Parazitologia

Diverse2

Parazitologia

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

Cap. I Istoric

Cap. II Ascaris lumbricoides și Ascaridioza

II.1. Morfobiologie și ciclu evolutiv al speciei

Ascaris lumbricoides

II.2. Ascaridioza

II.2.A. Patogenie

II.2.B. Manifestări clinice

II.2.C. Diagnostic

II.2.D. Tratament

II.2.E. Epidemiologie

II.2.F. Măsuri profilactice

Cap. III Enterobius vermicularis și Enterobioza

III.1. Morfobiologie și ciclu evolutiv al speciei

Enterobius vermicularis

III.2. Enterobioza

III.2.A. Patogenie

III.2.B. Manifestări clinice

III.2.C. Diagnostic

III.2.D. Tratament

III.2.E. Epidemiologie

III.2.F. Măsuri profilactice

Cap. IV Hymenolepis nana și Himenolepidaza

IV.1. Morfobiologie și ciclu evolutiv al speciei Hymenolepis nana

IV.2. Himenolepidaza

IV.2.A. Patogenie

IV.2.B. Manifestări clinice

IV.2.C. Diagnostic

IV.2.D. Tratament

IV.2.E. Epidemiologie

IV.2.F. Măsuri profilactice

Cap. V Cercetări proprii

V.1. Materiale și metode de lucru

V.2. Prezentare generală a orașului Gura Humorului

V.3. Dominanța paraziților intestinali la persoanele investigate la

Spitalul clinic Gura Humorului în perioada 2007-2008

V.4. Speciile de paraziți intestinali înregistrate la persoanele

investigate la Spitalul clinic Gura Humorului în

perioada 2007-2008

V.5. Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele

investigate la Spitalul clinic Gura Humorului în

perioada 2007-2008 în funcție de sex și vârstă

V.6. Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele

investigate la Spitalul clinic Gura Humorului în

perioada 2007-2008 în funcție de vârstă

V.7. Dinamica trimestrială a infestărilor cu paraziți intestinali

la persoanele investigate la Spitalul clinic Gura Humorului în

perioada 2007-2008

V.8. Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele

investigate la Spitalul clinic Gura Humorului în

funcție de mediul de viață în perioada 2007-2008

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Parazitologia este o ramură a biologiei care studiază toate organismele parazite (protozoare, viermi, moluște, artropode, etc), adaptările morfo – fiziologice, dinamica lor sub influența factorilor, interrelațiile cu gazdele respective și măsurile de combatere a acestora.

Parazitologia, în general se ocupă cu studiul modalităților și căilor de răspândire, prevenire și combatere a parazițiilor.

Parazitismul implică un caracter intim și prelungit dintre două organisme, care fac parte din specii diferite, ce pot duce la stabilirea unui echilibru delicat, prin care se tolerează reciproc. În cazul dereglării acestui echilibru, gazda poate elimina sau distruge parazitul sau parazitul poate să devină activ atacând gazda, în cazuri extreme.

Trecerea organismelor de la viața liberă la viața parazitară a fost însoțită de numeroase modificări evolutive, morfologice și funcționale, determinate de faptul că parazitul are drept mediu de viață un organism viu.

Această lucrare urmărește evidențierea unor date legate de bolile parazitare, modalitățile și căile de răspândire ale paraziților intestinali la persoanele de diferite vârste în anul 2007-2008.

În realizarea aceastei lucrări au fost folosite date din literatura de specialitate și rezultatele obținute în practica efectuată la laboratorul de analize din cadrul Spitalului Orășenesc Gura Humorului din județul Suceava.

Doresc să adresez pe această cale mulțumiri domnului lector doctor Irinel Popescu pentru recomandările și sugestiile făcute.

Cap. I. ISTORIC

Parazitologia, ca știiță, s-a conturat abia în secolele XVIII – XIX , deși unele boli parazitare precum și unii paraziți ai omului au fost semnalați încă din antichitate în scrierile vechilor egipteni. Vechile documente egiptene, papirusul Ebers care datează din anul 500 î.e.n., descrie boala cauzată de viermele „Heltu” care poate fi identificat cu Ancyclostoma duodenale; în același manuscris se mai citează viermii „Hoff” (Ascaris lumbricoides), „PENT” (Taenia saginata) și „Herxetef” (Enterobius vermicularis)

În anul 1684, italianul Francesco Rodi a publicat primul tratat despre paraziți, în care ordonează speciile de paraziți cunoscute, pe baza gazdelor lor.

În anul 1740, Morgagni descoperă trichocefalul, iar în 1751, G. Dubois descrie Dipylidium caninum.

În 1776 Retzius propune denumirea de Distoma pentru trematode. În 1875, Loesch, descoperă Entamoeba disenterica în scaunul unui bolnav.

După 1900, cercetările parazitologice iau un mare avânt, tot mai mulți parazitologi declarându-se adepții concepției ecologice a parazitologiei.

Începând cu anul 1950 au fost întreprinse, cu tehnici și aparaturi moderne, numeroase cercetări de fiziologie și biochimie a paraziților. Cele mai importante contribuții la dezvoltarea parazitologiei în această perioadă le-au adus: Graff și Linstow (1910), Skriabin (1956), Doghel (1927, 1947, 1962), Cameron (1956), Noble (1964).

O importantă contribuție la dezvoltarea parazitologiei a fost adusă și de oamenii de știință români. În majoritatea tratatelor de specialitate străine autorii citează oameni de știință români ca V. Babeș, N. Leon, St. Nicolau, I.Ciurea, Gh. Zotta și alții.

Meritele lui V. Babeș în acest domeniu sunt confirmate la Congresul Internațional de Zoologie ținut la Londra în 1900, care hotărăște să dea numele de „babeșii” germenilor descoperiți de el.

În domeniul învățământului parazitologic românesc, „părintele” acestei discipline este N. Leon (1862 – 1931), care a inființat primul laborator de parazitologie din țară la Facultatea de Medicină din Iași.

În prezent, în lume se fac cercetări de fiziologie și biochimie a paraziților, acestea fiind strâns legate de fenomenul de imunitate și mecanismele de acțiune ale genților terapeutici.

La București, la Facultatea de Medicină, Gh. Zotta a fost primul pofesor de parazitologie, iar împreună cu Mihai Ciuca au inițiat și condus primele companii antimalarice de la noi.

C. Levatidi (1974 – 1953), colaborator a lui V. Babeș, confirmă etiologic, primul caz de toxoplasmă congenitală.

Primul care a înființat un serviciu clinic de parazitologie la noi a fost V. Nitzulescu, care a făcut cercetări helmintologice și entomologice la om.

Prof. Gh. Lupașcu (1908 – 1979) a condus acțiunea de eradicare a malariei în țara noastră și a elaborat numeroase monografii asupra unor parazitoze.

Cap. II. ASCARIS LUMBRICOIDES ȘI

ASCARIDOZA

II.1. MORFOBIOLOGIA ȘI CICLUL EVOLUTIV A SPECIEI ASCARIS LUMBRICOIDES

Încreng. Nemathelminthes

Clasa Nematoda

Ordin Ascaroidea

Familia Ascaride

Morfologie: Sexele sunt separate și prezintă dimorfism sexual.

Examenul macroscopic al ascaridului femel: măsoară 20-30 cm lungime și 5-7 mm grosime. Forma este cilindrică, alungită cu extremitățile corpului ascuțite, iar extremitatea posterioară a corpului este dreaptă.

Culoarea este alb-rozacee iar după moarte devine albă-cenușie.

Cuticula prezintă la suprafață niște striații false, transversale și patru benzi albicioase de-a lungul corpului, aproape paralele, dintre care două foarte bine vizibile (creste longitudinale).

Examenul macroscopic al ascaridului mascul: măsoară 15-20 cm și 5-4 mm grosime. Forma este cilindrică, extremitatea posterioară a corpului curbată spre fața ventrală, în formă de cârjă. Prin orificiul cloacal ies la exterior doi spiculi articulari, foarte fini, de lungime egală și ușor încovoiați-spiculi peniali folosiți la împerechere.

Examenul microscopic

Morfologia externă

La lupa binoculară, la extremitatea anterioară a ascaridului se observă 3 proeminențe care înconjoară orificiul bucal și care reprezintă buzele: una dorsal, iar celelalte două latero-ventral. Buza dorsală prezintă la baza sa două papile, iar buzele latero-ventrale au câte o singură papilă. Buzele au margini fin dințate și prin așezarea lor imită forma lirerei ״y״.

Organizarea internă a ascaridului femel

La Ascaris lumbricoides cavitatea corpului este un pseudocel. În ea se găsesc organele de formă alungită și un lichid de consistență ușor vâscoasă. Peretele corpului este format din pătura cuticulară și pătura subcuticulară.

Musculatura este de tip polimiar.

Tubul digestiv începe cu orificiul bucal înconjurat de cele trei buze chitinoase, se continuă cu un esofag mai voluminos de culoare albicioasă. Cavitatea generală cuprinde organe tubulare și un lichid pseudocelomic, toxic și antigenic. Esofagul se deschide în intestin ce are culoare galben-verzuie, turtit dorso-ventral, care străbate corpul până la extremitatea posterioară unde se dilată puțin, formând rectul, care se deschide subterminal prin orificiul anal.

Sistemul nervos – în porțiunea posterioară a esofagului și în jurul acestuia se observă un inel îngroșat – inelul nervos esofagian, de la care pleacă două cordoane nervoase în lungul corpului.

Sistemul reproducător este de tip tubular, foarte dezvoltat, ocupând aproape toată cavitatea generală. Se observă două tuburi paralele răsucite de mai multe ori și unite într-un tub comun pe linia mediană a corpului, care se deschide apoi la exterior prin orificiul genital. În aceste formațiuni tubulare de grosimi inegale se disting patru formațiuni componente ale aparatului genital. Tuburile mai subțiri, foarte sinuoase și spiralate, corespund ovarelor. Acestora le urmează câte o formațiune mai groasă și mai puțin sinuoasă, oviductele. Formațiunile cele mai groase și foarte puțin sinuoase formează uterele care se unesc într-un uter comun, urmate de un canal vaginal foarte subțire ce se deschide în treimea anterioară a corpului, ventral, prin orificiul genital.

Anatomia internă a ascaridului mascul

Aparatul reproducător mascul are un singur testicul filiform, foarte subțire, răsucit de mai multe ori, ce ocupă jumătatea posterioară a corpului. El se continuă cu o porțiune tubulară mai dezvoltată cu aspect alb lăptos:vezicula seminală. În continuare se observă canalul ejaculator mai subțire decât vezicula seminală, care se deschide ventral, în partea terminală a intestinului posterior care se deschide în cloacă. Orificiul cloacal este situat în cavitatea cârjei, subterminal. Prin orificiul cloacal ies la exterior cei doi spiculi peniali.

