Particularitati ale Fenomenului Inflayionist la Inceputul Secolului Xxi
Particularități ale fenomenului inflaționist la începutul secolului XXI
Cuprins
Introducere
Capitolul I: Fenomenul inflaționist
1.1 Delimitări conceptuale
1.1.1 Definirea conceptului de inflației
1.1.2 Geneza inflației
1.2 Tipuri de inflație
1.3 Mecanismul apariției inflației
1.4 Cauzele inflației
1.5 Posibilități de măsurare a inflației
1.6 Efectele inflației
1.6.1 Efectele microeconomice ale inflației
1.6.2 Efectele macroeconomice ale inflației
1.6.3 Pierderile (costurile) provocate de inflație
1.6.4 Beneficiile determinate de inflație
1.7 Politici antiinflaționiste
1.8 Corelații ale inflației
1.8.1 Corelația inflație-șomaj
1.8.2 Corelația inflație-salarii
1.8.3 Corelația inflație-rata dobânzii
Capitolul II: Aspecte internaționale ale inflației
2.1 Istoria inflației la nivel mondial
2.2 Inflația în Statele Unite ale Americii
2.2.1 Istoria inflației în S.U.A
2.2.2 Valoarea dolarului american
2.3 Inflația în Europa
2.3.1 Scurt istoric al Uniunii Europene
2.3.2 Inflația în Zona Euro și în U.E
2.3.3 Valoarea monedei euro
2.4 Hiperinflația în secolul XXI
Capitolul III: Particularități ale fenomenului inflaționist în România
3.1 Scurt istoric al inflației în România
3.2 Inflația înainte de 1989
3.3 Inflația în anii 1990
3.4 Inflația în anii 2000
3.5 Inflația actuală
3.6 Prognoza de inflație
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În această lucrare de licență am prezentat caracteristicile inflației, precum și modul în care aceasta a afectat viața economico-socială de-a lungul timpului și modul în care ne afectează în prezent. Inflația este un fenomen economic, cu consecințe în principal negative, care a fost prezent în permanență în ultimele secole (inflația a existat dintotdeauna, insă sub alte denumiri în trecutul îndepărtat), fiind un subiect foarte discutat în prezent. La modul general, prin inflație se înțelege o creștere generală a prețurilor bunurilor și serviciilor în timp ce puterea de cumpărare scade.
Am ales această temă deoarece inflația este un fenomen complex, având diferite metode de analiză și de studiere, fiind un subiect important și preocupant și care are un număr ridicat de caracteristici. Lucrarea este structurată în 3 capitole, fiecare explicând diferite particularități ale fenomenului inflaționist.
În primul capitol am prezentat aspectele teoretice ale inflației. Am început prin definirea conceptului de inflație și prin prezentarea diferitelor forme în care aceasta a fost întâlnită de-a lungul timpului. Pe urmă am prezentat cauzele acesteia, efectele (atât cele negative, cât și cele pozitive), modalitățile de măsurare ale inflației și politicile antiinflaționiste.
În cel de-al doilea capitol am arătat evoluția fenomenului inflaționist la nivel internațional. În prima parte a capitolului se vorbește despre inflația în Statele Unite ale Americii din anul 1950 și până în prezent, precum și despre valoarea dolarului american în timp. În partea a doua este prezentată evoluția fenomenului inflaționist în Uniunea Europeană și în Zona Euro și sunt comparate ratele inflației din țările membre cu cele mai puternice economii, iar la finalul acestui capitol am vorbit despre hiperinflația din Zimbabwe (singurul caz de hiperinflație din secolul XXI).
În ultimul capitol am prezentat modul în care a evoluat inflația în România în ultimele decenii. Capitolul este structurat pe diferite perioade, începând cu perioada dinainte de Revoluția din 1989 (perioadă în care economia țării noastre a fost una de tip centralizat), continuând cu anii 1990 (perioada de tranziție la o economie de piață) și finalizând cu anii 2000 și cu inflația existentă în momentul de față. De asemenea, la sfârșitul lucrării sunt prezentate proiecția Băncii Naționale a României cu privire la ratele inflației din următorii ani.
Capitolul I. Fenomenul inflaționist
1.1 Delimitări conceptuale
1.1.1 Definirea conceptului de inflație
Inflația este un dezechilibru, un fenomen economic (mai precis un fenomen monetar) care este prezent în macroeconomia oricărei țări. În zilele noastre fenomenul inflaționist este un subiect foarte important și preocupant, acesta primind o atenție deosebită după anii 1930.
Datorită faptului că inflația este un proces complex și dinamic, în literatura de specialitate există numeroase puncte de vedere și definiții a noțiunii de fenomen inflaționist. Inflația este definită ca fiind „o creștere generalizată a prețurilor în condițiile în care puterea de cumpărare a actorilor pe piață (inclusiv populația) scade. Acest lucru se exprimă în termeni monetari prin faptul că prețurile bunurilor și serviciilor cresc, cantitatea de bani (fizici și de cont) crește, iar puterea de cumpărare a unei unități monetare scade”.
Inflația este definită în anul 1975 de către M.J. Parkin și D.E.W. Laidler ca fiind „fenomenul de creștere continuă a prețurilor sau de depreciere continuă a valorii banilor”. Înaintea acestora, în anul 1963, au fost prezentate patru definiții ale fenomenului inflaționist de către F.D. Holzman și M. Bronfenbrener, preluate în lucrarea sa de către H. Frisch. Definițiile sunt următoarele:
Inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri;
Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor;
Inflația reprezintă o creștere a nivelului prețurilor având și următoarele caracteristici sau condiții adiționale: este anticipată cu lipsă de precizie; duce (prin creșterea costurilor la noi creșteri de prețuri; nu sporește gradul de ocupare a forței de muncă și nici producția reală; este mai rapidă decât o așa-numită rată inofensivă; se manifestă ca fenomen bănesc; se măsoară prin prețuri nete, adică prin prețuri din care au fost scăzute impozitele și/sau este reversibilă;
Inflația reprezintă o scădere a valorii bunurilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin prețul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.
Alți autori definesc inflația ca fiind un exces de masă monetară în raport cu oferta respectivă de bunuri și servicii. Totuși, cea mai des utilizată și cea mai larg acceptată definiție a fenomenului inflaționist este aceea că „inflația este tendința generală și persistentă de creștere a prețurilor și depreciere a unității monetare”. Pentru ca o creștere de prețuri să fie considerată inflație trebuie să îndeplinească în mod concomitent următoarele condiții:
să fie generală, adică să nu fie sectorială, regională sau la preț individual, ci să se refere la întreaga economie;
să fie persistentă, adică să se deosebească de un simplu puseu inflaționist (creștere a prețurilor pe o perioadă scurtă de timp, urmând perioade de stabilitate economică).
1.1.2 Geneza inflației
Cum am menționat mai sus, inflația este un fenomen monetar. Astfel istoria inflației se află în strânsă legătură cu formele pe care banii le-au îmbrăcat de-a lungul istoriei. Au existat 3 forme principale de manifestare a inflației. Aceste forme au fost destul de diferite una față de cealaltă.
Inițial, inflația s-a exprimat sub forma devalorizării. Acest lucru se producea prin falsificarea metalelor prețioase. Astfel se realiza separarea conținutului nominal (care era mai mare) al monedelor metalice de conținutul real al acestora (care era mai mic datorită falsificării frecvente și prin diferite metode).
Cea de-a doua formă istorică a fenomenului se referă la inflația banilor de hârtie convertibili în aur. În această perioadă banii de hârtie înlocuiau aurul monetar. Astfel valoarea era dată de legile circulației banilor și de mărimea acestora. Dacă banii de hârtie depășeau însă măsura lor proprie (cantitatea de bani din circulație depășea în mod semnificativ valoarea rezultată prin raportarea masei aurului monetar la etalonul aur), atunci surplusul de bani de hârtie determină creșterea prețurilor și diminuarea puterii de cumpărare a banilor din circulație.
Odată cu prăbușirea etalonului aur a apărut o nouă formă de manifestare a inflației și anume cea a banilor de hârtie neconvertibili în aur și a banilor neconvertibili pe plan extern. În această situație, existența materială a banilor de hârtie este absorbită de către cea funcțională. Inflația apare aici ca un excedent de ofertă monetară. Acest lucru este datorat faptului că singura condiție de stabilitate monetară reiese din încrederea populației în funcționarea optimă a sistemului monetar.
Ultima formă de inflație este cea prezentă și astăzi. Această inflație contemporană a cunoscut mai multe forme care au fost foarte diferite în timp și spațiu. Formele acestui gen de inflație s-au diversificat foarte mult în momentul prăbușirii economiilor fostelor țări socialiste, odată cu trecerea la un sistem economic nou.
Deși fenomenul inflaționist este generalizat și primește o mare atenție din partea specialiștilor, acesta rămâne totuși un fenomen incomplet conturat conceptual și neînțeles în întregul ansamblu al acestuia.
1.2 Tipuri de inflație
În literatura economică există o gamă largă de clasificări ale inflației. O clasificare sintetică a acestora ar fi:
În funcție de mecanismul pieței există:
a) inflație deschisă: permite funcționarea sistemului economic ca un mecanism unde prețurile devin fixe;
b) inflație reprimată: rezultată din intervențiile guvernamentale în creșterea salariilor și a prețurilor.
În funcție de ritmul de creștere a prețurilor se manifestă:
a) inflație moderată: atunci când ritmul de creștere a prețurilor nu depășește 2-3%; este însoțită în general de o creștere economică mai mare;
b) inflație galopantă: atunci când ritmul anual de creștere este în jur de 10%; este însoțită de o creștere economică mai lentă sau chiar de stagnări și de scăderea producției naționale;
c) hiperinflație: atunci când ritmul mediu lunar de creștere depășește 50% ajungând chiar la valori mult mai mari de 100%; are consecințe grave și numeroase asupra vieții economico-sociale.
În funcție de așteptări există:
a) inflație anticipată: este tipul de inflație primită și pregătită de fiecare participant pe piață;
b) inflație neanticipată: cea care produce efecte asupra economiilor fără ca acestea să fie anticipate.
În funcție de cauzele inflaționiste:
a) inflația prin bani: acest tip de inflație apare atunci când cantitatea de bani aflată în circulație crește peste cantitatea de bani necesară pentru circulație;
b) inflația prin cerere: apare ca rezultat al dezechilibrelor dintre cerere și ofertă de pe piața bunurilor și serviciilor și duce la creșterea prețurilor acelor bunuri și servicii;
c) inflația prin costuri: se manifestă prin creșterea generală a prețurilor datorită unei creșteri a remunerării factorilor de producție în domenii de activitate în care nu are loc creșterea productivității;
d) inflația structurală: este determinată de strategiile adoptate de țară, de creștere economică accelerată și de dezvoltare rapidă, lucruri care implică o mobilizare intensivă a factorilor de producție;
e) inflația importată: apare ca urmare a participării economiilor la fluxurile internaționale de bunuri, servicii și capital; se manifestă prin costurile ridicate inflaționiste de import a materiilor prime și a produselor, acest lucru ducând la creșterea costurilor de producție din țara importatoare.
Relația directă dintre rata de creștere a prețurilor și produsul intern brut este exprimată prin:
a) stagflație: fenomenul de creștere a inflației sau de menținere a acesteia la un nivel ridicat, chiar dacă politica monetară și fiscală este aplicată; acest lucru înseamnă că inflația este foarte rapidă, în timp ce produsul intern brut crește foarte lent sau nu crește deloc;
b) slumpflație: procesul de pornire a unei inflații accelerate în același timp cu scăderea semnificativă a producției; inflația este galopazultat al dezechilibrelor dintre cerere și ofertă de pe piața bunurilor și serviciilor și duce la creșterea prețurilor acelor bunuri și servicii;
c) inflația prin costuri: se manifestă prin creșterea generală a prețurilor datorită unei creșteri a remunerării factorilor de producție în domenii de activitate în care nu are loc creșterea productivității;
d) inflația structurală: este determinată de strategiile adoptate de țară, de creștere economică accelerată și de dezvoltare rapidă, lucruri care implică o mobilizare intensivă a factorilor de producție;
e) inflația importată: apare ca urmare a participării economiilor la fluxurile internaționale de bunuri, servicii și capital; se manifestă prin costurile ridicate inflaționiste de import a materiilor prime și a produselor, acest lucru ducând la creșterea costurilor de producție din țara importatoare.
Relația directă dintre rata de creștere a prețurilor și produsul intern brut este exprimată prin:
a) stagflație: fenomenul de creștere a inflației sau de menținere a acesteia la un nivel ridicat, chiar dacă politica monetară și fiscală este aplicată; acest lucru înseamnă că inflația este foarte rapidă, în timp ce produsul intern brut crește foarte lent sau nu crește deloc;
b) slumpflație: procesul de pornire a unei inflații accelerate în același timp cu scăderea semnificativă a producției; inflația este galopantă, în timp ce produsul intern brut scade.
