Pacifism Si Democratie

CUPRINS

INTRODUCERE

DEMERS METODOLOGIC

CAPITOLUL 1. PACIFISM ȘI DEMOCRAȚIE

Pacea democratică

Teza liberalismului pacifist

Alte bordări teoretice ale pacifismului

Democrația și statele democratice

Elementele statelor democratice

Limitele democrațiilor. Cauze și efecte

Nivelul statal și sistemic de analiză în relațiile internaționale. Justificarea acestei alegeri

CAPITOLUL 2. VARIABILELE NIVELULUI STATAL DE ANALIZĂ. REFORMA STATULUI IRANIAN

Trei cuvinte ce desemnează aceeași realitate: islam, Islam, islamism

Primele semne ale modernității arabo-islamice

Principalele caracteristici ale statalității în Iran

Regim politic și tradiție în Iran

Caracteristicile societății iraniene

Sistemul politicii externe în Iran. Scurt istoric. Valori promovate

Rolul liderilor politici în Iran

Ce regim politic are Iranul? Analiza compatibilitatii sau incompatibilității dintre realitatea iraniană și indicii ce caracterizează o societate democratică

CAPITOLUL 3. POLITICA EXTERNĂ A IRANULUI ÎNTRE PACIFISM ȘI CONFLICTUALITATE

3.1 Discursul politic al liderilor iranieni despre țările occidentale

3.2 Înarmarea nucleară

3.3.Principiilor păcii democratice și istoria recentă a Iranului

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

1. 7. Nivelul statal și sistemic în relațiile internaționale

Pornind de la principiile tezei democratice, putem spune că în relațiile internaționale există trei niveluri de analiză: individual, statal și sistemic. O întrebare firească ar fi dacă tipul de organizare politică în Iran ar aduce o contribuție la consolidarea păcii internaționale pentru faptul că cercetători precum Doyle și Rummer au avansat teza pacifismului democratic în relațiile internaționale. Se poate spune că, regimul politic din Iran reprezintă o variabilă a nivelului statal de analiză în relațiile internaționale, și mai ales ce presupune acest nivelul statal de analiză. Există mai multe variabile ale nivelului statal, dar cea mai definitorie este organizarea politică. Se pot face precizări și despre nivelul sistemic, pentru că analiza la nivel statal este din interior către exterior, altfel spus la nivel statal există variabile independente care determină modificări, adică variabile dependente la nivel sistemic.

Teoriile relațiilor internaționale se pot diferenția semnificativ în funcție de sfera de cuprindere a fenomenelor analizate. Mai simplu spus, dilema nivelurilor de analiza implică o opțiune între studierea sistemului global (a politicii mondiale), a unei zone geografice particulare, a respectivelor probleme specifice, sau a unor grupări sociale sau politice până la nivelul individual. Dificultatea formulării unor legi generale ale comportamentului uman este accentuată în teoria relațiilor internaționale de posibilitatea extrem de limitată a predicției schimbărilor în sistemul global. Apare astfel o neconcordanță între încercarea de explicare și practica relațiilor internaționale.

În domeniul Relațiilor Internaționale, odată cu publicarea de către Kenneth N. Waltz a cărții „ Omul, statul și războiul” discuția privind nivelurile de analiza își găsește debutul în anul 1959,. În cartea sa, termenul a fost folosit însă tangențial și izolat de către Waltz care a preferat imaginile, pentru a semnifica diferite categorii de factori care determină războiul, „ factori depinzând de oameni, de state, respectiv de sistemul internațional”. David J.Singer , însă a consacrat sintagma ”nivel de analiză”, în anul 1961, într-un articol care evidenția concluziile asupra cauzelor războaielor.

Nivelul de analiză statal (intern, național), orientează explicația în direcția “din interior în afară”, în sensul în care structura și procesele politice, economice și sociale interne ale statelor constituie deseori cauza proceselor și evenimentelor internaționale.

Variabilele independente ale acestui nivel pot fi: tipul de regim ( democratic sau nedemocratic), structura și activitățiile economice ( economie liberă de piață sau centralizată, tipul de producție internă, interesele legate de accesul la materiile prime, nevoia unor piețe de desfacere externe), populația omogenă sau fragmetată din punct de vedere etnic, religios, cultural,(puternic sau slab polarizată socio-economic), resursele ( de toate tipurile) și caracteristicile societății privind istoria, tradițiile, valori relevante pentru prezența internațională a statului) toate participând la determinarea în mod direct a comportamentului international al statului, ca variabilă dependentă.

