consideră ca valoare critică a indicelui de maturare n=0,7, iar valoare foarte critică n=1,0. Prezintă importanță în aprecierea portanței solului și a intensității de manifestare a fenomenelor de tasare în urma drenării mlaștinilor, bălților și lacurilor de adâncime mică.
Indicele de maturare este diagnostic pentru subtipul limnic al solurilor aluviale.
3.6.4. Prezența materialului amorf
Materialul amorf provine din alterarea piroclastitelor și a altor roci eruptive, efuzive, având ca stare de dispersie dispersia coloidală și proprietățile alofanellor. Este definit de următoarele caractere:
ca stare de agregare, se prezintă sub stare amorfă, dar poate conține și materiale cristaline;
capacitate de schimb cationic dependentă de pH (mare la pH=7, foarte mare la pH=8,2, mică și foarte mică la pH<7);
capacitate de schimb anionic mare;
capacitate de reținere a apei foarte mare;
densitate aparentă foarte mică.
Materialul amorf este diagnostic pentru andosoluri; când este prezent dar nu dominant, este diagnostic pentru subtipurile andice ale altor soluri.
3.6.5. Prezența materialelor sulfidice
Materialul sulfidic este materialul mineral sau organic, depus pe fundul lacurilor, și conține cel puțin 0,75% sulf, în general sub formă de sulfiți. În cazul desecării și drenării lacurilor cu conținut de materiale sulfidice, prin oxidare se formează acid sulfuric, ducând la pH-uri extrem de mici (soluri acide).
Prezența materialului sulfidic indică subtipurile tionice ale gleisolurilor și histisolurilor.
3.6.6. Culoarea
Culoarea solului este o caracteristică fizică și morfologică de o importanță deosebită, fiind determinată de natura constituenților solului și de procesele pedogenetice prin care aceștia au rezultat. Culoarea constituie criteriul principal de separare a orizonturilor pe profil, dar și de recunoaștere și denumire a unor tipuri de sol (nigrosol – colare neagră, kastanoziom – culoare castanie, preluvosol roșcat – culoare roșcată, cernoziom – culoare neagră).
Culoarea variază de la un sol la altul, dar și în același sol culoarea variază pe profil, în raport cu proporția de participare a diferiților constituenți minerali și organici care intră în alcătuirea solului. De obicei, culoarea nu este pură, ci este un amestec a patru culori de bază: alb, negru, roșu și galben. Substanțele humice imprimă solului culori închise, negre sau brune; oxizii și hidroxizii de Mn, care apar sub formă de pete și concrețiuni, prezintă culoare închisă, neagră sau brună; argila, silicea hidratată, hidroxidul de Al, carbonatul de calciu, sărurile solubile, prezintă culoare albă sau cenușiu albicioasă; oxizii și hidroxizii de fier prezintă culori de la ruginiu până la galben, iar compușii feroși dau culoarea vineție, verzuie. Aceștia din urmă (compușii feroși) se întâlnesc în solurile cu exces de umiditate, în care predomină procesele de reducere, caraterizate prin prezența orizonturilor gleice, stagnice sau hipostagnice.
Culoarea și nuanțele sunt influențate de gradul de umiditate, solurile umede având culori mai închise decât cele uscate. Când în sol alternează procese de reducere – oxidare, culoarea devine marmorată, fiind alcătuită dintr-un mozaic de pete și vinișoare de culori vineții, ruginii, cenușii.
Fig. 3.6. Atlasul Munsell
Pentru a înlătura subiectivismul în aprecierea culorii, s-a recurs la standardizarea culorii prin folosirea sistemului Munsell, care stabilește culoarea în funcție de trei variabile: nuanță, valoare (strălucire, luminozitate) și cromă (intensitate).
Nuanța exprimă culoarea dominantă. Analizând roza culorilor, central, se observă cenușiul neutral N, iar radial, cinci culori de bază și cinci intermediare:
R (red – roșu);
YR (yellow red – galben roșu);
Y (yellow – galben);
GY (green yellow – verde galben);
G (green – verde);
BG (blue green – albastru verde);
B (blue – albastru);
PB (purple blue – violet albastru);
P (purple – violet);
RP (red purple – roșu violet).
Fig. 3.7. Roza culorilor în sistem Munsell
Fiecare din cele 10 domenii de nuanță cunoaște 10 diviziuni de la 0 la 10. Cu cât cifrele cresc, cu atât nuanța este mai apropiată de culoarea care urmează, iar cu cât acestea scad, cu atât nuanța este mai apropiată de culoarea precedentă (10YR înseamnă culoare intermediară între galben și roșu, dar cu evoluție spre galben, 10YR=0Y; 2,5YR este o culoare între galben și roșu, dar cu evoluție spre roșu).
Atlasul Munsell, în ceea ce privește stabilirea culorilor pentru soluri, prezintă 7 planșe pentru culorile de bază (10R, 2,5YR, 5YR, 7,5YR, 10YR, 2,5Y, 5Y) și o planșă combinată pentru solurile gleizate (culori combinate în nuanțele 5Y, 5GY, 5G, 5BG și 5B). Fiecare planșă prezintă simbolul nuanței în colțul din dreapta sus.
Fig. 3.8. Reprezentarea culorilor în sistem Munsell
Valoarea împarte planșa pe verticală, de la bază spre capăt, în trepte, în funcție de gradul de luminozitate (strălucire) al culorii respective, valori mai mici arătând culori închise (0 – negrul pur teoretic), în timp ce valori mai mari indică culori mai deschise (10 – albul pur teoretic).
Croma împarte planșa pe orizontală, de la stânga la drepata, în funcție de saturația (intensitatea) culorii, în 20 trepte. Pedologia, de-a lungul timpului și experienței acumulate, a constatat că are nevoie doar de primele 8 trepte, fapt pentru care atlasele Munsell pedologice folosesc doar primele 8 trepte pentru reprezentarea cromei.
Reprezentarea culorii se face respectând succesiunea: Nuanța (7,5YR) urmată de fracția Valoarea/Croma: 7,5YR 5/6 (gălbui – roșu); 10YR 6/4 (brun – gălbui deschis); 2,5YR 3/4 (brun – roșcat închis).
Aprecierea culorii se face prin compararea probei de sol cu planșa atlasului, stabilind nuanța, valoarea și croma pentru proba de sol la uscat și la umed. Dacă solul prezintă pete, se exprimă și culoarea petelor la uscat și la umed.
3.6.7.Textura
Proporția de participare a diferitelor fracțiuni granulometrice (nisip, argilă, praf) în alcătuirea solului reprezintă textura solului. Încadrarea, cu precizie ridicată, pe specii texturale, se face în laborator în urma analizelor granulometrice complexe.
Aprecierea texturii în teren se face pe baza unor proprietăți fizice: aderență, plasticitate, capacitate de modelare, iar organoleptic – prin aprecierea materialului cu ochiul liber sau cu lupa, determinarea friabilității agregatelor în stare uscată sau umedă, stabilirea senzației la frecarea materialului umed între degete.
Practic, aprecierea texturii se face expeditiv, prin umezirea probei de sol (5 – 10 g) până limita aderenței, urmărindu-se obținerea unei paste omogene, omogenizând materialul între degete. Limita aderenței se consideră obținută, când, pasta rezultată, prin presare, umezește mâna (se încearcă pe dosul palmei). Cu proba astfel pregătită, se încearcă modelarea de sfere, panglici, suluri. Totodată, se va urmări și senzația la frecare, friabilitatea și aspectul suprafeței agregatelor.
Tabelul 3.1. Aprecierea speciilor texturale de sol
Textura se stabilește pentru fiecare orizont pedogenetic, însă, de regulă, specia texturală a solului este cea a orizontului A, dată fiind importanța ecologică a orizontului de acumulare. În cazul în care orizontul A prezintă textură modificată datorată proceselor pedogenetice (podzolire, alcalizare), specia texturală se stabilește pe baza texturii orizontului A și a rocii mame.
3.6.8. Structura
Solul este alcătuit din elemente structurale care au rezultat în urma grupării particulelor elementare sub diferite forme și dimensiuni. Forma și mărimea unităților structurale, precum și dispunerea lor spațială definesc structura solului.
În sistemul actual, structura este definită după: gradul de structurare, clase și tipuri de elemente structurale.
După gradul de structurare a solului, distingem:
ns – fără structură (nestructurate) – dispunere masivă a particulelor în cazul texturilor fine și monogranulară mobilă în cazul texturii nisipoase;
sd – slab dezvoltat (structurat) – la sfărâmare mai puțin de 25% din masa solului este organizată în agregate structurale întregi; elementele structurale sunt puțin formate și puțin stabile;
md – moderat dezvoltat (structurat) – între 25 și 75% din masa solului este organizată în agregate structurale ușor observabile în solul deranjat, dar greu observabile în solul aflat în așezare naturală; elementele structurale sunt moderat stabile;
bd – bine dezvoltat (structurat) – peste 75% din masa solului este organizată în agregate structurale stabile, vizibile în solul deranjat, aderente unele la altele și care se separă ușor la solul deranjat;
dj – structură distrusă sau deranjată prin cultivare – agregatele structurale sunt distruse în cea mai mare parte prin lucrări agricole nadecvate.
După clasa de structură, în funcție de mărimea elementelor structurale, distingem:
foarte fină;
fină;
mijlocie;
grosieră;
foarte grosieră.
În funcție de tipul de structură, solurile pot avea următoarea structură:
glomerulară – agregatele structurale sunt dispuse în particule sferice, poroase, macroscopice;
grăunțoasă – agregatele structurale sunt dispuse mai îndesat, porii largi vizibili lipsesc; calitativ este inferioară structurii glomerulare;
poliedrică – agregatele structurale sunt presate, astfel încât apar fețe de alipire delimitate de muchii;
poliedrică angulară – muchiile sunt rotunjite;
poliedrică subangulară – muchiile sunt ascuțite;
prismatică – este formată din particule alungite orientate vertical; este frecventă în orizonturile Bt ale solurilor cu textură luto-argiloasă sau argiloasă;
columnară – asemănătoare cu structura prismatică, dar agregatele structurale prezintă capetele și muchiile superioare rotunjite; se întâlnește în orizontul Btna al solonețurilor;
lamelară – agregatele structurale sunt dispuse sub formă de lamele orientate orizontal; frecvent apare în solurile cultivate, bătătorite, dar și în orizontul E luvic, în soluri bogate în praf și nisip și cu stagnări de apă.
După mărimea lor, agregatele structurale pot fi:
fi – fine;
mi – mici;
me – medii;
ma – mari;
fa – foarte mari.
Aprecierea în teren a texturii se poate face prin următoarele modalități:
se ia în mână o probă de sol și se presează până la apariția și individualizarea agregatelor structurale;
prin apreciere vizuală, în timpul executării profilului de sol, urmărind modul în care se desface solul tăiat cu cazmaua;
se ia în mână un bulgăre de sol de la adâncimea la care dorim să determinăm structura și se lasă în cădere liberă de la înălțimea de 1 m, iar în urma căderii agregatele structurale care se desfac pot fi determinate cu ușurință.
Structura este o proprietate fizică a solului cu rol de determinant ecologic, influențând porozitatea, capacitatea pentru apă și aer a solului, dezvoltarea microorganismelor, procesele de mineralizare și humificare, iar în cele din urmă nutriția plantelor.
3.6.9. Conținutul în schelet
Fragmentele de minerale și roci cu diametrul mai mare de 2 mm formează scheletul solului, iar cele cu diametrul mai mic de 2 mm alcătuiesc solul propriuzis.
Conținutul în schelet se apreciază procentual după cantitatea de material scos din profilul de sol sau după suprafața pe care o ocupă în pereții profilului, notându-se mărimea și forma fracțiunilor, natura mineralogică și gradul de alterare.
După mărimea fragmentelor, scheletul este format din:
pa – pietricele, cu diametrul de 2 – 20 mm;
pt – pietre, cu diametrul de 20 – 200 mm;
bl – bolovani, cu diametrul de peste 200 mm.
După conținutul în schelet, solurile pot fi:
q0 – fără schelet, cu un conținut de sub 5% schelet;
q1 – slab scheletice, cu un conținut de 6-25% schelet;
q2 – moderat scheletice, cu un conținut de 26-50% schelet;
q3 – puternic scheletice, cu un conținut de 51-75% schelet;
q4 – excesiv scheletice, cu un conținut de 76-90% schelet;
q5 – roci compacte fisurate, pietrișuri, cu un conținut de peste 90% schelet.
Solurile cu conținut ridicat de schelet se denumesc ținând seama de prezența scheletului: eutricambosol semischeletic, cu pietriș. Prezența scheletului are o influență directă asupra sistemului de înrădăcinare al plantelor, asupra volumului edafic util.
3.6.10. Coeziunea
Prin coeziune a solului se înțelege proprietatea particulelor de sol de a se atrage reciproc sau de a opune rezistență forțelor mecanice care conduc la deformare sau sfărâmare.
Coeziunea solului este generată, în general, de peliculele de apă care îmbracă particulele de sol. Forța de atracție, coeziunea, depinde de grosimea peliculelor de apă și de suprafața de contact dintre particule, respectiv de umiditatea și textura solului. Astfel, cu cât solul este mai uscat și mai argilos, coeziunea este mai mare.
Coeziunea solului este influențată în mod direct de prezența materiei organice. De asemenea, conținutul de săruri influențează coeziunea prin tensiunea mare pe care o creează ionii în jurul lor, în special cei de Na+. De aici rezultă și intervalul foarte scurt în care se pot lucra solurile sărăturate.
Din punct de vedere practic, coeziunea prezintă importanță deoarece:
în ceea ce privește ansamblul de lucrări ale solului, la coeziune mare, consumul de carburant crește accentuat, organele active se uzează prematur și rezultă bulgări, care, pentru mărunțire, au nevoie de lucrări suplimentare; în condiții de umiditate ridicată, când coeziunea este mică, se mărește adeziunea la organele de lucru și crește riscul tasării;
în ceea ce privește sistemul de înrădăcinare, pătrunderea rădăcinilor plantelor în sol este condiționată de rezistența pe care o întâmpină la înaintarea în sol; la o rezistență de penetrare de peste 35 kgf/cm2 nu mai permit pătrunderea în sol a rădăcinii niciunei plante agricole.
În stare uscată, solurile pot fi:
ne – necoeziv, mobil;
sc – slab coezive, materialul se sfărâmă cu ușurință în praf sau granule de nisip individuale;
mc – moderat coezive, materialul opune o rezistență slabă la presiune, se sfărâmă ușor între degete;
du – dur, materialul opune rezistență moderată la presiune, poate fi sfărâmat greu între degete;
fd – foarte dur, materialul este rezistent la presiune, poate fi sfărâmat în mână cu dificultate;
ed – extrem de dur, materialul este extrem de rezistent, nu poate fi sfărâmat în mână.
În stare umedă, solurile pot fi:
ne – necoziv, mobil;
ff – foarte friabil, se sfărâmă ușor la presiune mică;
fr – friabil, se sfărâmă ușor între degete;
ta – tare, se sfărâmă ușor între degete la presiune moderată;
ft – foarte tare, se sfărâmă la presiune mare și greu între degete;
et – extrem de tare, se sfărâmă la presiune foarte mare, dar nu poate fi sfărâmat între degete.
3.6.11. Plasticitatea
Este proprietatea unor materiale de a se modela cu ușurință prin apăsare, sau de a forma cu apa o pastă modelabilă, care își menține coezivitatea, și anume formele dobândite. Plasticitatea se explică prin prezența particulelor fine, în special a celor de argilă, care în prezența peliculelor de apă, alunecă unele peste altele sau au rol de lubrifiant. Plasticitatea este corelată cu textura, crescând de la solurile nisipo-lutoase la cele argiloase, dar și cu natura argilei, conținutul de humus, natura cationilor de schimb.
După gradul de plasticitate, solurile pot fi:
np – neplastic, nu se formează suluri;
sp – slab plastic, se formează suluri care se rup la încercarea de modelare, masa solului se modelează ușor;
mp – moderat plastic, se formează suluri care crapă la îndoire, masa solului se deformează la presiune moderată;
fp – foarte plastic, se formează suluri și panglici, care la îndoire nu crapă; este necesară o presiune relativ mare pentru deformarea solului.
Plasticitatea se manifestă doar la anumite grade de umiditate, lipsind la solurile prea uscate sau prea umede.
3.6.12. Adezivitatea
Proprietatea solului, la un anumit grad de umiditate, de a se lipi de obiectele cu care vine în contact reprezintă adezivitatea solului. Adezivitatea apare acolo unde, la un anumit grad de umiditate, datorită apei, forțele de atracție dintre particulele de sol devin mai mici decât cele dintre particule și obiectele cu care solul vine în contact. Prezența apei în masa solului produce o îndepărtare a particulelor de sol între ele, forțele de atracție dintre particulele de sol scad, iar forțele de atracție dintre particulele de sol și obiecte cresc.
După adezivitate, solurile pot fi:
na – neadeziv, după presare, materialul nu aderă la degete;
sa – slab adeziv, după presare, solul aderă la ambele degete, dar se desprinde ușor, degetele rămânând curate;
ma – moderat adeziv, după presare, solul aderă la ambele degete și tinde să se întindă la îndepărtarea degetelor, se desprinde greu de pe degete care rămân ușor murdărite;
fa – foarte adeziv, după presare solul aderă la ambele degete și se întinde evident când degetele sunt îndepărtate, materialul se desprinde foarte greu de pe degete, acestea rămânând murdare cu pământ.
În executarea lucrărilor, adezivitatea are un rol deosebit, influențând în mod direct randamentul, productivitatea și calitatea lucrărilor. Executarea arăturii, în intervalul de adezivitate maximă, atunci când solul se lipește de unelte, rezistența opusă la înaintare fiind mare, conduce la execuția unei lucrări de calitate necorespunzătoare.
3.6.13. Porozitatea
Totalitatea spațiilor libere, a porilor, dintre agregatele sau din interiorul agregatelor structurale ale solului formează porozitatea solului. Importanța porozității rezultă din faptul că aceasta condiționează regimul de apă și aer al solului. În caracterizarea porozității, apreciate vizual, esențiale sunt mărimea (diametrul), frecvența, forma și orientarea porilor.
După mărime, porii sunt:
mi – mici, cu diametrul sub 2 mm;
mj – mijlocii, cu diametrul de 2-5 mm;
ma – mari, cu diametrul de peste 5 mm.
După frecvență, porii sunt:
ra – rari, 1-50 pori/dm2;
fc – frecvenți, 51-200 pori/dm2;
ff – foarte frecvenți, peste 200 pori/dm2.
După formă, porii sunt:
vz – veziculară, formă sferică sau ovoidală;
i – interstițială, formă neregulată curbă, legată mai mult de fețele curbe sau angulare ale grăunților minerali sau elementelor structurale;
t – tubulară, formă mai mult sau mai puțin cilindrică.
După distribuție, pori sunt:
int – interni, majoritatea porilor sunt în interiorul elementelor structurale;
ex – externi, majoritatea porilor urmăresc fețele dintre elementele structurale.
În general, în cartările în care sunt necesare studii de detaliu asupra porilor, la descrierea profilului de sol, este suficientă notarea mărimii și distribuției porilor.
Pe lângă pori, se mai notează fisurile și crăpăturile, atunci când acestea sunt prezente (mărimea și frecvența).
După mărime, fisurile sunt:
nu – nu este cazul;
ff – foarte fine, sub 1 cm deschidere;
fi – fine, 1-2 cm deschidere;
mj – mijlocii, 2-10 cm deschidere;
ma – mari, peste 10 cm deschidere.
După frecvență, fisurile sunt:
nu – absente;
fr – foarte rare, peste 50 cm distanță între fisuri;
ra – rare, 30-50 cm distanță între fisuri;
fc – frecvente, 10-30 cm distanță între fisuri;
ff – foarte frecvente, sub 10 cm distanță între fisuri.
3.6.14. Neoformațiile
Neoformațiile sunt acumulări și separațiuni de diverse materiale, ce apar în profilul solului în cursul procesului de solificare, deosebindu-se prin formă, culoare și compoziție de fondul general al orizonturilor în care apar.
Neoformațiile sunt rezultatul unor procese chimice (cristalizarea sărurilor, coagularea coloizilor, oxidarea sau reducerea, eluvierea sau iluvierea), sau ca rezultat al acțiunii plantelor și animalelor. Prima categorie determină formarea de neoformații de natură chimică, iar a doua neoformații de natură biologică (animală sau vegetală).
Neoformații de natură chimică
Neoformațiile de natură chimică se pot întâlni sub diferite forme, în funcție de modul în care substanțele ce le alcătuiesc se separă pe suprafața elementelor structurale, sau în spațiile libere dintre acestea, pe urme de rădăcini, în funcție de cantitatea de substanțe care le separă.
Cele mai importante neoformații sunt următoarele: pseudomicelii (pm), pete (pt), eflorescențe(ef), pelicule (pl), vinișoare (vi), tubușoare (tb), bieloglască (bg), concrețiuni (cc), concrețiuni septarice (cs), concrețiuni cu apofize (ca), concrețiuni carbonato-silicioase (ck), păpuși (pp), dendrite (dd), limbi (lb), ortstein – bandă cimentată (ce), cristale (cr), crustă (ct), fragmente (fg), nisip (ng), pudră –praf (pg), rozete (rg), ace (ag). La descrierea profilului de sol se va folosi notarea aferentă.
Eflorescențele sunt depuneri de substanță care se separă în cantitate mică, acoperind ușor suprafața elementelor structurale, sub formă de cristale fine, nu prea dense, grupate în așa fel încât dau impresia unor inflorescențe.
Petele sunt depuneri de dimensiuni mici formate prin acumularea diferitelor substanțe în cantități reduse.
Pelicule sunt depuneri de substanțe coloidale, în general sub formă de film subțire, pe suprafața agregatelor structurale sau pe pereții macroporilor.
Vinișoarele și tubușoarele sunt depuneri pe urme de rădăcini sau râme.
Pseudomiceliile sunt acumulări sub forma miceliilor de ciupercă.
Concrețiunile sunt acumulări de material cristalin sau amorf depus în jurul unui nucleu (grăunți de nisip, insecte) având forme sferice sau alungite și mărimi diferite. Concrețiunile sunt formate din carbonat de calciu (concrețiuni calcaroase) sau din oxizi de fier și mangan (concrețiuni ferimanganice). Concrețiunile calcaroase au culoare albicioasă, fac efervescență, mărimea lor variind între 0,5 și 12 cm.
Concrețiunile alungite și ramificate se numesc „păpuși de loess” și se întâlnesc în orizontul Cca al solurilor de pădure formate pe același depozit. În unele cernoziomuri cu aport freatic (cernoziomuri gleizate) se pot întâlni și concrețiuni calcaroase moi, care apar ca niște pete intens albicioase în centru și cu o aureolă difuză în jur, denumite „ochi alb” (bieloglască).
Concrețiunile ferimanganice sunt de obicei foarte tari, au culoare negricioasă sau brună, prezintă forme alungite sau rotunde și dimensiuni variabile. În orizontul Bt al luvisolurilor albice se întâlnesc concrețiuni ferimanganice de dimensiuni mai mari de 10 mm. Concrețiunile ferimanganice mai mici (1-8 mm), tari și rotunde, se numesc „bobovine” sau „alice de pâmânt” și caracterizează orizontul B al majorității solurilor formate sub pădure.
În cazul solurilor de tipul luvisolurilor albice, bobovinele sunt prezente și în orizontul El și în tranziția E/B etc.
Neoformațiile de carbonat de calciu se întâlnesc la toate solurile de stepă, dar și în orizontul Cca al altor soluri. În solurile de pădure și în special în cele luvice și al luvisolurilor albice predomină neoformații alcătuite din oxizi și hidroxizi de fier și mangan.
Neoformațiile din compuși feroși sunt caracteristice pentru solurile cu exces de umiditate (hidromorfe): faeoziomuri, gleiosoluri, stagnosoluri, etc.
Neoformațiile de natură biologică
Neoformațiile de natură biologică pot avea originea de natură animală sau vegetală. Din prima grupă mai reprezentative sunt crotovinele, coprolitele, pelotele și cervotocinele, iar din a doua grupă cornevinele și dendritele.
Crotovinele apar în profilul solurilor de stepă ca pete de culoare deschisă pe fond închis sau invers, deoarece sunt formate din material adus din alte orizonturi. Acest transport este efectuat de diferite animale rozătoare (popândău, orbete, hârciog), care, prin galeriile pe care le sapă în sol, transportă material dintr-un orizont în altul. Crotovinele apar în secțiune cu diametrul între 5-6 cm până la 12 cm, au o formă circulară sau eliptică și se întâlnesc de obicei la adâncimea de peste 2 m. Cele care apar la adâncimi mai mari de 3 m sunt considerate ca aparținând unor soluri îngropate.
Coprolitele sunt șiruri sau grămăjoare de grăunți rotunjiți, formate din solulul trecut prin tubul digestiv al râmelor și se întâlnesc în general în toate solurile, în afară de cele acide sau prea alcaline.
Cervotocinele sunt galerii executate de râme sau alte viețuitoare mici în masa solului.
Pelotele sunt fragmente structurale (mici grăunciori) formate prin acțiunea furnicilor din sol.
Dintre neoformațiile de natură vegetală, mai răspândite sunt cornevinele și dendritele.
Cornevinele provin din scurgerile de material din orizontul superior cu humus, pe urmele de rădăcini și care se disting prin culoarea închisă, negricioasă sau brună pe fondul deschis al orizontunlor mai profunde în care apar.
Dendritele sunt urme lăsate de rădăcinile plantelor pe agregatele structurale.
La descrierea profilului de sol, neoformațiile de natură biologică se notează astfel:
– cp – coprolite;
– cr – crotovine;
– cv – cervotocine;
– lv – culcușuri sau locașuri de larve;
– co – cornevine.
Între felul neoformațiilor și tipul de sol există o strânsă legătură. Astfel, neoformațiile de săruri solubile, gips, carbonat de calciu, sunt caracteristice pentru solurile din zona de stepă; cele de oxizi de fier și mangan pentru solurile de pădure, în special pentru cele luvice și luvisolurile albice; neoformațiile de fier sub formă redusă se întâlnesc la solurile cu exces de umiditate.
3.6.15. Incluziunile
Sunt corpuri străine sau substanțe care pot apărea în profilul de sol, fără a avea legătură directă cu procesul de solificare.
Incluziunile sunt resturi de natură vegetală (plante nedescompuse, rădăcini de arbori) sau animală (oase, scoici), fragmente de rocă ce nu au legătură cu materialul parental, cărbuni, fragmente de ceramică.