Oul fertil de Ascaris lumbricoides, fecundat în momentul depunerii, este sferic sau ușor oval, măsurând 60-70µ/30-50µ. La exterior are un înveliș albuminos, mamelonat, servind de membrană protectoare auxiliară, sub el găsindu-se un strat incolor relativ gros, neted, apoi o membrană internă subțire, impermeabilă. Aceste membrane adăpostesc în interior celula ou rotundă, care nu umple complet oul, lăsând un spațiu liber la extremități.

Oul nefertil. În lipsa masculului, femela depune ouă nefertile care sunt mai alungite măsurând 88-93 µm lungime/38-40 µm lățime. În interior, acestea conțin o masă dezorganizată de granule ce umplu complet oul. Atât ouăle fertile, cât și cele nefertile, au o culoare galben-brună atunci când sunt evacuate din organismul gazdei odată cu materiile fecale. Ouăle fertile sunt eliminate în stadiul unicelular.

Ouăle de Ascaris lumbricoides rezistă la temperaturi scăzute, la desicație și la putrefacție, rămânând viabile pe sol mai mult de un an. La temperaturi între 22-23ºC în ou se dezvoltă în decurs de 3-4 săptămâni, în condiții de umiditate o larvă infectată.

Fig.2 Ascaris lumbricoides-ou Fig. 3 Asca, care se deschide apoi la exterior prin orificiul genital. În aceste formațiuni tubulare de grosimi inegale se disting patru formațiuni componente ale aparatului genital. Tuburile mai subțiri, foarte sinuoase și spiralate, corespund ovarelor. Acestora le urmează câte o formațiune mai groasă și mai puțin sinuoasă, oviductele. Formațiunile cele mai groase și foarte puțin sinuoase formează uterele care se unesc într-un uter comun, urmate de un canal vaginal foarte subțire ce se deschide în treimea anterioară a corpului, ventral, prin orificiul genital.

Anatomia internă a ascaridului mascul

Aparatul reproducător mascul are un singur testicul filiform, foarte subțire, răsucit de mai multe ori, ce ocupă jumătatea posterioară a corpului. El se continuă cu o porțiune tubulară mai dezvoltată cu aspect alb lăptos:vezicula seminală. În continuare se observă canalul ejaculator mai subțire decât vezicula seminală, care se deschide ventral, în partea terminală a intestinului posterior care se deschide în cloacă. Orificiul cloacal este situat în cavitatea cârjei, subterminal. Prin orificiul cloacal ies la exterior cei doi spiculi peniali.

Oul fertil de Ascaris lumbricoides, fecundat în momentul depunerii, este sferic sau ușor oval, măsurând 60-70µ/30-50µ. La exterior are un înveliș albuminos, mamelonat, servind de membrană protectoare auxiliară, sub el găsindu-se un strat incolor relativ gros, neted, apoi o membrană internă subțire, impermeabilă. Aceste membrane adăpostesc în interior celula ou rotundă, care nu umple complet oul, lăsând un spațiu liber la extremități.

Oul nefertil. În lipsa masculului, femela depune ouă nefertile care sunt mai alungite măsurând 88-93 µm lungime/38-40 µm lățime. În interior, acestea conțin o masă dezorganizată de granule ce umplu complet oul. Atât ouăle fertile, cât și cele nefertile, au o culoare galben-brună atunci când sunt evacuate din organismul gazdei odată cu materiile fecale. Ouăle fertile sunt eliminate în stadiul unicelular.

Ouăle de Ascaris lumbricoides rezistă la temperaturi scăzute, la desicație și la putrefacție, rămânând viabile pe sol mai mult de un an. La temperaturi între 22-23ºC în ou se dezvoltă în decurs de 3-4 săptămâni, în condiții de umiditate o larvă infectată.

Fig.2 Ascaris lumbricoides-ou Fig. 3 Ascaris lumbricoides-ou fertil

(www.umftgm.ro/mbl) (www.umftgm.ro/mbl)

Fig.4 Ascaris lumbricoides – ou nefertil Fig.5 Ascaris lumbricoides:femelă

dreapta și mascul stânga

(www.umftgm.ro/mbl) (www.umftgm.ro/mbl)

Ciclul evolutiv

Dezvoltarea ascaridului necesită parcurgerea obligatorie a trei stagii:

I. Stagiul în sol – durează 9-13 zile și asigură embrionarea ouălor fertile, eliminate de femela de Ascaris lumbricoides.

II. Stagiul perienteric – se desfășoară la om în decurs de 14-20 zile, timp în care viermele traversează ficatul, cordul drept și plămânul, via hematogenă (circulatorie), suferind o dezvoltare larvară specifică, prin două năpârliri sau ecdysis (modificarea învelișului extern sau cuticular, cu o rearanjare a configurației epitopilor de suprafață).

III.Stagiul intestinal – constă în maturizarea viermelui, apariția adulților și localizarea lor în intestinul subțire al omului pentru 10-12 luni în absența tratamentului.

Femela de Ascaris lumbricoides elimină ouă fertile sau fecundate numai în prezența masculului, producția zilnică de 200.000-250.000 ouă fiind impresionantă. Oviproducția se menține la aceeași cotă și în absența masculului, însă femela nefiind fecundată va elimina ouă nefertile, fără rol biologic.

Oul fertil, eliminat odată cu materiile fecale în mediu, necesită un stagiu pe sol de 9-13 zile, perioadă în care se realizează embrionarea, finalizată prin apariția în interiorul oului a unei larve mobile și răsucite, denumite în mod convențional L1.

Oul cu larva L1 reprezintă stadiul infecțios pentru om, transmiterea sa realizându-se prin consumarea de vegetale nespălate sau direct prin mâna murdară de pământ. În intestin, larva L1 din ou suferă o primă năpârlire sau ecdysis, urmată de eclozare și penetrarea peretelui intestinal.

Larva L1 ajunge în ficat fie pasiv pe calea venei porte, fie activ prin

penetrarea pliurilor mezenterice și capsulei Glisson, rămânând în parenchimul hepatic o perioadă de 4-6 zile. Ulterior, larva urmează calea venelor hepatice, traversează atriul și ventriculul drept, prin arterele pulmonare ajungând în plămân.

La nivelul țesutului pulmonar, larva L1 suferă două năpârliri- prima în ziua 5-6, iar a doua în ziua a 10 a, transformându-se în larvă de stadiul 2. Această larvă măsoară 1.7-2.3 mm lungime, prezintă cili vibratili care căptușesc arborele respirator, ceea ce-i asigură o mișcare de autopropulsie, cu ruperea septelor interalveolare și ascensionare prin bronhiole spre faringe. La acest nivel larva L2 declanșează o senzație de corp străin, datorită căreia larva va fi expectorată, eveniment urmat fie de moartea sa în mediul extern, fie prin deglutiție ajunge în jejun – ziua a 25 a până la a 29 a postinfecție. Aici năpârlește a patra oară, transformându-se în adult.

Durata ciclului biologic la om este de 60 – 65 de zile.

Fig.6. Ascaris lumbricoides-ciclul evolutiv

(www.umftgm.ro/mbl)

II.2. ASCARIDOZA

II.2.A. Patogenie

Ascaridoza evoluează stadial, în două etape succesive, prima corespunzând formei de migrațiune larvară, iar a doua localizării intestinale a paraziților adulți.

În faza larvară migrarea larvelor din intestin în ficat și apoi în plămân, nu produce o patologie semnificativă, cel puțin în cazul primoinfecțiilor. Situația se modifică uneori spectaculos în cazul reinfecțiilor, migrarea larvelor produce reacții tisulare intense,chiar dacă numărul larvelor este redus, ca urmare a apariției fenomenului de hipersensibilitate. La nivelul parenchimului pulmonar și hepatic unele larve provoacă un infiltrat eozinofilic focal și formează în jurul lor granuloame cu eozinofile, macrofage și celule epiteloide.

În timpul migrării larvelor prin plămâni, prezența lor în alveole provoacă un infiltrat cu polimorfonucleare și eozinofile, denumit sindrom Löffler. Acest sindrom se caracterizează printr-o eozinofilie sanguină ridicată și prin apariția la examenele radiologice a unor umbre pulmonare difuze, șterse și fugacee. Sindromul Löffler reprezintă combinarea leziunilor directe provocate de larve țesutului pulmonar (hemoragii și exudat alveolar), cu răspunsul imun al gazdei (infiltratul inflamator al țesutului peribronșic).

În infestațiile masive are loc extravazarea de sânge în alveole boala luând aspectul unei ״pneumonii verminoase״, fiind prezente în zone dense pulmonare și posibile suprainfecții bacteriene.

Severitatea reacției gazdei față de larvele migratorii este proporțională cu intensitatea infecției și cu gradul de sensibilizare provocate de infecțiile

anterioare. În timpul migrării larvelor, reacțiile locale pot fi însoțite de reacții generale de hipersensibilitate: astmul bronșic, infiltratul pulmonar eozinofilic fugaceu, endemul angioneurotic și urticaria.

Etapa intestinală corespunde prezenței paraziților adulți de obicei în jejun sau ileon, gazda manifestând o toleranță mai mare. Viermii adulți își exercită influența asupra organismului pe cale spoliatoare, mecanică, traumatică, toxico-alergică și bacteriferă.

Acțiunea spoliatoare se poate exercita direct, prin sustragerea de către paraziți a unei părți din chimul intestinal, iar indirect se exercită prin intermediul toxinelor care neutralizează o parte din fermenții digestivi, determinând astfel tulburări de digestie și malabsorbție la cei infestați.

Acțiunea mecanic-traumatică se exercită pe cale iritativă, oclusivă sau traumatică. Acțiunea pe cale iritativă este determinată de mișcările pe care le fac ascarizii în lumenul intestinal.

Acțiunea oclusivă apare în urma adunării paraziților în gheme. Apare și în cazul când ascarizii care părăsesc intestinul se opresc prin organism, în canalul coledoc, canalul Wirsung, căile respiratorii.

Acțiunea traumatică este reprezentată de micro traumatisme pe care paraziții le realizează în peretele intestinal sau prin traumatisme brutale când pot perfora peretele intestinal, ajung în cavitatea peritoneală, provocând peritonita generalizată.

Acțiunea toxico-alergică este reprezentată de modificări hematologice (anemie, leucocitoză, eozinofilie), diferite fenomene cutanate (prurit, urticarii) sau nervoase (modificări de comportament, insomnii, convulsii, cefalee), respiratorii (rinite, stări astmatice).