1.3 Mecanismul apariției inflației
Mecanismul de producere a inflației reprezintă un subiect de o importanță deosebită pentru orice specialist care dorește să analizeze și să propună soluții pentru diminuarea efectelor negative ale acestui fenomen care are influențe asupra ansamblului de circuite economice, atât naționale cât și internaționale. Mecanismul de producere a inflației rezultă din etapele pe care acest fenomen le parcurge, adică: declanșarea, derularea, extinderea și stagnarea inflației.
Inflația se declanșează atunci când, în sistemul economiei naționale, apar condiții de dezechilibru economic, printre care: existența unor cantități mari de bunuri pe piață; dezechilibru între rata investițiilor și rata consumului; deficitul bugetar excesiv datorat majorării cheltuielilor; creșterea prețurilor datorită costurilor în creștere; dezechilibru între cererea agregată și oferta agregată; strategia actului de guvernare etc. Astfel, cauze precum acestea determină declanșarea fenomenului inflaționist. Aceste cauze au șanse mai mari de apariție atunci când, în economia națională, sunt simțite urmări ale unor catastrofe naturale (inundații, secetă), războaie, schimbări de sistem economic, politici social-sectoriale ale administrației etc. Aceste cauze de declanșare a fenomenului inflaționist sunt stârnite de raritatea unor produse în condițiile unui surplus cantitativ de monedă, lucru care duce la o creștere a prețurilor pe termen lung.
Există 3 momente de declanșare a fenomenului inflaționist:
a) creșterea tensiunii inflaționiste în sectoare semnificative ale economiei în urma dezechilibrului dintre ofertă și cerere. La început această manifestare este greu percepută, însă pe termen lung se înrăutățește, iar efectele se extind în celelalte sectoare;
b) presiunea inflaționistă: apare ca o continuare a tensiunii și determină creșterea de ansamblu a prețurilor. Din faza aceasta creșterea prețurilor este autoîntreținută;
c) șocul inflaționist poate să apară ca urmare a celor două creșteri de mai sus, dar poate să apară și direct în urma unor evenimente deosebite.
În economiile unor țări este posibil ca fenomenul inflaționist să fie importat din alte economii cu care aceste țări au legături puternice de schimb, inflația fiind mai mare cu cât moneda importatorilor este mai mică decât moneda exporatorilor.
Odată ce inflația este declanșată în întreaga economie, aceasta primește caracter de autoîntreținere în interiorul circuitului economic afectat, asftel având loc etapa de derulare a inflației. Prin schimburile intersectoriale, are loc extinderea fenomenului inflaționist asupra tuturor circuitelor economice. Prin această etapă de extindere, inflația primește caracter de autoîntreținere la scară macroeconomică. În cadrul acestei etape, agenții economici pot conta pe o inflație așteptată, aceștia încercând să anticipeze ce se va întâmpla în economie vor lua decizii corespunzătoare în privința prețurilor, salariilor, acțiunilor sindicale etc.
Prin măsurile luate de către organele specializate pentru oprirea derulării și extinderii fenomenului inflaționist, se ajunge la stagnarea inflației. Inflația nu rezistă în forma cea mai ridicată la nesfârșit. O creștere a fenomenului împreună cu o tendință de creștere a economiei, prin aplicarea măsurilor adecvate, va fi urmată de o atenuare a acestuia.
1.4 Cauzele inflației
Există multe opinii si numeroase dezbateri cu privire la inflație și la cauzele acesteia. Cele mai cunoscute sunt următoarele:
emitere în exces de semne bănești;
existența puterii de cumpărare în exces, lucru care generează și întreține creșterea prețurilor;
ofertă insuficientă. Dezechilibrul dintre cerere și ofertă se poate realiza prin creșterea cererii și stagnarea ofertei sau prin creșterea cererii într-un ritm accelerat în raport cu creșterea ofertei. De asemenea, acesta se poate realiza și prin scăderea ofertei și menținerea neschimbată a cererii sau prin scăderea ofertei într-un ritm mai accelerat în raport cu scăderea cererii. Aceste manifestări ale ofertei duce la inegalitate, dezechilibru între cerere și ofertă și la creșterea prețurilor mărfurilor;
existența unei neconcordanțe între ritmul de creștere a salariilor și cel de creștere a productivității muncii. Pentru salariați creșterea într-un ritm mai accelerat a salariilor în raport cu productivitatea muncii semnifică o creștere mai rapidă a veniturilor față de creșterea producției realizată de către aceștia. Pentru întreprinzătorul producător creșterea salariilor determină creșterea costului de producție (salariul fiind un element semnificativ al costului), lucru care determină la rândul său o tendință de creștere a prețului de vânzare;
acordarea de credite în mod excesiv. Deoarece creditul creează bani, atunci când depășește un anumit prag acesta determină o creștere mai accelerată a cererii de mărfuri față de ofertă. Astfel, creditul generează, sprijină și alimentează inflația;
comerțul internațional reprezintă o cauză a inflației datorită faptului că prin intermediul acestuia inflația străbate economiile altor țări.
Inflația contemporană (cea din zilele noastre) este declanșată și menținută de mai mulți factori economici și social-politici, direcți și indirecți, interni și externi, pe termen scurt si pe termen lung și alții. Cei mai importanți dintre acești factori care determină apariția inflației sunt:
Statul. Guvernul declară inflația ca o pacoste ce trebuie combătută. Statul pare a nu avea legătură cu inflația, insă acest lucru nu este adevărat. În anticiparea creșterii prețurilor, ridicând rata contribuțiilor fiscale și mărind fiscalitatea, statul relansează în mod intenționat creșterea prețurilor;
Băncile. Acestea împrumută întreprinderile și agenții economici privați și gestionează depozitele acestora. Rata dobânzii pe care o încasează este determinată de dinamica prețurilor, băncile profitând de pe urma oricărei creșteri a acestei rate;
Sindicatele. Judecați individual, agenții economici privați nu se consideră vinovați de inflație. În mod colectiv insă, ei contribuie la inflație prin cereri de creșteri de salarii care nu sunt în raport cu productivitatea acestora.
Ansamblul întreprinderilor. Acesta este considerat cel mai mare factor de producere a inflației. Valoarea reală a datoriilor se diminuează an de an odată cu creșterea prețurilor. În acest fel, prin inflație se realizează un transfer financiar între întreprinderi și cei care le împrumută.
Deși mai sus am prezentat mai multe cauze diferite care generează și întrețin inflația, pentru a avea o concepție cât mai largă despre fenomenul inflaționist trebuie să se țină cont de toate părerile exprimate deoarece inflația este unul dintre cele mai complexe fenomene economice.
1.5 Posibilități de măsurare a inflației
Modalitățile de măsurare a inflației, în practica de specialitatea, se realizează cu ajutorul unuia dintre principalele sale efecte, anume evoluția prețurilor în economie. Indicele prețului se calculează ca un raport procentual între prețul curent și prețul existent la un moment dat în trecut. Evoluția prețurilor se determină pentru fiecare sector de activitate în funcție de normele institutului specializat din țara respectivă. Măsurarea urmărește două scopuri principale: măsurarea ratei inflației și identificarea principalilor afectați de inflație.
Modul de măsurare al inflației cel mai des utilizat este indicele prețului consumatorului (IPC), deoarece reprezintă o modalitate de măsurare a schimbărilor ce au loc în prețul mediu al bunurilor și serviciilor consumate. IPC se referă la prețul mediu al tuturor bunurilor consumate și nu la prețul unui singur bun. Dacă noi știm prețul mediu al bunurilor consumate, atunci putem studia creșterile medii, în cazul în care inflația există. Prin studierea procentului de creștere a prețurilor, putem calcula rata inflației.
La fel precum IPC există indicele prețurilor producătorului (IPP), care urmărește însă prețurile medii plătite de producători. Indicele acesta cuprinde materiile prime, materiile intermediare și ultimele adăugări la bunurilor finale. IPP nu se referă la toate prețurile producătorilor, ci cuprinde doar prețurile din ramurile principale ale economiei. În decursul unei perioade de timp, atât indicicele prețului consumatorilor, cât și indicele prețurilor producătorului reflectă în general aceeași rată a inflației.
Indicele de preț cel mai cuprinzător este deflatorul Produsului Național Brut. Deflatorul PNB „înglobează toată producția, inclusiv bunurile de consum, bunurile investiționale și servicii guvernamentale”. Spre deosebire de indicii menționați anterior, deflatorul PNB nu se bazează pe un anumit coș de bunuri și servicii, ci se determină în funcție de consumul indivizilor și modalitățile de investire. Datorită acestui fapt, acest indice nu reprezintă o modalitate de măsurare justă a schimbărilor prețurilor. Deflatorul PNB înregistrează în general o rată a inflației mai mică decât IPC.
Literatura de specialitate ne prezintă și alți indici ai prețului, cum ar fi:
indicele prețurilor cu amănuntul și al tarifelor: se calculează pentru bunurile și serviciile vândute populației, oferind informații despre volumul real al mărfurilor în prețuri comparabile;
indicele prețurilor de consum: se calculează ca un coș de consum pentru o anumită familie („coșul să nu conțină mai mult de 300 de bunuri și servicii”), determinând evoluția prețurilor de la o perioadă la alta;
indicele prețurilor producției industriale: se calculează de la o anumită perioadă de timp la alta pentru prețurile produselor de aprovizionare a producătorilor industriali.
Un alt indicator care măsoară dimensiunea inflației este diferența inflaționistă sau ecartul inflaționist, indicator introdus de către J.M. Keynes în teoria economică. Ecartul inflaționist „exprimă surplusul de bani existent în economie peste trebuințele acesteia, deci peste cantitatea necesară”. Dacă nu se iau măsuri corespunzătoare de combatere a acestui surplus, atunci ecartul inflaționist va determina o creștere inflaționistă a prețurilor.
1.6 Efectele inflației
Efectele generale ale inflație sunt:
creșterea continuă a prețurilor;
scăderea puterii de cumpărare a banilor;
repartizarea incorectă a venitului național;
accentuarea deficitului bugetar, afectând astfel bugetul de stat;
transferul avuției de la creditori la debitori;
falimentul entităților neeficiente;
scăderea calității vieții;
deficitul schimburilor cu străinătatea.
Pe lângă acestea, inflația prezintă diferite consecințe, pierderi și beneficii în funcție de sectorul urmărit, populația urmărită, perioada urmărită și altele.
1.6.1 Efectele microeconomice ale inflației
Opinia populară consideră că, atunci când prețurile cresc, nu toți sunt afectați în mod negativ. Deși inflația are efecte negative pentru mulți oameni, în același timp ea poate face altor oameni mult bine, unii indivizi devenind mai bogați odată cu creșterea prețurilor.
Consecințele la nivel microeconomic ale inflației se înfățișează în redistribuirile bogăției și a veniturilor, nu în scăderea generală a stabilității noastre economice. Redistribuirile respective au loc datorită faptului că oamenii achiziționează diferite bunuri și servicii și vând anumite bunuri și servicii, inflația afectând indivizii în funcție de prețurile bunurilor și serviciilor și de modul de cumpărare și vânzare a fiecărei persoane.
Efectul prețului
Schimbările prețurilor reprezintă cele mai mari consecințe ale inflației. Efectul creșterii prețului asupra economiei unui individ este dat de diferența dintre venitul nominal și venitul real. Venitul nominal se referă la suma de bani primită într-o anumită perioadă de timp, iar venitul real reprezintă puterea de cumpărare a sumei de bani primită. Dacă această sumă de bani rămâne aceeași în fiecare an, atunci venitul real se va diminua în momentul creșterii prețurilor.
Nu toți sunt afectați în mod egal de către efectele inflaționiste ale prețurilor. Sunt afectați doar cei care consumă bunurile și serviciile care prezintă creșteri mai rapide de preț deoarece veniturile lor reale se diminuează mai mult.
Efectul venitului
Efectele inflației nu sunt limitate doar la modificările prețurilor. Așa cum am menționat mai sus, schimbările de preț afectează veniturile nominale și reale. Un lucru care semnifică preț pentru cumpărător va însemna venit pentru vânzător. În medie, veniturile indivizilor sunt în echivalență cu inflația, motivul fiind faptul că atunci când o persoană plătește mai mult, o altă persoană va încasa mai mult. Astfel, odată cu creșterea prețurilor are loc și creșterea veniturilor.
