Patrimoniul Cultural National Intre Teorie Si Practica

Patrimoniul cultural național între teorie și practică

CUPRINS

Patrimoniul cultural național reprezintă identitatea unui popor, capacitatea sa de a se adapta condițiilor naturale dar și sistemelor legislative elaborate în etape istorice diferite. Complexitatea interacțiunilor sale cu alte domenii, dar și diversitatea elementelor ce îl compun, exprimă nivelul de înțelegere, dar și de înțelepciune, la care societatea noastră a ajuns.

Atitudinea de responsabilitate față de istorie dar și viitor, stimularea spiritului identitar național este reflectată de atenția pe care o acordăm patrimoniului cultural național. Sunt pași importanți făcuți în această direcție, dar cu siguranță mai avem extrem de multe lucruri de făcut.

Lucrarea de față nu se dorește a oferi soluții ci este doar o reflectare a realității, o constatatare a locului în care ne aflăm în ceea ce privește conceptul de patrimoniu cultural național. Nu sunt căutați vinovați, ei nici nu pot fi identificați și nici nu pot fi trași la răspundere. Patrimoniul cultural național nu presupune doar existența unui cadru legislativ bun sau rău, ci înțelegerea ca acest domeniu este la fel de important ca celelalte domenii – educație, sănătate, apărare etc. Dacă despre celelalte se tot vorbește și se trage un semnal de alarmă, cultura este lăsată deoparte pentru alte vremuri. Nu există așa ceva! Și ea are nevoie în acest moment de intervenții hotărâte.

Lucrarea are 5 capitole, care cuprind, la rândul lor, subcapitole pentru o mai bună înțelegere a temei tratate.

Capitolul I – conține tipologiile patrimoniale. Definițiile și clasificările reținute sunt din textul legilor specifice, fără să se facă vreo interpretare personală pentru a nu influența în vreun fel sensul lor. Exemplificările folosite au rolul de a localiza, asocia și înțelege mai bine noțiunile prezentate.

Capitolul II – surprinde o evoluție istorică a conceptului de patrimoniu cultural de la obiectul – marcă – și pană la obiectul – bun cultural – cu valoare istorică, artistică, economică, socială etc. Am încercat să surprind momente importante din punct de vedere istoric și încorporarea lor într-o desfășurare cronologică cât mai lizibilă. Acest capitol are rolul de a oferi informații cu privire la reglementările internaționale în domeniu, cu datele cronologice respective, pentru a oferi un cadru general.

Capitolul III – cuprinde cele mai importante momente din activitățile de reglementare legislativă internă. Având în vedere traseul sinuos pe care națiunea română l-a parcurs în istoria ei. S-a pus accent pe perioadele de dinainte și după perioada de comunism, deși aceasta a influențat într-un mod serios situația în care se află astăzi patrimoniul cultural național.

Exista un cadru legislativ extrem de stufos elaborat în etape diferite de decidenți politici a căror interese diferă de la o etapă la alta, dar numitorul comun constă în:

Dificultăți de corelare între legi fiind elaborate de colective diferite, în perioade diferite;

Aplicarea legilor lipsește;

Legile speciale sunt de dimensiuni mari cu sute de articole și mii de paragrafe;

Atenția este îndreptată față de bunurile înscrise în patrimoniul național cultural în detrimentul celorlalte componente ale acestuia;

Norme de aplicare care determină posibilități practice reduse;

Legile fiind separate riscă să orienteze preocupările doar în direcții diferite pe specialități – de aici dificultatea de a surprinde tot corpul de reglementări specifice.

Lucrarea cuprinde doar o parte din legile elaborate și efectele pe care acestea le determină în încercarea lor de aplicare.

Identificarea, evaluarea, consemnarea și introducerea într-un circuit vizibil a tuturor elementelor patrimoniului cultural este primordială. Consider că activitatea CIMEC (INP) este foarte importantă și de aceea am considerat că trebuie tratată într-un capitol separat. Această hotărâre s-a concretizat în Capitolul IV.

Studiul de caz – prezentat în Capitolul V – este realizat pentru a înțelege concret realitatea în ce privește patrimoniul cultural în acest moment. Muzeul – este instituția cea mai reprezentativă în acest domeniu. Orașul Câmpulung Muscel – prin trecutul său istoric – este un subiect de studiu extrem de interesant și complex, iar traseul de dezvoltare pe care se află este identic cu al multor localități din țara noastră. Existența unui proiect de reabilitare istorică a centrului care este pe cale de a se încheia într-un mod lamentabil, dezinteresul față de bunurile culturale existente în acest oraș, dezinteres manifestat de autoritățile locale pe de o parte, dar și de cetățeni, pe de altă parte, reprezintă o realitate.

La acest capitol există un grup de Anexe care reflectă prin studiul lor situația existentă:

Anexa 1 cuprinde o notă informativă a situației proiectului de reabilitare a centrului istoric;

Anexa 2 prezintă un chestionar făcut pentru acest studiu de caz în rândul angajaților muzeului;

Anexa 3 surprinde modul în care cetățenii se raportează la această instituție și la activitatea ei.

Fiind o lucrare de licență, nu s-a dorit o propunere excentrică și originală, ci o metodă de expunere cât mai exactă prin folosirea materialelor bibliografice a studiilor unor cercetători avizați în domeniul respectiv, fără o interpretare personală intempestivă sau abuzivă a conținutului acestora.

CAPITOLUL I – TIPOLOGIE PATRIMONIALĂ

1.1. Patrimoniul cultural național

Patrimoniul cultural este reprezentat de totalitatea bunurilor mobile și imobile investite cu o valoare istorică, artistică sau documentară, rezultate în urma acțiunii umane sau/și naturale aflate într-un anume spațiu geografic.

Patrimoniul cultural național este o moștenire lăsată de generațiile care ne-au precedat, în mod voit sau nu și pe care avem obligația de a-l păstra, conserva și de a-l transmite generațiilor viitoare.

În DEX patrimoniul reprezintă: Bunuri spirituale ce aparțin întregului popor (fiind transmise de la strămoși); moștenire culturală, bunuri spirituale, culturale etc. care aparțin omenirii întregi – din latinescul patrimonium, ff patrimoine.

Dicționarul juridic definește patrimoniul cultural național al României ca totalitate a valorilor culturale constând în vestigii ale istoriei și civilizațiilor făurite de-a lungul mileniilor pe teritoriul României, în creații literare – artistice, științifice și tehnice cu valoare consacrată de-a lungul timpului și în valorile aparținând tezaurului cultural universal existente pe teritoriul României.

Elementele care alcătuiesc patrimoniul cultural național sunt într-o interacțiune permanentă astfel încât orice acțiune voită, sau nu, asupra uneia din componentele acestuia are influența asupra altor componente aflate în aceeași arie geografică, temporală, umană indiferent dacă acestea sunt sau nu părți ale patrimoniului material sau imaterial, ale patrimoniului mobil sau imobil.

Interacțiunile dintre factorii umani și naturali au loc indiferent de regimul de proprietate asupra acestora.

Patrimoniul cultural are un caracter dinamic, deschis, el se dezvoltă permanent înnoindu-se cu noi descoperiri în plan arheologic, istoric, etnografic, științific că și creațiile artistice, științifice și tehnice, metodice contemporane.

”Poate să pară paradoxal, dar procesul de conștientizare a răspunderii față de patrimoniul cultural care, la prima vedere, ține de bunul simț, a avut de străbătut o cale foarte lungă și întortocheată. Starea de ignoranță sau agresiunea ignoranței au marcat în modul cel mai tragic existența umanității, de-a lungul mileniilor, fiindu-le sacrificate nenumărate și inestimabile opere pe care nimeni și nimic nu le mai poate înlocui. Exploziile de ură și ignoranță, fie că s-au numit războaie ori s-au autointitulat fară justificare revoluții, au dus la prăbușirea în pulbere a unor monumente de inegalabilă splendoare, au pus pe rug cărți și opere de artă, reușind tristă performanță de a șterge din memoria popoarelor întinse între părți ale realității lor spirituale. Mai slabe la trecerea timpului decât mărturiile scrise, multe, prea multe înfăptuiri ale evurilor trecute abia dacă își mai strecoară amintirea printre rândurile zgârcite ale unei cronici zgârcite sau știri ocazionale”.

Patrimoniul cultural național, elementele sale, reprezintă repere de neînlocuit pentru istoria unui popor sau ca părti ale tezaurului universal, dar și trepte necesare și obligatorii pentru pregătirea viitoarelor generații prin stimularea spiritului identitar, național, prin stimularea creativității, prin cultivarea unei atitudini de responsabilitate în perspectiva devenirilor istorice.

”Uneori omului i-au fost necesare secole pentru a-și defini poziția față de un lucru sau altul, ideile păstrate în frânturi de izvoare arheologice și documentare, în cazul avuției culturale, probând din plin acest drum anevoios. Și totuși dintotdeauna, cel puțin așa ne arată mărturiile, interesul față de obiectul cultural a fost o realitate. Trebuie însă să precizăm că nu tot ceea ce azi încadrăm în categoria obiect cultural (mobil sau imobil) a avut această calitate de la crearea sa.Bunul material său spiritual a parcurs un drum lung pentru a ajunge ceea ce este: o componentă a avuției culturale, a patrimoniului cultural al unei țări.Inițial, în multe cazuri, el a fost realizat că un obiect oarecare și nu numai timpul, care i-a adăugat, pe lângă patina, și aura vechimii, l-a investit cu calitatea cuvenită, căci acest obiect a fost, de multe ori, o unealtă sau o armă, un lucru oarecare din sfera cosmică- utilitară”.

Bunul cultural reprezintă o dovadă menită și capabilă să permită integrarea istorică a evenimentelor, fenomenelor culturale, tehnice, artistice etc. și totodată, să se constituie în factor de susținere a istoriei, tehnicii sau artei, a evoluției societății și nu în ultimul rând al mediului natural în ceea ce au acestea mai reprezentativ.

Totalitatea bunurilor culturale mobile și imobile care au o determinare valorică și sunt importante, dar mai ales reprezentative pentru identitatea și istoria unui popor, având capacitatea de a o desemna, caracteriza și individualiza pe aceasta, formează patrimoniul cultural național.

Putem vorbi de existența de jure a patrimoniului cultural mobil ca totalitate de bunuri a căror valoare deosebită se atestă printr-un proces complex de evaluare, novare, sancționare juridică.

”Patrimonul cultural – în ipostazele sale naturale, istorice și tehnice – este caracterizat de o tendință spre universalism, soarta lui presupunând trecerea din sfera declarației politice în cea a interesului real social și economic global”.

Patrimoniul cultural național reprezintă forme de acumulare, reprezentare și creație socială care au o mare capacitate de antrenare asupra conștiinței, intensificând satisfacția , voit sau nu.

Patrimoniu cultural național – elementele sale componente – produc dovada prestigiului creației, a respectului față de istorie și societate, a nivelului cultural al societății, prin intermediul căreia poate să intre în comunicare, determinare și relație cu patrimoniul universal, căutând și existând căile specifice de integrare și evoluție, având rol de dezvoltarea acestuia.

Avuția culturală se înscrie în dublul ei rol de creator de valoare materială, dar și de valoare culturală, practic inestimabilă, dar față de care sensul și destinul istoric al unui popor nu se poate concepe.

Bunurile culturale ce fac parte din patrimoniul cultural național pot fi tangibile sau intangibile:

patrimoniul cultural național tangibil: monumente, ansambluri, situri arheologice, bunuri culturale mobile și imobile etc.

patrimoniul cultural național intangibil: obiceiuri, credințe, muzică, folclor oral etc.

Astfel, din patrimonial cultural național pot face parte:

clădiri, conace, castele, școli, edificii de cult etc.

monumente istorice, cimitire, fortificații etc

bunuri culturale mobile: documente, arhive, bunuri cu semnificație religioasă, etnografică, tehnică etc.

bunuri culturale care țin de tradiții, folclor, ritualuri, limbă, toponimii etc.

Bunurile din patrimonial cultural pot fi folosite și utilizate adică sunt bunuri active sau pot fi stocate adică pasive.

Astfel patrimoniul cultural național în funcție de cum își folosește bunurile ce-l compun poate fi dinamic sau static.

Politicile culturale active au determinat apariția unui concept de patrimoniu cultural, patrimoniu conceptual care derivă din motivația, încărcătura și caracterul moral,emoțional, ideatic a perceperii unor grupuri ori trasee culturale.

Patrimoniul conceptual este determinat, influențat, impus de anumite acțiuni umane, având culoare, sunet, fiind redat prin invenții, inovații, performanțe.

Caracterul lor este de aducere aminte, atragere a unor sentimente, memoria unor acțiuni, întâmplări asupra unor personaltăți, locuri, spații, fapte, evenimente depășind prin acest gen de valori cadrul material, suport, constructive, trecând astfel la concept, idee și forme diferite ce experimentează și probează capacitatea creativă (pozitivă sau negativă) a omului. Se depășește astfel modul de înțelegere și de asimilare a valorii unui bun cultural cu vechimea.

Patrimoniul cultural evadează astfel dimensiunea să locală, regională, europeană, asiatică, africană, americană etc la dimensiunea cosmică. Fiind o consecință directă a evoluției social- culturală chiar politico-economică, patrimoniul cultural asociat unei comunități, entități etnice, culturale sau chiar teritoriale are o semnificație și specificitate bine conturată constituind un liant, un factor de coeziune dar și un posibil îndrumător, educator cu privire la istoria și valorile culturale ale comunității.

Patrimoniul cultural național este dovada a ceea ce suntem și constituie factorul primordial în ce privește identitatea dar mai ales apartenența la un trecut, o moștenire care nu poate fi ignorată și mai ales abandonată. Valorile, aspirațiile, filosofia națională și calitatea vieții sunt reflectate în patrimoniul cultural național simbolizând identitatea culturală a unei comunități, a gradului de civilizație atins de acesta, a modului în care s-a dezvoltat.

”Redefinirea patrimoniului cultural ca fiind compus din bunuri culturale mobile și imobile cu valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potențialului creator uman în relația sa cu mediul natural și cu mediul istoricește constituit de pe teritoriul României, ale istoriei și civilizației naționale și universale”, este făcută în Ordonanța Guvernului nr.68/1994 pentru protejarea patrimoniului cultural național”.

1.2 Patrimoniul cultural național imobil

În conformitate cu Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, avem următoarele categorii :monumente ce sunt situate subteran, subacvatic sau suprateran; monument – construcție , împreună cu toate componentele sale artistice; lucrări artistice comemorative, funerare, inclusiv terenul aferent;sit –teren, cuprinzând creațiile din cadrul natural- efectuate de om. Toate aceste ansambluri – grupuri formează împreună cu terenul un tot unitar semnificativ din punct de vedere arheologic, cultural, religios, istoric ori muzeistic.

Monumentele istorice se clasează in două grupe-grupaA și grupa B,prin ordin alministrului culturii si cultelor.Din grupa A fac parte monumentele istorice de valoare națională, iar din grupa B – cele reprezentativepentrupatrimoniul cultural local.

Clasarea monumentelor istorice în grupe se face prin ordin al ministrului culturii și cultelor la propunerea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, conform legii.

Totalitatea monumentelor istorice clasate este evidențiată în Lista monumentelor istorice din România, administrată de o instituție de specialitate din subordinea Ministerului Culturii – INP – și care este actualizată periodic.

Monumentele istorice sunt grupate în patru categorii:

1. În funcție de natura lor:

Monumente de arheologie – categoria I;

Monumente de arhitectura – categoria II;

Monumente de for public – categoria III;

Monumente memoriale și funerare – categoria IV.

2. Din punct de vedere valoric:

Categoria A – monumente de interes național;

Categoria B – monumente de interes local.

Clasificarea elementelor patrimoniului cultural imobil este dificil de realizat dar putem ține cont de funcția și forma acestora astfel:

Monumente religioase;

Monumente de arhitectură;

Monumente de artă;

Monumente de creație populară;

Patrimoniu universal;

f. Vestigii arheologice imobile.

Astfel:

Monumentele religioase

Cele mai numeroase, vechi și bine păstrate sunt cele creștine. Patrimoniul arhitectural creștin este stocat și prezentat pe internet de către Institutul de Memorie Culturală – Cimec (www.cimec.ro) care actualizează datele referitoare la acestea. Informațiile stocate și prezentate sunt în principal – denumirea edificiului, localizarea (adresa, localitate, județ) cultul creștin căreia îi aparține, dotare, fotografii.

Bisericile și mănăstirile au vechime și valoare deosebită cu statut special astfel încât unele dintre ele au fost înscrise în Lista UNESCO a patrimoniului mondial.

Biserici cu o însemnătate deosebită:

Bisericile ortodoxe de la Bălinești, Hârlău, București, Curtea de Argeș, Târgoviște, etc.

Biserici evanghelice din Sebeș, Sibiu, Cluj, Sighișoara, Prejner, Mediaș, etc.

Biserici romano – catolice în Alba Iulia, Câmpulung Muscel, București etc.

Biserica fostă cisterciană din Cartă.

Bisericile din lemn înregistrate în baza de date CIMEC, sunt realizări importante și reprezintă un punct de atracție turistică ele aflându-se răspândite în toată țara dar mai ales în Transilvania.Ele se construiesc și astăzi în România, inclusiv în București.

Exemple de biserici din lemn: Bulgari – 1547, Toplița – sec al XVI-lea, Dersida – sec al XVI-lea , Petetea – 1630, Sighetul Silvaniei – 1632 s.a .

Bisericile fortificate (unde își păstrează funcția religioasă și astăzi) reprezintă o altă categorie de monumente extrem de importante.

Bisericile cu incinta întărită (Câtă, Prejner, Câlnic); bisericile modificate (Alma, Bazna, Brătelu, Ciuncu, Daia, Netuș s.a); bisericile cu edificiu modificat, cu ziduri de apărare, cu una sau mai multe încânte (Agnita, Jidvei, Mojna, Saschiz s.a) sunt o atracție turistică permanentă și necesită fonduri pentru consolidare și restaurare.

Sașii care locuiau în localitățile cu bisericile fortificate au migrat în majoritatea lor, astfel enoriașii care aveau grijă de aceste biserici sunt foarte puțini, iar majoritatea acestor sate au decăzut din punct de vedere economic.

Ansamblurile mănăstirești, bisericile rupestre au o valoare spirituală, culturală, istorică și arhitecturală importantă. Cernica – 1608, Snagov – 1517, Curtea de Argeș (AG) – 1644, Slatina (OT) , Prislop (HD) -1564, Basarabi (CT), Nucșoara (AG).

Cazul Mănăstirii rupestre de la Basarabi (CT) este unul special. Deși au fost alocate fonduri pentru consolidare, conservare și protecție acestea au fost retrase și s-a realizat un edificiu protector care însă distruge monumentul. Variațiile de temperatură și umezeală, intemperiile determină distrugerea lentă și sigură a monumentului.

Monumentele de arhitectură

Îndeplineau funcții militare, administrative, publice civile sau private și se remarcau prin calitățile lor artistice: plan, proporții, prelucrarea materialului de construcție, valoarea decorurilor, originalitate.

Cetățile sunt în diferite grade de degradare și au fost construite cu precădere în Transilvania, tehnicile de construcție folosite fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea momentului și starea economico – socială a celor care le-au ridicat, amplasate în funcție de teren și posibilitățile de apărare. Au fost întărite părți ale acestora sau au fost construite ziduri de apărare în jurul unor edificii importante așa cum sunt bisericile săsești fortificate (Boroșneul Mic, Bran, Deva, Făgăraș, Alba Iulia).

Clădiri cu arhitectură inspirată din curente diferite, cu o valoare deosebită aflate în ansambluri urbanistice coerente reprezintă o categorie aparte de monumente de arhitectură (Cluj, Sibiu, Brașov, Sebeș, Sighișoara, Mediaș s.a).

Numărul mare și dimensiunea monumentelor, specificul și istoricul regiunii, obținerea de mai multe fonduri din Europa, atât publice, cât și private au făcut ca situația în Transilvania a monumentelor să fie relativ mai bună decât a celor din restul țării. Asta nu înseamnă că valoarea monumentelor de arhitectură din celelalte provincii să fie mai mică. Ele sunt expresia mentalității și a realității economice, sociale și politice de aici.

Reședințe nobiliare, conace, castele, domeniile, hanurile, palatele sunt monumente care se confruntă în mare majoritate cu probleme financiare, dezinteres local.Unele dintre ele sunt în proprietate privată și proprietarii nu au fonduri necesare, sau nu știu cum să conserve și să valorifice un astfel de monument.

La sfârșitul secolului al-XIX-lea și în prima parte a secolului XX au fost ridicate de către arhitecți străini sau de către arhitecți români cu studii în străinătate clădiri care figurează pe lista monumentelor de arhitectură.Astfel în București, ce devenise capitala unui stat independent, s-au construit : clădirea CEC-ului, Palatul Poștelor (Muzeul Național de Istorie), Banca Națională, Ateneul Român, Athene Palace, Palatul Cantacuzino, Univeristatea, Facultatea de Arhitectură, Palatul Telefoanelor.

Monumentele de artă

Monumentul de artă este reprezentat de obicei de o sculptură de exterior de mari dimensiuni, un ansamblu statuar sau sculptural arhitectonic. Pot evoca evenimente istorice sau omagia personalități și sunt comemorative sau funerare realizate din diverse materiale: marmură, metal,ciment, lemn, teracotă, ghips etc.

Ansambluri comemorative dedicate eroilor neamului: Monumentul eroilor – Mărășești, Monumentul eroilor – Câmpulung Muscel, Arcul de Triumf – București, Leul – București, Monumentul Aviatorilor – București, etc.

Monumentele de artă plastică de tip statuie și grup statuar: Statuia ecvestră a lui Matei Corvin – Cluj, statuile de la Universitatea București, Statuia lui Constantin Brâncoveanu- București, Statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare – Iași etc..

Monumente funerare cu valoare artistică deosebită cum sunt cele de la Cimitirul Belu din București, cimitire din Buzău, Cluj, Mediaș, Sibiu.