Incluziunile pot oferi indicii despre trecutul solului. Astfel, prezența scoicilor indică originea aluvială a substratului pe care s-a format solul. La descrierea profilului de sol este obligatorie descrierea incluziunilor.
3.6.16. Efervescența
Are la bază reacția care are loc între solul care conține carbonați cu un acid mineral. Cu ajutorul efervescenței se poate determina în profil adâncimea la care se găsește carbonatul de calciu (important în clasificarea solurilor) și nivelul la care apare efervescența (caracteristic pentru un anumit tip de sol). În solurile de stepă efervescența apare, de regulă, la suprafață, în timp ce la luvisolurile albice, datorită spălării carbonatului de calciu de pe întregul profil, efervescența lipsește.
Prezența carbonaților este importantă pentru aprecierea pH-ului, a gradului de saturație în baze, precum și a rezervei de ioni de calciu din sol. La stabilirea nivelului efervescenței în profil, se folosește HCl 10%; pe probe mici de sol, începând de la suprafața profilului spre adâncime, se pun picături de HCl și se observă dacă se produce sau nu efervescență.
După intenisitate, efervescența poate fi:
nu – fără efervescență;
sl – efervescență slabă, se degajă puține bule (nepersistentă);
mo – efervescență moderată, degajarea bulelor este evidentă (persistentă);
pt – efervescență puternică, bulele formează spume;
fp – efervescență foarte puternică, fierbere nepersistentă;
ps – efervescență persistentă, fierbere persistentă;
vi – efervescență violentă, fierbere violentă de scurtă durată.
În funcție de adâncimea la care apare efervescența, prin încercări repetate, se stabilește dacă efervescența este sub forma unei linii drepte sau ondulate, fie apare doar în puncte izolate.
Determinarea efervescenței pe profilul de sol se face picurând, cu ajutorul unei pipete, acid, din aproape în aproape (de la suprafață spre adâncime). Se delimitează cu cuțitul linia superioară de unde începe efervescența și se măsoară cu metrul notând nivelul (adâncimea) efervescenței, precum și intensitatea la care se manifestă.
3.6.17. Umiditatea solului
Umiditatea sau conținutul de apă al solului determină unele proprietăți morfologice ale solului (culoarea, structura, consistența), dar, mai ales, activitatea biologică din sol.
În teren („in situ”) aprecierea umidității se face folosind următoarea clasificare:
us – uscat, nu lasă nici o senzație de umezeală, materialul este rigid, se rupe în fragmente sau se desface în pulbere; prin umezire se închide la culoare;
rv – reavăn, nu eliberează praf, nu umezește hârtia prin presare;
ji – jilav, umezește hârtia prin presare, iar prin uscare se deschide la culoare;
um – umed, umezește liber mâna și hârtia;
ud –ud, se observă pelicule de apă între agregate, solul strâns în mână lasă să cadă picături de apă, pe pereții profilului se prelinge apa;
st – saturat, solul este îmbibat cu apă (toți porii sunt umpluți cu apă).
3.6.18. Volumul edafic util
Volumul edafic util, exprimat în procente de volum, reprezintă volumul de sol care poate fi folosit efectiv de vegetație. În literatură mai este folosit și termenul de volum fiziologic util.
Calculul volumului edafic util se face cu ajutorul relației:
, [%] 3.2
Unde:
V – volumul edafic util, %;
di – grosimea fiecărui orizont luat în calcul, cm;
qi – conținutul de schelet al fiecărui orizont, %.
Adâncimea de referință pentru calculul volumului edafic este de 100 cm. În cazul solurilor mai profunde, pentru unele soluri agricole, calculul volumului edafic se poate face până la adâncimea de 150 cm, iar în cazul unor soluri forestiere se face la peste 200 cm adâncime, cazuri în care se pot obține valori mai mari de 100%.
Aprecierea volumului edafic se face urmărind tabelul 3.2.
Tabelul 3.2. Interpretarea valorilor volumului edafic
3.6.19. Răspândirea principalului sistem de rădăcini al plantelor
În descrierea profilului de sol se înregistrează și gradul de răspândire al rădăcinilor în sol, specificându-se, pe cât posibil, speciile căror aparțin, frecvența și grosimea acestora.
După frecvența rădăcinilor, distingem:
ra – rare, peste 5 cm distanță între rădăcini;
fc – frecvente, cu distanța între rădăcini de 2-5 cm;
ff – foarte frecvente, cu distanța între rădăcini sub 2 cm;
tl – pâslă de rădăcini (țelină), rădăcinile se întrepătrund.
După grosimea rădăcinilor, distingem:
fs – foarte subțiri, rădăcini cu diametrul sub 1 mm;
su – subțiri, rădăcini cu diametrul de 1-3 mm;
mj – mijlocii, rădăcini cu diametrul de 3,1-10 mm;
gr – groase, rădăcini cu diametrul de 10,1-20 mm;
fg – foarte groase, rădăcini cu diametrul de peste 20 mm.
Determinarea cu precizie a cantității de rădăcini se face după cum urmează: din proba recoltată se îndepărtează solul prin spălare, iar rădăcinile rămase se usucă, se cântăresc și se raportează la 100 g sol.
În ceea ce privește culturile de câmp, importantă este răspândirea rădăcinilor în orizontul A, în timp ce pentru pomicultură și viticultură se fac observații privind principalul sistem de rădăcini și pentru orizonturile genetice următoare (B sau Cca), iar uneori și C.
3.6.20. Drenajul natural al solului
Drenajul natural al solului rezultă din cele două componente ale sale: drenajul extern și drenajul intern al solului. Drenajul extern provine din evacuarea apei la suprafață și este condiționat în primul rând de relief. Drenajul intern este dat de percolarea apei (pătrunderea apei în surplus) și depinde de textura și structura solului, adâncimea pânzei freatice și existența unor strate cimentate.
Drenajul extern poate fi:
S îm – împiedicat, apa din precipitații nu se scurge lateral, stagnează la suprafața solului sau se infiltrează în adâncime; caracterizează depresiunile;
S fle – foarte lent, apa stagnează la suprafața solului perioade foarte lungi de timp sau se infiltrează imediat în sol; caracterizează terenul orizontal;
S le – lent, apa acoperă solul o perioadă apreciabilă de timp sau pătrunde repede în sol, plantele sunt mici, pericolul de eroziune prin apă este foarte mic;
S mo – moderat, apa curge cu o viteză care permite infiltrarea ei în sol, iar apa liberă se menține la suprafața solului pe o perioadă scurtă de timp; pericolul de eroziune prin apă este mic sau moderat;
S rp – rapid, mare parte din apă se scurge la suprafața solului și numai o mică parte pătrunde în sol; pericol de eroziune moderat spre mare;
S frp – foarte rapid, aproape întreaga cantitate de apă se scurge pe suprafața solului, iar pericolul de eroziune este mare sau foarte mare.
Drenajul intern poate fi:
S fle – foarte lent, infiltrare foarte lentă sau chiar împiedicată, stagnare la suprafață și gleizare intensă, aerație insuficientă;
S le – lent, infiltrare înceată, solul este umezit în exces sau apa stagnantă la suprafața solului o perioadă din an, gleizare evidentă, aerație insuficientă;
S mo – moderat, infiltrare relativ rapidă, stagnarea apei este posibilă pe perioade scurte de timp, gleizarea lipsește;
S rp – rapid, apa se infiltrează repede și este reținută în sol în cantități insuficiente pentru o bună dezvoltare a plantelor; caracterizează solurile nisipoase și cu permeabilitate ridicată;
S frp – foarte rapid, apa pătrunde repede și în cea mai mare cantitate în subsol, iar în sol sunt reținute cantități neînsemnate; caracterizează solurile cu foarte mult pietriș.
Procesul de îndepărtare a apei din sol prin drenaj intern sau extern precum și rapiditatea cu care se produce acest proces se exprimă prin drenaj global al solului.
Drenajul global al solului reprezintă rezultanta dintre mărimea aportului de apă de la suprafața solului în diferite condiții climatice și cantitatea de apă îndepărtată de sol în anumite condiții.
Distingem următoarele clase de drenaj global:
Clasa 0 – soluri foarte slab drenate, oglinda apei din stratul acvifer se menține la sau aproape de suprafață cea mai mare parte a anului.
Clasa 1 – soluri slab drenate, solul rămâne umed mare parte din an, oglinda stratului acvifer ajunge periodic aproape de suprafață, menținându-se perioade lungi.
Clasa a 2-a – soluri imperfect drenate, solul se menține ud perioade de timp apreciabile, datorită prezenței unui orizont greu permeabil sau a unui strat acvifer la mică adâncime.
Clasa a 3-a – soluri moderat drenate, solul se menține ud o perioadă scurtă de timp, dar totuși însemnată. Umezirea se datorează slabei permeabilități a unui orizont al solului sau al unui strat acvifer la mică adâncime sau periodic la mică adâncime (de obicei sub 150 cm).
Clasa a 4-a – soluri bine drenate, apa se îndepărtează din sol, dar nu rapid. Solurile au o textură mijlocie.
Clasa a 5-a – soluri intens drenate, apa este repede îndepărtată, multe din aceste soluri pot prezenta profil scurt sau textură grosieră.
Clasa a 6-a – soluri excesiv drenate, apa este îndepărtată din sol foarte repede. Solurile sunt, de obicei, puțin profunde, scheletice, foarte poroase sau situate pe versanți cu pantă accentuată.
Clasa a 7-a – soluri cu drenaj schimbat. Modificările apar datorită irigațiilor, desecărilor, scurgerilor din canale a apei.
Cap.4. Fizica solului
4.1. Determinarea umidității
Umiditatea reprezintă cantitatea de apă care poate fi îndepărtată prin uscare la temperatura de 105-110oC, exprimată în grame și raportată la 100g de sol uscat.
Principiul metodei
Proba de sol se usucă în etuvă până la masă constantă, iar apoi se determină prin cântărire cantitatea de apă pierdută.
Mod de lucru
se introduc în fiola de cântărire 10 g sol din probă, fiolă tarată și numerotată în prealabil;
se cântărește fiola cu sol umed (cu capacul pus);
capacul se scoate și se pune sub fiolă, apoi se introduce în etuvă la temperatura de 105-110oC timp de 8 ore, până se ajunge la masă constantă;
fiola se scoate din etuvă, se reacoperă cu capacul și se răcește în exicator, la temperatura camerei timp de 1/2 ore;
fiola răcită se scoate din exicator și se cântărește.
Calcul:
, [%] 4.1
Unde:
A – masa fiolei cu sol umed, g;
B – masa fiolei cu sol uscat, g;
C – tara fiolei, g.
Aplicații
Determinarea cantității de sol uscat dintr-o probă cu o anumită umiditate.
, [g] 4.2
Unde:
ms – masa solului uscat, g;
m – masa probei de sol, g;
W – umiditatea solului, %.
Recalcularea oricărei determinări cantitative pentru 100 g sol uscat.
, [g] 4.3
Unde:
X’ – rezultatul recalculat pentru 100 g sol uscat;
X – rezultatul unei analize pentru un sol cu W umiditate.
Calcularea rezervei de apă
Umiditatea
, [%] 4.4
Unde:
Wv – umiditatea în procente de volum, %;
Wg – umiditatea în procente de masă, %;
Da – densitatea aparentă, g/cm3.
Rezerva de apă
, [t/ha] 4.5
sau
, [mm] 4.6
Unde:
Wt/ha – rezerva de apă din sol, exprimată în t/ha sau m3/ha;
Wmm – rezerva de apă dintr-un strat de sol cu grosimea H cm, exprimată sub forma înălțimii peliculei pe care ar forma-o apa din sol, dacă s-ar separa de acesta, mm;
H – grosimea stratului de sol considerat, cm.
Rezerva totală de apă
Rezerva toală de apă pe o anumită adâncime și cu umidități diferite ale fiecărui strat, se calculează prin însumarea rezervelor fiecărui strat.
4.2. Determinarea permeabilității pentru apă
Prin permeabilitate pentru apă a solului se înțelege proprietatea fizică a solului de a permite pătrunderea apei în sol, circulația sau trecerea ei prin sol.
Conductivitatea hidraulică în mediu saturat (K) este cantitatea de apă care curge în unitatea de timp printr-o probă de sol cu aria secționată egală cu unitatea, sub efectul unui gradient hidraulic egal cu umiditatea, în condițiile în care umiditatea solului este practic egală cu capacitatea totală pentru apă.
Principiul metodei
Prin proba de sol cu așezare nemodificată se lasă să percoleze apa sub gradient constant, determinându-se cantitatea de apă într-un timp dat.
Modul de lucru
– proba de sol se recoltează cu ajutorul cilindrilor de alamă, în așezare naturală, nederanjată, așa încât partea superioară a cilindrului să rămână goală 1 cm;
– se scoate capacul inferior al cilindrului și se înlocuiește cu o sită metalică;
– cilindrul se așează cu baza într-o baie de apă până la umezirea completă a suprafeței solului;
– se montează cilindrul pe stativ (fig. 4.1), iar deasupra lui se așează instalația de alimentare cu apă, reglată pentru a menține nivelul apei de 1 cm, deasupra solului:
– timp de o oră se lasă apa fără a se face măsurători;
– se golește vasul de colectare și se colectează apa percolată timp de 0,5-5 ore;
– se măsoară volumul de apă percolată în perioada determinării.
Calculul rezultatelor
, [mm/h] (4.7)
Unde:
K – conductivitatea hidraulică, mm/h;
Q – cantitatea de apă percolată în timpul t, cm3;
A – aria secțiunii transversale a probei de sol, din cilindrul metalic, cm2;
t – durata percolării, în ore;
i – gradient hidraulic.
(4.8)
Unde:
L – grosimea stratului de sol, cm;
l – grosimea stratului de apă de deasupra solului, cm.
Observații: în cazul folosirii cilindrilor metalici cu diametrul de 5 cm, A=20 cm2; L=4 cm; l=1cm.
Interpretarea rezultatelor
Tabelul 4.1. Interpretarea rezultatelor
Fig. 4.1. Montarea aparaturii pentru determinarea conductivității hidraulice
4.3. Determinarea compoziției granulometrice (textura solului)
Componenta minerală a fazei solide a solului este alcătuită din particule elementare de mărimi diferite, grupate în mai multe categorii, denumite fracțiuni granulometrice.
Participarea procentuală a diferitelor fracțiuni granulometrice la alcătuirea solului reprezintă textura solului sau compoziția sa granulometrică.
Pentru determinarea texturii solului este necesar a se stabili procentele cu care diferitele fracțiuni granulometrice participă la alcătuirea solului.
Din punct de vedere granulometric, distingem următoarele fracțiuni granulometrice:
Principiul metodei
Determinarea texturii soluluipresupune parcurgerea următoarelor etape:
tratarea probei de sol pentru îndepărtarea carbonaților și humusului din sol;
cernerea umedă, pentru fracțiunile grosiere, cu diametrul de peste 0,2 mm;
pipetarea, pentru fracțiuni fine, cu diametrul mai mic de 0,2 mm.
Cernerea umedă are ca principiu reținerea pe o sită cu ochiurile de 0,2 mm a fracțiunilor cu diametrul mai mare decât aceasta dintr-o probă dispersată total. Pipetarea are la bază prinicipiul sedimentării într-un mediu cu o anumită vâscozitate. Astfel, viteza de cădere a particulelor într-un lichid, depinde de mărimea lor. Cunoscând viteza de cădere se poate determina timpul necesar pentru ca toate particulele de o anumită mărime să parcurgă o distanță cunoscută. După trecerea timpului calculat, toate particulele cu diametrul egal sau mai mare decât diametrul particulelor considerate se vor afla sub limita fixată. Viteza de cădere se calculează conform legii lui Stokes.
Tratarea probei de sol
Are ca scop realizarea unei dispersii totale prin îndepărtarea liantului de legătură dintre diferitele fracțiuni granulometrice și, în special, a ionilor de Ca.
Modul de lucru
se cântăresc la balanța tehnică 10 g de sol uscat la aer și cernut prin sita cu ochiuri de 2 mm;
se introduce proba într-un pahar Berzelius de 150 cm3;
se adaugă 20 – 30 cm3 HCl 0,2 n;
se agită cu bagheta timp de 10 minute;
se trece cantitativ într-o pâlnie cu diametrul de 10 cm prevăzută cu hârtie de filtru așezată deasupra unui vas conic de 750 ml;
se continuă spălarea solului cu HCl 0,05 n până când o probă de filtrat colectată într-o eprubetă nu mai dă reacția propriu-zisă cu oxalatul de amoniu 4% (ionii de Ca2+ precipită sub formă de oxalat de calciu ceea ce provoacă apariția unei slabe opalescențe; reacția este mai puțin sensibilă la rece și foarte sensibilă la cald);
se adaugă o nouă cantitate de HCl 0,05 n numai după ce cantitatea precedentă a percolat tot solul;
se spală solul cu H2O distilată pentru îndepărtarea acidului adăugat;
se scoate hârtia de filtru și cu ajutorul unei pâlnii cu diametrul de 15-20 cm se antrenează solul cu apa distilată într-un pahar conic de 500 ml;
pentru realizarea unei dispersii totale se adaugă 4 ml NaOH 1n;
pentru stabilizarea dispersiei se fierbe timp de o oră.
Cernerea umedă
Urmărește separarea fracțiunilor granulometrice pentru separarea scheletului și a nisipului. Fracțiunile granulometrice cu diametrul mai mare de 2 mm, care formează scheletul solului, se separă prin cernere uscată, folosind site cu diametrul ochiurilor de 2 mm; nisipul grosier (2 – 0,2 mm) se separă prin cernere umedă.
Modul de lucru
se așează sita cu diametrul de 0,2 mm într-o pâlnie de mărime corespunzătoare deasupra unui cilindru de sedimentare de 1000 cm3;
se agită bine suspensia de sol din vasul Erlenmayer și apoi se răstoarnă conținutul pe sită spălând cu apă de câteva ori;
se continuă spălarea sitei cu apă până ce lichidul în cilindru ajunge aproape de cota de 1000 cm3;
nisipul rămas pe sită se trece, cu ajutorul unui curent de apă, într-o capsulă de porțelan.
se decantează apa din capsulă îndepărtând totodată fibrele de celuloză rămase de la hârtia de filtru, iar nisipul ce rămâne în capsulă se trece într-o fiolă de cântărire, în prealabil tarată; după uscare se cântărește și se notează masa: m1.
Pipetarea
Urmărește separarea particulelor cu diametrul sub 0,2 mm.
Modul de lucru
suspensia obținută în cilindru, pentru omogenizare, se agită timp de 3-4 minute;
se măsoară temperatura lichidului;
se face pipetarea cu ajutorul pipetei Kubiena (fig. 4.2), la trei intervale de timp, calculate în raport cu dimensiunile particulelor care urmează a fi separate;
se fac trei pipetări: prima extragere – pentru particulele cu diametrul mai mic de 0,02 mm; a doua – pentru particulele cu diametrul mai mic de 0,01 mm, iar a treia – pentru extragerea particulelor cu diametrul sub 0,002 mm;
pentru executarea unei pipetări, se agită cu bagheta suspensia din cilindru, apoi se lasă în repaos, cronometrând din acest moment timpul.
Fig. 4.2. Pipeta Kubiena
Viteza se poate calcula, raportată la diametrul particulelor, cu ajutorul formulei lui Stokes:
, [cm/s] (4.9)
Unde:
V – viteza de cădere a particulelor, cm/s;
g – accelerația gravitațională, cm/s2;
Dp – densitatea particulelor, g/cm3;
Dl – densitatea lichidului la temperatura de lucru, g/cm3;
r – raza particulelor, cm;
– vâscozitatea lichidului la temperatura de lucru, g•cm-1•s-1.
Cu 15-20 secunde înainte de termenul de pipetare se introduce pipeta în cilindru până la adâncimea corespunzătoare, se aspiră suspensia în pipetă, se scoate pipeta din cilindru, iar conținutul se trece într-o fiolă de cântărire tarată care se usucă în etuvă la 105oC, după care se recântărește. Pipetarea se face, de regulă, la o adâncime de 10 cm.
În tabelul de mai jos sunt redați timpii necesari sedimentării particulelor de sol.
Tabelul 4.2. Durata de sedimentare a particulelor de sol
Mod de calcul
Nisip grosier (d>0,2 mm) (4.10)
Nisip fin (0,2-0,02 mm) (4.11)
Praful I (0,02-0,01 mm) (4.12)
Praful II (0,01-0,002 mm) (4.13)
Argila (d<0,002 mm) (4.14)
Unde:
m’ – solul luat la analiză, uscat și fără carbonați, g;
n – cantitatea de nisip grosier separat pe sita de 0,2 mm;
a – cantitatea de material extras la pipetarea I, g;
b – cantitatea de material extras la pipetarea a II-a, g;
c – cantitatea de material extras la pipetarea a III-a, g;
V – volumul cilindrului de sedimentare, cm3;
v – volumul pipetei, cm3.
Cantitatea de sol rămasă după determinarea umidității și carbonaților, se deduce din formula:
, [g] (4.15)
Unde:
m – solul luat inițial pentru analiză, g;
c – cantitatea de carbonați de calciu și magneziu, %;
W – umiditatea, %.
Interpretarea rezultatelor
Încadrarea solurilor pe clase și tipuri de structură se face, în urma determinării proporției de participare a fracțiunilor granulometrice, cu ajutorul diagramei triunghiulare a texturii (fig. 4.3), sau cu ajutorul tabelului 4.3.
Fig. 4.3. Triunghiul texturii solului
Tabelul 4.3. Grupe, clase și subclase texturale
4.4. Determinarea densității aparente (Da) sau a masei volumetrice (Gv)
Densitatea aparentă (Da) reprezintă raportul dintre masa unei probe de sol în așezare naturală și volumul total al probei.
Principiul metodei
Constă în recoltarea probelor de sol în așezare naturală cu ajutorul cilindrilor metalici de volum cunoscut, uscarea probei în etuvă, la temperatura de 105oC până la greutate constantă și determinarea masei solului uscat. Se face raportul între masă și volum și se obține valoarea densității aparente.
Modul de lucru
recoltarea probelor de sol se face cu ajutorul cilindrilor metalici. Dimensiunile convenabile ale cilindrilor sunt de 5 cm înălțime și 5 cm diametru, respectiv 100 cm3 volum. Cilindrii sunt prevăzuți cu capace la ambele extremități și sunt numerotați;
după recoltare, cilindrii se usucă în etuvă la temperatura de 105°C până la greutatea constantă (cca. 8 ore) și se cântăresc.
Calculul rezultatelor
, [g/cm3] (4.16)
Unde:
M – masa solului uscat, g;
V – volumul probei în așezare naturală, cm3.
Volumul probei în așezare naturală conține volumul fazei solide a solului, la care se adaugă volumul porilor:
, [cm3] (4.17)
Unde:
Vfs – volumul părții solide, cm3;
Vp – volumul porilor, cm3.
Interpretarea rezultatelor
Valorile densității aparente vor servi la determinarea gradului de afânare al solului, care se va încadra în următoarele limite:
<1,0 g/cm3 – sol excesiv afânat, bogat în materie organică sau conținut ridicat de material provenit din tufuri sau cenuși vulcanice;
1,0-1,2 g/cm3 – soluri cu textură lutoasă sau orizonturi de sol afânate prin arătură;
1,2-1,4 g/cm3 – valori tipice pentru orizonturile intermediare ale diferitelor soluri;
>1,4 g/cm3 – valori caracteristice orizonturilor iluviale.
Importanța practică
Densitatea aparentă servește la determinarea conținutului unui component al solului sub forma rezervei totale la hectar într-un orizont sau strat cu grosime cunoscută.
(4.18)
Unde:
p – conținutul procentual al elementului pentru care dorim să determinăm rezerva, %;
Da – densitatea aparentă, g/cm3;
h – adâncimea pe care se face determinarea, cm.
Cu ajutorul densității aparente se poate exprima în procente de volum orice component al solului obținut în urma analizei de laborator și exprimat în procente de masă, raportate la 100 g sol.
(4.19)
Unde:
Xv – conținutul volumetric al unui component, (%, v/v);
Xg – conținutul masic al aceluiași component, (%, g/g).
Aplicații
Să se calculeze rezerva de humus pe adâncimea de 20 cm, în cazul unui sol al cărui procent de humus este de 5%, iar densitatea aparentă este 1,3g/cm3.
2. Să se calculeze rezerva de apă pe adâncimea de 30 cm, în cazul unui sol al cărui procent de umiditate este de 20%, iar densitatea aparentă este 1,2g/cm3.
4.5. Determinarea densității (D) sau a masei specifice
Densitatea (D) – reprezintă masa unității de volum a fazei solide a solului, respectiv raportul dintre masa solului și volumul acestuia și se exprimă în g/cm3.
, [g/cm3] (4.20)
Unde:
M – masa solului, g;
Vfs – volumul fazei solide, cm3.
Masa solului se determină prin cântărire, iar volumul fazei solide prin metoda picnometrului folosind ca lichid inert benzen, toluen sau xilen (în scop didactic se folosește și apă distilată).
Principiul metodei
Constă în determinarea volumului unei cantități de sol, luată în analiză, uscat la 105OC. Se calculează raportul dintre masa și volumul cantității de sol luate la analiză. Cunoscând volumul total al picnometrului (volumul lichidului cu care se va umple picnometrul) și volumul aceluiași lichid, după ce în picnometru s-a introdus proba de sol, se calculează prin diferența volumul lichidului dislocuit, deci volumul probei de sol.
Modul de lucru
se cântâresc 40-50 g sol și se usucă în etuvă, timp de 8 ore, la tempreatura de 105OC;
se cântărește picnometrul gol, împreună cu dopul;
în picnometrul gol se introduc, cu ajutorul unei pâlnii de sticlă, 10-15 g sol din proba pregătită anterior. Se închide picnometrul cu ajutorul dopului, după care se recântărește. Se scoate dopul și se introduce, cu ajutorul unei pipete, o cantitate de lichid cu aproximativ 1 cm deasupra solului din picnometru. Se agită ușor, asigurându-se eliminarea parțială a aerului din particulele de sol;
evacuarea totală a aerului se realizează trecând picnometrul pe o baie de nisip sau apă, unde se încălzește timp de 10-15 minute;
după evacuarea aerului, picnometrul se umple cu lichid, apoi se lasă până când solul se sedimentează;
după sedimentarea totală a solului, se mai adaugă lichid dacă este nevoie și se cântărește picnometrul. Cântărirea se face cu precizia de 0,01 g;
se golește conținutul picnometrului, apoi se spală cu apă distilată;
picnometrul gol se umple cu lichid până la semn, după care se cântărește.