Efectul prosperității
Diferitele moduri de redistribuire au loc între indivizii care dețin diferite forme de bogăție și cei care nu le au. Prin modificarea prețurilor, veniturilor reale, valorilor reale și a bogăției, inflația se comportă ca un mecanism de redistribuire a veniturilor.Acest mecanism cuprinde:
efectele venitului: indivizii cu venituri nominale care cresc într-un ritm mai accelerat decât rata inflației vor avea un venit total mai mare;
efectele prețului: indivizii care achiziționează bunuri și servicii cu prețuri mai lent crescătoare vor avea un venit real mai mare;
efectele bogăției: indivizii care dețin bunuri a căror valoare reală este crescătoare sfârșesc cu mai mult decât alții.
Indivizii cu venituri nominale care nu țin pasul cu inflația vor avea un venit total mai mic.
Efectele tensiunii sociale
Din cauza efectelor redistribuirii, inflația determină creșterea tensiunilor sociale și economice. Aceste tensiuni pot să apară între angajați și conducători sau între guvern și populație. Tensiunile sociale apar atunci când oamenii observă că, deși salariile lor nominale sunt ridicate, aceștia nu pot achiziționa mai multe mărfuri. Ei se simt păcăliți chiar dacă nu au nici o pierdere în venitul real, acest fenomen fiind denumit de economiști ca iluzia banilor.
1.6.2 Efectele macroeconomice ale inflației
Cum am prezentat mai sus, redistribuirile venitului și bogăției reprezintă o primă consecință a inflației. Totuși, acest fenomen are și efecte macroeconomice. Inflația determină apariția modificărilor în ritmul și structura producției. Ea reușește acest lucru prin schimbări ale economiilor, muncii, consumului și plasamentului investițiilor.
Nesiguranța generată de inflație
Nesiguranța reprezintă un efect imediat al inflației. Când nivelul mediu al prețului suferă schimbări semnificative, indiferent în care direcție, deciziile economice ale cumpărătorilor ajung să fie din ce în ce mai dificile. Această nesiguranță creată de modificarea nivelurilor prețurilor influențează și deciziile producătorilor.
Inflația nu are întotdeauna ca urmare reducerea consumului și producției. Această poate chiar impulsiona oamenii să cumpere o cantitate mai mare de bunuri și servicii înainte ca prețurile să crească și mai mult. Astfel, consumatorii și producătorii duc la creșterea sau descreșterea nivelului cheltuielilor lor, acest lucru însemnând că, în final, economia va suferi.
Speculații generate de inflație
Dacă oamenii cred că prețurile vor crește, atunci aceștia vor cumpăra bunuri, servicii sau factori de producție acum, cu scopul de a le revinde ulterior. Dacă prețurile cresc suficient de repede, ei pot obține un profit însemnat.
Asemenea idei impulsionează oamenii să cumpere anumite bunuri precum case, metale prețioase și alte valori. Dacă merg prea departe, aceste speculații pot determina diminuarea procesului de producție. Dacă aceste profituri speculative sunt ușor obținute puțini oameni vor produce, în timp ce majoritatea vor cumpăra și vor revinde. Dacă acest comportament devine larg răspândit, în mod evident producția va fi în declin.
Una dintre urmările inflației este deterioararea comportamentului pieței. Nivelul economiilor și a investițiilor vor avea o tendință de scădere, iar acest nivel scăzut va duce la întârzierea creșterii economice.
Consecințele inflației anticipate
Deși de cele mai multe ori inflația are consecințe serioase asupra economiei, uneori aceasta nu afectează într-un mod atât de dur. Ratele modeste ale inflației (atunci când acestea sunt constante și previzibile) pot chiar să stimuleze producția. Dacă producătorii sunt convinși că prețurile vor crește în continuare cu o rată moderată, ei sunt motivați să realizeze producție acum (la costuri mai mici), cu scopul de a le vinde ulterior (la prețuri mai mari). Desigur, există întotdeauna situația în care prețurile nu vor crește în continuare cu rata sigur anticipată.
Nici ratele ridicate ale inflației nu sunt în mod obligatoriu distrugătoare deoarece există multe țări care prezintă creștere economică și de prosperitate, deși acestea au rate ale inflației mai mari.
Inflația poate fi benefică pentru acele persoane care au cele mai multe informații și capacitatea de adaptare la comportamentul pieței.
1.6.3 Pierderile (costurile) provocate de inflație
Pierderile provocate angajatorilor și angajaților sunt următoarele:
costuri sociale determinate de deprecierea banilor populației. Când prețurile bunurilor sunt în creștere, cumpărătorii vor alerga dintr-un loc în altul căuntând prețul cel mai rezonabil al bunului, acest lucru fiind un cost social;
costuri privind calculările și recalculările de prețuri și operațiunile de prezentare a acestora;
inflația strică relațiile dintre prețurile relative ale bunurilor și serviciilor, devenind imposibilă calcularea cu o oarecare acuratețe a rentabilității și a eficienței;
inflația determină redistribuiri ale bogăției și ale veniturilor între gospodării, întreprinderi și stat;
costurile psihologice și politice. Oamenii tind să o ducă mai prost în condițiile unei rate ridicate ale inflației, chiar dacă veniturile acestora cresc mai mult decât rata inflației.
Contribuabilii suferă pierderi datorită sistemului de impozitare. Datorită acestuia, majoritatea veniturilor câștigate sunt afectate de fenomenul inflaționist. Cele mai multe impozite sunt alcătuite în așa fel încât procentul acestora este tot timpul mai mare decât procentul creșterii determinate de inflație. Astfel, puterea de cumpărare a contribuabililor scade.
Pensionarii sunt dependenți de pensia lor lunară primită de la firmele unde au fost angajați, din acest motiv ei fiind afectați puternic de creșterea prețurilor. Din această cauză, Parlamentul a stabilit anumite măsuri de ajustare a veniturilor oferite de Sistemul de Asigurări Sociale, dar aceste măsuri nu acoperă în totalitate pierderile generate de inflație.
Inflația provoacă pierderi și cumpărătorilor de obligațiuni. Persoanele care cumpără obligațiuni împrumută bani emitenților de obligațiuni, iar în schimbul acestui împrumut ei primesc, ca plată, o dobândă la anumite intervale de timp și contravaloarea obligațiunii. Dobânda și valoarea obligațiunii sunt exprimate în monedă națională, iar o creștere a ratei inflației ar putea duce la scăderea puterii de cumpărare a monedei respective.
1.6.4 Beneficiile determinate de inflație
De cele mai multe ori, atunci când o persoană pierde ca rezultat a creșterii prețurilor, o altă persoană câștigă. La fel ca și în cazul costurilor, beneficiile inflației apar datorită faptului că oamenii nu prevăd creșterea prețurilor. Într-o situație precum aceasta, cei care anticipează creșterea prețurilor și împiedică efectele acesteia vor câștiga pe seama celor care nu s-au pregătit pentru această creștere. Ei pot să cumpere la prețuri mici și să vândă ulterior la prețuri mai mari.
Beneficiile debitorilor
Debitorii reprezintă grupul de persoane care beneficiază cel mai mult de pe urma inflației, adică cei ce datorează bani atunci când apare fenomenul inflaționist. Din această categorie, cel mai mult beneficiază proprietarii de locuințe care plătesc rate fixe pentru prețul acestora. Ei beneficiază datorită faptului că valoarea reală a datoriei scade. Pe perioada inflației, proprietarii își plătesc ratele într-o monedă a cărei valoare este mai mică decât la începutul îndatorării.
Pe parcursul perioadelor de instabilitate economică datorită inflației creditorii oferă rate mai ridicate ale dobânzii pentru a contracara efectele negative ale inflației. Faptul că rata inflației este variabilă și greu de prevăzut a determinat băncile să își înlocuiască dobânzile fixe încasate pentru împrumuturi cu dobânzi variabile. Mărimile acestor dobânzi se stabilesc periodic în funcție de rata dobânzii pe piețele de valori.
Beneficiile proprietarilor și angajaților
În timpul inflației prețurile cresc în ritmuri diferite. Datorită anumitor bariere instituționale asupra veniturilor și prețurilor (cum ar fi contractele de muncă încheiate pe termen lung), unele venituri și prețuri cresc într-un ritm mai încet decât altele. Din această cauză anumite persoane beneficiază, în timp ce altele suferă pierderi.
De regulă, profitul proprietarilor crește mai repede în comparație cu veniturile angajaților, motivul fiind faptul că prețurile produselor cresc mai repede decât veniturile. Angajații sunt ocrotiți prin anumite clauze din contractul de muncă. Clauzele acestea reflectă o compensare a salariului atunci când puterea de cumpărare a banilor scade.
Beneficiile politicienilor și guvernanților
Cei responsabili cu creșterea masei monetare (contribuind astfel la apariția inflației) sunt și cei care au beneficii de pe urma fenomenului inflaționist. Acest lucru era în special adevărat atunci când banii din circulație erau de aur sau de hârtie. Odată cu apariția în circulație a banilor de metal aceste beneficii au început să scadă.
Guvernele pot avea o serie de avantaje datorită inflației mai ales în perioadă de război. Guvernul produce bani prin două căi. Acesta poate crește masa monetară din circulație prin tipărirea de bani noi sau prin modificarea echilibrului bancar stabilit de Banca Centrală. Acești bani nou creați urmează să fie investiți de către Guvern în domeniul militar sau civil. Dacă populația acceptă noile monede emise de Banca Centrală, cantitatea de bani va crește, Guvernul profitând datorită acestui fapt.
Politicienii care sprijină programul guvernamental vor câștiga și ei. Creând bani noi, resursele sunt redistribuite de către Guvern din domeniul privat în domeniul public. De asemenea, taxele redistribuie către Guvern puterea de cumpărare, astfel inflația fiind comparată cu o modalitate ascunsă de a percepe taxe. „Inflația este un mod de a percepe taxe nelegal, nefiind niciodată aprobat oficial”.
1.7 Politici antiinflaționiste
Deși inflația are anumite beneficii (pe care le-am prezentat mai sus), fenomenul rămâne un proces în general negativ, un proces care afectează echilibrul economiei reale. Din acest motiv, agenții economici doresc să evite sau să diminueze cât mai mult efectele nedorite ale inflației. Astfel, pentru a realiza aceste obiective, se apelează la diferite politici antiinflaționiste.
„Numim politică antiinflaționistă pe aceea care încearcă, într-un fel sau altul, contracararea creșterii prețurilor, după cum caracterul inflaționist al unei politici este dat de indiferența față de inflație și de factorii proprii acesteia”.
Politicile de combatere a inflației sunt variate și pot fi grupate după anumite criterii cum ar fi: sensul și intensitatea procesului; instrumentele și metodele folosite; dacă inflația este anticipată sau neanticipată; doctrina social-economică etc. Indiferent de criteriu, toate instrumentele sunt concepute cu obiectivul stopării sau atenuării ecartului inflaționist (diferenței inflaționiste) fie prin restrângerea cererii agregate, fie prin creșterea ofertei agregate. Astfel s-au creat mai multe mijloace de luptă cu inflația.
Politicile antiinflaționiste care urmăresc controlul cererii agregate se desfășoară cu ajutorul unor instrumente fiscale și monetare adecvate. Aceste politici sunt:
blocajul monetar. Această politică presupune restricționarea creșterii masei monetare. Blocajul se poate obține direct (prin setarea anumitor limite de încadrare a creditului) sau indirect (prin ridicarea ratei dobânzii). Politica de blocare a masei monetare poate avea rezultatele dorite dacă se aplică pe o perioadă suficient de mare și doar dacă există condiții economico-sociale pentru a se admite un șomaj ridicat;
blocajul cheltuielilor publice. Această politică duce la o activitate mai redusă a piețelor publice, acest lucru însemnând o activitate economică mai slabă și un șomaj mai ridicat. Această politică nu este fără risc deoarece un șomaj ridicat nu acționează întotdeauna spre reducerea inflației. Salariile fiind indexate la inflație, șomerii fac presiuni să li se mărească ajutoarele de șomaj;
blocajul veniturilor și al costurilor salariale. Această politică presupune înghețarea salariilor și în același timp a prețurilor, urmărind astfel atenuarea uneia dintre cauzele principale de declanșare a inflației. Deși nu a fost foarte des utilizată, atunci când a fost aplicată cu pricepere pe termen scurt, această metodă a avut rezultate pozitive.
Politicile antiinflaționiste care urmăresc oferta agregată au de regulă efecte durabile deoarece măsurile însușite țintesc cauzele principale ale creșterii nivelului prețurilor: costurile, productivitatea, concurența, managementul. Procesul este pornit și menținut prin metode de reducere a costurilor și prin păstrarea marjelor de profit. Acest proces poate fi sprijinit prin unele politici de creștere a productivității (susținerea cercetării-dezvoltării, stimulente fiscale etc.).