Cu o valoare deosebită ansamblul de la Târgu Jiu realizat de Constantin Brâncuși a fost restaurat din fonduri locale dar și europene. Situația nu este una bună deoarece tehnicile care au fost folosite pentru această restaurare par a nu fi fost cele corespunzătoare .Sunt păreri care susțin că această tehnică distruge Coloana Infinitului prin corodarea materialului.

Monumente etnografice

Sunt foarte multe monumente de arhitectură populară, unele conservate, păstrate și prezentate în numeroase muzee etnografice și ale satului românesc. Muzeul Satului din București, Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA Sibiu, Muzeul Satului din Timișoara, Bucovina etc. Cele mai vechi monumente etnografice păstrate în muzee: 1722- Biserica Dragomirești (Maramureș), Muzeul Satului (București); 158 – Gospodăria Cărpiniș (Maramureș), muzeul de etnografie (Baia Mare); 1760- Casa Zăpodeni, Muzeul Satului – București etc.

Materialul din care sunt construite aceste monumente este fragil și sensibil la diverși factori de mediu necesitând îngrijire permanentă și foarte costisitoare.

Date, informații cu privire la colecțiile din aceste muzee pot fi găsite în muzeul etnografic virtual (www.cimec.ro) realizat și administrat de Institutul de Memorie Culturală.

Patrimoniul industrial imobil

Patrimonializarea diferitelor construcții și instalații industriale reprezintă o nouă tendință în România. Societățile Comerciale care au preluat patrimoniul vechilor fabrici dispun de construcții, instalații și utilaje cu valoare deosebită tehnico- istorică ( www.cimec.ro): SC SOCOMED SĂ Oțelul Roșu, SC INDUSTRIA SIRMEI – Câmpia Turzii, REPUBLICA SĂ –București, SC LETEA – Bacău.

Proiectarea unui sistem de drumuri și căi ferate se concretizează în construcții cu valoare culturală deosebită. Amenajarea canalului Sulina (1894); construirea unui pod la Cernavodă ,proiectat de Anghel Saligny (1890 – 1895).Era cel mai lung pod din lume la momentul respectiv și revoluționa tehnică în domeniu.

Construcțiile industriale sunt elemente de patrimoniu care sunt intens valorificate ca atracții culturale. Ele au influențat viața comunităților și sunt parte integrantă a istoriei zonei și a țării. Conservarea și amenajarea acestor componente ale patrimoniului presupune investiții majore care sunt greu de realizat.

Vestigii arheologice imobile

Clasificarea vestigiilor imobile se poate efectua în funcție de epocile istorice și de tipul de arhitectura pe care îl reprezintă.

Paleolitic, mezolitic și neolitic:

Arhitectura civilă: locuințe, vetre, adăposturi

Arhitectura militară: șanțuri de apărare, valuri de pământ

Arhitectura religioasă: morminte

Epoca brozului

Arhitectura civilă : locuințe, vetre, adăposturi

Arhitectura militară: șanțuri de apărare

Arhitectura religioasă cimitire, morminte

Epoca fierului

Vestigii dacice

Arhitectura civilă: locuințe, vetre

Arhitectura militară: cetăți întărite

Arhitectura religioasă: arhitectura funerară.

Vestigii grecești

Arhitectura civilă: locuințe, terme

Arhitectura militară: administrativă, ziduri de apărare, porturi

Arhitectura religioasă temple, altare, arhitectura funerară- morminte, stele funerare etc.

Ansambluri arheologice: cetăți grecești de la malul Mării Negre.

Vestigii romane și bizantine

Arhitectura civilă: vila rustică, terme, canalizare, apeducte, mine, mozaicuri;

Arhitectura militară și administrativă: clădiri, castre, turnuri, ziduri de apărare, poduri, porturi, monumente triumfale.

Arhitectura religioasă: temple, altare, bazilici,biserici rupestre, arhitectura funerară;

Complexe arheologice: numeroase cetăți din Dobrogea: Sarmizegetusa, Ulpia Traiana.

Perioada migrațiilor: morminte princiare, morminte.

Epoca medievală

Arhitectura civilă: locuințe,vetre, ateliere

Arhitectura militară: cetăți, fortificații

Arhitectura religioasă; biserici, mănăstiri.

Restaurarea corespunzătoare este foarte dificilă de cele mai multe ori arheologii după ce cartografiază și fotografiază vestigiile arheologice imobile le acoperă din nou cu pământ pentru a fi bine protejate. Natura nu este singurul factor de distrugere. Oamenii distrug folosind materialele în scopuri private. Legislația românească este confuză din punct de vedere al responsabilității față de siturile arheologice iar amenzile sunt foarte mici și uneori nu se aplică.

Politica de urbanism este incoerentă, practicile deficitare, nerespectarea legii în acest domeniu provoacă situații în care monumentele au de suferit de pe urma dezvoltării urbanistice necorespunzătoare. Acordându-se avize de construcție în aproprierea unor monumente care au afectat fundațiile și implicit starea monumentului alăturat. Dimensiunile mari ale acestor clădiri noi construite au limitat vizibilitatea și spațiul vital al monumentului. Aceste practici continuă cu știința autorităților dându-se aviz proiectelor de clădiri care nu sunt corespunzătoare în ciuda opiniei publice și opiniilor specialiștilor care semnalează aceste practici.

Conform datelor oferite de CIMEC în patrimoniul cultural mondial UNESCO sunt multe ansambluri protejate: fortărețe dacice din munții Orăștiei: Sarmizegetusa Regia, Costești Cetățuia, Căpâlna; biserici săsești – Câlnic, Prejner, Valea Viilor, Cetatea Sighișoara, Bisericile din nordul Moldovei, Suceava, Humor, Budești, Desești etc..

Institutul Național al Patrimoniului (INP) a preluat în anul 2012 și Institutul de Memorie Culturală CIMEC. Datele oferite de acesta (INP) arată că numărul total al monumentelor istorice înscrise în Lista monumentelor istorice este de 30.024 dintre acestea în Grupa A – 6845, iar în grupa B – 23.359. În regiunea București – Ilfov sunt 3039 monumente istorice în categoria B, 2768 – monumente, ansambluri – 77 și situri – 194 , iar din categoria A – 341 din care monumente 287, ansambluri 37, situri 17. Starea de conservare a monumentelor de arhitectură, for public și memorial – funerare în București – Ilfov este următoarea: 44 dintre acestea sunt în stare bună, 5 sunt în precolaps sau chiar colaps, 2692 într-o stare necunoscută.

Regimul de proprietate al monumentelor de arhitectură for public și memorial funerare în București – Ifov: 260 sunt în proprietate privată, 47 în proprietatea statului, 2 proprietate mixtă, iar regimul de proprietate a 2420 sunt necunoscute.

Se poate constata că în ceea ce privește starea de proprietate dar și starea de conservare a monumentelor înscrise în Listă sunt incomplete și astfel nu permit o interpretare reală și exactă a acestor informații.

1.3 Patrimoniul cultural național mobil

Patrimonial cultural mobil este alcatuit din totalitatea bunurilor:

– arheologice și istorico-documentare (unelte, inscripții, sigilii, arme, însemne funerare, mărturii materiale și documentare, cărți rare, documente de arhivă, materiale cartografice etc)

– bunuri cu semnificatie etnografică (unelte,piese de mobilier,piese de port,pielărie, obiecte din metal, os, lemn, piatră)

– bunuri de imporanță științifică (specimene rare, colecțiide mineralogie, zoologie, botanică, trofee)

– bunuri de importanță tehnică (creații – unicat, prototipuri, matrițe).

Bunurile în funcție de importanță , semnificațieistorică, artistică,unicitate, se pot împărți astfel:

a. Tezaur – format din bunuri culturale de valoare exceptional pentru umanitate

b. Fond- bunuri culturale cu valoare deosebită pentru România.

Clasarea – procedura de nominalizare a bunurior cultural – mobile care întrunesc criteriile în baza cărora pot face parte din patrimoniul cultural mobil.

În funcție de această înscriere se pot face evidența, cercetarea, restaurarea sau circulația lor.

Clasarea se va efectua de experți sau specialiști acreditați în condițiile legii de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor pe baza unui raport.

Această activitate are ca efect înscrierea bunurilor culturale mobile în Inventarul patrimoniului cultural național mobil.

Centralizarea documentelor care au stat la baza întocmirii acestui inventar se face de către Institutul de Memorie Culturală (28).

Evaluarea bunurilor culturale mobile sau imobile se face și după vechimea lor:

Foarte vechi – vechime peste 400 de ani, adică mai vechi de anul 1600;

Vechi – care au vechimea între 200 – 400 de ani, respectiv din intervalul anilor 1600 – 1800;

Relativ- vechi – bunuri din perioada anilor 1800- 1914;

Recente – bunurile care au mai puțin de 200 de ani vechime 1914- 1950.

Bunurile incluse în categoria Tezaur – se fișează în fise de format special, se fotografiază și se introduce în sistemul de evidență computerizată, centralizată administrate de Institutul de Memorie Culturală (CIMEC) București (INP).

Obiectele culturale care fac parte din patrimoniul cultural sunt scoase din evidență respectând reglementările legale în urma distrugerilor, furturilor, calamităților, etc.

Obiectele culturale din categoria – fond -se scot din inventar pe baza avizului direcției specifice a Ministerului Culturii și Cultelor în baza unor documente oficiale emise de poliție, direcții județene de patrimoniu etc.

Institutul de Memorie culturală (www.cimec.ro) deține sursa cea mai completă de informare cu privire la numărul și specificul muzeelor românești.Institutul publică – Ghidul Muzeelor și Colecțiilor din România- în anul 2000 într-o ediție electronică care este actualizată permanent.Acest ghid oferă date despre muzeele respective, adresa poștală, telefon, fax, profilul dar, foarte important, descrierea colecțiilor organizațiilor respective. Categoriile de colecții în muzee sunt foarte diverse și cuprind colecții de: arta decorative, etnografie, istoricul farmaciei, arheologie preistorică, arheologie daco – romana, medieval, istoria teatrului, istorie, istorie militară, istoria muzicii, știința, tehnică, numismatica, științele naturii- acvaristica, botanica, geologie, mineralogie, peșteri, zoologie.

Conform datelor oferite de Institutul de Memorie Culturală (www.cimec.ro) cele mai numeroase colecții sunt cele de artă cca 20/%, arheologie cca 17%, etnografie cca 16%, memorial în jur de 15% și istorie cca 14%.

Foarte multe elemente ale patrimoniului cultural mobil sunt adăpostite de instituții arhivistice.Administrarea greșită și conjunctura politică au determinat multe probleme arhivelor romanești. După primul război mondial Arhiva Națională a început să fie colectata și conservată.În perioada 1924-1994 au fost adunate în arthiva peste 130.340.000 file – document; în parte fără evidentă și practic neputând fi folosite. Ele nu pot fi cercetate, accesibile și valorificate. Numeroase spații sunt improprii pentru depozitare și nici nu dețin banii necesari remedierii acestor probleme. Documentele sunt copiate, fotografiate realizându-se copii ale acestora pe microfilm, CD-uri sau alte suporturi mai rezistente. În toate centrele arhivistice importante sunt laboratoare de specialitate în care se pot recondiționa, restaura, conserva.

Menirea arhivelor este de a ajuta la înțelegerea trecutului și a culturii. Pentru a putea prezenta documentele pe carele dețin, arhivele organizează expoziții interne și internaționale, participa la diferite simpozioane și manifestări sau publică anumite documente. Arhiva Națională editează mai multe publicații printre care Anuarul Arhivei Naționale, Buletin de Informare și documentare arhivistică, Revista arhivelor și arhiva românească.

Legislația în vigoare sprijină protejarea sa și dezvoltarea arhivelor, astfel, documentele importante se depun la Arhiva Națională. Materialele fotografice și cinematografice trebuie depuse la 20 de ani, iar cele pe hârtie se depun după 30 de ani, documentele tehnice se depun după 50 de ani, actele de stare civilă care au o utilizare mai frecventă sunt depuse după 100 de ani de la crearea lor.

Tezaurul documentelor include documente cu valoare istorică și o importanță culturală deosebită. Dintre fondurile din arhivele românești enumerăm câteva: Primăria Brașov 1353 -1950; Prefectura Făgăraș 1624 – 1950; Visteria Moldovei 1963 – 1861l Secretariatul de stat 1832 – 4862 etc. Arhive culturale sunt și cele ale teatrelor, muzeelor, școlilor, universităților și alte instituții.

Televiziunea Româna deține 350.000 de titluri de filme pe 16 mm și 35mm, 100000 de unități de benzi video de ztoli respectiv 1 ztol și videocasete Beta, SVHS, respectiv VSH. Dispune de 20000 benzi audio, discuri, CD-uri și 300000 clișee și fotografii.

Institutul de Etnografie și Folclor deține documente grupate în manuscrise etno folclorice, fonoteca, colecția discografică pe tamburi și discuri, colecția audio pe casete, benzi, CD-uri, colecția de filme documentare etnografice etc.

Situația bunurilor mobile clasate în Patrimoniul Cultural național conform datelor CIMEC este următoarea: până în 2013 au fost clasate 37.296 bunuri mobile, dintre care în categoria -Tezaur – 23.150, iar în cea de –Fond -11.146. În București – Ilfov, din totalul de 11328 – în categoria Fond – 2269, iar în categoria Tezaur – 9.059. Distribuția bunurilor în funcție de domeniu: știința și tehnica – 468; științele naturii – 1739; etnografie – 6.332; documente – 1.307; carte veche și manuscris – 741; arta plastică – 4.185; arheologie- 7.344; artă decorată – 2.395. Se constată un volum redus al lansărilor mai ales în categoria FOND, datorată lipsei de sancțiuni legale eficace, aplicarea lor pentru persoanele juridice supuse obligației de clasare dar și a incapacității de identificare și evaluare a bunurilor culturale, a lipsei de instrumente de natură să asigure coerența evaluărilor.

1.4 Patrimoniul imaterial

Patrimoniul oral și imaterial al patrimoniului cultural național cuprinde tradițiile care trebuiesc salvgardate, limbi și culturi amenințate, meșteșuguri artizanale care trebuiesc sau expresii artistice vii, recunoscute.

Patrimoniul cultural immaterial reprezintă ansamblul de practică, reprezentări, expresii, cunoștiințe, abilități, pe care comunitățile, grupurile le recunosc ca făcând parte din moștenirea lor culturală, transmisă din generație în generație și aflate într-o dinamică permanentă: expresii și tradițíi orale,practici și cunoștiințe legate de natură- artizanat, muzică, meșteșuguri tradiționale,bucătărie românească.

Patrimoniul imaterial cuprinde practici și reprezentări, expresii, cunoștiințe și activități pe care comunitățile, grupurile sau indivizii le practică, exersează și le transmit mai departe.

În conformitate cu art. 2 din legea 26/2008 patrimoniul cultural imaterial- reprezintă totalitatea practicilor, cunoștiințelor, reprezentărilor și abilităților împreună cu instrumentele și obiectele pe care le folosesc precum și spațiile culturale asociate, pe care comunitățile le recunosc ca parte integrantă din patrimoniul lor.

Titlul onorific de -tezaur uman viu- este conferit persoanelor recunoscute de comunitate drept creatoare sau transmițătoare de elemente tradiționale nealterate.

Principalele caracteristici ale PCI sunt: caracterul anonim al creației,transmiterea informală, păstrarea tradițiilor in cadrul grupului, comunităților. Creția poate fi exprimată în mai multe forme:

Forme verbale(basmul,snoava, legenda, balada)

Forme nonverbal (dansul, cântecul fără acompaniament)

Forme materiale – denumite produse meșteșugărești( obiecte, instrumente,model decorativ)

Expresiile tradiționale pot fi exprimate și sub forma unor de pregătire a alimentelor sau de pregătire a unor materiale de constructie,textile ori alte asemenea.

Patrimoniul cultural al României trebuie identificat și valorificat prin cunoșterea și promovarea sa.Corespondentul Listei monumentelor istorice sau a Listei Patrimoniului Cultural Național mobil . În domeniul patrimoniului cultural imaterial avem un Inventar național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial. În aceasta au fost incluse:

Tehnici legate de ceramică tradițională de Horezu;

Procesiunile populare de la Mănăstirea Moisiei cu ocazia sărbătoririi ”Sfânta Maria Mare” (Adormirea Maicii Domnului);

Ritualul crucilor din Brănești;

Colindatul de ceată bărbătească.

Reglementările legale stabilesc ca acest Inventar nu trebuie aprobat de Ministerul Culturii și Cultelor. Comisia lucrează la o lucrare științifică formată din cinci volume Repetoriu al patrimoniului cultural imaterial din România care cuprinde comentarii diverse, pentru fiecare subcategorie patrimonială în parte.

România a trimis la Comitetul Interguvernamental pentru Patrimoniul Cultural Imaterial, organism specializat UNESCO, înființat pentru coordonarea activităților în domeniu, între sesiunile Adunării Generale a Statelor Părți la Convenția UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial mai multe propuneri de elemente din patrimoniul cultural imaterial al României care să fie incluse în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.

În 2012 în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial a Umanității UNESCO, au fost introduse: tehnici legate de ceramica tradițională de la Horezu,ritualul călușului,Doina.

Patrimoniul cultural imaterial din România este puțin cunoscut și apreciat. În Lista reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității sunt peste 250 de elemente din care China – peste 35, Japonia – peste 20, Franța – peste 10 s.a.m.d.

Specific patrimoniului Cultural Imaterial sunt și Tezaurele umane vii care includ oameni care au preluat, transmis, perpetuat și îmbogățit Patrimoniul Cultural Imaterial al României. Acest titlu de Tezaur uman viu a fost acordat unui număr de 14 persoane.

În România patrimoniul imaterial este activ în economia și viața socială, în mediul rural și în mediul urban, meșteșugurile și ocupațiile tradiționale utilizând elemente de patrimoniu continuă să fie consemnate și pentru necesitățile de viață dar și pentru apreciere culturală.

Sunt date statistice care confirma acestea și care arată o stabilitate semnificativă a oamenilor care își desfășoară activitatea în domeniul meșteșugăresc.

Conform clasificării CAEN în anul 2011 numărul de companii este de 11.488 și numărul de persoane ocupate de 305.332. Datele sunt mai mari pentru că pe lângă practicanții unor meșteșuguri care întrunesc condițiile legale pentru a fi înregistrați persoane juridice sau persoane fizice autorizate, există numeroși practicanți ai unor meșteșuguri sau purtători de valori ale patrimoniului imaterial care nu pot fi identificați în cadrul grupelor statistice:

Decoratorii de ouă

Producători de subansamble și unelte pentru țesut sau încondeiere de ouă.

Producători de diferite produse alimentare tradiționale

Interpreți și executanți de folclor reprezentativ în comunitățile lor

Dansatori și interpreți de muzică și dansuri folclorice

Lingurari, producători de mături de paie etc.

1.5 Peisajele culturale

Omul reprezintă factorul cel mai modelator al pesajului, acțiunile sale, atunci când nu sunt echilibrate și raționale, putând duce la distrugere. Peisajul este inclus în suprafața pământului, subteran, subacvatic și asupra lui acționează forțele naturale și omul.

Cei care se ocupau și se îngrijeau de grădini la romani erau numiți topiavius, iar la chinezi se grupau în confreerii ca cea a ”Lotusului alb” fondată de Hui Yuan ( 333-416) în Kinagsi. Grădina , hortulus, s-a dezvoltat ca loc pentru meditație și sursă de hrană pe lângă mânăstirile creștine.

În timpul cruciadelor s-au adus soiuri deosebite de plante și specii de animale exotice.

Peisajul se poate constitui în peisaj cultural și reprezintă un cadru natural cu o valoare ecologică deosebită care poate să includă și componente unice de cultură materială și imaterială a comunităților apărate si dezvoltate în strânsă corelație cu particularitățile mediului înconjurător. El include elemente ale patrimoniului cultural imobil , situri arheologice,vestigii, monumente istorice,și de arhitectură, care sunt plasate într-un anumit loc și care au evoluat concomitent și într-o strânsă dependenta cu dezvoltarea culturală spirituală a comunității locale.

Evenimentele istorice, naturale, activitățile oamenilor în relația lor permanentă cu natura , solul, climă, flora, conferă unicitate acestuia, relații speciale,acestui binom natura – cultură cu specificul și particularitățile lor.

Importanța peisajului cultural:

Ilustrează folosirea terenului pentru susținerea vieții;

Demonstrează creativitatea, originalitatea, dinamismul, evoluția, și adaptabilitatea omului;

Importanța mediului natural în dezvoltarea culturală și spirituală umană;

Înțelegerea tradițiilor și obiceiurilor locale;

Dă particularitate și identitate locului, transferul de valoare și atractivitate patrimoniului imobil pe care îl include.

Tipuri de peisaj cultural:

Peisaj antropizat – modificat dar păstrând și folosind elementele asupra cărora se face intervenția pe diferite niveluri de complexitate și accesibilitate;

Peisajul antropic – construit de om sau modificat , completat esențial de om.

Peisajele culturale reflectă evoluția relațiilor umane cu natura și sunt oportunități educative, ecologice, economice,documentare. Particularitățile unui peisaj este dată de compunerea condițiilor concrete ale peisajului, particularităților date de cultură prin metode de utilizare, fără de utilizare a cadrului natural.

Activitatea umană asupra învelișului geografic duce la o diversitate de peisaje culturale, peisaj locativ, peisaj agricol, peisaj beligerant, peisaj industrial, peisaj sacral, peisaj de limită, peisaj turiști.

