Parlamentul In Uniunea Europeana

CUPRINS

INTRODUCERE

Cap 1. DREPTUL PARLAMENTAR – NOȚIUNI GENERALE

1.1. Definirea dreptului parlamentar

1.2. Izvoarele Dreptului parlamentar

1.3. Principiile dreptului parlamentar

1.4. Instituția Parlamentului

Cap 2. OBIECTUL ȘI ÎNSEMNĂTATEA STUDIULUI DREPTULUI CONSTITUȚIONAL COMPARAT

2.1. Importanță, delimitări conceptuale

2.2. Metodologia cercetării comparatiste

2.3. Funcțiile dreptului comparat

2.4. Definiția dreptului constituțional comparat

Cap 3. REGIMURI PARLAMENTARE

3.1. SISTEMUL POLITIC AL MARII BRITANII

3.1.1. Introducere. Considerațiuni generale

3.1.2. Garantarea drepturilor și libertăților

3.1.3. Parlamentul. Camera lorzilor și Camera comunelor

3.2. ITALIA

3.2.1. Scurt istoric

3.2.2. Parlamentul

3.2.3. Raportul forțelor politice în Parlament

3.3. GERMANIA

3.3.1. Istoric

3.3.2. Raporturile dintre Reich și landuri

3.3.3. Reichstag-ul

3.3.4. Inițiativa legislativă

3.3.5. Drepturile cetățenilor

3.3.6. Bundestagul

3.3.7. Bundesrat-ul

3.3.8. Controlul executivului de către legislativ

3.3.9. Dreptul de legiferare

3.3.10. Procedura de legiferare

Cap 4. PARLAMENTUL EUROPEAN

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În primul capitol al lucrării Parlamentul în Uniunea Europeană am dat o definiție a dreptului parlamentar, acesta rezultând din formarea parlamentelor și a devenit locul de înfruntare a intereselor ce își dispută întâietatea în societate. Acest drept, care este o subramură a dreptului constituțional, reglementează activitatea aleșilor în cadrul Parlamentului.

Următorul subcapitol este despre izvoarele dreptului parlamentar, care sunt: Constituția, legea, regulamentele Camerelor și cutuma. Fiecare izvor fiind comentat în parte. Am continuat apoi cu prezentarea principiilor dreptului parlamentar, acestea fiind: specializarea dreptului parlamentar, majoritatea decide, opoziția se exprimă și transparența.

Al doilea capitol al lucrării de față se numește Obiectul și însemnătatea studiului dreptului constituțional comparat. Numeroase opere au ca obiect dreptul comparat, unii autori având un interes aparte pentru această latură a dreptului. Acesta este este mai mult decât o metodologie, doarece preconizează apropierea legislațiilor, unificarea internațională a dreptului, facilitează aplicarea dreptului internațional privat, ameliorarea continuă a reglementărilor și interpretarea lor în spiritul standardelor juridice.

Al treilea capitol al licenței prezintă sistemele politice a unor state din Uniunea Europeană, și anume: Marea Britanie, Italia și Germania.

În fine, ultimul capitol se numește Parlamentul European, fiind astfel o prezentare cât se poate de generală a acestei instituții. Aceasta este o instituție legislativă a Uniunii Europene, aleasă o data la 5 ani prin vot direct. Parlamentul este prima instituție a Uniunii menționată în tratate, care are autoritate peste toate celelalte organe de autoritate la nivel European. Acesta împarte în mod egal puterile legislative și cele bugetare cu Consiliul (cu excepția câtorva domenii în care se aplică procedurile legislative speciale). De asemenea, are controlul asupra bugetului UE.

1. DREPTUL PARLAMENTAR – NOȚIUNI GENERALE

1.1. DEFINIREA DREPTULUI PARLAMENTAR

Dreptul parlamentar își are originile în regulile care structurau activitatea diferitelor adunări reprezentative, începând cu Senatul român, continuând cu Parlamentul din Marea Britanie, sau cu Parlamentul din Franța înainte de Revoluția franceză.

Dreptul parlamentar este prezentat ca fiind consecința formării Parlamentelor în sensul modern al termenului, și anume atunci când au primit un rol prioritar în cadrul regimului politic, în dauna monarhiei sau în cadrul regimului republican, devenind astfel sediul suveranității. A fost constituit un sistemul reprezentativ, iar în cadrul acestuia pluralismul politic, Parlamentul devenind locul de înfruntare a intereselor ce își dispută întâietatea în societate, prin intermediul mass-mediei. Guvernul a apărut ca o nouă autoritate în cadrul puterii executive, separată de șeful statului. Răspunderea acestuia politică față de Parlament a fost decisivă pentru formarea și caracterizarea regimului parlamentar, indiferent de faptul că este numit exclusiv de Parlament sau doar de șeful statului.

“Evoluția parlamentarismului a fost de la suveranitatea parlamentară la Parlamentul raționalizat, în special după al doilea război mondial. Unul dintre aspectele definitorii în acest sens este evoluția de la fetișismul legii, când aceasta era incontrolabilă și incontestabilă, un ecran opac între Parlament și societate, la controlul constituționalității legii, când aceasta devine transparentă, controlabilă în ce privește legitimitatea sa constituțională și, deci, în mod legitim contestabilă”.

Dreptulului constituțional reglementează locul și rolul Parlamentului în regimul politic constituțional, precum și relațiile sale cu celelalte autorități publice. Dreptul parlamentar reglementează activitatea parlamentarilor în cadrul Parlamentului, precum și modul de executare a mandatului parlamentar. Dreptul parlamentar, în acest context, este o subramură a dreptului constituțional.

În cadrul doctrinei profesorului Louis Favoreu privind conținutul dreptului constituțional, acesta este format din dreptul constituțional substanțial, care este alcătuit din drepturile și libertățile fundamentale, acestea fiind esențiale în definirea statutului cetățeanului și a relației sale cu statul, dreptul constituțional instituțional, definind autoritățile statului, și dreptul constituțional normativ, privind sistemul juridic. Astfel, dreptul parlamentar este o subramură a dreptului constituțional instituțional și normativ. Acesta, în comparație cu dreptul constituțional substanțial, constituie numai o garanție instituționalizată a respectării de către Parlament a drepturilor și libertăților fundamentale.

1.2. IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR

În Dreptul parlamentar sunt recunoscute următoarele izvoare de drept: Constituția, legea, regulamentele Camerelor și cutuma. Izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normelor juridice.

Constituția

Are o importanță deosebită în dreptului parlamentar deoarece cuprinde regulile de bază în definirea acestuia; aceasta fiind izvor și a altor ramuri de drept. Normele cuprinse în Constituție au o forță juridică supremă în comparație cu alte acte normative. Constituția stabilește principiul fundamental al autonomiei parlamentare, reglementează aspectele esențiale privind organizarea și funcționarea internă a Parlamentului în funcție de structura sa, mandatul reprezentativ, procedura parlamentară, controlul executivului, competența Parlamentului în materie de numiri și altele. Există de asemenea și alte reguli fundamentale ale procedurii parlamentare reglementate de Constituție care privesc învestirea Guvernului, relațiile dintre Guvern și Parlament, depunerea jurământului de către Președintele României, suspendarea din funcție a Președintelui României, informarea Parlamentului, raporturile cu Parlamentul European și alte autorități ale Uniunii Europene.

Legea

Prin termenul lege, se înțelege orice act normative, iar în sens restrains este vorba doar de actele normative emise de către Parlament. Legea, indiferent dacă este organică sau ordinară, reprezintă izvor al dreptului parlamentar numai în cazurile și în limitele prevăzute de Constituție. Legile organice dezvoltă principiile fundamentale prevăzute de Constituție, iar legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament care reglementează orice materie care nu ține de domeniul legilor constituționale. Prin lege au fost reglementate: indemnizația și alte drepturi care se cuvin parlamentarilor, competența legală în materie de numiri sau cu privire la exercitarea controlului parlamentar asupra unor autorități publice, unele reguli de procedură parlamentară în prelungirea unor prevederi constituționale și pentru situații specifice, cum ar fi în ce privește Curtea Constituțională.

Regulamentele Camerelor

Acestea reprezintă izvorul privilegiat al dreptului parlamentar. Obiectul lor constă în reglementarea organizării și funcționării interne a fiecărei Camere a Parlamentului, procedurile care trebuie urmate în deliberările lor, precum și disciplina membrilor. Fiecare Cameră are un regulament propriu, care este potrivit principiului autonomiei parlamentare. Există de asemenea și un regulament al ședințelor comune ale celor două Camere. Regulamentele trebuie să fie în strictă conformitate cu Constituția, acestea fiind adoptate cu votul majorității membrilor Camerei, direct pe temeiul Constituției. Prevederile regulamentare constituie norme pentru concretizarea și dezvoltarea principiilor și normelor constituționale. Astfel, ele sunt caracterizate ca fiind lege internă a Camerelor și sunt supuse controlului constituționalității legii.

Cutuma

Cutuma este recunoscută ca izvor de drept pe plan constituțional. Aceasta este o normă de drept consfințită printr-o practică îndelungată și poate constitui izvor de drept numai în măsura în care legea ori un alt act normativ, îi confer acest character. În dreptul parlamentar, cutuma este mai larg acceptată, întrucât corespunde dinamicii inerente practicii parlamentare. Pentru ca practica parlamentară să genereze o cutumă, este necesar ca repetarea ei să fie îndeajuns de consecventă spre a genera reprezentarea că a devenit obligatorie.

1.3. PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR

Principiile, în sensul juridic al termenului, exprimă soluții juridice cu o mare generalitate de aplicabilitate, în ciuda diversității cazurilor concrete.

Premisa principiilor dreptului parlamentar este principiul constituțional al autonomiei parlamentare, aceasta fiind una dintre consecințele esențiale ale separației puterii între autoritățile publice, în scopul asigurării echilibrului și colaborării între acestea. În Parlament, separația puterii se concretizează într-o triplă autonomie: regulamentară, instituțională și financiară.

În literatura de specialitate există diferite opinii privind principiile Dreptului parlamentar, în funcție de subiectivitatea interpretării date de autori. Se consideră că aceste principii sunt următoarele:

– specializarea dreptului parlamentar;

– majoritatea decide, opoziția se exprimă;

– transparența.

1.3.1. PRINCIPIUL SPECIALIZĂRII

Dreptul parlamentar este un drept aparte, specializat ca urmare a incidenței principiului constituțional al autonomiei parlamentare. Parlamentul este autonom, și niciun alt principiu specific altei ramuri de drept, nu-i poate fi aplicabil pentru a-i nega autonomia, sub aspect juridic.

Faptul că reprezintă o subramură a dreptului constituțional nu duce la o altă concluzie, deoarece, în limitele autonomiei sale, regulile dreptului constituțional îi sunt aplicabile ca și față de oricare altă ramură, subramură sau instituție de drept.

Dreptul parlamentar este aplicabil fiecărei Camere în parte și Camerelor reunite în ședință comună. Astfel, regulile dintr-o Cameră fiind expresia voinței exclusive a parlamentarilor acelei Camere, nefiind aplicabile în afara acesteia. Parlamentarii pot să-și exercite mandatul numai în Camera în care au fost aleși, cu excepția inițiativei legislative parlamentare ce se exercită succesiv în ambele Camere, începând cu Camera prima sesizată și sfârșind cu cea decizională, indiferent de calitatea inițiatorilor, senatori sau deputați.

Principiul specializării se definește și prin specializarea Camerelor Parlamentului în Cameră primă sesizată și Cameră decizională ul parlamentar este un drept aparte, specializat ca urmare a incidenței principiului constituțional al autonomiei parlamentare. Parlamentul este autonom, și niciun alt principiu specific altei ramuri de drept, nu-i poate fi aplicabil pentru a-i nega autonomia, sub aspect juridic.

Faptul că reprezintă o subramură a dreptului constituțional nu duce la o altă concluzie, deoarece, în limitele autonomiei sale, regulile dreptului constituțional îi sunt aplicabile ca și față de oricare altă ramură, subramură sau instituție de drept.

Dreptul parlamentar este aplicabil fiecărei Camere în parte și Camerelor reunite în ședință comună. Astfel, regulile dintr-o Cameră fiind expresia voinței exclusive a parlamentarilor acelei Camere, nefiind aplicabile în afara acesteia. Parlamentarii pot să-și exercite mandatul numai în Camera în care au fost aleși, cu excepția inițiativei legislative parlamentare ce se exercită succesiv în ambele Camere, începând cu Camera prima sesizată și sfârșind cu cea decizională, indiferent de calitatea inițiatorilor, senatori sau deputați.

Principiul specializării se definește și prin specializarea Camerelor Parlamentului în Cameră primă sesizată și Cameră decizională astfel încât, prin diferențierea atribuțiilor, să se asigure optimizarea procesului decizional în Parlament, păstrându-se, în același timp, egalitatea funcțională a Camerelor.

1.3.2. PRINCIPIUL MAJORITATEA DECIDE, OPOZIȚIA SE EXPRIMĂ

“ Acest principiu este o urmare a naturii elective a mandatului reprezentativ și a caracterului pluralist al Camerelor Parlamentului. Majoritatea exprimă opțiunea majoritară a corpului electoral, fiind legitimată să decidă asupra măsurilor necesare îndeplinirii programului său politic, fiind cea care a învins în alegeri. Cei care sunt in minoritate reprezintă opțiunea unui segment semnificativ al corpului electoral, fiind astfel legitimată să se exprime. Prin însăși opunerea sa, se asigură latura critică a procesului de Guvernare.

Majoritatea și opoziția sunt <<adversari asociați>>, influența opoziției se regăsește în măsurile adoptate de către guvernanți prin influența pe care aceasta o are în dezbaterea și adoptarea acestor măsuri.

Din punct de vedere politic, <<legea este politica care a învins>>. Aceasta este un produs al relației dintre majoritate și opoziție. În ultimă analiză, principiul la care facem referire legitimează Guvernarea ca un proces democratic, care asigură condițiile pentru realizarea alternanței politice, fiind totodată esențial pentru caracterizarea Parlamentului ca o putere deliberativă.”

Particularitatea activității unei Camere este de a adopta o rezoluție colectivă, luată cu majoritate de voturi, după o dezbatere publică, în care opoziția s-a putut exprima. Acesta este scopul principal al conceperii și aplicării procedurii parlamentare, indiferent de obiectul său.

Conceptul de majoritate este proporțional cu importanța deciziei ce urmează a fi luată. Majoritatea poate fi de trei feluri, și anume: calificată, absolută și simplă, implicând de fiecare dată o adeziune mai mare sau mai restrânsă a spectrului politic. Majoritatea Guvernamentală este aceea ce a învestit Guvernul. Răsturnarea ei se face prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

1.3.3. PRINCIPIUL TRANSPARENȚEI

Transparența este o consecință a democrației care posedă un conținut specific. Regula este reprezentată de faptul că activitatea Parlamentului are un caracter public. Transparența este un principiu necesar pentru realizarea dialogului social, asigurând astfel un contact permanent între Parlament și opinia public. Acest lucru implică contactul cu mass-media, cu grupurile de presiune, activitatea parlamentarilor în teritoriu, obligația parlamentarilor privind declarația de avere, evitarea conflictelor de interese.

1.4. INSTITUȚIA PARLAMENTULUI

Orice constituție din lume, sub o formă sau alta, consacră existența unei puteri legiuitoare, indiferent dacă aceasta este denumită Parlament, Camera Deputaților sau Adunare legislativă, indiferent dacă prerogativele unei asemenea adunări sunt mai largi sau mai restrânse. Cert este faptul că pe măsura unei lungi evoluții istorice, instituția Parlamentului și-a câștigat un loc bine definit în conștiința popoarelor, devenind una dintre părțile esențiale ale înfăptuirii democrației, ale statornicirii unor rânduieli democratice, în măsură să garanteze drepturile și libertățile cetățenilor.

Pe măsură însă ce principiul separației puterilor s-a afirmat ca fiind o creație a gândirii liberale, parlamentele au început să-și asume atribuții tot mai importante legate de alegerea unor demnitari, a judecătorilor, iar în unele țări chiar a șefului statului. Regimurile parlamentare sunt cele care astăzi controlează cel mai eficient activitatea guvernelor, își permit să le înlocuiască atunci când comit greșeli și chiar să tragă la răspundere pe șeful statului, în cadrul unei proceduri care, evident, comportă o serie de trepte și garanții.