Nivelul sistemic de analiza ( internațional, global), în constrast cu nivelul statal, orientează explicația în direcția ”din afară în interior” , în sensul în care “statele nu acționează ci reacționează la presiunile sistemului”, conform formulării lui Waltz. Sistemul fiind caracterizat de structuri, reguli și principii care constrâng statele să se comporte pe plan internațional într-un anumit mod, indiferent de factorii care țin de indivizi sau de specificul intern al fiecărui stat. Concluzionând, se poate spune că: sistemul internațional este variabila independentă care determină comportamentul statelor ca variabilă dependendă.

Relațiile Internationale regurg prin diversele teorii și modele explicative la unul sau la două din cele trei niveluri de analiza. Idealismul de pildă explică rolul potențial acordat indivizilor în formularea politicii externe, atât la nivel individual cât și la cel statal. Realismul clasic considera statele ca principale unități ale sistemului international cu scopul de a menține și maximiza puterea. Realiștii neoclasici păstrează în general explicațiile la nivelul al doilea cu precizarea că unii dintre autorii săi ( de exemplu John Mearscheimer – cu teoria politicii marilor puteri, Randall Schweller – cu teoria balantei intereselor sau Dale Copeland – cu teoria cooperării marilor puteri) se plasează între nivelurile doi și trei atunci când încearcă să explice simultan evenimentele sistemice și comportamentul politic extern al unor state individuale. Versiunea realistă structurală operează strict la nivelul sistemic, considerând că structura anarhica a sistemului constrânge statele la aplicarea principiului autoajutorării și la formarea de balanțe de putere. Instituționalismul neoliberal operează tot la nivel sistemic, însă își orientează observația nu doar asupra statelor , ci și asupra instituțiilor internaționale ca variabilă dependentă , modelând comportamentele statelor, indiferent de puterea lor, și relațiile internaționale în general.

În concluzie, nivelurile de analiză în Relațiile Internaționale nu se exclud reciproc. Poziția dominantă în cadrul disciplinei este însă aceea a recunoașteri complementarității lor, combinarea acestora prin eliminarea inconvenientelor fiecăruia în parte. În căutarea înțelegerii și a explicării cu acuratețe a evenimentelor și proceselor, Relațiile Internaționale nu pot fi separate pe deplin de indivizii particulari jucând roluri importante, excepționale, reprezentând autoritatea politică, sau de natură umană în general. „Oamenii influențează în forme diferite societățile în care trăiesc, inclusiv pe plan internațional, le modelează, dar, în mod cert determinismul este reciproc”. La fel, procesele interne din cadrul statelor determină în proporții diferite o anumită prezență internațională și influență a statelor asupra regulilor sistemului dar sistemul impune statelor anumite constrângeri, prin structura și caracteristicile sale. Legătura dintre natura umană și societățile în care ea se organizează este de fapt legătura dintre comunități și statele care le guvernează, autoritatea internă și internațională, dintre caracteristicile statelor , deciziile și acțiunile reprezentanților statelor și sistemului internațional în general.

CAPITOLUL 2. REFORMA STATULUI IRANIAN

„Islamul desemnează o comunitate religioasă și politică care numără aproximativ 470 milioane de adepți și se întinde pe trei continente. Profetul Mohammed – fondatorul mișcării – este considerat trimisul lui Allah pe pământ, singurul în măsură să interpreteze legea divina care guvernează activitatea oamenilor. Pentru islamiști, politicul nu există sub forma unor instituții ce aparțin statului, ci este o simplă reflectare a voinței divine. Societatea islamică este pur egalitară, care refuză segmentarea populației pe criterii economice, având la conducere un lider charismatic. Unica sursă de drept valabilă este sharia, legea musulmană. Cu alte cuvinte, statul islamic nu seamănă deloc cu un stat național, din simplul motiv că puterea sa se exercită asupra unei comunități de credincioși, și nu de cetățeni.