O altă clasificare a peisajului cultural:

Peisaj istoric proiectat de om: spațiul cultural proiectat de un arhitect, horticultor, designer; parcuri,domenii, grădini;

Peisaj istoric vernacular: spațiul natural a fost modificat în mod involuntar ca urmare a activităților efectuate în timp: forme, complexe industriale, vii, mine, comitate;

Sit istoric; peisaj asociat cu un eveniment, o personalitate sau activitate: situri arheologice, câmpuri de bătălie;

Peisaj etnografic; spațiul este definit de localnici ca sursa culturală; situri religioase, locuri sfinte,formațiuni geologice etc. Elementele incluse în peisajulcultural sunt variate; vestigii arheologice, monumente, arhitectura locală, tradiții, dialecte, limbi, practici sociale, ritualuri, evenimente, festive, cunoștiințe și tehnici de natură și univers, meșteșuguri tradiționale;

Peisajul cultural locativ este un mediu artificial creat de om pentru locuit, muncă, industrie, cultură.Acesta se împarte în peisaj rural și peisj urban;

Peisajul cultural agricol, cultivat, agro – pastoral (pășuni);

Peisajul cultural forestier reprezentat de zone verzi, zone protective din localități și în jurul localităților;

Peisajul cultural al căilor de comunicare reprezentat de căi rutiere, drumuri pietruite, feroviare, halte, punți, poduri diferite;

Peisaj beligerant, include și construcții aparținând istoriei; ruine, castre, cetăți, tabere, cazarme;

Peisajul industrial reprezentat de exploatare lemn, minerit, industria alimentară, industria chimică etc;

Peisajul cultural sacral, cultural monastic – mănăstiri; ecleziastic – bisericesc reprezentat de construcții destinate cultelor cu tipologii diferite ortodoxă, penticostală, reformată, greco – catolică; tradiționale reprezentate de bisericile din lemn; peisaj cultural comemorativ; cruci, cimitire, case memoriale;

Conceptul de peisaj cultural este dinamic și interactiv cei ce vin în contact cu el îl interpreztează în stil personal și îi pot da semnificații diferite.

Peisajul cultural influențează activitatea culturală dar și pe cea economică prin creșterea atractivității turistice.

Amenajarea și promovarea acestuia presupune implicarea comunității locale dar și a factorului legislativ. Amenajarea are toate coordonatele de realizat:

Conservarea mediului natural și a celui contruit;

Reabilitarea, reinterpretarea și restaurarea patrimoniului cultural material implicat;

Dezvoltarea unui peisaj cultural se face concomitent cu diversificarea ofertei turistice, a ofertelor culturale și o amenajare corespunzătoare a infrastructurii turistice.

Exemple de spații culturale: Roșia Montană, Parcul Carol, Delta Dunării, Zona Porțile de Fier, Schela Cladova etc. Peisaj cultural construit și amenajat de om care încorporează elemente culturale: Parcul Carol din București – a fost amenajat în etape succesive. Are semnifcație istorică prin existența a 3 monumente- adunarea populară din 1848 pe Câmpia Filaretului, Mormântul Eroului Necunoscut și amenajarea în 1906 a celei mai mari expoziții jubiliare din România. Înfățișarea acestuia i se datorează acestui eveniment. Au fost plantați arbori mari și mici , au fost construite edificii: Castelul lui Țepeș; Arenele Romane – pavilionul unde este în prezent Muzeul Național a Tehnicii ”Dimitrie Leonida” și Observatorul Astronomic. Fântânile monumentale, sculpturile diverse dă importanță acestui parc.

Datorită existenței acestor elemente de patrimoniu cultural național, întreg parcul a fost declarat monument istoric și trebuie protejat ca atare.

Un peisaj cultural determină dezvoltarea patrimoniului cultural național prin valorificarea semnificațiilor elementelor existente, dar mai puțin cunoscute. Aceste elemente componente ale peisajului cultural ajută la dezvăluirea și cunoașterea adevăratei identități culturale, locale, zonale, naționale.

1.6 Creația culturală și artistică contemporană

Patrimoniul Cultural Național în structura sa nu cuprinde doar mărturii culturale ale trecutului ci și creații noi contemporane. Caracterul dinamic, permanenta sa îmbogățire nu se datorează doar marilor descoperiri ale unor bunuri culturale realizate în trecut ci și apariției permanente de elemente culturale create în prezent.

Sectorul cultural și creativ provoacă importante efecte la nivel macroeconomic și implicit asupra zestrei culturale și artistice, deși eterogen din punct de vedere caracteristic și cu o delimitare neclară reprezintă motorul economiei moderne. Inovarea, utilizarea tehnologiilor de informare și comunicare a unor noi medii și platforme, digitizarea formelor și mijloacelor de exprimare creativă determină noi racorduri și raporturi culturale și identitare, forme specifice de cunoaștere, consum și apreciere a unei diverse mase de creații culturale și artistice.

Creativitatea este trăsătura unora care determină inovarea în domeniul atât de complex al produselor și activităților culturale și artistice.Bogăția inepuizabilă a fiecărei națiuni, creativitatea, reprezintă legătura dintre politicile pentru cultură și cele pentru educație, mediul social și mediul economic. Este un drept fundamental al omului și creatorii trebuie să beneficieze de protecția drepturilor lor civile, politice, sociale, economice, iar expresia creativității lor este protejată ca parte a proprietății lor imateriale sau intangibile (1)

Potențialul de inovare și creativitate este influențat de:

Înființarea de parteneriate cu sectorul privat economic, cu sectorul educațional;

Existența de clustere creative;

Apariția și dezvoltarea unor spații de inovare și experimentare pentru noi forme de expresie artistică;

Identificarea, crearea de noi locuri de muncă.

Sunt mai multe direcții de abordare/analiză a problematicii creativității:

Caracteristica reglementării și a decidenților politici, ale creatorilor, ale producătorilor și mediatorilor accesului la creație – instituții publice, organizații neguvernamentale, industrii culturale și creative; interesul publicului, identitatea regiunii, etc.

Sectorul cultural și creativ contribuie la patrimoniul cultural național și impune acțiuni pentru completarea cadrului specific pentru educație (educație formală, nonformala, permanentă) susținerea producției și difuzarea produselor culturale, satisfacerea nevoilor și așteptărilor publicului.

Tiparele de consum al publicului sunt într-o continuă schimbare și adaptare fiind orientate către un consum participativ, activ, în care un consumator devine la rândul său un creator și agregator de conținut.

Diferențele dintre creator și consumator, profesionist și amator se diminuează mergând până la dispariția lor indepartându-se astfel de reperele tradiționale de condiționare.

„Artistul este persoana care creează sau recrează opere de artă, considerând aceasta un mod de viață, o parte esențială a vieții iar rezultatul acțiunii lui materializată în operă contribuie la dezvoltarea artei și culturii”.

Statele europene conștiente de importanța creării de bunuri culturale în progresul uman în general acționează în următoarele direcții:

Crearea de forme de învățământ care să stimuleze creația

Realizarea condițiilor pentru valorizarea actului creativ și facilitatea accesului consumatorilor

Facilitarea liberei circulații a artiștilor prin acordare de burse, premii, studii de cercetare, concedii plătite pentru creație și documentare,

Participarea artiștilor la restaurare, conservare, utilizarea patrimoniului cultural

Asigurarea libertății și independenței

Sprijinirea inițiativelor de afirmare ,nașterea culturilor tradiționale și populare.

După 1990 România a recunoscut și afirmat în politicile sale culturale drepturile artistului în consens cu Recomandarea privind Condiția artistului (UNESCO – Belgrad, 1980), Declarația finală a Congresului Mondial asupra aplicării Recomandărilor privind Condiția Artistului (UNESCO – Paris, 1997) și Conferința – Politici pentru dezvoltare în cultură (UNESCO – Stockholm, 1998).

Uniuni de creatori existente în România sunt:

USR – Uniunea scriitorilor din România

UCMR – Uniunea compozitorilor și muzicologilor din România

UNITER – Uniunea teatrală din România

UAP – Uniunea Artiștilor Plastici

UAR – Uniunea Arhitecților din România

UCIN – Uniunea Cineaștilor din România.

Realitatea este că există o confuzie între instiuții pentru artiști creatori și interpreți liberi profesioniști. Scăderea economică, concurență neloială, migrația tinerelor talente, accesul dificil la finanțare, încălcarea drepturilor de autor, a legislației și dezinteresul organelor specializate în depistarea și sancționarea acțiunilor de încălcare a drepturilor de autor, influențează în mod negativ creația și implicit dezvoltarea patrimoniului cultural național mai ales în segmentul elementelor culturale actuale.

CAPITOLUL II – LEGISLAȚIE INTERNAȚIONALĂ

2.1 Repere istorice ale patrimoniului cultural (PC) în legislația internațională

Ocrotirea patrimoniului cultural a apărut ca opinie personală, apoi de grup. Se concretizează în forme organizate, dar mai ales, reglementate pe măsura conștientizării sale.Secolul al-XVIII-lea este perioada în care după o traiectorie plină de obstacole și o evoluție complexă, ocrotirea patrimoniului cultural pătrunde cu drepturi legitime, depline în filosofia culturii.Apar primele instituții specializate în păstrarea și valorificarea patrimoniului cultural, se construiesc marile muzee ca rezultat al materializărilor ideilor de afirmare națională susținute de folozofi, scriitori, artiști, arhitecți.

Valoarea culturală era mai întâi percepută ca o marcă a unui meșter, artist, atelier, regiune, neam, care atribuia deținătorului un anumit rang social sau politic. Marca era însoțită și de valoarea materială determinată de natura materialului incorporat dar și de cantitatea conținută în bun. În timp după un process complex de conștientizare ea devine valoare culturală.

Două tăblițe de bronz ce conțin decrete ale senatului roman din anii 44 și 56 e.n arată preocuparea pentru fondul de locuințe vechi ale orașului Herculaneum penalizând pe cei ce cumpărau o casă cu scopul de a obține beneficii prin demolarea ei. La Pergamon se strângeau copii după operele lui Polygnat. Strabo scrie despre achizițiile numeroase de opere grecești de către romani.

Între lumea medievală și lumea antică sunt diferențe de ordin politic și social – economic dar important de reținut este ca în această perioadă funcția de tezaurizare a bunurilor create are o creștere constantă.

Dezvoltarea puternică, fără precedent a culturii și artelor, un program de construcții imens, crearea colecțiilor, a muzeelor, realizarea celor mai reprezentative monumente și opere de artă, lucrările în domeniul filozofiei și mai ales integrarea culturii în existenta societății caracterizează Renașterea, o perioadă a cărei importanță este incomensurabilă.

Acțiunile întreprinse în sec XV – XVI constituie premisele pe baza cărora literatura și arta determină o altă abordare în acțiunea de protejare în sec al XVIII –lea. Monge elaborează o codificare și o metodologie în reprezntarea arhitecturală având la baza geometria descriptivă, iar Le Taroully stabilește convenții la arhitectură. Cu toate aceste realizări nici în sec al XVII lea, nici la începutul sec al XVIII–lea nu se realizează o protectie eficientă. Cardinalul Aldobranini (1572-1621) era obligat să legifere oprirea vandalismului și a exportului illicit de bunuri; Cardinalul Valenti, în 1750, propune și adoptă măsuri represive contra comerțului cu antichități.

Primele inventare științifice în care sunt consemnate descriere, autorul, titlul, valoarea, apar pe la 1750. În 20 aprilie 1773 marele Consiliu al Celor Zece la Veneția printr-un decret cere efectuarea inventarului bogățiilor artistice, interzicând repictările, schimburile, înstrăinarea, vânzarea operelor de artă și instituie o autorizație specială pentru deplasarea obiectelor în vederea restaurării.

În timpul Revoluției Franceze s-au distrus numeroase bunuri culturale. Revoluționarii au smuls acoperișul Mănăstirii din Chartres și Catedralei d’Auch. Convenția Națională creează conceptul de bun național definind pentru prima dată monumentele și incluzând și noțiunile de valoare artistică, istorică și educativă.

Goethe se manifestă ca purtător și continuator al enciclopedismului, iluminismului și romantismului fiind primul care cere restaurarea catedralei din Strasbourg, reflectând o concepție umanistă avansată. Curentul istoric s-a alimentat din literatura unde Walter Scott, G.G. Byron, V. Hugo și alții au reabilitat în concepția de masă arhitectura evului mediu și implicit rezultatele acestei epoci.

G. Baudelaire, L.N. Tolstoi, TH. Fontane, Oscar Wilde și alți reprezentanți ai romantismului și al realismului au arătat prin acțiunile lor că apărarea monumentelor este o datorie de onoare.

În anul 1870 se introduce criteriul de clasificare al obiectelor după valoare, importanță și gradul de afectarea al acestora, iar din 1889 după interesul artistic, arhitectural, arheologic, local, regional.

A. Riegl (1858 – 1905) este susținătorul principiului istoric evolutiv aplicat artei prin succesiunea diverselor epoci. Diferența monumentelor istorice în monument gândite cu funcție istorică și monumente neintenționat gândite cu o asemenea funcție. Valoarea artistică însoțea valoarea istorică ca importanța. M Dvorack (1874-1921) clasifica momentele prin motivația venerației cultice (pietatea religioasă, venerația genealogică, entuziasmul patriotic, năzuința pentru îmbogățirea experienței, motivația materială a acumulării) sesizând cele două categorii monumente istorice și monumente de artă.

Radiografia experimentată în 1896 se folosește în cercetările asupra picturii, în 1913 – Germania și în 1915 la Luvru în Franța cu rezultate spectaculoase.

Balzac sublinia în 1840 ca presa este un important factor care influențează viitorul instituției muzeale.

Comunitățile entice și religioase încep să-și dezvolte unități muzeale care să le reprezinte specificul, identitatea. Grupurile umane organizate pe un anumit teritoriu reprezentau o instituție importantă în sistemul social, motorul societății moderne, modele culturale. Din 1820 în Germania, Anglia și Franța se creează după ideile lui Gothe, asociații, societăți sau fundații care au avut un rol important în societate și în crearea unor prestigioase muzee locale și naționale.

În primele decenii ale sec XX se concretizează ideile din secolele trecute în întărirea controlului de stat, protejarea patrimoniului cultural prin metode știițifice de inventariere înființare de instituții specializate determinând formarea unei opinii pozitive și a unei conștiințe civice privind importanța, dar și valorificarea bunurilor culturale. În 14 martie 1919 si19 iulie 1924 pentru orașele franceze cu peste 10.000 de locuitori se impune în jurul obiectivelor istorice o zonă de protecție arhitecturală, reglementându-se probleme, pe bază de proiect, legate de înălțimea, culoare, dispunerea și natura materialelor folosite inclusiv fațadele de la toate construcțiile existente și a celor care se vor construi în zonele respective. Depozitele arheologice din subsol sunt declarate ca proprietate de stat, inventarierea bunurilor descoperite și autorizarea expresă a săpăturilor numai pentru specialiști, intensificarea colaborărilor internaționale – sunt trăsături caracteristice.

La Haga în 1899 are loc o convenție asupra protejării monumentelor in caz de conflict armat. Oficiul Internațional al Muzeelor reglementează un proiect de convenție internațională pentru repatrierea obiectelor pierdute, furate sau înstrăinate aprobat de Comisia de Cooperare Internațională creând premisele viitoarelor recomandări UNESCO.

UNESCO se creează în 1949 în același timp cu Comitetul Internațional al Monumentelor. Apar lucrări importante cum ar fi Le Traitement des Peintures (UNESCO,Paris, 1951); Sites et Monuments – Problemes Actuels (UNESCO, Paris, 1950).

În conferința de la Florența (1950) se propune crearea unui fond internațional pentru conservarea monumentelor și a unui centru internațional pentru studierea și restaurarea bunurilor culturale, înființând IICCROM-UL în 1958 cu sediul la Roma, primul director fiind Hj. Plender Leitn. Rene Maheu, secretarul general al UNESCO lansează la 2 iunie 1964 măsuri pentru salvarea unor valori mondiale, ameliorarea pierderilor și conservarea bunurilor distruse în urma inundațiilor de la Florența (313 picturi pe lemn, 431 picturi pe pânză, 81 fresce, 23 codexuri, peste 400.000 de bunuri bibliofile); strămutarea și salvarea ansamblului de la Assuan etc.

După cel de-al doilea război mondial toate țările își dezvoltă mijloace de evidență și clasare a bunurilor, programe specializate de conservare și restaurare. Trăsăturile definitorii ale acestei perioade se caracterizează în jurul elaborării unor sisteme legislative adecvate care să cuprindă și mijloacele necesare, corespunzătoare (instituții, personal, atribuții etc). Există o mare diferență de optică determinate de stadiul de dezvoltare social economică, politică dar și caracteristica fiecărei țări. Argentina definește patrimoniul cultural național ca fiind ruine și resturi arheologice, peleontologice sau științifice. În Austria monumentele sunt bunuri mobile și imobile de importanță istorică sau culturală a căror conservare este de interes public; în China, toate obiectele de interes revoluționar, istoric sau cultural pentru stat. În aproape toate cazurile concepturile au un caracter general valabil deși există o diferențiere prin specificitatea bunurilor culturale proprii fiecărei țări.

Crearea în anul 1927 a Oficiului Internațional al Muzeelor pe lângă care a funcționat din 1933 Comisia Internațională a monumentelor istorice au determinat elaborarea unor măsuri specifice, cum ar fi: crearea Centrului Internațional de Documentare asupra monumentelor istorice, publicarea listei șantierelor arheologice, editarea unei culegeri privind legislația de ocrotire a monumentelor istorice, normele de tehnică a săpăturilor arheologice, tehnica muzeografică, repertorii, cataloage, conferințe etc.

Carta italiana de restaurare- elaborată în anul 1938 a continuat faimoasa Carta de la Atena întocmită la al – IV-lea Congres al arhitecților și inginerilor în 1933 – prevedea obligația întocmirii la fiecare săpătură a unei documentații precise.

Într-un jurnal de restaurare ilustrat cu desene și fotografii în care trebuiau evidențiate etapele de lucru ținut la zi și păstrat.

În Carta de la Veneția din 1964 sunt reglementate, se sistematizează și aprofundează aspectele teoretice și practice contemporane ale conservării și restaurării. Sfera de cuprindere a monumentelor trebuie mărită, clasificarea relațiilor monument – sit arheologic și cercetare, conservare, valorificare, publicarea rezultatelor mai buna pregătire a specialiștilor, de educare a individului de conștientizare a valorii avuției culturale. Problema care este importanta și astăzi, folosirea corespunzătoare a bunurilor și monumentelor este dezbătută în 1972 la a treia reuniune a Comitetului Internațional pentru conservare, manifestare a ICOM. Reuniunea Comună a ICOM-ICOMOS din 9-16 septembrie 1974 din Polonia se dezbate tema adaptării monumentelor istorice in scopuri muzeale.

Reuniunile internaționale, regionale sau generale tratează cu deosebită importanță documentarea, informarea, clasificarea.Între 4-8 octombrie 1976 la Barcelona tema Metode moderne de inventariere a bunurilor culturale mobile – mai multe țări europene au dezbătut acest subiect. La a 19-a sesiune a Conferinței generale UNESCO, de la Nairobi (24-30 noiembrie) s-a constituit Comitetul pentru patrimoniul cultural mondial și Fondul pentru patrimoniul cultural mondial și s-au luat și măsuri pentru cooperarea internațională pentru formarea de specialiști în conservare, recuperarea bunurilor pierdute sau înstrăinate.

În 1969 ICCROM avea 46 de state membre și foarte mulți specialiști beneficiari ai unor burse de specializare. Aceste organisme prin fonduri și cooperare internațională au reușit conservarea monumentului de pictură tombală de la Kazamlîc-Bulgaria.

Conferința pentru securitate și cooperare în Europa de la Helsinki, 1 august 1975 prin Actul Final subliniază importanța patrimoniului cultural, instituind un nou cod de norme etice și având ca scop democratizarea relațiilor internaționale.

Măsurile provenite în materie de protecție a patrimoniului cultural țin de dotarea tehnică a instituțiilor și deținătorilor dar și de inventariere a bunurilor culturale din muzee, biblioteci, colecții publice, a monumentelor istorice. Se adauga obligațiile licențelor pentru comerțul de bunuri culturale, modificarea transferurilor și licențelor de export,înregistrarea colecționarilor, aplicarea dreptului de preemțiune. Ineficiența sistemului vamal, controlul superficial, tehnologia și pregătirea profesională sunt factori importanți care au împiedicat protejarea patrimoniului cultural național.

Războiul este unul din factorii distructivi. O evaluare numerică a bunurilor scoase din Germania arată că numărul acestora era de 2.614.874 obiecte și 534 lăzi cu materiale arheologice – tezaure. Doar o parte dintre acestea vor fi restituite. Administrația americană din Germania a predat între anii 1945-1947, 534,120 obiecte recuperate, care proveneau din Muzeele din Kiev și Sankt Petersburg. În timpul conflictului din Golf (1990 -1991) din Irak au dispărut peste 2000 de obiecte muzeale înregistrate și evaluate.

Până la crearea UNESCO reglementările juridice au fost axate pe protecția națională chiar și în țările cele mai avansate. În SUA, the Historic Sites Art (1935) stabilea că este o politică națională – acțiunea de a prezerva bunurile culturale naționale. The Național Historic Presentation Act (1966) prevedea că resursele sunt istorice și arheologice naționale, regionale, ale statelor și de importantă locală.

Doar din 1992 amendările legislației au descris protecția patrimoniului cultural privit prin prisma caracterului său universal. Abordările internaționale sunt preluate, adaptate, prelucrate în fiecare legislație, după specific și cerințe.

Categoriile de bunuri culturale, instituțiile specializate, atribuțiile acestora sunt diferite în sistemele juridice ale țărilor.

Sistemul legislativ din Egipt – considera că antichitatea este reprezentată de toate bunurile mobile și imobile produse de civilizație în artă, știință, literatură, religie, produse cu o mie de ani în urmă. Responsabilitatea acestor bunuri o deține -The Egyptian Antiques Organizațion- Ministerul Culturii, dar și prim – ministrul care reprezintă singura instanță care decide în materie de statut juridic al valorllor arheologice. Exportul ilicit, distrugerile, săpăturile ilegale sunt aspru pedepsite de legea nr 117 (6-VIII-1983), Legea Protecției Antichităților – cu închisoare de la 5 la 7 ani și cu amenzi de la 3000 la 50.000 lire.

Consiliul Suprem al Guvernului din Ecuador – rolul statului de a conserva patrimoniul este obligatoriu. Patrimoniul Cultural este definit ca fiind valori ale gândirii umane exprimate prin expresiile lor lingvistice, literare, muzicale, în acord cu evoluția vieții tradiționale și obiceiurile din vechime până în prezent.