Parlamentului își are originile în timpuri îndepărtate. Înainte de anul 1000 în Islanda, Sicilia în 1130 și Anglia în jurul anului 1300, cunoșteau existența unor adunări care aveau să constituie, în secolul următor, modelul unor Adunări cu funcții deliberative. În secolul al XVIII-lea, Parlamentul britanic, a impus ca model de guvernare regimul parlamentar, care introducea pentru prima dată responsabilitatea Guvernului față de aceasta Adunare deliberativă. Constituția S.U.A. a creat un Parlament bicameral, și anume Congresul, care echilibrează și astăzi puterea prezidențială.

Parlamentele au fost create, la bază, cu misiunea de a consimți asupra stabilirii unor impozite și au ajuns, în timp, nu numai să controleze modul în care erau utilizate fondurile statului, dar și întreaga activitate guvernamentală. În unele situații, parlamentele au ajuns chiar să dispună de întreaga politică a țării, așa cum a făcut, de pildă, Convenția revoluționară franceză prin comitetele sale.

Forța sistemului parlamentar constă în principiul suveranității naționale, în ideea că parlamentul reprezintă poporul însuși, iar parlamentarii sunt delegații săi, care nu mai pot în aceste condiții delega, prerogativele lor unor alți funcționari ai statului. Există un cunoscut principiu în dreptul roman "delegata potestas non delegatur" care se opune transmiterii oricăror prerogative parlamentare către alte instituții alese sau numite. Principiul autonomiei parlamentului garantează forumului legislativ plenitudinea de acțiune și decizie în orice domeniu, Parlamentul fiind, totodată, în unele state, singurul organism în măsură să-i tragă la răspundere pe membrii săi. Puterea excepțională ce revine parlamentelor și calitatea cu totul aparte a celor care le alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute, garantând existența unui regim de imunități și inviolabilități, chemat tocmai să asigure exercitarea în cele mai bune condiții a mandatului parlamentar. Acesta a devenit tot mai mult un mandat reprezentativ, parlamentarul reprezentând nu doar o parte din suveranitatea națiunii, ci însăși această suveranitate, de unde fundamentul drepturilor și prerogativelor parlamentarilor, independența de care ei se bucură pentru a-și putea înfăptui mandatul în condiții optime.

Parlamentul are mai multe funcții, privit ca putere deliberativă, a căror enumerare implică o ordine firească și anume: a) legiferarea; b) funcția de stabilire a direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și juridice; c) funcția de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale; d) funcția de control; e) funcția de conducere în politica externă; f) funcția de organizare internă a sa.

În zilele noastre, instituția Parlamentului capătă, desigur, conotații specifice, prerogative și atribuții diferențiate, în funcție de regimul politic al statului în cauză, de modul în care într-o țară sau alta acționează echilibrul forțelor politice care sunt angajate în acțiunea de guvernare. Parlamentele de astăzi nu mai au prerogativele adunărilor legiuitoare din trecut, care puteau controla activitatea tuturor organelor și instituțiilor statului.

În prezent, în cele mai multe țări ale lumii, Parlamentul exercită un număr de atribuții esențiale, controlând celelalte organe ale statului, dar puterea sa este limitată de aria prerogativelor prevăzute prin Constituție, de însăși dinamica relațiilor dintre puteri, care obligă uneori Parlamentul să cedeze temporar o parte dintr atribuțiunile sale unei alte puteri a statului, tocmai pentru a asigura un maximum de operativitate și eficiență activității de legiferare.

În toate țările lumii, Parlamentul desfășoară o remarcabilă activitate internațională ratificând tratate internaționale în domeniile cele mai importante, adresând mesaje, adoptând moțiuni care înseamnă, de cele mai multe ori, luări de poziție neechivoce ale întregului spectru politic față de o anumită problemă internațională. Pe calea diplomației parlamentare, parlamentarii își aduc o contribuție directă și nemijlocită la dialogul politic care se poartă pe plan mondial, contribuind la rezolvarea unor spețe internaționale, la convenirea unor soluții, la promovarea unui autentic spirit de încredere între popoarele care au culturi dintre cele mai diverse.

Condițiile istorice au făcut ca în anumite state structura parlamentară să fie încă de la început o structură bicamerală. Lucrul acesta s-a petrecut în special în statele federale și în numeroase țări din America Latină. Drepturile și relațiile reciproce între cele două Camere, acolo unde există un sistem bicameral, nu au fost și nici nu sunt pretutindeni aceleași. În unele state s-a acceptat ideea egalității Camerelor. În literatura de specialitate a fost subliniat faptul că deși Parlamentul a fost desemnat, în mod tradițional, prin expresia de "putere legiuitoare", în fond, atribuțiile și competențele sale sunt mult mai largi, propunându-se pentru definirea mai corectă și mai exactă a rolului și funcției Parlamentului în stat termenul de "putere deliberativă". "Această denumire exprimă clar importanța competenței Parlamentului de a decide în toate problemele fundamentale ale statului, dar și realitatea că Parlamentul are și alte funcții decât cea legislativă, cum ar fi, de exemplu, funcția de control. Ca atare, «puterea» legislativă este doar o componentă a competenței Parlamentului".

Atribuțiile parlamentelor nu sunt aceleași în toate statele. Activitatea parlamentară diferă, desigur, din punctul de vedere al procedurilor care sunt cerute pentru adoptarea unor legi, sub aspectul implicării mai largi sau mai reduse a comisiilor parlamentare, a diverselor organe de conducere. Există diferențieri în ceea ce privește modul de desfășurare a sesiunilor Parlamentului, regulile de procedură. Rolul Parlamentului rămâne indiscutabil major, motiv pentru care parlamentarilor li se asigură imunitatea opiniilor și părerilor, inviolabilitatea persoanei, dreptul de a se exprima liber și neîngrădit în legătură cu problemele ce sunt supuse atenției lor. O apreciere de ansamblu asupra vieții parlamentare, care în general a însemnat foarte mult din punctul de vedere al reașezării instituțiilor democratice și al edificării statului de drept, permite câteva constatări. Urmând practica parlamentelor democratice, activitatea pa rlamentară ar spori în eficiență și operativitate dacă ar fi acordată o mai mare pondere activității comisiilor permanente. Pe de altă parte, pentru optimizarea lucrărilor forumului legislativ s-ar putea lua în considerare ideea exprimării votului prin corespondență, programarea unor ședințe speciale de votare la care toți parlamentarii să fie prezenți, renunțarea la condițiile de cvorum pentru simplele ședințe de dezbateri, un mai mare rol acordat grupurilor parlamentare în definirea priorităților și a ordinii de zi, stabilirea unor termene în care să fie prezentate rapoartele comisiilor permanente, spre a se asigura o maximă operativitate în procesul de legiferare.

2. OBIECTUL ȘI ÎNSEMNĂTATEA STUDIULUI DREPTULUI CONSTITUȚIONAL COMPARAT

2.1. IMPORTANȚĂ, DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Încă din cele mai vechi timpuri, dreptul comparat a constituit un obiect de preocupare și de studiu. Elaborând diverse legi și reglementări, popoarele au ținut seama de multe ori de modul în care erau reglementate anumite probleme în țările vecine. Însăși Legea celor 12 table, potrivit jurisconsulților romani, a fost inspirată în bună măsură de prevederile legislației ateniene a lui Solon. De altfel, la romani jus gentium fusese alcătuit tocmai ca un rezultat al comparării diferitelor sisteme de drept străine.

Într-o lucrare cunoscută, consacrată dreptului comparat, pe bună dreptate Pascal spunea: “un adevăr dincoace de Pirinei devine o eroare dincolo de ei”. Într-adevăr, "reglementarea juridică – fenomen în cele din urmă subiectiv – este rezultanta unor anumite nevoi sociale, a unor presiuni politice sau psihologice, în fine a unei anumite mentalități. O frontieră arbitrar trasată poate face anumite reguli obligatorii pe un teritoriu și altele, poate opuse, pe cel învecinat. Nu există criterii, uneori nu există posibilități de conciliere. Astfel apar conflictele de legi, cu sau fără conflict de suveranitate și astfel devine necesar dreptul internațional privat".

În continuare, autorul menționat subliniază că "Istoria dreptului arată că în toate timpurile dreptul a tânjit către universal, a manifestat cu alte cuvinte o aspirație de a-și depăși condiția națională, spre a deveni un fenomen universal. Ce altceva decât un astfel de drept a fost dreptul roman, care s-a aplicat unui mare număr de popoare nu numai decât rationae imperii ci și imperii rationis, datorită valențelor sale de logică și echitate".

În ceea ce privește dreptul comparat, autorii de specialitate au enunțat numeroase păreri și opinii. Raymond Salleiles considera, de pildă, dreptul comparat ca fiind "un drept comun al umanității civilizate". Eduard Lambert definea dreptul comparat ca fiind o știință socială care stabilește legi generale, dar și ca o formă superioară a "artei juridice". Louis Josserand considera că dreptul comparat, reflectând tendințele legislației, reprezintă mijlocul cel mai eficace pentru a ajuta procesul legiferării.

Profesorul Leontin-Jean Constantinescu, care a scris un remarcabil tratat privind dreptul comparat, sublinia că "La fel ca în științele naturale, și în dreptul comparat orice problemă particulară este subordonată problemei mari, care este aceea de a înțelege și cuprinde universul ca pe un întreg. În știința dreptului comparat cunoașterea comparată a instituțiilor juridice izolate nu este decât un pas pe calea cunoașterii și înțelegerii întregului: ordinea juridică mai întâi, iar apoi sistemul juridic respectiv".

Doctrinarii italieni se refereau la utilitatea comparării legislațiilor în vederea realizării unui drept universal.

În Germania, Bernhoeft distingea chiar trei tendințe în dreptul comparat: o tendință etnologică, legată de rase; o tendință istorică și o tendință dogmatică.

Tendința etnologică, explică de ce popoarele care au același grad de civilizație au instituții asemănătoare. Tendința istorică ne prezintă de ce este posibil, chiar la același grad de civilizație, ca evoluțiile unor popoare să fie diferite. Tendința dogmatică avea în vedere raportarea instituțiilor juridice la mediul social în care trăiește fiecare popor.

O observație care trebuie făcută este aceea că studiul dreptului comparat s-a dezvoltat în mod firesc în acele țări care aveau regimuri și tradiții democratice. În statele totalitare de toate genurile sentimentul de suficiență și autarhia politică au împiedicat de multe ori afirmarea unor preocupări de drept comparat.

În România, aceste cercetări au existat bazându-se în special pe inițiativele unor oameni de știință generoși, care au contribuit la formarea unor generații de specialiști bine pregătiți în dreptul comparat. Este suficient să amintim modul în care Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române a facilitat frecventarea de către un număr de tineri cercetători a cursurilor și celorlalte forme de învățământ organizate de Facultatea Internațională de Drept Comparat de la Strasbourg.

Preocupările privind dreptul comparat s-au diferențiat, firește, în funcție de marile domenii ale dreptului, cercetările desfășurându-se cu precădere în domeniul dreptului privat. Pentru dreptul public, problema de esență care se punea era aceea a comparării unor instituții politice, a unor mecanisme de înfăptuire a puterii în diverse tipuri de țări. O asemenea sarcină era, evident, mult mai dificilă decât compararea instituțiilor de drept privat, pentru că punea în discuție nu numai elaborarea unei legi sau alteia, ci însăși reevaluarea unui mod de guvernare.

După cum arăta marele savant austriac Hans Kelsen, "Înfățișând opoziția dintre dreptul public și dreptul privat ca fiind opoziția absolută dintre putere și drept sau cel puțin dintre puterea statului și drept, se crează ideea că în domeniul dreptului public, mai ales în cel al dreptului constituțional și administrativ – deosebit de important din punct de vedere politic – principiul juridic nu ar avea același sens și aceeași intensitate ca în domeniul dreptului privat, considerat într-un fel domeniul propriu-zis al dreptului". În viziunea sa, "drepturile private sunt în același sens drepturi politice.

În viziunea lui Charles de Secondat, dreptul public comparat trebuia să cuprindă în primul rând un sistem de legislații și instituții comparate, capabile să se adapteze cerințelor politice ale unor diverse forme de guvernământ. În aceași timp, dreptul public comparat urma să reprezinte o doctrină de politică și de drept comparat, întemeiată pe o vastă cercetare a regimurilor aplicabile în prezent unor diverse țări sau care au fost aplicate în diverse epoci.

Aceste constatări se justifică întru totul și experiența elaborării unui număr extrem de mare de constituții demonstrează cu evidență faptul că în legile fundamentale ale tuturor statelor se regăsesc tradiții, elemente de specificitate, un mod de gândire al fiecărui popor, permanența unor instituții care și-au demonstrat utilitatea în practica poporului respectiv.

Elaborarea constituțiilor moderne trebuie să țină seama, în special, tot mai mult de anumite standarde internaționale, de anumite realizări ale gândirii juridice, cum ar fi ideea drepturilor omului, separația puterilor, pluralismul politic, libertatea consultării electorale, mecanisme eficiente de garantare a drepturilor și libertăților.

Aceste standarde se reflectă obligatoriu în reglementările constituționale, determinând – evident, în forme variate dar respectând această mare orientare de principiu – nivelul de dezvoltare politică existent la un moment dat, raportat la realitățile istorice ale fiecărei țări.

Profesorul Mircea Djuvara, care este un mare specialist român în filosofia dreptului, releva în mod argumentat că "Filosofia juridică contemporană este… pe cale de a da dreptului ca știință o nouă înfățișare, întemeindu-l pe de o parte, pe o mai exactă observațiune a faptelor sociale și analizând, pe de altă parte, datele astfel obținute cu o metodă întemeiată pe o minuțioasă critică a cunoștiinței raționale în general și a celei juridice în particular".

Compararea sistemelor de drept reprezintă un instrument eficace în această privință, utilitatea dreptului comparat dovedindu-se nu numai sub aspect teoretic, al evaluării și comparării unor instituții, dar și ca mecanism esențial de lucru pentru îmbunătățirea unor prevederi legislative.

În ce privește delimitarea dintre dreptul comparat și alte discipline conexe sau asemănătoare, profesorul Alexandre Otetelișano relevă în cunoscuta sa lucrare mai multe discipline sociale, juridice și filosofice cu care dreptul comparat nu trebuie confundat.

O primă distincție care urmează a fi făcută este aceea între dreptul comparat și dreptul străin. Există numeroase lucrări în zilele noastre care confundă dreptul comparat cu dreptul străin, prezentând sub denumirea de drept comparat lucrări care constituie de fapt prezentări ale legislației străine. În opinia lui Alexandre Otetelișano dreptul străin nu poate fi considerat drept comparat deoarece "studiul dreptului străin nu urmărește un scop științific, ci mai curând un scop de erudiție". Dreptul comparat are un obiect și un scop propriu, constituind o disciplină științifică ce folosește, desigur, elemente ce țin de dreptul străin, dar numai în măsura în care acestea servesc scopului comparatist.

Cu deosebită vigoare această idee este relevată de profesorul Pierre Legrand de la Universitatea Panthéon-Sorbonne, care critică practica de a prezenta drept studii comparatiste simple încercări de sinteză a dreptului străin. Așa cum menționează distinsul profesor, studiile juridice comparative au atras un număr mereu în creștere de juriști, dornici să-și aroge merite care nu le aparțin, pentru care practica comparației se reducea la alinierea, mai mult sau mai puțin stăpânită, a înlănțuirilor de sisteme de drept pozitiv, în absența oricăror repere teoretice.

Într-o asemenea situație, "comparatistul nu face decât să se dedice unei cercetări alimentare, acea cercetare care hrănește, cu o valoare nutritivă de altfel cu totul relativă, cabinetele avocaților, ca și birourile guvernamentale. El se transformă într-un simplu repetitor al unui drept străin".

O a doua distincție ce urmează să fie făcută este aceea între dreptul comparat și dreptul național aprofundat și comparat.

În programele multor facultăți de drept există cursuri de drept aprofundat civil, comercial, constituțional etc., care în mod inevitabil folosesc exemple și analize din dreptul comparat, desigur, în scopul unei mai bune înțelegeri a instituțiilor naționale proprii. În opinia cunoscutului comparatist profesor Eduard Lambert, dreptul civil comparat nu este, de pildă, decât "un instrument de educație juridică".