Calculul rezultatelor
, [g/cm3] (4.21)
Unde:
D – densitatea, g/cm3;
M – masa picnometrului, g;
M1 – masa picnometrului cu sol uscat, g;
M2 – masa picnometrului cu sol uscat și lichid, g;
M3 – masa picnometrului cu lichid, g;
d – densitatea lichidului, g/cm3.
Interpretarea rezultatelor
Densitatea solului depinde de alcătuirea părții sale solide. In tabelul 4.3 sunt prezentate valorile curente ale densității principalilor componenți minerali și organici ai solului.
Tabelul 4.3. Valorile uzuale ale densității unor componenți ai solului (Kacinski, 1964, Bover ș.a. 1972)
Solurile cu densități mai mari de 2,7 g/cm3 indică prezența mineralelor grele, solurile cu densități mai mici de 2,5 g/cm3 indică prezența materiei organice în cantități mari, iar densități obișnuite sunt cele cuprinse în intervalul 2,5 – 2,7 g/cm3, cu o medie de 2,6 g/cm3.
4.6. Determinarea porozității totale și de aerație
Porozitatea totală reprezintă partea din volumul total al solului care nu este ocupată cu particule solide, putând fi ocupată cu aer sau apă.
Porozitatea de aerație este dată de acea parte a porilor care, în condiții obișnuite, nu pot fi umpluți cu apă. Aceștia sunt porii rămași neocupați cu apă atunci când solul a fost supraumezit, iar excesul de apă a fost drenat în profunzime.
Porozitatea totală se calculează cu ajutorul relației:
, [%] (4.22)
Unde:
Da – densitatea aparentă, g/cm3;
D – densitatea specifică, g/cm3.
(4.23)
Unde:
PA – porozitatea de aerație, %v/v;
PT – porozitatea totală, %;
CC – capacitatea de apă în câmp, % g/g.
În tabelul 4.4. sunt redate clasele de valori pentru porozitatea totală, iar în tabelul 4.5. pentru porozitatea de aerație.
Tabelul 4.4. Clase de valori ale porozității totale
Tabelul 4.5. Clase de valori ale porozității de aerație
4.7. Determinarea gradului de tasare
Valorile densității aparente sau ale porozității totale nu pot fi folosite în exprimarea stării de afânare sau tasare a solului deoarece semnificația lor practică diferă de la un sol la altul în funcție de textură.
Astfel, este necesară introducerea unui indicator care să exprime atât densitatea aparentă, cât și porozitatea totală funcție de textură. Un astfel de indicator este gradul de tasare (Stângă, 1978) și se calculează astfel:
, [%v/v] (4.24)
Unde:
GT – gradul de tasare, %v/v;
PMN – porozitatea minim necesară, %v/v;
PMN = 45+0,163 A;
PT – porozitatea totală, %v/v;
A – conținut de argilă sub 0,002 mm, %g/g.
Porozitatea minim necesară reprezintă valoarea minimă a porozității totale, la un anumit conținut de argilă, pentru care sunt menținute în sol condiții fizice satisfăcătoare.
Tabelul 4.6. Valori ale gradului de tasare
4.8. Determinarea indicilor hidrofizici
Indicii hidrofizici reprezintă valori caracteristice ale umidității la care apa își modifică sensibil mobilitatea și accesibilitatea pentru plante.
4.8.1. Determinarea coeficientului de higroscopicitate (CH)
Prin higroscopicitate maximă se înțelege umiditatea care se realizează în sol prin menținerea acestuia în contact cu un mediu având umiditatea relativă de 94,3% și temperatura de 20°C.
Determinarea coeficientului de higroscopicitate se face prin metoda clasică Mitscherlich care constă în saturarea solului (uscat la aer) cu vapori de apă într-un mediu având umiditatea relativă de 94,3 %, aceasta realizându-se în prezența unei soluții de acid sulfuric 10% și vacuum, iar apoi determinarea umidității solului astfel saturat (prin metoda uscării în etuvă la temperatura de 105°C).
Modul de lucru
se cântăresc aproximativ 10 g de sol uscat la aer și se introduc în vase Petri cu diametrul de 5-6 cm;
într-un exicator special se pune acid sulfuric 10% având grijă ca soluția de acid să nu ajungă până la placa de porțelan;
vasele Petri cu sol se așează pe placa de porțelan a exicatorului, în mai multe straturi fără a se acoperi complet unele pe altele;
se pune capacul exicatorului și cu ajutorul unei trompe de vid se scoate aerul până se observă mici bule deasupra soluției (aproximativ 15 minute);
se închide robinetul între exicator și trompa de vid, iar exicatorul se pune într-un loc întunecos;
după trei zile se deschide exicatorul introducând încet aer prin intermediul robinetului pentru a echilibra presiunea;
se scot vasele Petri și se introduc repede în fiole tarate, care se acoperă cu capace, se cântâresc și se determină apa pierdută care, raportată la 100 g sol uscat la 105 °C, reprezintă coeficientul de higroscopicitate.
Calculul rezultatelor
, [%] (4.25)
Unde:
a – tara fiolei, g;
b – masa fiolei cu sol umed, g;
c – masa fiolei cu sol uscat, g.
Interpretarea rezultatelor
Rezultatele obținute servesc la aprecierea compoziției granulometrice (la solurile cu un conținut de humus sub 6%) pe baza corelației dintre conținutul de argilă și coeficientul de higroscopicitate, precum și la calcularea coeficientului de ofilire.
Aplicații
1. Determinarea indirectă a coeficientului de higroscopicitate din ecuația:
2. Deteminarea suprafeței specifice a solului, suprafața totală corespunzătoare particulelor conținute într-un gram de sol, luându-se ca valoare pentru grosimea peliculei de apă adsorbită la valoarea .
100 g sol……………………………. CH (g) apă = CH (cm3) apă
1g sol …………………………….x
, [cm2]
3. Trasarea curbelor de sucțiune – umiditate prin intermediul unor corelații stabilite experimental.
pF= 7–––––W=0
pF= 4,7––––W=CH
pF= 4,2––––W=2CH
pF= 3,0––––W=3,82CH
pF = 2,5––––W=4CH + 6
pF= 0,04––––W=Wsat.=CT(%)=PT/Da
Unde:
PT – porozitate totală, %;
Da – densitatea aparentă, g/cm3.
4.8.2. Determinarea coeficientului de ofilire (CO)
Coeficientul de ofilire reprezintă acel conținut de apă din sol de la care plantele se ofilesc ireversibil. Coeficientul de ofilire se determină în mod indirect prin calcul, folosind valoarea coeficientului de higroscopicitate.
, [%] (4.26)
Unde:
CO – coeficientul de ofilire, % de masă;
CH – coeficientul de higroscopicitate, % de masă;
1,5 – factor de multiplicare, acceptat în general cu caracter convențional.
Coeficientul de ofilire se mai poate calcula pe baza conținutului în argilă, folosind relațiile:
, [%] (4.27)
, [mm/100cm] (4.28)
Unde:
CO – coeficientul de ofilire exprimat în relația (4.27) în procente de masă, iar în relația (4.28) în mm pe adâncimea de 100 cm;
A – conținut de argilă <0,002 mm, %.
Valorile coeficientului de ofilire sunt redate în tabelul 4.7.
Tabelul 4.7. Clase de valori ale coeficientului de ofilire
4.8.3. Determinarea sucțiunii la 0,1 atmosfere (pF=2)
Sucțiunea la 0,1 atmosfere este corespunzătoare capacității de câmp pentru apă în solurile irigate.
Forța de sucțiune a solului pentru apă se definește prin deficitul de presiune față de presiunea atmosferică la care se găsește apa în sol.
Fig. 4.4. Curba caracteristică a umidității
Solul cu cât este mai umed, reține apă cu presiuni mai mici și invers, motiv pentru care umiditatea se exprimă în unități gravimetrice și volumetrice corespunzător diferitelor presiuni, respectiv 0,1 atmosfere = capacitatea de câmp în condiții de irigații, respectiv 0,33 atmosfere pentru restul solurilor.
Deoarece 1 atmosferă tehnică este de 1000 g/cm2 respectiv de 1000 cm coloană de apă, presiunea se poate exprima și prin logaritmul coloanei de apă în unități pF (pF = 2 pentru 0,1 atmosfere și pF = 3 pentru 1 atmosferă).
0,1 atmosfere corespund la 100 cm coloană de apă, iar logaritmul de 100 este egal cu 2 respectiv pF = 2.
Principiul metodei
Probele de sol în așezare naturală în cilindri de înălțime de 5 cm și diametrul de 5 cm, după ce capacul de sus a fost îndepărtat și cel de jos înlocuit cu o sită din plastic, se saturează cu apă. Probele saturate cu apă se așează pe o placă ceramică (permeabilă pentru apă dar nu și pentru aer), sub care se produce o depresiune printr-o coloană de apă corespunzătoare presiunii dorite. În aceste condiții, probele cedează apa prin placa de ceramică până la echilibru la valoarea pF dorită, moment în care se detemină conținutul de apă din proba de sol.
Modul de lucru
se pregătește placa de sucțiune în sensul că se înlătură bulele de aer de sub placă prin orificiul cu clemă ca și din coloana de apă (tub de plastic);
se așează placa la înălțimea în cm coloană de apă dorită (100 cm), iar coloana de apă (tubul) se introduce într-un cilindru gradat umplut cu apă până la 1/2 din volum: exact la 100 cm față de nivelul plăcii;
pe măsură ce probele cedează apa, nivelul în cilindru crește, motiv pentru care cu pipeta se extrage apa până la cota de referință;
când nivelul devine staționar, probele au ajuns la echilibru și se determină umiditatea corespunzătoare pentru pF = 2, după procedeul determinării prin uscare în etuvă la 105 °C și cântăriri succesive.
Fig. 4.5. Aparat cu placă de sucțiune
4.8.4. Determinarea capacității de apă în câmp (CC)
Capacitatea pentru apă în câmp (CC) este umiditatea pe care o reține solul în mod durabil, după ce a fost umezit în exces și după ce scurgerea gravitațională a excesului practic a încetat.
Pentru determinarea acestui indice hidrofizic sunt metode directe (de teren și laborator) precum și metode indirecte.
Metoda directă de teren
Se aplică un exces de apă pe o suprafață de teren special amenajată, numită platformă de determinare, apoi se determină umiditatea solului din platformă după scurgerea gravitațională a excesului de apă.
Modul de lucru
se delimitează pe suprafața terenului o platformă orizontală pe care se așează o ramă metalică sau din lemn de dimensiunile: 100 sau 141 cm și înălțimea de 20 cm. Se izolează de restul terenului cu un dig de pământ sau se introduce în sol pe o adâncime de 5 cm;
se aplică apa de udare în cantități de cca. 100 l/m2, astfel încât grosimea stratului de apă din platformă să nu depășească 1 cm. Durata de aplicare trebuie să fie de minimum 3 ore. După infiltrarea apei, suprafața platformei se protejează cu o folie de plastic sau cu resturi vegetale pentru a împiedica evaporarea apei. Platforma se lasă în repaus 24-36 ore pentru solurile nisipoase, 36-48 ore pentru cele mijlocii și 60-72 ore pentru cele grele.
evitându-se primii 5 cm de sol, se pot face determinări de umiditate prin metoda cunoscută.
Metoda directă de laborator
Se bazează pe același principiu ca și metoda de teren, cu deosebirea că solul se recoltează în cilindrii metalici care se pun la supraumezire într-o baie de apă. După ce suprafața solului este complet umedă, cilindrii se pun la drenat pe hârtie de filtru pentru a se îndepărta apa gravitațională. Se face o determinare de umiditate după metoda cunoscută.
Estimarea indirectă a capacității de apă în câmp
În raport cu datele analitice de laborator existente, capacitatea de apă în câmp poate fi apreciată pe baza compoziției granulometrice sau a coeficientului de higroscopicitate folosind relațiile din tabelul 4.8. Eroarea acestor aprecieri este de ordinul a 5 procente de greutate.
Tabelul 4.8. Estimarea indirectă a capacității de apă în câmp
Aprecierea valorilor capacitații de apă în câmp se face conform tabelului 4.9.
Tabelul 4.9. Clase de valori ale capacității de apă în câmp
4.8.5. Determinarea capacității de apă utilă (CU)
Capacitatea de apă utilă se determină, prin calcul, reprezentând diferența dintre umiditatea solului corespunzătoare capacității de apă în câmp (CC) și cea corespunzătoare coeficientului de ofilire (CO).
Se folosește relația:
(4.29)
Capacitatea de apă utilă se exprimă ca procente de masă.
Valorile capacității de apă utilă variază de la sol la sol în funcție de factorii care influențează capacitatea de câmp și coeficientul de ofilire.
Interpretarea valorilor capacității de apă utilă se face conform claselor de valori din tabelul 4.10.
Tabelul 4.10. Clase de valori ale capacității de apă utilă
4.8.6. Determinarea capacității capilare
Capacitatea de apă capilară a solului reprezintă cantitatea de apă pe care o reține solul atunci când capilarele sunt pline cu apă.
Principiul metodei
Se determină umiditatea unei probe de sol recoltată în așezare naturală, după ce a fost saturată capilar.
Modul de lucru
se recoltează probe de sol în așezare naturală, în cilindri metalici cu capacitatea de 100 cm3;
în laborator se desfac capacele cilindrului, iar capacul inferior se înlocuiește cu o sită metalică, prevăzută cu o hârtie de filtru;
cilindrul se așează pentru umectare pe un suport special acoperit cu hârtie de filtru, având marginile scufundate în apă;
după umectarea completă și vizibilă a solului, se scoate sita, se pun capacele și se cântărește cu o precizie de 0,5 g;
se usucă în etuvă timp de 8 ore la 105 °C și se recântărește cu aceeași precizie;
cantitatea de apă reținută la 100 g sol uscat în condițiile prezentate constituie capacitatea de apă capilară a solului respectiv.
Aplicație
Cunoașterea capacității capilare permite determinarea porozității capilare (Pc).
Fie: V – volumul probei de sol, cm3;
v – volumul ocupat de apă în solul saturat capilar, cm3;
m1 – masa solului uscat, g;
d – densitatea apei, d = 1 g/cm3.
Rezultă
, [%] (4.30)
4.8.7. Determinarea capacității totale pentru apă (CT)
Capacitatea totală de apă se determină matematic, folosind relația (4.31).
, [%] (4.31)
Unde:
CT – capacitatea toală de apă, %g/g;
PT – porozitatea totală, %v/v;
Da – densitatea aparentă, g/cm3.
În tabelul 4.11 sunt redate clasele capacității totale de apă.
Tabelul 4.11. Clase de capacitate totală de apă
4.8.8. Determinarea rezistenței la penetrare
Rezistența la penetrare este rezistența pe care solul o manifestă la pătrunderea unui corp etalon, având secțiunea cunoscută, rezistență manifestată datorită coeziunii solului.
Determinarea rezistenței la penetrare se face în câmp și/sau în laborator cu ajutorul unor aparate denumite penetrometre. Penetrometrele, după modul de acționare, pot fi cu acțiune continuă (penetrometre statice sau dinamometre) care au ca sursă de energie acțiunea unui arc, și penetrometrele cu acțiune repetată, intermitentă (penetrometre dinamice) care sunt formate dintr-o tijă metalică cu vârful și dimensiuni determinate pe care culisează o piesă – ciocan ce lovește, în cădere, o piesă – nicovală, determinând pătrunderea tijei în sol. Recent, se folosesc pentrometre electronice, care măsoară și afișează rezultatele pe un afișaj electronic (fig. 4.6).
Fig. 4.6. Penetrometru electronic
1. Determinarea rezistenței la penetrare în câmp
În câmp, rezistența la penetrare se determină cu ajutorul penetrometrului dinamic. Acesta este compus din următoarele piese:
conul de penetrare, legat de tijă;
nicovala;
tija de ghidaj a ciocanului (berbec);
ciocanul (berbecul – 1,6 kg);
distanțier superior;
distanțier inferior;
tija suport, formată din două segmente racordate;
racordul tijei;
placa suport.
Instalarea penetrometrului
Pentru o eficiență sporită, se va respecta succesiunea de operații descrisă mai jos:
se introduce tija conului de penetrare în distanțierul inferior, după care se înșurubează conul de penetrare;
se așează placa de sprijin pe teren, după o curățire prealabilă care să permită poziționarea corectă a penetrometrului;
se introduce tija inferioară prin distanțierul inferior și se înfiletează în placa de sprijin;
se articulează tija cu ajutorul inelului, iar la partea inferioară se va introduce orificiul distanțierului superior;
se introduce berbecul pe tija de ghidaj, care se va înfileta pe nicovală, iar la partea superioară tija se va introduce în distanțierul superior, de care se va fixa printr-un șurub;
se va asigura poziția verticală a penetrometrului, pe toată durata determinării.
Modul de lucru
după instalarea penetrometrului pe teren, se va așeza conul de penetrare la suprafața solului;
se va ridica berbecul până la limita superioară a tijei de ghidaj, determinându-se totodată înălțimea h1, după care se va lăsa în cădere liberă pentru a lovi nicovala;
se înregistrează numărul de lovituri de berbec necesare pentru a se realiza o adâncime de pătrundere a conului h2 (în cm);
Calculul rezultatelor
Rezistența la penetrare se determină folosind relația (4.32).
, [kgf/cm2] (4.32)
Unde:
Rp – rezistența la penetrare, kgf/cm2 sau daN/cm2;
S – secțiunea maximă a conului de penetrare (1,76 cm2);
G1 – masa berbecului (1,6 kg);
G2 – masa componentelor articulate la conul de penetrare (con, tijă, nicovală, tijă de ghidaj, distanțierul superior – 2,870 kg);
h1 – cursa berbecului;
h2 – adâncimea de pătrundere a conului de penetrare, după n lovituri, cm;
n – numărul de lovituri realizate de berbec.
2. Determinarea rezistenței la penetrare în laborator
Determinarea constă în înregistrarea numărului de lovituri ce trebuie aplicate penetrometrului pentru ca acesta să străpungă o probă de sol în așezare naturală. Determinarea se execută fie pe probe la umiditatea actuală, fie pe probe aduse la o umiditate standard.
Pentru determinarea rezistenței solului la penetrare, în laborator se utilizează penetrometrul de laborator. Acesta este format dintr-o tije de 40 cm lungime, aria secțiunii vârfului conic de 0,785 cm2, greutatea piesei culisante de 0,3 kg, iar cursa greutății de 25 cm.
Modul de lucru
Proba de sol se recoltează în așezare naturală, în cilindri folosiți pentru densitatea aparentă. Penetrometrul se așează vertical, cu extremitatea inferioară deasupra solului. Se ridică greutatea până la limitatorul de cursă (25 cm) și i se dă drumul să cadă: se înregistrează numărul de lovituri necesare ca vârful să străbată coloana de sol de 5 cm grosime.
Calculul rezultatelor
Rezistența la penetrare (Rp) se calculează cu ajutorul relației (4.33).
, [kgf/cm2] (4.33)
Unde:
n – numărul de lovituri;
G – greutatea piesei mobile (0,3 kg);
S – suprafața conului de pătrundere în sol (0,785 cm2);
H – înălțimea coloanei de sol din cilindru (5 cm);
h – înălțimea de culisare a piesei mobile (25 cm).
Făcându-se înlocuirile din relația (4.33) obținem:
, [kgf/cm2] (4.34)
Interpretarea rezultatelor
Tabelul 4.12. Clase de rezistență a solurilor la penetrare
Cap.5. Chimia solului
5.1. Determinarea humusului
Principiul metodei
Determinarea humusului are ca principiu oxidarea carbonului din substanțele organice cu ajutorul dicromatului de potasiu în mediu de acid sulfuric. Reacția are loc după cum urmează:
2K2Cr2O7 + 8H2SO4 + 3C = 2K2SO4 + 2Cr2(SO4)3 + 3CO2 + 8H2O
Aprecierea cantității de humus se realizează indirect prin cunoașterea conținutului de carbon, metoda încadrându-se în seria determinărilor oxidimetrice.
Determinarea are loc folosind o cantitate în exces de dicromat de potasiu în mediu acid, iar excesul se determină cu ajutorul sării Mohr, în prezența unui indicator redox.
K2Cr2O7 + 6FeSO4 + 7H2SO4 = K2SO4 +Cr2(SO4)3 + 3Fe2(SO4)3 + 7H2O
Conținutul de carbon (substanța organică) se calculează din cantitatea de dicromat de potasiu folosit pentru oxidare.
Modul de lucru
se cântăresc 0,1 g (100 mg) de sol și se introduc cantitativ într-un balon conic de 100 ml;
se adaugă, dintr-o biuretă, 10 ml de dicromat de potasiu în acid sulfuric de concentrație 0,4 n;
balonul se acoperă cu o pâlnie mică, având diametrul de 5 cm, care are rolul de refrigerent, iar apoi se fierbe în nișe pe sită de azbest timp de 5 minute (din momentul în care începe fierberea);
se lasă să se răcească și se trece cantitativ conținutul balonului prin spălări repetate cu apă distilată (folosind cca. 150 ml) într-un alt balon conic de 500 ml;
se adaugă 15-20 picături de indicator de difenilamină (soluție 1 % în acid sulfuric), conținutul balonului primind culoarea negru-violet;
excesul de dicromat de potasiu se titrează cu sare Mohr 0,2 n, (NH4)2SO4FeSO46H2O, până când indicatorul virează de la albastru-violet la verde (cenușiu);
se notează cantitatea de sare Mohr 0,2 n folosită pentru titrarea probei.
Pentru a detemina cantitatea de sare Mohr 0,2 n care corespunde la 10 ml dicromat de potasiu în acid sulfuric 0,4 n, se execută o probă martor:
într-un balon conic de 500 ml se pun din biuretă 10 ml amestec dicromic 0,4 n, se diluează cu cca. 150 ml apă distilată, se adaugă indicator și se titrează cu sare Mohr 0,2 n întocmai ca la proba cu sol.
Calculul rezultatelor
, [%] (5.1)
, [%] (5.2)
Unde:
a – conținutul de sare Mohr 0,2 n folosită la titrarea probei martor, ml;
b – cantitatea de sare Mohr 0,2 n folosită la titrarea excesului de dicromat de K, ml;
100 – factor pentru raportarea procentuală;
0,0012 – cantitatea de C din humus, oxidată de 1 ml de acid cromic 0,4 n;
m – cantitatea de sol uscat luat în analiză, g;
1,724 – factor de multiplicare.
Interpretarea rezultatelor
Tabelul 5.1. Clase de conținut de materie organică (humus)
5.2. Determinarea carbonaților alcalino-pământoși
Metoda gazometrică
Principiul metodei
Are la bază reacția dintre carbonații din sol și acidul clorhidric.
CaCO3 + 2HCl = CaCl2 + CO2 + H2O
Carbonații se depund, iar dioxidul de carbon se degajă, volumul acestora din urmă fiind măsurat la temperatura și presiunea mediului ambiant. Prin calcul volumul se aduce la temperatura și presiunea normală (0°C și 760 mm Hg), rezultând astfel cantitatea corespunzătoare de carbonat de calciu.
Fig. 5.1. Calcimetrul Scheibler
Materiale și reactivi
Calcimetrul Scheibler este un aparat care se compune dintr-un tub de sticlă în formă de U (b), ce prezintă o ramură gradată, în cm3. Aceasta este legată cu un vas de reacție (a) în care se produce descompunerea carbonaților. Cealaltă ramură este în legătură cu un vas de nivel (c). Tubul în formă de U este umplut cu apă colorată cu un indicator.
Ca reactiv este folosit HCl 1/3 (cca. 10%).
Modul de lucru
se cântăresc tot atâtea grame de sol cât rezultă că este necesar conform tabelului 5.2, cu precizia de 0,01 g;
se trece solul în vasul de reacție, se introduc într-un creuzet sau eprubetă de (d) 20 cm3 acid clorhidric diluat;
creuzetul este amplasat cu grijă cu ajutorul unui clește în vasul de reacție, fără ca acidul să intre în contact cu solul;
se deschide clema (e) și cu ajutorul vasului de nivel se aduce nivelul apei din tubul U la același nivel, nivelul 0, menținându-se deschis robinetul (f);
se închide robinetul (f) și se pune dopul la vasul de reacție. Etanșeitatea instalației se încearcă mișcând vasul de nivel pe verticală. Determinarea poate începe dacă nivelul în tubul U nu se modifică. Se aduce în contact cu grijă, acidul cu solul în vasul de reacție. Pentru a nu se produce modificări de temperatură, vasul de reacție va avea un manșon de azbest. În urma degajării dioxidului de carbon, nivelul lichidului din ramura gradată scade și crește în cea negradată. Pentru a evita pierderea apei în tubul în formă de U, se deschide din când în când clema (e);
vasul de reacție se agită până când nivelul lichidului nu se mai modifică în decurs de 1-2 minute;
timpul de reacție variază în funcție de cantitatea totală de carbonați și de natura lor. Prezența dolomitul în cantitate mai mare conduce la o reacție mai lentă, timpul de reacție atingând 45-60 minute;
când nu mai variază nivelul lichidului, se deschide cu grijă clema (e) și se regularizează nivelul în cele două ramuri ale tubului U. Se înregistrează nivelul lichidului în ramura gradată, în cm3;
volumul citit cu precizie de 0,1 cm3, Vt, reprezintă volumul de dioxid de carbon la presiunea atmosferică P (mm coloană de Hg) și temperatura (t °C) care se determină cu ajutorul barometrului și termometrului concomitent cu efectuarea determinării.
Tebelul 5.2. Cantitatea de material necesară determinărilor
Calculul rezultatelor
Rezultatele se exprimă în procente carbonat de calciu și se calculează astfel:
Recalcularea volumului de CO2 (Vt) la condiții normale (0 °C și 760 mm coloană de Hg):
(5.3)
T=273+t oC
Pt=P-Pv
, [cm3] (5.4)
Determinarea conținutului de CaCO3 corespunzător volumului Vo de CO2 degajat de m g sol:
mg sol ……………………………………………………..
100g sol……………………………………………………g
Recalcularea conținutului de CaCO3 pentru 100 g sol:
2400cm3 CO2 (volum molar) ……………………….. 100 g CaCO3 (1 mol)
V0 ………………………………………………………………… x
, [g] (5.5)
Aplicații practice
Deosebit de importantă este adâncimea de la care apar carbonații, precum și cantitatea acestora (exprimată procentual).