Legea Ungară nr.9/1963 protejează ”obiectele și documentele, scrierile sau altele de orice natură, care prezintă o valoare excepțională pentru istorie, științe, literatură,artă,dezvoltarea industrială”.

Australia protejează piese arheologice și antropologice documente ori piese geologice sau naturale, datate înainte de 1901. Tentativa sau exportul ilicit conduc la confiscare, amenda – de trei ori valoarea bunului sau minim 50.000 $ australieni și închisoarea între 2 și 5 ani.

Sistemul legislativ canadian – în exportul de bunuri culturale se folosește de grila științific – culturală și alta financiară. Protejează prrintre altele:obiectele etnografice și de artă populară privind autohtonii, cu o valoare peste 2000 $, iar cele care se raportează la aborigenii din SUA, Groenlanda și estul meridianului 135’ cu o valoare peste 4000$, iar pentru cei din Africa, Australasia, Melanezia, Polinezia, America de Sud și Centrală, Micronezia, cu o valoare peste 15.000$.

În Grecia -toate antichitățile, mobile sau imobile, atît în Grecia și în orice alte proprietăți naționale, râuri, lacuri și în adâncul mării, în terenul public sau privat, constituie proprietatea statului.

Legislația japoneză protejează ”bunuri culturale materiale” cu mare valoare științifică ca și ”bunuri culturale folclorice”. În ambele situații sunt declarate importante.

Suedia introduce prin Legea nr. 1104/1985 grila cronologică și valorică. Reglementările consideră obiect cultural – obiectele datând ante 1600 (texte inspirate, hărți, desene, manuscrise); alte obiecte cu o vechime de peste 100 ani (vase, ustensile, costume, broderii, tapiserii, mobilier, oglinzi, instrumente muzicale, arme); obiecte mai vechi de 100 de ani depășind o valoare de 50.000 de coroane care aparțin categoriilor anterioare (picturi, sculpturi, desene, sticlărie, ceramică, s.a); obiecte de peste 50 de ani și cu o valoare peste 2000 de coriane notate ca obiecte ”Sami” (de regulă bunurile arhivistice, dar și modele, machete, instrumente muzicale, arme, ceramică, sticlă, s.a.m.d).

Legile americane din 1979 și 1983 opresc la export resursele arheologice cu o vechime mai mare de 100 ani și se introduc pedepse în amenzi până la 10.000$ sau închisoare până la 2 ani dacă bunul valorează peste 5000$.

În Franța sunt două categorii protejate: obiecte clasate și cele de interes național pentru istorie și arta (mobilier ante 180; pictura, gravura, desen, sculptura, arta decorativă anterioară lui 1900; provenite din săpaturi arheologice din Franța și Algeria). Obiectele clasate aparțin statului, sunt inalienabile, cele aparținâd altor proprietăți putînd fi transferate cu aprobarea Ministerului Culturii.

2.2 Convenții internaționale

Europa este într-un proces de mari transformări și restructurări,determinat de acțiuni politice, economice, militare. Conflictele regionale ca în cazul republicilor exsovietice, spațiul iugoslav sau cel albanez determină pierderi materiale și umane, pretenții și pierderi numeroase de bunuri istorice, artistice, tehnice, memoriale, mobile sau imobile. S-a ajuns până la distrugerea, de către părțile implicate, in mod voit de monumente, situri, muzee, colecții, care prin valoarea lor de simbol deranjează. Aceste transformari modifică destinul avuției culturale. Noua matrice politică implică statele și popoarele care au un anumit nivel cultural care este extrem de diferențiat. Țările puternice favorizate de o situație pozitivă fără schimbări, probleme, sincope sociale succesive, stabile, puternic dezvolatate economic au devenit beneficiarele , modelul dar și piața de desfacere a bunurilor culturale. Avantajați, aceștia acumulează la prețuri scăzute bunuri culturale valoroase. Inexistența sau slabă dezvoltare a instituțiilor specializate (muzee, biblioteci, arhive, institute de protecție a monumentelor istorice) este o realitate și determină pierderi ale patrimoniului cultural.Încă din sec.XVII, XVIII, XIX țările puternice au profitat de aceste realități și au achiziționat bunuri valoroase cu efort financiar minim.

Realitățile istorice, rivalitatea de sisteme, religii, culturi influențează și văduvește multe culturi naționale care au bunuri culturale împrăștiate, transmutate cu forța.

”În mod unanim recunoaștem că patrimoniul cultural european reflectă nivelul nostru de comportament față de imaginea societăților revolute, a realizărilor unor generații succesive, istoria, cultura, arta, știința, specifice unui continent. Dar în cuprinsul lor se regăsește și atitudinea generației de zi față de cultură, civilizație și deci soarta sa. Tot astfel, păstrarea și respectarea acestui patrimoniu a particularităților locale, regionale, și naționale, valorificarea distinctă și eficientă acestora revine ca o obligație. Aceasta pentru a da diverselor popoare și grupuri etnice șansa afirmării valorilor adevărate, a personalității lor specifice și într-un mod convingător, rolul Europei ca ansamblu la cumpărarea și dezvoltarea patrimoniului cultural universal.

Pentru realizarea acestor deziderate sunt reglementate de convenții internaționale care devin principii reflectate și în legile specifice adaptate la nevoile lor de către statele semnatare.

Convenția pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la Granada în 3 octombrie 1985.

Având la baza Convenția culturală europeană semnată la Paris în 19 decembrie 1954, Carta Europeană a patrimoniului arhitectural, adopatata în 26 septembrie 1995 de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei, Recomandările Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei se subliniază că statele mebre ale Europei trebuie să aibă o politică comună care să asigure salvgardarea și valorificarea patrimoniului arhitectural.

Convenția europeană pentru protecția patrimoniului arheologic (revizuită), adoptată la La Valleta – 16 ianuarie 1992.

Având în vedere Convenția culturală europeană de la Paris din 19 decembrie 1954, Convenția pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural al Europei de la Granada din 3 octombrie 1985, Convenția europeană privind infracțiunile asupra bunurilor culturale de la Delphi din 23 iunie 1985, având în vedere recomandările Adunării parlamentare referitoare la arheologie se reinterează importanta patrimoniului arheologic care este supus unor grave amenințări de degradare din cauza riscurilor naturale, săpăturilor clandestine, lucrărilor de amenajare. Insuficientă informare, lipsa procedurilor de control administrativ și științific impun măsuri de protecție în politicile de amenajare urbană și rurală și cele de dezvoltare culturală, răspunderea pentru ocrotirea patrimoniului arheologic revenind tuturor țărilor europene nu numai statului direct interesat. Fiecărui stat sau regiuni protejarea monumentelor, a ansamblurilor arhitecturale, situri, inventariere, identificarea și întocmirea documentației specifice.

Obiectivul esential al Convenției UNIDROIT, adoptată la Roma în 24 iunie 1995 este lupta împotriva traficului ilegal de bunuri culturale prin elaborarea unor reguli comune privind restituirea și înapoierea bunurilor culturale, de a proteja patrimoniul arheologic precum și cooperarea și schimburilor culturale interstatale.

Obiectivul este de a proteja patrimoniul cultural arheologic ca sursă a memoriei colective europene și ca instrument de studiu istoric și științific.

Convenția europeană a peisajului, adoptată la Florența în 20 octombrie 2000. Peisajul contribuie la formarea culturilor locale și este o componentă de bază a patrimoniului natural și cultural european, contribuind la consolidarea identității europene.

Ținând cont de sursele existente la nivel internațional în domeniul protecției și managementului patrimoniului natural și cultural, de amenajarea teritoriului, de autonomie locală și cooperarea transfrontieră, de Convenția privind habitatele naturale și a vieții sălbatice din Europa de la Berna din 19 septembrie 1979, Convenția privind protecția patrimoniului arhitectural european de la Granada din 30 octombrie 1985, Convenția Europeană privind protecția patrimoniului arhitectural european (revizuita) de la La Valleta din 16 ianuarie 1992, Convenția cadru europeană privind cooperarea transfrontieră a colectivităților sau autorităților teritoriale de la Madrid din 21 mai 1980, Carta Europeană a autonomiei locale de la Strasbourg din 15 octombrie 1985, Convenția privind diversitatea biologică de la Rio din 5 iunie 1992, Convenția privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural de la Paris din 16 noiembrie 1972 și de Convenția privind la accesul de informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție pe probleme de mediu de la Aarhus din 25 iunie 1998 se recunoaște că peisajele europene constituie o resursă pentru protecția managementului și amenajarea patrimoniului cultural european.

Protecția peisajului presupune conservarea și menținerea aspectelor semnificative sau caracteristice, dezvoltarea, crearea dar și armonizarea transformărilor determinate de evoluțiile sociale,economice și de mediu în concordanță cu aspirațiile populațiilor cu privire la caracteristicile peisajere ale cadrului lor de viață. Această convenție se aplică pe tot teritoriul areal natural, rural,urban și suburban, suprafețe terestre, ape interioare și areale marine.

Importante sunt următoarele convenții:

Convenția UNESCO cu privire la interzicerea și împiedicarea operațiunilor ilicite de import, export și transfer de proprietate asupra bunurilor culturale(ratificata prin Legea nr. 79/1993).

Convenția de la Haga (1954) privind protecția patrimoniului cultural în caz de conflict armat.

Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris în 17 octombrie 2003.

Având la bază instrumentele internaționale în materia drepturilor omului în special Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale din 1966 și Pactul internațional privind drepturile civile și politice din 1966, Recomandarea UNESCO asupra salvgardării culturii tradiționale și populare din 1989, prin Declarația Universală UNESCO asupra Diversității Culturale din 2001 și prin Declarația de la Istanbul din 2002 adopatată la a treia masă rotundă a miniștrilor culturii adoptată la 17 octombrie 2003, această convenție are ca scop:

Salvgardarea patrimoniului cultural imaterial;

Respectarea patrimoniului cultural imaterial al comunităților, grupurilor și indivizilor care aparțin acestora;

Sensibilizarea la nivel local, național și internațional asupra importanței patrimoniului cultural imaterial și recunoașterii sale reciproce;

Cooperare și asistența internațională.

CAPITOLUL III – PATRIMONIUL CULTURAL NAȚIONAL ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

3.1 Repere istorice ale patrimoniului cultural (PC) în legislația Românească. Comisiunea monumentelor istorice

Factorii economici, sociali sau politico–culturali asociați cu factori de ordin natural, situația geografică, climă, caracteristicile solului, tehnicile și materialele de construcție, cutremure, alunecări de teren, inundații au contribuit la starea bunurilor existente. Intoleranța politică combinată cu cea religioasă au un rol hotărâtor în existența acestora.Sinodul bisericesc de la Buda impune romanilor să nu oficieze slujbele divine, să ridice capele, biserici, iar regii angevini interzic construirea bisericilor ortodoxe din piatră.Aceste decizii, urmările lor se pot observa în caracterul urbanistic al Transilvaniei. În anul 1921, Andrei al III-lea ordona demolarea fortificațiilor bisericilor. Mobilierul din bisericile protestante este distrus prin hotărârea Sinodului general al comunelor săsești din 1545. Veterani, în anul 1687 incendiază numeroase obiective culturale dând foc Brașovului, iar generalul Adolf Buccov în 1761 demolează 37 de mănăstiri din piatră, iar pe cele din lemn le incendiază. În războaiele cu turcii se produc daune ireversibile , fiind distruse Cetatea Rupea în anul 1421, satele și bisericile din Banat, Țara Hațegului, posesiunile Cândeștilor în anul 1438, iar în anul 1605 ard Biserica evanghelică de la Fiseriu. În anul 1476 turcii ard manăstirile și cetățile Moldovei, iar în 1675 vor fi distruse cetățile Neamț și Suceava s.a.m.d.

În sec XV-lea exportul de bunuri culturale este masiv acestea regăsindu-se printre alte obiecte în muzee, arhive, colecții, biblioteci străine. Matei Corvin, Carol al VI –lea cunoscuți pentru colecțiile lor vor duce artefacte scoase de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa la Viena și Buda.Francisc I, rege al Franței roagă pe Soliman Magnificul să-i îngăduie dărâmarea unui picior din Podul lui Apollodor de la Drobeta.

Sistematizarea din sec XVIII-lea și al XIX–lea vor contribui la distrugerea monumentelor prin lărgirea drumurilor, extinderea așezărilor, introducerea iluminatului. Curentele de idei revoluționare, apariția conceptului de conștiință națională, lupta pentru libertate și independență generează o nouă atitudine față de bunurile culturale ale națiunii și semnificația lor. Conceptul școlii ardelene, ideologia curentului romantic, caracteristicile intelectualității pașoptiste surprindea în scrierile vremii din literatură și presa sub semnăturile lui Asachi, Grigore Alexandrescu,Gheorghe Lazăr, Russo, Barițiu pricncipiile noi. Monumentele istorice sunt privite ca dovezi , mai ales, ale continuității poporului român în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Mare.

În 1764, Grigore Alex. Ghica critica calitatea unor construcții bisericești deplângând ”pustiirea vechilor biserici din care curg odoarele”. Austriecii dispun în 1781 în vederea secularizării, inventarierea tuturor bunurilor bisericești din Bucovina s.a.

Apar primii restauratori printre cei mai apreciați în sec XVII pentru respectarea formelor originale ale monumentelor, fiind Grigore Cornescu care a lucrat și la biserica Manăstirii Argesului.

Străinii sunt elogioși la adresa monumentelor istorice din țara noastră: Robert Ainistide, ambasador englez la Constantinopol vizitează Curtea de Argeș; A de Gerando notează într-o lucrare din 1850 ”bisericile de lemn și piatra de la Ruciun, Moeciu, Densuși, Schei, care dovedesc la nație un oarecare gust pentru artă”.

Th. Negulici în 1841 realizează un album cu locuri și monumente din Țara Românească, iar Barbu Iscovescu realizează peisaje epice (1848-1849) cu Sighișoara, Scheii Brașovului, Deva, Abrudul.

Regulamentul organic joacă, prin măsurile impuse, un rol hotărâtor pentru organizarea instituțiilor specializate . Se impun elaborarea de planuri pentru remedierea stricăciunilor, din 1832 sub președinția mitropolitului se constituie o comisie cu scopul controlului actelor manăstirești, se adună documente etc.

C. Calimachi instituie la 6 decembrie 1816, Vornicia obștei care se ocupa cu lucrările edilitare urbane, iar generalul Pavel Kiseleff la 29 aprilie 1831 adopta Regulamentul pentru starea sănătății și pazei bunei orânduieli în Poliția Bucureștilor, care reprezintă prima reglementare urbană.

Regulamentul organic în Moldova prevedea ca obligativitate dezvoltarea topografică a orașului, cu însemnarea piețelor, ulițelor, bisericilor, a locurilor publice și particulare. Din 26 martie 1864 Legea Comunală însemna toate prevederile precedente, anunțând vremea modernă.

Începutul primelor cercetări arheologice impune luarea de măsuri pentru a stopa jaful ce se prefigura în domeniul antichităților.

Revoluția de la 1848 și unirea principatelor din 1859 au avut consecințe deosebite prin inițierea unor noi lucrări de inventariere, reglementărilor de măsuri împotriva risipirii bunurilor, dezvoltarea rețelei de muzee.Personalități ca Nicolae Stoica de Hațeg, A.G.Golescu, C Bolliac, George Barițiu, A. Șaguna au fost inițiatorii acțiunilor în sprijinul constituirii unui sistem de ocrotire al bunurilor culturale.

Se schimbă atitudinea față de monumentele istorice și bunurile investite cu valoare istorică, artistică sau științifică. Instituția muzeală devine factor de susținere a ideii naționale ocrotind și punând în circuit dovezi despre tradițiile unui popor sau altul. Dezvoltarea economică europeană integrarea bunurilor românești în comerțul european, începuturile istoriografiei naționale, valorificarea bunurilor culturale, vor determina progrese importante. Se organizează importante muzee: Muzeul de Istorie Naturală din Iași (1834), Muzeul național de la Sfântul Sava din București (1834), Muzeul Botanic din București (1882),Colecția de științe naturale din Beiuși (1828), Muzeul din Blaj (1850). Muzeul din Brașov (1851), Muzeul de istorie din Cluj (1859), Muzeul de Științe ale Naturii din Sibiu.

După unirea principatelor române din 1864 prin decretul 1648/23.XI semnat de Al.Ioan Cuza înființează Muzeul National de antichități, Muzeul de Științe ale Naturii și a Pinotecii, reprezentând unități de rang național care o să aibă un rol important în dezvoltarea muzeologiei din țara noastră.

Activitatea muzeografica va fi impulsionată și de acțiunile Asociației Transilvane pentru literatura românească și cultura poporului român (ASTRA) mai ales de la 1861.

A.G.Golescu cu o comisie compusă din Cezar Bolliac, Dumitru Papazoglu, Alexandru Odobescu și Alexandru Pelinaru inițiază în 1859 o serie de lucrări care completate cu cele realizate între 1860 și 1865 vizează și pregătirea secularizării averilor mănăstirești.

N. Cretulescu lansează în 1864 o circulară către revizorii școlari la care revine în februarie 1865 și care cuprinde date despre starea în care se gasec monumentele din 35 mari unități – administrative. Rezultatele sunt consemnate în lucrarea „Album archeologic pitoresc” cu planșe ilustrate de H. Trenk. Al. Odobescu ministrul cultelor elaborează și răspândește între 1871 și 1875 prin intermediul ministerului Cultelor și Instrucțiunilor Publice „Chestionarul sau Izvorul de întrebări în privința vechilor așezăminte ce se afla în deosebitele comune ale României, cu scopul de a aduna elemente de statistică arheologică necesare clasificării cel puțin grosso modo, monumentele antice din țara noastră. Începe astfel o susținută activitate de înregistrare și cercetare a bunurilor culturale.

Regulamentul de funcționare a Comisiei onorifice pentru monumentele publice este stabilit prin decret princiar nr. 754/6 aprilie 1874 și are ca obiect realizarea unui tablou al tuturor monumentelor publice din țară, pentru care se ia măsuri de conservare. Din această comisie fac parte: M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, C. Bolliac, T. Rosetti, D. Sturza, Al. Orăscu, Titu Maiorescu, A. Berindei, C. Stănecescu, președinte fiind D. Sturza.

În 1881 V.A. Ureche elaborează o decizie prin care solicită să se facă o alegere dintre principalele mănăstiri și biserici pentru a fi restaurate. Se numesc comisii în baza acestei decizii care sunt însărcinate cu anchetele pe teren în județele Mehedinți, Gorj, Romanați, Vâlcea, Dolj, Olt, Argeș, Muscel, Dâmbovița, Prahova, Teleorman, Vlașca și Ilfov. S-au solicitat o listă a mănăstirilor și bisericilor cu valoare artistică sau istorică. Comisia cerea să se identifice părți din edificiu care urmau a fi restaurate. Deasemenea, s-au impus că acestor edificii prin restaurare să nu lii se altereze stilul, ori să lii se deterioreze fresce, portrete, inscripții istorice. La art „d” comisiunea stabilea care dintre mănăstirile analizate vor avea prioritate la restaurare, urmând ca arhitectul din comisie să întocmească devizul necesar și planul monumentului.

Ioan Slavici și G. Mendrea, după ce au văzut 64 de obiective, au arătat că o parte dintre monumente s-au distrus încetul cu încetul și că acestea puteau să fie puncte de plecare pentru aprecierea gradului de cultură și a felului de a gândi al strămoșilor noștri; ele ne-ar fi adus lămuriri asupra multor întâmplări din istoria țării noastre.

Se constată în această perioadă procesul de consolidare a conștiinței valorii inestimabile a monumentelor și obiectelor culturale pentru istoria dar și pentru afirmarea culturii naționale dar și elaborarea unor concepte, metode proprii de conservare restaurare.

La 20 aprilie 1890 un grup de oameni de cultură și artă, printre care Th. Aman, I. Călinescu, I. Cornățeanu, I. Constantinescu, C. Beriș, și alții, adresează o petiție prim- ministrului în care critica modul de păstrare al monumentelor istorice. Ei cer înființarea unei comisii arhitecto – arheologice care să supravegheze și să conducă lucrările de restaurare- conservare. Prin regulamentul de la Belle Arte din 1864, N. Crețulescu prevăzuse înființarea unui comitet format din șapte membrii, personalități, cu atribuții inclusiv în restaurarea monumentelor. Comisiunea arhitecto arheologică, înființată pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, nu a fost pusă în practică. Asfel la 27 aprilie 1890 se înființează ”Comisiunea onorifică pentru monumentele publice” prin decret regal nr. 1307/14 aprilie 1890, comisie formată din mitropolitul primat, M. Kogălniceanu, D. Sturza, T. Maiorescu, V.A. Urechia, N. Șuțu s.a, comisie care funcționa conform regulamentului din 1874. V.A Urechia, cere promulgarea unei legi mai clare cu privire la atribuțiile și rolul comisiei.

Legea pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice promulgate prin Decretul 3658 din 17 noiembrie 1892 devine documentul juridic de bază al sistemului românesc de ocrotire a patrimoniului cultural național. La întocmirea acestuia au contribuit Spiru Haret și Grigore Tocilescu. Comisia era formată din specialiști în domeniul arhitecturii, știițele istorice, arheologice, membrii ai Academiei Române, din directorul Muzeului de Antichități și un arhitect. Obiectivul principal al acestei comisii era de a face, pe baza documentelor puse la dispoziție de ministru, inventarul general al tuturor edificiilor și obiectelor vechi, care prezintă un deosebit interes artistic și istoric, în vederea conservării. Acest inventar era revizuit o dată la 5 ani. Monumentele trecute în acest inventar nu puteau fi dărâmate, reparate sau restaurate decât cu avizul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Se prevedea dreptul de expropriere a proprietarilor dacă bunul era de utilitate publică.

În regulamentul de aplicare se formează pentru prima dată o definiție a monumentului ”pe sol sau în subsol, în uz sau scos din uz, religios sau civil, străvechi și până la sfârșitul sec XVIII, integru sau în ruină, singular sau complex, imobil sau mobil”.