După cum se cunoaște, în Franța ideea interpretării legislației putea fi considerată ca încetățenită de foarte mult timp. Stupefiat de comentariile numeroase pe care juriștii le elaborau pe marginea Codului său civil din 1804, Napoleon a rostit celebrele cuvinte: "mon Code est perdu" ("Codul meu este pierdut"). În pofida acestei opinii de autoritate, comentariile juridice au continuat și elementele de drept comparat au servit ca un serios argument de evaluare și de analiză a propriului sistem juridic.

În opinia profesorului Eduard Lambert, compararea legislațiilor străine "nu trebuia să fie prezentată decât cu titlu accesoriu și numai în măsura în care ea ar fi fost de natură să procure auditoriului o cunoaștere mai precisă și mai completă a dreptului nostru național".

La rândul său, Alexandre Otetelișano relevă că studiul aprofundat și comparat al dreptului național permite evidențierea unor divergențe sau lacune ale dreptului național sau, dimpotrivă, prezentarea superiorității propriului sistem de drept față de alte sisteme de drept străine. Chiar într-o asemenea situație însă, cunoașterea dreptului comparat este deosebit de utilă, deoarece contribuie la o mai bună cunoaștere a instituțiilor naționale și "de a avea în vedere în cunoștință de cauză toate posibilitățile aplicării lor practice".

O altă distincție ce trebuie făcută este aceea între dreptul comparat și politica legislativă sau politica juridică.

Politica legislativă este o noțiune întâlnită în special în literatura juridică germană, dar și în cea franceză, și are în vedere un procedeu folosit de legiuitor, dar și de doctrină, pentru a adapta legile existente la cerințele sociale într-o continuă transformare.

Alexandre Otetelișano observă că politica juridică este "procedeul folosit fie de legiuitor, fie de judecător, fie de doctrinar, pentru a descoperi aspectele specifice ale regulii de drept determinate în parte de factorul social".

Se poate estima, deci, conform punctului de vedere acceptat de toți autorii de specialitate, că dreptul comparat servește politica juridică, fără a se confunda cu ea. Politica juridică are drept scop determinarea punctelor diferite între aspectele unei instituții, în timp ce dreptul comparat are drept scop principal exact contrariul, adică de a evidenția punctele asemănătoare pe care le prezintă aceeași instituție în diverse legislații.

O altă distincție urmează a fi făcută între dreptul comparat și istoria comparativă a instituțiilor juridice ale popoarelor. Potrivit opiniei autorilor de specialitate, prin istoria comparativă a instituțiilor se înțelege acea disciplină potrivit căreia sunt studiate instituțiile juridice așa cum ele au evoluat în toate timpurile și la toate popoarele, pentru a putea stabili legile potrivit cărora aceste instituții apar, se dezvoltă și dispar și, desigur, legile care reglementează aceste instituții.

Spre deosebire de dreptul comparat, istoria comparativă se ocupă de toate instituțiile; dreptul comparat le studiază numai în contextul actualității și numai la acele popoare față de care sistemele de drept prezintă o anumită identitate sau asemănare a civilizațiilor. Dacă istoria comparativă are ca scop să determine legile după care instituțiile apar, se transformă sau dispar, scopul dreptului comparat este cu totul altul și anume acela "de a găsi forma cea mai propice a unei instituții juridice care rezultă din studiul diverselor legislații actuale".

O altă distincție ce urmează a fi operată este aceea între dreptul comparat și sociologie. Potrivit opiniei cunoscutului profesor francez Raymond Saleylles, obiectul sociologiei este "a căuta și a studia legile care duc la constituirea, dezvoltarea și într-o manieră generală la viața organizată a societăților".

Rezultă, deci, că sociologia se ocupă de toate legile care reglementează viața unei societăți și nu numai de fenomenul juridic. Cunoscutul profesor francez, înțelegea chiar, pentru a pune în evidență diferențele care există între dreptul comparat și sociologie, să utilizeze două expresii, tocmai spre a pune în lumină diferența dintre cele două științe. Referindu-se la sociologie, el folosea expresia le devenir social (devenirea socială), iar cu privire la dreptul comparat – expresia le devoir social ("datoria socială").

După cum arăta în celebrul raport prezentat la Congres, "această datorie socială trebuie să țină cont, fără îndoială, de rezultatele și de consecințele sociologiei; dar ea trebuie să se adapteze în egală măsură concepțiilor dominante în materie de justiție; ea trebuie să se inspire, în sfârșit, și din realitățile economice".

La cele de mai sus se adaugă și ideea că sociologia încearcă să stabilească anumite tipuri abstracte și legătura cauzală ce există între asemenea tipuri abstracte, determinând legi generale ale evoluției tuturor fenomenelor sociale, pe când dreptul comparat dorește să stabilească numai aspecte de natura unei instituții juridice sau tendințele comune care îi justifică prezența și utilitatea în legislațiile unor popoare între care există o identitate sau o asemănare de civilizații.

În final, o ultimă delimitare urmează a fi făcută între dreptul comparat și filosofia dreptului. Filosofia dreptului, la fel ca orice filosofie, caută să pătrundă în natura intimă a fenomenului juridic pentru a stabili care este originea fenomenului, care este cauza sa inițială și care sunt raporturile între aceste fenomene și alte fenomene ale vieții umane sau chiar ale vieții în general.

Dreptul comparat nu se poate lipsi de cercetările pe care le oferă filosofia dreptului, deoarece pentru a putea stabili care este cea mai bună formă a unei instituții juridice, trebuie să țină seama de împrejurarea dacă această instituție corespunde ideatic a ceea ce oamenii doresc, cu alte cuvinte dacă instituția în cauză concordă cu aspirațiile lor.

Această idee a fost verificată în practică în ultimele decenii, când afirmarea fără precedent a teoriilor privind drepturile omului a determinat adaptarea tot mai puternică a formelor de guvernare la exigențele și dorințele individului, ale cărui revendicări au devenit primordiale pentru orice sistem politic.

Nu întâmplător majoritatea constituțiilor lumii înscriu drepturile și libertățile cetățenești după principiile generale, înainte chiar de a fundamenta rolul autorităților statului și de a preciza atribuțiile acestora.

În opinia cunoscutului teoretician al filosofiei dreptului, profesorul Giorgio del Vecchio, dreptul comparat ar trebui să devină o adevarată știință a dreptului universal comparat, prin intermedsiul căruia ar urma să fie identificate elemente juridice de o valoare generală, aplicabile pentru întreaga umanitate. Dar chiar Giorgio del Vecchio recunoaște că un asemenea drept universal comparat ar reprezenta o știință diferită de filosofia dreptului propriu zisă, el găsind în aceasta din urmă numai principiile fundamentale pe baza cărora ar urma și ar trebui să elaboreze anumite constatări.

Importanța filosofiei dreptului este relevată de numeroși teoreticieni. G.Cornil apreciază filosofia dreptului ca fiind un "summum" spre care ar trebui să tindă dreptul comparat. "În definitiv, întotdeauna filosofia dreptului este cea care trebuie să conducă comparatismul".

2.2. METODOLOGIA CERCETĂRII COMPARATISTE

Este cunoscut faptul că metoda comparatistă este una dintre metodele esențiale de interpretare a disciplinelor juridice. Metoda comparatistă însumează observarea fenomenelor în spațiu și timp, identificând regulile de drept care se impun prin analiza faptelor. Teoria generală a dreptului a acordat un loc important metodei comparatiste ca metodă generală de interpretare a fenomenelor juridice, prin raportarea lor la realitățile vieții economice și sociale, la dinamica relațiilor dintre state, la dimensiunile noi pe care trebuie să le dobândească reglementările juridice prin raportarea lor pe de o parte la întregul sistem de drept, iar pe de altă parte la modul în care instituțiile similare sunt protejate de sistemele de drept și de practica altor state.

Metodologia reprezintă, în dreptul comparat, totalitatea mijloacelor pe care trebuie să le identifice omul de știință, specialistul, pentru a putea determina cu exactitate posibilitatea ameliorării propriilor instituții juridice, a determinării direcției evoluției acestora, propunând în consecință soluții optime factorilor de decizie, legate de ridicarea calității reglementărilor juridice într-un domeniu sau altul.

O primă opinie enunțată de profesorul J.Kohler, dreptul comparat ar trebui să se apropie de studiul legislației comparate și al sociologiei. În opinia autorului, fiecare jurist "conservându-și sentimentul propriei naționalități se simte, în același timp, cetățean al umanității și concepe în eul său pulsațiile comune ale tuturor popoarelor".

Profesorul Kohler a enunțat, la timpul respectiv, câteva reguli de comparație, dintre care unele și-au păstrat actualitatea până astăzi. Aceste reguli sunt: comparația trebuie să fie făcută numai între instituții aparținând unor popoare aflate în același stadiu de dezvoltare; trebuie făcută o distincție între ceea ce este esențial și ceea ce este accidental sau secundar, fără a se pierde din vedere datele esențiale; trebuie explicat din punct de vedere istoric identitatea unor instituții la popoare aparținând unor stadii de civilizație diferite; nu trebuie neglijat rolul marilor personalități; trebuie ținut seama de dreptul străin pentru a explica anumite fenomene juridice.

În legătură cu acest ultim aspect, profesorul Kohler observă că penetrarea dreptului străin poate fi impusă pe cale politică de popoare învingătoare; ea poate fi făcută pe cale religioasă, dar și pe calea unor relații determinate de viață, de schmbările economice și culturale care facilitează introducerea într-o țară a unor forme juridice care există în alte țări.

În concepția profesorului Kohler se impun câteva reguli de metodă: receptarea unei instituții străine nu trebuie să se producă din exterior; receptarea trebuie să țină seama de starea generală a unei țări; chiar în cazul adaptării unor instituții străine, acestea trebuie raportate la necesitățile speciale ale țării în cauză; să ne ferim ca prin receptarea unor instituții străine să periclităm relațiile internaționale făra a compromite însă interese naționale.

O altă idee importantă enunțată de Kohler este și aceea că receptarea instituțiilor străine nu trebuie să estompeze, să pună în umbră dreptul național. În sfârșit, în opinia sa, nu trebuie exagerat punctul de vedere național și refuzată orice fel de pătrundere a influențelor dreptului străin, deoarece este nevoie de a păstra relații bune și eficiente între popoare, între toate formele de civilizație.

În concepția cunoscutului comparatist profesorul Eduard Lambert, metodele comparatiste trebuie diferențiate, după cum dreptul comparat este conceput ca o știință a istoriei comparative a legislațiilor, sau dacă el este privit ca o știință ce trebuie să stabilească aspectele comune ale diverselor instituții juridice.

În prima ipoteză, metodele de cercetare trebuie să aibă în vedere în special stabilirea unor legități generale, în timp ce în ceea ce privește al doilea aspect trebuie observat în special stadiul unor instituții juridice actuale în scopul determinării unor concluzii practice.

Preocupându-se de a identifica metodele general aplicabile în știința dreptului comparat, profesorul Otetelișano distinge metoda isorică, metoda comparativă, precum și metode speciale ale științei dreptului aplicate la dreptul comparat.

Relevând importanța metodei istorice, specialistul român arăta că aceasta ne permite să cunoaștem "care a fost fundamentul unei instituții, să știm dacă acest fundament s-a schimbat sau dacă, din contra, a încetat să existe".

În ceea ce privește metoda comparatistă, el relevă că această metodă fundamentală pentru dreptul comparat include observarea experienței și inducția, completate printr-o altă metodă generală a științelor, și anume: deducția.

Referindu-se la mecanismul metodei comparative în dreptul comparat, el releva că prin aceasta sunt studiate mai întâi instituțiile de drept, așa cum sunt reglementate ele de coduri și legi, apoi instituția juridică în jurisprudență și doctrină, pentru ca de abia apoi să fie stabilite puncte de asemănare și de diferență între instituția studiată în diverse sisteme legislative.

Cât privește celelalte metode uzitate în știința dreptului – metoda analogiei, metoda contradicției, metoda spiritului legiuitorului – toate acestea își păstrează, firește, importanța în știința dreptului comparat, fără a putea însă să diminueze rolul primordial pe care îl prezintă metoda istorică și metoda comparativă.

Profesorul român Victor Dan Zlătescu, identifică într-o lucrare consacrată cele patru reguli ale comparației, sintetizând opiniile și punctele de vedere exprimate de mari specialiști ai dreptului comparat.

Astfel, în lucrarea "Drept privat comparat", acesta enunță următoarele patru reguli ale comparației: trebuie comparat numai ce este comparabil; în anumite împrejurări poate fi utilă chiar și o comparație afirmativă între două instituții reflectând esențe contradictorii; cercetarea unei instituții trebuie făcută luând în considerare întreaga amenajare a izvoarelor de drept dintr-un anumit sistem juridic și în aprecierea termenului de comparat trebuie să se țină seama nu numai de sensul avut inițial, ci și de sensurile dobândite ulterior de o normă de drept în procesul de aplicare.

Încercând a da explicație acestei reguli la dreptul constituțional comparat vom putea arăta că studiul diferitelor instituții principale ale statului, al unor instituții de drept constituțional specific cum ar fi mecanismul electoral, reglementarea drepturilor și libertăților, mecanismele prin care acestea se realizează, controlul constituționalității etc., se încadrează cât se poate de bine în aceste reguli. Referindu-ne la prima regulă, a compatibilității, vom semnala că încercările de perfecționare a reglementărilor constituționale în orice țară trebuie să țină seama în cel mai înalt grad de valorile democratice, de experiența țărilor celor mai înaintate din punctul de vedere al evoluției dreptului constituțional.

Cert este faptul că practica constituțională a statelor a evoluat foarte mult în ultimele decenii, diverse instituții juridice au căpătat sensuri și semnificații noi dar, totodată, ele au găsit și forme inedite, necunoscute în trecut, de manifestare și de afirmare.

Prin urmare, comparația în dreptul constituțional trebuie să țină seama, inevitabil, de aceste reguli, raportându-le însă la realitățile specifice pe care le oferă raporturile de drept public care, în anumite situații prezintă – după cum se știe – particularități ce le deosebesc radical de cele din dreptul privat.

În legătură cu procesul metodologic, în aceeași lucrare a profesorului Victor Dan Zlătescu se face referire la cunoscuta teorie a lui V.Knapp, legată de determinarea așa numitului tertium comparationis. În teoria lui Knapp, comparația reclamă trei termeni logici și anume: comparatum; comparandum; tertium comparationis.

Comparatum este de obicei legislația sau ordinea juridică a comparatistului. Comparandum este un alt sistem juridic național sau eventual sistemele juridice ale mai multor state. Cel de al treilea element al comparației, "tertium comparationis", este mult mai complex, deoarece așa cum observa jurista Yolanda Eminescu, el nu este un element "final", ci unul prealabil comparației, el fiind ales iar nu dedus. În opinia lui V.Knapp, tertium comparationis reprezintă noțiuni mai generale decât comparatum și comparandum, el fiind o sintagmă care înglobează atât pe prima, cât și pe cel de al doilea.

Alegerea acestei noțiuni a devenit, în prezent, cheia efectuării cu succes a comparației, determinarea lui tertium comparationis readucând în discuție problema existenței unor noțiuni generale în drept, problemă care a preocupat la un moment dat cu multă asiduitate știința juridică din diferite state. După cum observă Victor Dan Zlătescu, "pentru a putea efectua comparația trebuie să admitem că pentru astfel de noțiuni generale există un dat obiectiv și tocmai dreptul comparat furnizează cea mai bună dovadă în acest sens".

2.3. FUNCȚIILE DREPTULUI COMPARAT

Studierea dreptului comparat prezintă un incontestabil interes practic, deoarece el contribuie la cunoașterea sistemelor juridice aplicabile în diverse state ale lumii dar, și la desprinderea unor standarde general acceptate, a unor concluzii de natură să faciliteze perfecționarea propriilor legislații naționale.

Autorii de specialitate au acordat, de aceea, un important spațiu în cercetările lor, problemei funcțiilor dreptului comparat.

Profesorul Alexandre Otetelișanu amintește, de funcția dreptului comparat de a contribui la unificarea internațională a dreptului, funcția relativă la unificarea legislativă internă, funcția în materie de drept internațional privat, funcția în materia interpretării dreptului existent.

Victor Dan Zlătescu, în lucrarea citată, oferă o altă clasificare a funcțiilor dreptului comparat și anume: a) funcția de cunoaștere a dreptului național; b) funcția normativă; c) funcția științifică; d) funcția de a contribui la unificarea legislațiilor.