Acțiunea bacteriferă se realizează prin leziuni pe care le provoacă paraziții în peretele intestinal, leziuni care pot servi drept porți de intrare pentru diferiți agenți patogeni.

II.2.B. Manifestări clinice

Aspectele clinice depind în mare măsură de încărcătura parazitară. Ascaridoza prezintă o simptomatologie polimorfă, care diferă în primul rând după stadiul de dezvoltare, în faza larvară, în stadiul mic de dezvoltare, localizată la nivelul plămânului sau de adult, care parazitează la nivelul intestinului.

Perioada de incubație, începând de la înghițirea ouălor și până la apariția lor în fecale, este de 60-70 de zile. În ascaridoza larvară pulmonară, simptomele apar la 4-16 zile de la infectare.

Din punct de vedere clinic se distinge o ascaridoză pulmonară, determinată de stadiul larvar al parazitului și o ascaridoză intestinală, determinată de prezența adulților la nivelul intestinului subțire.

•Ascaridoza pulmonară

Manifestările pulmonare din stadiul larvar sunt datorate atât acțiunii mecanice cât și acțiunii toxico-alergice pe care o exercită larvele migratorii ale parazitului.

Din punct de vedere clinic și radiologic manifestările locale și generale ale acestui stadiu poartă numele de „sindrom Löffler”. În cazul unor prime infecții, reactivitatea gazdei la prezența larvelor este de obicei scăzută. În cazul unor infecții repetate însă, pot apare manifestări de hipersensibilitate concretizate prin: urticarie, edem angioneurotic sau astm bronșic. La persoanele alergice, simptomatologia poate fi extrem de severă : fenomene astmatice asociate cu dispnee, tuse cu expectorație, edem pulmonar.

Prezența larvelor în parenchimul pulmonar determină o tuse productivă, uneori sputa fiind ușor hemoragică datorită ruperii unor capilare. Se pot produce spasme bronșice asociate cu tulburări respiratorii.

Eozinofilia sanguină crește spectaculos, ajungând la o proporție de 40-50% și pote fi însoțită de o leucocitoză de până la 12.000 leucocite/mmc. Pe lângă o eozinofilie periferică în sindromul Löffler evoluează și o eozinofilie medulară, care poate fi mai persistentă decât cea periferică. Examenul sputei permite evidențierea de eozinofile, cristale Charcot-Leyden și uneori chiar a larvelor, după ziua a noua de la infestare.

Radiologic apar zone infiltrative, migratorii care dispar spontan în 3-14 zile, dar pot frecvent recidiva.

•Ascaridoza intestinală

Este însoțită de cele mai multe ori de manifestări clinice variate fiind încadrate în simptomatologia digestivă a parazitozei, cele determinate pe cale toxico – alergică constituind simptomatologia extradigestivă.

Simptomatologia digestivă. Primul semn clinic care apare sunt durerile abdominale. Uneori sunt ușoare, cu caracter generalizat, alteori capătă caracterul de crampe sau de colici. În ascaridoza intestinală cu încărcătură parazitară mare, durerile pot fi însoțite de balonări și de un abdomen destins de volum, în unele cazuri fiind prezent fenomenul de inapetență sau de bulimie. Tulburările de tranzit intestinal din ascaridoză ca și acțiunea de spoliere pe care o exercită paraziții la nivelul intestinului pot duce, în cazuri rare, la tulburări de maldigestie, de malabsorbție și la denutriții severe.

Simptomatologia extradigestivă. Manifestările sunt variate fiind clasificate în manifestări digestive, respiratorii, cutanate, hematologice și nervoase.

Manifestări digestive. Diareea, întâlnită în unele cazuri de ascaridioză și spasmele intestinale, care stau la originea fenomenelor oclusive sau suboclusive, sunt determinate pe cale alergică.

Manifestări respiratorii. Unele rinite, tusea sau diferite bronșite astmatice sunt manifestări alergice care pot însoți ascaridioza.

Manifestările cutanate. Pruritul anal și cel nazal, urticaria, unele eczeme și chiar edemul Quincke sunt determinate pe cale alergică.

Manifestările neurologice. Tot pe cale alergică sau toxicologică pot apărea diferite fenomene nervoase : oboseala, cefalee, tulburări de comportament, stări de neliniște, scăderea capacității intelectuale. În cazuri rare, întâlnite de regulă la copii, manifestările neurologice simulează boli ca epilepsia sau meningita.

Manifestări hematologice. În faza adultă a parazitului eozinofilia sanguină este mai scăzută. Unele cazuri de ascaridoză intestinală evoluează cu stări anemice, trombocitopenii sau leucocitoze datorită și mecanismului toxico-alergic.

II.2.C. Diagnostic

Forma larvară se pune în evidență prin examenul morfologic al sângelui și analiza sputei în care se pot găsi hematii, eozinofile și cristale Charcot-Leydin. Dar examinarea unui aspirat gastric oferă mai multe șanse de depistare a larvelor decât în spută. Anticorpii se găsesc în sângele bolnavilor numai în faza de migrare a larvelor.

Adulții și ouăle se pun în evidență prin analize coproparazitologice. Dar când numărul de paraziți este mic, analiza poate să fie negativă, la fel și când toți indivizii sunt masculi sau imaturi. Ouăle pot să lipsească atunci când administrarea unor medicamente a determinat încetarea temporară a depunerii pontei ascarizilor. De aceea se recomandă repetarea analizelor mai multe zile.

În cazul ascaridozei căilor biliare, ouăle acestora pot fi puse în evidență pe baza examenului de bilă.

Pentru evidențierea adulților se folosesc și hemaglutinarea indirectă, aglutinarea particulelor de carmin, intradermoreacția.

II.2.D. Tratament

Medicația antiparazitară este eficientă numai față de stadiul adult de Ascaris lumbricoides.

Tratamentul ascaridozei necomplicate constă în administrarea unui antihelmintic: Mebendazol sau Albendazol.

» Mebendazol (Vermox) – este un derivat de benzimidazol care

blochează asimilarea glucozei și a altor nutrienți de către larvă și parazitul adult, ceea ce duce la paralizia și moartea lentă a viermelui. Se administrează două tablete de 100 mg/zi timp de 3 zile.

» Albendazol (Zentel) – este un agent antihelmintic cu spectru larg care reduce producția de ATP, cauzând evacuarea energiei, imobilizarea și în final moartea viermelui. Se recomandă la copiii între 2 și 5 ani într-o singură doză de 200 mg; pentru copiii peste 5 ani și adulți, doza unică administrată este de 400 mg.

În complicații, cum sunt ocluzia intestinală sau biliară este mai indicată administrarea derivaților de Piperazină (hidratul sau adipatul), iar ca medicație alternativă se mai utilizează Levamisol sau Pyrantel pamoat.

» Derivații de Piperazină – sunt agenți paralizanți ce cauzează blocajul receptorilor neuromusculari cholinergici ai parazitului. Au efect narcotizant asupra parazitului, imobilizându-l și împiedicând migrarea atunci când tratamentul se realizează pe baza unor medicamente slabe, cum ar fi Thiabendazolul.

Produsul farmaceutic este cunoscut sub numele de Nematocton și se prezintă sub formă de soluție de 10 sau 20% conținând hidrat de piperazină și sub formă de comprimate de 0,300 gr conținând adipat de piperazină.

Hidratul de Piperazină – se administrează în doze de 75mg/kg corp/zi, fără a depăși doza maximă individuală de 2 g la copiii sub 20 de kg și 4 g la adult. Eficacitatea unui tratament cu doză unică este de 70-80%, dar tratamentul în 2 zile consecutive ridică la 90% rata de vindecare.

Adipatul de Piperazină – se recomandă câte un comprimat pe zi de fiecare an de vârstă, până la vârsta de 6 ani. Peste această vârstă și la adulți, se administrează 6 comprimate pe zi timp de 4 zile înainte de masă.

» Levamisol (Decaris) – este un derivat aminotiazolic cu proprietăți antihelmintice. Provoacă o inhibare a fumaratreductazei ceea ce conduce la paralizarea musculaturii ascaridului, determinând eliminarea lui prin activitatea peristaltică intestinală. Este condiționat în tablete de 50 mg pentru copiii între 6 – 14 ani și de 150 mg pentru adulți. Tratamentele se aplică în doză unică, de cele mai multe ori o tabletă fiind suficientă; eficacitatea este între 77 – 90%.

» Pyrantel pamoat (Combantrin) – este o amidină ciclică care acționează asupra transmisiei neuromusculare din Ascaris, provocând paralizia spastică a viermelui. Se recomandă într-o doză unică de 10 mg/kg corp, eficacitatea tratamentului fiind de 90%.

II.2.E. Epidemiologie

Rezervorul de infestare îl constituie omul purtător de ascarizi adulți de la ambele sexe și care elimină prin dejecții ouăle fecundate ale parazitului.

Ouăle care sunt eliminate odată cu materiile fecale nu sunt embrionate și nu sunt infestate. Evoluția acestora până la stadiul de ouă infestate (embrionate) se face în mediul extern, pe pământ, în funcție de condițiile de mediu. Astfel la temperatura de 24-30ºC, ouăle devin infestante în 10-30 de zile, la peste 37ºC ouăle nu mai evoluează; la 45ºC sunt distruse după o oră; sub -12ºC ouăle își opresc dezvoltarea, dar supraviețuiesc, reluându-se dezvoltarea când condițiile devin favorabile. Creșterea temperaturii trebuie să fie urmată procentual de creșterea umidității.

II.2.F. Măsuri profilactice

Datorită proprietății sale de geohelmint, măsurile de prevenție și control față de Ascaris lumbricoides cuprind intervenții la nivelul practicilor agricole, a deprinderilor de igienă personală, respectiv de igienă a mediului :

• Evitarea fertilizării naturale a agriculturilor cu dejecte umane;

• Sisteme amenajate de canalizare, cu evitarea irigațiilor cu apă fecaloidă;

• Protejarea surselor de apă potabilă;

• Amenajarea toaletelor ecologice;

• Educație sanitară continuă a populației, cu informare permanentă asupra riscului alimentar și promovarea normelor de igienă;

• Chimioterapia de masă pentru zonele calde hiperendemice în campanii comune cu alte geohelmintiaze.

Cap. III ENTEROBIUS VERMICULARIS ȘI

ENTEROBIOZA

III.1. MORFOBIOLOGIA ȘI CICLUL EVOLUTIV A SPECIEI ENTEROBIUS VERMICULARIS

Încreng. Nemathelminthes

Clasa Nematoda

Subclasa Phasmidia

Ordin Oxyuroidea

Morfologie: Sexele sunt separate.