Comisiunea avea atribuții în aprobarea planurilor de restaurare, inventariere, cercetare, valorificare și propagandă, precum și un sistem de raportare.

Inițial termenul stabilit la 30 noiembrie 1893 pentru realizarea unei evidențe pe baza unui formular care trebuia trimis autorităților era greu de realizat. Formularul conținea informații legate de localizare, datare, tipologie, detalii tehnice, ordin al conservării etc. Prima listă a monumentelor istorice a fost publicată în 1894 de C.S.Bilciurescu si era formată din 131 de obiective care avea mari lipsuri. Aceasta a fost urmată de ”Inventarul monumentelor publice și istorice din România” publicată de V.A. Urechia, B.P. Hașdeu și Gr. Tocilescu, care conținea 534 monumente publice și 63 monumente istorice.

Comisiunea a avut un rol important în consolidarea sistemului de ocrotire, pentru formarea unei școli de restaurare, pentru realizarea unei baze materiale și manifestarea conștiinței naționale în acest domeniu.

Un sistem de protecție generală va fi generat și după aprobarea Legii pentru descoperirea monumentelor și obiectelor antice și a Regulamentului de aplicațiune a acestei legi, precum și a Legii pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice. După 1900 denumirea va fi de Comisiunea monumentelor istorice.

Nicolae Iorga impune prin operele sale o teorie românească și o nouă concepție în domeniul monumentelor istorice. El critica resturarea de la Putna ,Craiova și Curtea de Argeș care au fost restaurate necorespunzător.

Nicolae Iorga cerea fotografii, studii, inventare amănunțite, iar restaurarea să fie realizată obligatoriu pe vechile fundații. Restaurarea să mențină și să pună în evidență modalitățile succesive în arta de a construi, a înfrumuseța, unitatea spirituală, continuitatea poporului român pe acest teritoriu .

Introducerea insemnelor pentru monumentele istorice este făcută de Comisiune în anul 1909.

Comisiunea critica aspru acțiunile întreprinse fără a se respecta reglementările privind restaurarea. Determinată de aceste realități să acționeze, Comisiunea a adoptat recomandarea de lucrări parțiale și naționale de conservare și restaurare în așteptarea unor vremuri mai bune și a unor omeni mai înțelegători.

Exportul de bunuri arheologice, etnografice și documentare este aspru criticat de oamenii de cultură și artă.

Între anii 1892 – 1913 Ghe. Tocilescu și Odobescu stabilea legătura directă și foarte importantă între cercetarea arheologică și restaurare.

Cercetarea istorică realizată doar pe baza documentelor fără o cercetare arheologică laborioasă prezintă anumite carente și inexactități, Importanța susținerii acestora a fost subliniată de Al. Lepadatu. Pentru a aplica legea mai bine și pentru a avea control permanent Comisiunea numește reprezentanți recrutați dintre invitați in calitate de membrii corespondenți. Autoritatea va fi delegată acolo unde săpăturile clandestine produceau pagube însemnate.

Se cer metode științifice unitare în lucrările de arheologie dar și de conservare – restaurare. Documentația arheologică arata G. Murnu -presupune ținerea unui jurnal în care trebuiesc trecute toate obiectele găsite indiferent de natura lor, etichetarea, numerotarea, înregistrarea, localizarea précisa, descrierea, fotografierea sau desenarea lor.

Nicolae Iorga în 1909 solicita măsuri prohibitive pentru a se opri comerțul illicit cu obiectele culturale.În anul 1922 CMI intervine la Ministerul Finanțelor – Direcția Vămilor cu adresa 43/31 ianuraie 1922, pentru a se stopa ieșirea din țară a bunurilor culturale. Depășită de condițiile vremii legea din 1892 trebuia schimbată. Astfel la 30 martie 1913, Senatul votează noua lege privind conservarea și restaurarea monumentelor istorice.

Comisiunea era instituită pe lângă Casa Bisericii sub autoritatea Ministerului Instrucțiunii Publice. Avea ca atribuții conservarea – restaurarea, supravegherea săpăturilor arheologice, inventarierea monumentelor, inclusiv pentru un ”propus corpus inscripționum Slavo – Romanicarum”, organizarea muzeelor regionale și educarea publicului.

Comisia era formată din 9 membrii și membrii onorifici corespondenți și avea: servicii de resort, secretariat, arhitectură, arhivă, muzeu, compuse din 11 salariați. Se înființează o Casă a monumentelor istorice, finanțată de stat, pentru cercetarea, conservarea și restaurarea monumentelor istorice și a săpăturilor arheologice.

Realizarea programului de lucru este oprit brusc de primul război mondial.Pentru lucrările realizate în această perioada enumeram restaurarea făcută de Grigore Cerkez la Biserica Domnească de la Curtea de Argeș în 1915, cea de la Biserica Negru Voda din Câmpulung, restaurările făcute la biseri din Căldărușani, Stavropoleos, Biserica Bucur de la Curtea Veche s.a.m.d.

Sistemul de ocrotire este regândit după realizarea unirii naționale de la 1 decembrie 1918.

La 28 iulie 1916 prin decret sub ministeriatul lui Dr.C. Angelescu apare noua Lege pentru conservarea și restaurarea monumentelor istorice care aduce îmbunătățiri Legii din 1913.

Comisiunea organizată sub autoritatea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice are următoarele atribuțiuni; să îngrijească de conservarea stațiunilor sau localităților preistorice, clasice, medievale, istorice cum și de conservarea și restaurarea imobilelor și obiectelor vechi ce ar prezenta interes istoric sau artistic, chiar dacă se afla în proprietate privată; să supravegheze săpăturile arheologice; să inventarieze obiectele găsite; să coordoneze înființarea muzeelor; să popularizeze rezultatele cercetării și operei de conservare.

Apare idea de rezervație. Se iau măsuri pentru clasarea provizorie ca monumente istorice a tuturor bisericilor mănăstirilor zidite până la 1834, împreună cu inventarul lor mobil; se iau măsuri penale pentru distrugerea, mutilarea sau înstrăinarea bunurilor culturale.

Comisia era compusă din 9 membrii aleși pe 9 ani, având membrii corespondenți în țară și secțiuni regionale, cu personal tehnic de specialitate. Din 1923 președinte este Nicolae Iorga care polarizează toate forțele culturale.

Comisiunea a acordat atenție monumentelor din lemn ,vechile biserici fiind considerate comori de artă romînească.

După 1918 se înființează 4 secțiuni regionale. Aceasta fărâmițare a influențat negativ unitatea metodologică și a favorizat în unele cazuri apariția greșelilor.Activitățile susținute de N. Iorga, G. Oprescu, A.T. Popa s.a despre soarta arhitecturii de lemn au permis ca în patrimoniul cultural național să fie păstrate monumente de seamă ale culturii populare. Comisiunea a reunit în jurul ei școală româneasca de arheologie finantand- o aproape în exclusivitate și coordonând-o sub aspect metodologic. Cei mai de seamă reprezentanți au fost: V. Pârvan, D.M. Theodorescu, I Andrieșescu, M. Roșca, șamd. Sunt atacate noi obiective: Adamclisi, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Capidava etc.

Comisiunea a organizat și sectorul picturii murale în care încep să se formeze cadre specializate: Al. Mihăilescu, I. Mihail, A. Verona, P. Molda. La 5 martie 1930, prin Decizia Ministerului Instrucțiunii Publice și a Cultelor se înființează Comisiunea superioară a monumentelor publice. În 1938 se sancționează Regulamentul pentru monumente publice, care este îmbunătățit în anul 1942.

Nicolae Iorga inițiază Legea nr. 81/12 aprilie 1932, pentru organizarea bibliotecilor, muzeelor publice comunale, lege care a contribuit la clarificarea problemelor legate de funcții și atribuții specializate.

CMI și-a impus ideile sale concretizându-le în sutele de realizări în toate zonele românești, a realizat o importantă modificare în gândirea specialiștilor, dar și a unor largi mase de oameni. A deslușit sensul și contribuția patrimoniului cultural național la dezvoltarea istorică a țării noastre, le-a educat în spiritul respectului civic.

3.2 Cadrul legislativ actual privind PCN

Patrimoniul Cultural Național (PCN) – este indispensabil în procesul complex de întărire a siguranței naționale determinat de consolidare a conceptului de identitate națională, a conștientizării valorilor democratice într-o realitate a diversității entice, culturale și religioase.

Pornind de la necesitatea apărării patrioniului cultural, oameni de știință și cultură , prin scrierile lor, au conturat necesitatea apariției de acte normative și juridice privind măsuri de protejare a patrimoniului cultural.

Astfel în România de-a lungul timpului în funcție de condițiile economice, politice, sociale au fost adoptate mai multe legi privind păstrarea,conservarea, apărarea patrimoniului cultural:

în 1860, a fost înființată Comisia pentru Cercetări Istorico- Arheologice, care se ocupa cu cercetarea și înregistrarea bunurilor culturale și artistice;

la 26 martie 1892 a fost adoptată Legea pentru conservarea monumentelor publice, care prevedea înființarea Comisiei pentru ocrotirea și conservarea monumentelor publice și avea ca obiect de activitate inventarierea tuturor edificiilor și obectelor vechi care prezintă interes istoric și artistic;

în 1932 – Legea pentru organizarea și funcționarea bibliotecilor și muzeelor publice.Acest act juridic prevedea că nu putea fi scos din țară nici un obiect de muzeu fără aprobarea statului, statul rezervându-și dreptul de preemțiune. Deasemenea legea reglementa și trecerea obiectelor prin vamă, iar vameșii care lăsau să treacă obiectele de muzeu fără aprobarea autorităților erau pedepsiți cu închisoare ;

în 1951 – Decretul nr.46 pentru organizarea științifică a muzeelor și conservarea monumentelor istorice și artistice Comisia Înființată având atribuițiuni de : stabilire a normelor științifice de clasificare a muzeelor, monumentelor istorice și artistice, metodologii de consemnare și studiere, restaurare a monumentelor;

Cel mai important act juridic, din perioada postbelică, a fost Legea 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului național cultural. Aceasta a fost completată prin Decretul nr 53/1975 și reprezenta un îndrumar pentru combaterea traficului cu obiecte de patrimoniu. Actul normativ se referea atât la bunuri mobile cât și la bunuri imobile. În baza legii au fost înființate organisme cu următoarele atribuțiuni:asigurarea unitară a evidenței, ocrotirea, păstrarea, conservarea, cercetarea și valorificarea științifică a patrimoniului cultural național. Sporea rolul Ministerului Internelor și Reformei Administrative în protejarea patrimoniului cultural. Deasemenea s-a mărit pedeapsa cu închisoarea pentru orice încercare de înstrăinare sau înstrăinarea bunurilor culturale către persoane fizice sau juridice, iar bunurile se confiscau. Luată în ansamblu această lege a avut efecte pozitive pentru protejarea patrimoniului, în special al patrimoniului mobil, dar și prin înființarea oficiilor județene , care urmau să coordoneze activități de evidențiere și protejare a bunurilor patrimoniului la nivel local. O deoebita importanta a avut-o înființarea laboratoarelor zonale pentru restaurarea bunurilor de patrimoniu; ca exemplu amintim laboratorul de la Sibiu din cadrul Muzeului Brukenthal. Prin Decretul 13/1975 sunt stabilite direcțiile și atribuțiile Patrimoniului Cultural Național și al Oficiilor Județene., creându-se un sistem unitar de protejare a patrimoniului.Din păcate această lege a avut și efecte negative, impopulare, fiind folosită de autoritățile comuniste ca un mijloc de opresiune politică. Astfel, odată cu schimbările intervenite după revoluția din 1989, această Lege a fost abrogată.

Perioada 1950-1989 se caracterizează prin multe acțiuni negative asupra patrimoniului cultural – rigorile primitive de ordin politic, confiscările masive de bunuri culturale, naționalizări. S-au înregistrat pierderi masive, noii proprietari necunoscând valoarea obiectelor respective, înstrăinând sau chiar distrugând numeroase valori. Exponenții noii puteri au fost recompesati cu tablouri, mobilier, biblioteci, obiecte decorative textile, sticlă, ceramică și chiar casele celor deposedați de averi prin condamnări și arestări. Sistemul Plății la expropriere, atunci când ea a existat, era simbolică. Prin Decretul 111/1951 bunurile confiscate erau transmise în custodie. Decizia nr.6491/1951 emisă de Ministerul Finanțelor a reglementat căile de predare fără plată a bunurilor confiscate către muzee. Un număr imens de bunuri culturale au fost comercializate , ajungând să fie însușite de cei care le știau valoarea și pe care le-au obținut în baza puterii lor de influență. Comercializarea socialistă se făcea prin magazine de tip Consignație – adevărate oficii de spionaj și trafic.

În timpul evenimentelor din 1989 au fost distruse numeroase bunuri din muzee, biblioteci, arhive, colecții dar și monumente istorice de o deosebită importanță culturală, artistică și istorică. S-au scos peste granițe bunuri culturale într-un mod organizat.

După evenimenele din 1989 reglementările legislative în domeniul patrimoniului cultural național a avut un traseu sinuos plin de obstacole care de altfel nu s-a încheiat nici astăzi. Sunt trei perioade importante 1989 – 2000, 2000- 2007 (1 ianuarie 2007 aderarea României la UE, tratatul de aderare fiind semnat în 2005) și 2007 până în prezent.

Prima perioadă, 1989-2000, este dezastruoasă pentru patrimoniul cultural național și este determinată de lipsa reglementărilor legislative serioase și a unor sancțiuni eficace sau neaplicarea lor pentru persoanele juridice de drept public sau privat interesate de acest domeniu. Retrocedările bunurilor culturale, proces care continuă și astăzi, către foștii proprietari, ca o măsură minimă de reparație morală și dreptate se realizează cu greutate, cu cheltuieli substanțiale și după lungi perioade de timp.

În perioada 1990-1992 traficul cu obiecte din patrimoniul cultural, datorită unor reglementări de protecție a patrimoniului, a cunoscut o expasiune fără precedent; s-a permis o circulație necontrolată a acestor bunuri. Coruptibilitatea unor funcționari publici din domeniul protecției patrimoniului cultural, specialiști ai muzeelor, ai serviciilor descentralizate ale Ministerului Culturii și Cultelor, polițiști, controlori vamali au facilitat traficul internațional de artefacte.

În 1992 este adoptată Ordonanța Guvernului 27 ca o reglementare specială privind protecția patrimoniului cultural național: aceasta impunea persoanelor deținătoare de bunuri culturale de a le păstra și conserva; reglementa circulația bunurilor culturale mobile, interzicând scoaterea acestora din muzeu, biblioteci, colecții până la apariția unei legi speciale; anticariatele, consignațiile, magazinele specializate erau obligate să obțină autorizație de funcționare de la Ministerul Culturii și Cultelor.

În 1996 printr-un Ordin emis de Ministerul Culturii și Cultelor au fost aprobate Normele metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale. In baza acestuia se introduce certificatul de export,certificat care va fi prezentat organelor vamale de cei care vor scoate bunuri din țară.

În perioada 2000-2007, organele legislative încearcă să diminueze problemele din sistemul cultural elaborând noi reglementări legislative :

– prin Ordonanta Guvernului NR. 43 din 2000 se stabilesc măsurile juridice, administrative, financiar și tehnice pentru cercetarea, inventarierea, conservarea, restaurarea, întreținerea și punerea în valoare a bunurilor arheologice, precum și terenurilor în care se găsesc acestea;

– prin Ordonanța Guvernului nr.47/2000 aprobată cu modificările și completările prin Legea nr.564/2001se stabilesc măsurile de protecție a patrimoniului pentru monumente istorice.Monumentele înscrise în Lista patrimoniului cultural mondial sunt obiective speciale, paza acestora asigurându-se fără plata. Legea 182 din 2000 instituie regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil.Potrivit acesteia bunurile patrimoniuluimobil sunt parte din patrimoniul cultural național. Statul garantează proprietatea .Autoritățile administrației publice protejează muzee, case memoriale, colecții.

Incălcarea prevederilor legale sunt contravenții și se pedepsește conform legii”.

Acțiunile întreprinse de structurile de specialitate din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române au dus la recuperarea statuii din Bronz, reprezentând nud de femeie din parcul Herăstrău, care a fost sustrasă în anul 2000. Recuperarea bustului din bronz al revoluționarul Eftimie Murgu sustras în noaptea de 27/28 ianuarie 2006 din localitatea Bozovici, jud Caraș Severin. Bunuri de cult recuperate: Chivotul mănăstirii Hobița, jud Gorj, atribuit scuptorului C. Brâncuși, estimat la 2mil de dolari SUA, sustras în anul 2000; icoana “ Fecioara Maria cu Pruncul” evaluată la 300.000 $ SUA.

O altă infracțiune întâlnită în România o reprezintă “braconajul arheologic” din siturile clasate monument istoric, unele aflate pe lista UNESCO a monumentelor patrimoniului cultural mondial.Interesul braconierilor sunt siturile dacice și ale castrelor romane din zona Munților Oraștiei, aflate în județele Hunedoara și Alba, dar si din Județele Constanta, Olt,Timiș, Sălaj etc. Organele judiciare au recuperat din Franța și SUA, un lot de 5 brațări spiralice din aur cu greutatea cuprinsă între 765-1167 gr., 5 brațări spiralice din aur sustrase din situl arheologic Sarmizegetusa Regia.

Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice redefinește monumentele istorice în raport cu reglementările anterioare: ”Bunuri imobile, construcții și terenuri situate pe teritoriul României semnificative pentru istoria, cultura și civilizația națională și universală”. Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform procedurii prevăzute de lege. Dintre reglementări amintim:

– statul roman își exercita dreptul de preempțiune prin Ministerul Culturii și Cultelor, servicii publice ale MCC sau după caz al unităților administativ teritoriale, în funcție de grupă de clasare a monumentelor, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării;

– pentru protejarea monumentelor istorice aflate în proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, MCC prin instituțiile sale specializate, asigură la cerere, cu titlu gratuit, consultanță de specialitate;

– pentru stimularea protejării monumentelor istorice, proprietarii, persoane fizice, care realizează pe cheltuiala proprie, integral sau parțial, lucrări de întreținere, reparare, conservare, consolidare, restaurare, beneficiază de reducerea cu 50% a cuantumurilor impozitelor și taxelor aferente;

– sunt prevăzute sancțiuni în domeniul protejării monumentelor istorice: desființarea neatorizată, distrugerea, exproprierea fără avizul MCC. Degradarea, profanarea monumentelor istorice constituie infracțiuni și se sancționează conform legii.

Spolierea patrimoniului prin furturi, cercetări arheologice neautorizate, exporturi ilegale și distrugeri este un fenomen dintre cele mai grave. Furturile de bunuri culturale sunt concentrate mai ales acolo unde nu există sisteme de protecție și pază sau sunt depășite tehnic. Este cazul bisericilor și lăcașurilor de cult din care au fost furate icoane, obiecte vechi, alte bunuri.

În anul 2001- au fost emise alte legi importante pentru protejarea patrimoniului cultural național: Legea 378/2001 pentru aprobarea și completarea ordonanței 43 din 2000 Legea 453/2001 privind autorizarea lucrărilor de construcțiil.

În perioada actuală prioritizarea politicilor culturale este dificil de realizat în România datorită modului tradițional de organizare a instituțiilor statului în care autoritățile publice au o responsabilitate doar la ce este considerat „arta și creație” sau „patrimoniu cultural”.

Toate reglementările legislative se concentrează strict pe domenii specializate fără a trata o conexiune , interacțiune cu alte domenii care influențează patrimoniul cultural național.

Patrimoniul cultural național este un ecosistem, cu multiple intrați și ieșiri, care dezvoltă complexe legături în interiorulsi exteriorul sau. Aceasta presupune influenta multor factori de natură:

juridică – pentru constituirea cadrului legislativ de intervenție și de protejare;

administrativă – stabilirea responsabilităților și competentelor autorităților, instituțiilor, organizațiilor;

financiară – reprezentată de resursele publice la nivel central,local și a parteneriatelor;

educativă – activități și demersuri de educație pentru patrimoniu;

socială – relaționarea cu diversitatea segmentelor sociale interesate;

economică – identificarea și susținerea unor modele de utilizare și de consum în beneficiul comunității.

Protejarea, conservarea, restaurarea PCN presupune prevenirea degradării ireversibile catalizarea capacităților informaționale, reactualizarea sistematică a resurselor umane legate de PCN, cercetarea științifică a PCN, sistematizarea informațiilor existente și dobândite în baza de date. Problematica generală a patrimoniului este tratată într-un mod considerabil de acte normative de sine stătătoare care creează dificultăți în interpretarea și aplicarea lor.Accesibilitatea și claritatea juridică trebuie adoptată pentru a elimina atât posibilitățile de interpretare, cât și pentru a rescrie sistemul din perspectiva competențelor decizionale administrative și științifice.

Evoluțiile de la nivelul Uniunii Europene, contextul geopolitic actual obliga decidenții publici să adopte modele alternative de dezvoltare, care să asigure și să protejeze sentimentul de incluziune, de apartenență, de bună stare, care sunt centrate pe individ, pe dezvoltarea umană.

Protejarea patrimoniului cultural este organizat în jurul conceptului de conservare, evaluat din prisma valorii culturale – estetica artistică, istorică. Această metodă trebuie să fie completată, articulată cu ideea căreia bunurile culturale au valoare de existență dar și valoare de bunuri sociale corespunzătoare diverselor domenii ale patrimoniului cultural. Se pune în discuție legătura dintre piața turistică și plus valoarea generată dar și posibilitatea utilizării acestor resurse economice în conservarea patrimoniului cultural. În afara acestor considerente/imperative de ordin economic, în multe țări patrimoniul a început, așa cum s-a arătat mai sus, să fie valorizat din ce în ce mai mult din perspectiva identitară”.

Efectul indirect al promovării patrimoniului cultural și în special al patrimoniului imobil va fi întărirea cooperării dintre cultură și turism, ca și dintre cultură și dezvoltarea economică. În același timp, piața culturală se va dezvolta și va atrage resurse umane specializate pentru produse și servicii. Apare astfel evidentă nevoia de proiecte care să sprijine prioritățile privind monumentele istorice și patrimoniul mobil, valorizarea lor în cadrul unor rețele, trasee culturale și al cooperării transnaționale.