După cum subliniază autorul român, "fiecare dintre acestea legitimează una din fațetele practicării dreptului comparat, ale metodei comparative, și învederează interesul multiplu pe care îl reprezintă acesta".

Prima funcție a dreptului comparat, aceea de a cunoaște propriul drept, este deosebit de importantă, deoarece prin comparare dreptul național este relativizat, fiind comparat cu alte sisteme de drept, operațiune care îi permite fie să scoată în evidență avantajul propriilor reglementări, fie să conștientizeze legiuitorul în legătură cu anumite lacune care trebuie remediate.

"Într-adevăr, scrie Leontin-Jean Constantinesco, compararea îngăduie nu numai să se pătrundă în mod conștient într-o altă lume juridică, ci și să se ia o anumită distanță față de propria ordine de drept, care apare într-o altă lumină. Asta permite, mai întâi, să se descopere în propria ordine juridică aspecte noi, calități și defecte care până atunci rămăseseră ascunse. Compararea poate să scoată la iveală că, de exemplu, unele elemente ce caracterizează instituții juridice naționale au în realitate o importanță mai limitată decât le-o acordă juriștii naționali; se poate descoperi că o instituție juridică ce era considerată indispensabilă, întrucât dădea un răspuns necesar unor probleme permanente, nu este în realitate decât rezultatul unui accident sau unei întâmplări. Compararea poate dezvălui faptul că alte ordini juridice rezolvă aceeași problemă prin instituții mai apropiate sau mai simple. Ea poate arăta de ce și cum unele instituții naționale sunt depășite sau desuete…".

Juriștii formați la școala aceluiași sistem juridic au de cele mai multe ori tendința de a considera soluțiile acestuia ca singurele posibile, conferindu-le prin aceasta o valoare absolută. Metoda comparatistă poate să infirme această optică, demonstrând că există și alte soluții, care pot fi mai logice sau mai eficiente decât cele adoptate de legiuitorul național.

Alexandru Otetelișanu, ocupându-se de această problemă, susține că dreptul comparat ar fi util din acest punct de vedere, în trei situații: a) când o instituție juridică există în mai multe țări, având aceeași origine; b) când instituția, chiar dacă are o origine diferită, se prezintă sub același aspect sau sub aspecte asemănătoare; c) când instituția, deși nu este nici identică, nici analoagă, se bazează pe aceleași principii fundamentale.

În ceea ce privește dreptul constituțional, un exemplu îndeobște cunoscut este acela al controlului de constituționalitate. În urma elaborării Constituției României, autorii acesteia au conștientizat faptul că asigurarea controlului de constituționalitate nu se poate face numai prin acordarea unor competențe de acest gen factorului politic, ci prin crearea unui organ special, a unei jurisdicții constituționale. Optând între cele două modele, modelul judiciar american și modelul Consiliului Constituțional francez, autorii Constituției au considerat preferabilă adoptarea sistemului unei Curți Constituționale având importante prerogative în domeniul controlului constituționalității, practică urmată de altfel de majoritatea statelor europene.

În legătură cu funcția normativă, se acceptă ideea că dreptul comparat are o însemnătate deosebită și în perfecționarea legislațiilor naționale. Așa cum s-a arătat la începutul prezentului capitol, elaborarea unora din marile legiuiri ale timpului a fost facilitată de cunoașterea legislațiilor străine, de unde legiuitorii au desprins adesea importante surse de inspirație.

Folosirea metodei comparative permite de foarte multe ori identificarea unor elemente ce pot fi preluate fără a pune în discuție esența sistemului de drept al unei anumite țări, specificitatea sa și realitățile naționale pe care le reprezintă. După cum în mod cât se poate de corect remarcă Victor Dan Zlătescu, "În realitate, funcția normativă trebuie înțeleasă numai în sensul de sursă de inspirație. Nu poate fi vorba desigur de o aplicare directă a normei străine. Chiar în dreptul internațional privat, atunci când norma de conflict indică aplicarea legii străine, aceasta nu se aplică în temeiul suveranității statului la dreptul căruia se face trimitere. Se consideră în mod unanim că această normă este desprinsă din dreptul statului respectiv și că este nostrificată fiind aplicabilă ca lege națională în temeiul normei de trimitere care face parte din dreptul național. Conflictului posibil de suveranitate îi face loc un simplu procedeu de trimitere, frecvent în tehnica legislativă".

Funcția științifică este ilustrată de prezența disciplinei dreptului comparat în programele unor instituții de învățământ și în cadrul preocupărilor pe care le desfășoară diverse societăți având ca principal obiect de preocupare dreptul comparat.

Remarcabilele studii de drept comparat, manualele și tratatele întocmite de specialiști de prestigiu, au avut un rol esențial în perfecționarea procesului legislativ, deoarece identifică legități valabile în mai multe sisteme de drept, tendințe ale evoluției dreptului, factori care facilitează afirmarea unor instituții sau dispariția lor. Cercetările comparative au o importantă valoare teoretică, prin aceasta înțelegând întreaga orientare a dreptului în anumite domenii sau modalitățile practice prin care normele de drept sunt aplicate.

Făcând o referire la dreptul public, consider necesar să precizez că, în pofida specificității acestui drept care este organic legat de anumite realități, de structura statului și de suveranitatea de stat, interesul cercetărilor de drept comparat este la fel de important și se manifestă cu aceeași evidență.

În domeniul dreptului public, specificul fiecărui popor este mai accentuat decât în dreptul privat, astfel încât unificarea instituțiilor juridice de drept public se realizează mai greu sau nu se realizează deloc.

Pe de altă parte, în domeniul dreptului public, la procesul de creare a dreptului participă de fapt întregul popor, care își exprimă voința prin instituțiile constituționale.

În opinia profesorului Larnaud, dreptul comparat îndeplinește un rol important atât în ceea ce privește doctrina dreptului public cât și a celui privat, facilitând interpretarea dreptului public existent, dar și perfecționarea legislației referitoare la instituțiile publice.

Sintetizând argumentele și contraargumentele juriștilor, Alexandre Otetelișano conchide că dreptul comparat este o știință independentă, având un obiect propriu și o metodologie științifică orientate întotdeauna în scopul determinării formei unitare a unei instituții sau a identificării tendințelor spre care aceasta se îndreaptă.

Profesorul Ioan Alexandru constată că statele membre ale Uniunii Europene sunt toate, mai mult sau mai puțin, țări cu o dezvoltare industrială foarte ridicată, ale căror administrații naționale au în față aceleași probleme esențiale. "În toată Europa sarcinile urgente ale dreptului administrativ modern sunt pe primul plan, fie în domeniul «construcției» legilor, controlul planificării și dezvoltării, protecția mediului, sănătatea publică sau legi sociale".

În sfârșit, ultima funcție a dreptului comparat, aceea privind unificarea legislațiilor, este amplu și sugestiv tratată în numeroase lucrări de drept. Se arată totuși că rezultatele obținute în acest domeniu pot fi considerate încă destul de modeste față de speranțele pe care comparatiștii din diverse țări și le-au pus într-o asemenea unificare. Se relevă faptul că unificarea dreptului se poate realiza în două moduri: unificarea indirectă și unificarea directă.

Unificarea indirectă constă în adoptarea unui proiect de convenție sau de lege uniformă în cadrul unui congres sau al unei conferințe internaționale, care este supus ulterior parlamentelor statelor participante pentru a fi adoptat sub formă de lege. Exemplul cel mai cunoscut în această materie îl reprezintă Convenția de la Varșovia din 1929 cu privire la transportul aerian internațional.

Forma directă constă în preluarea integrală a unor reglementări din alte state, fără existența unor convenții prealabile. Asemenea situații s-au realizat, de pildă, în fostele colonii engleze, unde au fost preluate, după independență, în multe cazuri, reglementări cunoscute în metropolă, unele chiar sub forma unor cutume validate de o întreagă practică.

O problemă deosebit de importantă și actuală, legată de unificarea legislațiilor, o constituie elaborarea dreptului comunitar, implicând adoptarea unor reglementări comune valabile pentru toate statele europene, proces ce se înfăptuiește pe baza unei atente cercetări comparatiste și a evaluării intereselor generale ale comunității, dar și a domeniilor ce trebuie rezervate competențelor naționale.

Autorii care au cercetat procesul de armonizare și integrare legislativă în cadrul Uniunii Europene au remarcat existența, din punct de vedere juridic, a mai multor posibilități: substituția, armonizarea, coordonrea și coexistența. Dacă în cazul substituției, dreptul aplicabil nu mai poate emana de la autoritățile naționale, ci numai de la cele comunitare, în cazul armonizării dreptul național continuă să existe, dar trebuie să se modifice și să evolueze în funcție de exigențele definite și impuse de dreptul comunitar. Coordonarea nu afectează sistemele de drept naționale, dreptul comunitar neintervenind decât pe planul efectelor, pentru a le coordona în beneficiul subiectelor de drept care aparțin mai multor state. Cât privește coexistența, aceasta presupune o aplicare concomitentă a dreptului comunitar si a celui național, când guvernează același obiect dar în domenii prin ipoteză diferite. Exemplul citat în această materie este al dreptului concurenței, domeniu în care prevederile fundamentale înscrise în tratatul de la Roma nu se substituie dispozițiilor naționale care reglementează concurența.

Amploarea și intensitatea procesului de integrare care se înfăptuiește astăzi în Europa suscită în mod firesc întrebarea dacă în noile condiții unificarea legislativă nu trebuie să capete dimensiuni noi, și tot mai ample, reducând tot mai mult sfera competențelor naționale și tinzând să dezvolte incomensurabil legislația unificată, normele unice, nu numai în domeniul privat, dar și în cel public, prin crearea unor instituții politice europene unice.

Acest proces de perspectivă nu este, desigur, ușor de intuit și nici nu pot fi făcute predicții asupra duratei sale sau asupra dimensiunilor pe care el le va cunoaște în viitor. Un eminent autor francez, care a consacrat o cercetare dreptului comparat, observa în mod sugestiv că "nu trebuie să uităm că dacă Tratatul de la Roma cheamă la «o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele europene», Tratatul de la Maastricht consacră «respectul» datorat «istoriei», «culturii» și «tradițiilor» – deci drepturilor – acestor popoare."

În opinia profesorului francez, "câștigurile realizate prin înființarea unei piețe comune nu trebuie să se obțină cu prețul dislocării unor comunități și a repunerii în cauză a sentimentului de identitate și de apartenență al indivizilor, care este inevitabil subordonat reperelor simbolice care, înscrise într-un cadru cultural semnificant, validează viețile".

Concluzia cercetării sale este cât se poate de sugestivă, deoarece redă relația ce va trebui să existe în perspectivă între compararea sistemelor de drept, integrarea juridică și făurirea unității politice europene: "Dat fiind că în orice regulă de drept este ascunsă o cultură, actul comparației valoroase pretinde, într-adevăr, învestirea și actualizarea virtualității semnificante a regulii. Comparația drepturilor va fi culturală sau nu va fi deloc".

De un incontestabil interes este și părerea exprimată de marele jurist român Leontin-Jean Constantinesco: "O ordine internațională justă și valabilă devine condiția de existență a unei umanități care, datorită forței de distrugere a mijloacelor pe care ea le-a inventat, s-a plasat în alternativa de a nimici sau de a ordona planeta. Cunoașterea popoarelor prin dreptul lor devine un element al acestei ordini"

2.4. DEFINIȚIA DREPTULUI CONSTITUȚIONAL COMPARAT

În ceea ce privește dreptul constituțional comparat, ținând seama de toate considerațiile arătate mai sus, devine evident că în lumina practicii, dar și a poziției exprimate de numeroși cercetători, el poate fi abordat din mai multe puncte de vedere:

a) din punctul de vedere al comparării sistemelor politice, operațiune care ține de știința politică, dar care prezintă, firește, anumite implicații și pe planul dreptului constituțional, ținând seama de corelația strânsă care există între conceptele de "regim politic" și "regim constituțional";

b) comparația ar putea fi efectuată, apoi, la nivelul principiilor fundamentale de organizare constituțională (de pildă, separația puterilor, pluralismul politic, respectarea drepturilor și libertăților omului), încercând a se desprinde astfel modul în care asemenea principii se reflectă în diverse tipuri de constituții;

c) un al treilea element l-ar constitui nivelul instituțiilor ce ar putea fi comparate;

d) un al patrulea și ultim nivel ar fi acela al comparării unor norme concrete, înscrise în diverse constituții (cum ar fi, de pildă, retroactivitatea sau neretroactivitatea prevederilor constituționale, modul în care se înfăptuiește revizuirea constituțiilor).

Sub aspectul modalităților, al unghiurilor din care se efectuează compararea constituțiilor, acestea ar putea avea în vedere:

a) elemente de fond, incluzând aspectele enunțate mai sus și

b) elemente de tehnică legislativă, cum ar fi dimensiunile mai mari sau mai restrânse ale unor constituții, relația dintre prevederile expres înscrise în constituții și prevederile lăsate pe seama altor acte normative, împărțirea constituțiilor în titluri, capitole, secțiuni etc.

Cât privește câmpul de acțiune al operațiunilor de comparat, acestea pot viza, desigur, toate constituțiile lumii, dar pot avea în vedere și compararea unor constituții ce se referă la anumite zone geografice (de exemplu, constituțiile statelor africane, constituțiile statelor islamice, constituțiile statelor latino-americane, constituțiile țărilor în curs de dezvoltare, constituțiile statelor care se întemeiază încă pe principiile de organizare socialistă ș.a.).

În ce privește scopul efectuării oricărei comparații, acesta nu este, și nici nu poate fi, unul teoretic. Compararea instituțiilor pe care constituțiile le prevăd poate duce – fără ca prin aceasta să fie alterat spiritul național pe care trebuie să-l reflecte orice constituție – la acceptarea unor anumite reglementări. Astfel, Constituția României din 1991 a introdus pentru prima oară instituția Avocatul Poporului, de sorginte scandinavă, sau instituția Curții Constituționale, de sorginte franceză, toate acestea, evident, cu adaptările și individualizările respective.

În lumina acestor considerațiuni, definiția dreptului constituțional comparat supusă dezbaterii într-un interesant articol, semnat de profesorul Florin Bucur Vasilescu și publicat în revista "Dreptul", sugerează autorilor câteva reflecții.

Dreptul constituțional comparat nu ar putea fi definit ca o "ramură" a dreptului constituțional, deoarece dreptul constituțional – așa cum îl definesc toți autorii de specialitate – exprimă relații ce se stabilesc în procesul exercitării puterii și face parte dintr-un anumit sistem de drept național, care reflectă anumite realități economice, sociale, tradiții, voința politică etc.

Fiind el însuși o "ramură" a sistemului de drept național, dreptul constituțional nu mai poate avea ramuri la rândul său, ci cel mult subramuri sau instituții. Pe de altă parte, includerea dreptului constituțional comparat în dreptul constituțional ar introduce în sistemul intern de drept elemente ce nu aparțin dreptului național. S-ar putea accepta, cel mult, ca dreptul comparat (inclusiv cel privat) să fie considerat o ramură distinctă în corelație cu sistemul de drept, dar care nu s-ar include în mod expres în sistemul de drept național ca atare, cum este de pildă dreptul internațional.

Esența activității de comparare nu poate viza, în nici un caz, "confruntarea" unor norme și instituții, deoarece confruntarea presupune, în final, o luptă, care se încheie cu prevalența unui punct de vedere sau altul, termenul indicat – după părerea noastră – fiind mai curând acela de "comparare" sau "evaluare".

Reducerea ariei geografice la țările "apropiate între ele printr-un anumit grad de înrudire", deși utilă și lesne de înțeles, restrânge sfera acțiunii comparatiste, limitând-o la dimensiuni cu caracter regional.

Stabilirea "categoriilor" sau "grupelor" în care aceste norme și instituții pot fi clasificate nu epuizează scopul și obiectivele acțiunii comparatiste. Nici o acțiune de comparare a unor norme și instituții juridice nu are un scop în sine, ci acela de a evalua, printr-o anumită prismă, propriile instituții și reglementări. În situațiile în care reglementările proprii sunt mai bune decât cele cu care se face comparația, ele vor fi – evident – păstrate. Dar în situațiile în care reglementările existente în alte țări prezintă avantaje practice incontestabile, ele trebuie preluate tocmai pentru a întări forța și vigoarea propriilor reglementări.