Din ultimele decenii reiese faptul că nici una dintre aceste politici antiinflaționiste nu a reprezentat o soluție miracol. Se susține că pentru a lupta împotriva inflației și pentru a avea succes în această luptă este necesară întelegerea unui lucru cât se poate de adevărat, acela că trebuie să învățăm să conviețuim cu ea. „Esențial este că aducerea inflației în limite normale să continue cu fundamentarea căilor de trecere de la stabilizarea economico-monetară la creșterea economică autentică”.
1.8 Corelații ale inflației
1.8.1 Corelația inflație-șomaj
Șomajul este definit ca fiind un „fenomen social-economic care se manifestă prin inactivitatea forțată a unui număr mare de salariați, ca rezultat al dezechilibrului dintre cererea și oferta forței de muncă”. Un șomer este o persoană care îndeplinește următoarele condiții:
a împlinit 15 ani;
este apt de muncă;
este disponibil pentru o muncă plătită sau neplătită;
nu muncește;
caută un loc de muncă.
Dezbaterea modernă cu privire la inflație și la șomaj este o componentă nouă a gândirii economice. Cea mai importantă în această categorie este curba lui Phillips. A. W. Phillips a observat și cercetat date cu privire la rata șomajului și la salariul nominal în economia britanică în perioada 1861-1957 și a ajuns la concluzia că între rata inflației și rata șomajului există o relație inversă: dacă șomajul crește, rata inflației scade și invers, dacă șomajul scade, rata inflației va crește.
Grafic nr. 1: Curba lui Philips
Sursa: Liviu C. Andrei, „Economie”, Editura Economică, București, 2007, pagina 412
Din graficul de mai sus se observă că între inflație (w) și șomaj (u) relația este evident descrescătoare. Pentru inflația nulă există un singur nivel de șomaj, însă șomaj nul nu există.
Curba lui Phillips este o teorie post-keynesistă deoarece și Macromodelul lui Keynes descoperea aceeași premisă, anume îndepărtarea stării de inflație față de cea de șomaj. La fel precum ideile keynesiste, curba lui Phillips a atras critica monetaristă (neoclasică). Această critică se leagă de posibilitatea de corupere a observării relației inflație-șomaj prin utilizarea inflației nominale în schimbul inflației reale. Pornind de la curba lui Phillips, neoclasicii spun că această relație poate fi confirmată parțial, însă doar pe termene scurte. Pentru o viziune completă trebuie să se țină seamă și de termenul lung, adică cel care vizează și șomajul natural. Relația inflație-șomaj completă propusă de neoclasici determină modificarea curbei până la o formă efectiv verticală, prezentată în graficul de mai jos.
Grafic nr. 2: Curba lui Phillips (versiunea neoclasică)
Sursa: Liviu C. Andrei, „Economie”, Editura Economică, București, 2007, pagina 413
Astfel, pe termen scurt au loc: iluzia monetară (creșterea salariilor nominale diminuează căutarea de locuri noi de muncă, contribuind la manifestarea șomajului) și un plus de inflație (w1) ca un preț al reducerii șomajului. Pe termen lung are loc dispariția iluziei monetare ca urmare a reluării căutării de locuri noi de muncă (remanifestarea șomajului). Neoclasicii conclud că, pe termen lung, șomajul există la orice nivel al inflației.
O concluzie neutră a neoclasicilor referitoare la inflație face referire la prelungirea iluziei monetare, având drept consecință o recurbare a verticalei din graficul nr. 2, spunând că a treia curbă ar fi asemănătoare curbei inițiale a lui Phillips , dar mai deplasată spre verticala neoclasicilor.
1.8.2 Corelația inflație-salarii
Salariile populației se află în strânsă legătură cu inflația. Odată cu creșterea inflației, salariile reale ale populației prezintă o tendință inversă de scădere, acest fenomen simțindu-se la nivelul întregii economii prin scăderea nivelului de trai. Pentru ca populația să nu simtă aceste efecte negative, veniturile trebuiesc reglate în funcție de nivelul prețurilor și tarifelor.
În practică, la nivel macroeconomic sunt folosite două tipuri de metode pentru diminuarea efectelor negative asupra nivelului de trai al populației determinate de creșterea prețurilor bunurilor și serviciilor:
a) acordarea de compensații fixe și egale pentru salariați și pensionari;
b) indexarea curentă a salariilor.
Indexarea salariilor ca măsură împotriva creșterii ratei inflației se poate face total (compensare de 100%) sau parțial (procentul de compensare a salariilor este mai mic decât procentul de creștere a inflației). În multe din țările dezvoltate se întâlnesc două tipuri de indexare:
a) indexarea cu prag;
b) indexarea cu plafon.
În niciunul dintre aceste cazuri salariile nu se indexează în mod automat. În cazul indexării cu prag se fixează un anumit nivel (prag) anticipat al creșterii prețurilor. Se introduce indexarea salariilor dacă acest prag este depășit, iar în caz contrar, atunci când pragul nu este depășit, salariile nu sunt indexate deloc. În cazul indexării cu plafon, se stabilește un nivel mai mare decât cel al creșterii prețurilor, iar salariile sunt compensate până la acest nivel.
Indiferent de tipul indexării, aceasta poate avea doar două posibilități de evaluare:
o schemă de indexare a salariilor bazată pe evoluția indicelui prețurilor de consum (IPC);
o schemă bazată pe un salariu fixat, modificat periodic în funcție de creșterea așteptată a inflației.
1.8.3 Corelația inflație-rata dobânzii
Dobânda reprezintă „suma de bani pe care trebuie să o plătească beneficiarul împrumutului (debitorul) celui care a acordat împrumutul (creditorul), pentru folosirea disponibilității bănești ale acestuia până la restituirea banilor”.
Dobânda nominală reprezintă remunerarea efectivă a unui capital în expresie curentă la prețul pieței. Dobânda reală reprezintă remunerația calculată prin scăderea inflației din dobânda nominală. Această modalitate de dobândă este exprimată prin ecuația lui Irving Fisher:
I = R + r, unde:
I – rata dobânzii nominale
R – rata reală a dobânzii
r – rata inflației
Deci, rezultă că: R = I – r. În cazul în care fenomenul inflaționist nu se manifestă, rata reală a dobânzii este egală cu rata dobânzii nominale (R = I).
Comparativ cu rata inflației, dobânda reală poate fi:
a) pozitivă când I>r, care incită în mod deosebit economiile și utilizarea acestora pentru investiții;
b) negativă când I<r, care frânează economisirea banilor și investirea lor.
Capitolul II Aspecte internaționale ale inflației
2.1 Istoria inflației la nivel mondial
De-a lungul secolului al XIX-lea prețurile s-au menținut relativ constante la nivel mondial, deși au existat fluctuații a acestora în timpul războaielor. S-a început exprimarea monedelor țărilor importante în etalon aur, lucru care a dus la stabilitate monetară până în 1914.
În secolul XX inflația a existat permanent, cu excepția unor scurte perioade după Primul Război Mondial sau după Marea Criză, momente în care s-au înregistrat ușoare stagnări a prețurilor („prețurile bunurilor en-gros din SUA au crescut de 14 ori, iar în Marea Britanie de 53 de ori”). Caracteristicile inflației în funcție de perioadă:
1900-1914: stabilitate a prețurilor, folosirea etalonului aur, rate mici ale inflației;
1914-1924: instabilitate, renunțarea la etalonul aur, inflații ridicate, emisiuni monetare suplimentare fără acoperire din cauza eforturilor de război;
1925-1939: instabilitate interbelică, deflație în Statele Unite și în Marea Britanie, hiperinflație în țările învinse, Marea Criză (datorită scăderii foarte mari a prețurilor și blocării investițiilor), urmată de relansarea economiei după 1936;
1939-1949: Al Doilea Război Mondial, inflație de 30% (SUA), 300% (Franța) și 2200% (Italia);
1949-1970: etalon dolar (prețurile de consum s-au dublat în SUA, deci și în restul lumii), inflație moderată;
1971-1979: inflație variabilă de la o monedă la alta, criza petrolului (a dus la creșterea prețurilor tuturor bunurilor), maximul de inflație a fost de 27% în 1975 în Marea Britanie, dezinflație în unele state (cum ar fi SUA);
1980-2000: independență ridicată a băncilor centrale, criză în unele state, dezinflație, hiperinflație în Europa de Est în fostele țări comuniste (din cauza căderii sistemelor economice și a producției și din cauza reformelor);
2000-2010: la început inflație medie și creștere economică, apoi războaiele din marile țări exportatoare de petrol au dus la creșterea prețului petrolului, criza subprimelor din SUA a determinat apariția unei noi crize mondiale în 2008, dar aceasta având rate ale inflației destul de mici.
2.2 Inflația în Statele Unite ale Americii
2.2.1 Istoria inflației în S.U.A.
Cu toate că inflația a fost relativ scăzută în ultimele decenii în Statele Unite ale Americii și în multe alte țări, aceasta a avut un efect profund asupra politicii și a bunăstării economice. În graficul de mai jos sunt prezentate ratele inflației pentru ultimii 50 de ani.
Grafic nr. 3: Rata inflației în S.U.A. 1956-2012
Sursa:http://www.aboutinflation.com/inflation-rate-historical/us-inflation-rate-historical-chart , accesat la data de
17 mai 2014
Dacă se notează cu Pt nivelul prețurilor în anul t, atunci rata inflației se calculează ca schimbarea anuală în procente a nivelul prețurilor ( ). Pentru acest grafic folosim indicele prețurilor de consum ( IPC), un indice a prețurilor pentru un anumit coș de bunuri și servicii, ca măsură a nivelului prețurilor.
Inflația a fost relativ scăzută în anii 1960, continuând o perioadă de calm din anii 1950. Nivelul prețurilor a crescut în cantități modeste, în jur de 2 procente în fiecare an. Începând cu a doua jumătate a anilor 1960 inflația a început să crească, ducând la Marea Inflație din anii 1970. Fenomenul inflaționist a atins apogeul în 1980 la 13,5%. Această inflație ridicată a determinat transferul de bogăție între diferite grupuri și a descurajat investițiile. Cei care împrumutau se aflau deseori în incapacitate de a-și plăti împrumutul atunci când ratele dobânzii au atins nivele record, ducând la un număr ridicat de falimente. Marea Inflație a avut efect atât asupra economiei, cât și asupra politicii. În anul 1979, președintele Americii Jimmy Carter l-a numit pe Paul Vocker drept guvernator al băncii centrale a S.U.A., acesta făcând schimbări fundamentale cu privire la politica monetară, schimbări care se simt și în prezent. Pe plan politic, inflația de două cifre a fost un factor crucial în alegerea ca președinte a lui Ronald Reagan în fața lui Jimmy Carter în S.U.A. și în ridicarea la putere a lui Margaret Thatcher în Marea Britanie. Ratele inflației au scăzut drastic în anii 1980, iar de atunci au scăzut și mai mult, în ultimul deceniu fiind mereu în jurul nivelului de 2,5%.
2.2.2 Valoarea dolarului american
În anul 1950, un galon (3,78 litri) de benzină costa 27 de cenți, în timp ce în 2007 costa în jur de 3$ în S.U.A. și chiar mai mult în Europa. Cum se compară aceste numere? 27 de cenți în 1950 valora mai mult sau mai puțin decât 3$ în 2007?
Pentru a rezolva ne folosim de icele prețurilor de consum (IPC), a cărui valori sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Tabel nr. 1: IPC 1900-2007
Sursa: realizat cu date preluate de la http://eh.net/howmuchisthat/ , accesat la data de 17 mai 2014
Pentru a afla valoare echivalentă din 2007 a valorii din 1950 a 27 de cenți, calculăm astfel:
0,27 în 1950 = 2,32 dolari în 2007
Adică, începem cu unitatea de „dolari în 1950” și apoi incorporăm faptul că 100$ în 2007 este echivalentul a 11,61$ în 1950, iar unitățile „dolari în 1950” se anulează reciproc lăsându-ne valoarea de 2,32 în unitatea „dolari în 2007”. Acest calcul ne arată că 27 de cenți în 1950 valorau 2,32 dolari în 2007, astfel benzina fiind mult mai ieftină în 1950, dar nu cu atât de mult cu cât cei 27 de cenți ne-ar face să credem. Motivul pentru care benzina nu era cu foarte mult mai ieftină este faptul că inflația a erodat valoarea dolarului.
2.3 Inflația în Europa
2.3.1 Scurt istoric al Uniunii Europeane
Uniunea Europeană a fost înființată cu scopul de a stopa războaiele frecvente și sângeroase dintre vecini, care au culminat în Cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anii 1950, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a început să unească din punct de vedere economic și politic țările din Europa pentru a asigura pacea pe termen lung. Cei șase membrii fondatori sunt: Belgia, Franța, Italia, Germania, Luxemburg și Olanda. În anul 1957, prin Tratatul de la Roma, se creează Comunitatea Economică Europeană (CEE) sau „piața comună”.