Populația islamică este compusă din mai multe grupări etnice: arabi, turci, perși, pakistanezi și indo-malaezieni. Pe lângă aceste etnii, apar și câteva triburi: allawiti (Siria), hasemiti (Iordania), wahabiti (Arabia Saudită), maroniti (Liban), berberi (Algeria), beduini (Iordania), pathani (Afganistan). Dar cea mai importantă diviziune se face însă pe criterii religioase. Dacă majoritatea islamiștilor (cca. 80%) sunt sunniți, reprezentând oficial Islamul, minoritatea shiită (de proveniență persană) adoptă o poziție radicală în respectarea legii fundamentale islamice, sharia (acoperirea femeilor, omorârea violatorilor sau a soțiilor adultere sunt exemplele de notorietate).

Din punct de vedere politic, țările arabe pot fi împărțite având la bază două concepte antagoniste. Unul dintre acestea este panarabismul, un naționalism arab care vizează o emancipare de sub dominația politică și economică a Occidentului. Curentul a luat amploare în Egiptul președintelui Nasser, care a încercat să coalizeze lumea arabă împotriva Israelului și a Statelor Unite ale Americii. Acest fapt se bazează pe rivalitatea permanentă dintre unele țări arabe care încearcă să ocupe locul de lider al zonei: Egipt, Siria, Iran și Irak (până la războiul din Golf). A doua direcție a apărut ca o reacție la panarabism și a fost încurajată la început, paradoxal, de către SUA, tocmai pentru a contracara periculosul naționalism arab. Fundamentalismul islamic mizează pe valorile tradiționale islamice combătând naționalismul laic al conducătorilor politici arabi. Dacă, inițial, nucleul mișcării a fost Bagdad, după venirea la putere a Partidului Baas, centrul de greutate s-a mutat în Iran, care a știut să-și pună în evidență rolul de apărător al valorilor islamice și tradiția musulmană care spune că la fiecare o sută de ani apare un înnoitor al credinței. Iranul este o țară în care shiiții sunt majoritari.

În 1979 are loc revoluția islamică care îl detronează pe șah. La putere vin ayatollahii, liderii spirituali ai shiiților. Ca după orice revoluție, apar conflicte între învingători – în acest caz, intre adepții ayatollahului Khomeini și mujaheddini (o tabără de stânga a islamiștilor), conflict încheiat cu îndepărtarea ultimilor. Urmează războiul cu Irakul, în care Iranul a pierdut un milion de oameni. Conducerea statului este împărțită între un conducător spiritual, ayatollahul, și un președinte ales pe un mandat de patru ani. Între cei doi poli ai conducerii exista o relație ambiguă, un control reciproc al puterilor.

2.1 Trei concepte: o singură realitate- islam, Islam, islamism

Se poate face o diferențiere absolut necesară între Islam și islamism tocmai pentru a evita eventualele confuzii.

Islamismul, numit în literatura de specialitate și Islam politic este o teologie politică, o interpretare și folosire a religiei în scopuri politice dar și o critică a aranjamentelor politice din perspectiva religioasă. Islamismul, deși are conexiuni cu Islamul, este diferit de acesta, principala diferență constând în faptul că islamismul este o ideologie politică, pe când Islamul este o religie. Dacă islamismul poate fi caracterizat ca fiind centrat pe aspectele „pământești” ale vieții, Islamul cuprinde în principal învățături religioase. Cuvântul arab “islam” înseamnă pace sau supunere. Religiei este prezentată ca un cult al păcii și ui Khomeini și mujaheddini (o tabără de stânga a islamiștilor), conflict încheiat cu îndepărtarea ultimilor. Urmează războiul cu Irakul, în care Iranul a pierdut un milion de oameni. Conducerea statului este împărțită între un conducător spiritual, ayatollahul, și un președinte ales pe un mandat de patru ani. Între cei doi poli ai conducerii exista o relație ambiguă, un control reciproc al puterilor.

2.1 Trei concepte: o singură realitate- islam, Islam, islamism

Se poate face o diferențiere absolut necesară între Islam și islamism tocmai pentru a evita eventualele confuzii.