Existența unor "familii" de drept bine cunoscute în dreptul privat, cum ar fi dreptul romano-germanic, dreptul de common-law, dreptul islamic etc., are la bază cu totul alte rațiuni decât considerațiile care conduc la o comparare a normelor de drept public. Evident, o asemenea comparație este mult mai grea și mai dificilă, întrucât orice reglementare constituțională, indiferent dacă este mai importantă sau mai puțin importantă, a fost adoptată ca urmare a unui proces ce reflectă voința unui anumit forum constituțional. Compararea instituțiilor de drept public riscă oricând să suscite evaluări de ordin politic care, neîndoielnic, pot fi avantajoase sau defavorabile pentru anumite țări. În condițiile în care egalitatea tuturor constituțiilor din punctul de vedere al valorii juridice este un fapt cert, deoarece derivă din egalitatea suverană a statelor, se impune studierea cu atenție a practicii și experienței tuturor statelor lumii, în egală măsură.

Specificitatea fenomenelor constituționale este un fapt real. Ea se grefează însă pe existența și permanența unor mari valori juridice, pe care nici un sistem de drept nu le poate exclude. În fond, după cum remarca Hans Kelsen, "Constituția reprezintă treapta cea mai înaltă din punctul de vedere al dreptului pozitiv".

Faptul că anumite constituții ale unor țări conțin prevederi ce nu concordă cu viziunea unor state din alte zone geografice nu trebuie să le excludă din sfera comparației, deoarece de multe ori aceste constituții de pe alte continente conțin elemente deloc neglijabile de individualitate, care reflectă tocmai existența unor anumite priorități economice și sociale, ce se regăsesc în prevederile constituționale și în modelarea instituțiilor politice.

Urmează a conchide că dreptul constituțional comparat constituie o subramură a dreptului comparat în general, ramură independentă, corelată cu sistemele de drept naționale, având ca obiect compararea în special a instituțiilor politico-statale, precum și a tehnicilor de elaborare a constituțiilor, în scopul identificării celor mai bune căi și metode de perfecționare a propriilor reglementări constituționale.

3. REGIMURI PARLAMENTARE

3.1. SISTEMUL POLITIC AL MARII BRITANII

3.1.1. INTRODUCERE. CONSIDERAȚIUNI GENERALE

Evoluția politică a Marii Britanii oferă un exemplu clasic de trecere de la monarhia absolută la monarhia constituțională, astăzi Marea Britanie fiind considerată, pe drept cuvânt, una dintre țările tipice pentru sistemul politic parlamentar.

Din punct de vedere istoric, poporul britanic s-a făurit din conviețuirea și contopirea în final a saxonilor și normanzilor. Structurile politice feudale au dominat foarte mult timp în viața britanică, deși încă de timpuriu a fost cunoscută instituția parlamentului, având mai întâi un rol consultativ.

Magna Charta a reprezentat, la timpul respectiv, mai curând o îngrădire a drepturilor regale de către baronii care se opuneau puterii absolute, decât un act normativ constituțional cu aplicație generală. Multe din principiile sale s-au păstrat însă, inspirând întreaga evoluție constituțională ulterioară a țării. Prin adoptarea cunoscutului "Bill of Rights" au fost puse bazele monarhiei parlamentare britanice. Evoluțiile ulterioare ale sistemului politic britanic au marcat tot mai puternic afirmarea Marii Britanii ca o monarhie parlamentară. Deși Marea Britanie se numără astăzi printre puținele țări care nu au o constituție scrisă, tradițiile democratice sunt foarte puternice, existând o puternică reacție în această țară împotriva oricăror lideri politici care au căutat să zdruncine cât de puțin bazele instituțiilor democratice. Pe plan constituțional sunt de menționat mai multe momente: unirea definitivă a Scoției cu Anglia, sub denumirea de Regatul Unit al Marii Britanii, devenit ulterior Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, ca și procesul creării "Commonwealth"-ului britanic, care și-a găsit consacrarea și legalizarea la Westminster, din care mai fac parte și în prezent o serie de foste colonii britanice. Mai sunt de menționat "Parliament Act", Representation of the People Act , privind drepturile pairilor. Pe plan internațional, Marea Britanie – care a jucat un rol important încă din secolul XVI – a devenit, în perioada postbelică, unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și, deși aproape toate coloniile sale au devenit independente, ea și-a păstrat și continuă să exercite o considerabilă influență politică.

"Cea mai mare parte a practicii constituționale… se întemeiază pe obiceiuri care au apărut și au evoluat de-a lungul timpului. Principii precum imparțialitatea Speaker-ului Camerei Comunelor, responsabilitatea colectivă a Cabinetului și responsabilitatea individuală a miniștrilor nu se întemeiază pe statute, documente sau hotărâri judiciare ci pe acceptarea unei practici generale pe parcursul anilor".

Ar fi greșit să se creadă că practica judiciară nu are nici un rol în cristalizarea dreptului constituțional britanic. Dimpotrivă, ea a adus și aduce permanent elemente noi, de natură să precizeze și concretizeze conținutul drepturilor constituționale și obligațiile parlamentarilor. Astfel, în speța Sheriff of Middlesex, a fost stabilit principiul că Parlamentul are dreptul să pedepsească pe propriii săi membri pentru o încălcare a statutului lor, nici o altă autoritate judiciară nefiind competentă în asemenea cazuri. Judecătorul Stephen, în cauza Bradlaugh v. Gossett, în 1884, a stabilit supremația parlamentului față de Curți în toate problemele privind afacerile interne ale Parlamentului.

3.1.2. GARANTAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR

Așa cum s-a arătat la punctul precedent, primele documente privind drepturile omului au apărut în Marea Britanie, ele păstrând în felul acesta o paternitate recunoscută asupra tuturor instrumentelor adoptate în această materie pe plan european și pe plan mondial. Magna Charta a constituit, la timpul său, o adevărată constituție dictată de regele Ioan fără de Țară, în virtutea înțelegerii încheiate cu nobilii și clericii nemulțumiți de abuzul puterii regale. Mai târziu, ideile consacrate în Magna Charta au fost concretizate și precizate în alte documente importante, precum "Petition of Rights" (1628), "Habeas Corpus Act" (1679) și "Bill of Rights" (1689). Spre deosebire de Magna Charta, care reglementa mai mult relațiile dintre monarhie, nobilii feudali și clerici, căutând să îngrădească puterea regală, "Petiția drepturilor" – impusă regelui Carol I de către Parlament – are un caracter mai larg, pentru prima dată subiect al drepturilor apărând "omul liber", de unde concluzia că acest document se adresează unei categorii foarte largi de supuși ai regelui.

Printre marile idei pe care le conține "Petiția drepturilor" sunt de remarcat următoarele: omul liber nu poate fi obligat la impozite fără consimțământul Parlamentului; omul liber nu poate fi citat fără un temei legal; soldații și marinarii nu pot pătrunde în case particulare; în timp de pace, soldații și marinarii nu pot fi pedepsiți. Datorită caracterului său, "Habeas Corpus Act" este apreciat de specialiștii în Drept Constituțional ca fiind "a doua constituție britanică" după Magna Charta. Acest document a fost emis pentru a pune capăt încălcărilor masive ale libertăților personale efectuate de puterea regală absolutistă. Potrivit acestui document, orice deținut avea dreptul să pretindă să i se comunice imediat decizia de arestare și să obțină punerea sa în libertate pe cauțiune. Pentru anumite cazuri grave se prevedea că judecata urmează să aibă loc în prima sesiune a Curții cu Juri. În cazul în care deținutul nu ar fi fost pus sub acuzare și nici condamnat, nici în timpul celei de a doua sesiuni a Curții cu Juri, el trebuia să fie pus în mod obligatoriu în libertate. "Habeas Corpus Act" prevedea sancțiuni pentru funcționarii justiției care nu respectau regulile procedurale ce priveau garanțiile libertății persoanei.

Prin caracterul lor novator și bogatul conținut de idei, documentele britanice au premers de fapt acțiunile revoluționare democratice care s-au soldat cu răsturnarea absolutismului, cu proclamarea ideii drepturilor și libertăților omului în alte țări, în primul rând în Franța, unde tradițiile liberale britanice și ideile iluministe au determinat adoptarea cunoscutelor documente privind drepturile omului și cetățeanului, care aveau să fundamenteze modelul respectului pentru drepturi și libertăți în toate țările democratice.

3.1.3. PARLAMENTUL. CAMERA LORZILOR ȘI CAMERA COMUNELOR

Parlamentul britanic are o îndelungată tradiție, deși la început atribuțiile sale au fost în mod precumpănitor de ordin consultativ. Istoria Marii Britanii atestă faptul că încă din timpurile cele mai vechi regii saxoni aveau obiceiul să se consulte în probleme importante cu "oameni înțelepți". Sunt cunoscute "marile consilii" care îi asistau pe regii normanzi în soluționarea unor importante probleme de stat.

Constituirea Camerei comunelor a reprezentat consecința unei evoluții istorice, legate în special de imperativul soluționării constructive, dar și democratice, în consonanță cu interesele națiunii, a problemelor legate de taxe și impozite. Cererile unor monarhi în legătură cu strângerea de fonduri pentru purtarea unor războaie trebuiau să fie discutate în cadrul consiliului. La jumătatea secolului al XIV-lea începe să se practice cu regularitate alegerea reprezentanților, deși Marele Consiliu nu constituia un parlament în sensul modern.

Cu toate acestea, consiliul își pierdea tot mai mult caracterul său feudal, căpătând un adevărat caracter național reprezentativ, incluzând în componența sa nu numai reprezentanții clerului, nobilii, dar și "comunii", adică, după expresia lui F.W.Maitland, "aceia care se roagă, aceia care luptă și aceia care muncesc".

Această din urmă clasă sau categorie socială a dat și denumirea ulterioară a "comunelor" sau Camerei comunelor, organism legislativ având misiunea să se ocupe de cele mai importante probleme ale țării și în primul rând de cele financiare. "Camera comunelor, ca o cameră separată, își trage originea din întrunirile neoficiale ale cavalerilor și orășenilor, care discutau neliniștiți cu ușile închise despre ce răspuns colectiv aveau să dea vreunei întrebări sau cereri dificile cu care fuseseră confruntați de puterile mai înalte. Erau atât de grijulii să nu lase vreun raport despre aceste proceduri, încât nu știm nimic despre organizarea internă a acestei vechi Camere a comunelor".

Din anul 1376, "comunele" au început să-și aleagă purtătotul de cuvânt pentru a prezenta petițiile lor și pentru a elabora răspunsurile către rege și către lorzi.

Cu timpul, puterile Parlamentului s-au întărit. Regele Richard al II-lea a fost destituit de către Parlament. Anumiți monarhi au căutat însă să diminueze ori să minimalizeze puterile Parlamentului, ignorând regula nescrisă care se afirma cu privire la cerința de a se obține în toate cazurile aprobarea Parlamentului pentru taxe și impozite. De pildă, Henric al VII-lea, a convocat Parlamentul numai de șapte ori. Alți monarhi au considerat însă necesar Parlamentul pentru a ratifica măsurile luate de ei. Henric al VIII-lea s-a folosit de Parlament pentru a anula căsătoria sa cu Caterina de Aragon, și pentru a se proclama el însuși ca șef suprem al bisericii anglicane. Regina Elisabeta a întreținut relații constructive cu Parlamentul, deși au fost înregistrate și anumite fricțiuni între Regină și conducătorii parlamentului. Regii din dinastia Stuarților s-au arătat cei mai flexibili în raporturile cu parlamentul. Au existat și încercări de a supune parlamentul puterii regale în timpul lui James I, dar acestea s-au soldat cu un eșec. James al II-lea, ca și tatăl său înainte, a fost detronat de către Parlament.

Cu timpul, relațiile dintre puterea regală și Parlament s-au normalizat, puterea Parlamentului nemaiputând fi contestată de diferiții monarhi care s-au succedat la conducerea țării. O importantă reformă a avut loc extinzând sistemul de partide de la Parlament la întreaga țară, legându-l de sistemul Cabinetului de guvernare. Totodată a fost instituționalizată existența opoziției, care trebuia să-și asume o serie de funcții tradiționale ale Parlamentului, au fost clarificate relațiile între Camera comunelor și Camera lorzilor, modificându-se în același timp procedura parlamentară pentru a se asigura o guvernare efectivă și a se economisi timpul pentru rezolvarea problemelor de stat.

3.1.3.1. CAMERA LORZILOR

Originea acestui forum se găsește în divizarea Parlamentului britanic originar, ca urmare a afirmării "comunelor", ce grupau toate categoriile sociale. Camera lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de către monarhii britanici.

Într-o anumită perioadă, rolul său a descrescut și ca urmare a reducerii numărului "pairilor", sau al "egalilor" (a nobililor care se bucurau de titluri juridice tradiționale recunoscute, care îi făceau să aibă obârșia aproape la fel de veche ca și monarhul însuși). Pe de altă parte, și anumiți monarhi au contribuit la scăderea rolului Camerei lorzilor, preferând să folosească în soluționarea afacerilor curente "consiliul secret". Ca urmare a restaurării monarhiei, în anul 1660 Camera lorzilor s-a reînființat de facto. În secolul al XVIII-lea se menține însă un oarecare echilibru între cele două Camere.

Prin actul de reformă din 1932, Camera lorzilor slăbește ca influență prin aceea că, urmare acordării dreptului de vot clasei mijlocii și a restrângerii puterii regale de a numi noi pairi, rolul acestui organism se diminuează. De altfel, lorzii s-au opus și reformelor din 1867, fapt ce a făcut ca relațiile dintre Camera lorzilor și Camera comunelor să cunoască momente de încordare.

În legătură cu Camera lorzilor se mai cuvine a fi menționate Actul parlamentar din 1911, care consacra competența Camerei lorzilor de a se pronunța și în problemele taxelor și impozitelor, precum și Actul parlamentar din 1949, reducând intervalul dintre sesiuni cu privire la lectura legilor financiare.

În ceea ce privește atribuțiile Camerei lorzilor trebuie precizat că acestea sunt în primul rând de ordin legislativ. Camera lorzilor poate adopta singură anumite acte, dar are și competența de a acționa în cazul revizuirii unor anumite legi. Ea perfectează și definitivează de fapt anumite proiecte care nu și-au putut găsi soluționarea în dezbaterile Camerei comunelor, contribuind astfel la împlinirea procesului legislativ. În afară de aceste atribuții, Camera lorzilor are și dreptul de a dezbate, în mod independent, anumite probleme importante. Deși în literatura de specialitate din Marea Britanie s-au exprimat critici la adresa Camerei lorzilor, opinându-se că aceasta cuprinde mai ales persoane care beneficiază de titluri nobiliare ereditare, episcopi și prea puține persoane din rândul administrației, educației, forțelor armate, care ar fi fost înnobilate, ea constituie totuși un element de echilibru, ponderând influența guvernului asupra Camerei comunelor prin intermediul sistemului bipartid.

În ceea ce privește proiectul de reformă, în legătură cu acest corp parlamentar, Partidul Conservator și-a manifestat întotdeauna rezerva față de ideea introducerii unor inovații, în timp ce Partidul Laburist s-a pronunțat pentru schimbări. Deși Regina, a preconizat o serie de măsuri vizând printre altele eliminarea bazei ereditare a Camerei lorzilor, o asemenea schimbare structurală s-a produs treptat.

O lege din 1968 a precizat că numai o parte din membrii Camerei lorzilor numiți pe viață de catre Regină, cu avizul primului ministru, au dreptul de vot. Ceilalți membri ai Camerei lorzilor (nedesemnați de Regină și beneficiind numai de ascendența lor ereditară) fără a beneficia de vot, și-au menținut dreptul de a participa la ședințe și de a lua cuvântul la dezbateri.

Ca urmare a reformei, succesorii actualilor pairi ereditari nu vor avea dreptul de a participa la lucrările Camerei lorzilor și ei vor fi înlocuiți treptat, în viitor, de reprezentanți ai profesiilor, oameni de știință, industriași, conducători ai sindicatelor, foști parlamentari care, chiar dacă nu ar putea să participe cu regularitate la ședințele Camerei lorzilor, ar fi în măsură să aducă anumite contribuții, din timp în timp. În ceea ce privește puterile Camerei lorzilor, se preconizează ca aceasta, reformată și consolidată cu elemente noi, să fie competentă să amâne un proiect de lege ordinară, pe timp de șase luni din momentul dezacordului între cele două Camere.