1. Adâncimea de apariție a carbonaților se notează cu simbolul K1-K6, în funcție de adâncimea de manifestare a efervescenței (tabelul 5.3).
Tabelul 5.3. Corelația dintre efervescență și conținutul de carbonați
2. Subîmpărțirea solurilor după conținutul în CaCO3
Tabelul 5.4. Clase de CaCO3
Tabelul 5.5. Presiunea vaporilor de apă la diferite temperaturi (mm coloană de Hg)
5.3. Determinarea capacității de schimb pentru baze (SB)
Capacitatea de schimb pentru baze reprezintă suma cationilor bazici (K+, Na+, Ca2+, Mg2+) adsorbiți în complexul coloidal al solului, exprimată în m.e. la 100 g sol.
Se prezintă modul de lucru în cazul solurilor fară carbonați.
Principiul metodei
Determinarea cantității de cationi bazici cu ajutorul cationilor de hidrogen aflați în exces într-o soluție de acid clorhidric și determinarea acidului rămas nereacționat cu ajutorul unei soluții de hidroxid de sodiu.
Prin trecerea cationilor de hidrogen în locul cationilor bazici, o parte din acidul clorhidric se consumă, cantitatea respectivă fiind echivalentă cu cea a clorurilor formate, respectiv a cationilor bazici deplasați din complexul adsorbtiv al solului.
Modul de lucru
se cântăresc 10g sol și se introduc într-un vas conic de 300 ml;
se adaugă 50 ml HCl 0,1 n;
se agită timp de o oră;
se trece cantitativ pe o pâlnie prevăzută cu hârtie de filtru;
se pipetează 10 ml într-un vas conic de 100 ml;
se adaugă 1-2 picături de fenolftaleină;
se titrează cu NaOH 0,1 n până la obținerea unei culori roz persistente.
Calculul rezultatelor
Suma bazelor schimbabile se calculează după relația (5.6).
, [me%] (5.6)
Unde:
V – volumul de HCl 0,1 n cu care s-a tratat proba de sol, ml;
n – normalitatea soluțiilor folosite;
v – volumul părții alicote folosite la titrare, ml;
a – volumul de NaOH 0,1 n cu care s-a titrat, ml;
m – g sol luate în analiză;
U – umiditatea probei de sol folosit la analiză, %.
După I.C.P.A., se apreciază următoarele clase de sumă a bazelor de schimb (tabelul 5.6).
Tabelul 5.6. Clase de sumă a bazelor schimbabile
Aplicații practice
Determinarea gradului de saturație în baze, calculat cu ajutorul Ah.
În complexul adsorbtiv al solului pot fi reținuți nu numai cationii bazici (K+, Na+, Ca2+, Mg2+), dar și cationii acizi de H+. Măsura în care complexul coloidal al solului este saturat în baze este dată de gradul de saturație, V%.
, [%] (5.7)
Unde:
Sb – suma cationilor bazici, m.e. %;
Ah – aciditatea hidrolitică, m.e. %.
Interpretarea rezultatelor se face conform tabelului 5.7.
Tabelul 5.7. Clase de saturație în baze
5.4. Determinarea acidității hidrolitice (Ah)
Aciditatea hidrolitică este aciditatea de schimb (SH) obținută prin hidroliza acetatului de sodiu sau a acetatului de potasiu. Se consideră că neutralizarea acestei acidități prin amendare calcică conduce la un pH = 7,0.
Principiul metodei
Aciditatea hidrolitică se determină prin deplasarea H+ adsorbiți în complexul coloidal cu ajutorul sării care hidrolizează bazic (acetat de sodiu), cu pH = 8,36 la raportul sol/soluție de 1:2,5 și titrarea lor cu hidroxid de sodiu.
Modul de lucru
se cântăresc 20 g sol și se introduc într-un vas conic de 300 ml;
se adaugă 50 ml acetat de sodiu 1 n;
se agită timp de o oră;
se filtrează într-un vas conic de 200 ml;
se pipetează 10 ml filtrat într-un vas conic de 100 ml;
se adaugă 1-2 picături de fenolftaleină;
se titrează cu NaOH 0,1 n până la apariția unei culori roz stabile.
Calculul rezultatelor
, [m.e. la 100g sol] (5.8)
Unde:
a – cantitatea de soluție de NaOH folosită la titrare, ml;
m – cantitatea de sol uscat la 105°C luată la analiză, g;
v – cantitatea de filtrat luată la titrare, ml;
n – normalitatea soluției de NaOH;
V – cantitatea de acetat de sodiu 1 n cu care s-a tratat proba de sol, ml;
100 – factor pentru raportarea la 100 g sol;
1,75 – coeficient determinat experimental.
Interpretarea rezltatelor se face după limitele stabilite în tabelul 5.8.
Tabelul 5.8. Clase de aciditate hidrolitică
Aplicații practice
Cunoscându-se valoarea Ah (m.e. %) se poate stabili doza de amendament ce trebuie administrată solului pentru corectarea reacției acide.
Deoarece prin neutralizarea acidității hidrolitice se realizează un pH mai ridicat, în calcul vom ține seama de această valoare.
Amendamentele administrate sunt de origine calcaroasă: calcar, oxid de calciu, marnă, hidroxid de calciu.
Exemplu
Unde:
Ah – aciditatea hidrolitică, m.e. %;
10 – factor pentru raportarea la 1 kg sol;
50 – echivalentul carbonatului de calciu;
28 – echivalentul oxidului de calciu;
3 x 106 – greutatea stratului arat în kg/ha;
10 – factor pentru transformarea mg de amendament în tone.
5.5. Determinarea reacției solului
Aciditatea actuală reprezintă cantitatea de ioni de H+ aflați la un moment dat în soluție și se exprimă în unități pH.
După Sörensen, pH-ul se definește în funcție de concentrația ionilor de hidrogen, cu ajutorul relației:
pH=-logH+ (5.9)
Măsurarea pH-ului se poate face în soluție de sol cu un raport sol:soluție de 1:2,5, atât în filtrat prin metode colorimetrice, cât și în suspensie apoasă prin metode potențiometrice.
Prin măsurarea pH-ul solului se determină numai concentrația ionilor de hidrogen din soluție, respectiv aciditatea actuală.
Procedeul Aleamovski
În procedeul Aleamovski se folosește un indicator universal, respectiv un amestec de roșu de metil și albastru de bromtimol pentru a-i conferi un domeniu de utilizare cât mai larg (poate măsura valori ale pH-ului cuprinse între 4 și 8). Precizia metodei deși nu este prea mare (0,1 unități pH), este suficientă pentru scopul urmărit.
Pentru determinarea pH-ului se folosește o scară etalon de culori, cuprinzând diversele valori ale pH-ului începând cu 4 și crescând cu 0,2 unități până la 8.
Modul de lucru
se cântăresc 10 g sol și se introduc într-un vas conic de 100 ml;
se adaugă 25 ml apă distilată;
se agită 3-5 minute;
se filtrează într-un alt vas conic de 100 ml, în așa fel încât filtratul să fie limpede;
din filtrat se iau 10 ml cu o pipetă gradată sau cotată și se introduc într-o eprubetă identică ca diametru cu cele din scara etalon;
se adaugă cu o pipetă 0,6 ml indicator Aleamovski și se omogenizează soluția;
se compară culoarea soluției analizate cu cele din scara etalon stabilindu-se valoarea pH-ului.
Interpretarea rezultatelor se face conform tabelului 5.9.
Tabelul 5.9. Clase de reacție a solului
Determinarea pH-ului se poate face și prin metoda electrometrică folosind un aparat de tip pH-metru electronic de teren sau de laborator. Acesta afișază valoarea pH-ului pe un afișaj electronic, precizia fiind suficient de mare (0,01 unități pH).
Fig. 5.2. pH-metrul portabil Hanna
Etalonarea aparatului se face folosind soluțiile tampon cu pH cunoscut, iar aparatul se calibrează cu ajutorul butonului de corectare a abaterii. Electrozii se introduc, după spălarea prealabilă cu apă distilată, în filtratul de analizat. Temperatura filtratului trebuie să fie menținută la 20oC, cu variație de ± 0,50C. Nivelul pH-ului se citește direct pe afișajul electronic al aparatului, iar valoarea finală a pH-ului reprezintă media a trei măsurători.
5.6. Determinarea capacității de tamponare a solului
Capacitatea de tamponare se exprimă prin cantitatea de acid sau bază (în m.e.) adăugată la 100 g sol, necesară modificării valorii pH cu o unitate.
Modul de lucru
se cântăresc la balanța tehnică 7 probe a câte 10 g din proba de sol analizată, care se introduc în tot atâtea baloane conice de 100-200 ml numerotate de la 1 la 7;
aceste probe se tratează cu NaOH 0,1 n și HCl 0,1 n în cantități crescânde, după care se aduce volumul total al soluției la 25 ml prin adaos de apă distilată conform tabelului 5.10.
Tabelul 5.10. Cantități necesare
După ce probele au fost pregătite, se agită timp de trei minute și se filtrează. Se determină valoarea pH-ului pentru fiecare probă prin unul din procedeele indicate în lucrarea precedentă.
Datele se înscriu în tabelul 5.11 și se repprezintă grafic după fig. 5.3:
Tabelul 5.11. Rezultate obținute
In paralel se determină pH-ul unor probe pregătite asemănător folosind nisip care nu are putere de tamponare.
Reprezentarea și interpretarea datelor
Valorile pH obținute la sol și nisip se înscriu într-un sistem de coordonare așa cum este prezentat în graficul din fig. 5.3, obținându-se două curbe. Prin compararea suprafețelor rezultate din întretăierea celor două curbe de tamponare se poate determina capacitatea de tamponare a solului, atât pentru domeniul acid, cât și pentru cel bazic.
Puterea de tamponare se poate aprecia și cu ajutorul relației (5.10):
, [m.e.%] (5.10)
Unde:
U – umiditatea solului, %;
a – cantitatea de acid sau bază adăugate;
ΔpH – diferența de pH corespunzătoare tratamentului față de martor.
Fig. 5.3. Curba de tamponare
a – nisip; b – sol
Aplicații practice
Pentru calcularea necesarului de amendamente se folosește relația de mai sus, pentru porțiunea de curbă interesată. Diferența de pH (ΔpH) se află făcând diferența între valoarea pH a probei netratate (martor – proba 1), iar cantitatea de acid (bază) se ia grafic prin interpolarea corespunzător valorii pH stabilită.
Calcularea necesarului de amendamente calcice pentru corectarea reacției acide se face cu ajutorul formulei:
(5.11)
(5.12)
Unde:
PT – puterea de tamponare pentru mediu bazic;
50 (28) – reprezintă cantitatea de CaCO3 respectiv de CaO conespunzătoare unui m.e. H+, mg;
Da – densitatea aparentă a solului, g/cm3;
h – grosimea stratului de sol, cm.
Calcularea necesarului de amendamente calcice pentru corectarea reacției alcaline se face cu ajutorul formulei (5.13):
(5.13)
Unde:
PT – puterea de tamponare pentru mediu acid;
86 – masa unui miliechivalent de gips, g.
5.7. Determinarea sărurilor minerale din extractul apos
Prepararea extractului apos 1:5
Din probele de sol, după ce în prealabil au fost condiționate (uscate la aer, îndepărtate corpurile străine, neoformațiile și scheletul, mărunțite și trecute pe sita cu ochiurile de 2 mm), se iau 20 g și se trec într-un balon cu fundul plat de 300 ml peste care se adaugă 100 ml apă distilată.
Conținutul sol/apă se agită timp de 15 minute (fie manual, fie cu ajutorul unui agitator mecanic).
Preparatul se filtrează printr-o pâlnie de sticlă în care se introduce un filtru format dintr-o hârtie de filtru calitativă. Filtratul se trece într-un vas de sticlă cu capacitatea de 200 – 250 ml, iar primele porțiuni (cca. 5 ml) de filtrat se aruncă.
5.7.1. Determinarca conținutului total de săruri minerale (metoda conductometrică)
Principiul metodei
Conductivitatea electrică a extractului apos se măsoară la temperatura camerei; se determină prin calcul valoarea conductivității electrice la 25°C cu corecția (k) pentru geometria celulei, după care se calculează conținutul total de săruri minerale solubile prin multiplicarea valorii calculate a conductivității electrice cu un factor (F) determinat experimental.
Modul de lucru
Determinarea conductivității electrice a extractului apos:
se reglează conductometrul conform instrucțiunilor aparatului, se citește celula conductometrului cu porțiuni mici de extract, se introduc complet lamelele celulei în proba de extract apos și se citește pe scala aparatului valoarea conductivității electrice, notându-se temperatura la care s-a făcut determinarea.
Determinarea constantei celulei (k) se face după procedeul descris mai sus, valorile conductivitații electrice a soluției etalon de clorură de potasiu, pentru trei temperaturi alese arbitrar, între 10 și 25 °C și se calculează valoarea constantei celulei (k1) pentru cele trei temperaturi, cu formula (5.14):
(5.14)
Unde:
CEKCI teoretic – conductivitatea electrică teoretică a soluției de etalonare la temperatura la care s-a făcut determinarea, luată din tabelul 5.12, ms/cm;
CEKCI măsurată la toC – conductivitatea electrică a soluției de etalonare, măsurată conform instrucțiunilor de la modul de lucru, ms/cm.
Constanta (k) a celulei se calculează ca medie a valorilor obținute pentru cele trei temperaturi.
Calculul rezultatelor
Conținutul total de săruri minerale din extractul apos 1:5 se calculează cu formula (5.15):
Săruri minerale = CE25°c F, [%] (5.15)
Unde:
CE25°C – conductivitatea electrică a extractului apos 1:5 la 25 oC, calculată cu formula (5.16):
CE25°C=CEfk (5.16)
Unde:
CE – conductivitatea electrică a extractului apos 1:5 determinată la temperatura t, μs/cm;
f – factor de corecție, egal cu valoarea raportului între valoarea conductivității electrice a extractului apos 1:5 la temperatura la care s-a făcut determinarea și valoarea conductivității electrice a aceluiași extract la temperatura de 25 oC, care este redată în tabelul 5.12;
k – constanta celulei;
F – factor stabilit experimental, a cărui valoare este 0,00034 pentru valori ale conductivității electrice de max. 3000 μs/cm și 0,00035 pentru valori ale conductivității electrice de max. 3000 – 6000 μs/cm.
Tabelul 5.12. Valorile conductivității electrice
Interpretarea rezultatelor se face conform tabelului 5.13.
Tabelul 5.13. Interpretarea rezultatelor
Identificarea tipului de salinizare
Sărurile solubile, prezente în unele soluri, toxice pentru plante (chiar și în cantități mici), sunt reprezentate prin cloruri (Cl-), sulfați (SO4-) și carbonați (CO3-) ai metalelor alcaline (îndeosebi Na).
Obținerea extractului apos
Intr-un balon cu fundul plat de 250 – 500 ml se introduc 10 g sol, peste care se adaugă 50 ml apă distilată. Se agită 5-10 minute, după care se filtrează într-un balon conic, folosind o pâlnie cu filtru calitativ.
Identificarea
Din extractul apos se iau câte 1-2 ml în trei eprubete pentru efectuarea reacțiilor calitative de identificare a CO32-, SO42- și Cl-.
Intr-una din eprubete se introduc 1-2 picături de fenolftaleină, care, în prezența Na2CO3 (ce imprimă o reacție putemic alcalină), virează la roșu. Intensitatea nuanței indicatorului la diluții mari este proporțională cu concentrația.
În a doua eprubetă se adaugă circa 3-5 picături de clorură de bariu 10%, care în prezența sulfaților, precipită ioni SO42- sub formă de BaSO4, după reacția:
Na2SO4 + BaCl2 = BaSO4 + 2NaCl
Opalescența suspensiei (albă-sidefoasă) este proporțională cu concentrația.
În ultima eprubetă se adaugă circa 3-5 picături AgNO3 10%, care în prezența clorurii, ionii de Cl- precipită sub formă de AgCl, după reacția:
NaCl + AgNO3 = AgCl + NaNO3
Ca și în cazul precedent, opalescența suspensiei (alb-lăptoasă) este proporțională cu concentrația.
Cap.6. Cartarea solului
6.1. Noțiuni de cartarea solului. Utilizarea hărților de sol și a raportului pedologic în scopuri agricole
Cartarea are drept scop cercetarea, identificarea și determinarea spațială a diferitelor soluri existente pe un anumit teritoriu. În suprafețele delimitate pe hartă, respectiv a arealului corespunzător în teren, proprietățile solurilor sunt relativ uniforme sau variază între anumite limite. Limitele admisibile de variație a valorilor proprietăților depind de scara hărții și de complexitatea teritoriului studiat. Cu cât scara hărții este mai mare, cu atât pot fi înregistrate mai multe detalii, pot fi luate în considerare mai multe proprietăți și pot fi stabilite intervale reduse de variație ale acestor proprietăți.
Punctul de plecare în cartarea solului îl constituie profilul de sol, analizat în cadrul complexului de factori pedogenetici. Metodologia de cercetare a solului, are la bază principiile pedologiei genetice, care privește solul ca un corp natural și îl studiază în context cu întregul complex de condiții naturale care detemină formarea și evoluția lui, la care se adaugă și activitatea omului. Plecând de la acest lucru, unitățile de clasificare în sistematica solurilor se numesc unități taxonomice.
În alcătuirea hărților de sol, pentru scopuri practice, importanță mai mare prezintă unitățile taxonomice corespunzătoare tipului de sol, subtipului, varietății, familiei, speciei și variantei.
Prin identificarea, localizarea și delimitarea pe hartă a unităților taxonomice, se obțin unitățile cartografice de sol. Reprezentarea cartografică a învelișului de sol și mai ales detalierea și precizarea unităților de sol este determinată de scopul în care se alcătuiește harta de sol și de scara acesteia.
În funcție de scara de cercetare, cartările pedologice se împart în:
– cartări la scară mică (peste 1:250.000);
– cartări la scară mijlocie (1:200.000 – 1:50.000);
– cartări la scara mare (1:25.000 -1:5.000);
– cartări detaliate sau la scară foarte mare (sub 1:5.000).
Cartările pedologice la scară mică și mijlocie se execută pentru caracterizarea generală a învelișului de sol de pe teritorii întinse și redau solurile predominante, repartizate pe diferite unități de macrorelief.
Hărțile de sol la scară mică constituie o evidență calitativă generală a fondului funciar și servesc la planificarea modului de folosință a terenurilor întregii țări.
Cartările la scara mijlocie au o importanță practică deosebită, ele constituind evidența generală a fondului funciar din cadrul unităților administrative, pe baza cărora se face zonarea producției agricole, zonarea ecologică a diferitelor plante de cultură, elaborarea unor proiecte de hidroameliorații etc.
Cartările pedologice la scară mare servesc ca bază științifică pentru rezolvarea unor probleme la nivelul unităților agricole de producție: organizarea teritoriului, structura culturilor, sistemul de lucrare și îngrășare a solului, irigare, drenare, combatere a eroziunii solului etc, deoarece aceste cartări pun în evidență caracteristicile agroproductive ale terenurilor studiate și condițiile naturale în care au evoluat.
În concluzie, cartarea pedologică se poate face în diferite scopuri și la diferite scări, necesitând de la caz la caz, un anumit volum de lucrări și o anumită tehnică de lucru.
Rezultatul cercetărilor, oricare ar fi scopul sau scara, este următorul:
determinarea solurilor teritoriului studiat și caracterizarea lor morfologică, fizico-chimică, agroproductivă și ameliorativă;
clasificarea solurilor teritoriului cartat, după proprietățile lor folosind Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor;
caracterizarea condițiilor naturale ale teritoriului cartat;
întocmirea hărții solurilor în conformitate cu scopul și cu scara cercetării;
întocmirea unui raport pedologic în care să fie consemnate observațiile și concluziile științifice și recomandările de ordin practic stabilite pe baza cercetărilor de teren și de laborator.
6.2. Fazele cartării
Efectuarea cartării pedologice necesită trei faze: faza pregătitoare, faza de teren și faza de laborator.
Faza pregătitoare constă în adunarea tuturor materialelor necesare unei informări complete asupra regiunii care urmează a fi cartată, precum și a celor necesare efectuării activității propriu-zise în teren.
Se procură mai întâi baza topografică. Aceasta este de dorit să fie la o scară mai mare decât aceea la care urmează să fie alcătuită harta solurilor, pentru a avea detalii mai numeroase și pentru a asigura o mai mare precizie în trasarea limitelor între unitățile de sol. Datorită importanței deosebite pe care o prezintă relieful în cartarea solurilor, dacă baza topografică este fără nivelment, aceasta se transpune de pe alte hărți care au și curbe de nivel.
De asemenea, în această fază se strâng toate uneltele și rechizitele necesare pentru faza de teren.
Instrumentele, uneltele și echipamentul necesar depind, în general, de condițiile naturale ale regiunii de cercetat, de scara cartării și de scopul acesteia.
Faza de teren cuprinde totalitatea operațiilor care se efectuează în teren. Aceste operații constau, în principal, în cercetarea profilelor de sol, în strânsă legătură cu condițiile naturale și de producție, separarea, delimitarea și caracterizarea unităților de sol și ridicarea probelor de sol în vederea efectuării analizelor de laborator.
Faza de teren începe cu recunoașterea teritoriului ce urmează a fi cartat. În funcție de complexitatea terenului, a învelișului de sol precum și de scara hărții de lucruu, se stabilește numărul profilelor de sol și al sondajelor.
În ceea ce privește schema de recoltare, se poate afirma că este mai util ca punctele de recoltare a probelor să fie distribuite uniform pe întreaga suprafață de studiu, nerecomandată fiind gruparea lor, în apropiere unele de altele.
Numătul profilelor se stabilește la 100 ha fizice, așa cum este redat în tabelul 6.1.
Tabelul 6.1. Numărul minim de profile la 100 ha
După stabilirea tuturor detaliilor referitoare la numărul profilelor și densitatea de recoltare a probelor de sol se trece efectiv la deschiderea profilelor în punctele stabtilite precum și prelevarea numărului de probe calculat. Probele recoltate pot fi în așezare naturală, în așezare deranjată precum și în monoliți.
Faza de laborator prevede efectuarea observațiilor asupra probelor ridicate în vederea verificării și precizării descrierii profilelor și a proprietăților morfologice.
În vederea caracterizării cât mai complete a solurilor diferitelor unități separate în teren trebuie efectuate analize de laborator, care ajută atât la caracterizarea genetică a solurilor, cât și la elaborarea complexului de măsuri agrotehnice, agrochimice sau ameliorative ce trebuie aplicate. Dintre determinările care se efectuează asupra probelor ridicate, unele sunt comune, iar altele specifice anumitor soluri. Dintre cele comune mai importante sunt: determinarea humusului, determinarea sumei bazelor schimbabile, determinarea capacității totale de schimb cationic, determinarea pH-ului, determinarea azotului, fosforului și potasiului, analiza granulometrică, determinarea porozității, determinarea higroscopicității maxime, determinarea gradului de structurare și a stabilității mecanice și hidrice a agregatelor etc.
Dintre analizele ce se execută numai la anumite soluri amintim determinarea acidității hidrolitice și de schimb, determinarea carbonaților, determinarea sărurilor solubile etc.
Natura analizelor și determinărilor care trebuie efectuate mai depinde și de scopul în care se face cercetarea. Astfel, dacă se urmărește rezolvarea unor probleme hidroameliorative, se va insista asupra proprietăților fizice: analiza granulometrică, densitatea și densitatea aparentă, porozitatea, permeabilitatea sau infiltrația (toate acestea pe adâncimea sol-rocă, uneori până la apa freatică), capacitatea de apă în câmp, ascensiunea capilară, nivelul și compoziția apelor freatice etc.
Având la dispoziție datele culese din teren, verificate, o parte din observațiile făcute asupra profilului în teren pe probele și monoliții ridicați, precum și rezultatele analizelor și determinărilor, se trece la încheierea lucrărilor. Totalitatea observațiilor și a rezultatelor se sintetizează într-un raport științific cunoscut și sub denumirea de memoriu agropedologic.
Raportul științific sau memoriul agropedologic este alcătuit dintr-o parte descriptivă, din hărti și anexe și cuprinde, în general, următoarele capitole:
Introducere
I. Condiții fizico-geografice de formare a solurilor.
1. Geomorfologie.
2. Geologie.
3. Hidrografie și hidrogeologie.
4. Climă.
5. Vegetație.
II. Influența condițiilor fizico-geografice și a activității omului asupra procesului de solificare.
III. Caracterizarea unităților de sol din punct de vedere morfologic, fizico-chimic și agrochimic.
IV. Pretabilitatea terenurilor pentru diferite folosințe agricole.
V. Favorabilitatea condițiilor edafice (de sol) și a celorlalți factori naturali pentru principalele culturi agricole.
VI. Recomandări privind folosirea rațională a solurilor în agricultură, ameliorarea și ridicarea fertilității solurilor din teritoriul studiat.
În Introducere se prezintă situația geografică, administrativă și economică a unităților studiate, scopul în care s-a efectuat cartarea pedologică, scara de cercetare, complexitatea regiunii, suprafața cartată, numărul de profile de sol cercetate și cele din care s-au recoltat probe pentru analize etc.
Apoi se caracterizează condițiile naturale (fizico-geografice), capitolul I. La geomorfologie se arată cărei unități geomorfologice (de relief) aparține sectorul studiat, care sunt limitele ei naturale, se descriu formele de relief și se stabilește raportul existent între relief și învelișul de sol. La geologie se prezintă evoluția geologică și litologia regiunii, insistându-se în special asupra rocilor de suprafață și a influenței acestora asupra procesului de solificare, rolul lor în mecanizarea lucrărilor agricole, asupra fenomenelor de eroziune, alunecare etc.
Datele hidrografice și hidrologice se referă la apele care alcătuiesc rețeaua hidrografică a regiunii, detaliidu-se în ceea ce privește debitul și viteza apelor curgătoare și asupra gradului de mineralizare a apei; se indică nivelul hidrostatic al apelor freatice, conținutul de săruri, gradul și tipul de salinizare și influența apei freatice asupra regimului hidric și salin al solurilor. De asemenea, se prezintă sursele ce pot furniza apa de irigare și condițiile în care acestea pot fi folosite.
Referitor la climă se arată: temperatura (medii lunare și anuale, maximale, minimale etc); brumele și înghețurile timpurii și târzii; precipitațiile (medii pe decade, luni și ani); evaporația și umiditatea atmosferică; direcția, intensitatea și frecvența vânturilor; indicii climatici; aprecieri generale asupra climatului regiunii, cu indicații referitoare la modificările care au loc în sol și în învelișul vegetal datorită climei.