Islamismul, numit în literatura de specialitate și Islam politic este o teologie politică, o interpretare și folosire a religiei în scopuri politice dar și o critică a aranjamentelor politice din perspectiva religioasă. Islamismul, deși are conexiuni cu Islamul, este diferit de acesta, principala diferență constând în faptul că islamismul este o ideologie politică, pe când Islamul este o religie. Dacă islamismul poate fi caracterizat ca fiind centrat pe aspectele „pământești” ale vieții, Islamul cuprinde în principal învățături religioase. Cuvântul arab “islam” înseamnă pace sau supunere. Religiei este prezentată ca un cult al păcii și toleranței și se referă la supunerea față de Dumnezeu. Fathi Yakin, în lucrarea sa spune că „Islamul este religia lui Allah, asta face din el cel mai potrivit sistem de organizare a aspectelor vieții omului”. Coranul afirmă în versetul 19, surata (capitolul) : „Religia, în ochii lui Dumnzeu este de fapt islamul…”.

Islamul, privit ca un ansamblu, poate fi concomitent religie, organizare politică, socială și culturală, civilizație și mod de viață. Izvoarele Islamului, din punct de vedere religios, sunt în număr de patru: două izvoare religioase, Coranul (în limba arabă, recitare), povestea vieții lui Mahomed, și Sunna Profetului, (cu referire la comportarea lui Mahomed), și două izvoare de origine profană, ijmâ, consensul doctorilor legii, și qiyâs, raționamentul prin analogie.

Coranul, Cartea sfântă, devenită testament pentru toți credincioșii musulmani, după moartea lui Mahomed, reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, devenit carte. Musulmanii consideră Coranul ca fiind increat și etern, doar literele fiind create, pentru a permite transmiterea sa. Coranul este sacru, motiv pentru care orice musulman evită să îl lase în mâna unui nemusulman, pretinzând o maximă puritate celui care atinge textul și interzicând cu desăvârșire vânzarea cărții sfinte. Conținând circa cinci sute de versete, grupate în 114 capitole, numite sure, Coranul reprezintă, pentru musulmani, legea și dreptul. Cuvântul Coran derivă din arabul „qara’a”care se traduce prin „a recita”, „a predica”. Pentru desemnarea Cărții Sfinte mai este folosit și termenul „Al-kitab”(Scriptura) sau „El-Furqan” (discernământul). Există două tradiții diferite referitoare la prima alcătuire a Coranului. Prima tradiție fixează momentul apariției în timpul domniei primului calif Abu Bakr, care i-a succedat lui Mahomed. A doua tradiție îl plasează în timpul domniei lui ‘Uthman, al treilea calif.

Sunna, tradiția, respectiv ansamblul cuvintelor, gesturilor, comportamentelor lui Mahomed, al modului său de a trata pe aproapele său, precizează o serie de obligații pe care le are musulmanul în viața de zi cu zi atât în societate cât și în familie.

Ijmâ, poatel cea mai importantă sursă pentru crearea dreptului musulman, a dezvoltat dogma infailibilității comunității musulmane, atunci când există unanimitate, consens sau cel puțin sprijin mutual.

Qiyâs, analogia, a permis folosirea raționamentului logic drept sursă de drept, chiar dacă acest izvor a indus elemente de raționalitate profană, contrară spiritului legii islamice. Ca atare, pentru musulmani, rațiunea trebuie să fie împiedicată, controlată cu rigoare, încadrată în limite bine fixate și supusă autorității textelor sacre.

Mesajul Islamului este reprezentat de dogme și de legea islamică. Dogmele, punctele fundamentale ale credinței, îi spun musulmanului ce trebuie să creadă, iar legea islamică îi arată acestuia ce trebuie să facă și ce trebuie să nu facă pentru a fi un bun musulman.

Legea islamică, sharî`a, cuprinde o serie de porunci, interdicții, recomandări și avertismente. Ca urmare a importanței Coranului și a Sunnei, activitățile umane sunt împărțite în cinci mari categorii care cuprind: ce este permis, ce este recomandat, ce este obligatoriu, ce este demn de disprețuit și ce este interzis. Legea islamică face distincția între obligațiile de cult și obligațiile privind relațiile în societate.

Obligațiile de cult sunt considerate fundamente ale religiei musulmane și sunt în număr de cinci: mărturisirea credinței, sau convertirea la Islam; rugăciunea, realizată de cinci ori pe zi; sprijinul acordat celorlalți, un fel de impozit obligatoriu; postul în luna Ramadan, cea mai cunoscută obligație de cult; pelerinajul la Mecca, cel puțin o dată în viață.