Această din urmă propunere a suscitat și suscită încă opoziția Partidului Laburist, care dorește ca hotărârile de bază să rămână în mâinile reprezentanților aleși ai poporului, considerând că ar fi nedemocratic ca să poată fi modificat în altă parte ceva care s-a stabilit prin alegeri. Conservatorii opinează, la rândul lor, că pentru a desfășura o activitate eficientă, Camera lorzilor trebuie să dispună de mai multe atribuții.

După venirea la putere a Partidului laburist, au fost reluate propunerile de modernizare a Camerei lorzilor. Proiectul urma să elimine din scena parlamentară 759 de marchizi, duci, conți, viconți și baroni, care reprezentau până atunci două treimi din cei 1.295 membri ai Camerei lorzilor.

Cu prilejul primei lecturi a proiectului de reformă în Camera Lorzilor, s-a propus alegerea a 75 pairi ereditari de către propriile lor partide, propunere acceptată și ea de Regină.

Concomitent cu dezbaterea proiectului în cele două Camere a fost constituită și o Comisie regală având misiunea de a elabora un raport în legătură cu rolul și atribuțiile celei de a doua Camere. Comisia regală și-a prezentat raportul, sugerând în esență un număr de membri ai Camerei Lorzilor, precum și puține schimbări în atribuțiile lor legislative.

3.1.3.2. CAMERA COMUNELOR

Deși principiul reprezentării a acționat în Marea Britanie de mai bine de 700 de ani, sufragiul universal pentru adulți a fost instituit numai cu 30 de ani în urmă. Cu toate acestea, este de semnalat că o propunere cu privire la sufragiul tuturor adulților a fost înaintată de colonelul Rainsborough, dar respinsă de Cromwell. Prima Cameră a comunelor din timpul lui Henric al VIII-lea se compunea din 298 membri. Numărul acestora ajunsese în 1830 la 637. Ca urmare a lui "Reform Act", s-a stabilit un sistem de vot care permitea de fapt exercitarea drepturilor electorale de către 5% din adulți. "Reform Act" a diminuat multe dintre condițiile prohibitive pentru exercitarea drepturilor elecotrale. În Marea Britanie, abia în 1928 femeilor li s-a recunoscut egalitatea deplină de a vota, la fel ca și bărbații. Ideea votului cu adevărat universal a fost recunoscută însă, de fapt, abia în 1948.

În prezent, în Marea Britanie au dreptul de vot toți cetățenii care au domiciliul în circumscripția electorală respectivă la data înscrierii lor în listele electorale. Dreptul de vot nu este recunoscut persoanelor deținute și alienaților mintali. În Marea Britanie listele electorale sunt stabilite potrivit unui chestionar adresat fiecărei familii și puse la punct în fiecare an în luna octombrie. Înscrierea în listele electorale are loc automat, potrivit chestionarelor. Nu există restricții pentru a fi ales în Camera comunelor. Cu toate acestea, nu pot fi aleși funcționarii publici, membrii forțelor armate, judecătorii, ecleziasticii romano-catolici și anglicani, membrii poliției și titularii unor alte funcții oficiale. Pentru motive diferite, nu pot fi aleși faliții care nu au fost încă reabilitați. Numărul circumscripțiilor electorale este stabilit de către Parlament, iar limitele lor sunt trasate în raport de numărul locuitorilor, fiind revizuite la un interval de 10 sau 15 ani.

Pentru Camera comunelor alegerile se fac direct, prin vot secret, pe baza unui scrutin uninominal, cu majoritate simplă, care nu este însă obligatorie. Numărul locurilor în Camera comunelor este de 659, număr care coincide cu numărul circumscripțiilor electorale, în fiecare circumscrpiție fiind ales un singur deputat. Sistemul electoral britanic permite votul prin procură și votul prin corespondență. Votul prin procură este permis funcționarilor în străinătate, iar votul prin corespondență este facilitat persoanelor care datorită unui handicap fizic, imposibilității de a se prezenta la biroul de vot, sau serviciului, nu se pot prezenta personal pentru a-și exercita dreptul electoral.

Atât în cazul votului prin procură, cât și în cazul votului prin corespondență, este necesar să se adreseze o cerere către responsabilul Registrului electoral. Membrii Camerei comunelor beneficiază de imunitate parlamentară în legătură cu activitățile exercitate în Parlament. Imunitatea se referă numai la procesele civile, nu și la cauzele penale. Imunitatea este valabilă pe toată durata sesiunii și 40 de zile înainte și după terminarea ei. Ridicarea imunității deputaților britanici nu se poate face decât prin lege.

În timp ce membrii Camerei lorzilor nu beneficiază de nici o indemnizație, membrii Camerei comunelor au o indemnizație anuală de 11.250 de dolari, la care se adaugă indemnizații pentru restituirea cheltuielilor de deplasare, de secretariat, de transport. Membrii Camerei comunelor depun 5% din indemnizația lor unei case de pensii. Foștii membri ai Parlamentului, care au 4 ani de serviciu și vârsta de 65 de ani, au dreptul la o pensie ce reprezintă 1/60 din indemnizația lor pe an de serviciu. Se prevede o pensie pentru familiile membrilor Camerei comunelor decedați. În schimb, membrii Camerei lorzilor nu beneficiază de pensii.

Membrii Camerei comunelor se bucură de gratuitatea convorbirilor telefonice oficiale, de scutirea de timbru pentru corespondența oficială, de permise generale de transport clasa I-a pe calea ferată, liniile aeriene sau navale, de un permis de călătorie pentru 10 călătorii clasa I-a pentru soții lor, ca și de o alocație kilometrică pentru folosirea mașinii personale în deplasările de serviciu.

Parlamentul este convocat în fiecare an de către Regină, fiecare sesiune durând de regulă un an. Numărul de zile consacrate ședințelor plenare este de 167 pentru Camera comunelor și de 112 pentru Camera lorzilor. În cadrul Camerei comunelor sunt constituite comisii pe probleme. Lucrările Camerei comunelor sunt conduse de "Speaker"-ul acesteia, care primește o indemnizație specială. Secretariatul Camerei comunelor este condus de un grefier, care este subordonat "Speaker"-ului. Ordinea de zi a ședințelor Camerei comunelor este stabilită de comun acord cu guvernul și cu consultarea principalului partid de opoziție. Membrii Camerei comunelor care doresc să ia cuvântul trebuie să atragă atenția "speaker"-ului de la locul în care se găsesc în sala de ședințe, dar ei pot să-l informeze din timp în legătură cu dorința lor de a lua cuvântul asupra unei probleme sau alteia. Nici un membru al Camerei comunelor nu poate să intervină în dezbateri mai mult decât o singură dată asupra aceleiași probleme, afară de cazul când este autorul unei moțiuni ori când ia cuvântul cu aprobarea Camerei. În comisii nu se aplică această limitare.

Pentru a curma dezbaterile inutile, sistemul parlamentar britanic cunoaște posibilitatea sistării discuțiilor urmată de trecerea directă la votare, reținerea selectivă a unor anumite amendamente sau închiderea "Kangur" a dezbaterilor, precum și fixarea unor limite determinate de timp pentru discutarea unor probleme.

Practica legislativă britanică recunoaște anumite sancțiuni care se pot aplica membrilor Camerei comunelor. Așa, de pildă, "speaker"-ul poate aplica trei sancțiuni: chemare la ordine, ridicarea cuvântului sau îndepărtarea din sala de ședințe. Camera comunelor, în plenul său, poate aplica drept sancțiuni desemnarea pe numele de familie și excluderea din Cameră.

Hotărârile se iau întotdeauna cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. Dezbaterile sunt publice, editându-se dări de seamă, procese-verbale și o colecție anuală a hotărârilor Camerei.

În Camera comunelor există nouă comisii. În afară de acestea, există și comisii speciale, sesionale, adhoc și mixte. Ședințele comisiilor sunt publice, ele putând delibera și adopta hotărâri, în toate situațiile cu participarea unei treimi din membrii lor. Ziariștii au acces la o galerie a presei, precum și în majoritatea saloanelor și culoarelor. Ei au dreptul să participe la ședințele plenare, cât și la ședințele comisiilor, dacă acestea sunt publice. Acreditarea ziariștilor și autorizarea accesului lor în sala de ședințe se face de către un funcționar special însărcinat cu securitatea parlamentului . Transmisia dezbaterilor parlamentare la radio sau televiziune nu este uzitată.

În ce privește funcția legislativă menționăm că, în toate cazurile, proiectele de legi fiscale și anumite alte legi în materie financiară trebuie să fie depuse mai întâi în Camera comunelor. Camera lorzilor nu poate nici să întârzie proiectele de legi în materie financiară, nici să împiedice adoptarea altor proiecte (afară de cazul când este vorba de un proiect ce are în vedere prelungirea duratei maximale a parlamentului) pe care Camera comunelor le-a votat în cursul a două sesiuni consecutive. Proiectele introduse în cea de a doua Cameră sunt retrimise după votare celei dintâi, care poate să le accepte, să le refuze sau să propună altele. Naveta între cele două Camere continuă până ce intervine un acord. Dacă acesta nu intervine înainte de sfârșitul sesiunii, proiectul de lege eșuează.

În Marea Britanie, inițiativa legislativă aparține parlamentarilor, guvernului, colectivităților locale, companiilor create printr-o lege, societăților private și particularilor. Se cunosc însă anumite limitări la dreptul de inițiativă legislativă. Astfel, nu se pot face propuneri de legi cu privire la creșterea cheltuielilor publice sau a impozitelor în domeniile care aduc atingere intereselor sau avantajelor unor persoane. În ce privește inițiativa parlamentarilor, aceasta se materializează printr-o propunere formulată de un parlamentar, care trebuie să fie sprijinită de cel puțin 11 cosemnatari. La începutul sesiunii, 20 de propuneri care trebuie examinate cu prioritate sunt selectate prin tragere la sorți. În Camera comunelor, douăsprezece zile de vineri în fiecare sesiune sunt rezervate propunerilor de legi.

Procedura legislativă cuprinde, în sistemul britanic, mai multe etape: 1) moțiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege; 2) prezentarea și prima lectură a acestuia, de principiu; 3) a doua lectură; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care pot să repună textul în discuție; 4) examinarea în comisii, pe articole, și formularea de amendamente. Osebit de acestea, trebuie menționată faza așa numită a "raportului" (afară de cazul în care textul nu a fost deja amendat în cadrul comisiilor) și depunerea de noi amendamente, a treia lectură a legii și adoptarea sa. Urmează transmiterea către cealaltă Cameră, unde aceleași faze sunt reluate și apoi, mai multe consultări între Camere, până când se realizează un acord asupra unui text unic.

În final, legea devine obligatorie prin sancționarea de către Regină și publicarea textului legii. În teorie, Regina poate să refuze să sancționeze o lege, dar în practică refuzul de a sancționa o lege nu s-a mai produs de 250 de ani. Votarea bugetului se face în Camera comunelor. Camera lorzilor nu poate să amendeze proiectele de legi cu caracter financiar, nici să le întârzie cu peste 30 de zile.

Regina poate să dizolve Camera comunelor, la cererea primului ministru; în schimb Camera lorzilor nu poate fi niciodată dizolvată. Mandatul Parlamentului poate să fie prelungit printr-o lege, dar el nu se poate autodizolva.

Guvernul poate încheia și ratifica tratate internaționale fără aprobarea Parlamentului, deși textul tratatelor trebuie să fie supus în mod formal Parlamentului. Teoretic, rolul Parlamentului în materie de probleme externe nu este limitat, dar în mod tradițional el va exercita un rol predominant în problemele de afaceri externe. Tratatele încheiate de către Guvern sunt depuse Parlamentului pentru informare. În cazul în care un tratat modifică legislația existentă sau comportă consecințe de ordin financiar, modificările trebuie să fie adoptate prin lege.

3.2. ITALIA

3.2.1. SCURT ISTORIC

Constituția italiană a aparținut tipului de constituții "suple", care pot fi modificate pe o cale simplă, adoptându-se legi ordinare care ar modifica prevederile constituționale.

Fără a aboli în mod expres Statutul fundamental, regimul fascist a adoptat o serie de decrete-legi și decrete care au modificat implicit constituția, stabilind principiile statului corporativ și identificând partidul fascist cu statul.

În anul 1923 a fost adoptat decretul regal nr. 31 cu privire la miliția voluntară pentru securitatea națională, care a instituit existența unei miliții specifice, la ordinele șefului guvernului, care urma să colaboreze cu armata pentru menținerea ordinii. În decret se afirma că miliția fascistă "pregătește și încadrează cetățenii pentru apărarea intereselor Italiei în lume". În felul acesta se instituționaliza existența unei formațiuni paramilitare, distincte de armata regală, acționând în mod exclusiv în sprijinul regimului fascist.

Legea cu privire la revocarea funcționarilor de stat, a conferit Guvernului dreptul de a îndepărta orice fel de funcționari ai statului care "nu prezintă o garanție deplină pentru îndeplinirea fidelă a îndatoririlor". Prin aceasta se încerca să se confere acoperire juridică unei vaste acțiuni de epurare a aparatului de stat de elementele antifasciste, cu încălcarea flagrantă a normelor și prevederilor care garantau inamovibilitatea funcționarilor publici.

În mod formal Italia continua să rămână o monarhie constituțională, șeful guvernului dobândea puteri neuzitate în regimurile constituționale. Astfel, prin decret regal se prevedea că șeful guvernului putea să conducă mai multe ministere simultan, având dreptul să delege o parte din atribuțiile sale unor subsecretari de stat. Nici un proiect de lege nu putea fi pus pe ordinea de zi a vreuneia din Camere fără aprobarea șefului guvernului. El avea și dreptul să solicite o nouă discutare a unui proiect deja aprobat de Parlament. Legea prevedea sancțiuni aspre pentru cei care comiteau atentate la viața, integritatea sau libertatea șefului guvernului (recluziune, pe o durată mai mare de peste 5 ani și condamnarea la muncă silnică dacă infracțiunea a adus atingere vieții, integrității sau libertății șefului guvernului). Este de remarcat că și persoanele care aduceau eventuale ofense șefului guvernului, prin cuvinte sau acte, erau pasibile de pedeapsa cu recluziunea sau de o detenție între 6 și 30 de luni, și o amendă de la 500 la 3.000 de lire.

Legislația fascistă a cunoscut și alte limitări ale libertăților democratice, ca de pildă delegarea de către guvern a dreptului de a aduce modificări legilor securității publice, restrângerea libertății presei, restrângerea activității tuturor asociațiilor, societăților și așezămintelor, privarea de drepturi cetățenești de către guvern a acelor persoane care aduceau prejudicii în străinătate intereselor italiene, conferirea puterii executive a dreptului de astabili reglementări juridice, reforma reprezentării politice.

Este de menționat că potrivit acestei din urmă legi, cei 400 de deputați urmau să nu mai fie aleși prin vot direct, ci propuși numai de anumite corporații, la propunerea Marelui Consiliu Național Fascist. Votul se desfășura de fapt sub forma unui plebiscit în care alegătorii erau solicitați să răspundă la întrebarea: "aprobați lista de deputați desemnați în Marele Consiliu Național Fascist"? Printr-o lege specială, Marele Consiliu Fascist era instituționalizat ca fiind "organul suprem care coordonează și integrează toată activitatea regimului, apărut din revoluția din octombrie 1922". Potrivit acestei legi, Marele Consiliu Național Fascist putea să adopte legi și să se pronunțe asupra oricăror probleme economice, sociale, de interes național. Șeful guvernului era de drept președinte al Marelui Consiliu Fascist, iar secretarul Partidului Național Fascist devenea secretarul Marelui Consiliu.

Din aceste sumare date despre modificările legislative survenite în Italia după primul război mondial rezultă că în perioada dictaturii fasciste Constituția din 1848 a fost practic abolită, instituindu-se un sistem de reglementări antidemocratic, care consacra principiul partidului unic și excludea din viața politică orice alte forțe sau formațiuni, cu excepția partidului fascist. Deși instituția monarhiei, ca și parlamentul, subzistau, ele se transformaseră de fapt într-o umbră a ceea ce fuseseră anterior, fiind menținute formal în vigoare în condițiile în care puterea aparținea în integralitate conducătorului partidului fascist și notabilităților acestui partid.