Examenul macroscopic al oxiurului femel: măsoară 0,9-1,2 cm lungime și 0,3-0,5 mm grosime. Forma este cilindrică, prezintă porțiunea mediană a corpului mai groasă, datorită celor două utere pline cu ouă, iar capătul distal este drept și foarte ascuțit, formând o adevărată coadă. Fertilizarea este de 10.000-15.000 ouă, eliminarea lor făcându-se printr-o singură expulzie și numai în mediu extern, la nivel perianal. Golirea uterelor odată finalizată este urmată de moartea femelei.

Culoarea este alb-gălbuie.

Examenul macroscopic al oxiurului mascul: măsoară 3-5 mm lungime 0,1-0,2 mm grosime. Forma este cilindrică, extremitatea posterioară a corpului curbată spre fața ventrală, în formă de cârjă. Extremitatea sa caudală este turtită și prevazută cu șase papile senzoriale. Masculul posedă un testicul urmat de canalul deferent, vezicula seminală și un canal ejaculator, ce se deschide în cloaca prevăzută cu un spicul.

Culoarea este alb – gălbuie.

Examenul microscopic

Morfologia externă

La extremitatea anterioară se observă orificiul bucal înconjurat de trei buze retractile nedințate, care nu proemină la exterior ca la Ascaris: cel mai adesea ele sunt invaginate în tubul helmintului. Tot anterior există o expansiune cuticulară, numită buton cefalic în care pătrunde lichidul perienteric, căpătând un aspect veziculos. Cu ajutorul acestuia, parazitul se fixează de mucoasa intestinală. Corpul helmintului este mai ingroșat în partea mediană, subțiindu-se treptat către extremitatea posterioară. La femelă această parte este foarte ascuțită, formând o coadă. La oxiurul femel, orificiul anal se deschide ventral, la locul unde începe porțiunea subțire a corpului. La mascul se observă același buton cefalic, dar extremitatea posterioară nu este ascuțită și dreaptă ca la femelă, ci este îndoită în cârjă. Orificiul ano-genital este subterminal ventral.

Organizarea internă

Sub cuticulă este manșonul de tip meromiar, format din celule conjunctivo-musculare mari.

Tubul digestiv începe cu orificiul bucal, se continuă cu un faringe scurt, urmat de un esofag voluminos, format din două loji: prima alungită, iar a doua rotundă ca un bulb. Acesta se continuă cu un intestin lung și subțire, urmat de rect care se deschide la exterior prin orificiul anal.

Aparatul genital femel cu aspect tubular, este format din două tuburi ovariene foarte subțiri, sinuoase, cu direcții opuse, un ovar în direcție anterioară, mai scurt, și celălalt cu direcție posterioară, mai lung, urmate de două oviducte. Cele două utere sunt mai groase și mai puțin sinuoase decât la ascarid, au direcție opusă, iar uterul anterior este mai scurt decât cel posterior. Uterul comun rezultă din unirea celor două tuburi uterine. Vagina subțire și scurtă se deschide prin orificiul genital situat ventral în treimea anterioară a corpului.

Aparatul genital masculin are aceeași înfățișare și dispoziție ca la ascarid, singura deosebire fiind dimensiunile mai reduse comparativ cu cele de la Ascaris. Orificiul ano-genital prezintă un singur spicul penial.

Oul de oxiur

Oul este ovalar, de formă asimetrică plan-convexă, alb, transparent, având dimensiuni cuprinse între 50-55 µ / 30-32 µ.

Prezintă un înveliș dublu format din două membrane subțiri ce se unesc intr-un singur punct spre unul din poli. În interior se găsește embrionul giriniform, care are un corp ovoid și o codiță fiind asemănător unui mormoloc de broască. Embrionul se transformă în câteva ore la temperatura de 30-36º în larvă vermiformă infestantă.

Femela Mascul

Fig.7 Enterobius vermicularis –adulți-

(www.parasitologia.uchile.cl/…/Tabla%201.htm)

Fig.8 Enterobius vermicularis – ou Fig.9 Ouă de Enterobius vermicularis

(www.avte.net ) (www.fujita-hu.ac.jp/~tsutsumi/image/)

Ciclul evolutiv

Omul este singura gazdă a oxiurului, constituind totodată și rezevorul acestuia. Oxiurii adulți colonizează temporar intestinul subțire, după care se localizează în colon, mai ales în zona cecumului, hrănindu-se cu materie organică. După acuplare, masculii rămân la nivelul regiunii ileo-cecale, timp în care femelele după maturarea ouălelor în uter, care se produce în aproximativ 30 zile, migrează descendent spre anus, strabat activ sfincterul anal și depun toate ouăle în pliuri radiale ale mucoasei anale. Depunerea ouălor se produce în special seara sau în cursul nopții. Datorită mișcărilor continue ale femelelor de oxiuri în momentul depunerii ouălor și mai ales a lichidului perienteric toxic eliminat, se declanșează un intens prurit anal și perianal dezagregabil. Ouăle sunt în momentul emisiei embrionate și în câteva ore, în condițiile optime de temperatură (36-37ºC) și umiditate de 40%, embrionul din ou se transformă în larvă viermiformă infestantă, ceea ce explică caracterul contagios al bolii și posibilitatea autoinfecției.

Infecția exogenă a persoanelor susceptibilese realizează prin ouăle embrionate, prin contact direct, persoană parazitată – persoană sănătoasă. Persoanele parazitate vehiculează ouăle embrionate pe degete sau subunghinal, unde ajung datorită gratajului impus de pruritul anal.

Infecția exogenă se poate realiza și indirect, prin obiecte cantaminate de persoanele parazitate. Ouăle se pot găsi pe lenjerie, de unde pot fi diseminate în mediul de viață al persoanei parazitate. Ele sunt rezistente în mediul extern, pot fi vehiculate la distență prin praf, ceea ce explică contagiozitatea crescută a parazitozei.

Este posibilă și autoinfestația exogenă a persoanei deja parazitate, prin

mecanism fecal – oral, în condiții de igienă defectuoasă.

Infecția exogenă și autoinfecția este urmată de eliberarea larvei din ou la nivel ileo – cecal, cu transformarea larvelor în viermi adulți în decurs de 2-4 săptămâni.

Durata ciclului biologic este în medie de 30 zile, însă parazitoza poate prezenta o evoluție cronică, datorită autoinfecției exogene, a autoinfecției endogene și a retroinfecțiunii.

Autoinfestația endogenă se produce în situații rare, când femela de Enterobius vermicularis depune ouă în grosimea mucoasei intestinale cu eclozarea lor și eliberareade larve, care se transformă în viermi adulți în 2– 4 săptămâni.

Retroinfecțiunea se produce în condițiile unei igiene defectuoase locale, anale. Ouăle rămân o perioadă de timp în regiunea perianală, eclozează spontan și larvele pătrund în mod activ prin orificiul anal, urcând pe tractul intestinal, unde se transformă în adulții.

Fig.10 Enterobius vermicularis – ciclu evolutiv

(www.biologyimagelibrary.com)

III.2. ENTEROBIOZA (OXIUROZA)

III.2.A. Patogenie

Enterobioza este o boală ce poate deveni cronică datorită autoinfestării sau reinfestării cu elemente parazitare luate de la membrii familiei sau din colectivități. În majoritatea cazurilor, modificările patologice provocate de acest parazit se întâlnesc la nivelul apendicelui, al regiunii anale și înlocalizările ectopice.

În 1-38% din cazuri, oxiurul pătrunde în apendice, provocând apendicita acută sau cronică. Prezența paraziților în regiunea anală este însoțită de apariția unui prurit intens, care este considerat patognomonic pentru oziurază. Acest simtom variază în intensitate în funcție de sensibilitatea individuală și de existența unei componente alergice. Ca urmare a gratajului se pot produce leziuni, care ulterior se pot suprainfecta cu bacteria patogenă. La persoanele de sex feminin în infestări masive, femelele de oxiur pot migra în zona vulvară, unde provoacă vulvo-vaginite, pruriginoase sau pătrund în tractul urinar.

Leziunile produse la nivelul intestinului sunt minore. Uneori apar abcese la nivelul mucoasei sau al submucoasei, abcese datorate mai ales infecțiilor bacteriene. Se consideră că uneori adulții, mai ales masculii pot penetra mucoasa. Se cunosc cazuri în care viermii pot fi transportați la distanță pe cale hematogenă formând un granulom la nivelul ficatului. Sporadic se produc abcese la nivelul sânului, splinei, plămânilor.

Simtomele apar când femela gravidă migrează descendent și părăsește anusul în zana perianală pentru a depozita ouăle. Aceasta va determina pruritul anal caracteristic în enterobioză.

III.2.B. Manifestări clinice

Infecția cu Enterobius vermicularis are o incubație de 12-14 zile.

Frecvent, în aproximativ o treime din cazuri, boala este asimtomatică.

În cazul infecțiilor ușoare prezența parazitului este semnalată mai ales de disconfortul produs de femelele ce își depun ouăle.

Prezența oxiurilor adulți pe mucoasa anală și pe tegumentele perianale este însoțită de apariția unui prurit intens, fiind considerat principalul simtom al bolii. Pruritul anal variază de la prurit de intensitate moderată până la durere, care se produce mai ales noaptea, persoana infestată prezentând oboseală și o stare de nervozitate excesivă. Pruritul favorizează scărpinatul și gratajul regiunii perianale având drept consecință excoriațiile și infecțiile secundare. Deseori, pruritul anal se acompaniază și cu prurit nazal.

Gratajul produce leziuni care deschid poarta de intrare a microorganismelor generatoare de afecțiuni cutanate. La copii este posibilă apariția unei dermatite liniare datorită migrării larvelor iar gratajul se poate complica cu piodermizări secundare. La adulți gratajul produce eczematizări și lichenificări.

Uneori la pacienții cu enterobioză se înregistrează o anemie microcitară și o ușoară leucocitoză. Eozinofilia apare la o săptămână de la infectare, atinge maximul către ziua 28 când are valori de 20-30 %, iar ulterior revine la normal. În faza tardivă a bolii când practic pacientul ajunge la medic, nivelul eozinofilelor este scăzut.

Simtomelele generale ale enterobiozei sunt insomnia, neliniștea, pierderea apetitului, scăderea în greutate, iritabilitate, instabilitate emoțională și enurezisul. Rolul patogen al nematodului este variat determinând semne de enterocolită.

În infecțiile masive apar complicații.