Obligațiile privind relațiile în societate sunt reprezentate de recomandările juridice ale dreptului privat, de obligații juridice și de diverse interdicții. Recomandările juridice, de cele mai multe ori prescripții ale dreptului privat, se referă la căsătorie, considerată ca o datorie; la zestre, care este adusă de bărbat și nu de femeie; la divorț, considerat de fapt ca o repudiere; la dreptul femeilor la moștenire. Obligațiile juridice se referă la sancțiuni legale, fixe, stabilite de Coran pentru diverse fapte, precum adulterul și hoția. Interdicțiile, de cele mai multe ori, sunt de ordin alimentar și se referă la interzicerea consumului cărnii de porc sau a vinului.

„Termenul islam se referă la religia musulmană. Acesta religie își are originea în Coran și se conformează învățăturilor profetului Muhammad ( Mahomed), care a inițiat practici religioase și a propovăduit intre 610-630”. Cuvântul Islam scris cu „I” mare se referă la legăturile comunitare menite să reunească țările și popoarele care au ca religie islamul. Islamismul este o mișcare ideologică, cu un „ caracter deopotrivă politic și religios și se bazează pe o interpretare politica a perceptelor Coranului pentru conducerea societății civile.”.

Dominique Sourdel definește Islamul ca fiind o „atitudine religioasă de supunere lui Dumnezeu, caracterizează revelația monoteistă propovăduită de Mahomed în Arabia secolului al VII-lea și răspândită, de-a lungul timpului, pe o bună parte a pământului populat. Acest cuvânt se aplică, de asemeni, comunității formate din adepții acestei credințe și civilizației care a luat naștere în sânul ei.”

2.2. Primele semne ale modernități arabo-islamice

Imperiul Otoman, confruntat puternic cu modernitatea europeană și cu superioritatea Europei creștine, a încercat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, să implementeze ideea că adoptarea metodelor occidentale nu poate duce decât la întărirea islamului și la consolidarea puterii sale. Însă mulți observatori ai fenomenului modernității vorbesc despre defectuoasa ei asimilare, de către societatea islamică, identificând două posibile explicații : “eșecul reformatorilor musulmani de a realiza o sinteză viabilă între instrumentele occidentale și identitatea islamică, dar și evoluția unui climat intelectual și politic care a făcut din Occident un dușman căruia trebuia să i se opună un alt tip de modernitate”.

Sfârșitul secolului al XIX-lea marchează, o importantă schimbare în înțelegerea ideii de modernitate în lumea islamică. Se trece de la împrumutarea formei occidentale la propunerea unei modernități specifice care să poată concura cu cea occidentală. Aceste tendințe au fost teoretizate de Numeroși cercetători, principalii fiind Gamal ad-Din al-Afgani ( 1838-1897), Muhammad Abdu( 1849-1905) și Rasid Rida(1865-1935) susțin teorii ca și următoarea “ modernitatea nu mai este unică, adică occidentală, ci multiplă așa cum sunt și culturile. Fiecare cultură cu modernitatea ei”, în care se dezvoltă un simț critic accentuat asupra ideii de împrumuturi occidentale. Ideile reformiștilor sunt preluate de Islamism, însă relația de raportare la Occident se inversează, principiul puterii este înlocuit de cel al cunoașterii, principalul susținător al acestei idei fiind pakistanezul Abu al – Mawdudi, care în lucrarea sa “ Organizarea vieții în islam”(1986), propune trei principii fundamentale ale regimului politic în islam: unicitate, mesaj, califat. Unicitatea lui Dumnezeu pentru că este singurul care poate deține puterea, Republica islamică, intrucât este o republică guvernată de Dumnezeu și diferită de republica occidentală.

În islam, masele sunt obligate să urmeze legislația divină, așa cum a fost ea relevată de Profetului Muhammad.