Datele de vegetație se referă la principalele asociații vegetale care caracterizează sectorul cercetat; se stabilește legătura dintre învelișul vegetal și sol; se precizează principalele plante cultivate și producțiile obținute la hectar; buruieni și posibilitățile de combatere.
In Capitolul II se scoate în evidență contribuția fiecărui factor pedogenetic în parte la formarea învelișului de sol. Se prezintă solurile zonale ale sectorului studiat și răspândirea acestora, precum și solurile formate ca urmare a influenței mai puternice a unui anumit factor de solificare.
Descrierea unităților de sol este unul din cele mai importante capitole ale memoriului agropedologic, Capitolul III. La fiecare unitate de sol se prezintă aria de răspândire, formele de relief pe care se întâlnesc, vegetația naturală și plantele cultivate, roca mamă și adâncimea apei freatice. În continuare se trece la descrierea amănunțită a profilului de sol și la caracterizarea profilului de sol din punct de vedere morfologic și fizico-chimic, se fac aprecieri asupra fertilității naturale și se arată care sunt măsurile ce trebuie luate pentru ridicarea fertilității și sporirea producției (lucrări agrotehnice, adâncirea stratului arat, îngrășămintele și amendamentele necesare, măsuri agroameliorative, prevenirea și combatrea eroziunii etc.), recomandări asupra celui mai indicat mod de folosire ș.a.
După prezentarea separată a unităților de sol se trece la gruparea acestora în unități agropedoameliorative, urmărindu-se alcătuirea de unități mari care să permită aplicarea aceluiași complex de măsuri agrotehnice, agrochimice, hidroameliorative etc.
În Capitolul IV se stabilesc și se delimitează folosințele optime ale terenurilor, se face o împărțire a solurilor pe clase de pretabilitate pentru diferite categorii de folosință. Prin pretabilitate se înțelege aptitudinea solului pentru anumite folosințe: arabil, pășuni, vie, pomi, fâneață, pădure și neproductiv. Clasele de pretabilitate se stabilesc în funcție de intensitatea restricțiilor care condiționează modul de folosire (condițiile de relief, caracteristicile fizico-chimice ale subtipurilor etc.), de măsurile de protecție și ameliorare a solurilor, de cerințele economice și de măsurile de amenajare.
Gruparea terenurilor după pretabilitate se concretizează în cartograma pretabilității. Pe baza acestei cartograme se poate face organizarea științifică a terenurilor, aceasta constând în amplasarea și dimensionarea folosințelor în cadrul teritoriului agricol studiat.
Cartograma pretabilității terenurilor pentru diferite folosințe agricole prezintă o importanță deosebită, deoarece scoate în evidență rezervele de creștere a suprafeței arabile și unele măsuri speciale ce trebuie aplicate diferențiat pentru a proteja și ameliora anumite soluri de pe un teritoriu dat.
În capitolul următor (Capitolul V) se prezintă favorabilitatea condițiilor edafice (de sol) și a celorlalți factori naturali pentru principalele culturi agricole, arătându-se care sunt plantele ale căror cerințe biologice sunt cel mai bine satisfacute.
Prin favorabilitatea solului pentru o anumită plantă se înțelege măsura în care solul satisface cerințele de viață ale plantei, în condiții climatice normale, în cadrul unei gospodăriri raționale a terenurilor agricole.
Expresia cantitativă a gradului de favorabilitate a solului respectiv pentru cultura dată este de fapt producția realizată în asemenea condiții.
Memoriul agropedologic este însoțit de harta solurilor și de alte hărți corelative referitoare la relief, textură, roci parentale, adâncimea apelor freatice și eroziunea solului. Toate aceste hărți speciale trebuie să fie clare, ușor de descifrat și să fie însoțite de legende detaliate.
Pentru a nu încărca prea mult hărțile de sol, se întocmesc și hărți simplificate, cartograme, care se referă numai la o anumită însușire a solurilor, de pe teritoriul studiat.
Dintre cartogramele mai importante, menționăm: harta acidității solurilor, care constituie baza stabilirii necesității de amendamente calcice; harta aprovizionării solurilor cu substanțe nutritive ușor accesibile, harta adâncimii orizonturilor de bioacumulare, harta pretabilității solurilor etc.
Redactarea hărților în Sisteme de Informații Geografice (GIS) conduc la îmbunătățirea substanțială a datelor și, mai ales, la utilizarea și actualizarea eficientă a informațiilor.
6.3. Importanța practică a cartării solurilor
Cercetările pedologice și hărțile de sol își găsesc o largă aplicare practică în domeniul agriculturii. Pe baza acestora se poate face organizarea în mod științific a agriculturii și se poate folosi în mod rational pământul, solul care este principalul mijloc de producție în agricultură.
Pentru organizarea producției agricole, un rol deosebit de important îl au cercetările pedologice la scară mare executate pe teritoriile unităților agricole. Aceste studii pedologice furnizează datele necesare pentru caracterizarea calității terenurilor agricole în vederea aplicării celor mai potrivite măsuri tehnico-organizatorice care să asigure creșterea continuă a producției agricole.
Principalele măsuri tehnico-organizatorice se referă la următoarele lucrări:
organizarea teritoriului unităților agricole pe baza condițiilor de sol și relief, care să asigure repartizarea teritorială judicioasă a diferitelor culturi, loturi experimentale etc;
stabilirea celor mai judicioase folosințe ale terenurilor agricole pentru a se obține eficiență economică maximă, fără ca nivelul fertilității solului să scadă;
stabilirea celor mai productive culturi și a celor mai economice structuri ale culturilor, ținând seama de cerințele plantelor față de sol și de climă și de condițiile pedoclimatice existente pe teritoriul respectiv;
stabilirea agrotehnicii diferențiate în funcție de tipul de sol, de textura acestuia, de natura plantei cultivate precum și de relief;
stabilirea celor mai raționale măsuri de chimizare (îngrășăminte și amendamente), care trebuie să aibă la bază o cunoaștere profundă a însușirilor solului, a conținutului de substanțe nutritive din sol și a cerințelor plantei cultivate. La stabilirea dozelor și formelor sub care se aplică îngrășămintele trebuie să se țină seama de tipul de sol și de însușirile sale (textură, pH, capacitatea de tamponare etc.);
aplicarea lucrărilor pentru ameliorarea solurilor (lucrări de hidroameliorații – irigații, desecări, drenaj, îndiguiri etc. și lucrări pentru ameliorarea solurilor saline și alcalice), care urmăresc modificarea unor însușiri ale solului și mărirea capacității lui de producție.
Studiile pedologice necesare stabilirii măsurilor pentru ameliorarea solurilor sunt mai complexe și prezintă anumite particularități, fiind cunoscute sub denumirea de studii de cartare pedoameliorativă.
Astfel, în cazul studiilor de cartare pentru hidroameliorații (studii pedohidrologice), pe lângă datele privind însușirile morfologice, chimice și fizice ale solurilor (determinate la toate celelalte lucrări de cartare), se aprofundează cunoașterea rocilor mame și a celor subiacente până la adâncimea de 5-10 m, se tratează amănunțit problema apelor freatice, mai ales când sunt superficiale, se detemină indicii hidrofizici precum și o serie de proprietăți fizico-mecanice.
Studiile de cartare pedologică necesare ameliorării solurilor saline și alcalice vor acorda atenție deosebită problemelor referitoare la: adâncimea, direcția și panta de scurgere a apei freatice, precum și natura și conținutul în săruri minerale; aspectul morfologic al profilului de sol, repartizarea sărurilor pe profil și gradul de salinizare pe orizonturi genetice, conținutul în sodiu adsorbit în complexul coloidal și posibilitățile de drenaj.
Pe baza acestor date se indică în memoriul agropedologic metodele de ameliorare a acestor soluri, măsuri agrochimice, agrotehnice și ameliorative (spălare și drenaj).
Studiile de sol (memoriile agropedologice și hărțile de sol), la scara mare furnizează de asemenea și datele necesare pentru stabilirea măsurilor de ameliorare a solurilor acide și pentru efectuarea lucrărilor de bonitare, a tehnologiilor agricole.
În cadrul lucrărilor practice se studiază unele memorii agropedologice existente la catedră și se caracterizează unitățile de sol din teritoriile respective. Pentru caracterizarea morfologică se vor folosi și peliculele de sol din expoziție. Se va acorda o atenție deosebită hărților de sol și cartogramelor precum și studierii legendelor, răspândirii unităților de sol pe teritoriile cartate, pretabilității acestora etc. Se vor prezenta și câteva studii pedologice complexe (cartări pedoameliorative).
Cap.7. Bonitarea terenurilor agricole
Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acțiune complexă de cercetare și de apreciere cantitativă a principalelor condiții care determină creșterea și rodirea plantelor, de stabilire a gradului de favorabilitate a acestor condiții pentru fiecare folosință și cultură (deoarece un teren poate fi nefavorabil pentru anumite folosințe și culturi, dar favorabil pentru altele).
In situațiile în care s-au executat lucrări de îmbunătățiri funciare ce duc de regulă la modificarea în bine a factorilor de mediu în aprecierea capacității de producție a terenurilor respective, este necesar neapărat să se țină seama de acest lucru (să se introducă așa numitele elemente de potențare).
În țara noastră, bonitarea se face pe baza sistemului elaborat și îmbunătățit de către D. Teaci. Exprimarea favorabilității pentru diferite plante se face prin note de bonitare în condiții naturale și potențarea notelor de bonitare, prin aplicarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare și a unor tehnologii curente ameliorative.
Pentru calculul notelor de bonitare în condiții naturale se folosesc anumiți indicatori, denumiți indicatori de bonitare, iar pentru potențarea notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare și a unor tehnologii ameliorative, se utilizează indici, indicatori de potențare.
7.1. Indicatori de bonitare
Având în vedere multitudinea condițiilor de mediu, în scopul aprecierii capacității de producție, se iau în considerare cele mai importante și anume condițiile legate de relief, de resursele climatice, de hidrologie și de însușirile solului.
În cadrul acestor grupe de factori se folosesc următorii indicatori mai importanți, care se găsesc de obicei, în lucrările de cartare:
alunecări și unele forme de microrelief (indicator 38);
panta (indicator 33);
media anuală a temperaturii aerului (valori corectate) (indicator 3 C);
media anuală a precipitațiilor (valori corectate) (indicator 4 C);
adâncimea apei freatice (indicator 39);
textura (indicator 23 A);
gleizarea (indicator 14);
pseudogleizarea (indicator 15);
salinizarea sau alcalizarea (indicator 16 sa 17);
volumul edafic util (0-150 cm) (indicator 133);
porozitate totală (pe orizontul restrictiv din intervalul 20-75 cm) (indicator 44);
reacția solului (indicator 63);
rezerva de humus (0-50 cm) (indicator 144);
inundabilitate (indicator 40);
poluare (indicator 29);
conținut de CaCO3 total (0-50cm) (indicator 61);
exces de umiditate de suprafață (indicator 181).
La stabilirea notelor de bonitare, fiecare din indicatorii enumerați mai sus, participă printr-un coeficient de bonitare, care variază între 1 și 0 (zero), și a cărui valoare diferă pe scara respectivă, pentru una și aceeași folosință sau cultură, dar și de la o plantă la alta.
Coeficientul de bonitare este maxim (adică 1) când un factor (indicator) este în optim față de exigențele plantei luate în considerație și respectiv valoarea zero, când factorul este cu totul nefavorabil (limitativ). Culturile și folosințele care se iau în considerare sunt următoarele: pășuni (PS), fânețe (FN), măr (MR), păr (PR), prun (PN), cireș-vișin (CV), cais (CS), piersic (PC), vie-vin (W), vie struguri de masă (VM), grâu (GR), orz (OR), porumb (PB), floarea-soarelui (FS), cartof (CT), sfeclă de zahăr (SF), soia (SO), mazăre-fasole (MF), in-ulei (IU), in-fuior (IF), cânepă (CN), lucernă (LU), trifoi (TR), legume (LG). Pentru arabil se folosește nota medie aritmetică obținută de la principalele patru culturi frecvente în zonă.
Tabelele cu scările valorice și mărimea coeficienților de bonitare pentru fiecare indicator, în funcție de folosință sau de cultură se găsesc în “Instrucțiunile de lucru pentru bonitarea terenurilor agricole” elaborat de I.C.P.A.
Pentru a obține notele de bonitare pe folosințe și culturi se înmulțește cu 100 produsul coeficienților celor 17 indicatori care participă direct la stabilirea notei de bonitare:
(7.1)
Unde: y – nota de bonitare;
x1, x2,….. , xn – valorile coeficienților indicatorilor.
Când toți acești factori sunt în optim față de cerințele plantei luate în considerație (toți indicatorii au coeficient egal cu 1), nota de bonitare va avea valoarea maximă egală cu 100.
Cu cât valoarea coeficienților se apropie mai mult de valoarea 0 (zero) și limita inferioară a notei de bonitare va tinde spre zero (chiar când un singur indicator are coeficientul 0 – nota de bonitare este zero).
În funcție de valoarea notei de bonitare, se stabilesc 10 clase de bonitare sau de favorabilitate: clasa I de la 100 până la 91 de puncte respectiv clasa a X-a, cea mai slabă, de la 10 până la 1 punct.
7.2. Descrierea principalilor indicatori de bonitare
Indicatorul “alunecări și unele forme de microrelief”
Terenurile cu alunecări și forme specifice de microrelief se penalizează, coeficientul de bonitare primind valori < 1, în funcție atât de felul și intensitatea fenomenelor de alunecare și a unor fenomene specifice de microrelief, cât și de natura folosinței sau a culturii.
Indicatorul “panta terenului”
Prezența pantelor diminuează favorabilitatea terenurilor pentru toate folosințele și culturile, coeficientului de bonitare i se atribuie valori sub 1 (în funcție de înclinare, folosință sau cultură).
Indicatorul “media anuală a temperaturii aerului (valori corectate)”
Temperaturile medii anuale (corectate pentru pantele mai mari în raport cu panta și expoziția), specifice fiecărei culturi, când sunt cele optime, coeficientul maxim de bonitare este 1. Sub sau peste valori optime, coeficienții de bonitare se micșorează, ajungând uneori până la 0 (când se procedează la excluderea terenului respectiv pentru o cultură sau alta).
Indicatorul “media anuală a precipitațiilor (valori corectate)”
Precipitațiile (medii anuale) se corectează în funcție de pantă, de permeabilitatea solului, de unele forme minore de relief, precum și în funcție de temperatură.
Influența precipitațiilor asupra creșterii plantelor, depinzând de temperatură, determină 3 situații privind coeficienții de bonitare pentru precipitații:
zone cu temperatura medie anuală, valori corectate < 8 oC;
zone cu temperatura medie anuală, valori corectate între 8,1 și 10 oC;
zone cu temperatura medie anuală, valori corectate > 10,1 oC.
Pentru precipitațiile medii anuale – valori corectate mai mari sau mai mici decât cele optime (când precipitațiile medii anuale – valori corectate – sunt optime, coeficientul de bonitare are valoarea 1 – respective maximă) se penalizează, ajungându-se uneori, până la excluderea terenului respectiv pentru o cultură sau alta.
Indicatorul “adâncimea apelor freatice”
Coeficienții de bonitare pentru adâncimea apei freatice sunt structurați pe două grupe de cazuri:
– condiții naturale;
– incinte desecate și/sau drenate.
În cadrul fiecăreia dintre aceste categorii se disting două grupe de situații:
-precipitații medii anuale sub 600 mm;
-precipitații medii anuale peste 600 mm.
Pentru fiecare dintre aceste două grupe de situații, de asemenea, coeficienții de bonitare se acordă diferențiat în funcție de textură:
-soluri cu textură grosieră și mijlocie;
-soluri cu textură fină.
Privind apa freatică, pentru toate culturile, pentru anumite adâncimi considerate optime, coeficienții de bonitare au valoare maximă (1) – apa freatică constituind sursa suplimentară de aprovizionare (efect pozitiv).
Adâncimile mici ale apei freatice exercitând influențe negative, pot duce chiar la excluderea terenurilor respective pentru unele culturi (coeficienții scăzând chiar la 0); la adâxicimi mari – penalizările sunt în general mici.
Indicatorul “textura” solului
Se referă atât la textura în stratul arat sau în primii 20 cm când terenul nu este arat, cât și la textura în secțiunea de control.
Pentru solurile cu textura mijlocie – coeficientul de bonitare este 1 (valoare maximă), penalizându-se (se micșorează) spre texturile grosiere sau fine.
Indicatorul “gleizarea solului”
Coeficientul de bonitare are valoarea maximă (1) pentru condițiile de sol negleizat sau cu gleizare slabă până la moderată; gleizarea intensă a solului penalizează terenurile respective până la excluderea acestora pentru unele culturi.
Indicatorul “pseudogleizarea solului”
Cu cât pseudogleizarea este mai accentuată, terenurile se penalizează mai mult.
Indicatorul “salinizare și/sau alcalizare”(solonețizare)
Salinizarea și/sau alcalizarea constituie elemente de penalizare, sau, foarte frecvent, de excludere a terenurilor respective pentru toate culturile sau folosințele. Pentru salinizare și alcalizare se prevăd coeficienți comuni luându-se în considerare în cazul prezenței ambelor fenomene, aceea dintre clasele de salinizare sau alcalizare (solonețizare) cu intensitatea cea mai mare.
Indicatorul “volum edafic util al solului”
Coeficienții de bonitare ai indicatorului volum edafic util sunt diferențiați pe două situații în ceea ce privește precipitațiile (sub și peste 600 mm, valori corectate).
Indicatorul “porozitate totală”
Pentru bonitare, la calculul porozității totale se ia în considerare stratul de sol cuprins între 20 și 75 cm dacă roca dură nu apare până la această adâncime sau între 20 cm și adâncimea la care apare aceasta. Încadrarea se face după valorile cele mai mici ale porozității din cuprinsul stratului 20-75 cm.
Valorile porozității mici și foarte mici se penalizează mai mult și mai frecvent decât cele extrem de mari.
Indicatorul “reacția solului”
Pentru reacții de la slab acidă la slab alcalină, coeficientul de bonitare este 1 (maxim). Coeficienții de bonitare scad în situații extreme până la 0 (ceea ce înseamnă excluderea terenurilor respective pentru orice fel de cultură) – odată cu creșterea pH-ului.
Indicatorul “rezerva de humus”
Rezerva de humus se calculează cu relația:
Rezerva de humus (t/ha) = H h Da (7.2)
Unde:
H – conținutul de humus, %;
h – grosimea orizontului, cm;
Da – densitatea aparentă, g/cm3.
Calculul se face separat pe orizonturi și apoi se însumează valorile obținute. Au fost stabilite două serii de coeficienți de bonitare, una pentru solurile cu textura grosieră și alta pentru cele cu textura mijlocie și fină.
Penalizările ce se aplică pentru acest indicator sunt în general mici.
Indicatorul “frecvența inundațiilor”
Pentru aprecierea capacității de producție a terenurilor din acest punct de vedere, se consideră ca inundații și fenomenele de ridicare a apei freatice și cele de acumulare a apei din precipitații în depresiuni și pe fundul văilor.
Pentru toate culturile, inundabilitatea penalizează terenurile respective, în funcție de natura și frecvența ei.
Indicatorul “poluarea solului”
Pentru orice fel de poluare penalizările sunt foarte mari, ducând în foarte multe cazuri, până la excluderea terenurilor respective de la orice folosință.
Indicatorul “conținutul în CaCO3”
Prezența CaCO3 în cantitate mare conduce la micșorarea coeficienților de bonitare respectivi, în unele cazuri, chiar până la 0.
7.3. Potențarea notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare și a unor tehnologii curente ameliorative
Potențarea constă în mărirea valorii coeficienților de bonitare a însușirilor asupra cărora se acționează prin lucrările tehnologice sau de îmbunătățiri funciare, folosindu-se în acest scop anumiți coeficienți, denumiți de "potențare", care înmulțiți cu coeficienții de bonitare (în condiții naturale) măresc valoarea acestora, respectiv nota finală de bonitare, corespunzător noii situații create în urma lucrărilor cu care s-a intervenit.
Tabelul cu coeficienții de "potențare" se găsește în instrucțiunile de lucru pentru bonitarea terenurilor agricole elaborate de către I.C.P.A. Potențarea notelor de bonitare se face numai pentru acele lucrări care au un efect de durată și care modifică substanțial nivelul de productivitate al terenurilor.
Potențarea notelor de bonitare pentru irigație
Se face prin modificarea (în general mărirea) coeficienților de bonitare pentru indicatorul ”precipitații medii anuale” și anume coeficientul de bonitare pentru precipitații în condiții naturale se înmulțește cu coeficientul final de potențare a irigației.
Coeficientul final de potențare a irigației = coeficientul pentru precipitații x coeficientul de corecție pentru temperatură x coeficientul de corecție pentru adâncimea apei freatice x coeficientul de corecție pentru textură.
Coeficienții pentru precipitații au valori de la 1 până la 5 (fiind cu atât mai mari cu cât precipitațiile medii anuale sunt mai mici).
Coeficienții de corectare pentru temperatura medie anuală (valori corectate) au valori de la 0,2 până la 1. La temperaturi ridicate (peste 10 oC) coeficientul de corecție este 1 – prin înmulțirea cu coeficientul pentru precipitații – nu modifică valoarea acestuia; cu scăderea temperaturii, coeficienții de corecție sunt mai mici, iar prin înmulțire cu coeficienții pentru precipitații, valoarea acestora se micșorează.
Coeficienții de corectare pentru adâncimea apei freatice au valori de la 1 la 0 (zero). Când apa freatică se află la adâncimi mai mari de 5 m (irigația are efect maxim), coefidentul de corecție este 1, respectiv prin înmulțire cu coeficientul pentru precipitații, nu se modifică valoarea acestuia; la adâncimi mai mici ale apei freatice corespund coeficienți de corecție mai mici (ducând prin înmulțirea cu coeficienții pentru precipitații, la valori corespunzătoare mai scăzute ale acestora).
Coeficienții de corecție pentru textură au valori între 2 și 0,8. În cazul solurilor mijlocii, coeficienții pentru precipitații nu suferă corecții, coeficienții de corecție pentru textură având valoarea 1. La solurile nisipoase, coeficienții de corecție pentru textură cresc, în sensul ca efectul irigației se mărește (permeabilitate mare, capacitate de apă utilă foarte mică). La solurile argiloase, coeficienții de corecție se micșorează (permeabilitate foarte redusă, capacitate de reținere a apei foarte mare, aerație defectuoasă).
În cazul irigației, potențarea notelor de bonitare poate duce la un punctaj de peste 100 (până la 150-160 puncte de bonitare față de maximum 100 în condiții naturale), fiind singura dintre măsurile de îmbunătățiri funciare și de tehnologie ameliorativă cu un asemenea efect.
Potențarea notelor de bonitare pentru drenaj (de adâncime) constă în ameliorarea coeficienților de bonitare cu care s-a penalizat adâncimea apei freatice, prin înmulțirea acestora cu coeficienții de potențare pentru drenaj (care au valori de la 1 – pentru terenuri cu apa freatică la adâncimi de la care practic nu mai există influență negativă – până la 6 pentru terenuri cu apa freatică în primii 50 cm).
Înmulțind coeficienții de potențare pentru drenaj cu cei de bonitare ai indicatorului adâncimea apei freatice, aceștia din urmă se măresc până la valoarea 1 (până la anihilarea completă a penalizării).
Potențarea notelor de bonitare pentru desecare (de suprafață)
Se aplică două categorii de coeficienți de potențare:
– coeficienți de potențare cu care se înmulțesc coeficienții de bonitare pentru precipitații (au valori de la 1 – care nu modifică valoarea coeficienților de bonitare – până la 10 – iar în acest caz coeficientul de bonitare nu atinge o valoare mai mare de 1, astfel că se înlătură dor penalizarea respectivă);
– coeficienții de potențare cu care se înmulțesc coeficienții de bonitare pentru pseudogleizare (valori de la 1 la 4), coeficienții de bonitare potențați atingând cel mult valoarea 1 (se anihilează complet penalizarea respectivă).
Potențarea notelor de bonitare pentru îndiguire
Urmărește, prin coeficienții de potențare care se aplică, reducerea penalizărilor introduse prin coeficienții de bonitare ai indicatorului inundabilitate.
Potențarea notelor de bonitare pentru prevenirea și combaterea eroziunii
Se aplică două categorii de coeficienți de potențare:
– coeficienți de potențare care se înmulțesc cu coeficienții pentru panta terenului;
– coeficienți de potențare care se înmulțesc cu coeficienții de bonitare pentru alunecări și unele forme de microrelief.
Potențarea formelor de bonitare pentru terasarea terenurilor în pantă
Prin astfel de lucrări se urmărește micșorarea influenței negative a pantei în ce privește reținerea apei în sol, înmulțind coeficienții stabiliți în acest scop cu cei de bonitare pentru pantă, ridicând valoarea acestora din urmă, dar nu până la 1 (nu până la anihilarea completă a penalizării), deoarece terasarea exercită și o influență nefavorabilă asupra rezervei inițiale de humus. În cazurile în care coeficienții de bonitare în condiții naturale sunt 0, are loc o nouă bonitare a terenurilor respective pentru noile condiții create prin executarea lucrărilor de terasare.
Potențarea notelor de bonitare pentru combaterea salinității și alcalinității solului
Prin potențarea notelor de bonitare pentru combaterea salinității și alcalinității solului se au în vedere coeficienții de bonitare care nu ajung până la valoarea 1 (nu se înlătură complet penalizările respective).
Potențarea notelor de bonitare pentru afânarea adâncă a solului (fără întoarcerea brazdei) sau scarificarea repetată la intervale periodice
Urmărește micșorarea penalizărilor pentru valori scăzute ale porozității solurilor; reducerea penalizărilor sunt în general mici.
Potențarea notelor de bonitare pentru desfundarea terenurilor
Se aplică terenurilor cu contraste de textură pentru micșorarea penalizărilor introduse de acestea (reducerea penalizărilor fiind mică în acest caz).
Potențarea notelor de bonitare pentru amendare calcică, repetată la intervale regulate
Are drept scop micșorarea sau anihilarea penalizărilor introduse pentru valorile mici ale pH -ului.
În cazurile în care coeficienții de bonitare în condiții naturale sunt 0, terenurile sunt bonitate din nou pentru noile condiții create prin aplicarea amendării.