Complicațiile locale sunt:

Tiflite și apendicite, deseori flegmentoase, necesitând intervenții chirurgicale de urgență.

Piodermitele perianale apar ca urmare a suprainfectării leziunilor postgrataj cu bacterii piogene.

La fetițe, dar chiar și la femela adultă, oxiurii pot migra spre regiunea vulvară, producând vulvite oxiurizice ce determină o scurgere cu caracter mucos și prurit vulvar.

Complicațiile generale sunt de natură neuropsihică, copilul având o capacitate scăzută de concentrare, tulburări comportamentale, miokinii faciale, ticuri sau stereotipii diverse. Au fost descrise infecții recurente ale tractului urinar, datorate antrenării concomitente a unor bacterii în uretră sau abcese perianale atunci când viermele invadează glandele anale.

Complicațiile ectopice sunt datorate prezenței femelei sau ouălelor de Enterobius vermicularis în diverse organe, frecvent abdomino-pelviene, dar și pulmonare: salpingite cronice și piosalpingite, endometrite cronice și tulburări menstruale, ooforite și pelviperitonite granulomatoase.

III.2.C. Diagnostic

Ouăle de oxiuri se întâlnesc în examenul coproparazitologic în mod excepțional.

Există un diagnostic de prezumție prin starea de iritabilitate și oboseală pe care o prezintă copiii al căror somn este tulburat de viermii ce coboară la nivelul orificiului anal pentru a-și depune ouăle. Copiii se plâng de mâncărimi în regiunea anală, perianală. Acest simtom întărește și mai mult prezumția că este vorba de oxiuroză. Dar nu tebuie să considerăm că orice prurit anal ca datorat acțiunii acestor paraziți, candidele anale și vaginale, trichomonoza pot provoca prurit anal.

Femelele de oxiuri nu depun ouăle în intestin. Ouăle de oxiuri trebuie căutate acolo unde sunt depuse, adică în preajma orificiului anal. Astfel depistarea oxiurozei se face prin utilizarea metodei baghetei, a răzuirii pliurilor mucoasei și metoda benzii adezive ce se pare că dă rezultate mai bune.

La femei pot fi găsite uneori ouă de oxiuri în sedimentul urinar ca urmare a antrenării acestora din regiunea genitală în jetul urinar.

Metoda amprentei anale, cunoscută și sub denumirea de scotch – test sau metode Graham reprezintă procedura diagnostică de elecție în oxiuroză. Metoda constă din recoltarea locală, din zona anală, a ouălor și a femelelor, folosind o bandă adezivă care ulterior se examinează între lamă și lamelă într-o picătură de ser fiziologic sau glicerină. În cazul unui examen negativ, dacă suspiciunea persistă, se recomandă repetarea examenului de trei ori la interval de o săptămână.

III.2.D. Tratament

Tratamentul antioxiuroză beneficiază de chimioterapice eficiente, dar este caracterizat de nevoia repetării sale, cu o anumită periodicitate și pe termen lung.

Chimioterapicile active față de Enterobius vermicularis sunt:

Albendazol (Zentel) – este preferat în doză unică de 400 mg sau 10-14 mg/kg corp administrat per osos, sub formă de soluție 10% sau tablete de câte 200 mg.

Mebendazol (Vermox, Vermin, Permax) – este eficace într-o doză unică orală de 100 mg care se repetă după două săptămâni.

Pyrantel Pamoat (Combatrin) – se administrează în doză unică de 10 mg/kg corp oral. Cura se repetă la fiecare 6 săptămâni până când mediul este curat.

Pirvinium Pamoat – se administrează la copii o tabletă /an de vârstă, până la 6 ani sau la copiii între 5-10 ani se administrează o linguriță. Copii între 10-20 ani de kg primesc 2 lingurițe și cei între 20-40 kg primesc 3 lingurițe. La adulți se administrează 5-6 lingurițe. Cura se repetă de 2 ori la interval de 10 zile. Doza unică se administrează în cantitate de 5 mg/kg corp cu un maxim de 250-300 mg.

III.2.E. Epidemiologie

Enterobioza este o parazitoză contagioasă având o răspândire universală. Rezervorul de infestare este în mod exclusiv omul. Ouăle sunt embrionate în momentul depunerii, în condiții optime de mediu devin infestante în 6-7 ore prin transformarea larvei giriniforme în larvă vermiformă. Ouăle pot fi găsite la persoane intens infestate pe suprafețe largi ale corpului, pe lenjerie sau pot fi vehiculate prin diferite obiecte sau alimente. Aderența puternică a ouălor face ca aceasta să fie cu greu îndepărtate la o simplă baie fără săpun.

Autoinfestarea este favorizată de pruritul anal provocat de femele în momentul depunerii ouălor. Prin scărpinare ouăle ajung sub unghii și de aici în gură, nas, pe alimente.

Retroinfestarea – unele ouă la nivelul regiunii perianale, eclozează, iar larvele pot pătrunde prin orificiul anal în tubul digestiv, migrând invers migrației femelelor.

Autoinfestarea endogenă – uneori se găsesc pachete de ouă de oxiuri în grosimiea peretelui intestinal, reprezentând punctul de plecare al unei reinfestări endogene. Unii autori resping această cale de infestare, ca urmare a lipsei oxigenului necesar transformării larvei giniforme în larvă vermiformă.

Infestarea pe calea prafului – în praful locuințelor infestate se pot găsi ouă de oxiuri infestante, care provin de pe lenjeria scuturată în aceste spații.

În ceea ce privește masa receptivă, nu există nici o vârstă care să fie la adăpost de infestare. Se pare însă că la sugari există o „imunitate” naturală la oxiuroză, datorită alimentației cu lapte matern.

III.2.F. Măsuri profilactice

Măsurile de profilaxie față de infecția cu oxiuri au la bază două noțiuni fundamentale – educația și igiena:

Controlul pesoanelor care lucrează în sectorul alimentar;

Dehelmintizarea grupelor de populație puternic infectate, mai ales a copiilor;

Fierberea și călcarea lenjeriei de pat a celor parazitați și interzicerea folosirii în comun a acesteia;

Pentru a evita autoinfecția frecventă, la copii se indică supravegherea și respectarea măsurilor de igienă individuală – unghiile tăiate foarte scurt, deprinderi corecte alimentare și de defecație, sterilizarea jucăriilor.

În cazuri rare se recomandă combaterea muștelor, gândacilor și a altor transmițători mecanici ai ouălor de paraziți.

Cap. IV HYMENOLEPIS NANA ȘI

HIMENOLEPIDOZA

IV.1. MORFOBIOLOGIA ȘI CICLUL EVOLUTIV A

SPECIEI HYMENOLEPIS NANA

Încreng. Plathelminthes

Clasa Cestoidea

Subclasa Cestoda

Ordin Cyclopyllidea

Familia Hymenolepidide

Morfologie externă

Hymenolepis nana este cel mai mic dintre cestodele umane, având o lungime de 2,5-4 cm și o lățime de 0,7-0,9 mm.

Strobilul este format din segmente mai mult decât lungi, ca un lanț continuu ce se lățește treptat spre extremitatea posterioară.

Scolexul are o formă romboidală și măsoară 0,3-0,4 mm.Prezintă 4 ventuze cu contur regulat, rotunde și ușor escavate. Rostrul este scurt, gros, retractil cu 24-30 cârlige dispuse pe o singură coroană. Cârligele sunt foarte fine, egale ca formă și lungime. Gâtul este lung și subțire, cu lățimea aproape cât jumatate din lățimea scolexului. Strobilul cuprinde proglote tinere foarte scurte, adulte și bătrâne. Cele bătrâne pot ajunge la 0,17 mm lățime/0,8 mm lungime. Numărul proglotelor poate ajunge la 100-200, forma lor este trapezoidală. Are culoare albă.

Organizarea internă

Locul lor este în intestinul subțire și colon, apoi ele sunt eliminate la exterior odată cu excrementele gazdei.

Proglota tânără nu reprezintă organizație genitală bine diferențiată.

Proglota adultă prezintă:

Aparatul reproducător mascul, alcătuit din trei mase testiculare rotunde, dispuse spre marginea posterioară: un testicul de partea papileigenitale. Cele trei canale deferente se unesc într-un canal deferent comun, ce se deschide, trecând prin punga cirului în papila genitală. Punga cirului are aspectul unui organ musculos cu marginile regulate, dispuse spre partea anterioară a proglotei într-o poziție oblică. Punga cirului este străbătută de porțiunea terminală a canalului deferent, care la extremitatea sa internă, mai dilatată, formează vezicula seminală.

Aparatul reproducător femel este format din două glande germigene, (ovar bilobat), situate de o parte și alta a liniei mediane, spre partea posterioară a proglotei. Ele sunt formate din lobuli strânși între ei , care dau aspect neregulat celor două glande. Glanda vitelogenă nepereche este situată posterior față de glandele germigene pe linia mediană. Vaginul pornește din papila genitală. El este situat sub punga cirului, avândo direcție laterală deschizându-se în răspântia genitală. Pe traiectul său prezintă o umflătură, receptacul seminal. Uterul are o formă de potcoavă cu concavitatea spre partea posterioară.

Proglota bătână

Are interiorul ocupat în întregime de uter, care s-a mulat după forma

proglotei. Uterul este plin cu ouă: 80-180 ouă.

Fig.11. Hymenolepis nana- scolex

(www.stanford.edu/…/Home%20Page%20corrected.htm)

Oul de Hymenolepis nana

Oul are formă ovală, cu dimensiuni cuprinse între 40-50 µ / 30-40 µ. Privit la microscop, se observă la exterior o membrană subțire, transparentă. În interior se observă un al doilea înveliș cu aspect mai dens, care prezintă lateral două proeminențe. Între cele două membrane se găsește o substanță transparentă semisolidă. În interiorul celui de-al doilea înveliș se observă o formațiune ovulară care măsoară 24-35µ. Cârligele sunt mai lungi de 10-15µ și grupate câte două. La depunere, oul este embrionat.

Fig.12 Hymenolepis nana – ouă Fig.13 Hymenolepis nana – ou

(www.facmed.unam.mx) (www.facmed.unam.mx)

Fig.14 Hymenolepis nana – adult

(www.geocities.com)

Ciclul evolutiv

Spre deosebire de celelalte cestode ce parazitează la om, Hymenolepis nana, este o specie monoxenă – nu prezintă gazdă intermediară. Parazitul se transmite prin intermediul mâinilor murdare, al alimentelor și al apei contaminate. Dacă oul este ingerat de om, la nivelul intestinului subțire membranele lui sunt distruse find eliberat embrionul hexacant care pătrunde cu ajutorul croșetelor în vilozitatea intestinală. După circa 4 zile, larva cisticercoid este complet dezvoltată, măsoară 20µ lungime, părăsește vilozitatea, rupând-o și ajunge în lumenul intestinului.