3.2.2. PARLAMENTUL

În legătură cu Parlamentul, este consacrat sistemul bicameral. Camera Deputaților se alege prin vot universal și direct, cuprinzând 630 de deputați, repartizarea mandatelor efectuându-se între circumscripții în raport de numărul alegătorilor, după cum urmează: 475 de deputați sunt aleși cu majoritatea voturilor în cadrul unor circumscripții uninominale, iar ceilalți prin scrutin de listă, în cadrul unor circumscripții multinominale, în baza sistemului reprezentării proporționale.

Senatul cuprinde 315 senatori, aleși pe bază regională, în mod proporțional cu populația acestor regiuni, 9 senatori numiți de Președintele Republicii și 2 membri de drept (foști Președinți ai Republicii).

Camera Deputaților și Senatul sunt alese pe timp de cinci ani, în caz de război durata acestora putându-se însă prelungi prin lege.

Fiecare Cameră adoptă hotărâri cu majoritatea absolută a membrilor; ședințele sunt publice, deși există posibilitatea ca anumite ședințe să nu fie deschise participării publicului. Deliberările fiecărei Camere și ale Parlamentului nu sunt valabile decât în prezența majorității membrilor lor, urmând să fie aprobate de majoritatea celor prezenți, în afara cazurilor când Constituția prevede o majoritate specială.

Nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmărit pe cale judiciară pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcțiilor sale. Fără autorizarea Camerei de care aparține, nici un membru al Parlamentului nu poate fi nici acționat în justiție pe motiv penal, nici arestat sau privat în vreun fel de libertatea sa, nici supus unei percheziții personale sau domiciliare, în afara cazurilor de flagrant delict care solicită în mod obligatoriu mandatul sau ordinul de arestare.

O autorizație asemănătoare este necesară pentru arestarea sau reținerea în detenție a unui membru al Parlamentului în cazul executării unei hotărâri judecătorești, chiar irevocabile.

3.2.3. RAPORTUL FORȚELOR POLITICE ÎN PARLAMENT

La alegerile legislative care s-au desfășurat în anul 2006, în Camera Deputaților Uniunea partidelor de centru stânga a obținut 340 de locuri, în timp ce Coaliția „Casa libertății” (Centru dreapta) a obținut 277 locuri. În Senat, Uniunea a obținut 158 locuri și „Casa libertății” 156.

Președinte al Camerei Deputaților a fost ales Fausto Vertinotti, președintele Partidului Stângii Europene, iar la Senat Franco Marini, la cel de al patrulea tur de scrutin, cu 165 de voturi din 322.

3.3. GERMANIA

3.3.1. ISTORIC

În antichitate, teritoriul Germaniei de astăzi era populat de triburi germanice, celtice și slave. Apoi regiunile de Sud și de Apus au devenit teritorii ale Imperiului Roman. Mai târziu, o importantă zonă a ceea ce considerăm în prezent Germania a devenit o parte a Statului Franc. Acesta, prin Tratatul de la Verdun, a fost împărțit între urmașii lui Carol cel Mare. Regatul Franc de Răsărit a fost precursorul statului federal german. Otto I , denumit și "Otto cel Mare", a fost încoronat de către Papa Leon al VII-lea la Aix-la-Chapelle împărat al Sfântului Imperiu Roman de națiune germană.

Între timp, feudalismul care era afirmat poate mai puternic aci decât în alte țări din Europa, a dus la o fărâmițare fără precedent a teritoriului german în nenumărate principate, ducate și comitate autonome, care recunoșteau doar în anumite privințe autoritatea împăratului. Concomitent cu expansiunea germană spre răsărit și creșterea puterii Imperiului German apare rivalitatea dintre Imperiul Roman de națiune germană și papalitate ("lupta pentru investitură"), care atinge apogeul în vremea lui Henric al IV-lea și a Papei Grigore al VII-lea Hildebrand. Deși la Canossa, Henric al IV-lea – excomunicat – se supune cu umilință puterii papale, în cele din urmă se încheie un compromis între puterea papală reprezentată de Papa Calixt al II-lea și puterea imperială germană reprezentată de fiul lui Henric, Henric al V-lea, prin care Papa își rezerva numai investirea spirituală a episcopilor germani, investitura temporară a suveranității asupra domeniilor bisericești revenind împăratului.

Cu timpul, pe teritoriul Germaniei încep să se dezvolte orașe, care devin importante centre economice dar și politice, iar pe plan spiritual se afirmă ideologia Reformei. Războiul de 30 de ani transformă întreaga Germanie într-un câmp de bătălie, iar Pacea de la Westphalia din 1648 consfințește fărâmițarea Germaniei în peste 300 de state. Secolul XVIII este marcat de ascensiunea Prusiei și Austriei, care își dispută hegemonia lumii germanice. Congresul de la Viena din 1815 consfințește din nou fărâmițarea Germaniei, în pofida creării unei Confederații Germane sub patronajul Austriei.

Anul revoluționar 1848 se manifestă cu putere în Germania dar, ca și în alte țări europene, revoluția este înnăbușită de forțele conservatoare. În rivalitatea dintre Prusia și Austria, Prusia – după războiul împotriva Austriei și Franței – își afirmă în cele din urmă supremația, devenind forța unificatoare a întregii Germanii, cu excepția Austriei care își păstrează și întărește propriul imperiu, extinzându-și dominația asupra unor popoare din centrul și sud-estul Europei. Spre sfârșitul secolului XIX, Germania a devenit una dintre promotoarele Triplei Alianțe, manifestându-și dorința unei reașezări a echilibrului european în folosul său. Primul război mondial, după numeroase fluctuații militare și evoluții politico-diplomatice contradictorii, a dus în final la înfrângerea Puterilor Centrale, care au fost nevoite să ceară armistițiu.

Cu două zile înainte de încheierea armistițiului, a fost proclamată Republica Germană, iar Adunarea Națională Constituantă întrunită la Weimar a votat o lege cu privire la guvernul provizoriu al imperiului. După nouă luni de deliberări, Adunarea a adoptat Constituția de la Weimar.

3.3.2. RAPORTURILE DINTRE REICH ȘI LANDURI

Guvernul Reichului exercita supravegherea în toate problemele în care puterea legislativă aparținea acestuia. Dacă legile Reichului erau executate de autoritățile landurilor, guvernul Reichului putea stabili instrucțiuni cu caracter general. În cazul unei divergențe între autoritățile Reich-ului și landuri, în legătură cu interpretarea unor legi, hotărârea revenea Înaltei Curți de Justiție.

Constituțiile landurilor trebuiau să fie republicane, Adunările reprezentative fiind alese prin vot universal, egal, direct și secret, iar guvernele fiecăruia trebuiau să se bucure de încrederea adunărilor.

Diviziunea Reichului în landuri trebuia să favorizeze la maximum dezvoltarea economică și culturală a țării, modificările teritoriale sau formarea unor noi landuri neputând să intervină decât în virtutea unor legi ale Reichului, revizuind Constituția. În acest scop, dând expresie ideii constituției flexibile, era suficientă o lege ordinară a Reichului după ce, în prealabil, voința populației ar fi fost stabilită pe calea unui plebiscit.

3.3.3. REICHSTAG-UL

Adunarea legislativă o constituia Reichstag-ul, format din deputații poporului german aleși prin vot universal, egal și secret, de toate persoanele care au împlinit vârsta de 20 de ani. Reichstag-ul era ales pe o perioadă de 4 ani. El avea dreptul să instituie comisii de anchetă, precum și comisii permanente pentru afacerile externe. Reichstag-ul putea institui însă și alte comisii. El avea dreptul de a invita să se înfățișeze înaintea sa pe Cancelarul Reich-ului și pe ceilalți miniștri. Landurile aveau dreptul să trimită la aceste ședințe delegați pentru a-și exprima punctele de vedere.

Pe lângă Reichstag funcționa un Tribunal electoral care decidea în problema regularității alegerilor și în ceea ce privește pierderea mandatului de deputat.

Președintele Reichului nu putea să dizolve Reichstag-ul decât o singură dată pentru același motiv. Membrii Reichstag-ului nu puteau să constituie obiectul unor urmăriri judiciare sau disciplinare. Fără autorizația Camerei din care făceau parte, ei nu puteau să fie arestați în cursul sesiunii, afară de cazurile de flagrant delict. Autorizația Reichstag-ului era, în egală măsură, necesară pentru orice restricție a libertății individului, care ar fi afectat exercitarea mandatului parlamentar.

O dispoziție oarecum aparte este aceea care dispunea că "membrii Reichstag-ului sau unei Diete au dreptul să refuze să depună mărturie cu privire la persoanele care le-au încredințat fapte în calitatea lor de deputați sau care le-au fost mărturisite în exercițiul mandatului lor, precum și cu privire la aceste fapte înseși. Ei sunt, în ceea ce privește păstrarea secretelor, asimilați cu persoanele care în mod legal pot să refuze să depună mărturie. Nu se poate proceda la o percheziție sau confiscarea în localurile Reichstag-ului sau al unei Diete decât cu asentimentul președintelui".

3.3.4. INIȚIATIVA LEGISLATIVĂ

Inițiativa legislativă aparținea Guvernului și membrilor Reichstag-ului. Proiectele de lege prezentate de guvern trebuiau să fie aprobate, în prealabil, de Consiliul de Stat. Dacă acesta refuza aprobarea, Guvernul putea depune proiectul pe biroul Reichstag-ului, dar adăuga și expunerea părerii divergente a Consiliului de Stat. Dacă Consiliul de Stat vota un proiect de lege pe care Guvernul nu-l aproba, în mod similar proiectul urma să fie transmis Reichstag-ului, cu indicarea punctului de vedere diferit al Guvernului.

Legile adoptate de Reichstag puteau fi supuse unui referendum înainte de publicare, în cazul în care președintele Reichului ar fi hotărât astfel, în termen de o lună. Consiliul Reich-ului putea opune însă veto-ul său legilor votate de Reichstag. În acest caz, legea urma să fie supusă unei noi deliberări în cadrul Reichstag-ului.

3.3.5. DREPTURILE CETĂȚENILOR

În ceea ce privește drepturile cetățenilor se observă consacrarea lor detaliată și analitică. În afară de drepturile tradiționale, înscrise în toate constituțiile democratice, sunt de reținut drepturile economice, ca de pildă libertatea comerțului, cerința ca viața economică să fie organizată după principii de justiție. Proprietatea era garantată, ca și dreptul de moștenire. Constituția prevedea că repartizarea și utilizarea solului urmau să fie controlate de către stat, pentru a împiedica abuzurile și pentru a asigura fiecărui german o habitație sănătoasă, iar familiilor numeroase o habitație și o exploatare corespunzând nevoilor lor. Proprietățile funciare puteau să fie expropriate pentru a satisface nevoile de locuință, de a favoriza colonizarea internă și defrișările sau dezvoltarea agriculturii.

Toate bogățiile solului și toate forțele naturale economic utilizabile se găseau sub controlul statului. Munca era plasată sub protecția specială a statului. Totodată, statul acorda o atenție deosebită muncii intelectuale, drepturilor de autor, de inventator și artistice. Constituția dispunea că salariații și muncitorii aveau dreptul la obținerea unui timp necesar pentru a-și îndeplini datoriile civice și în măsura în care nu ar fi rezultat un prejudiciu grav pentru exploatare, pentru a-și exercita funcțiile publice onorifice care le erau încredințate.

Statul organiza un sistem de asigurare pentru conservarea sănătății și capacității de muncă, pentru protecția maternității și asigurări împotriva consecințelor economice la bătrânețe, în caz de invaliditate și pentru urmările accidentelor.

Constituția prevedea că fiecărui german trebuia să i se recunoască posibilitatea de a-și câștiga existența printr-o muncă productivă. Legislația și administrația trebuiau să favorizeze clasa mijlocie independentă în agricultură, industrie și comerț, protejând-o, pentru ca ea să nu fie copleșită de sarcini și nici absorbită. Muncitorii și funcționarii erau chemați să colaboreze cu întreprinzătorii, pe picior de egalitate, la stabilirea salariilor și a condițiilor de muncă. Constituția prevedea în mod special crearea unor consilii muncitorești în întreprinderi, districte, regiuni, și un consiliu al muncitorilor la nivelul statului. Acesta putea propune legi în problemele relațiilor de muncă și aviza în mod obligatoriu proiectele de legi întocmite de guvern în această privință.

Constituția de la Weimar a reprezentat, fără îndoială, la timpul său, una dintre constituțiile cele mai evoluate din Europa, în special sub aspectul drepturilor sociale. Din păcate, instaurarea hitlerismului în Germania a dus practic la abolirea acestei Constituții și la edificarea unei ordini constituționale autoritare, cu totul străină principiilor democratice. La 30 ianuarie 1933, devenit cancelar al Reich-ului, Hitler a depus în fața venerabilului președinte von Hindenburg jurământul solemn de a respecta Constituția de la Weimar. În anul 1933, în preajma desfășurării alegerilor generale, a avut loc însă incendiul Reichstag-ului, înfăptuit de către Goering, incendiu care a constituit pretextul suprimării libertăților democratice. Hindenburg s-a lăsat indus în eroare de Hitler și a semnat un decret privind instituirea stării de asediu, care a adus grave atingeri unor drepturi fundamentale ale cetățenilor precum: libertatea persoanei, libertatea de exprimare, libertatea presei, dreptul de asociere și întrunire, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului și a persoanei, dreptul de a nu fi percheziționat sau arestat fără un mandat emis de organul competent.

De notat este faptul că, devenit Cancelar al Reich-ului, Hitler nu a abolit însă niciodată, în mod expres, Constituția de la Weimar. Mai curând, după expresia lui Roger Bonnard, a "deconstituționalizat"-o, stabilind principiul că ea poate fi modificată sau amendată de către Führer în baza unor simple legi ordinare .

3.3.6. BUNDESTAGUL

Bundestagul, forumul legislativ al Germaniei, este ales pe o perioadă de patru ani de către alegătorii care au împlinit vârsta de 18 ani, prin sufragiu universal, direct, liber, egal și secret, 328 de deputați sunt aleși în cadrul unor circumscripții uninominale, iar 328 pe baza listelor de candidați, întocmite de partidele politice la nivelul Ländurilor sau al statului federal.

Ca urmare a sistemului electoral german, care acordă un număr suplimentar de mandate partidelor care au obținut în circumscripții un vot mai mare decât în alegerile pe liste, Partidul Social Democrat a obținut nouă mandate suplimentare.

Dezbaterile din Bundestag sunt publice. Ședințele cu ușile închise pot avea loc numai ca urmare a unei hotărâri adoptate cu majoritate de două treimi, la cererea unei zecimi din membrii forumului legislativ, sau la cererea guvernului federal. Decizia privind această cerere se ia într-o ședință fără participare publică. Bundestagul poate constitui comisii de anchetă pentru cercetarea unor anumite probleme, la solicitarea unei pătrimi din membrii săi. În cadrul Bundestagului funcționează o comisie pentru afacerile externe, o comisie pentru apărare și o comisie pentru petiții.

Deputații beneficiază de imunitate parlamentară. Nici un deputat nu poate să constituie obiectul unei urmăriri judiciare sau disciplinare, nici să fie implicat într-un proces în afara Bundestag-ului datorită unui vot dat de el sau a unei declarații făcute în Bundestag ori în cadrul unei comisii. Această dispoziție nu se aplică injuriilor defăimătoare.

Deputatul nu poate fi implicat într-un proces sau arestat în cazul unei infracțiuni decât cu aprobarea Bundestag-ului, în afară de cazul când el a fost prins în flagrant delict sau a doua zi după ce a comis actul respectiv.

Aprobarea Bundestag-ului este, de asemenea, necesară pentru oricare altă limitare adusă libertății personale a unui deputat sau pentru introducerea împotriva unui deputat a procedurii de ridicare a imunității parlamentare. Deputații au dreptul să refuze depunerea unor mărturii în ce privește persoanele care le-au încredințat anumite fapte în calitatea lor de deputați, sau cărora le-au încredințat ei anumite fapte în această calitate, precum și în ce privește chiar faptele respective.

3.3.7. BUNDESRAT-UL

În sistemul german bicameral există și o a doua Cameră, Bundesrat-ul, compus din 68 reprezentanți ai guvernelor ländurilor. Prin intermediul Bundesrat-ului, landurile participă la legislația și administrația Federației. Bundesrat-ul decide cu majoritatea voturilor; el poate constitui, pentru probleme specifice, anumite comisii.