Anii 1960 reprezintă o perioadă bună pentru economie datorită faptului că țările membre U.E. au renunțat la taxe vamale asupra schimburilor între ele. De asemenea, au preluat controlul comun asupra producției alimentare, astfel toți aveau ce mânca.
Danemarca, Irlanda și Marea Britanie se alătură Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 1973, numărul membrilor ajungând la nouă. Politica locală U.E. a început să transfere sume mari de bani pentru a crea locuri de muncă și infrastructuri în regiuni mai sărace. Parlamentul European are o mai mare influență asupra activităților Uniunii, iar în 1979 toți cetățenii pot, pentru prima dată, să își aleagă membrii direct.
În 1981, Grecia devine al zecelea membru al Uniunii Europene, fiind urmată de către Spania și Portugalia cinci ani mai târziu. În 1986 este semnat Actul European Unic, acesta instaurând o piață unică a liberei circulații a bunurilor,serviciilor, capitalurilor și a persoanelor.
În anii 1990 sunt semnate două tratate: Tratatul de la Maastricht în 1993 și Tratatul de la Amsterdam în 1999. În 1995, U.E. primește 3 membrii noi: Austria, Finlanda și Suedia.
La 1 mai 2004, 10 membrii noi (8 din Europa Centrală și de Est) se alătură Uniunii Europene: Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Slovenia, Slovacia, Cipru și Malta. Alte două țări se alătură Uniunii la data de 1 ianuarie 2007, acestea fiind România și Bulgaria. Criza economică începută în 2008 a determinat o mai strânsă cooperare între membrii, acest lucru ducând la semnarea și intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în decembrie 2009, tratat care asigura U.E. cu instituții moderne și metode de lucru mai eficiente.
Cel mai recent membru, Croația, se alătură Uniunii Europene la data de 1 iulie 2013 aducând numărul de țări membre la 28, iar U.E. are astfel 24 de limbi oficiale.
2.3.2 Inflația în Zona Euro și în U.E.
Zona Euro este o uniune economică și monetară formată din 18 țări membre ale Uniunii Europene care au adoptat euro ca și monedă unică și comună. Zona Euro este formată din: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania.
În 1998, 11 țări membre ale Uniunii Europeane au îndeplinit criteriile de convergență la euro, iar Zona Euro s-a născut odată cu lansarea oficială a monedei euro, alături de monedele naționale, la 1 ianuarie 1999. Grecia a îndeplinit condițiile în 2000 și a fost admisă ca membru la 1 ianuarie 2001 înainte ca monedele și bancnotele de hârtie să fie introduse la 1 ianuarie 2002, înclocuind monedele naționale. Între 2007 și 2014, 6 membrii noi au aderat.
În Zona Euro, inflația se măsoară prin Indicele Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC). Acesta este un indicator de stabilitate a inflației și a prețurilor pentru Banca Centrală Europeană. Cuvântul „armonizat” presupune că toate membrele folosesc aceleași metode de calculare a indicelui. Prin acest indice pot fi comparate țările membre. Scopul principal al Băncii Centrale Europene este stabilitatea prețurilor, această stabilitate fiind definită prin menținerea IAPC la un nivel sub 2%, dar aproape de acesta, pe termen mediu. Componentele principale Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum sunt: mâncare, alcool și tutun (19% din total), energie (11%), bunuri industriale non-energetice (29%) și servicii (41%). IAPC a Zonei Euro se calculează ca medie a componentelor IAPC a tuturor țărilor membre.
Graphic nr.4: Nivelul IAPC în Zona Euro 1998-2014
Sursa: http://sdw.ecb.europa.eu/ , accesat la data de 23 mai 2014
În perioada dintre 1998 și 2014, inflația în Zona Euro a fost în jur de 2%, atingând cel mai scăzut nivel de -0,70% în iulie 2009. În 2009, cele mai scăzute nivele ale inflației au fost înregistrate de Irlanda (-1,7%), Portugalia (-0,9%) și Spania (-0,2%).
Țările care au rata inflației exprimată în valori negative suferă de un fenomen numit deflație. Deflația este „o scădere prelungită a prețurilor, de obicei cauzată de cantitatea monetară aflată pe piață (limitarea creditului poate duce la deflație). Este opusul inflației. Impactul deflației asupra economiei este creșterea șomajului, de vreme ce este afectată cererea de produse, bunuri și servicii de pe piață. Dacă deflația nu este controlată poate duce la depresie economică.”
Componentele cu cele mai mari rate anuale în 2009 au fost transportul (4,1%), alcool și tutun (3,2%) și locuințele (2,9%), iar cele mai mici rate anuale au fost înregistrate în comunicații (-0,9%), recreații și cultură (-0,2%) și îmbrăcăminte (2%). Componentele principale cu cele mai mai rate lunare au fost îmbrăcăminte (6,5%), educație (0,6%) și echipamente casnice (0,4%), în timp ce recreația și cultura (-1,3%), hoteluri și restaurante (-1,2%) și transport (-0,4%) au fost cele mai scăzute.
În ultimele trimestre, rata inflației în Zona Euro a arătat astfel:
Grafic nr. 5: Rata inflației în Zona Euro, iulie 2013-mai 2014
Sursa: http://www.tradingeconomics.com/euro-area/inflation-cpi , accesat la data de 6 iunie 2014
După cum se observă, rata inflației a fost la un nivel foarte scăzut în ultimele trimestre, ajungând în luna martie să atingă nivelul de 0,5%, cel mai scăzut nivel din iulie 2009. Pentru luna mai a anului 2014 inflația s-a arătat astfel:
Tabel nr.2: Rata inflației în Zona Euro, mai 2014
Sursa: realizat cu date preluate de la http://epp.eurostat.ec.europa.eu , accesat la data de 6 iunie 2014
O inflație scăzută nu înseamnă neapărat un lucru bun. În timp ce aceasta ajută creșterea salariilor reale, o inflație foarte scăzută împiedică guvernele, gospodăriile și întreprinderile să-și reducă datoriile, o problemă comună în partea de sud a Europei, dar nu limitată la aceasta. De asemenea, o inflație foarte scăzută determină recăpătarea într-un mod mai dificil de către țările din sudul Europei a competitivității pierdute față de Germania. Când consumatorii și întreprinderile se așteaptă ca prețurile să scadă, aceștia pot amâna achizițiile și să slăbească creșterea.
Cum am arătat mai sus, luna martie a avut cel mai scăzut nivel al inflației din ultimii 5 ani. În martie, cele mai mari rate anuale au fost: serviciile (1,1% în comparație cu 1,3% în februarie), mâncare, alcool și tutun (1,0% în comparație cu 1,5% în februarie), bunurile industriale non-energetice (0,3% în comparație cu 0,4% în februarie) și energia (-2,1% față de -2,3% în februarie).
Statisticile europene arată că prețurile au crescut cu doar 0,5% în cele 12 luni din mai 2013 până în mai 2014, spre deosebire de cele 12 luni din aprile 2013 până în aprilie 2014, când au crescut cu 0,7 procente. Rata inflației a fost 0,5% și în martie 2014, dar înainte de aceea nu a fost așa mică din iulie 2009. 3 membrii (Grecia, Portugalia și Cipru) au înregistrat scăderi ale prețurilor în ultimele 12 luni până în mai, iar alți 6 membrii au înregistrat valori sub 0,5%.
Această încetinire a inflației este datorată în mare parte a prețurilor pentru servicii, care au crescut cu 1,1% în cele 12 luni dintre mai 2013 și mai 2014, în comparație cu 1,6% în cele 12 luni dintre aprilie 2013 și aprilie 2014. Banca Centrală Europeană țintește o inflație cu puțin sub 2%, însă în Zona Euro rata inflației a fost sub 1% din octombrie.
Există totuși anumite semne cum că economia Zonei Euro este în vindecare. Rata șomajului a fost în aprilie la cel mai scăzut nivel din octombrie 2012. Eurostat spune că numărul oamenilor fără loc de muncă a scăzut cu 76.000 în aprilie și era mai mic cu 487.000 față de aprilie 2013. Problemele de șomaj ridicat și inflație mică au legătură una cu alta deoarece un nivel ridicat al populației fără loc de muncă semnifică un consum redus pe o perioadă îndelungată de timp, lucru care nu permite întreprinderilor să crească prețurile bunurilor nici măcar atunci când costul de producție crește. Totuși, situat la 18,75 milioane, numărul șomerilor este cu mult mai mare decât 11,5 milioane înregistrat înaintea instalării crizei financiare din 2008, iar specialiștii spun că va fi necesar mult timp până se va ajunge iar la acele numere.
Rata inflației în Uniunea Europeană formată din 28 de state membre a avut o evoluție similară cu cea a inflației în Zona Euro care are 10 mai puțini membrii. La fel precum Zona Euro, U.E. a înregistrat în luna mai valori scăzute cum nu au mai fost văzute din 2009. În luna mai 2014, rata anuală a inflației în U.E. a scăzut la 0,6% față de 0,8% în aprilie. Pe lângă membrii Zonei Euro care au înregistrat valori scăzute, au fost și 6 membrii care nu utilizează moneda unică și care au înregistrat valori sub 0,5% în luna mai. Inflația anuală (%) pentru U.E. în luna mai este prezentată în ordine crescătoare în grafic:
Grafic nr. 6: Inflația în U.E. pentru luna mai 2014
Sursa: http://www.tradingeconomics.com/country-list/inflation-rate , accesat la data de 7 iunie 2014
Se observă că 4 țări au înregistrat deflație: Grecia (-2,1%), Bulgaria (-1,8%), Portugalia (-0,3%) și Cipru (-0,1%). Cele mai ridicate rate ale inflației au fost înregistrate în Marea Britanie (1,8%), Austria (1,5%), Luxemburg (1,4%) și România (1,3%). Față de aprilie 2014, inflația anuală a scăzut în 6 state membre, a rămas stabilă în 4 și a crescut în 7.Comparând inflația Uniunii Europene și a Zonei Euro din ultimii ani se observă o evoluție identică a acestei rate, acest lucru fiind prezentat în graficul de mai jos:
Grafic nr 7: Inflația în U.E. și Zona Euro 2010-2014
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu, accesat la data de 7 iunie 2014
Cea mai puternică economie din U.E. și din Zona Euro este Germania. În luna mai a anului 2014, Germania a înregistrat, precum multe alte țări, cele mai scăzute inflații din ultimii ani. Aceasta a înregistrat o rată anuală a inflației de 0,9%, cea mai mică inflație din 2010, urmând rate de 1,0% în martie și 1,2% în aprilie. Acest declin este datorat scăderii prețurilor pentru energie și combustibil, care au fost cu 0,8% mai mici decât în mai 2013. De asemenea, prețul mâncării a crescut cu mai puțin decât în ultimele luni, ridicându-se cu doar 0,5% pe an. În ceea ce privește nivelul Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum, cea mai puternică economie europeană a încetinit la 0,6% în mai, față de 1,1% în aprilie.
Evoluția inflației în cele mai puternice 3 economii din Zona Euro este următoarea:
Grafic nr. 8: IAPC în Germania, Italia și Franța 2003-2014
Sursa: http://www.haver.com/comment/comment.html?c=140314B.html , accesat la data de 8 iunie 2014
După cum se observă în graficul de mai sus, inflația în cele mai puternice economii din Zona Euro prezintă aceeași evoluție. O deosebire este în Italia la sfârșitul anului 2011 și începutul anului 2012, când inflația a rămas mult mai ridicată în timp ce inflația în Franța și în Italia a scăzut. Eventual, inflația a început să scadă și în Italia, iar în prezent se situează la un nivel mai scăzut decât în celelalte două state membre. Acest lucru nu înseamnă însă că Italia și-a recuperat competitivitatea față de Germania și Franța deoarece, deși în prezent înregistrează valori oarecum egale, inflația a petrecut mult mai mult timp fiind mai mare decât a celorlalte două țări.
De-a lungul existenței Zonei Euro, Germania a fost deseori țara cu cea mai scăzută inflație, însă în perioada 2012- 2013 aceasta a avut a patra cea mai mare inflație anuală dintre membrii, fiind depășită doar de Finlanda, Austria și Franța.
Evoluția inflației în Germania, comparată cu o altă economie puternică (Spania), este:
Grafic nr 9: IAPC în Germania și Spania 1999-2014
Sursa: https://www.ecb.europa.eu/stats/prices/hicp/html/inflation.en.html , accesat la data de 8 iunie 2014
După cum se observă în graficul de mai sus, inflația în Spania a fost aproape tot timpul peste procentajul de 2% stabilit de Banca Centrală Europeană, în timp ce Germania s-a situat cel mai des sub acest nivel de 2%. Spania, a patra cea mai mare economie din Uniunea Europeană, a atins în mai 2014 nivelul de 0,2%, cel mai mic din 2009, scăzând de la 0,3% în aprilie a aceluiași an.