CAP.8. Clasificarea și caracterizarea solurilor României
8.1. Clasa Protisoluri (PRO)
8.1.1. Litosolurile (LS)
Orizontul Ao este subțire 5-10 cm și este alcătuit adeseori dintr-un amestec de humus, resturi organice în curs de humificare, fragmente de rocă și material mineral mărunțit. Orizontul A poate fi de tipul Ao deschis la culoare sau închis la culoare Au, ori Aou când este subțire. Textura diferă în funcție de materialul parental și stadiul de evoluție (grosieră până la fină). Structura este grăunțoasă sau poliedrică slab dezvoltată. Reacția solului este puternic acidă, neutră sau alcalină și depinde de materialul parental pe care evoluează și microzona pedoclimatică. Conținut în humus în orizontul A este scăzut 1-1,5%, iar rezerva de humus este mică. Prezintă volum edafic util redus, permeabilitate scăzută, proprietatea de aerație și capacitatea pentru apă redusă.
În figura de mai jos sunt redate, în profil, litosolurile (http://barresfotonatura.com/).
Fig. 8.1. Litosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 1
Denumire. Litosol eutric, scheletic, lut nisipos puternic scheletic, dezvoltat pe materiale eluviale și deluviale necarbonatice mijlocii cu schelet, fâneață.
Suprafața: 15,2 ha: 0,23 % Profile și sondaje: 41
Județul: Sibiu. Localitatea: Miercurea Sibiului
Răspândirea: Depresiunea Apoldului. Dealuri și glacisuri piemontane. Microzona pedogeoclimatică III D – LV, ACO 12.
Condițiile naturale în care apare: Culmi și versanți uniformi scurți, panta 5-35%, expoziție N, depozite eluviale și deluviale necarbonatice lut nisipos cu schelet/ pietrișuri din gresie și conglomerate, apa freatică >10 m, drenaj global intens.
Aspectul suprafeței terenului: Local pietrișuri rulate din cuarțite.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): LV, EL.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – AR – Rp
Morfologice:
Orizontul Aoț de 15 cm grosime, lut nisipos, brun gălbui (10YR 5/4) la umed și brun gălbui deschis (10YR 6/4) la uscat, grăunțos foarte mic, moderat dezvoltat, moderat compact, rădăcini foarte frecvente trecere clară.
Orizontul AR de 5 cm grosime, nisip lutos excesiv scheletic (80 %), brun gălbui (10YR 5/4) la umed și brun gălbui deschis (10YR 6/4) la uscat, grăunțos foarte mic, slab dezvoltat, moderat compact, rădăcini rare, trecere clară.
Orizontul Rp de la 20 cm adâncime, pietriș rulat (90 %, cu ø 1-3 cm), din cuarțite (dominant).
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 41
Caracterizare generală: sol foarte superficial cu textură mijlocie-grosieră cu schelet 80%, volum edafic util foarte mic, permeabilitate foarte mare, slab acid, mezobazic, cu rezervă mică de humus, aprovizionat moderat cu azot și fosfor, potasiu mic, fertilitate naturală foarte slabă.
8.1.2. Regosolurile (RS)
Orizontul Ao este slab conturat și subțire (10-30 cm), slab structurat, cu un conținut redus de humus 1-2% în zona de stepă, iar în zona forestieră poate ajunge până la 4%.
Textura este variată de la nisipoasă până la argiloasă, nemodificată pe profilul de sol. Reacția solului poate fi de la acidă până la slab alcalină.
În figura de mai jos sunt redate, în profil, regosolurile (http://barresfotonatura.com/).
Fig. 8.2. Regosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 1
Denumire. Regosol eutric, moderat decarbonatat, extrem de profund (>150 cm), lut nisipos /lut nisipos, dezvoltat pe materiale fluviatile necarbonatice mijlocii, arabil.
Suprafața: 11,1 ha: 0,18% Profile și sondaje: 23
Județul: Sibiu. Localitatea: Păuca.
Răspândirea: Podișul Secașelor. Microzona pedogeoclimatică II O – FZ, ACO 1.
Condițiile naturale în care apare: Terase (II, III) fragmentate, panta (2-15%), depozite fluviatile necarbonatice mijlocii/ nisipuri necarbonatice și carbonatice, apa freatică peste 10 m, drenaj global bun-intensiv.
Aspectul suprafeței terenului: Normal.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): FZ cambice.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – AC – Cn – Ck
Morfologice:
Orizontul Aop de 15 cm grosime, lut nisipos, brun gălbui închis (10YR 3/4) la umed și brun gălbui (10YR 5/4) la uscat, nestructurat, monogranular, slab compact, trecere netă.
Orizontul Ao de 15 cm grosime, lut nisipos, brun gălbui închis (10YR 3/4) la umed și brun gălbui (10YR 5/4) la uscat, poliedric subangular foarte mic, slab dezvoltat, moderat compact, trecere netă.
Orizontul AC de 25 cm grosime, lut nisipos, brun gălbui închis (10YR 3/3,5) la umed și brun gălbui (10YR 5/3,5) la uscat, poliedric subangular foarte mic, slab dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul Cn1 de 20 cm grosime, lut nisipos, brun gălbui (10YR 5/5) la umed și brun gălbui deschis (10YR 6/5) la uscat, nestructurat, monogranular, afânat, trecere clară.
Orizontul Cn2 de 45 cm grosime, lut nisipos, galben bruniu (10YR 6/6) la umed, nestructurat, monogranular, foarte afânat, trecere netă.
Orizontul Ck de la 120 cm adâncime, nisip lutos, brun gălbui (10YR 6/4) la umed, nestructurat, monogranular, foarte afânat, efervescență puternică în HCl.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 23
Caracterizare generală: sol profund cu textură mijlocie (0-120 cm), grosieră (120-153 cm), volum edafic util excesiv de mare, permeabilitate mare, moderat acid, oligomezobazic, cu rezervă mică de humus, mică de azot, fertilitate naturală mijlocie-slabă.
8.1.3. Psamosolurile (PS)
Orizontul Ao poate avea grosimea cuprinsă de 10-30 cm. Culoarea deschisă, brună la brună cenușie datorită conținutului scăzut în materie organică (1%). Structură grăunțoasă, friabilă, adesea materialul apare nestructurat. Textura este grosieră nediferențiată pe întreg profilul de sol (psamos-nisip).
Orizontul C reprezintă materialul parental nestructurat. Datorită texturii grosiere proprietățile fizice, fizico-mecanice, hidrofizice, chimice sunt nefavorabile. Fiind sărace în humus și elemente nutritive, potențialul acestor soluri este redus. Reacția solului oscilează între moderat acidă și subalcalină (pH 6,5-7,5), iar gradul de saturație în baze 60-100%.
În figura de mai jos sunt redate, în profil, psamosolurile (http://barresfotonatura.com/).
Fig. 8.3. Psamosol.
8.1.4. Aluviosolurile (AS)
Orizontul A (Am, Au, Ao) este subțire, adesea sub 20 cm, dar poate depăși 25 (40) cm în luncile neinundabile unde procesul de solificare este mai puțin întrerupt. Textura poate fi diferită de la grosieră la fină în funcție de cea a materialului parental, iar structura grăunțoasă sau poliedrică, uneori slab diferențiată. În funcție de textură și structură aluviosolurile se vor caracteriza prin proprietăți fizice, fizico-mecanice, hidrofizice și de aerație foarte diferite. Conținutul în humus poate fi de 1-2%, dar sunt posibile și valori de 3%. Gradul de saturație în baze este variat, de la soluri saturate în baze până la debazificate și acide.
În figura de mai jos sunt redate, în profil, aluviosolurile (http://www.rasfoiesc.com/).
Fig. 8.4. Aluviosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 13
Denumire. Aluviosol eutric, lut nisipos / lut, dezvoltat pe materiale fluviatile necarbonatice mijlocii, arabil.
Suprafața: 108,7 ha: 1,67% Profile și sondaje: 36
Județul: Sibiu. Localitatea: Miercurea Sibiului
Răspândirea: Depresiunea Apoldului. Microzona pedogeoclimatică II L- AS, II O-FZ, III D-LV, ACO 1,2,12.
Condițiile naturale în care apare: Luncile afluenților râului Secaș, panta 1-10 %, pe depozite fluviatile necarbonatice lutoase / nisipuri necarbonatice, apa freatică 2-3 m adâncime, drenaj global bun, inundabil rar.
Aspectul suprafeței terenului: Normal.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Aluviosoluri calcarice gleice, Gleiosoluri calcarice.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – AC – Cn1 – Cn2
Morfologice:
Orizontul Aop de 30 cm grosime, lut nisipos, brun gălbui închis (10YR 3/4) la umed și brun gălbui (10YR 5/5) la uscat, nestructurat, monogranular, moderat compact, trecere netă.
Orizontul AC de 30 cm grosime, lut, brun gălbui închis (10YR 3/4) la umed și brun gălbui (10YR 5/5) la uscat, poliedric subangular foarte mic, moderat compact, trecere clară.
Orizontul Cn1 de 20 cm grosime, lut, brun gălbui închis (10YR 4/5) la umed nestructurat, masiv, moderat compact, trecere clară.
Orizontul Cn2 de la 80 cm adâncime, lut nisipos, brun gălbui închis (10YR 4/4) la umed, nestructurat, monogranular, slab-moderat compact.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 36
Caracterizare generală: sol profund cu textură mijlocie, volum edafic util excesiv de mare, permeabilitate moderată, neutru-slab alcalin, eubazic-saturat în baze, cu rezervă moderată de humus, azot moderată, potasiu moderată și fosfor mic, fertilitate naturală bună-mijlocie.
8.2. Clasa Cernisoluri (CER)
8.2.1. Kastanoziomurile (KZ)
Orizontul Am poate atinge 30-40 cm grosime, conținut în humus 2%, are culoare brună la brun închis conform mențiunii anterioare, textura aceeași pe întregul profil poate fi mijlocie (LN-LL), structura glomerulară mică, bine dezvoltată. Reacția solului oscilează între 8,0-8,3 unități, iar gradul de saturație în baze are valoarea maximă (100%). Activitatea microbiologică este intensă.
Orizontul AC poate avea 15-25 cm grosime, iar culoarea în partea superioară rămâne aproape identică cu cea din orizontul Am. Structura apare slab dezvoltată în acest orizont, iar conținutul în humus se reduce mult față de Am.
Orizontul Cca apare de la adâncimi de 50-60 cm, are culoare gălbuie și se caracterizează prin acumulări de carbonați. În profilul kastanoziomurilor sunt prezente numeroase neoformațiuni biogene: coprolite, cervotocine, culcușuri sau lăcașuri de larve, crotovine (galerii părăsite umplute cu material din orizonturile superioare).
În figura de mai jos sunt redate kastanoziomurile (http://www.rasfoieste.com/).
Fig. 8.5. Kastanoziom.
Faeoziom Cambic. Depresinea Cracău-Bistrița
8.2.2. Cernoziomurile (CZ)
Orizontul Am este gros (peste 40-50 cm) de culoare închisă, bine structurat (structură glomerulară), textura mijlocie, nediferențiată pe întregul profil de sol. Conține 3-6% humus de bună calitate.
Orizontul de tranziție AC are grosimi cuprinse între 20-25 cm și culoarea închisă în partea superioară pe cel puțin 10-15 cm (valori și crome sub 3,5 la umed).
Orizontul B poate fi cambic (Bv) sau argic (Bt) îndeplinind condiția de culoare în partea superioară pe cel puțin 10-15 cm. Grosimea orizontului B poate atinge 40-50 cm și chiar mai mult, în cazul orizontului argic. Structura poliedrică până la prismatică bine dezvoltată, de mărime mijlocie până la mare.
Orizontul Cca reprezintă materialul parental, este nestructurat și poate atinge grosimi de la mijlocii la mari.
Sub aspectul reacției, cernoziomurile sunt neutre până la slab alcaline, ușor debazificate (85-90%).
În figura de mai jos sunt redate cernoziomurile (http://barresfotonatura.com/).
Fig. 8.6. Cernoziom.
Cernoziom calcaric. Depreziunea Huși.
8.2.3. Faeoziomurile (FZ)
Orizontul Am are culori cu crome și valori ≤ 2 (la umed) și poate atinge grosimi de 40-50 cm. Are structură stabilă, este poros și relativ bine aprovizionat în elemente nutritive. Conținutul în humus 4-6%, iar pH-ul de la neutru la slab acid, cu grad de saturație în baze (V%) ≥ 53%.
Orizontul B are culori închise (sub 3,5 valori și crome la umed) cel puțin în partea superioară (10-15 cm). În acest orizont pot apare pelicule argilo-humice (Bt) și adesea caractere de hidromorfie. Nu conține carbonați deoarece au fost levigați complet din orizontul B. În orizontul Bt apare un plus de argilă iluvială din orizontul supraiacent, care poate fi un caracter din perioadele mai umede apărute în cursul evoluției acestor soluri. Acumularea de argilă determină creșterea capacității de stocare a apei, dar cu toate acestea solurile pot avea limitări de apă în sezonul uscat.
Orizontul C apare de la adâncimi mai mari de 125 cm (nu apare orizont Cca), este nestructurat și reprezintă materialul parental, care exclude materialele calcarifere sau rocile calcaroase.
În figura de mai jos sunt redate, în profil, faeoziomurile (http://www.rasfoieste.com/).
Fig. 8.7. Faeoziom.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 36
Denumire. Faeoziom aluvic epicalcaric, lut / lut argilos, dezvoltat pe materiale fluviatile carbonatice mijlociu-fine, arabil.
Suprafața: 18 ha: 0,27% Profile și sondaje: 34
Județul: Sibiu. Localitatea: Miercurea Sibiului
Răspândirea: Depresiunea Apoldului. Microzona pedogeoclimatică II L-AS, ACO 1.
Condițiile naturale în care apare: Lunca râlui Secaș, con aluvial, panta 1-5%, pe depozite fluviatile carbonatice luto-argiloase / luturi și argile carbonatice, apa freatică 3-5 m adâncime, drenaj global bun-moderat.
Aspectul suprafeței terenului: Normal.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Aluviosoluri calcarice, gleice.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Amp – ACk – Ckg
Morfologice:
Orizontul Amp de 40 cm grosime, lut, negru (10YR 2/1) la umed și cenușiu închis (10YR 4/1) la uscat, nestructurat, monogranular, moderat compact, trecere netă.
Orizontul ACk de 50 cm grosime, lut argilos, brun foarte închis (10YR 2/2) la umed și brun cenușiu închis (10YR 4/2) la uscat, poliedric angular mic, bine dezvoltat, moderat compact, efervescență slabă în HCl, trecere netă.
Orizontul Ck1g de 30 cm grosime, lut argilos, brun gălbui (10YR 5/5) la umed, cu pete cenușii (2,5Y 5/1) rare, nestructurat, masiv, slab compact, efervescență moderată în HCl, trecere netă
Orizontul Ck2g de la 120 cm adâncime, argilă, brun gălbui închis (10YR 5/5) la umed, cu pete cenușii (2,5Y 5/1) rare, nestructurat, masiv, moderat compact, efervescență foarte puternică în HCl.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 34
Caracterizare generală: sol profund cu textură mijlociu-fină, volum edafic util excesiv de mare, permeabilitate foarte mică, slab alcalin, carbonatic, saturat în baze, cu rezervă foarte mare de humus, azot moderat, potasiu moderat și fosfor moderat, fertilitate naturală mijlocie-bună.
8.2.4. Rendzinele (RZ)
Orizontul A molic (Am) poate atinge 20-30 cm și chiar mai mult, are culoare neagră (cu crome sub 2 la materialul în stare umedă), textura poate fi mijlocie până la fină, aceeași pe întreg profilul, structura glomerulară bine dezvoltată. Conținutul în humus este ridicat, peste 10%, ceea ce înseamnă o rezervă de peste 200 tone humus la hectar, reacția slab acidă până la slab alcalină (pH 6,0-7,5), iar gradul de saturație în baze coboară de la 100% la 75%.
Orizontul AR are culori închise cel puțin în primii 15 cm de la suprafață (valori și crome sub 3,5 la umed), este mai subțire decât orizontul Am și adesea bogat în material scheletic, structura slab dezvoltată.
Orizontul Rrz poate apare în primii 125 cm de la suprafața solului și constituie materialul parental, nestructurat.
În figura de mai jos sunt redate rendzinele (http://sslackirelandsoils.blogspot.ro/).
Fig. 8.8. Rendzină.
8.3. Clasa Umbrisoluri (UMB)
8.3.1. Nigrosolurile (NS)
Orizontul Au poate atinge grosimea de 20-30 cm, are culoare închisă (brun-negricios), textura mijlocie, structură grăunțoasă slab dezvoltată, conține între 4,5-20% humus brut sau moder, pH-ul este scăzut (4,5-5,0), gradul de saturație în baze scade sub 53% (adesea sub 20%).
Orizontul Bv are în partea superioară tot culori închise de Au (valori și crome sub 3,5 la umed), structură poliedrică favorabilă. Grosimea orizontului poate înregistra valori de 40-80 cm și chiar mai mari.
Orizontul C sau R apare de la adâncimi de peste 40-100 cm, este nestructurat și poate reprezenta uneori roca dură neconsolidată (Rp).
În figura de mai jos sunt redate nigrosolurile (https://dl.sciencesocieties.org/).
Fig. 8.9. Nigrosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 4
Denumire. Nigrisol cambic, subscheletic, slab profund (51-75 cm), lut nisipos slab scheletic (6-25 %) / lut nisipos puternic scheletic (51-76%), dezvoltat pe materiale eluviale și deluviale necarbonatice, lutoase cu schelet / roci metamorfice mezobazice, pășune.
Suprafața: 2,1 ha: 0,2 % Profile și sondaje: 13
Județul: Sibiu. Localitatea: Râu Sadului
Răspândirea: Munții Cindrel – Lotru. Microzona pedogeoclimatică IVM – DC
Condițiile naturale în care apare: Culmi largi, versanți uniformi lungi, panta (5-20%); S, materiale eluviale și deluviale necarbonatice lutoase cu schelet, din șisturi cristaline negre, grafitoase, apa freatica la peste 10 m adâncime, drenajul local bun – intens.
Aspectul suprafeței terenului: Local bolovani și stânci.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): DC.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Au –AB – B+R – Rp
Morfologice:
Orizontul Au de 21 cm grosime, lut nisipos slab scheletic (25 %), cenușiu foarte închis (10YR 3/1) la umed și cenușiu închis (10YR 4/1) la uscat, grăunțos foarte mic, slab dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul AB de 14 cm grosime, lut nisipos, moderat scheletic (40 %), negru (10YR 2/1) la umed, grăunțos foarte mic, slab dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul B+R de 35 cm grosime, lut nisipos, puternic scheletic (75 %), negru (10YR 2/1) la umed, grăunțos foarte mic, slab dezvoltat, foarte compact, trecere treptată.
Orizontul Rp de la 70 cm adâncime, pietriș (> 90%) și nisip lutos.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 13
Caracterizare generală: sol slab profund cu textură mijlocie și schelet, volum edafic util mic, permeabilitate foarte mare, foarte puternic acid, oligomezobazic, cu rezervă mare de humus, conținut moderat de azot și fosfor și extrem de mare de potasiu, fertilitate slabă-moderată.
8.3.2. Humosiosolurile (HS)
Orizontul Aou este foarte subțire, nu depășește 20 cm, are culoare închisă, negricioasă, fiind foarte intens humifer. La suprafață apare un strat de țelină cu moder sau moder-humus brut fin. În stare uscată, prin frecare se poate separa partea organică de cea minerală.
Orizontul AR sau AC poate avea 15-20 cm, având în partea superioară culori cu valori și crome sub 3,5 la materialul în stare umedă, iar în continuare culoarea apare brună cenușie sau cenușie ruginie, cenușie gălbuie.
Orizontul R sau C reprezintă materialul parental.
În figura de mai jos sunt redate, în profil, humosiosolurile (http://www.ulrichschuler.net/).
Fig. 8.10. Humosiosol.
8.4. Clasa Cambisoluri (CAM)
8.4.1. Eutricambosolurile (EC)
Orizontul A0 poate avea grosime de la 10 la 40 cm, culoare brună închisă, imprimată de humusul de tip mull forestier, textura de la fină până la grosieră, funcție de natura materialului parental; structura glomerulară sau grăunțoasă medie, conținutul în humus depășește 2% putând ajunge la 10-12%, iar reacția de la slab la moderat acidă (pH = 5,8 – 6,5). Gradul de saturație în baze depășește 53% (proprietăți eutrice).
Orizontul Bv poate avea grosimi variabile (20-150 cm), este de culoare brună gălbuie, brună negricios sau chiar roșie în nuanțe de 5 YR și mai roșie cu valori și crome de 3,5 la materialul umed. Pot apare pete de oxizi și hidroxizi de fier. Structura în acest orizont este poliedrică sau prismatică bine dezvoltată, dar fără pelicule de argilă pe fețele elementelor structurale.
Orizontul C sau R este nestructurat și reprezintă materialul parental. El poate apare de la adâncimi de 35-40 cm sau mai mari.
În figura de mai jos sunt redate eutricambosolurile (http://web2.geo.msu.edu/).
Fig. 8.11. Eutricambosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 52
Denumire. Eutricambosol tipic, lut / lut, dezvoltat pe materiale deluviale necarbonatice, mijlocii, pășune.
Suprafața: 9,9 ha: 0,15% Profile și sondaje: 53
Județul: Sibiu. Localitatea: Miercurea Sibiului
Răspândirea: Depresiunea Apoldului. Microzona pedogeoclimatică III D-LV, ACO 12.
Condițiile naturale în care apare: Versanți neuniformi cu alunecări de teren în valuri și trepte semistabilizate, panta 1-15%, pe depozite deluviale necarbonatice lutoase / pietrișuri silicatice, apa freatică peste 10 m adâncime, local izvoare de coastă, drenaj global bun-intensiv.
Aspectul suprafeței terenului: Denivelări datorită alunecărilor de teren, tufiș pe 60% din suprafață.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Regosoluri eutrice.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – Bv – BR – Rp
Morfologice:
Orizontul Aoț de 21 cm grosime, lut, brun foarte pal (10YR 7/3) la umed și brun foarte pal (10YR 8/3) la uscat, glomerular foarte mic, bine dezvoltat, slab compact, trecere clară.
Orizontul Bv de 29 cm grosime, lut, brun pal (10YR 6/3) la umed, poliedric subangular mic, moderat dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul BR de 20 cm grosime, nisip lutos, schelet 6%, galben (10YR 8/6) la umed, glomerular foarte mic, slab dezvoltat, slab compact, trecere treptată.
Orizontul Rp de la 70 cm adâncime, pietriș rulat 90%, necarbonatic.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 53
Caracterizare generală: sol profund cu textură mijlocie, grosieră cu schelet, volum edafic util mijlociu, permeabilitate moderată, moderat-slab acid, mezobazic, cu rezervă moderată de humus, azot mare, potasiu mic și fosfor foarte mic, fertilitate naturală mijlocie-slabă.
8.4.2. Districambosolurile (DC)
Orizontului organic nehidromorf (O) nu este obligatoriu.
Orizontul A poate fi ocric sau umbric (Ao, Au) și are grosimi variabile de la 10 la 25 cm. Textura fină spre mijlocie, aceeași pe întregul profil, structura grăunțoasă slab dezvoltată, conținutul în materie organică 3 – 8%, cu humus de tip mull-moder, ce poate depăși această valoare. Reacția solului înregistrează valori sub 5,0 unități pH, iar gradul de saturație în baze se situează sub 53%, chiar 35 – 30%.
Orizontul Bv poate avea 20-70 cm grosime, este de culoare brună cu nuanțe gălbui, are structură poliedrică mică, gradul de saturație în baze mai mic de 30 – 35%. Aciditatea de schimb a acestor soluri este determinată de cationii Al+++, care nu favorizează migrarea argilei din orizontul Ao în Bv.
În figura de mai jos sunt redate districambosolurile (http://de.academic.ru/).
Fig. 8.12. Districambosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 54
Denumire. Districambosol tipic, lut nisipos/ lut nisipos cu schelet, dezvoltat pe materiale eluviale necarbonatice ,mijlocii, pășune.
Suprafața: 48,9 ha: 0,75% Profile și sondaje: 25
Județul: Sibiu. Localitatea: Miercurea Sibiului
Răspândirea: Munții Cindrelului. Microzona pedogeoclimatică IV M-BO, ACO 15.
Condițiile naturale în care apare: Munte, culmi late, vârfuri, panta 2-15%, pe depozite eluviale necarbonatice lutonisipoase / roci metamorfice, apa freatică peste 10 m adâncime, drenaj global bun.
Aspectul suprafeței terenului: Normal, pietriș rar 3-10% la suprafață.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Districambosoluri litice.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – AB – Bv – BR – Rp
Morfologice:
Orizontul Aoț de 15 cm grosime, lut nisipos, schelet 3%, brun gălbui (10YR 5/5) la umed și brun gălbui deschis (10YR 6/5) la uscat, grăunțos foarte mic, bine dezvoltat, slab compact, trecere clară.
Orizontul AB de 12 cm grosime, lut nisipos, schelet 6%, galben (10YR 7/6) la umed și galben (10YR 8/6) la uscat, glomerular mic, bine dezvoltat, slab compact, trecere clară.
Orizontul Bv de 26 cm grosime, lut nisipos, schelet 10%, garben bruniu (10YR 6/6) la umed, poliedric subangular mic, moderat dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul BR de 17 cm grosime, nisip lutos, schelet 20%, brun foarte pal (10YR 7/4) la umed, poliedric subangular mic, slab dezvoltat, foarte compact, trecere treptată.
Orizontul Rp de la 70 cm adâncime, pietre și bolovani 90% din roci metamorfice.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 25
Caracterizare generală: sol profund cu textură mijlocie cu schelet și grosieră cu schelet, volum edafic util moderat, permeabilitate foarte mare, puternic-moderat acid, oligobazic, cu rezervă mică de humus, azot foarte mic, potasiu mic și fosfor foarte mic, fertilitate naturală mijlocie-slabă.
8.5. Clasa Luvisoluri (LUV)
8.5.1. Preluvosolurile (EL)
Orizontul Ao poate atinge 20-30 cm grosime, are culoare brun-deschis, sunt prezente numeroase neoformațiuni biogene (sau lăcașuri de larve), textura mijlocie, structură grăunțoasă relativ bine dezvoltată. Conținutul în hums 2-3%, reacția slab acidă sau neutră (pH 6-7), gradul de saturație în baze peste 80%.