Aici cu ajutorul scolexului se atașează de mucoasa intestinală, începe să se hrănească și devine matură în 10 – 12 zile. După alte 14 zile începe să depună ouă. Oule sunt eliberate în intestinul gazdei. Dacă ouăle rămân în intestine mai mult timp, membranele lor sunt distruse, embrionii sunt apoi eliberați, ei pătrund în vilozități (autoinfestare internă) și ciclu va fi reluat. Ouăle din care embrionii nu au fost eliberați sunt eliminate la exterior odată cu excrementele, putând fi luate pe degete și vehiculate la gură (autoinfestare externă) sau sunt transportate pe alimente. Un exemplar de Hymenolepis nana poate trăi circa o lună și jumătate, dar datorită autoinfestării, boala se menține ani în șir, numărul paraziților dintr-un organism gazdă putând ajunge la câteva mii sau zeci de mii de exemplare.

Fig.15 Hymenolepis nana – ciclu evolutiv

(www.stanford.edu/class/humbio103/ParaSites200.)

IV.2. HIMENOLEPIDOZA

IV.2.A. Patogenie

Embrionul de parazit ajuns în intestinul omului, inclaveaza vilozitățile intestinale. Dupa 4 zile larva este complet dezvoltată și rupe vilozitățile.

În unele cazuri, când funcțiile de protecție a organismului gazdei sunt micșorate de hipovitaminoză sau dereglări ale tractului digestiv, din ouăle acestui parazit ies oncosferele, care pătrund în mucoasa intestinală. Ajungând până la stadiile de cisticercoid, se acumulează în lumenul intestinului, ulterior se fixează de mucoasa lui și se dezvoltă până la maturizare. În organismul uman ouăle parazitului, mai frecvent nimeresc pe cale bucală (exogenă) odată cu fructele, legumele murdare și infestate, de asemenea prin apa infestată, mâinile murdare, iar la copii, chiar și prin intermediul jucăriilor infestate. În intestinul subțire oncosferele ies din oușoare, pătrund în mucoasa lui și se dezvoltă până la stadiul de cisticercoid.

O importanță primordială în patologia himenolepidozei este lezarea mecanică de către larve și parazitul matur a pereților intestinului subțire, ceea ce duce la apariția necrozei mucoasei intestinale cu formarea ulcerelor.
Totodată parazitul provoacă diverse reacții alergice ale organismului uman

IV.2.B. Manifestări clinice

Parazitul este hematofag, iar intensitatea manifestărilor clinice țin de starea de imunitate a gazdei și de nivelul parazitemiei. Pe lângă anemie, parazitul determină apariția unor disfuncții intestinale reprezentate prin tulburări de digestie și de absorție intestinală. Când numărul de ouă depășește 15.000/g de fecale, simptomele semnificative sunt: anorexie, cefalee și dureri abdominale. Copiii infestați sunt ușor retardați, prezintă tulburări de creștere. În afara fenomenelor locale de congestii, ruperi de vase sau chiar ulcerații, numărul mare de paraziți determină o acțiune toxică generală. În exotoxinele parazitare se găsește și o componentă neurotoxică și pot apărea cazuri de epilepsie ce dispar la eliminarea paraziților sau cazuri de percepții senzoriale false. La o singură persoană, numărul de exemplare poate să ajungă până la 10.000/g de fecale.

IV.2.C. Diagnostic

Diagnosticul pozitiv se pune în urma identificării ouălelor parazitului la examenele coproparazitologice. Numărul acestora poate să ajungă până la 10.000 și chiar 50.000/g fecale. Un interes deosebit îl are caracterul de ouă degradate al unora sau chiar a totalități lor. Aceste ouă degradate, ușor de identificat, sunt un semn al mersului afecțiunii către vindecarea spontană.

În himenolepidoză se întâlnește adesea termenul de recidivă tardivă. După câteva luni în care analiza parazitologică rămâne negativă, ouăle parazitului reapar în scaune, dovedind că boala nu a fost vindecată. Cauzele care determină aceste recidive tardive nu se cunosc. Din aceste motive, se recomandă supravegherea unui bolnav de himenolepidoză, cel puțin un an, cu repetarea lunară a examenului coproparazitologic.

Diagnosticul diferențial nu pune probleme, deoarece ouăle de Hymenolepis nana se recunosc ușor.

IV.2.D. Tratament

În prezent există trei tipuri de medicamente eficiente în tratamentul

himenolepidozei:

praziquantel

niclosamida

albendazol

Praziquantelul este un bactericid foarte eficient ce se administrează într-o doza unică pentru toate stadiile parazitului (25mg/ kg corp) și reprezintă tratamentul de elecție. Este eficient în peste 96% din cazuri.

Albendazolul este și el foarte util, doza recomandată de către specialiști fiind de 400 mg. Administrarea niclosamidului se face urmarind scheme terapeutice mai complicate cu administrare prelungită timp de 7 zile și de aceea pacienții sunt mai puțin complianți la tratament.
Mecanismele de acțiune ale antihelminticelor sunt diferite în funcție de clasă, însa frecvent acestea interfereză cu preluarea glucozei din mediul extern, determinând inhibarea acțiunii colinesterazelor, blochează depolarizarea neuromusculara, favorizează pierderea calciului și vacuolizarea membranelor.

IV.2.E. Epidemiologie

Rezevorul de infestare îl constituie omul care elimină în mediul înconjurător ouăle parazitului odată cu fecalele.

Răspândirea bolii se face prin ouăle embrionate ale parazitului. Alături de răspândirea monoxenă, care duce la infestarea omului, Hymenolepis nana poate să evolueze și printr-o gazdă intermediară – evoluție diheteroxenă, reprezentată de puricii șobolanilor (Xenopsyla eheopis și Ceratophylus fasciatus) care se infesteayă în stadiul de larvă. Cisticercoizii rezistă 2-3 luni în corpul acestor insecte constituind ca și ouăle embrionate, forme de infestare pentru om.

În himenolepidoză mai susceptibili de a se îmbolnăvi sunt copiii de vârstă preșcolară.

IV.2.F. Măsuri profilactice

Se recomandă tratamentul bolnavilor și a „purtătorilor sănătoși” izolați în prealabil de colectivitate. În colectivități este necesar un control coproparazitologic periodic.

Trebuie folosite obiecte individuale care se sterilizează prin fierbere sau flambare, combaterea șoarecilor și a șobolanilor, a muștelor sau puricilor care vehiculează ouăle sau care servesc ca gazdă intermediară.

Se recomandă respectarea riguroasă a măsurilor de igienă individuală.

Cap.V CERCETĂRI PROPRII

V.1. MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU

Investigațiile s-au făcut în perioada ianuarie – decmbrie 2007 – 2008 la Laboratorul de parazitologie umană din cadrul Spitalului Clinic Gura Humorului.

Examenul coproparazitologic constituie examenul de bază pentru evidențierea unor infestări cu:

Protozoare: amibiază, giardiază, coccidioze intestinale

Helminți: ascaridioză, trichocefaloză, teniază, strongiloidoză.

Prima dată s-a făcut recoltarea probelor din scaunul din ziua planificată pentru analiză. Este recomandat ca proba să se preleveze din mai multe locuri ale bolului fecal, deoarece elementele parazitare nu sunt uniform repartizate în masa scaunului, ele putând să se găsească, mai cu deosebire, într-o anumită regiune. Foarte importantă este evitarea de a se amesteca scaunul cu urina, în special atunci când este vorba de căutarea de protozoare în stare vegetativă.

Trimiterea materialului fecal în laborator se face în recipiente speciale. Pentru recoltare se folosesc recipiente din plastic acoperite cu dopuri, la care sunt atașate languete sau lingurițe fabricate din același material.

Fiecare recipient trebuie să aibă un număr de ordin, iar în registrul de analiză al laboratorului în dreptul numărului trebuie trecute următoarele date informative:

Numele și prenumele

Adresa

Vârsta

Observații

Metode folosite în examinarea coproparazitologică

Diagnosticul se face prin punerea în evidență a ouălor de helmiți și a larvelor sau a formelor chistice ale protozoarelor cu localizare intestinală. Acest examen se aplică în cazul ascaridiozei, trichocefalozei, teniazelor, precum și în cazul infestărilor cu protozoare patogene cu localizare intestinală ( balantidioza, lambliaza, trichomonaza intestinală)

Toți paraziții intestinali a căror prezență o semnalăm prin punerea în evidență a ouălor, proglotelor, a formelor larvare sau a formelor chistice în fecale, au perioade de eliminări și perioade negative. Examenul coproparazitologic are un rol foarte important în stabilirea diagnosticului, de aceea acesta trebuie repetat de cel puțin trei ori, la un interval de 3–4 zile.

Recoltarea materialelor fecale pentru examenul parazitologic

S-au recoltat materii fecale emise în mod spontan, fără utilizarea de purgtive uleioase sau laxative pe bază de cărbune. Examenul parazitologic trebuie să se efectueze întotdeauna înaintea examenului radiologic, deoarece probele fecale au un conținut ridicat de bariu și compuși de bismut, care creează mici picături retractile, îngreunează examenul morfologic, ducând la confuzii.

Orice fragment suspect se recoltează și se trimite la laborator. De la recoltare probele au fost trimise la laborator în maximum 4 ore. Probele

s-au păstrat la o temperatură de +4ºC.

Materiile fecale s-au recoltat în recipiente curate, de plastic. Se evită contaminarea cu apă, care poate distruge formele vegetative ale protozoarelor.

Pentru un examen coproparazitologic de rutină se recomandă minim 3 probe: două din scaunul emis spontan și unul după administrarea unui laxativ.

Examinarea imediată a scaunului este foarte importantă pentru scaunele lichide sau moi, care ar putea conține trofozoizi de protozoare. Scaunele formate pot rămâne câteva ore la temperatura camerei sau la frigider până a doua zi.

Dacă examenul nu se poate efectua imediat sau fecalele se transportă la distanță, se introduce în borcanul cu produse recoltate, soluție de 5% formol (în cazul cestodelor) sau alcool 70% (pentru nematode).

Analizele expediate sunt însoțite de un bilet în care se vor menționa date despre bolnav și indicația examenului solicitat.

Examenul parazitologic al probelor recoltate

Helminții și formațiunile suspecte se trec într-un cristalizator cu apă și se examinează cu ochiul liber și cu lupa, după care se efectuează examenul microscopic.