Comparând evoluția inflației din Zona Euro cu cea din Statele Unite obținem graficul:
Grafic nr. 10: Inflația în Zona Euro și S.U.A. 1990-2014
Sursa: http://www.inflation.eu/ , accesat la data de 9 iunie 2014
2.3.3 Valoarea monedei euro
Grafic nr. 11: Puterea de cumpărare a monedei euro
Sursa: http://www.aboutinflation.com/inflation/european-union–inflation , accesat la data de 24 mai 2014
În graficul anterior este prezentată puterea de cumpărare a 100€ în perioada 1960-2011. Astfel, se observă că 100€ în 1961 aveau aceeași putere de cumpărare ca și 1.012€ în 2010, adică pentru tot ce puteai cumpăra cu 100€ (echivalentul a 100€) în 1961, trebuie să plătești 1.012€ în 2010 pentru a achiziționa aceleași bunuri.
Înainte de 1971 s-a folosit standardul aur, un standard monetar care exprima valoarea de bază a unei anumite monede (dolarul american, lira sterlină) într-o anumită cantitate specificată de aur. Standardul a fost abandonat în anul 1971 de către președintele american Richard Nixon, acest lucru având un impact uriaș asupra inflației, valoarea bănilor scăzând semnificativ și în ritm accelerat (după cum se poate observa în graficul de mai sus).
Față de dolarul american (USD), euro a avut următoarea evoluție:
Grafic nr. 12: Rata de schimb dolar/euro 2000-2014
Sursa: http://www.federalreserve.gov/releases/H10/hist/dat00_eu.htm , accesat la data de 24 mai 2014
Mai sus este prezentată rata de schimb dolar/euro în perioada 2000-2014, adică arată câți dolari puteai cumpăra cu 1 euro la un anumit moment. Se observă că euro a prezentat oscilații, pornind de la aproximativ 0,84 și atingând aproape 1,60 dolari la începutul crizei financiare în 2008.
Între 2000 și 2002 euro a avut valori scăzute, 0,84 și 0,97$, nereușind să atingă 1 dolar până în momentul lansării oficiale a acestuia. În perioada 2002-2008 euro a crescut cu 60% în doar 6 ani. În ianuarie 2002, euro valora cu puțin peste 0,90$, iar la finalul anului 2007 valoarea acestuia a ajuns la 1,4718$. Anul 2008 a început cu o valoarea a monedei de 1,4738 deoarece investitorii credeau că această criză imobiliară va fi conținută doar în S.U.A. Odată ce au realizat că această criză se extinde la nivel global, valoarea euro a scăzut la 1,3919$. De atunci până în prezent, euro a avut oscilații semnificative. A atins cel mai scăzut nivel de 1,2405$ în mai 2012 datorită înrăutățirii crizei în Grecia și cel mai înalt nivel de 1,4675$ în iulie 2011 datorită în principal creșterii ratei dobânzii de către Banca Centrală Europeană la 1,5%.
2.4 Hiperinflația în secolul XXI
Hiperinflația apare atunci când inflația depășește nivelul de 50% pe lună. Dacă această valoare ridicată se păstrează, atunci prețurile vor fi de 130 de ori mai mari într-un an. Secolul XX a avut parte de numeroase hiperinflații datorită războaielor sângeroase ce au avut loc și datorită tensiunilor politice și economice din acea perioadă. Cele mai grave au fost în Germania (august 1922 – decembrie 1923), în Iugoslavia (aprilie 1992 – ianuarie 1994) și în Ungaria (august 1945 – iulie 1946). În total au fost 55 de episoade de hiperinflație în secolul trecut.
În secolul XXI s-a înregistrat până acum un singur caz de hiperinflație, cel din Zimbabwe, care a durat din 2007 până în 2009. Inflația în Zimbabwe a evoluat astfel:
Grafic nr 13: Hiperinflația în Zimbabwe
Sursa: http://www.buggingin.com/blog/hyper-inflation-is-terrible/ , accesat la data de 26 mai 2014
Acest dezastru economic ce a avut loc în Zimbabwe este datorat unei combinații între o politică economică teribilă și ghinion. O combinație între secete și politici agricole neinspirate au distrus producția de culturi importante precum porumb și tutun. Cheltuielile guvernamentale erau scăpate de sub control. Datoriile externe au crescut, iar Guvernul din Zimbabwe a încercat să își rezolve problemele tipărind mai mulți bani. Inflația creștea zilnic cu 98 de procente, iar prețurile se dublau la fiecare 25 de ore. Era greu de măsurat nivelul hiperinflației deoarece Guvernul a încetat să mai țină statistica inflației, dar aceasta a atins apogeul la 79,6 miliarde de procente în noiembrie 2008, moment în care 1$ valora 2.621.984.228 dolari zimbabweni.
Problemele economice și hiperinflația au distrus tot progresul economic făcut de Zimbabwe în ultimii 50 de ani. Datorită hiperinflației, multe dintre bunurile de bază au devenit inaccesibile: o pâine costa în 2008 la fel de mult ca 12 mașini noi în 1998. S-a ajuns chiar și să se creeze o bancnotă de 100 de trilioane de dolari zimbabweni în ianuarie 2009, cea mai mare denumire din istoria banilor. În momentul lansării, această bancnotă valora 300 de dolari americani, iar valoarea ei scădea oră de oră pe măsură ce inflația atingea milioane. În prezent, această bancnotă a devenit un obiect de colecție, vânzându-se cu aproximativ 5$ pe Ebay.
La începutul anului 2009, toată încrederea în moneda națională a dispărut, iar economia din Zimbabwe a trecut la dolarul american. Bugetul de stat pentru 2009 a fost stabilit în dolari, la fel și bugetul de stat pentru anul 2010. Aproximativ patru cincimi din toate tranzacțiile din 2010 au avut loc în dolari americani, inclusiv majoritatea plăților de salarii. Renunțând la moneda națională, hiperinflația a încetat.
Acum în 2014, Zimbabwe folosește o combinație de diferite monede străine (majoritatea dolarul), iar economia este încă în prăbușire.
Capitolul III
Particularități ale fenomenului inflaționist în România
3.1 Scurt istoric al inflației în România
România a devenit stat suveran de abia în 1859, așa că nu se prea poate vorbi despre inflație înainte de această perioadă deoarece fluctuațiile monedei erau determinate de fluctuațiile monedelor imperiilor de care aparțineau diferitele regiuni ale țării. După reforma monetară din 1867, leul românesc se bucură de o oarecare stabilitate până în 1914.
În perioada 1914-1916, Banca Națională a României emite surplus de monedă pentru pregătirile de război, acest lucru ducând la o inflație puternică. Această inflație nu a putut fi oprită nici prin stoparea convertibilității monedelor în aur sau prin oprirea exportului de aur, ajungându-se la sfârșitul anului 1918 ca masa monetară să crească de 4 ori și împrumutul statului față de banca de emisiune de 7 ori, însoțite de o scădere puternică a prețurilor. Astfel, în 1922 prețurile erau de 19 ori mai mari decât în 1914, iar cotarea leului pe piețele internaționale a ajuns la 8,4% în 1922 față de 98,2% în 1914.
Deprecierea leului românesc continuă și în 1939-1940, odată cu pregătirea intrării în război, iar în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, eforturile de război, precum și pierderea războiului, duc la apariția unei inflații galopante, care nu se oprește până la reforma din 1947. Această inflație este datorată plătirii în monedă curentă a despăgubirilor de război, efortului de război, secetei prelungite, retragerii de pe piață a banilor de război. Acest cumul de factori a dus la necesitatea unei reforme monetare noi.
Reforma din 1947 a schimbat leul românesc la contravaloarea de 20.000 lei vechi la 1 leu nou, acest lucru ducând la retragerea de pe piață a 50 de miliarde de lei. Totuși, inflația nu a fost oprită, iar stabilitatea monedei naționale nu a fost asigurată, fiind necesară o nouă reformă în 1952 (făcută mai mult pentru a masca inflația care a dus la majorarea prețurilor produselor industriale de 3 ori).
Economia de tip comunist nu permitea o aproximare bună a ratei inflației datorită unor factori cum ar fi tarifele fixate și raportările false. Pe baza unor date, se observă că între 1950 și 1970 am văzut o rată a inflației anuală de 15% și de 8-10% între 1970-1980. Această inflație mascată a dus, în cele din urmă, la stagflația anilor 1980. Evoluția ratei inflației în România pe perioada 1971-2013 este prezentată în tabelul nr. 3.
Tabel nr. 3: Rata inflației și IPC în România 1971-2013
(an precedent = 100)
sursa: http://statistici.insse.ro/shop/?page=ipca1 , accesat la data de 14 iunie 2014
În tabelul de mai sus se observă foarte clar staglafția anilor 80, efectele dure ale trecerii de la o economie comunistă la o economie de piață (distrugerea economiei naționale, scăderea producției industriale și agricole), efectele crizelor economice din 1997 și 2008 și denominarea din 2005. Tendința generală a ultimilor ani ne arată o oarecare stabilitate a monedei naționale (care a suferit o denominare la data de 1 iulie 2005 cu o rată de schimb de 10.000 la 1) și o deflație, ambele încurajate de aderarea viitoare la moneda unică euro. Cu această aderare la moneda unică euro, precum și la Uniunea Europeană (la data de 1 ianuarie 2007), am devenit obligați să păstrăm o rată medie anuală a inflației care să nu depășească cu mai mult de 1,5% media celor 3 țări cu inflațiile cele mai scăzute din U.E.
3.2 Inflația înainte de 1989
În perioada de după Cel de-al Doilea Război Mondial și până în 1989, economia României a fost una de tip centralizat. Creșterea economică a fost ajutată de credite externe în anii 70, dar acest lucru a dus la creșterea datoriei externe, care atins apogeul la 11-12 miliarde de dolari. Datoria a fost plătită în anii 80 prin aplicarea unor măsuri severe de austeritate care depriva românii de bunurile de bază.
Grafic nr. 14: Salariul mediu și inflația în România 1970-1989
sursa: http://businessday.ro/wp-content/uploads/2011/03/Salarii-si-inflatie2.jpg , accesat la data de 14 iunie 2014
În anul 1970, în România salariul mediu net era de 1.289 lei, în creștere cu 9,2% față de 1969, iar inflația era de doar 0,47%. În anul 1989, salariul mediu net a fost de 3.063 lei, cu 137% mai mare decât în 1970, creșterea reală între 1970 și 1989 fiind de 59%.
După cum se poate vedea în graficul de mai sus, în 15 dintre cei 20 de ani salariul mediu a crescut într-un ritm mai mare decât inflația, iar în alți 5 ani salariul a înregistrat stagnare sau scădere. Cel mai dificil an a fost 1982, atunci când prețurile au crescut cu 18%, în timp ce salariul mediu a crescut doar cu 7,9%.
Modul de calcul a inflației poate genera multe discuții, așa că vom analiza cât costau anumite alimente înainte de revoluție, cât costă acestea acum și ce cantitate se poate cumpăra cu salariul mediu net.
Tabel nr. 4: Prețul alimentelor în 1985 comparativ cu 2010
sursa: http://businessday.ro/wp-content/uploads/2011/03/Pret-alimente.jpg , accesat la data de 14 iunie 2014
Prețurile unora dintre cele mai importante alimente în anul 1985 earu: zahăr 14 lei/kg; ouă 1,4 lei bucata; cartofi 1,96 lei/kg; orez 17 lei/kg; carne de vită cu oase 43 lei/kg; ulei 17 lei/litru; carne de porc cu oase 43 lei/kg; unt 13,75 lei/250gr. Salariul mediu net era 2.827 lei, lucru care înseamnă că se puteau cumpăra 2.019 ouă, spre exemplu.
În 2010, un ou costa 0,45 lei, iar acest lucru înseamnă că o persoană care câștiga 1400 lei (salariul mediu net în 2010) putea cumpăra peste 3000 de ouă, cu 50% mai multe decât cu 25 de ani în urmă. Se observă că cea mai mare diferență se înregistrează pentru carnea de vită și carnea de porc, însă sunt și produse ale căror prețuri raporate la salariul mediu sunt mai mari acum decât atunci (cartofi, mere, sare).
3.3 Inflația în anii 1990
Inflația în România în perioada 1990-1999, în comparație cu celelalte țări aflate în tranziție la economia de piață de la economia de tip centralizat, a avut manifestări diferite față de aceste țări. Fenomenul inflaționist a fost de mai lungă durată în țara noastră și, în același timp, a atins nivele mai mari, acest lucru datorându-se condițiilor economice din România la începutul anilor 90 și datorită măsurilor luate cu scopul liberalizării prețurilor și a relansării economiei naționale.