Orizontul Bt este gros de 50-100 cm, are textura fină sau mijlocie fină, structură prismatică sau columnoid prismatică bine dezvoltată. În orizontul Bt apar pete de oxizi și hidroxizi de fier, iar pe fețele elementelor structurale pelicule discontinui de argilă.
Orizontul C reprezintă roca mamă de sol, neconsolidată sau poate fi reprezentat printr-un orizont carbonatoiluvial Cca, care poate să apară la adâncimi mai mici de 150 cm.
În figura de mai jos sunt redate, în profil, preluvosolurile (http://thecircleofnature.files.wordpress.com/).
Fig. 8.13. Preluvosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 59
Denumire. Preluvosol tipic, melanic, lut argilos/argilă, dezvoltat pe materiale fluviatile necarbonatice, foarte fine, pășune.
Suprafața: 18,8 ha: 0,28% Profile și sondaje: 13
Județul: Sibiu. Localitatea: Miercurea Sibiului
Răspândirea: Depresiunea Apoldului. Microzona pedogeoclimatică II O-FZ. ACO 2.
Condițiile naturale în care apare: Terase(III), panta 1-5%, pe depozite fluviatile necarbonatice argiloase/ luturi carbonatice, apa freatică peste 10 m adâncime, drenaj global imperfect.
Aspectul suprafeței terenului: Normal.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Preluvosoluri molice, faeoziomuri argice.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – AB – Bt1me – Bt – BCk – Ck
Morfologice:
Orizontul Aop de 24 cm grosime, lut argilos, brun foarte închis (10YR 2/2) la umed și brun cenușiu închis (10YR 4/2) la uscat, poliedric angular mic, bine dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul AB de 23 cm grosime, lut argilos, brun cenușiu foarte închis (10YR 3/2) la umed și brun cenușiu închis (10YR 4/2) la uscat, poliedric angular mic, bine dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul Bt1me de 23 grosime, argilă, brun închis (10YR 3/3) la umed și brun (10YR 4/3) la uscat, poliedric angular mediu, bine dezvoltat, foarte compact, trecere clară.
Orizontul Bt2 de 30 grosime, argilă, brun gălbui închis (10YR 4/4) la umed și brun gălbui (10YR 5/4) la uscat, poliedric angular mediu, bine dezvoltat, foarte compact, trecere clară
Orizontul BCk de 30 grosime, lut argilos, brun gălbui închis (10YR 4/6) la umed, poliedric angular mediu, moderat dezvoltat, foarte compact, efervescență moderată în HCl, trecere clară.
Orizontul Ck de la 130 cm adâncime, lut argilos, brun gălbui (10YR 5/8) la umed, nestructurat, masiv, moderat compact, efervescență puternică în HCl.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 13
Caracterizare generală: sol profund cu textură mijlocie și fină, volum edafic util excesiv de mare, permeabilitate foarte mică, neutru-slab alcalin, carbonatic, eubazic și saturat în baze, cu rezervă mare de humus, azot moderat, potasiu moderat și fosfor mic, fertilitate naturală slabă-mijlocie.
8.5.2. Luvosolurile (LV)
Orizontul Ao poate înregistra 10-20 cm grosime, are culoare brună la brună închisă, textura lutoasă sau lutonisipoasă, structură grăunțoasă slab dezvoltată. Conținutul în materie organică este redus, sub 2%, acesta fiind mai bogat în acizi fulvici și de calitate inferioară. Reacția 5.0 unități pH sau chiar sub această valoare, gradul de saturație în baze se apropie de 50%.
Orizontul El este sărăcit parțial în argilă, oxihidroxizi de fier, aluminiu, mangan, materie organică, are grosimea între 10 și 20 cm, textura mijlocie spre grosieră, structura poliedrică sau lamelară poate uneori să lipsească.
Orizontul Bt este mai gros decât la preluvosoluri și are o culoare brună, putând prezenta și nuanțe mai roșcate. Textura mult mai fină decât a orizontului supraiacent face să apară diferențierea texturală pe profilul solului (idt>1,2). Structura este prismatică, bine dezvoltată, porozitatea scăzută, face ca în perioadele umede apa să stagneze în profil deasupra acestui orizont argic.
Orizontul C este nestructurat și reprezintă materialul parental menționat la condițiile de formare.
În figura de mai jos sunt redate, în profil, luvosolurile (http://thecircleofnature.files. wordpress.com/).
Fig. 8.14. Luvosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 64
Denumire. Luvosol stagnic, lut nisipos/lut, dezvoltat pe materiale eluviale necarbonatice, mijlocii, pășune.
Suprafața: 4,5 ha: 0,06% Profile și sondaje: 23
Județul: Sibiu. Localitatea: Miercurea Sibiului
Răspândirea: Munții Cindrelului. Microzona pedogeoclimatică IV M-BO. ACO 15.
Condițiile naturale în care apare:Munte, culmi late, panta 1-15%, pe depozite eluviale necarbonatice lutoase/ micașisturi, apa freatică peste 10 m adâncime, drenaj global moderat-bun.
Aspectul suprafeței terenului: Local șiroiri, cărări de vite.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Luvosoluri stagnice.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – El – EB – Bt – BR – Rp
Morfologice:
Orizontul Aoț de 12 cm grosime, lut nisipos, brun gălbui deschis (10YR 6/4) la umed și brun foarte pal (10YR 7/4) la uscat, grăunțos foarte mic, bine dezvoltat, slab compact, trecere netă.
Orizontul El de 18 cm grosime, lut nisipos, galben (10YR 7/6) la umed și galben (10YR 8/6) la uscat, poliedric subangular foarte mic, moderat dezvoltat, slab compact, trecere netă.
Orizontul EB de 15 grosime, lut nisipos, galben (10YR 7/6) la umed și galben (10YR 8/6) la uscat, poliedric subangular mic, bine dezvoltat, moderat compact, trecere netă.
Orizontul Bt de 20 grosime, lut , brun foarte pal (10YR 7/4) la umed, poliedric angular mediu, bine dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul BR de 15 grosime, nisip lutos, schelet 10%, galben bruniu (10YR 6/6) la umed, poliedric subangular mic, slab dezvoltat, moderat compact, trecere treptată
Orizontul Rp de la 80 cm adâncime, pietre 90% din șisturi cristaline.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 23
Caracterizare generală: sol profund cu textură mijlocie și grosieră, volum edafic mare, permeabilitate moderată, puternic-moderat acid, oligobazic, cu rezervă mică de humus, azot foarte mic, potasiu mic și fosfor foarte mic, fertilitate naturală mijlocie.
8.5.3. Planosolurile (PL)
Orizontul Aow poate avea grosimea de 20-25 cm, este de culoare brună deschisă, datorită conținutului redus de humus, sub 2%, acesta fiind alcătuit predominant din acizi fulvici. Sunt prezente pete de oxidare și de reducere, ca urmare a pseudogleizării în condițiile excesului de umiditate, provocat de apa din precipitații. Textura este mijlocie, iar structura grăunțoasă slab diferențiată. Reacția acidă și gradul de saturație în baze scăzut.
Orizontul Elw este gros de 10-30 cm, prezintă o culoare mai deschisă decât orizontul supraiacent, datorită migrării argilei, dar sunt prezente pete de oxidare și de reducere mai numeroase decât în Ao. Textura este mijlociu-grosieră, iar structura lipsește sau este lamelară slab formată.
Orizontul Btw este gros, el poate depăși 100 cm, are culoare gălbuie și pete de oxidare reducere. Textura mijlocie-fină sau chiar fină, iar structura poliedrică sau prismatică.
Orizontul C apare de la adâncimi care depășesc140 cm, proprietățile fizice, hidrofizice și de aerație sunt mult mai nefavorabile pentru plante decât la precedentele tipuri de sol. Chiar și proprietățile chimice și cele de troficitate sunt puțin favorabile.
În figura de mai jos sunt redate planosolurile (http://eusoils.jrc.ec.europa.eu/).
Fig. 8.15. Planosol.
8.5.4. Alosolurile (AL)
Orizontul Ao este subțire 10-20 cm, de culoare brun-deschisă, cu un conținut ridicat în materie organică, dar slab transformată(sub 2% humus), reprezentată prin acizi fulvici în procent mai ridicat decât cei humici. Are textură mijlocie, structură poliedrică mică, slab dezvoltată.
Orizontul E poate avea grosimi între 10-20 cm, este de culoare mai deschisă decât Ao, datorită îmbogățirii reziduale în particule mijlocii și grosiere de cuarț. Textura mijlociu grosieră, structură lamelară slab dezvoltată, adesea poate să lipsească.
Orizontul B argic (Bt) este gros, 100-150 cm, de culoare gălbuie sau brună-ruginie și are proprietăți alice pe cel puțin 50 cm, între 25 și 125 cm adâncime. Structură prismatică mare sau columnoid prismatică bine dezvoltată. Reacția foarte puternic acidă, scade sub 4 unități pH (în extract apos), iar gradul de saturație în baze sub 30%.
Fig. 8.16. Alosol.
8.6. Clasa Spodisoluri (SPO)
8.6.1. Prepodzolurile (EP)
Orizontul Aou este subțire (5-10 cm), are 5-6% materie organică, culoare cenușie negricioasă și conține grăunți de cuarț lipsiți de pelicule de humus. Nu are structură și se deosebește clar de orizontul Bs. Textura este mijlocie (NL) nediferențiată pe tot profilul. Reacția este puternic acidă.
Orizontul Bs are grosimi variabile (30-80 cm) și prezintă diferență de culoare, în partea lui superioară este brun ruginiu (culoare de cafea prăjită), iar în partea inferioară ruginiu gălbui.
În figura de mai jos sunt redate prepodzolurile (http://web2.geo.msu.edu/).
Fig. 8.17. Prepodzol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 47
Denumire: Prepodzol tipic, puternic profund (101-125 cm), lut nisipos /lut nisipos, moderat scheletic (26-50 %), dezvoltat pe materiale eluviale și deluviale necarbonatice mijlocii din roci metamorfice, pășune.
Suprafața: 120,2 ha: 2,29 % Profile și sondaje: 34
Județul: Sibiu. Localitatea: Talmaciu
Răspândirea: Munții Lotrului. IVM-PD. ACO 17.
Condițiile naturale în care apare: Culmi, vârfuri și versanți uniformi lungi, depozite eluviale și deluviale necarbonatice mijlociu-fine din roci metamorfice, mezobazice, apa freatică (> 10 m), drenajul global bun-intens.
Aspectul suprafeței terenului: Normal, local bolovani, stânci (26-75%).
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Districambosoluri, podzoluri.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Of – Oh – Ao – Bhs – Bs – R + B – Rp
Morfologice:
Orizontul Of de 2 cm grosime, orizont de fermentație, brun închis (7,5YR 3/4) la umed, nestructurat, afânat, trecere netă.
Orizontul Oh de 2-0 cm grosime, orizont humificare, negru (7,5YR 2/1) la umed, nestructurat, afânat, trecere netă.
Orizontul Ao de 10 cm grosime, lut nisipos, cenușiu foarte închis (7,5YR 3/1) la umed, cenușiu închis (10YR 4/1) la uscat, grăunțos foarte mic, moderat dezvoltat, slab compact, trecere clară.
Orizontul Bhs de 15 cm grosime, lut nisipos, brun închis (7,5YR 3/3) la umed, poliedric subangular foarte mic, moderat dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul Bs de 22 cm grosime, lut nisipos, schelet (40%), brun intens (10YR 4/6) la umed, poliedric subangular mic, moderat dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul R+B de 73 cm grosime, nisip lutos, schelet (75%), brun gălbui închis (10YR 4/4) la umed, nestructurat, monogranular, trecere treptată.
Orizontul Rp de la 120 cm adâncime, pietre (90%) și bolovani, din roci metamorfice și nisip lutos.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 34
Caracterizare generală: sol profund, cu textură mijlocie, cu schelet, volum edafic util moderat, permeabilitate foarte mare, extrem-foarte puternic acid, extrem oligobazic, cu rezervă mare de humus, conținut moderat de azot, moderat de fosfor și mic de potasiu, fertilitate slabă-foarte slabă.
8.6.2. Podzolurile (PD)
Orizontul O este un orizont organic nehidromorf, subțire (5-15 cm) și poate fi cu humus brut, humus brut cu moder, humus brut xeromorf ș.a., după cum condițiile de solificare pot să difere.
Orizontul Au se deosebește net de O și este subțire 5-15 cm, avînd culoarea cenușie închisă. Poate conține între 8-25% materie organică, dar aceasta este humus brut și acid. Reacția foarte puternic acidă, scade sub 4 unități pH, iar gradul de saturație în baze scade sub 30% și chiar sub 15% (5%). Activitatea microbiologică este extrem de redusă.
Orizontul Es are grosimi variabile, culoarea cenușie deschisă, este pulverulent și poate avea structură lamelară slab dezvoltată sau este nestructurat . Apare ca fiind îmbogățit rezidual în particule grosiere de cuarț, fiind extrem de sărac în particule coloidale.
Orizontul Bh poate avea grosime de 30-80 cm sau chiar mai mult. Conține 5-15% materie organică. Are culoarea brună ori brună-ruginie (10YR 3/2 în partea superioară și 10 YR 5/6 în partea inferioară). În acest orizont pot fi observate cu lupa (50X) macroagregate de materiale amorfe de culoare închisă printre grăunții de cuarț, acoperiți totdeauna cu pelicule coloidale amorfe. Sub orizontul Bhs se poate întâlni și un orizont Bs mai deschis la culoare și lipsit de materia organică.
Orizontul R sau C este nestructurat și reprezintă materialul parental.
În figura de mai jos sunt redate podzolurile (http://web2.geo.msu.edu/).
Fig. 8.18. Podzol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 50
Denumire: Podzol tipic, moderat profund (76-100 cm), lut nisipos / lut nisipos, moderat scheletic (26-50 %), dezvoltat pe materiale eluviale necarbonatice mijlocii cu shelet din roci metamorfice, pășune.
Suprafața: 131 ha: 2,49 % Profile și sondaje: 37
Județul: Sibiu. Localitatea: Tălmaciu
Răspândirea: Munții Lotrului. IVM-PD. ACO 18,19.
Condițiile naturale în care apare: Culmi, depozite eluviale necarbonatice mijlociu-fine cu shelet din roci metamorfice, apa freatică (> 10 m), drenajul global bun-intens.
Aspectul suprafeței terenului: Normal, local bolovani, stânci (3-25%).
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Prepodzoluri.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – Es – Bhs – Bs – BR – R+B – Rp
Morfologice:
Orizontul Ao de 3 cm grosime, lut nisipos, negru (7,5YR 2/1) la umed, cenușiu foarte închis (7,5YR 3/1) la uscat, grăunțos foarte mic, slab dezvoltat, afânat, trecere netă.
Orizontul Es de 10 cm grosime, nisip lutos, schelet (1 %), cenușiu deschis (7,5YR 7/1) la umed, alb (7,5YR 8/1) la uscat, nestructurat, slab compact, slab dezvoltat, trecere netă.
Orizontul Bhs de 11 cm grosime, lut nisipos, schelet (15 %), negru (5YR 2/1) la umed, glomerular foarte mic, slab dezvoltat, slab compact, trecere netă.
Orizontul Bs de 16 cm grosime, lut nisipos, schelet (30 %), brun intens (7,5YR 4/6) la umed, glomerular foarte mic, slab dezvoltat, slab compact, trecere netă.
Orizontul BR de 20 cm grosime, nisip lutos, schelet (60 %), brun intens (7,5YR 5/6) la umed, glomerular foarte mic, slab dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul R+B de 30 cm grosime, nisip lutos, schelet (80 %), brun intens (7,5YR 5/6) la umed, nestructurat, monogranular, foarte compact, trecere treptată.
Orizontul Rp de la 90 cm adâncime, pietre și bolovani (90 %) din roci metamorfice și nisip lutos.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 37
Caracterizare generală: sol moderat profund, cu textură mijlocie, volum edafic util mic, permeabilitate foarte mare, foarte puternic acid, oligobazic, cu rezerva de humus mare, conținut moderat de azot, foarte mare de fosfor și potasiu, fertilitate foarte slabă.
8.6.3. Criptopodzolurile (CP)
Oriozntul O este un orizont organic nehidromorf cu mull-moder sau moder.
Orizontul Ao este relativ subțire 10-25 cm, cu textura ușoară spre mijlocie, nediferențiată pe tot profilul. Structura este grăunțoasă, slab dezvoltată. Conținutul în materie organică variază între limite largi 3-8%, reacția solului coboară sub 5.0 unități pH, iar V% sub 53%.
Orizontul Bcp se caracterizează prin acumulare iluvială de material amorf activ, predominant humic și aluminic și mai puțin material amorf feric. Grosimea orizontului poate varia între 20-70 cm, structura este subpoliedrică slab dezvoltată. Reacția solului în acest orizont coboară sub 4 unități pH, iar gradul de saturație în baze sub 30%.
Orizontul C este nestructurat și reprezintă materialul parental acid.
În figura de mai jos sunt redate criptopodzolurile (https://www.nrcs.usda.gov/).
Fig. 8.19. Criptopodzol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 37
Denumire: Criptopodzol tipic, subscheletic, lut nisipos, slab scheletic (6-25 %) / lut nisipos, moderat scheletic (26-50 %), dezvoltat pe materiale eluviale și deluviale necarbonatice mijlocii cu schelet / din roci metamorfice, pășune.
Suprafața: 22,7 ha: 0,64 % Profile și sondaje: 2
Județul: Sibiu. Localitatea: Turnu Roșu
Răspândirea: Munții Făgăraș. IVM-EP. ACO 17.
Condițiile naturale în care apare: Culmi, versanți, depozite eluviale și deluvii lutonisipoase cu schelet / șisturi cristaline, panta 5-35, 50%, apa freatică (> 10 m), drenajul global bun.
Aspectul suprafeței terenului: Normal.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Districambosoluri, prepodzoluri.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – Bcp – Rp
Morfologice:
Orizontul Ao de 15 cm grosime, lut nisipos, schelet 6% (ø 1 cm), brun foarte închis (10YR 2/3) la umed, brun închis (10YR 3/3) la uscat, grăunțos foarte mic, bine dezvoltat, afânat, trecere netă.
Orizontul AB de 15 cm grosime, lut nisipos, schelet 10% (ø 3 cm), brun foarte închis (10YR 2/2,5) la umed, grăunțos foarte mic, bine dezvoltat, slab compact, trecere netă.
Orizontul Bcpq de 27 cm grosime, lut nisipos, schelet 30% (ø 10 cm), negru-brun foarte închis (10YR 2/1,5) la umed, poliedric subangular mic, moderat dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul BRq de 28 cm grosime, nisip lutos, schelet 60% (ø 20 cm), brun închis (10YR3,5/3) la umed, poliedric subangular mic, slab dezvoltat, foarte compact, trecere treptată.
Orizontul Rp de la 85 cm adâncime, pietre și bolovani (90 %, ø 30 cm) din șisturi cristaline.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 2
Caracterizare generală: sol cu textură mijlocie, cu shelet, volum edafic util moderat, permeabilitate foarte mare, puternic-moderat acid, oligobazic-oligomezobazic, cu rezerva de humus extrem de mare, conținut foarte mare de azot, fertilitate moderată-slabă.
8.7. Clasa Pelisoluri (PEL)
8.7.1. Pelosolurile (PE)
Orizontul Az este gros, depășește 30-50 cm, este de culoare cenușie închisă în stare umedă, textura fină argiloasă până la argilo-lutoasă, structură poliedrică mare. Prin uscare se formează agregate structurale poliedrice sau prismatice foarte ușor vizibile, deoarece solul uscat crapă puternic. Orizontul Az este plastic în stare umedă, dar devine foarte dur în stare uscată. Reacția solului poate varia de la neutră la acidă (pH = 6-7), iar gradul de saturație în baze este de 70-80%. Conținutul în humus 1-2% poate ajunge și la 3-4%.
Orizontul Bz gros de 25-35 cm, este de culoare variabilă brună închis, brună gălbuie, brună ruginie. Structura este poliedrică mare, pe fețele elementelor structurale putând apare pete de oxizi și hidroxizi de fier sau pelicule de argilă.
Orizontul Cz este nestructurat și reprezintă materialul parental, excesiv de fin, argilos.
În figura de mai jos sunt redate pelosolurile (http://www.themenpark-umwelt.baden-wuerttemberg.de/).
Fig. 8.20. Pelosol.
8.7.2. Vertosolurile (VS)
Orizontul Ay poate măsura 30-50 cm grosime, fiind mai subțire în zonele umede, are culoare brună cenușie până spre cenușie închisă, iar în stare umedă apare ca fiind foarte închis la culoare ( în denumirile mai vechi erau considerate smolnițe, de la smoală). Textura fină (AA-AL) nemodificată pe întreg profilul, structura este masivă , mai greu de recunoscut la materialul umed, conținutul în humus este variabil 1-2% uneori 3-4%, gradul de saturație în baze 70-80% și chiar 90-95% în unele zone, iar pH-ul are 6-7 unități.
Orizontul By poate fi de tipul cambic sau argic, atinge grosimi de 25-35 cm, are culoare brună închis sau brună gălbuie, chiar brună ruginie. Pot fi prezente în acest orizont pete de oxizi și hidroxizii de fier și chiar pelicule de argilă pe fețele agregatelor structurale, care constituie și fețe de alunecare.
Orizontul C este nestructurat și reprezintă materialul parental cu textură foarte fină, fiind gonflant.
În figura de mai jos sunt redate vertosolurile (http://www.nrcs.usda.gov/).
Fig. 8.21. Vertosol.
8.8. Clasa Andisoluri (AND)
8.8.1. Andosolurile (AN)
Orizontul Au este gros de 20-30 cm, are culoarea închisă (cu crome mai mici de 2 la umed), este puternic debazificat și acid. Reacția solului se menține sub 5 unități pH (4,5) iar gradul de saturatie în baze sub 53%, poate să coboare chiar sub 20%. Textura mijlocie nediferențiată pe întreg profilul, structura fiind grăunțoasă, slab dezvoltată. Activitatea microbiologică este redusă.
Orizontul intermediar AC sau AR are aproximativ aceeași grosime cu Au, culoarea fiind închisă, cel puțin în partea superioară a orizontului.
Orizontul AR se caracterizează printr-un conținut ridicat de schelet.
Orizontul C sau R constituie materialul parental.
În figura de mai jos sunt redate andosolurile (http://soils.ag.uidaho.edu/).
Fig. 8.21. Andosol.
8.9. Clasa Hidrisoluri (HID)
8.9.1. Gleiosolurile (GS)
Orizontul A este de regulă gros de 30-40 cm uneori depășind 60-70 cm, având culori de la brună închis (Am) până la brună cenușie (Ao). Textura este variabilă în raport cu cea a depozitelor pe care se formează gleiosolurile, dar în general este mijlocie, chiar mijlocie fină, nediferențiată pe întregul profil. Structura este grăunțoasă sau glomerulară, dar ea poate fi chiar poliedrică (mai rar), bine dezvoltată. Conținutul în materie organică variază între 2-3% la unele subtipuri, până la 6 – 8% la altele. Gradul de saturație în baze poate oscila între valori ce depășesc 70%, dar poate coborî chiar și sub 55%, iar reacția solului între 5 – 6,5 – 7,2 unități.
Orizontul AG apare marmorat datorită petelor de oxido-reducere. Oxizii și hidroxizii de fier și de mangan, prin reducere se transformă în oxizi feroși, respectiv manganoși, care imprimă un colorit specific verzui-măsliniu, verzui-albăstrui, vinețiu-negricios, albicios-cenușiu. Fiind un orizont de tranziție, elementele structurale nu mai apar bine individualizate, iar proprietățile fizico-chimice se caracterizează ca intermediare între cele ale orizonturilor supra și subiacente.
Orizontul Gr este un orizont gleic de reducere în care predomină culorile caracteristice ale compușilor de Fe, Al, Mn – reduși, este nestructurat și nu asigură condiții corespunzătoare pentru dezvoltarea rădăcinilor plantelor, aici putând rezista doar speciile adaptate la hidromorfism.
În figura de mai jos sunt redate gleisolurile (http://www.rasfoiesc.com/).
Fig. 8.22. Gleiosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 73
Denumire. Gleiosol eutric aluvic, gleizat foarte puternic, lut argilos / lut argilos, dezvoltat pe depozite fluviatile și deluviale necarbonatice, mijlociu-fine, fâneață.
Suprafața: 34,2 ha: 0,52% Profile și sondaje: 26
Județul: Sibiu. Localitatea: Miercurea Sibiului
Răspândirea: Depresiunea Apoldului. Microzona pedogeoclimatică II L-AS, II O-FZ, III D-LV. ACO 1,2,12.
Condițiile naturale în care apare: Lunci, microdepresiuni, deal, versanți neuniformi lungi, cu alunecări de teren în valuri semistabilizate, panta 1-15%, pe depozite fluviatile și deluviale necarbonatice luto-argiloase / luturi și nisipuri, apa freatică 0,2-0,5 m adâncime, local izvoare de coastă, drenaj global foarte slab, inundabil foarte frecvent.
Aspectul suprafeței terenului: Microdepresionar, denivelări, stufăriș.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Aluviosoluri gleice, Faeoziomuri.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – ACGr – CnGr
Morfologice:
Orizontul Aoț de 15 cm grosime, lut argilos, negru (10YR 1,7/1) la umed și negru (10YR 2/1) la uscat, grăunțos foarte mic, moderat dezvoltat, slab compact, trecere netă.
Orizontul ACGr de 15 cm grosime, lut argilos, cenușiu foarte închis (2,5Y 3,5/1) la umed și cenușiu (2,5Y 5/1) la uscat, poliedric angular foarte mic, slab dezvoltat, moderat compact, trecere clară.
Orizontul Cn1Gr de 30 grosime, lut argilos, cenușiu închis (2,5Y 4/1) la umed, nestructurat, masiv, foarte compact, trecere clară.
Orizontul Cn2Gr de 30 grosime, lut, cenușiu închis (2,5Y 4/1) la umed, nestructurat, masiv, moderat compact, trecere netă.
Orizontul Cn3Gr de la 90 cm adâncime, nisip lutos, cenușiu (N 4/0) la umed, nestructurat, monogranular, slab compact.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 26
Caracterizare generală: sol profund cu textură mijlocie-fină și grosieră, volum edafic extrem de mare, permeabilitate foarte mică, neutru-slab alcalin, eubazic, cu rezervă foarte mare de humus, azot foarte mare, potasiu mic și fosfor foarte mare, fertilitate naturală foarte slabă.