Pentru paraziții mici, examenul microscopic se realizează prin etalarea lor pe lama de microscop, acoperită de o lamelă și apoi se examinează cu

obiectiv 5x, 10x, sau 40x.

După tratamentele antihelmintice se pot pune în evidență următorii paraziți: diferite specii de tenii, ancilostome, ascarizi, trichocefali.

Metode directe de investigare coproparazitologică

Examenul direct se face atât macroscopic cât și microscopic

Examenul direct macroscopic

Materiile fecale se examinează direct cu lupa, într-un recipient de sticlă, așezat pe fond alb și apoi negru pentru a se putea distinge paraziții intestinali întregi sau proglotele de tenii, striurile de sânge, mucozități, fragmente de mucoase, produse nedigerate etc. Dacă produsele sunt dure, se diluează cu ser fiziologic.

În urma examenului macroscopic, se vor nota următoarele:

Culoarea scaunului: de la galben deschis, la brun și negru

Consitența: scune dure, moi, lichide, păstoase, gelatinoase, aderențe

Mirosul: putred sau fad

Ph-ul: se ia cu hârtia de turnesol, care arată o reacție acidă, alcalină sau amfoteră

Toate aceste date ne dau indicii asupra stării funcționale a tubului digestiv. Ouăle de heliminți se pot găsi în orice scaun, deși în cele lichide șansele decelării lor vor fi reduse datorită diluării. Trofozoizii protozoarelor se întâlnesc în scaunul moale sau lichid. Formele chistice se întâlnesc doar în

scaunele formate. Adultul de Ascaris poate fi găsit la suprafața scaunului.

Macroscopic se pot descoperi helminți ca: Enterobius vermicularis, Ascaris lumbricoides, Taenia solium, Taenia saginata etc.

Examenul direct microscopic (între lamă și lamelă)

Un preparat proaspăt se efectuează punând o picătură de soluție fiziologică pe o lamă de sticlă, apoi se adaugă cu o baghetă un mic fragment din proba de fecale. Se omogenizează, apoi se acoperă cu o lamelă și se examinează la microscop. Pentru a se putea studia morfologia chisturilor de protozoare peste soluția fiziologică se poate adauga o picătură de de soluție Lugol.

Prin acest examen, se pot pune în evidență forme vegetative de Entamoeba histolytica, Escherichia coli, Trichomonas duodenalis sau larve de Strongylloides stercoralis.

Materiale necesare:

Soluție de glicerol – verde malahit (glicerol 100 ml: soluție apoasă verde malahit – 1 ml, apă distilată – 100ml)

Benzi de celofan cu dimensiuni de 22×22 mm

Lame de sticlă

Mod de lucru:

Benzile de celofan se țin în soluție glicerol – verde malahit cel puțin 24 ore. Pe lama de sticlă se depun 7-8 particule de materii fecale, recoltate din diferite regiuni ale probei, după care se pun 1-2 picături soluție Kato și se omogenizează bine cu o baghetă de sticlă. Peste materialul omogenizat se pune o foiță de celofan, apoi se presează o a doua lamă de sticlă, până preparatul devine plat. Se mai adugă câteva picături de glicerol în caz că mai rămân câteva bule de aer.

Preparatul se lasă la temperatura camerei 30 minute – o oră pentru clarificare, după care se examinează la microscop cu un obiectiv de 10x sau 40x.

V.2. PREZENTAREA GENERALĂ A ORAȘULUI

GURA HUMORULUI

Orașul Gura Humorului este situat în centrul județului Suceava, cu un relief predominant de deal, care face trecerea de la podiș la munte (altitudinea maximă se întâlnește pe vârful Toaca, la 833,5 m). Râul Moldova traversează orașul de la vest spre est, colectând apele pârâielor Humor și Voroneț.

Acest oraș este situat în depresiunea intramontană cu același nume, dezvoltată la confluența Moldovei cu râul Humor, la o altitudine de 490m. La nord sunt culmile Obcinei Humorului, la sud Obcina Voronețului, iar la vest Obcina Mare. Acești munți sunt bine împăduriți, iar climatul de adăpost conferă orașului cu cca. 16.850 de locuitori un cadru plăcut și pitoresc. Localitatea apare pentru prima data menționată documentar la 26 februarie 1490.

Spitalul Orășenesc Gura Humorului are o capacitate de 650 de paturi ceea ce reprezintă 18% din totalul de paturi din județ asigurând asistență medicală de specialitate.

Serviciile medicale spitalicești de care beneficiază consumatorii de sănătate sunt asigurate în 12 secții.

Furnizarea serviciilor medicale se asigură în regim continuu, în acest sens fiind organizate 14 linii de gardă în 5 specialități medicale diferite.

Unitatea de primire a urgențelor este strucurată din punct de vedere funcțional și dotată conform normativelor în vigoare. Are în dotarea sa compartiment de imagistică radiologică distinct.

Ridicarea nivelului de pregătire profesională este dezideratul de zi cu zi, completat cu creșterea actului medical, fapt ce presupune schimbarea radicală a modului de abordare a cererilor formulate de către consumatorii de sănătate prin intervenția medicală în timp util realizată într-un spațiu corespunzător și dotat la standardele actuale, realizat într-o unitate de primire a urgențelor, modernă care este veriga de bază în sistemul de preluare a pacientului către unitatea sanitară.

V.3. DOMINANȚA PARAZIȚILOR INTESTINALI LA PERSOANELE INVESTIGATE LA SPITALUL CLINIC GURA HUMORULUI ÎN PERIOADA 2007 – 2008

V.4. SPECIILE DE PARAZIȚI INTESTINALI ÎNREGISTRAȚI LA PERSOANELE INVESTIGATE LA SPITALUL CLINIC GURA HUMORULUI ÎN PERIOADA 2007-2008

În anul 2007 la Spitalul clinic Gura Humorului au fost investigate 7956 de persoane dintre care 2042 de persoane au fost diagnosticate pozitiv.

Din totalul persoanelor investigate 3.89% prezentau infestări cu Ascaris lumbricoides, 1.53% cu Enterobius vermicularis, iar procentajul cel mai mic l-a avut Hymenolepis nana – 1.42%.

În anul 2008, din totalul de 7020 de persoane investigate, doar 2892 au fost diagnosticate pozitiv, reprezentând 41.19%

Ca și în anul precedent, Ascaris lumbricoides a dominat parazitând 295 de subiecți, iar Hymenolepis nana a inregistrat cel mai mic număr de purtători – 56

Tabelul nr. 1: Speciile de paraziți intestinali înregistrate la persoanele investigate la Spitalul Orășenesc Gura – Humorului în anul 2007

Legenda : -A.l. – Ascaris lumbricoides

-E.v – Enterobius vermicularis

-H.n. – Hymenolepis nana

Tabelul nr. 2: Speciile de paraziți intestinali înregistrate la persoanele investigate la Spitalul Orășenesc Gura – Humorului în anul 2008

Legenda : -A.l. – Ascaris lumbricoides

-E.v – Enterobius vermicularis

-H.n. – Hymenolepis nana

V.5. GRADUL DE INFESTARE CU PARAZIȚI INTESTINALI LA PERSOANELE INVESTIGATE LA SPITALUL CLINIC GURA HUMORULUI ÎN PERIOADA 2007 – 2008 ÎN FUNCȚIE DE SEX ȘI VÂRSTĂ

În cursul anului 2007 la Spitalul clinic Gura Humorului au fost investigate 4764 de persoane de sex feminin și 3192 de sex masculin.

Numărul persoanelor infestate de sex masculin domină pe cele de sex feminin, gradul de infestare fiind de 54,14% și respectiv 32,59%.

Conform datelor prezentate în tabelul nr. 3 se pot observa că parazitozele predomină la copii, în cazul băieților procentul fiind mai ridicat 79,00% comparativ cu 48,15% în cazul fetelor. Aceste procente pot fi explicate prin faptul că de obicei băieții sunt mai neglijenți și nu acordă atenția cuvenită normelor de igienă.

În cazul infestării cu Ascaris lumbricoides la subiecții de sex feminin din grupa tinerilor și a maturilor nu a fost diagnosticată pozitiv nici o persoană, valorile cele mai mari înregistrându-se la persoanele de sex feminin din rândul copiilor – 15,82%.

Enterobioza este frecventă la persoanele de sex feminin din grupele copiilor (3,95%), preadolescenților (2,33%) și adolescenților (2,94%), iar procentul cel mai mare se înregistrează la persoanele cu vârstă cuprinsă între 19- 34 ani (4,55%).

În ceea ce privește infestările cu Hymenolepis nana cel mai ridicat procent este întâlnit la segmentul de persoane de sex masculin cu vârsta peste 60 ani (9,09%), în timp ce atât persoanenle de sex feminin cât și cele de sex masculin din cadrul adolescenților și tinerilor au fost diagnosticați negativ în urma analizelor efectuate.

În cursul anului 2008 la Spitalul clinic Gura Humorului s-au prezentat 3954 de persoane de sex feminin și 3066 de sex masculin în vederea efectuării analizei coproparazitologice. Din compararea datelor celor 2 sexe rezultă că gradul de infestare cu paraziți este aproximativ egal, sexul feminin înregistrând o diferență doar de 1,35% (41,76%) față de cel masculin (40,41%).

Dintre paraziți, Ascaris lumbricoides este specia dominantă înregistrând cele mai mari procente la persoanele de sex feminin din rândul copiilor (18,67%) și preadolescenților (12,34%). Cele mai mici procente s-au înregistrat la tineri (2,13%) și la maturi (2,33%).

Persoanele de sex feminin din grupele preadolescențilo, adolescenților, tinerilor și bătrânilor prezintă un grad mic de infestare cu Enterobius vermicularis.

Populația umană de sex masculin prezintă o anumită vulnerabilitate, ca și cea de sex feminin pentru Ascaris lumbricoides, procentul de infestare este de 5,76% față de 2,64% pentru Enterobius vermicularis. Cel mai mic grad de infestare s-a înregistrat la Hymenolepis nana -1,2%, bătrânii fiind cei mai receptivi.

Rezultatele înregistrate la Spitalul clinic Gura Humorului ne permit să conchidem că în anul 2008 nu s-au înregistrat diferențe semnificative între cele două sexe.