Restaurarea monumentelor istorice este organizată de INP prin intermediul Programului Național de Restaurare (PNR) finanțat de Ministerul Culturii. Fondurile pentru restaurare mai puteau fi obținute și de autoritățile locale sau obținute finanțări prin intermediul fondurilor structurale:

– POR, ”Axa prioritara nr.5” – dezvoltarea durabilă și promovarea turismului; 5.1 – Restaurarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural și crearea/modernizarea infrastructurilor conexe.

– PNDR, ”Axa prioritara nr.3” – îmbunătățirea calității vieții în zonele rurale și diversificarea economiei rurale; măsura 3.1.3 – încurajarea activităților turistice; măsura 3.2.2 – renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătățirea serviciilor de bază pentru economia și populația rurală și punerea în valoare a moștenirii rurale.

Cadrul legislativ trebuie să pornească de la Realitatea existentă în România, în scopul îmbunatățirii acestuia prin: valorificarea identității culturale, încurajarea valorii, egalitatea șanselor, libertatea de creație, autonomia artei și culturii.

Principiile care trebuiesc respectate sunt: respect pentru diversitatea culturală și moștenirea comunităților locale. integrarea valorilor patrimoniului cultural în viața societății, prezentarea corespunzătoare și promovarea moștenirii culturale, dezvoltarea durabilă a comunităților locale, distribuirea și cunoașterea clară a responsabilităților.

Îmbunătățirea legislației românești nu se datorează necesităților interne ci consecințelor și exigențelor externe, impuse de Uniune. Numeroase elemente ale patrimoniului au fost afectate iremediabil, deteriorate, exportate definitiv, mai mult sau mai puțin legal.

Sponsorizarea în cultură este foarte importantă, iar legea care o reglementează trebuie să realizeze obiective minimale de percepere, evaluare. Domeniul cu cele mai multe sponsorizări este cultura, iar reticența oamenilor de afaceri, este datorată neprofesionalismului celor care solicită finanțare, existenței programelor superficiale, greutăți în monitorizare, evaluare, sancționare.

Toate acestea presupune utilizarea unor teorii, metode moderne de management și marketing.

CAPITOLUL IV – CIMEC

CIMEC (fost Institut de Memorie Culturală) a fost desființat ca instituție independentă și funcționează de la 1 iulie 2011 în cadrul Institutului Național al Patrimoniului (INP) ca Direcția Cercetare, Evidență a Patrimoniului Cultural Mobil, Imaterial și Digital.

CIMEC are misiunea de a cerceta, dezvolta și aplică tehnologiile informatice și de comunicare în domeniul patrimoniului cultural, pentru cunoașterea protejarea și punerea lui în valoare.

Obiectivul CIMEC este de analiză, cercetare, aplicare și dezvoltare a tehnologiilor informatice și de comunicare în domeniul patrimoniului cultural.

Membru al ICOM (Consiliul Internațional al Muzeelor), SIBMAS (Asociația Internațională a Bibliotecilor, Muzeelor și Artelor Interpretative) ELAG (European Library Automation Group) al HEREIN (European Herilage Network) și al Rețelei Europene de Excelenta EPOCH.

Din prezentarea acestuia pe site-ul web reținem următoarele repere cronologice: a fost înființat la 15 martie 1978 ca Oficiu de Calcul, obiectivul principal fiind implementarea informatizării evidenței naționale a patrimoniului cultural; în anul 1981 devine Centrul de Calcul pentru Cultură; în anul1996 inaugurează situl web al patrimoniului cultural din România – www.cimec.ro; în anul 2011 este absorbit ca direcție în cadrul INP.

CIMEC are un colectiv profesional specializat format din specialiști în documentare de patrimoniu (istorici, etnografi, arheologi, bibliologi), informaticieni și informaticieni – asistenți specializați în procesare de date. Există, alături de aceștia, și un corp de colaboratori specialiști în diverse domenii de patrimoniu cultural.

Este foarte important să enumerăm activitățile specifice:

Cercetează, analizează și dezvoltă instrumente de lucru pentru evidența colecțiilor de patrimoniu (programe, standarde de date, termeni, instrucțiuni de descriere ale obiectelor);

Editează publicații în format clasic și digital;

Administrează bazele naționale de date de patrimoniu;

Asigură asistența informatică de specialitate;

Participă și organizează diverse proiecte naționale, regionale și internaționale;

Este agregator național pentru Biblioteca digitală europeană.

Spațiul virtual, internetul a devenit o bibliotecă mondială și mediu de informare.

Web-ul este un spațiu de dialog și manifestare pentru comunități virtuale care transced granițele geografice. Principala poartă de acces la informații privind patrimoniul nostru cultural este situl web al CIMEC, care conține peste 16.000 pagini web, 22 de baze de date on – line, peste 65.000 de imagini din toate domeniile interpretative și evenimente.

Datele pe care CIMEC le deține sunt destinate administrației culturale, specialiștilor dar mai ales publicului larg dornic de resurse informaționale culturale. Instrumentele prin care sunt prezentate informațiile sunt: baze de date, cărți electronice, portaluri, expoziții virtuale.

Site-ul CIMEC nu dispune de o finanțare constantă și consistență care să permită o echipă redacțională permanentă, nu are o rețea de corespondență în țară.

Dificutatea actualizării reziduă din diverse motive dar mai ales din cauza finanțării reduse. Site-ul nu este suficient de interactiv astfel posibilitatea exprimării pentru cei interesați este redusă.

Limbajul științific constituie un blocaj în comunicarea celor interesați de cultură, nu vorbim aici de cunoscători sau de specialiști în domeniu care sunt obișnuiți cu acest jargon.Se simte nevoia unor exerciții educaționale în special pentru profesori și elevi dar și pentru cei ce vor să-și îmbogățească cunosterea.

Nu pot fi neglijate serviciile pe care acest site le face în direcția promovării patrimoniului cultural romanesc în lume dar și în comunitățile locale, utilizând aceste metode de comunicare.

Ghiduri, cataloage ale construcțiilor, ansamblurilor gospodărești, instalațiilor tehnice sunt cuprinse în această bază de date.

CIMEC a realizat și prelucrat fișele speciale și imaginile primite. Imaginile prelucrate ajută pe cei interesați să cunoască, să privească monumentele de arhitectură și tehnică tradițională și, până la urmă, să-l determine pe vizitatorul bazei de date să meargă să le vadă la fața locului pe ”viu”.

Utilizatorii de internet caută informații care sunt selectate, ordonate, prezentate printr-o metodă sistemică și care au autoritate minimală. Patrimoniul digital capăta o vizibilitate crescută dacă este integrat în portaluri tematice un fel de adrese de situri și de pagini web.

Exemplu de portal web de profil, aflat sub patronajul Consiliului Internațional al Muzeelor (ICOM) este biblioteca virtuală pentru păgâni web de muzee (Virtual Library).

Cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor CIMEC a reușit să facă o resursă digitală de interes public accesibilă on – line. Tezaurul patrimoniului cultural mobil. Este un catalog care va crește singura modalitate de publicare fiind aceasta de tip baze de date on-line, cu facilitățile de căutare, selectare, accesare pe domenii, deținător, autor, tip, obiect, data etc.

Astfel bunuri culturale de o anumită valoare din diverse domenii pot fi analizate, studiate, admirate. Fișele sunt însoțite de numele celor care le-au întocmit. Experții din muzee au contribuit la realizarea unei baze de date on–line cu bunurile clasate.

Muzeul virtual al monumentelor etnografice din muzeele în aer liber din România , altă acțiune foarte importantă de constituire de baze de date on–line accesibile celor interesați – Museum Pages, e scurt VLMP.

CIMEC este membru al ICOM. S-a numărat printre primele cinci organizații din lume care a preluat administrarea portalului național. Un alt exemplu este portalul ARENA care beneficiază de interfețe în șase limbi ale țărilor participante Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Norvegia, Polonia, România.

Exista indici de selecție cronologici, geografici și pe categorii de situri dar și de un standard comun de descriere a resurselor.

Digitizarea patrimoniului cultural este foarte importantă și reprezintă o prioritate în Uniunea Europeană.Miniștrii țărilor membre au aprobat crearea Bibliotecii Digitale Europene care cuprinde: texte, documente, căști electronice, obiecte de muzeu, situri și monumente, filme etc.

Se alocă fonduri importante și se stabilesc planuri de digitizare. Se dezvoltă astfel instrumente de lucru specializate, ghiduri de bună practică standardele de date pentru armonizarea datelor.

Sunt implicate în acest proces complex biblioteci, muzee, arhive, universități, instituții de patrimoniu și de cercetare.

Prioritățile sunt:

Accesul utilizatorilor și dezvoltarea conținutului digital;

Dezvoltarea tehnologiilor;

Sustenabilitatea proiectelor de digitizare;

Conservarea fișierelor digitale în timp.

Proiecte importante de digitizare în țara noastră: manuscrisele eminesciene de la Biblioteca Academiei, fondul de carte veche de la Biblioteca Brattyanem din Alba Iulia.

Există o diferență de prioritate și acțiune între Uniunea Europeană și noi. Instituțiile românești de cultură sunt reținute la acest proces de digitizare. Resursele digitale on – line de pe situl web al CIMEC sunt inițiative foarte bune, însă izolate. Dinamizarea procesului de digitizare a patrimoniului cultural nu constituie un program prioritar pentru România. Digitizarea și accesul la cultură este o preocupare secundară.În Europa se impun standarde criteriile de calitate.

Obligațiile noastre sunt:

Standarde de digitizare;

Rețele tematice în care trebuie să intrăm;

Cristerii de calitate și accesibilitate a siturilor web pe care trebuie să le adaptăm;

Prezervarea în timp a resurselor digitale;

Standardele de arhivare digitală.

Bugetele alocate, starea economică, instabilitatea politică nu elimină greșeala lipsei de viziune.

Instituțiile de patrimoniu, administrațiile culturale adoptă o poziție conservatoare și nu înțeleg că este o investiție pentru prezent dar mai ales pentru viitor.

CIMEC instituția cu cea mai mare experiență în digitizarea patrimoniului cultural poate gestiona un Program de digitizare.

Pentru elaborarea, realizarea și îndeplinirea unui program sunt necesare acțiuni specifice; obligativitatea pentru toate instituțiile MCC și celelalte, obligativitatea existenței unui site web, pentru proiecte culturale finanțate cu bani publici, siturile web instituționale, concesiuni de proiecte, cursuri de instruire etc.

Digitizarea este benefică pentru patrimoniu ca un mijloc modern de conservare, protecție și de valorificare în interes public.

CIMEC deține și administrează principalele resurse informaționale pe suport informatic pentru patrimoniul cultural românesc:

Patrimoniul mobil:

Baza de date a patrimoniului cultural mobil succesibil de clasare – aprox 760.000 înregistrări.

Bunuri culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Național – aprox 32.000 inregistari

Catalogul național colectiv al cărții vechi românești – cca 35.350 exempare.

Patrimoniul imobil:

Lăcașuri de cult din România – c 18.300 înregistrări

Monumente etnografice în muzeele în aer liber – c 1.400 de obiective

Fonduri documentare:

Arhiva digitală a manuscriselor, fotografii istorice, cărți vechi – c 95.000 pagini

Arhiva digitală de imagini a patrimoniului cultural național – c 65.000 de imagini.

Listă ar putea continua CIMEC și situl www.cimec.ro – fiind principala poarta de acces la patrimoniul cultural, incluzând: muzee, arheologie, monumente istorice, carte rară, patrimoniu cultural, numismatică, biblioteca digitală, legislație culturală, hărți digitale etc.

CAPITOLUL V – STUDIU DE CAZ: MUZEUL MUNICIPAL CÂMPULUNG MUSCEL

a. Descriere generală a comunității și spațiului cultural aferent

Municipiul Câmpulung Muscel situat în Regiunea Sud Muntenia, în Județul Argeș are o populație de aproximativ 39.000 locuitori. Se remarcă prin fondul său istoric, prin diversitatea etnică și culturală și prin bogăția patrimoniului construit, relativ bine conservat. Câmpulung este unul dintre cele trei municipii ale județului Argeș care se numără printre zonele protejate prin Legea 5/2000, secțiunea III. Prezintă un potențial cultural-turistic crescut, susținut atât de poziționarea sa geografică (aflat între Brașov și Pitești), cât și de calitatea contextului natural, istoric și cultural. Se evidențiază prin concentrația foarte mare de monumente istorice protejate prin lege.

Diversitatea arhitecturală, stilul specific zonei – neoromânesc cu influențe muscelene – îmbogățite de tradiții și de contextul istoric, de numeroasele prezențe ale personalităților marcante din domeniul artelor, arhitecturii, literaturii sau politicii și de moștenirea remarcabilă lăsată de acestea, sunt resurse care, corect valorificate, pot constitui esența unui material de promovare al identității culturale și a specificului regiunii Muscel.

In zona județului Argeș mai funcționează Muzeul Județean Argeș, Complexul Muzeal Golești și Muzeul Curtea de Argeș. Toate cele trei muzee au o tematică diferită de cea a Muzeului Municipal Câmpulung Muscel ceea ce sporește atractivitatea culturală a zonei în ansamblul său. Este de presupus că această situație vă rămâne neschimbată.

La nivelul municipiului și regiunii înconjurătoare, oferta culturală poate fi considerată redusă la nivel instituțional și al inițiativelor societății civile, cu excepția unor evenimente de amploare organizate de către Consiliul Local – festivaluri, evenimente, etc. Ce este de reținut reprezintă fără îndoială limitarea evenimentelor aparținând artelor spectacolului, fără îndoială din cauza lipsei unei structuri instituționale care să creeze oferta.

Câmpulung deține peste 150 de monumente clasate în Lista monumentelor istorice dintre care 63 de categoria A, zona centrală a orașului fiind declarată rezervație istorică. În acest fel sunt ocrotite prin lege case de târgoveți (casa Ștefănescu datează din 1735 și este cea mai veche construcție civilă din Câmpulung), mai multe biserici de rituri diferite, bulevardul Pardon sistematizat la sfârșitul secolului XIX, Grădina publică Merci (amenajare 1885) și numeroase monumente de for public. Pe lângă clădirile monument istoric datând din sec. XIX și începutul secolului XX, majoritatea vile situate în parcuri proprii, care au aparținut unor personalități marcante ale vieții politice și culturale, se remarca cele 14 biserici ale orașului, inclusiv două ctitorii domnești și două lăcașuri catolice, precum și o categorie aparte, crucile votive, prezente într-un număr mare (37) și datate între 1576 și 1868.

Potrivit Studiului interdisciplinar pentru punerea în valoare a monumentelor istorice din patrimoniul cultural al Județului Argeș realizat de European Project Consulting, Câmpulung are cea mai mare densitate de monumente istorice din microregiunea în care se încadrează, mare parte dintre ele aflându-se într-o condiție relativ bună, iar aproximativ 12% dintre acestea au beneficiat de lucrări de restaurare sau conservare.

Patrimoniul civil construit muscelean îmbină două stiluri, unul specific regiunii Munteniei – cel al caselor cu foișor – și unul local, cel al caselor cu pridvor la etaj, specifice în arhitectura orașului până la jumătatea secolului XX.

Diversitatea arhitecturală, inclusiv stilul specific zonei – neoromânesc cu influențe muscelene – îmbogățite de tradiții și de contextul istoric, de numeroasele prezențe ale personalităților marcante din domeniul artelor, arhitecturii, literaturii sau politicii și de moștenirea remarcabilă lăsată de acestea, sunt factori care, corect valorificați și promovați, pot oferi un suport viabil pentru creșterea socio-economica a comunității și a regiunii.

Serviciile și evenimentele culturale disponibile în Câmpulung Muscel sunt concentrate în jurul datinilor, sărbătorilor naționale, internaționale și religioase sau sunt prilejuite de aniversările diverselor evenimente istorice și ale unor personalități culturale. Acestea au o dimensiune cu precădere locală, fiind completate de evenimente cu o amploare mai mare tip „zilele orașului” și „zilele județului” sau de festivaluri folclorice, literare sau muzicale.

Având în vedere locul semnificativ pe care îl ocupă Câmpulung – prin importanta fondului sau cultural, istoric și natural – în cadrul județului și regiunii Sud Muntenia, Municipalitatea considera o prioritate transcenderea dimensiunii locale a ofertei culturale. Diversificarea, creșterea calității și redimensionarea adresabilității ofertei culturale sunt factori care se înscriu în linia de acțiune a strategiei de dezvoltare a județului și regiunii prin intermediul turismului, cu accent pe valorificarea patrimoniului construit.

În prezent se derulează Proiectul: ,,Dezvoltarea infrastructurii turistice a Municipiului Câmpulung prin reabilitarea zonei istorice și de agrement Complex Parc Kretzulescu”, cod SMIS 12940, a cărui situație o regăsim în Anexa nr.1.

b. Descrierea organizațională

”(2) Muzeul este instituţie publică̆ de cultură̆ şi cercetare ştiinţifică, aflată̆ în serviciul comunităţii, care colecţionează, conservă, cercetează̆, restaurează̆, comunică şi expune, în scopul cunoaş̦terii, educărâi şi recreărâi, mă̆rturii materiale şi spirituale ale existenţei şi evoluţ̦iei comunităţilor umane, precum şi ale mediului înconjurător.

(3) Muzeul funcționează sub autoritatea administrativă a Consiliului Local Câmpulung, care are competenţa de înfiinţare, desființare, organizare şi dezvoltare a acesteia, cu avizul Ministerului Culturii, în condițiile legii”.

Începuturile activității muzeale la Câmpulung Muscel datează din anul 1889 când Grigore Tocilescu, directorul Muzeului de Antichități din București vizitează Câmpulungul, cu împuternicire din partea Ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, C. Boerescu ”de a lua măsurile trebuincioase pentru înființarea în Câmpulung al unui museu local”. Propunerea creării instituției muzeale venea din partea ateneistului C. Esarcu .Muzeul trebuia să cuprindă obiectele privitoare la arta și istoria țării, care se găsesc răspândite în oraș, dar avea și sarcina recuperării unor piese patrimoniale însușite abuziv de unele persoane fizice și care erau foarte importante pentru istoria țării.

Raportul lui G. Tocilescu a fost aprobat de C. Boerescu și înaintat în copie Monitorului Oficial, publicându-se în numărul 116 din 26 august/7 septembrie 1889, paginile 2791-2792. Înființarea muzeului la Câmpulung a căpătat astfel un caracter oficial. Totodată ministrul C. Boerescu a alocat suma de 500 lei pentru primele cheltuieli ale muzeului și s-a constituit conducerea muzeului formată din Prefectul Județului, Primarul Orașului și Directorul Școlii Nr. 1 de băieți din Câmpulung.

În anul 1952, prin decizia Consiliului Popular al orașului Câmpulung Muscel, s-a reorganizat Muzeul de istorie și etnografie în spațiul donat de Gh. Ștefănescu, Academiei Române ca să organizeze un muzeu cu profil istoric și etnografic și care, neputând să-l organizeze, l-a cedat Consiliului Popular Câmpulung Muscel. După 1968, când prin reorganizarea administrativă a României se desființează raioanele/clădirea unde funcționa raionul Muscel (fosta prefectură a județului Muscel) a fost cedată Muzeului. Provizoriu, în această clădire a fost organizată o expoziție permanentă de artă plastică, având la bază colecția donată de Mihai Tican Romano, în anul 1975 s-a început reorganizarea muzeului de istorie în această clădire iar în casa Gh. Ștefănescu s-a organizat expoziția permanentă de etnografie și artă populară musceleană. În anul 1977 a fost terminată expoziția de istorie dar în anul 1979, printr-o hotărâre centrală, s-a făcut schimb de clădiri între Primăria Câmpulung și Muzeul de Istorie, astfel că expoziția de istorie a fost mutată, redimensionată și dată în folosință în anul 1980. Totodată, această clădire mai adăpostește și depozitele și laboratoarele muzeului.

Muzeul Municipal Câmpulung este depozitarul unui patrimoniu mobil și imaterial vast, colectat pe parcursul celor aproape 150 de ani de funcționare neîntreruptă (fiind de altfel unul dintre cele mai vechi muzee din țară). Expozițiile de bază ale secțiilor de istorie, artă plastică și științele naturii la momentul actual sunt realizate în baza unui concept care nu mai răspunde nevoilor și structurii beneficiarului prezent. La rândul ei, comunitatea căreia Muzeul îi aparține a suferit în ultimele trei decenii modificări structurale la nivel demografic, social, cultural și educațional.

Muzeul Municipal Câmpulung este membru al Asociației Rețelei Naționale a Muzeelor din România, organizație la rândul său afiliată Rețelei Europene NEMO (Network of European Museum Organisations). În cadrul acestei apartenențe, Muzeul a participat constant la adunările și evenimentele organizate în cadrul Rețelei și a beneficiat de know-how-ul acumulat prin activitatea de colaborare a membrilor acesteia. Participarea muzeului la evenimente internaționale nu a existat până în prezent, cu excepția anului 2014, care a marcat un debut în acest sens (proiectul DARTS, finanțat prin programul Europa Creativă).

În general, Muzeul este o instituție de anvergură la nivelul municipiului, precum și activitatea sa în ansamblul său. La acest fapt au contribuit, concomitent factori precum: vechimea organizației în cadrul comunității, evenimentele organizate de-a lungul timpului; relația cu membrii marcanți ai comunității; participarea muzeului la evenimentele și inițiativele locale, în parteneriat; relația constantă și susținută cu organizațiile educaționale ale comunității.

În afară de revista periodică produsă de către Muzeu, prezența Muzeului în presa de specialitate este relativ redusă și se referă aproape exclusiv la conferințele și simpozioanele organizate de către organizație. Acest lucru s-a schimbat începând cu 2014, prin intermediul rețelelor de socializare și a unei noi pagini de Internet. Cu titlu exemplificativ, vara anului 2014 a adus numai puțin de 3000 de vizualizări pentru un singur eveniment pe pagina de Facebook a muzeului.