Evoluția inflației în perioada 1990-1997 a fost măsurată prin 3 metode. Se observă în tabelul de mai jos că rata anuală a inflației atinge niveluri diferite în funcție de indicele prin care este exprimat: indicele prețurilor de consum (IPC), indicele prețurilor producției industriale (IPPI) sau deflatorul PIB.
Tabel nr. 5: Evoluția ratei anuale a inflației (în procente) 1991-1997
sursa: realizat cu date preluate de la http://statistici.insse.ro/shop/?page=ipca1 , accesat la data de 15 iunie 2014
În figura de mai jos se observă că în perioada 1991-1993, indicele prețurilor de consum și deflatorul PIB au evoluat diferit față de indicele prețurilor producției industriale. În timp ce IPC și deflatorul PIB prezintă un ritm crescător, rata inflației redată prin IPPI prezintă tendințe de scădere, acest lucru datorându-se diferențelor dintre sferele de cuprindere ale acestor indici.
Grafic nr. 15: Evoluția ratei anuale a inflației 1991-1997
sursa: http://statistici.insse.ro/shop/?page=ipca1 , accesat la data de 15 iunie 2014
În perioada 1995-1996, indiferent de indicele luat în considerare, inflația prezintă o tendință de creșterere. Tot în această perioadă, nivelele atinse de inflație exprimate prin indicele prețurilor de consum, indicele producției industriale și deflatorul PIB sunt relativ apropiate, urmând ca în 1997 să fie radical diferite: 54,8% prin IPC, 152% prin IPPI și 144,2% prin deflatorul PIB.
Inflația a atins valorile maxime la începutul perioadei de tranzacție. Astfel, valorile înregistrate au fost: 256,1% pentru IPC în 1993; 227,3% pentru deflatorul PIB tot în 1993; 220,1% pentru IPPI în 1991.
Anul 1998 este un an bun din punct de vedere al nivelelor atinse de rata inflației, deoarece pe toată durata tranziției și a anilor 90 anul 1998 prezintă cea mai scăzută inflație (indicele prețurilor de consum s-a situat la 140,69%). Din tabelul nr. 6 și din graficul nr. 16 reiese faptul că anul a debutat destul de prost (a atins cele mai ridicate nivele în primele două luni, adică 4,9% în ianuarie și 7,2% în februarie), însă ratele lunare ale inflației au avut restul anului valori sub cele din primele două luni.
Tabel nr. 6: Evoluția lunară a IPC 1998-1999
sursa: realizat cu date preluate de la http://statistici.insse.ro/shop/?page=ipca1 , accesat la data de 15 iunie 2014
În anul 1999, rata lunară a fost mereu la un nivel mai ridicat față de anul precedent, lucru datorat creșterii următoarelor prețuri:
mărfuri alimentare (+4,1%), în cadrul cărora cele mai importante au fost legumele (10,1%) și ouăle (10%);
mărfuri nealimentare (60,2% în 1999 față de 46,8% în 1998), cele mai semnificative fiind la combustibili ( +4,5%) și la medicamente (+3,3%);
servicii (94,7%, aproape dublu față de 1998), din care ingrijirile medicale (+3,0%), apa (+2,6%) și transport interurban (2,2%).
Grafic nr. 16: Rata inflației 1998-1999
sursa: http://statistici.insse.ro/shop/?page=ipca1 , accesat la data de 15 iunie 2014
De asemenea, inflația a avut un efect negativ semnificativ asupra leului, moneda națională. Deprecierea leului în perioada 1990-2000 s-a manifestat prin creșterea prețurilor de 1175 de ori, iar deprecierea externă a leului (prin dolari) a fost și mai mare (de 1456 de ori). La aceste statistici trebuie menționat faptul că și dolarul a suferit depreciere, după anularea convertibilității în aur în 1971.
Inflația din ultimul deceniu a secolului XX s-a situat pe locul doi (în funcție de dimensiunile sale), după inflația din perioada războiului și după război (1939-1947), moment în care deprecierea leului era de ordinul miilor, aceasta fiind cea mai grea inflație din tot secolul.
3.4 Inflația în anii 2000
Evoluția fenomenului inflaționist în România în ultimul deceniu este prezentată în graficul următor. Deși rata anuală a inflației s-a redus de 8 ori în perioada 2000-2009, prețurile au crescut cu 450% (aproape de 5 ori mai mari).
Grafic nr. 17: Evoluția ratei anuale a inflației în România 2000-2009
sursa: http://www.zf.ro/infografice/evolutia-ratei-anuale-a-inflatiei-in-intervalul-2000-2009-5582834/ , accesat la data de 16 iunie 2014
România a realizat progrese enorme în privința inflației în această perioadă. Stabilizarea inflației la nivele atât de scăzute este o mare performanță deoarece, după cum se observă din graficul de mai sus, până în anul 2004 România a înregistrat rate anuale ale inflației de două cifre.
În august 2005, Banca Națională a României a adoptat strategia de politică monetară de țintire directă a inflației, adică păstrarea ratei anuale a inflației sub un anumit nivel stabilit de la an la an. În acest an 2005, primul de țintire a inflației, prețurile de consum au crescut cu 8,6%, peste ținta de 7,5% stabilită de BNR. În anul 2006, spre deosebire de 2005, inflația s-a situat sub nivelul stabilit de 5% la un nivel de 4,9%, dar în anul 2007 aceasta a urcat iar la 6,6%, peste nivelul de 5% stabilit de BNR. Nici în perioada 2008-2010 inflația nu s-a păstrat în intervalul stabilit, iar lupta cu prețurile a ajuns să fie din ce în ce mai dură din cauza crizei financiare internaționale și din cauza scumpirii petrolului și a altor materii prime. În 2009 a avut loc majorarea TVA, lucru care a determinat banca centrală să restabilească de mai multe ori prognozele de inflație.
Tabel nr. 7: Rata inflației 2000-2009
sursa: realizat cu date de la http://www.insse.ro/cms/ro/content/ipc-serii-de-date , accesat la data de 16 iunie 2014
România a devenit membru al Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007, iar în următorii ani era printre țările cu cele mai mari inflații. În anul 2007, țara noastră a ocupat poziția a șasea în Uniunea Europeană după nivelul inflației. La sfârșitul anului inflația a urcat la 6,57%, cu 1,5% peste intervalul țintit de BNR, iar prețurile au crescut cu 0,64% în decembrie 2007. Creșterea medie a prețurilor în perioada ianuarie 2007-decembrie 2007 față de perioada ianuarie 2006-decembrie 2006 a fost de 4,8%, determinată pe baza IPC, iar pe baza de IAPC (indicele armonizat al prețurilor de consum) a fost de 4,9%. În luna decembrie a anului, prețurile mărfurilor alimentare au crescut cu 0,9%, prețurile mărfurilor nealimentare cu 0,4%, și tarifele serviciilor cu 0,7% față de luna anterioară.
În anul 2008, România a înregistrat o rată a inflației de 7,85% (cu 3 procente mai mare decât anul precedent), a cincea cea mai ridicată din U.E. Valori mai mari au fost înregistrate doar de Lituania, Letonia, Estonia și Bulgaria, iar cele mai mici rate anuale ale inflației au fost în Luxemburg (0,7%), Portugalia (0,8%) și Germania (1,1%). La nivelul Uniunii Europene, inflația anuală a scăzut de la 3,2% în 2007 la 2,2% în 2008, iar în Zona Euro de la 3,1% la 1,6%. În ultima lună a anului 2008, prețurile au crescut în România cu 0,2%, ocupând astfel locul doi după Germania, unde prețurile au crescut cu 0,4%.
În ianuarie 2009, România a prezentat o inflație anuală de 6,8%, adicâ de patru ori media din Uniunea Europeană și a treia cea mai ridicată dintre statele membre. În prima lună a anului, statele cu cea mai ridicată inflație au fost Letonia (9,7%), Lituania (9,5%) și România (6,8%), iar cele mai scăzute au fost în Luxemburg (0%), Portugalia (0,1%), Franța și Spania (0,8% fiecare).
3.5 Inflația actuală
Grafic nr. 18: Inflația în România 2010-2014
sursa: http://www.tradingeconomics.com/romania/inflation-cpi , accesat la data de 17 iunie 2014
În graficul de mai sus este prezentată evoluția ratei anuale a inflației în România din 2010 până în prezent. Rata inflației în 2010 a crescut la 6,09%, iar la baza acestei creșteri a stat majorarea TVA și scumpirile din anul precedent. Prețurile au crescut cu 0,5% în ultima lună a anului, înregistrându-se scumpiri la aproape toate alimentele. Anul 2010 reprezintă al patrulea an consecutiv în care inflația se află deasupra intervalului stabilit de BNR, adică 4,5% pentru 2010.
Anul 2011 a fost al doilea an în care inflația s-a păstrat în intervalul stabilit de BNR (primul fiind în 2006). În 2011, rata inflației a fost de 3,14%, acesta fiind cel mai scăzut nivel din 1990. Acest lucru este datorat stagnării prețurilor produselor alimentare, împreună cu un an foarte bun din punct de vedere agricol. În acest an, cele mai mari creșteri au fost înregistrate pentru produsele nealimentare (4,45% față de 2010), în timp ce prețurile produselor alimentare au crescut cu doar 0,9%. Aproape tot anul 2011 rata inflației a fost într-o continuă scădere.
2012 a fost încă un an în care inflația s-a situat peste intervalul stabilit de Banca Națională a României. Creșterea medie a prețurilor în ultimele 12 luni (ianuarie-decembrie 2012) față de cele 12 luni precendente (ianuarie-decembrie 2011) a fost de 3,3% (determinată pe bază de IPC) și de 3,4% (determinată pe bază de IAPC). În anul 2012 inflația a continuat să scadă, atingând cel mai scăzut nivel de 1,9% în luna aprilie (cel mai mic nivel din ultimii 23 de ani). În luna următoare, inflația a urcat la 2,0%. Împreună cu Cipru și Finlanda, acestea sunt singurele trei țări unde inflația a crescut în luna mai, celelalte membre înregistrând scăderi. Restul anului, inflația a fost într-o creștere continuă, atingând cel mai ridicat nivel de 4,6% în decembrie, ocupând locul doi în Uniunea Europeană, fiind depășită doar de Ungaria (5,1%).
Din 2005 până în 2012, România a înregistrat cele mai mari scumpiri dintre toate țările din U.E.
Tabel nr. 8: Cu cât au crescut prețurile în perioada 2005-2012
sursa: realizat cu date de la http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/hicp , accesat la data de 17 iunie 2014
În acești șapte ani prețurile au crescut, în medie, cu 24% în întreaga Uniune Europeană. În țara noastră însă, prețurile au crescut cu 50,8%, fiind pe primul loc în U.E. O creștere de 50,8% în 7 ani înseamnă o creștere anuală a prețurilor în jur de 7%, adică dublu față de media europeană și cu mult peste țintele inflației ale BNR. Se observă că există și țări în care prețurile au crescut cu doar 14-15% din 2005 până în 2012, adică o creștere anuală de doar 2%.
Anul 2013 a fost unul mixt pentru România din punct de vedere al ratei inflației. În prima jumătate a anului, țara noastră a înregistrat în fiecare lună cea mai ridicată inflație din Uniunea Europeană. În mai rata inflației a avut valoarea de 4,4% (fiind urmată de Estonia cu 3,6% și de Olanda cu 3,1%), iar în iunie 4,5% (fiind urmată din nou de Estonia cu 4,1% și Olanda cu 3,2%). În iunie, inflația în Zona Euro a crescut de la 1,4% în mai la 1,6%, iar în U.E. inflația a crescut de la 1,7%, față de 1,6% în luna precedentă. În această lună, cele mai scăzute rate ale inflației au fost înregistrate în Letonia și Polonia (0,2% fiecare) și în Grecia (0,3%).
Acest lucru avea însă să se schimbe în decursul acestui an 2013, moment în care România a reușit să atingă nivelul U.E. al inflației după 24 de ani de capitalism. Inflația s-a situat la nivelul de 1,55% în decembrie 2013, cel mai mic nivel din ultimii 24 de ani și un nivel situat sub intervalul stabilit de BNR (1,5%-3,5%), lucru datorat reducerii TVA pentru produsele de patiserie și unei producții agricole foarte bune. Acesta a fost al treilea an (după 2006 și 2011) în care inflația s-a situat sub prognoza Băncii Naționale a României. Prețurile mărfurilor nealimentare au crescut cu 3,6%, tarifele serviciilor au crescut cu 3,4%, iar prețurile mărfurilor alimentare au scăzut cu 1,8%.
Împreună cu România și alte țări din Europa Centrală și de Est au înregistrat rate ale inflației foarte scăzute la finalul anului 2013: în Cehia 1,4% (ținta băncii centrale era de 2%), în Polonia 0,7% (ținta băncii centrale era de 2,5%) și în Ungaria 0,4% (ținta băncii centrale era de 3%).