8.9.2. Stagnosolurile (SG)
Orizontul Ao poate atinge grosimi de 30-40 cm, are textură fină până la mijlocie, structura grăunțoasă sau poliedrică subangulară slab dezvoltată. În prima parte apar pete de pseudogleizare, cele de reducere pot oscila între 6-50%.
În partea a doua a orizontului (AoW), procentul petelor de reducere crește, depășind 50% din suprafata matricei. Orizontul Ao este gros și poate depăși 60-80 cm, chiar 100 cm. Structura în acest orizont este columnoid prismatică, în timp ce textura se menține la fel ca în orizontul A sau devine mai fină în cazul orizontului B argic (Bt).
Orizontul C sau CGO apare de la adâncimi care depășesc 125 cm și reprezintă materialul parental, care este nestructurat. Gradul de saturație în baze oscilează între 40-80%, deci sunt soluri moderat debazificate.
În figura de mai jos sunt redate stagnosolurile (http://www.rasfoiesc.com/).
Fig. 8.23. Stagnosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 76
Denumire. Stagnosol tipic, stagnogleizat puternic, levigat slab, lut argilos/ argilă, dezvoltat pe depozite eluviale necarbonatice, foarte fine, fâneață.
Suprafața: 4,6 ha: 0,07% Profile și sondaje: 49
Județul: Sibiu. Localitatea: Miercurea Sibiului
Răspândirea: Depresiunea Apoldului. Microzona pedogeoclimatică III D-LV. ACO 12.
Condițiile naturale în care apare: Deal, culme largă cu înșeuare, panta 2-10%, pe depozite eluviale necarbonatice argiloase / luturi carbonatice, apa freatică peste 10 m adâncime, drenaj global slab.
Aspectul suprafeței terenului: Microdepresionar.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Luvosoluri și preluvosoluri stagnice.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – ABW – BtW – BCw – Ckw
Morfologice:
Orizontul Aoț de 20 cm grosime, lut argilos, brun foarte închis (10YR 2/3) la umed și brun închis (10YR 3/3) la uscat, poliedric subangular foarte mic, bine dezvoltat, moderat compact, trecere netă.
Orizontul ABW de 15 cm grosime, lut argilos, brun cenușiu foarte închis (2,5Y 3/2) la umed, poliedric angular mic, bine dezvoltat, foarte compact, trecere netă.
Orizontul BtW de 25 grosime, argilă, cenușiu oliv (5Y 3/2) la umed, poliedric angular mediu, bine dezvoltat, foarte compact, trecere netă, trecere clară.
Orizontul BCw de 25 grosime, argilă, brun închis (2,5Y 4/3) la umed, cu pete negre (2,5Y 2/1) foarte frecvente, poliedric angular moderat, moderat dezvoltat, foarte compact, trecere netă.
Orizontul Ckw de la 85 cm adâncime, argilă, oliv (5Y 4/3) la umed, cu pete negre (2,5Y 2/1) foarte frecvente nestructurat, masiv, foarte compact, efervescență foarte puternică în HCl.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 49
Caracterizare generală: sol profund cu textură mijlocie și fină, volum edafic excesiv de mare, permeabilitate excesiv de mică, slab acid-alcalin, carbonatic, saturat în baze, cu rezervă mare de humus, azot foarte mare, potasiu moderat și fosfor mic, fertilitate naturală foarte slabă.
8.9.3. Limnosolurile (LM)
Orizontul A limnic (Al) este subțire, de câțiva centimetri și prezintă următoarele caractere:
Conținut de materie organică peste 1%;
Stratificare evidentă și lipsa structurii;
Consistența foarte moale, frecvent cu aspect de nămol sau de gel;
Culori cenușii, cenușii-oliv, sau negre care se schimbă în brun sau oliv, după expunere la aer.
Orizontul histic T este subțire, nedepășind 50 cm grosime.
Orizontul C este reprezentat prin depozite lacustre, având texturi diferite de la grosieră la fină.
Fig. 8.24. Limnosol.
8.9. Clasa Salsodisoluri (SAL)
8.9.1. Solonceacurile (SC)
Orizontul Aosa este relativ subțire, atingând 10-20 cm, are culoare cenușie albicioasă datorită conținutului în săruri solubile (peste 1-1,5%). Textura orizontului variază în funcție de materialul parental, fiind de regulă mijlocie, dar nu este exclusă nici textura grosieră și nici textura fină. Structura de regulă lipsește, sau dacă apare, este o structură nestabilă, care în contact cu apa, se distruge și solul devine mocirlos. Sub aspectul saturației în baze sunt soluri complet saturate (V%=100%), iar reacția (pH 8,3-8,5) moderat alcalină.
Orizontul de tranziție AC sau AGo este de circa 20-30 cm, poate prezenta eflorescente, pete, vinișoare de săruri și în cazul Go – pete de oxizi de fier. Pot apare și neoformațiuni de CaCO3. Orizontul C este reprezentat de materiale salifere, iar orizontul CGr apare în cazul apelor freatice sărăturate aflate la adâncimi critice, ambele fiind lipsite de structură.
În figura de mai jos sunt redate solonceacurile (http://www.tankonyvtar.hu/).
Fig. 8.25. Solonceac.
8.9.2. Solonețurile (SN)
Orizontul Ao este subțire de la 1-2 cm, putând atinge 25 cm și se caracterizează prin culoare deschisă, el fiind un orizont sărăcit în coloizi și îmbogățit rezidual în particule de cuarț. Conținutul în humus este mic (1-2%), reacția solului oscilează în jurul valorii pH-ului de 6,0 iar saturația în baze coboară de la 100% până la 70%. Textura poate să fie mijlocie sau fină, iar structura poliedrică mare.
Orizontul Btna poate înregistra grosimi de la 20 la 80 cm și are culoarea brună-brună închisă. În acest orizont sunt frecvente pelicule de argilă ca neoformațiuni. Aici reacția este puternic alcalină, pH 8,5-9, și chiar peste această valoare.
Orizontul Cs sau CGo este astructrurat și reprezintă roca mamă sau materialul parental salifer.
În figura de mai jos sunt redate solonețurile (http://www.tankonyvtar.hu/).
Fig. 8.26. Soloneț.
8.10. Clasa Histisoluri (HIS)
8.10.1. Histosolurile (TB)
Orizontul T este mai gros de 50 cm și este alcătuit din resturi organice incomplet descompuse, de specii hidrofite ca mușchi, Juncaceae, Cyperaceae, chiar de rădăcini aparținând unor specii lemnoase (arin, salcie). Gradul de descompunere a resturilor organice avansează treptat începând de la suprafață spre adâncime.
Orizontul Gr, dacă apare la adâncimi, care depășesc 2,5 m, nu se mai consideră component al profilului de sol.
În figura de mai jos sunt redate histosolurile (http://www.tankonyvtar.hu/).
Fig. 8.26. Histosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 55
Denumire: Histosol distric, foarte puternic profund (126-150 cm), turbă, dezvoltat pe materiale organice pe roci metamorfice, pășune.
Suprafața: 7,8 ha: 0,15 % Profile și sondaje: 35
Județul: Sibiu. Localitatea: Talmaciu
Răspândirea: Munții Lotrului. IVM-PD. ACO 17,18.
Condițiile naturale în care apare: Culmi, versanți uniformi lungi, microdepresiuni, depozite organice pe roci metamorfice, apa freatică (0-0,5 m), drenajul global foarte slab.
Aspectul suprafeței terenului: Normal, pietre, local bolovani și stânci (3-50%).
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Prepodzoluri și podzoluri.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Ao – T – CnGr – Rp
Morfologice:
Orizontul Oh 15-10 cm, orizont de humificare înțelenit.
Orizontul Of 10-0 cm lut, orizont de fermentație.
Orizontul Ao de 20 cm grosime, lut argilos, brun gălbui închis (10YR 4/4) la umed, brun gălbui (10YR 5/4), nestructurat, monogranular, slab compact, trecere clară.
Orizontul T de 80 cm grosime, turbă, negru (10YR 2/1) la umed, nestructurat masiv, slab compact, trecere netă.
Orizontul CnGr de la 100 cm adâncime, nisip lutos, cu schelet (10%), cenușiu verzui deschis (5GY 7/1) la umed, nestructurat masiv, moderat compact, trecere treptată.
Orizontul Rp de la 140 cm adâncime, pietre, bolovani (90%) și nisip lutos.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr. 35
Caracterizare generală: sol profund, cu textură fină, cu orizont turbos de 80 cm grosime, volum edafic util excesiv de mare, permeabilitate mică, foarte puternic acid, oligobazic, cu rezerva de humus mare, conținut mic de azot, foarte mare de fosfor și mare de potasiu, fertilitate foarte slabă.
8.10.2. Foliosolurile (FB)
Orizontul O este un orizont organic nehidromorf, care s-a format prin acumulare de material organic, la suprafața solului mineral. Fracțiunea minerală apare în proporție redusă, de regulă, mai puțin de jumătate din greutatea totală a orizontului. Orizontul O se diferențiază la suprafața solurilor pe care sunt instalate păduri, dar nu rezultă din descompunerea rădăcinilor existente sub suprafața solului (caracter specific orizontului A). Atunci când este îngropat, orizontul O poate apare și la o mică adâncime față de suprafața solului mineral. Se pot identifica în orizontul O trei suborizonturi distincte, și anume:
Ol – orizont de litieră, în care se găsește materie organică foarte slab descompusă, sau chiar nedescompusă, astfel că se pot recunoaște organele plantelor și chiar genurile din care au provenit resturile;
Of – orizont de fermentație, în care materia organică este slab descompusă, astfel încât se recunoaște cu ochiul liber sau cu lupa (mărire 10x), resturile vegetale având structură caracteristică.
Oh – orizont de humificare, în care materialul organic se află într-un stadiu foarte avansat de descompunere, astfel încât nu se mai recunosc cu ochiul liber, ci numai cu lupa, resturi vegetale cu structură caracteristică.
Se consideră orizont folic, orizontul organic a cărui grosime depășește 20 cm.
În figura de mai jos sunt redate solonceacurile (http://www.panoramio.com/).
Fig. 8.27. Foliosol.
8.11. Clasa Antrisoluri (ANT)
8.11.1. Antrosolurile (AT)
Orizontul A hortic (Aho) este mai gros de 50 cm, este o varietate de orizont antropopedogenetic de suprafață, format prin fertilizare intensă, lucrare profundă și/sau adaos, timp îndelungat de deșeuri animale și de materiale organice în amestec cu material pământos. Poate conține incluziuni de cărămizi, țigle, fragmente de oale ș.a. Prezintă culoare închisă cu crome și valori sub 3 (la umed), grad de saturație în baze peste 53% și conținut apreciabil de humus. Are activitatea microbiologică intensă. Se deosebește de un orizont A molic (Am) prin conținutul ridicat în fosfor extractibil (PAL peste 250 ppm) în primii 25 cm de la suprafață, structura glomerulară sau grăunțoasă ușor friabilă, textura mijlocie, mijlociu-fină până la mijlociu grosieră; depinde de natura materialului parental pe care evoluează antrosolurile.
Orizontul B cambic (Bv), gros de 30-50 cm, are structura poliedrică mare, bine individualizată, nu conține carbonați și nici alte săruri solubile, reacție diferită în funcție de natura materialului parental, activitatea biologică moderată.
Orizontul C reprezintă materialul parental, nestructurat care poate fi la rândul său, depozite aluviale aluvo-coluviale, loessuri, depozite loessoide ș.a. În cazul antrosolurilor irigate, succesiunea de orizonturi este de tipul Aaq, Bvaq, având caracteristici determinate de umiditatea excesivă alternând cu perioade fără exces de umiditate. În perioadele cu exces de umiditate în sol se declanșează procese de reducere și de segregare a fierului, care sunt recunoscute prin apariția petelor caracteristice de reducere (colorit albastru, intens după stropirea cu o soluție de fericianură de potasiu).
Fig. 8.28. Antrosol.
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 58
Denumire. Antrosol decopertic aluvic calcaric, lut nisipos/nisip lutos, dezvoltat pe materiale fluviale carbonatice grosiere, neproductiv.
Suprafața: 56,3 ha: 1,53 % Profile și sondaje:68
Județul: Sibiu. Localitatea: Apoldu de Jos
Răspândirea: Depresiunea Apoldului, Microzona pedogeoclimatică II L-AS; ACO: 01;
Condițiile naturale în care apare: Luncă, panta 1%, materiale fluviale carbonatice grosiere / nisipuri, luturi și argile, polistratificate carbonatice, apa freatică 3-5m, drenaj global bun intensiv.
Aspectul suprafeței terenului: Microdepresionar.
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Aluviosoluri calcarice ± gleizate.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: ACk – Ck
Morfologice:
Orizontul ACk 10 cm grosime, lut nisipos, brun gălbui închis (10YR 4/4) la umed, brun gălbui (10YR 5/4) la uscat, glomerular foarte mic, slab dezvoltat, slab compact, efervescență moderată în HCl, trecere clară.
Orizontul Ck de la 10 cm adâncime, alternante de nisipuri lutoase, luturi și argile în strate de grosimi diferite, gălbui (10YR 7/6) la umed, (10YR 8/6) la uscat, nestructurat, masiv, slab- moderat compact, efervescență puternică în HCl.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr.30
Caracterizare generală: sol profund textură mijlocie și grosieră-fină, volum edafic util excesiv de mare, permeabilitate mare, slab alcalin, moderat carbonatic, saturat în baze, cu rezervă foarte mică de humus, azot foarte mic, potasiu excesiv de mic și fosfor excesiv de mic, fertilitate naturală slabă.
8.11.2. Erodosolurile (ER)
Sunt soluri puternic erodate sau decopertate ca urmare a acțiunii antropice, astfel că orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol.
De regulă, prezintă la suprafață un orizont Ap provenit din orizont B sau C, sau din AC sau AB având sub 20 cm grosime.
Sedimentele, (materialele parentale) scoase la zi prin eroziune sau prin decopertare, sunt considerate roci și încadrate ca atare.
Fig. 8.29. Antrosol.
8.11.3. Tehnosolurile (TT)
Sunt soluri în curs de formare pe materiale antropogene cu o grosime de minimum 50 cm, fără a prezenta alte orizonturi diagnostice în afară de un orizont A slab definit.
Subtipuri:
Rudic (TTru);
Spolic (TTsl);
Garbic (TTga);
Urbic (TTur);
Mixic (TTmi);
Copertic (TTct);
Reductic (TTre);
Antroplactic (TTap);
Litic (TTli);
Ekranic (TTek).
UNITATEA TERITORIALĂ DE SOL (U.S.) Nr. 59
Denumire. Tehnosol spolic, calcaric, nisip lutos/argilă, dezvoltat pe materiale antropogene spolice carbonatice grosiere-fine, neproductiv (teren degradat fără vegetație).
Suprafața: 9,5 ha: 0,26 % Profile și sondaje: 69
Județul: Sibiu. Localitatea: Apoldu de Jos
Răspândirea: Depresiunea Apoldului, Microzona pedogeoclimatică II L-AS; ACO: 01.
Condițiile naturale în care apare: Lunca Secașului Mare și Amnașului, panta 1%, materiale antropogene splolice calcarice grosiere-fine / materiale fluviale carbonatice grosiere-fine polistratificate, apa freatică peste 3-5m, drenaj global bun intensiv, inundabil, rar (peste 5 ani).
Aspectul suprafeței terenului: Foarte puternic neuniform, cu denivelări de peste 1,51 m (materiale de dragaj și de copertare, pentru construcția autostrăzii Deva-Sibiu).
Principalele soluri cu care se asociază (modul de asociere și proporția): Aluviosoluri calcarice±gleizate, faeoziomuri aluvice, calcarice, gleiosoluri calcarice±drenate.
CARACTERISTICILE SOLULUI
Profil de tipul: Fără profil reperezentativ.
Sol în curs de formare pe materiale antropogene fără orizonturi diagnostice în afară de un orizont A slab conturat lut nisipos/lutos, brun gălbui (10YR 5/4) la umed, brun gălbui deschis (10YR 6/4) la uscat, nestructurat, monogranular-poliedric subangular mic, slab dezvoltat, moderat compact, efervescență moderată în HCl, trecere treptată.
Material polistratificat nisip lutos/lut argilos carbonatic, 1,5-5 m grosime, brun gălbui/gălbui, nestructurat, monogranular – masiv, efervescență moderată-puternică în HCl.
DATELE ANALITICE PENTRU PROFILUL Nr.30
Argilă: 10-50%
Textura: nisip lutos/argilă
Volum edafic util: peste 151 cm, excesiv de mare
Desnsitate aparentă: 1,25-1,47 g/cmc, foarte mică-mare
Densitate: 2,68-2,72 g/cmc
Porozitate totală: 45-54, foarte mică-foarte mare
Gradul de tasare: -15……15%, afânat-moderat
Capacitate de câmp: 20-27%, mică-mare
Coeficientul de ofilire: 3-23%
Capacitatea de apă utilă: 17-9 % foarte mare
Capacitatea totală: 30-43%, mijlociu-foarte mare
Capacitatea de cedare maximă: 3-23%
Capacitate de apă utilă: 661-1275 mc/ha
Permeabilitatea: 0,6-30 mm/h; mică la mare
pH (H2O): 7,3-8,4; slab alcalin
CaCO3: 2-8%, moderat
Gradul de saturație în baze (V8,3): >91 saturat în baze
Rezerva de humus: 18-51t/ha, foarte mică
Caracterizare generală: sol profund textură grosieră-fină, volum edafic util excesiv de mare, permeabilitate mică-mare, slab alcalin, moderat carbonatic, saturat în baze, cu rezervă foarte mică de humus, fertilitate naturală foarte slabă.
Anexe
Anexa 1
Hartă cadastrală
Anexa 2
Aerofotogramă
Anexa 3
Plan de bază
Anexa 4
Anexa 5
FIȘA PROFILULUI PRINCIPAL DE SOL
DATE GENERALE
CONDIȚII DE MEDIU
Agitator magnetic
Balanța analitică
Balanța tehnică
Cilindru gradat
Exicator cu dop de vid
Fiole cântărire
Mojar
Pâlnii
Penetrometru dinamic
Picnometru
Pipete gradate
Plăci Petri
Site
Anexa 7
Doze optime de N, P, K la diferite culturi de câmp
(după M. Rusu și colab., 2010)
Grâu de toamnă
Doze optime de azot (kg N/ha)
Doze optime de fosfor (kg P2O5/ha)
Doze optime de potasiu (kg K2O/ha)
Orz și orzoaică de toamnă
Doze optime de azot (kg N/ha)
Doze optime de fosfor (kg P2O5/ha)
Doze optime de potasiu (kg K2O/ha)
Porumb boabe
Doze optime de azot (kg N/ha)
Doze optime de fosfor (kg P2O5/ha)
Doze optime de potasiu (kg K2O/ha)
Floarea-soarelui
Doze optime de azot (kg N/ha)
Doze optime de fosfor (kg P2O5/ha)
`
Doze optime de potasiu (kg K2O /ha)
Anexa 8
Sortimentul îngrășămintelor chimice cu azot
(după Velicica Davidescu, 2000)
Sortimentul îngrășămintelor chimice cu fosfor
(după Velicica Davidescu, 2000)
Sortimentul îngrășămintelor chimice cu potasiu
(după Velicica Davidescu, 2000)
Bibliografie
Acelenescu, S., Studiile pedologice ale comunei Miercurea Sibiului, OSPA Sibiu, 2013
Canarache, A., 1980: Fizica solului, Ed. Ceres, București
Chiriță, C.D., 1974: Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Ed. Ceres, București
Chiriță, C. D., Teaci D., Păunescu C., 1967: Solurile României, Editura Agrosilvică București
Davidescu, F., 2000: Agrochimia și chimia pesticidelor, Ed. AMD, USAMV, București
Florea, N., Munteanu, I., Rapaport, C., Opriș, M., 1968: Geografia solurilor României, Ed. Stiințifică, București
Florea, N., Munteanu, I., 2003: Sistemul Român de taxonomie a solurilor, Editura Estfalia, Bucuresti
Florea, N., Munteanu, I., 2012: Sistemul Român de taxonomie a solurilor, Editura Sitech, Bucuresti
Kataja-aho, S., Fritze, H. & Haimi, J. 2011: Short-term responses of soil decomposer and plant communities to stump harvesting in boreal forests, Forest Ecology and Management
Micu, O.,M., Bratu, I.,A., 2011: Pedologie, Ed. Alma Mater, Sibiu
Obrejanu, Gh., 1964: Metode de cercetare a solului, Editura Academiei R.S.R.
Puiu, Șt., Oanea, N., Volumina Cucută, Viorica Bărbulescu, Toma, C., 1974: Caiet de lucrări practice, E.D.P. București
Rusu M., Marghitas, M., Toader, C., Mihai, M., 2010, Cartarea agrochimică, AcademicPres Publishing House, Cluj-Napoca
Teaci, D., 1980: Bonitarea terenurilor agricole, Ed. Ceres, București
Udrescu, S., Toma, C., 1996: Caiet de lucrări practice, A.M.C., U.S.A.M.V. București
Udrescu, S., 1979: Curs de pedologie, I.C.P.A., București
Zanella A., Tomasi M., De Siena C., Frizzera L., Jabiol B. & Nicolini G., 2001: Humus forestali, Centro di Ecologia Alpina, Trento (Italia).
***,1987: Metodologia elaborării studiilor pedologice, Vol. I, II, III, I.C.P.A., Bucureștii
http://barresfotonatura.com/
http://www.rasfoieste.com/
https://dl.sciencesocieties.org/
http://sslackirelandsoils.blogspot.ro/
http://www.ulrichschuler.net/
http://web2.geo.msu.edu/
http://de.academic.ru/
http://thecircleofnature.files.wordpress.com/
http://eusoils.jrc.ec.europa.eu/
https://www.nrcs.usda.gov/
http://www.nrcs.usda.gov/
http://www.themenpark-umwelt.baden-wuerttemberg.de/
http://soils.ag.uidaho.edu/
http://www.tankonyvtar.hu/
http://www.panoramio.com/
Bibliografie
Acelenescu, S., Studiile pedologice ale comunei Miercurea Sibiului, OSPA Sibiu, 2013
Canarache, A., 1980: Fizica solului, Ed. Ceres, București
Chiriță, C.D., 1974: Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Ed. Ceres, București
Chiriță, C. D., Teaci D., Păunescu C., 1967: Solurile României, Editura Agrosilvică București
Davidescu, F., 2000: Agrochimia și chimia pesticidelor, Ed. AMD, USAMV, București
Florea, N., Munteanu, I., Rapaport, C., Opriș, M., 1968: Geografia solurilor României, Ed. Stiințifică, București
Florea, N., Munteanu, I., 2003: Sistemul Român de taxonomie a solurilor, Editura Estfalia, Bucuresti
Florea, N., Munteanu, I., 2012: Sistemul Român de taxonomie a solurilor, Editura Sitech, Bucuresti
Kataja-aho, S., Fritze, H. & Haimi, J. 2011: Short-term responses of soil decomposer and plant communities to stump harvesting in boreal forests, Forest Ecology and Management
Micu, O.,M., Bratu, I.,A., 2011: Pedologie, Ed. Alma Mater, Sibiu
Obrejanu, Gh., 1964: Metode de cercetare a solului, Editura Academiei R.S.R.
Puiu, Șt., Oanea, N., Volumina Cucută, Viorica Bărbulescu, Toma, C., 1974: Caiet de lucrări practice, E.D.P. București
Rusu M., Marghitas, M., Toader, C., Mihai, M., 2010, Cartarea agrochimică, AcademicPres Publishing House, Cluj-Napoca
Teaci, D., 1980: Bonitarea terenurilor agricole, Ed. Ceres, București
Udrescu, S., Toma, C., 1996: Caiet de lucrări practice, A.M.C., U.S.A.M.V. București
Udrescu, S., 1979: Curs de pedologie, I.C.P.A., București
Zanella A., Tomasi M., De Siena C., Frizzera L., Jabiol B. & Nicolini G., 2001: Humus forestali, Centro di Ecologia Alpina, Trento (Italia).
***,1987: Metodologia elaborării studiilor pedologice, Vol. I, II, III, I.C.P.A., Bucureștii
http://barresfotonatura.com/
http://www.rasfoieste.com/
https://dl.sciencesocieties.org/
http://sslackirelandsoils.blogspot.ro/
http://www.ulrichschuler.net/
http://web2.geo.msu.edu/
http://de.academic.ru/
http://thecircleofnature.files.wordpress.com/
http://eusoils.jrc.ec.europa.eu/
https://www.nrcs.usda.gov/
http://www.nrcs.usda.gov/
http://www.themenpark-umwelt.baden-wuerttemberg.de/
http://soils.ag.uidaho.edu/
http://www.tankonyvtar.hu/
http://www.panoramio.com/
Anexe
Anexa 1
Hartă cadastrală
Anexa 2
Aerofotogramă
Anexa 3
Plan de bază
Anexa 4
Anexa 5
FIȘA PROFILULUI PRINCIPAL DE SOL
DATE GENERALE
CONDIȚII DE MEDIU
Agitator magnetic
Balanța analitică
Balanța tehnică
Cilindru gradat
Exicator cu dop de vid
Fiole cântărire
Mojar
Pâlnii
Penetrometru dinamic
Picnometru
Pipete gradate
Plăci Petri
Site
Anexa 7
Doze optime de N, P, K la diferite culturi de câmp
(după M. Rusu și colab., 2010)
Grâu de toamnă
Doze optime de azot (kg N/ha)
Doze optime de fosfor (kg P2O5/ha)
Doze optime de potasiu (kg K2O/ha)
Orz și orzoaică de toamnă
Doze optime de azot (kg N/ha)
Doze optime de fosfor (kg P2O5/ha)
Doze optime de potasiu (kg K2O/ha)
Porumb boabe
Doze optime de azot (kg N/ha)
Doze optime de fosfor (kg P2O5/ha)
Doze optime de potasiu (kg K2O/ha)
Floarea-soarelui
Doze optime de azot (kg N/ha)
Doze optime de fosfor (kg P2O5/ha)
`
Doze optime de potasiu (kg K2O /ha)
Anexa 8
Sortimentul îngrășămintelor chimice cu azot
(după Velicica Davidescu, 2000)
Sortimentul îngrășămintelor chimice cu fosfor
(după Velicica Davidescu, 2000)
Sortimentul îngrășămintelor chimice cu potasiu
(după Velicica Davidescu, 2000)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pedologie Indrumar de Lucrari Practice (ID: 122817)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.