Funcțiile principale ale Muzeului sunt:

educațională

de valorificare a patrimoniului muzeal

de cercetare

de conservare a patrimoniului muzeal

de restaurare a patrimoniului muzeal

fde interpretare a patrimoniului muzeal

de dezvoltare a patrimoniului muzeal

administrativă

juridică

”(2)Muzeul este organizat astfel încât să armonizeze activitățile unei instituții muzeale cu acelea ale unei instituții de cercetare științifică, având următoarele atribuții și competențe principale:

a) organizează expoziții de bază, temporare și itinerante, proprii sau în colaborare, respectiv primirea de expoziții itinerante, prezentarea unor programe demonstrative și educative pentru toate categoriile de public;

b) cercetează, documentează și interpretează, conform planurilor și programelor anuale și de perspectivă, patrimoniul pe care îl deține, a contextelor naturale și istorice specifice acestui patrimoniu, a unor aspecte de istorie locală și națională, de cultură materială și spirituală a locuitorilor de pe teritoriul României;

c) efectuează cercetări de teren în vederea identificării, cunoașterii și, după caz, a colectării sau achiziționării de obiecte de patrimoniu cultural și de valori ale patrimoniului imaterial pentru completarea și îmbogățirea colecțiilor proprii. Muzeul organizează și șantiere arheologice în municipiul Câmpulung;

d) realizează și păstrează evidența, conservă și restaurează bunurile din patrimoniul cultural pe care le deține, propune în vederea clasării în categoriile patrimoniului cultural național mobil;

e) asigură securitatea bunurilor din patrimoniul cultural pe care le deține, precum și a imobilelor aflate în administrare;

f) pune în valoare și comunică public prin publicații proprii, articole sau alte forme de exprimare rezultatele cercetărilor științifice ale personalului propriu sau ale altor specialiști; Muzeul are editură proprie;

g) produce și pune la dispoziția beneficiarilor, gratuit sau contracost, materiale de prezentare și promovare (publicații pe orice fel de suport, replici, obiecte), atât prin standurile proprii organizate la intrarea în imobilele în care își desfășoară activitatea, cât și prin intermediul unor agenți economici interesați;

h) dezvoltă și păstrează un contact permanent cu publicul de toate categoriile, cu mediile de informare, cu organizațiile neguvernamentale, cu instituții de cultură, educaționale și de cercetare, cu organisme și foruri internaționale, precum UNESCO, ICOM, ICOMOS, CIDO, RNMR etc.

i) furnizează servicii de specialitate, pe bază de contract, persoanelor fizice sau juridice interesate;

j) colaborează cu organizații din domeniul educației și formării profesionale pentru organizarea de programe de studiu și practică pentru salariații proprii, pentru elevi, studenți, doctoranzi, voluntari, tineri specialiști în formare sau profesori din țară sau din străinătate;

k) editează publicația de specialitate;

l) încheie contracte de asigurare pentru bunurile culturale mobile și imobile din patrimoniul muzeal, în limitele finanțării acordare de ordonatorul principal de credite;

m) îndeplinește și alte atribuții în conformitate cu prevederile legale incidente”.

”(1)Consiliul de administrație este organism de conducere colectiv, cu caracter deliberativ, format din 7 membri, din care jumătate plus unu fac parte din personalul Muzeului. (2)Consiliul științific este organism colegial, rol consultativ, format din 5 membri, aprobați de Consiliul de administrație, la propunerea managerului”.

c. Analiza situației existente

Administrativ

Muzeul funcționează în patru imobile, dintre care numai una are un regim juridic cert, fiind în administrarea Muzeului în urma donației familiei Topîrceanu. Celelalte imobile (Vila Ștefănescu, Clădirea fostei administrații fiscale, Mausoleul de la Mateiaș) sunt fie în proprietatea altor instituții (Academia Română, Ministerul Finanțelor Publice) fie au un regim juridic incert (acte de proprietate). Această situație este de natură a bloca orice demers de modernizare/restaurare sau modificare a acelor imobile. Conform legii, nu se pot efectua lucrări de anvergură (modificări substanțiale) fără a avea fie acordul proprietarului, și dacă acesta își manifestă acordul, legea administrației publice locale nu permite investiții pe proprietatea unui alt deținător, din fonduri publice.

Din aceste motive, clădirile unde funcționează secțiile Muzeului au beneficiat în ultimii 30 de ani de reparații curente, care au permis funcționarea și accesul vizitatorilor, dar nu de modificări structurale. Astfel demersul expozițional al Muzeului – datând, în cea mai mare parte din anii 80 (mobilier expozițional, iluminat) este neadecvat cerințelor secolului XXI. Baza materială a Muzeului este și ea învechită, în cea mai mare parte din cauza mentalităților decidenților dar și lipsei de resurse financiare care să asigure o modernizare fluentă și susținută. Două secții ale Muzeului (Casa Memorială și Mausoleul) nu beneficiază de computere, linii fixe telefonice, sau acces la Internet. Secția de Istorie și Artă plastică are cinci computere standard 2012 și două imprimante.

Din punct de vedere al resursei umane, Muzeul are 17 angajați și un manager, angajat în 2013 conform OUG 68/2013 pentru modificarea și completarea OUG nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură. Ordonanța de urgență nr. 68/2013. Organigramă Muzeului este structurată astfel:

Astfel, sunt 4 muzeografi, 2 conservatori și 2 supraveghetori sală sub coordonarea unui Șef serviciu. Aceștia asigură în cea mai mare parte necesarul științific și de relație cu publicul al instituției. Acestora, li se adaugă un număr de cinci paznici (2 pe timp de noapte, cu schimbul, la Mausoleul de la Mateiaș și 3 pentru timp de zi cu ture la toate secțiile), un muncitor (cu atribuții și de fochist) și un referent, care îndeplinește atribuții financiar-contabile. Două posturi sunt vacanțe, arheolog și restaurator. Concursurile organizate în 2014 nu au fost finalizate, fie în urma neprezentării candidaților, fie în urma ineligibilității acestora.

Pentru a afla punctul de vedre al celor care lucrează în cadrul muzeului am folosit metoda chestionarelor, acestea fiind anexate la proiect (ANEXA 2).

În cazul referentului, la nivelul Municipiului Câmpulung se observă o situație bizară care datează din anii 80: atribuțiile financiar-contabile ale angajatului Muzeului includ și pe cele ale celorlalte două instituții de cultură ale orașului, respectiv Biblioteca și Casa de Cultură. Istoria acestei situații datează din perioada comunistă, când domeniul cultural era centralizat la nivel instituțional prin intermediul exclusiv al unui Departament din cadrul Consiliului Local. După 90 și descentralizarea instituțională, managementul financiar a rămas în acea formă, situație aberantă în fapt, având în vedere că persoană responsabilă pentru aceste activități nu are în fișa postului și celelalte instituții (nici nu ar avea cum dealtfel), nici nu este remunerată suplimentar. Suplimentar, Consiliul Local al Câmpulungului a certificat printr-o Hotărâre din 2012 acest fapt.

Personalul muzeal este format atât din femei cât si din bărbați, iar din punctul de vedere al pregătirii profesionale sunt studii superioare (muzeografi, referent și manager) și studii medii (conservator, paznici, muncitor, supraveghetori). Doar 30% din angajați au beneficiat de studii profesionale dedicate muzeologiei. Numai doi angajați stăpânesc la nivel de conversație primară o limbă de circulație internațională, iar competențele de utilizare a calculatorului sunt disponibile doar pentru 40% dintre aceștia, la nivel satisfăcător.

În Muzeul Municipal Câmpulung Muscel, sistemul de control intern reprezintă ansamblul de politici, măsuri, metode și proceduri întreprinse în scopul îndeplinirii cu regularitate a obiectivelor în mod economic, eficace și eficient, a respectării legilor și regulamentelor interne, a protejării resurselor față de pierderi, fraudă sau administrare defectuoasă, precum și a asigurării, menținerii, raportării și utilizării, la timp pentru decizia managerială, a informațiilor relevante. Sistemul de control intern va fi astfel conceput încât să permită conducerii muzeului să dețină un control cât mai bun asupra funcționării sale, atât în ansamblu, cât și pe fiecare activitate sau operațiune în parte, în scopul realizării obiectivelor planificate.

Acest sistem cuprinde cinci elemente-cheie interdependente în cadrul cărora sunt grupate standardele de management/control intern, și anume:

– mediul de control;

– performanțele și managementul riscului;

– informarea și comunicarea;

– activitățile de control;

– auditarea și evaluarea.

Prin mijloacele de control, conducerea muzeului constată abaterile de la îndeplinirea obiectivelor, cauzele care le-au determinat și adoptă măsurile ce se impun pentru înlăturarea sau remedierea acestora.

Controlul intern la nivelul instituției are caracter permanent și vizează toate cele trei paliere funcționale: de conformitate (legalitate și regularitate) de performanță și financiar.

Organizarea și implementarea sistemului de control intern intră în responsabilitatea conducerii Muzeului Municipal Câmpulung Muscel și are la bază standardele de control intern, fiind adaptat dimensiunii, complexității și mediului specific activităților muzeelor (cultură și artă). Standardele de control intern, așa cum sunt prezentate în anexa Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 946/2005, privind Codul controlului intern, reprezintă un minimum de reguli de management sau principii generale de bună practică, pe baza cărora conducerea muzeului își poate stabili metode și proceduri de implementare a sistemului de control intern. Standardele de control intern constituie un sistem de referință în raport cu care se evaluează controlul intern.

Programul de dezvoltare a sistemului de control intern al muzeului reprezintă ansamblul obiectivelor, etapelor, activităților, responsabilităților, termenelor, precum și a altor componente ale măsurilor adoptate de părțile implicate, în vederea implementării sistemului de control intern.

Relația cu mediul extern

Muzeul este un important factor educațional în comunitate, așa cum rezultă și din studiul privind percepția comunității asupra instituției. Acesta organizează frecvent expoziții temporare tematice pentru elevii de toate vârstele, începând cu preșcolarii și terminând cu cei din liceu.

În perioada 15-30 martie 2014 Muzeul Câmpulung a desfășurat un amplu program de colectare a interesului și de cercetare a opiniei comunității asupra secțiilor de istorie, artă plastică și științele naturii a muzeului. Chestionarul de peste 13 întrebări a fost dedicat modului în care comunitatea percepe expozițiile curente, dar mai ales dorințelor și așteptărilor din partea publicului pentru viitoarele expoziții de bază ale Muzeului și dezvoltări muzeistice. Peste 1000 de respondenți au dat curs demersului Muzeului, aparținând unor categorii variate de public. Rezultatele sondajului vor fi disponibile pe pagina de Internet a Muzeului.

Lista voluntarilor implicați: Bănică Marius, Pîrșan Geanina, Nicolae Ana Maria, Șotcan Andreea, Soceanu Ana Maria, Țurlea Alexandru, Ciungu Radu Andrei, Popa Cristina, Filimonov Irina, Vulpe Ana.

Întrebările au fost:

1. Ați vizitat vreodată Muzeul Municipal Câmpulung ? Dacă da, când s-a întâmplat acest lucru ultima dată? (Dacă nu ați vizitat, treceți direct la întrebarea 4)

DA, Clădirea principală de lângă Primărie

DA, Clădirea cu secția de Etnografie și Artă Populară

DA, Casa memorială George Topîrceanu din Nămăești

DA, Mausoleul de la Mateiaș

Ultima dată …………………………….

2. Ce ți-a plăcut cel mai mult ?

……………………………………………………………………………………………………………

3. Ce nu ți-a plăcut deloc ?

……………………………………………………………………………………………………………4. Într-un muzeu cauți: (puteți bifa mai multe opțiuni)

să experimentezi ceva sau să te relaxezi;

să înveți ceva;

să vii cu familia sau cu prietenii;

să reflectezi asupra istoriei locale;

să admiri expoziția.

5. Marchează unul dintre răspunsuri: 

Ești mai atras de un muzeu care îți furnizează informații clare și concise despre obiectele din colecție 

Ești mai atras de un muzeu care te implică să faci ceva și te fascinează?

6. Când vizitezi un muzeu de istorie îți place:

să vorbești cu familia și cu prietenii despre ce vezi 

preferi să explorezi singur muzeul?

7. Ce dorești să afli într-un muzeu de istorie? 

lucruri specifice despre viața oamenilor sau despre povestea unor obiecte; 

informații generale despre momentele importante ale istoriei locale.

altceva (precizați) ………………………………………………………………………………………….

8. Într-un muzeu de istorie ești interesat cu prioritate de: 

fapte și personaje (ex. Când s-a născut Negru-Vodă și care au fost soțiile lui?);

de ce s-au întâmplat unele lucruri (ex. De ce obștea musceleană nu l-a lăsat pe

Carol I să își construiască reședința regală în Câmpulung?)

9. Cum preferi să obții informațiile în timpul vizitării? (Puteți bifa mai multe opțiuni)

un tur ghidat făcut de un ghid;

o broșură;

un panou cu texte;

desene și fotografii;

hărți cu trasee;

audio-ghid;

înregistrări audio;

filme;

reconstituiri de modele, obiecte și interioare;

multimedia și computere.

10. Ce ți-ar plăcea mai mult: 

să admiri frumusețea obiectelor și să citești texte interesante despre ele; 

să atingi replici ale obiectelor și să te familiarizezi cu materialele diferite din care

erau făcute?

11. Cum preferați să fie muzeul ideal? (bifați un singur răspuns)

să fie ca o școală unde înveți

să fie un spațiu de bună dispoziție

12. Ce este mai important pentru un muzeu? (bifați un singur răspuns)

să informeze 

să emoționeze

(Completați afirmația) 

Date pentru statistică (vă rugăm bifați varianta potrivită)

Vârsta:

sub 12 ani

13-20 ani

21-45 ani

45-60 ani

peste 60 ani

Ocupația:

Angajat

Pensionar

Alta (vă rugăm să specificați)

Pregătirea:

Elev

Student

Absolvent liceu

Absolvent facultate/master/doctorat

Profil umanist

Profil realist

Rezultatele chestionarului este prezentat separat în Anexă (ANEXA nr.3), pentru că oferă o imagine comprehensivă asupra modului de raportare a comunității la Muzeu.

Din punct de vedere al relației cu ordonatorul principal de credite (Consiliul Local), aceasta istoric este una funcțională, indiferent de succedarea regimurilor politice. Un număr de consilieri care a variat de-a lungul timpului între 5 și 3 face parte din Consiliul de Administrație al Muzeului.

În 2014, s-a înființat o Asociație – Prietenii Muzeului – cu scopul de a promova activitatea muzeală și de a crește interesul local. Asociația desfășoară în parteneriat cu muzeul ateliere interactive de reconstituire istorică și alte programe educaționale pentru un public variat.

Cultural/Științific

Expozițiile muzeului sunt istorie (de la antichitate până în prezent), artă plastică, etnografie și artă populară, științele naturii, casă memorială și Mausoleu. Expozițiile de bază datează din anii 80, cu excepția celei de etnografie, refăcută în anii 90.

Muzeul are în inventar peste 40 000 de bunuri culturale, din toate categoriile.

Din punct de vedere al acțiunilor muzeale, evenimentele anului 2014 au fost:

24 Ianuarie – Unirea Principatelor – baza formării României moderne (secția Istorie – luna ianuarie)

Pentru o istorie a Imnului Național (secția Istorie – luna ianuarie)

Câmpulungul oglindit în cărți poștale vechi (secția Etnografie – luna ianuarie)

Costumul bărbătesc din zona Muscel (secția Etnografie – luna februarie)

Târg de Mărțișor (Piața Primărie – lună martie)

Femei de altădată,femei pictate,femei fotografiate (secția Istorie – lună martie)

8 Martie – Ziua Internațională a Femeii (secția Etnografie – lună martie)

Artă tradițională în viziunea elevilor, ediția a V-a (secția Etnografie – luna aprilie)

Școala Altfel (secția Etnografie – luna aprilie)

Să ne amintim cum se îmbrăcau strămoșii noștri

Tradiții și legende

Micii meșteri

Ce pot face mai multe dibace

Cum decurgea o zi la țară

Școala Altfel (secția Istorie – luna aprilie)

Programul biodiversitate

Atelier de scriere

Cutia micului arheolog

Să inventăm o poveste

În unire stă puterea –Al.I.Cuza

Copacul familiei

Împreună de sărbătorile pascale creștine (secția Istorie – luna aprilie)

9 Mai – zi cu triplă semnificație istorică (secția Istorie – luna mai)

De la piatră la mitralieră (secția Istorie – luna mai)

Arhitectură tradițională din țara mea (secția Etnografie – luna mai-iunie)

Noaptea Muzeelor – Feerie de sunet și lumini (secția Istorie – luna mai)

Noaptea Muzeelor – Spectacol folcloric (secția Etnografie – luna mai)

Machetele mele Ferrari (secția Istorie – luna iunie)

Tabăra de păpuși – 1Iunie în viziunea copiilor (secția Etnografie – luna iunie)

Obiceiuri și tradiții de Sânziene (secția Etnografie –luna iunie)

Donatori ai secției de etnografie, ediția a ÎI –a (secția Etnografie –luna iulie)

Personalități muscelene (secția Istorie –luna iulie)

Zilele Municipiului – Tabăra medievală (reconstituire obiceiuri medievale: ateliere demonstrative: textil, pielărie, lemn, metal, tir cu arcul, paradă medievală, dansuri și lupte medievale) – secția Istorie – luna iulie

Zilele Municipiului – Istoria povestită altfel – storytelling (secția Istorie – luna iulie)

Ce au mai pictat pictorii cenaclului Ion D. Negulici (secția Istorie – luna iulie)

Rembrandt Apogeul Artei Gravurii (secția Istorie – luna august-septembrie)

Ceramică din Transilvania (secția Etnografie – luna august-septembrie)

Arhitectură brâncovenească musceleană dedicată arhitectului D.I.Berechet (secția Istorie – luna septembrie)

Sunetul artei lui Rembrandt – concert de muzică barocă (secția Istorie – luna septembrie)

Grădina un paradis pierdut și lansare de carte (secția Istorie – luna septembrie)

Legendele toamnei (secția Etnografie – luna septembrie)

Caleidoscop chinezesc: reflecții asupra unui stilului modern de viață pierdut (secția Istorie – luna octombrie)

Câmpulung Muscel – Cetatea Întemeietorilor de Țară (secția Istorie – luna octombrie)

25 octombrie – Ziua Armatei Române (secția Mausoleul Mateiaș – luna octombrie)

Expoziție de caligrame și lansare de carte (secția Istorie – luna noiembrie)

Europa pentru cetățeni – sesiune de informare (secția Istorie – luna noiembrie)

Sesiunea de Comunicări Științifice „Câmpulung Muscel – istorie și valorificare. Realizări și perspective”, ediția a XXIX-a (secția Istorie –luna noiembrie)

1 Decembrie – Ziua Națională a României (secția Mausoleul Mateiaș – luna decembrie)

România în sărbătoare (secția Istorie – luna noiembrie)

Bucuria sărbătorilor de iarnă ( secția Etnografie – luna decembrie)

Să împodobim împreună Bradul Muzeului (secția Istorie – luna decembrie).

Se observă varietatea, dar și expoziții de tip blockbuster care au adus un număr suplimentar de vizitatori, în mod tradițional. Astfel, la nivelul anului 2014 creșterea acestui număr a fost de 140%.

În ceea ce privește calitatea expozițiilor de bază, prezentăm mai jos integral o analiză internă a muzeului privind necesitățile urgente a uneia dintre secții, respectiv Casa Memorială:

„În cerdacul (sala mare) de la etaj, stâlpii și lemnăria care formează pridvorul,inclusiv podeaua necesită restaurare datorită vechimii și acțiunii apei și a soarelui asupra lemnului, ignifugare și tratament anticarii.

Prima etapă pentru îndepărtarea igrasiei din ziduri :

Îndepărtarea tencuielii cu umiditate de pe toate zidurile clădirii și de pe casa scării și refacerea tencuielii cu var și mortar în scopul unei mai bune izolări termice pt reducerea schimbului de căldură.

A doua etapă –reorganizarea expoziției de bază:

În prima sală de expoziție nu vor mai fi vitrine(sau opțional 4-5 vitrine) ci doar panouri mobile cu fotografii și documente reprezentând viața poetului,

Pe pereți unul sau două monitoare pe care vor rula imagini cu Topârceanu și documente ( scrisori către Otilia Cazimir, Mihail Sadoveanu și invers cu semnăturile originale),

Sistemul de iluminat cu lămpi fluorescente trebuie înlocuit cu corpuri moderne de iluminat incandescent care este mai puțin nociv, eventual cu fotocelulă sau senzor care se aprind atunci când vizitatorul se află în fața panoului,

În cea de a doua cameră , fostă bucătărie transformată în birou, se va recrea bucătăria țărănească de la începutul sec.XX, cu obiecte aduse de la secția Etnografie(tuci, linguri lemn, etc.),acolo existând o sobă țărănească cu plită,

În camera din dreapta unde a fost depozitul de carte și documente ,dar din cauza umidității au fost aduse la centru, instalăm războiul de țesut al mamei poetului ,la care poate țese oricine dorește(avem la secția Etnografie), dar după ce se scoate igrasia la fel ca în prima cameră. Sau se va organiza un spațiu administrativ, gen depozit (pt materiale, fructe și alte obiecte necesare întreținerii casei memoriale).

Informația pt public, precum și plăcuțele cu texte explicative au nevoie de înnoiri.

La etaj păstrăm mobilierul autentic și o parte din documentele originale retrase și înlocuite cu replici.”