Tabelul nr.3. Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele de sex feminin investigate în anul 2007 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag. 59

Tabelul nr.4. Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele de sex masculin investigate în anul 2007 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag. 59

Tabelul nr.5. Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele de sex feminin investigate în anul 2008 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag. 59

Tabelul nr.6. Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele de sex masculin investigate în anul 2008 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag. 59

V.6. GRADUL DE INFESTARE CU PARAZIȚI INTESTINALI LA PERSOANELE INVESTIGATE LA SPITALUL CLINIC GURA HUMORULUI ÎN PERIOADA 2007 – 2008 ÎN FUNCȚIE DE VÂRSTĂ

În cursul anului 2007 în urma analizelor coproparazitologice efectuate s-a constatat că dintre paraziți specia cea mai răspândită este Ascaris lumbricoides.

Grupa de populație cea mai expusă îmbolnăvirii cu Ascaris lumbricoides sunt copiii, înregistrând un procent de 10.84%, în timp ce rata de îmbolnăvire în rândul maturilor este de 2.86%.

În cazul infestărilor cu Enterobius vermicularis , adolescenții au înregistrat cel mai mare procent – 4.26%, urmați de tineri cu 3.23% și de maturi cu 2.86%. Aceste procente pot fi explicate prin faptul că se poate transmite foarte ușor în colectivități sau în cadrul familiei prin lenjerie, obiecte infestate.

Hymenolepis nana a înregistrat o rată de infestare de 8.33% în rândul bătrânilor, în timp ce adolescenții și tinerii au fost diagnosticați negativ.

În anul 2008 cei mai afectați au fost preadolescenții, fiind diagnosticați pozitiv 54.24% din subiecții invstigați, fiind urmați de copii și bătrâni.

Pe specii de paraziți, Ascaris lumbricoides a dominat, infestând 13.45% din subiecții analizați în cazul copiilor și 11.02% la preadolscenți.

Enterobius vermicularis a infestat 3.55% din persoanele investigate cu vârsta cuprinsă între 1 – 11 ani și 2.86% la cei cu vârsta cuprinsă între 11.1 – 15 ani. La fel ca și în anul precedent Enterobius vermicularis și Hymenolepis nana au avut valori nesemnificative.

Tabelul nr.7. Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele investigate în anul 2007 la Spitalul clinic Gura Humorului în funcție de vârstă

Legenda : Tab. 1 pag. 59

Tabelul nr.8. Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele investigate în anul 2008 la Spitalul clinic Gura Humorului în funcție de vârstă

Legenda : Tab. 1 pag. 59

V.7. DINAMICA TRIMESTRIALĂ A INFESTĂRILOR CU PARAZIȚI INTESTINALI LA PERSOANELE INVESTIGATE LA SPITALUL CLINIC GURA HUMORULUI ÎN PERIOADA 2007- 2008

În anul 2007 din 7956 de persoane investigate, cele mai multe cazuri de infestări au fost depistate în primul trimestru – 52,58%.

La fel ca și în celelalte analize pe sex, vârstă, specia dominantă este Ascaris lumbricoides cu un grad ridicat de parazitare, înregistrat în trimestrul I – 20%.

Cele mai mici procente au fost înregistrate în cazul speciei Hymenolepis nana – 0,40% în trimestrul II.

În anul 2008, au fost investigate 7020 de persoane dintre care 2890 au fost diagnosticate pozitiv, procentul reprezentând 41,17%.

După analizarea datelor s-a constatat că Ascaris lumbricoides a avut un grad mai mare de infestare în trimestrul I și II , iar în trimestrul III s-a înregistrat o tendință de scădere evidentă.

La o diferență considerabilă de Ascaris lumbricoides (9,46%) se află parazitul Enterobius vermicularis cu o rată de infestare de 2,77%. Procentul cel mai mare de persoane infestate cu Enterobius vermicularis s-a înregistrat în trimestrul IV – 6,14%, iar cel mai mic în trimestrul III – 0,83%.

Hymenolepis nana are gradul cel mai mic de infestare dintre speciile de paraziți intestinali luați în calcul.

Astfel în anul 2008 comparativ cu 2007 s-a înregistrat o creștere nesemnificativă a parazitozelor produse de acești paraziți intestinali.

Tabelul nr.9. Dinamica trimestrială a infestărilor cu paraziți intestinali la persoanele investigate în anul 2007 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag. 59

Tabelul nr.10. Dinamica trimestrială a infestărilor cu paraziți intestinali la persoanele investigate în anul 2008 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag. 59

V.8. GRADUL DE INFESTARE CU PARAZIȚI INTESTINALI LA PERSOANELE INVESTIGATE LA SPITALUL CLINIC GURA HUMORULUI ÎN FUNCȚIE DE MEDIUL DE VIAȚĂ ÎN PERIOADA

2007- 2008

În anul 2007 au fost investigate 7956 de persoane, 5679 aparținând mediului urban și 2277 mediului rural.

Făcând o analiză a datelor din tabelul nr.11 se poate constata gradul ridicat de infestare la persoanele din mediul rural – 55,16%, comparativ cu cei din mediul urban, unde procentul este de 36,13%.

În mediul urban cele mai frecvente infestări sunt cele cu Ascaris lumbricoides înregistrându-se valorile cele mai mari, în rândul adolescenților – 9,38%, în timp ce segmentul populației format din tineri și bătrâni au fost diagnosticați negativ.

În cazul speciei Hymenolepis nana se observă că populația umană din mediul rural a fost mai afectată comparativ cu populația umană din oraș, cauza fiind nerespectarea normelor de igienă, irigarea culturilor cu apă fecaloidă și faptul că cele mai multe sate nu au sisteme amenajate de aprovizionare cu apă potabilă.

Faptul că la persoanele cu domiciliu în oraș, Enterobius vermicularis a fost găsit mai frecvent decât la persoanele de la sate poate fi explicat prin modul de transmitere al acestui parazit, fiind întâlnit și răspândit foarte ușor în colectivități mari.

Infestările cu paraziți intestinali au înregistrat o ușoară creștere în anul 2008 față de 2007 în mediul urban, iar în mediu rural s-a observat o diminuare a cazurilor.

În anul 2008 nu se observă o tendință de diferențiere între mediile de viață, rata infestărilor având valori foarte apropiate, atât în mediul rural cât și în cel urban.

Pe specii de paraziți ca și în anul precedent Ascaris lumbricoides a dominat infestând 9,47% din subiecții analizați ce aparțin mediului urban și 9,42% aparținând mediului rural. Valorile maxime au fost înregistrate în rândul bătrânilor din mediul rural, iar cele minime la maturii și adolescenții din mediul urban. Enterobius vermicularis și Hymenolepis nana au afectat și în acest an nesemnificativ populația umană din sate și orașe, procentul fiind cuprins între 2,87% și 1%.

Tabelul nr. 11 Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele din mediul urban investigate în anul 2007 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag. 59

Tabelul nr.12 Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele din mediul rural investigate în anul 2007 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag. 59

Tabelul nr.13 Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele din mediul urban investigate în anul 2008 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag 59

Tabelul nr.14 Gradul de infestare cu paraziți intestinali la persoanele din mediul rural investigate în anul 2008 la Spitalul clinic Gura Humorului

Legenda : Tab. 1 pag 59

CONCLUZII

În perioada 2007 – 2008 un număr de 14.976 de persoane au fost investigate din punct de vedere parazitologic, identificându-se următoarele specii cu preponderență ridicată: Ascaris lumbricoides, Enterobius vermicularis și Hymenolepis nana.

În anul 2007 gradul de infestare cu paraziți intestinali a fost de 6.84%, iar în anul 2008 s-a înregistrat în mod surprinzător o scădere de 0.46%, gradul de infestare fiind de 6.38%.

Pe sexe, pe baza datelor procurate de la Spitalul clinic Gura Humorului putem observa că sexul feminin a fost mai receptiv la infecțiile cu paraziți intestinali comparativ cu sexul masculin, atât în 2007 cât și în 2008.

În funcție de stadiul de dezvoltare, cei mai afectați de infecțiile cu paraziți intestinali au fost copiii, atât în anul 2007 cât și anul 2008. În ambii ani specia dominantă a fost Ascaris lumbricoides.

Pe trimestre, în anul 2007 cel mai mare procent de persoane infestate s-a înregistrat în trimestrul I, iar în 2008 la fel. Surprinzător valorile cele mai ridicate s-u înregistrat în lunile de iarnă.

În funcție de mediul, în perioada 2007-2008 copiii din mediul rural au fost cei mai afectați de infestările cu paraziți intestinali, desigur specia dominantă fiind Ascaris lumbricoides.

Din cele trei specii de paraziți intestinali găsite cu frecvența cea mai mare la persoanele investigate în anii 2007 – 2008, specia cu cel mai mare grad de infestare a fost Ascaris lumbricoides urmată de Enterobius vermicularis și Hymenolepis nana.

BIBLOGRAFIE

BADEA, Victoria, 2003, Parazitologie medicală – curs, Ovidius University Press, Constanța.

BORNUZ, M., ELIAS, M., PETCU I.P., 1981, Parazitologie Medicală, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

CHIRIAC, Elena, 1976, Parazitologie Generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

COSOROABĂ, Iustin, DĂRĂBUȘ, Gh., OPRESCU, I., MORARIU, S., 2002, Diagnostic paraclinic și tehnici experimentale în parazitologie, Ed. Mirton, Timișoara.

DĂNCESCU, P., 1981, Laboratorul clinic – parazitologic, Ed. Medicală, București.

DIMACHE, Gh., PANAITESCU, Dan, 2004, Bacteriologie, virusologie și parazitologie medicală, Ed. Carol Davila, București.

FÂRĂ, Valeria, NĂSTĂSESCU, M., 1977, Zoologia nevertebratelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

GHERMAN, I., 1974, Coprologie clinică, Ed. Medicală, București.

GHERMAN, I., 1993, Compendiu de parazitologie clinică, Ed. All, București.

IACOBICIU, Ioan, OLARIU, R., CALMA, C., 2003, Parazitologie medicală, Ed. Mirton, Timișoara.

IȘFAN, Traian, 2001, Dinamica lucrărilor parazitologice în România, Ed. Academiei Române, București.

LAZĂR, Lidia, 2006, Compendiu de parazitologie medicală, Ed. Universității Carol Davila, București.

MOGLAN, Ion, 1998, Parazitologie animală, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași.

NITZULESCU, Al., 1975, Patologia și clinica bolilor parazitare, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

PETCU, I., 1987, Parazitologie medicală, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași.

RĂDULESCU, Simona, MEYER, E., 1994, Parazitologie medicală, Ed. All, București.

STERIU, Dan, 1999, Infecții parazitare umane, Ed. Brilliant, București.

www.avte.net

www.biologyimagelibrary.com

www.facmed.unam.mx

www.fujita-hu.ac

www.geocities.com

www.parasitologia.uchile.

www.stanford.edu

www.umftgm.ro