Rata inflației în România în ultimele trimestre este prezentată în graficul nr. 19. După cum se observă din graficul respectiv România a început anul 2014 cu o inflație de 1,06%, iar restul acestui an a prevăzut doar rate mai mici.
Grafic nr. 19: Rata inflației în România iulie 2013-mai 2014
sursa: http://www.tradingeconomics.com/romania/inflation-cpi , accesat la data de 18 iunie 2014
Creșterea medie a prețurilor pe 12 luni (februarie 2013-ianuarie 2014) în comparație cu precedentele 12 luni a fost (februarie 2012-ianuarie 2013), a fost de 3,6% conform indicelui prețurilor de consum (IPC). Deși prețurile mărfurilor alimentare au crescut față de decembrie 2013 cu 0,87%, comparativ cu ianuarie 2013, aceste prețuri au scăzut cu 2,48%. Prețurile mărfurilor nealimentare au crescut cu 0,92% din decembrie și cu 2,48% din ianuarie 2013, în timp ce tarifele pentru servicii au crescut cu 0,66% față de decembrie și cu 4,25% în ultimul an.
În luna februarie 2014, inflația anuală a fost de 1,1%, iar față de luna anterioară prețurile au crescut cu 0,33%. Creșterea medie a prețurilor pe 12 luni (martie 2013-februarie 2014) față de cele 12 luni precedente (martie 2012-februarie 2013) a fost de 3,2% pe baza IPC și 2,6% pe baza IAPC. În această lună față de luna ianuarie, prețurile produselor alimentare și nealimentare au crescut cu 0,3% fiecare, în timp ce tarifele pentru servicii au crescut cu 0,47%. România a depășit media inflației în Uniunia Europenă în februarie, care s-a situat la nivelul de 0,8%.
În luna martie a acestui an prețurile de consum au înregistrat creșteri nesemnificative de 0,03% față de luna precedentă, iar față de luna martie 2013 au crescut cu 1,04%. Creșterea medie a prețurilor pe 12 luni (aprilie 2013-martie 2014) în comparație cu precedentele 12 luni (aprilie 2012-martie 2013) a fost de 2,8% pe baza IPC și 2,3% pe baza IAPC. Prețurile la produsele alimentare au scăzut în luna martie, atât față de luna anterioară (cu 0,12%), cât și față de martie 2013 (cu 2,21%). Produsele nealimentare s-au scumpit față de luna anterioară cu 0,1% și față de martie 2013 cu 2,53%. În această perioadă cel mai mult au crescut tarifele pentru servicii (0,13% creștere lunară și 4,09% creștere anuală).
În aprilie 2014, rata anuală a inflației s-a ridicat la 1,21%. Prețurile de consum au crescut cu 0,27% față de luna anterioară și cu 1,21% față de aprilie 2013. Creșterea medie a prețurilor pe 12 luni (mai 2013-aprilie 2014) față de precedentele 12 luni (mai 2012-aprilie 2013) a fost de 2,5% pe baza IPC și de 2,1% pe baza IAPC.
În ultima lună (mai 2014), România a înregistrat un nivel al inflației de 0,9%, cea mai mică rată a inflației după 1990. Față de luna anterioară, prețurile de consum au scăzut cu 0,04%, iar față de mai 2013, prețurile au crescut cu 0,9%. În primele 5 luni ale acestui an, rata medie lunară a inflației a fost de 0,3%, în comparație cu 0,4% din aceeași perioadă a anului trecut. În luna mai, prețurile produselor alimentare au scăzut față de luna anterioară cu 0,12% și față de mai 2013 cu 3,16%, iar produsele nealimentare s-au scumpit față de aprilie cu 0,05% și față de mai 2013 cu 3,21%. În această perioadă, tarifele serviciilor au scăzut 0,08% lunar, dar au crescut cu 3,86% anual.
În graficul nr. 20 este prezentată evoluția ratei inflației în România de la cel mai ridicat nivel (295% în 1993) până la cel mai scăzut nivel (1,55% în decembrie 2013).
Grafic nr. 20: Inflația în România de la maxim la minim
sursa: http://www.insse.ro/cms/ro/content/ipc-serii-de-date , accesat la data de 18 iunie 2014
3.6 Prognoza de inflație
Țintele de inflație „sunt exprimate în termenii variației anuale a indicelui prețurilor de consum și sunt stabilite ca punct central încadrat de un interval de variație de +/-1 punct procentual”. Valorile țintelor de inflație de-a lungul anilor sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabel nr. 9: Valorile țintelor de inflație
sursa: realizat cu date de la http://www.bnr.ro/Tintele-de-inflatie-3325.aspx , accesat la data de 16 iunie 2014
În februarie a acestui an, în conferința de prezentare a raportului trimestrial despre inflație, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a anunțat că „Banca Națională a României a majorat prognoza de inflație la 3,5% pentru sfârșitul anului 2014, față de 3% cât estima în noiembrie 2013, iar pentru sfârșitul lui 2015 instituția previzionează o inflație de 3,2%”.
La conferința următoare, în mai 2014, guvernatorul Isărescu a anunțat că „Banca Națională a României și-a revizuit în scădere prognoza de inflație pentru finalul acestui an, de la 3,5% la 3,3%, și a crescut cu 0,1 puncte procentuale estimarea pentru 2015, de la 3,2% la 3.3%”.
Grafic nr. 21: Proiecția inflației anuale a prețurilor IPC
sursa: http://www.bnr.ro/Proiectii-BNR-6152.aspx , accesat la data de 19 iunie 2014
Tabel nr.10: Prognoza de inflație
sursa: realizat cu date de la http://www.bnr.ro/Proiectii-BNR-6152.aspx , accesat la data de 19 iunie 2014
Concluzii
Inflația este un fenomen complex care a existat din toate timpurile, fiind în strânsă legătura cu emisiunea monetară, aceasta îmbrăcând diferite forme în funcție de formele pe care le-a avut moneda de-a lungul istoriei. Fenomenul inflaționist își face cel mai des apariția din cauza unor factori cum ar fi emiterea în exces de semne bănești, dezechilibrul dintre cerere și ofertă, acordarea de credite în mod excesiv, dar pentru a avea o concepție cât mai largă despre acesta trebuie să se țină cont de toate cauzele și de toate părerile exprimate, inflația fiind unul dintre cele mai complexe fenomene economice. Cele mai devastatoare efecte ale fenomenului sunt creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor, iar aceste lucruri duc la scăderea calității vieții.
În Zona Euro, inflația se măsoară prin Indicele Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC). Banca Centrală Europeană urmărește un nivel al IAPC sub 2% (dar aproape de acesta), iar în perioada 1998-2014, IAPC în Zona Euro s-a situat în jur de 2%. Atât Zona Euro, cât și Uniunea Europeană au înregistrat în ultimele trimestre un nivel foarte scăzut al ratei inflației. În luna mai a anului 2014 s-au înregistrat rate ale inflației de 0,5% în Zona Euro și 0,6% în U.E., ambele fiind cele mai scăzute nivele din iulie 2009, moment în care a avut loc o deflație, adică o scădere prelungită a prețurilor (opusul inflației).
În România înainte de 1989, economia a fost una de tip centralizat, inflațiile anuale mascate de 15% din anii 1950-1970 și 8-10% din anii 1970 ducând la stagflația anilor 1980. În anii 1990, în țara noastră a avut loc tranziția la o economie de piață, acest lucru ducând la o inflație puternică și de lungă durată, inflație care a atins punctul maxim la 295% în 1993. În anii 1990, leul s-a depreciat pe piața internă, manifestându-se prin creșterea prețurilor de 1175 de ori, iar deprecierea leului pe piața externă a fost și mai mare (de 1456 de ori). După anii 2000, România a realizat progrese enorme din punct de vedere a ratei inflației. În 2005, leul a suferit o denominare cu o rată de schimb de 10.000 la 1, lucru care a făcut ca inflația să se exprime într-o singură cifră pentru prima dată după 1990. În ultimii ani, țara noastră a văzut rate scăzute ale inflației, înregistrând în luna mai valoarea de 0,9%, cea mai mică rată a inflației după 1990.
În concluzie, inflația este un fenomen imprevizibil, iar din ultimele decenii reiese faptul că nici o politică antiinflaționistă nu reprezintă o soluție permanentă, insă pentru a lupta împotriva inflației trebuie să învățăm să conviețuim cu ea.
Bibliografie
1. „Economie Ediția a șaptea”, Editura Economică, București, 2005
2. Băcescu-Cărbunaru Angelica, „Analiză Macroeconomică”, Editura Economică, București, 2002
3. Bucur Ion, „Bazele macroeconomiei”, Editura Economică, București, 1999
4. Charles, I. Jones, „Macroeconomics”, Stanford University, Second Edition, 2011
5. Dăianu Daniel; Vrânceanu Radu, „România și U.E.: inflație, balanță de plăți, creștere economică”, Editura All Beck, București, 2002
6. Florea Adrian, „Elemente de Macroeconomie”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2012
7. Frisch H., „Teorii ale inflației”, Editura Sedona, Timișoara, 1997
8. Ignat Ion, „Micro și Macroeconomie”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004
9. Liviu C. Andrei, „Economie”, Editura Economică, București, 2007
10. Olah Gheorghe, „Macroeconomie”, Editura Treira, Oradea, 1997
11. Pop Cohuț Ioana, “Inflația în cea de a doua jumătate a sec XX”, Editura Economică, București, 2005
12. Rădulescu Eugen Traian, „Inflația, marea provocare”, Editura Enciclopedică, București, 1999
13. Țugui Alexandru, „Contabilitatea Inflației”, Editura Economică, București, 2000
14. Țugui Alexandru, „Inflația: Concepte, teorii și politici economice”, Editura Economică, București, 2000
15. www.dexonline.ro
16. www.elearning.masterproof.ro/economie
17. www.aboutinflation.com
18. www.eh.net/howmuchisthat
19. www.ecb.europa.eu
20. www.dictionar-economic.com
21. www.tradingeconomics.com
22. www.epp.eurostat.europa.eu
23. www.haver.com
24. www.inflation.eu
25. www.federalreserve.gov
26. www.buggingin.com
27. www.oanda.com
28. www.edition.cnn.com
29. www.insse.ro/cms
30. www.statistici.insse.ro
31. www.businessday.ro
32. www.zf.ro
33. www.bnr.ro
34. www.capital.ro
35. www.mediafax.ro
36. www.agerpress.ro/economie
37. www.financiarul.ro
38. www.economist.com
Bibliografie
1. „Economie Ediția a șaptea”, Editura Economică, București, 2005
2. Băcescu-Cărbunaru Angelica, „Analiză Macroeconomică”, Editura Economică, București, 2002
3. Bucur Ion, „Bazele macroeconomiei”, Editura Economică, București, 1999
4. Charles, I. Jones, „Macroeconomics”, Stanford University, Second Edition, 2011
5. Dăianu Daniel; Vrânceanu Radu, „România și U.E.: inflație, balanță de plăți, creștere economică”, Editura All Beck, București, 2002
6. Florea Adrian, „Elemente de Macroeconomie”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2012
7. Frisch H., „Teorii ale inflației”, Editura Sedona, Timișoara, 1997
8. Ignat Ion, „Micro și Macroeconomie”, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004
9. Liviu C. Andrei, „Economie”, Editura Economică, București, 2007
10. Olah Gheorghe, „Macroeconomie”, Editura Treira, Oradea, 1997
11. Pop Cohuț Ioana, “Inflația în cea de a doua jumătate a sec XX”, Editura Economică, București, 2005
12. Rădulescu Eugen Traian, „Inflația, marea provocare”, Editura Enciclopedică, București, 1999
13. Țugui Alexandru, „Contabilitatea Inflației”, Editura Economică, București, 2000
14. Țugui Alexandru, „Inflația: Concepte, teorii și politici economice”, Editura Economică, București, 2000
15. www.dexonline.ro
16. www.elearning.masterproof.ro/economie
17. www.aboutinflation.com
18. www.eh.net/howmuchisthat
19. www.ecb.europa.eu
20. www.dictionar-economic.com
21. www.tradingeconomics.com
22. www.epp.eurostat.europa.eu
23. www.haver.com
24. www.inflation.eu
25. www.federalreserve.gov
26. www.buggingin.com
27. www.oanda.com
28. www.edition.cnn.com
29. www.insse.ro/cms
30. www.statistici.insse.ro
31. www.businessday.ro
32. www.zf.ro
33. www.bnr.ro
34. www.capital.ro
35. www.mediafax.ro
36. www.agerpress.ro/economie
37. www.financiarul.ro
38. www.economist.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitati ale Fenomenului Inflayionist la Inceputul Secolului Xxi (ID: 122776)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.