Țintele strategice pe care noua conducere a Muzeului a fixat-o la debutului anului 2014 pentru modernizarea și îmbunătățirea performanțelor organizaționale a inclus, printre altele:

Administrativ:

Dobândirea dreptului de săpături arheologice autorizate

Recrutare de personal posturi vacante unice – arheolog, restaurator

Dotarea cu telefoane a personalului Muzeului – la momentul acela nu existau

Refacerea infrastructurii birotice a Muzeului – casarea obiectelor depreciate, achiziția de imprimante, copiatoare, calculatoare

Obținerea standardului de calitate ISO 9001

Perfecționarea personalului în domeniul utilizării calculatorului – la momentul acela ECDL, 1 persoană muzeograf

Introducerea sistemului de control managerial intern

Actualizarea fișelor de post și introducerea sistemului de performanță în evaluarea personalului

Producția de audio ghiduri prin parteneriat cu dezvoltatori de aplicații android și Iphone (Hunedoara case)

Științific

Actualizarea inventarului și elaborarea fișelor analitice

Digitizarea colecțiilor

Lărgirea colecțiilor etnografice prin schimburi, achiziții și donații

Aderarea Muzeului la ICOM

Lărgirea parteneriatului cu RNMR și participarea la programe internaționale în cadrul acestuia

Realizarea de replici pentru perioada medievală și programe interactive cu publicul

Înființarea expoziției permanente de artă plastică

Expoziții temporare prin schimburi cu alte muzee din țară în domeniul istoriei moderne și medievale

Instalarea unui habitat neolitic în curtea secției de istorie a Muzeului – activități interactive.

Astfel, în baza contractului de management, s-au fixat programe muzeale menite a întări oferta culturală a zonei Muscel, dintre acestea cele mai importante:

Programul Universitatea Bunicilor: expoziții temporare realizate de către public – grup țintă memoria celor de vârsta a treia;

Programul să Învățăm Meșteșuguri Populare: Târgul meșterilor populari – ateliere interactive

Programul Istoria Vie: reconstituirea bătăliilor din războaiele mondiale la Mateiaș, prin parteneriat cu organizații de reenactment (tradiția militară).

Programul Sărbătorile Creștine la Muzeu:

Proiect 1 – Crăciun – copii, pensionari – catering, muzeu, brad, cadouri

Proiect 2 – Paște

Proiect 3 – Sf. Maria 15 august

Sesiunea anuală de comunicări științifice

Revista Muzeului – se păstrează

Expoziții temporare

Refuncționalizarea muzeului și redesign expozițional complet la secția de istorie:

Dotări spații de depozitare

Redesign expoziții

Reabilitarea instalațiilor

Dotări specifice

Provocări și oportunități

Această analiză se realizează pe trei planuri, din trei puncte de vedere diferite:

– instituțional, inclusiv relația cu mediul extern;

– capacitatea organizațională proprie;

– gestiunea strategiei.

Punctele forte

Existența unui cadru normativ pentru protejarea patrimoniului cultural național

Existența unui patrimoniu valoros local și regional, atât la nivelul celui imobil, dar și mobil și imaterial

Spre deosebire de alte muzee din România, existența unor spații de funcționare, chiar dacă neadecvate demersului muzeal

Relația cu mediul extern, mai ales societatea civilă

Elaborarea reglementărilor secundare și a metodologiilor de aplicare a legislației în domeniu

Apartenența la rețele profesionale, care generează o colaborare statornică cu alte muzee, atât științific, cât și cultural.

Punctele slabe

Competitivitate redusă a organizației pe piața de cultură locală

Insuficiența programelor de formare și specializare a resurselor umane din sectorul cercetare-restaurare-conservare

Atractivitate redusă a ocupațiilor specifice domeniului restaurării și a altor poziții din cadrul muzeologiei pentru generația tânără, ceea ce generează discontinuitate în formarea personalului specializat și a disponibilității de resursă umană instruită pentru sectorul muzeal

Lipsa competențelor și resurselor la nivelul angajaților (formare continuă)

Lipsa unei concepții integratoare privind animarea, punerea în valoare și reinserția monumentelor istorice în spațiul comunitar, cu efecte directe asupra patrimoniului din administrarea Muzeului

Viziunea limitată din partea autorităților locale asupra modalităților de revitalizare și valorizare a monumentelor istorice, prin reducerea subvențiilor acestora în fața organizării de manifestări ocazionale fără rezonanță în rândul publicului și mai ales fără continuitate

Insuficienta utilizare a instrumentelor de marketing susceptibile să determine interesul utilizatorilor și promovarea acestei avuții naționale din cauza concepțiilor învechite ale personalului și factorilor decidenți

Lipsa unei abordări inter-sectoriale în legătură cu valorizarea patrimoniului cultural la nivelul decidenților strategici (Cons. Jud., Local., etc.)

Accesarea sporadică și extrem de redusă a fondurilor nerambursabile din diversele programe operaționale pentru restaurarea și reabilitarea unor monumente istorice din cauza regimului de proprietate a unora dintre imobilele din administrarea Muzeului

insuficienta dotare, atât ca resurse umane specializate cât și ca echipamente

insuficiența resurselor financiare afectate pentru formarea și perfecționarea profesională a specialiștilor din domeniu.

Oportunități

Interes în creștere al consumatorilor de cultură (cu precădere turiști, și mai puțin membrii comunității)

Creșterea nivelului de înțelegere a rolului identitar și coeziv pe care îl are muzeul

Creșterea interesului și a implicării organismelor și organizațiilor europene și internaționale pentru protejarea monumentelor istorice și managementul muzeal

Creșterea implicării sectorului non-profit în domeniul muzeal și dezvoltarea practicilor participative, de voluntariat

Diversificarea posibilităților de acces la resurse financiare (fonduri nerambursabile, granturi, credite etc.)

Acces la programe internaționale de pregătire și specializare a resurselor umane din domeniu, dar această oportunitate nu poate fi valorificată datorită proastei pregătiri profesionale a angajaților

Stimularea unor industrii și servicii (turism, industria hotelieră, construcții civile etc) și stimularea reabilitării ca urmare a dezvoltării serviciilor turistice

Amenințări

Perpetuarea unor mentalități depășite ale autorităților locale cu privire la rolul și responsabilitățile lor în ce privește activitatea muzeală

Neaplicarea de către autoritățile centrale și locale a reglementărilor internaționale privind protecția patrimoniului cultural

Slabă capacitate de organizare și de punere în aplicare a legislației în domeniu

Necorelarea principiilor și prevederilor din legislația de urbanism și de amenajarea teritoriului cu cea specifică monumentelor istorice, rezultând un cadru relativ lax

Precaritatea resurselor publice ce pot fi alocate activităților muzeale, în condițiile în care cadrul normativ existent nu încurajează investițiile private în acest domeniu

Cooperarea deficitară la nivel inter-sectorial (mediu, industrie și economie, transport, construcții civile, cultură, culte etc) în vederea elaborării de programe și planuri comune

Regimul de proprietate al terenurilor și al clădirilor muzeului

Lipsa de interes, de implicare și de cunoaștere de către autoritățile locale a valorilor multiple pe care le poartă și le poate genera muzeul

Lipsa de educație pentru patrimoniu și de informare a publicului (și a autorităților) care de regulă nu relaționează cu patrimoniul imobil și mobil aflat în zona proprie de rezidență

Lipsa de programe de intervenție / animație culturală care să valorizeze monumentele istorice și să ofere în același timp forme alternative de comunicare artistică.

CONCLUZII

Acest capitol are în vedere atât nivelul sectorului cultural în ansamblul său, luând în considerare generalitatea situațiilor întâlnite, dar și a sectorului muzeal în particular. În secolul XXI, muzeele sunt confruntate cu o serie de provocări care necesită o atenție particulară. Parte dintre aceste provocări provin din mediul național (legislativ, financiar, comunitar), pe de altă parte nivelul european al agendei culturale impune organizațiilor de profil din România schimbări substanțiale la nivelul misiunii, obiectivelor, modului de raportare la patrimoniu și la public, etc. Aceste schimbări pun muzeele din România nu atât sub incidența dispariției din oferta culturală a comunităților (pentru că în proporție de 99% dintre acestea sunt instituții publice), ci doar a pierderii și mai mari a importanței în arealul căruia îi aparțin. Dacă mentalitățile din sistemul public rămân aceleași, muzeele din România – cu câteva sporadice excepții – vor deveni și mai izolate și mai insulare în preocupările lor (atât față de comunitatea muzeală internațională, cât mai ales, și mai grav, față de comunitatea pe care este chemată să o servească).

Aceste mentalități nu se referă doar la nivelul angajaților din sfera muzeală, dar la sistemul public în ansamblul lui, pentru că marile probleme ale sectorului derivă din mediul extern. Au fost identificate o serie de aspecte care cumulativ contribuie la starea de fapt. Le vom analiza succint:

Subfinanțarea sectorului cultural și a celui muzeal în special

O situație care datează de cel puțin 25 de ani, subfinanțarea conduce către proastă gestionare, management defectuos și calitate scăzută a serviciilor. Cu excepția unor muzee ale căror venituri proprii sau subvenții asigură o funcționare propice și dezvoltări suplimentare (ASTRA și Muzeul Bruckenthal din Sibiu, Muzeele Antipa și Satului din București, Muzeul Județean Botoșani sau Târgoviște), cele mai multe dintre acestea își duc traiul între două subvenții lunare din partea ordonatorului principal de credite (Minister, Consiliu Județean sau Local). În unele cazuri, mai ales în cazul muzeelor din comunități restrânse, subvenția alocată lunar este sub nivelul valorilor aprobate, din cauza încasărilor reduse din taxe și impozite ale Primăriei. Suplimentar, alocările financiare de la nivelul bugetului central al statului către domeniul cultural (0,14% din PIB la nivelul anului 2012, una dintre cele mai ridicate valori din ultimii ani) conduce către inutilitatea accesării mecanismelor de finanțare naționale pentru muzee și patrimoniul pe care îl dețin acestea (Administrația Fondului Cultural Național, Planul Național de Restaurare, Programul Național de Cercetare Arheologică, etc.). În lipsa acestor fonduri, cele mai mari efecte sunt:

– patrimoniul (construit și imobil) se degradează în mod accelerat, în lipsa unei conservări active și constante, până la dispariția acestuia, în cele din urmă;

– dotările specifice muzeale în materie de conservare, restaurare și expunere sunt deficitare, învechite și/sau improprii;

– spațiile în care funcționează muzeele nu sunt adecvate, cu incidență directă în sfera calității serviciilor;

– activitățile pe care muzeele trebuie să le desfășoare pentru a crește substanțial numărul de beneficiari nu au impactul, atractivitatea și calitatea necesare, astfel muzeele nu fac față concurenței ofertelor de petrecere a timpului liber;

– accesul la programe de formare/perfecționare pentru personalul muzeal.

Lipsa resursei umane instruite și motivate

Sistemul public se confruntă cu o acută lipsă de personal calificat, în ansamblul său. La aceasta contribuie în cea mai mare măsură pachetele financiare și motivaționale reduse disponibile în sectorul public, dar și lipsa unor standarde calitate reale și funcționale care conduc către plafonarea, din punct de vedere profesional, a angajaților. Mai ales după 2009 și reducerile drastice salariale, precum și anularea altor drepturi, sectorul public este tot mai puțin ofertant pentru persoane cu înaltă sau medie calificare. Această situație se manifestă și la nivelul sectorului muzeal, unde cauzele acestei situații rezidă și în alte aspecte, precum: nivelul înalt de specializare necesar pentru anumite funcțiuni (restaurare, design expozițional) – aceste domenii nu sunt ofertante pentru tinerii care își aleg o carieră, posibilitățile de dezvoltare ulterioară nefiind, cel puțin în România, satisfăcătoare; numărul foarte redus de programe de perfecționare/specializare în domeniul muzeal, și la o calitate îndoielnică în unele cazuri; rigiditatea sistemului instituțional de a oferi motivare și pe alte planuri decât cel financiar angajaților din muzee (schimburi de experiență în alte țări, participare la proiecte cu finanțare externă în cadrul aceleași instituții, etc.)

Mentalitatea personalului muzeal și impermeabilitatea la schimbare

Strâns legat de punctul anterior, marea majoritate a personalului din muzee este de vârstă medie și trecută de medie, având momentul de pregătire profesională în perioade ante-revoluționare sau imediat post-revoluționare. Așteptările personale, gradul de satisfacție profesională, modul de raportare la locul de muncă au suferit modificări uriașe pentru acest personal, care se confruntă zi de zi cu cerințe, provocări și realități pentru care nu au fost pregătiți. Adăugându-se la aceasta și sentimentul de inutilitate a eforturilor (în unele cazuri), legislația rigidă și finanțarea limitată (v. sus) este de înțeles modul în care personalul nu acceptă schimbarea și își identifică mijloace de opoziție la aceasta. La aceasta se adaugă evaluarea standardelor și a muncii prestate care în sistemul public nu se realizează decât pe plan formal, iar beneficiile pentru orice activitate depusă în plus nu există.

Educația publicului

Nu în ultimul rând, sectorul cultural este confruntat cu o acerbă concurență din partea produselor de tip entertainment în dispută accesării publicului. Cultura versus subcultură, temă de altfel recurentă în societățile în tranziție, este dependentă în ultimă instanță de resursele financiare alocate relației cu beneficiarul (publicul, consumatorul). Petrecerea timpului liber, ca preocupare majoră a oricărui individ, se poate face în mod creativ, educațional non-formal, cultural, dar pentru aceasta este nevoie de modificări ale modului de marketare a produsului cultural în fața unui public în marea lui majoritate doritor de preocupări mult mai facile din punct de vedere intelectual. Dacă în scurt timp strategii naționale coordonate coerent la nivelul instituțiilor de cultură dar și al societății civile nu se regăsesc pe agenda publică, produsul cultural va deveni și mai mult decât este acum un produs de nișă, la care doar câțiva au acces.

La nivel specific, pentru studiul nostru de caz, se impun câteva concluzii, pe atât de reale, pe atât de pesimiste:

Orașul, în ansamblul său, trece printr-o criză identitară profundă, în ciuda istoriei și valorilor. Aceasta se datorează fluxului masiv de populație către zone cu oferte economice și sociale mai bune, calitatea slabă a educației locale și a eșecurilor administrației locale în gestiunea unor programe municipale care ar fi întărit comunitatea în jurul identității locale și a sentimentului de apartenență la localitate. La aceasta, se adaugă problemele regionale de infrastructură (mai ales rutieră) și de competiție neloială între orașe la nivel județean.

În acest context național și local sumbru, Muzeul nu se poate ralia convingător demersurilor naționale și internaționale de bună practică în domeniul muzeal – digitizare, implicarea comunității în actul muzeal, noi competențe (storytelling, educație non-formală, interpretare, ICC, etc.), deschidere către sfera internațională, produse de anvergură. Doar ce poate face este să ofere o alternativă la ceea ce a existat până acum și ce se oferă acum în materie de ofertă culturală locală, prin acțiuni de impact relativ redus, punctuale, dintr-o sferă cât mai variată. Aceasta în speranța că va contribui în primul rând la educația publicului care inevitabil va migra și astfel va avea un alt nivel – superior – de percepție și un alt orizont de așteptare față de ceea ce i se oferă din punct de vedere cultural și educațional.

Din punctul de vedere al gestiunii patrimoniului (mobil, imobil și imaterial), Muzeul trebuie să continue să își conserve valorile și să își sporească colecțiile, într-un context metodologic.

Înnoirea mentalităților la nivelul muzeului este posibilă numai în două cazuri: modificarea structurii personalului și înlocuirea unora dintre elementele existente (imposibil de realizat în sistemul administrativ și legislativ actual) și transferul de competențe de la personalul angajat către subcontractanți și voluntari, reprezentanți ai societății civile, etc. această înnoire a organizației va crea premisele unei dezvoltări pe 3-5 ani către un muzeu de anvergură națională prin ofertă, demers și calitate.

Ce trebuie făcut urgent în schimb, pentru a garanta o minimă funcționare la un nivel decent al acestei instituții, poate fi rezumat prin următoarele:

– rezolvarea regimului juridic

Starea juridică a sediilor secțiilor muzeale, incertă și confuză la momentul prezent, pune în pericol chiar funcționarea instituției. Nici o investiție nu este posibilă, iar minimele intervenții nu sunt posibile fără un anevoios proces birocratic la care cât mai puțini (din interiorul și din exteriorul Muzeului) par dispuși.

– înțelegerea factorilor decidenți locali a importanței unei instituții culturale solide

Cultura poate deveni generatoare de fonduri, nu consumatoare de fonduri. Cultura poate ralia, împreună cu educația, energii și valori care să conducă la schimbare (în decursul unui an de zile, Muzeul a dovedit asta, prin voluntariat și acțiuni de stradă). Dar acestea nu se pot realiza fără un sprijin susținut la nivel decizional (la nivelul autorității), care se referă nu doar la nivelul financiar al subvențiilor acordate, cât la debirocratizarea proceselor de management și acceptarea unor inițiative care se pot dovedi câștigătoare.

– mai mult accent pe relația directă cu comunitatea.

.

Muzeul trebuie să își continue eforturile privind schimbarea modului de percepție a comunității la acesta. Educația culturală trebuie să ia locul altor preocupări, comunitatea începând să înțeleagă că Muzeul este și rămâne un pilon central al municipiului Câmpulung.

ANEXA 1 – Informare Consiliul Local Municipiul Câmpulung – Compartimentul Investitii Achizitii

ANEXA 2 – Chestionare completate de angajații Muzeului Municipal Câmpulung

Graficele rezultatelor centralizarii chestionarelor

Puncte tari si puncte slabe in perioada 2014 – 2015 in viziunea angajatilor muzeului

Nu raspund: 1

Alte răspunsuri: 6

ANEXA 3 – Statistică realizată de Muzeul Municipal Câmpulung

BIBLIOGRAFIE

Monografii:

OPRIȘ, Ioan. Ocrotirea patrimoniului cultural. București: Editura Meridiane, 1986.

OPRIȘ, Ioan. Transmuseographia. București: Editura Oscar Print, 2000.

ZBUCHEA, Alexandra. Marketingul în slujba patrimoniului cultural, București: Editura Universitară, 2008.

ZBUCHEA, Alexandra (coord.). Practica relațiilor publice în muzee, București: Comunicare.ro, 2014.

Studii, rapoarte și articole:

Codul patrimoniului construit al Municipiului Câmpulung, [on-line] [accesat 10 mai 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.primariacampulung.ro/fisiere/file/Regenerare%20urbana/Codul%20patrimoniului%20.pdf.

Cultura din România și din câteva țări europene. În Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii, Ministerul Muncii și Cultelor, Ministerul Culturii și Cultelor, 17 aprilie 2007.

DA MILANO, Cristina, FALCHETTI, Elisabetta. Povești digitale în muzee științifice: un Proiect European. Traducere de Cristina Dobre. Italia: Vetrani Editore srls. [on-line] [accesat martie 2015]. Disponibil pe Internet: http://www.diamondmuseums.eu/downloads/Handbook-Rumanian.pdf

Indicele vieții culturale în România. Analiza Longitudinală pentru perioada 1998-2004. În Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii, Ministerul Muncii și Cultelor, Ministerul Culturii și Cultelor, ianuarie 2005.

Management muzeal și educație muzeală în România – Asociația muzeelor din Olanda, Amsterdam, 2010 [on-line] [accesat martie 2015]. Disponibil pe Internet: file:///C:/Users/Denise/Downloads/Museum-management-in-romania.pdf

MUCICĂ, Delia (coord). Strategia Sectorială în domeniul culturii și patrimoniului național pentru 2014-2020. În Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii, Ministerul Muncii și Cultelor [on-line] [accesat 6 martie 2015]. Disponibil pe Internet: http://www.cultura.ro/uploads/files/STRATEGIA_%20SECTORIALA_IN_DOMENIUL_CULTURII_2014-2020.pdf

OBERLANDER TARNOVEANU, Irina, Legislația specială de protejare a patrimoniului cultural. În Un viitor pentru trecut. Ghid de bună practică pentru protejarea patrimoniului cultural, 2009 [on-line] [accesat 6 martie 2015]. Disponibil pe Internet: http://www.cimec.ro/Arheologie/Oberlander-un-viitor-pentru-trecut/index.html.

OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, Irina, Identitatea culturală și patrimoniul digital: proiecte, rețele și portaluri. În Cibinium 2001 – 2005. Identitate culturală și globalizare în secolul XX – cercetare și reprezentare muzeală, Sibiu: Ed. Astra Museum, 2006 [on-line] [accesat 6 martie 2015]. Disponibil pe Internet: http://www.cimec.ro/Muzee/Oberlander-Identitatea-culturala/index.html

REGULAMENTUL de Organizare și Funcționare (ROF) al Muzeului Municipal Câmpulung Muscel.

UNIUNEA JURIȘTILOR DIN ROMÂNIA. Drept. București: Editura C.H.Beck, anul XVIII, seria  a-III-a, nr.7/2007.

ZBUCHEA, Alexandra. Muzeu 2.0. În Marketingul și educația în muzee (coord. Ovidiu Baron, Eliza Penciu), Sibiu: Astra Museum, 2010 [on-line] [accesat 6 martie 2015]. Disponibil pe Internet: http://www.academia.edu/6884169/Muzeu_2.0_Museum_2.0

Resurse web

Biblioteca Națională a Românei, [on-line]. Disponibil pe Internet la adresa: www.bibnat.ro

Dex Online, [on-line]. Disponibil pe Internet la adresa: www.dexonline.ro

Drept Online, [on-line]. Disponibil pe Internet la adresa: www.dreptonline.ro

Europa Creativă Cultura, [on-line]. Disponibil pe Internet la adresa: www.cultura2007.ro

Europa Creativă Media, [on-line]. Disponibil pe Internet la adresa: www.media-romania.eu

Institutul Național al Patrimoniului – Cimec, [on-line] [accesat februarie-martie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: www.cimec.ro

Institutul de Memorie Culturală, [on-line] [accesat 10 martie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: www.memorie-culturala.ro.

Institutul Național pentru Cercetare  și Formare Culturală (INCFC), [on-line]. Disponibil pe Internet la adresa: www.culturadata.ro

Lege5, [on-line] [accesat februarie-martie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: www.lege5.ro

Legea AZ, [on-line] [accesat februarie-martie 2015]. Disponibil pe Internet la adresa: www.legeaz.net

Muzeul Municipal Câmpulung, [on-line]. Disponibil pe Internet la adresa: www.muzeulcampulung.ro