Constituția germană instituie, printre alte organe, și o comisie comună, alcătuită în proporție de două treimi din deputați ai Bundestag-ului și o treime din membri ai Bundesrat-ului. Competența acestei comisii este stabilită prin regulament, guvernul federal trebuind să informeze comisia comună în legătură cu planurile sale pentru problemele de apărare.

3.3.8. CONTROLUL EXECUTIVULUI DE CĂTRE LEGISLATIV

Constituția prevede o serie de măsuri de natură a asigura controlul executivului de către forumul legislativ, instituind o procedură de înlăturare a Cancelarului în cazuri întemeiate. Astfel, Constituția prevede că Bundestag-ul își poate exprima neîncrederea față de Cancelarul federal prin alegerea unui succesor al acestuia, cu o majoritate absolută, invitând Președintele Republicii federale să-l elibereze din funcție. Președintele Republicii Federale trebuie să răspundă la această cerere și să numească personalitatea aleasă. Votul asupra moțiunii nu poate interveni decât la expirarea unui interval de 48 de ore.

Constituția prevede și posibilitatea respingerii unei moțiuni de încredere și a dizolvării Bundestag-ului. În cazul în care o moțiune de încredere introdusă de cancelarul federal nu este aprobată de Bundestag printr-o majoritate a membrilor săi, Președintele Republicii Federale poate, la propunerea Cancelarului federal, să dizolve Bundestag-ul într-un interval de 21 zile. Dreptul de dizolvare nu operează însă în cazul în care Bundestag-ul a ales un alt Cancelar federal printr-o majoritate a membrilor săi. În asemenea cazuri, votul asupra moțiunii nu poate interveni decât la expirarea unui interval de 48 de ore.

Cancelarul Republicii Federale Germania va desemna un ministru federal pentru a-i ține locul. Funcțiile Cancelarului federal sau ale unui ministru federal vor lua întotdeauna sfârșit odată cu reuniunea unui nou Bundestag; funcțiile unui ministru federal iau sfârșit ori de câte ori încetează, pentru alte motive, funcția Cancelarului federal. Dacă Președintele Republicii Federale o cere, Cancelarul este obligat să rezolve problemele curente până la desemnarea succesorului său; la fel trebuie să procedeze și miniștrii federali atunci când Cancelarul federal sau Președintele solicită acest lucru.

3.3.9. DREPTUL DE LEGIFERARE

Landurile au dreptul de a legifera în măsura în care puterea legislativă nu este conferită Federației.

Constituția R.F.G. distinge – după modelul Constituției de la Weimar – două categorii de probleme, unele în care Federația are dreptul exclusiv de a legifera, cum sunt problemele apărării, afacerile externe, naționalității federale, libertății de circulație, pașapoartelor, colaborării în problemele poliției criminale, protecției împotriva activităților care compromit interesele R.F.G. în străinătate ș.a. Alte probleme formează, în schimb, domeniul legislației "concurente", în care landurile au puterea de a legifera atâta timp și în măsura în care Federația nu face uz de dreptul său de a legifera (probleme de drept civil, drept penal, organizare judiciară, stare civilă, prevederi sociale etc.). Sunt de domeniul legislației concurente și problemele legate de salariile și pensiile persoanelor din funcții publice, în măsura în care Federația nu are în acest domeniu un drept de legiferare exclusive.

3.3.10. PROCEDURA DE LEGIFERARE

În ceea ce privește procedura de legiferare este de notat că proiectele și propunerile de legi sunt supuse Bundestag-ului de către membrii acestuia sau de către Bundesrat. Proiectele Guvernului Federal urmează să fie supuse mai întâi Bundesrat-ului, care se va pronunța într-un termen de 6 săptămâni asupra proiectului respectiv. În cazuri urgente, proiectele de legi pot fi trimise direct Bundestag-ului, urmând ca Bundesrat-ul să-și facă cunoscută poziția imediat ce îi va parveni proiectul în cauză.

Legile federale sunt adoptate de către Bundestag iar după adoptare, președintele Bundestag-ului are obligația să le supună de îndată Bundesrat-ului. Există posibilitatea convocării unei comisii formată din membri ai Bundestag-ului și Bundesrat-ului în vederea discutării comune a proiectului. Dacă aceasta propune o modificare a textului adoptat, Bundestag-ul va trebui să ia o nouă hotărâre asupra legii în cauză. Guvernul federal, un minister federal sau guvernele landurilor pot fi autorizate prin lege să emită decrete reglementare. O asemenea lege trebuie să stabilească conținutul, scopul și întinderea autorizației conferite. Decretul reglementar va trebui întotdeauna să precizeze fundamentul său juridic. În cazul în care legea prevede că o autorizare poate fi subdelegată, este necesar un decret reglementar pentru subdelegare .

În ceea ce privește aplicarea legilor federale, Guvernul federal trebuie să vegheze ca landurile să aplice legile federale conform dreptului în vigoare. În acest scop, el va putea să trimită delegați pe lângă autoritățile superioare ale landurilor, cu acordul acestora și în caz de refuz, cu aprobarea Bundesrat-ului. El va putea trimite asemenea delegații și pe lângă autoritățile subalterne.

4. PARLAMENTUL EUROPEAN

4.1. ASPECTE GENERALE

Parlamentul European este unul dintre organele Comunităților Europene. Aceasta este singura instituție supranațională ai cărei membri sunt aleși prin vot direct. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale. Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor locuitorilor Uniunii Europene. Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg.

Parlamentul European este așa-numita cameră a reprezentanților cetățenilor din Uniunea Europeană, în timp ce Consiliul Uniunii Europene este organismul reprezentativ al acestor state.

Regulamentul de funcționare al Parlamentului European conține și alte reglementări privind modul său de organizare.

Președintele Parlamentului European este ales pentru o perioadă de doi ani și jumătate, mandatul acestuia putând fi reînnoit. Acesta reprezintă parlamentul în relațiile cu alte instituții comunitare și are dreptul să se pronunțe cu privire la toate problemele internaționale ale Parlamentului.

Legea europeană a Parlamentului European stabilește statutul și condițiile generale privind exercitarea funcțiilor membrilor săi. Parlamentul European hotărăște, din proprie inițiativă, după avizul Comisiei Europene și cu aprobarea Consiliului de Miniștri. Consiliul hotărăște în unanimitate asupra oricărei reguli sau condiții privind regimul fiscal al membrilor sau al foștilor membri.

Parlamentul European poate să ceară Comisiei Europene, cu majoritatea membrilor săi, înaintarea oricărei propuneri corespunzătoare privind problemele despre care consideră că necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a Constituției. În cazul în care nu înaintează propuneri, Comisia comunică Parlamentului European motivele sale.

În cadrul îndeplinirii misiunilor sale, Parlamentul European poate să constituie, la cererea unui sfert din membrii săi, o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuțiilor conferite prin Constituție altor instituții sau organisme, acuzațiile de infracțiune sau de administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care faptele se află pe rolul unei instanțe și atât timp cât procedura jurisdicțională nu este încheiată.

Existența comisiei temporare de anchetă ia sfârșit o dată cu prezentarea raportului său. Modalitățile de exercitare a dreptului de anchetă se stabilesc printr-o lege europeană a Parlamentului European. Parlamentul European hotărăște, din proprie inițiativă, după aprobarea Consiliului de Miniștri și a Comisiei Europene.

Parlamentul European alege Ombudsmanul European. Acesta este abilitat să primească plângeri din partea oricărui cetățean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice care are reședința sau sediul social într-un stat membru, precum și plângerile referitoare la cazurile de administrare defectuoasă în acțiunile instituțiilor, organelor sau organismelor Uniunii, exceptând Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Conform misiunii sale, Ombudsmanul European procedează la anchetele pe care le consideră necesare, din proprie inițiativă sau în baza plângerilor care i-au fost înaintate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepția faptelor care fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicționale. În cazul în care constată un caz de administrare defectuoasă, Ombudsmanul European sesizează instituția, organul sau organismul în cauză care are la dispoziție un termen de trei luni pentru a-și comunica opinia.

Parlamentul European organizează o sesiune anuală și se poate întruni în perioadă de sesiune extraordinară, la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului de Miniștri sau a Comisiei Europene.

Comisia Europeană poate asista la toate ședințele Parlamentului European și este audiată la cererea sa, aceasta răspunzând la întrebările pe care i le adresează Parlamentul European sau membrii acestuia.

Parlamentul European dezbate, în ședință publică, raportul general anual care îi este prezentat de Comisie. Dacă în Constituție nu se prevede altfel, Parlamentul European hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate. Cvorumul este stabilit prin regulamentul de procedură.

Parlamentul European își adoptă regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor membrilor săi. Actele Parlamentului European se publică în condițiile prevăzute de Constituție și de regulamentul de procedură al acestuia.

Sesizat printr-o moțiune de cenzură privind activitatea Comisiei Europene, acesta nu se poate pronunța asupra acestei moțiuni decât după cel puțin trei zile de la depunerea acesteia și numai prin vot public. Dacă moțiunea de cenzură este adoptată cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate și de către majoritatea membrilor Parlamentului European, membrii Comisiei Europene trebuie să demisioneze colectiv din funcțiile lor, iar ministrul afacerilor externe trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei Europene.

Competențele Parlamentului European cresc la fiecare revizurire a tratatelor, acesta împărțind competența legislativă cu Consiliul Uniunii Europene. Aceste două organe constituie și autoritatea bugetară a Uniunii. Parlamentul deține o important competență de control.

CONCLUZII

Dreptul parlamentar este o subramură a dreptului constituțional instituțional, acesta recunoscând următoarele izvoare de drept: Constituția, legea, regulamentele Camerelor și cutuma. Principiile dreptului parlamentar se consideră a fi următoarele: specializarea dreptului parlamentar; majoritatea decide, opoziția se exprimă; transparența. Acestea exprimă soluții juridice cu o mare generalitate de aplicabilitate.

În ceea ce privește obiectul și însemnătatea studiului dreptului constituțional comparat, cert este faptul că acest drept este mai mult decât o metodologie, doarece preconizează apropierea legislațiilor, unificarea internațională a dreptului, facilitează aplicarea dreptului internațional privat, ameliorarea continuă a reglementărilor și interpretarea lor în spiritul standardelor juridice.

În cele ce urmează voi încerca să concluzionez unele aspecte privitoare la structurile parlamentare ale unor statea membre ale Uniunii Europene.

În ceea ce privește structura dreptului constituțional britanic trebuie precizat că, deși Marea Britanie, așa cum am arătat, nu are o constituție scrisă, ea dispune totuși de o bogată practică parlamentară, documentele clasice cu privire la garantarea drepturilor și libertăților pe care le-am menționat deja întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta în importante domenii. Acest parlament este constituit din : Camera lorzilor și Camera comunelor.

Camera lorzilor poate adopta anumite acte, are competența de a acționa în cazul revizuirii unor anumite legi, perfectează și definitivează anumite proiecte care nu și-au putut găsi soluționarea în dezbaterile Camerei comunelor, contribuind astfel la împlinirea procesului legislativ, are dreptul de a dezbate, în mod independent, anumite probleme importante.

Camera Comunelor este camera inferioară a Parlamentul Regatului Unit, Camera Comunelor este un organism ales democratic.

Parlamentul Italiei are o structura bicamerala perfectă, deoarece este compusă din două camere având funcții identice: camera deputaților și camera senatului republicii; o putere judiciară și una executivă. În Constituția Italiei este prezentat faptul că suveranitatea aparține poporului, acesta fiind un fapt rezultat din democrație.

În ceea ce privește Germania, Bundestagul este parlamentul federal unicameral al Germaniei, ales de popor prin vot universal. Acesta este organul principal legiuitor german (legislativul), alături de alte organe federale implicate în procesul legislativ federal. Legile de interes federal, propuse de către guvern, trebuie să fie hotărâte de Bundestag.  Legile de interes federal care vizează interesele landurilor sunt supuse în plus și aprobării în Consiliul Federal Bundesrat. În caz de diferențe se apelează la Comisia de mediere. 

În ultimă instanță am analizat Parlamentul European, care este o instituție legislativă a Uniunii Europene  aleasă prin scrutin direct, odată la cinci ani. Aceasta, împreună cu, Consiliul Uniunii Europene  și cu Comisia Europeană, exercită puterea legislativă a Uniunii. Din cele prezentate, rezultă faptul că, deși Parlamentul European are puterea legislativă pe care Consiliul și Comisia nu o au, acesta nu are controlul formal asupra inițiativei legislative, cum de altfel majoritatea parlamentelor naționale al membrilor Uniunii o au.

BIBLIOGRAFIE

I. Manuale și monografii

1. Calinoiu C., Drept constitutional- Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2007

2. Constantinescu Leontin-Jean, Tratat de drept comparat, vol.I, Introducere în dreptul comparat, Editura All, București, 1997

3. Constantinescu M., Amzulescu M., Drept parlamentar, Ed. Fundației "România de Mâine" , București, 2006

4. Deleanu Ion, Drept constituțional și instituții politice, Tratat, vol.I, Editura "Europa Nova", București

5. Drăganu Tudor, Introducere în teoria și practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992

6. Drăganu T., Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

7.Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Editura "Lumina Lex", București, 2000

8. Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice, vol.I, ediție revăzută și adăugită, Editura "Lumina Lex", București, 2001

9. Joe Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nurnberg, București, 1983

Kelsen Hans, Doctrina pură a dreptului, Ed.Humanitas, București, 2000

10. Legrand Pierre, Dreptul comparat, Editura "Lumina Lex", București, 2001

11. Matei H., Silviu Neguț, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediția 8-a, Editura Meronia, București, 2002

12. Muraru I., Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția IX-a revăzută și completată, Editura "Lumina Lex", București, 2001

13. Trevelyan G.M., Istoria ilustrată a Angliei, Editura științifică, București, 1975

14. Uglean Gh., Drept constitutional si institutii politice, Ed. Fundatia Romania de maine, Bucuresti, 2007, pag 345 -349

15. Vasilescu Florin Bucur, Constituționalitate și constituționalism, Editura Național, București, 1999

16. Zlătescu Victor, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, București, 1997

II. Reviste

1. Djuvara Mircea, Filosofia Dreptului. Omagiu profesorului C.Rădulescu-Motru, în "Revista de Filosofie", vol.XVII, 1932

2. Vasilescu F., Conceptul de drept constituțional comparat, în "Dreptul", Anul XI, seria a III-a, nr.6/2000

BIBLIOGRAFIE

I. Manuale și monografii

1. Calinoiu C., Drept constitutional- Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2007

2. Constantinescu Leontin-Jean, Tratat de drept comparat, vol.I, Introducere în dreptul comparat, Editura All, București, 1997

3. Constantinescu M., Amzulescu M., Drept parlamentar, Ed. Fundației "România de Mâine" , București, 2006

4. Deleanu Ion, Drept constituțional și instituții politice, Tratat, vol.I, Editura "Europa Nova", București

5. Drăganu Tudor, Introducere în teoria și practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992

6. Drăganu T., Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

7.Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Editura "Lumina Lex", București, 2000

8. Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice, vol.I, ediție revăzută și adăugită, Editura "Lumina Lex", București, 2001

9. Joe Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nurnberg, București, 1983

Kelsen Hans, Doctrina pură a dreptului, Ed.Humanitas, București, 2000

10. Legrand Pierre, Dreptul comparat, Editura "Lumina Lex", București, 2001

11. Matei H., Silviu Neguț, Ion Nicolae, Statele lumii de la A la Z, ediția 8-a, Editura Meronia, București, 2002

12. Muraru I., Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția IX-a revăzută și completată, Editura "Lumina Lex", București, 2001

13. Trevelyan G.M., Istoria ilustrată a Angliei, Editura științifică, București, 1975

14. Uglean Gh., Drept constitutional si institutii politice, Ed. Fundatia Romania de maine, Bucuresti, 2007, pag 345 -349

15. Vasilescu Florin Bucur, Constituționalitate și constituționalism, Editura Național, București, 1999

16. Zlătescu Victor, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, București, 1997

II. Reviste

1. Djuvara Mircea, Filosofia Dreptului. Omagiu profesorului C.Rădulescu-Motru, în "Revista de Filosofie", vol.XVII, 1932

2. Vasilescu F., Conceptul de drept constituțional comparat, în "Dreptul", Anul XI, seria a III-a, nr.6/2000