Apariția instituției statale sau, mai bine-zis, a formei de organizare statală în Arabia secolului al VII-lea, reprezintă o modificare considerabilă a vechilor structuri de autoritate, de natură tribală. Adăugând la acest aspect și dimensiunea religioasă conferită noii structuri statale de la Medina, se obțin premisele complicatei apariții a noului tip de autoritate. Trecerea de la șeful de trib, ales în fruntea alor săi pe criterii de merit, la un conducător puternic, șef militar, politic și religios deopotrivă este deja semnificativă. Desigur , tranziția de la un sistem la altul nu reprezintă o ruptura intre noul sistem și cel vechi, ci o reordonare a structurilor sociale în scopul de a corespunde noilor realități.

Mulți observatori ai lumii islamice, nu consideră încheiat procesul de modernizare odată cu secolul XX. Pentru Muhammad Arkoun, unul dintre reprezentanții de seamă ai gândirii arabe contemporane, militant al modernizării societății islamice, procesul de modernizare, a început cu două secole în urmă. Istoricul tunisian Mohamed – Cherif Ferjani , compară o societate islamică aflată abia la începutul modernității, cu societatea occidentală de acum un secol sau două. Istoricul tunisian vede cele două societăți aflate în faze diferite de evoluție, dar nu crede că valorile universale ale modernității nu ar putea fi asimilate cu succes de lumea arabo-islamică, odată cu avansarea modernității.

2.3. Principalele caracteristici ale statalității în Iran

Islamul, considerat simultan atât religie cât și ordine socială, este un exemplu de putere politică ce se confundă cu puterea religioasă, propunând o teorie a puterii și a autorității în același timp. Coranul stabilește regulile de conviețuire și aplicare a puterii divine, care joacă rol de putere politică pe pământ. Coranul oferă și exemplul unei relații directe de putere atunci când vorbește despre credință și supunere, pe de o parte și de elita căreia trebuie să i se datoreze supunerea, pe de altă parte:

“O, voi cei ce credeți! Supuneți-vă lui Dumnezeu, supuneți-vă trimisului și celor dintre voi care dețin puterea. Atunci când o ceartă izbucnește între voi, supuneți-o judecății lui Dumnezeu și Trimisului său, dacă credeți în Dumnezeu și în ziua de apoi; este mult mai bine și este preferabil așa ” (Coran, IV, 62).

Plecând de la originile unui astfel de discurs în istoria triburilor arabe, Mohammed Arkoun consideră în “Pour un critique de la raison islamique” că Islamul se naște printr-un efort de întemeiere al unei unități în lumea arabă. Fenomenul care a declanșat apariția religiei islamice este rezultatul efortului de a substitui puterile disparate, acelea ale triburilor instalate în Arabia cu o putere unica generată de Autoritatea lui Dumnezeu Unul. Problema care apare acum este asemănătoare celei ridicate de creștinism în momentul Epistolelor discipolilor lui Hristos: puterea pe teritoriul Islamului se întemeiază pe principii religioase sau pe principii politice? Răspunsurile lumii islamice sunt legate de tipul de relație, pe care cei care le construiesc, o au cu practica religioasă și cu tradiția islamică. Fundamentaliștii islamici, de pildă, văd în Islam sursa unică de autoritate, accentuând ideea suveranității politice urmare firească a suveranității lui Dumnezeu pe pământ. De altfel, tradiția shiită este relevantă pentru acest tip de abordare a relației dintre puterea politică și puterea religioasă. Ea se referă la faptul că, în acord cu preceptele sale, odată cu dispariția ultimului imam (învățător, ghid) în 874, lumea a pășit într-o perioadă în care puterea politică trebuie dată teologilor. Răspunsurile care încearcă să întemeieze puterea politică într-un orizont laic afirmă că religia, știința, sau progresul nu au nimic conflictual.

Dezbaterile islamice asupra puterii politice și asupra instituției suveranității se suprapun dezbaterilor europene moderne cu privire la relația dinte puterea spirituală (religioasă) și cea temporală (politica). Avem astfel două curente de gândire potrivit cărora Dumnezeu este singurul suveran ce poate fi admis ca legitim. Puterea politică este definită în termenii necesității, ea neputând primi atributul suveranității. Guvernanții există “pentru că este nevoie de cineva care să asigure ordinea pe pământ și să elimine entropia socială”, după cum afirma M.Prelot, atunci când analizează sacerdotalismul și caracteristicile lui, în “Histoire des idees politicques “(1953).

Principalele caracteristici ale statalității în Iran, sunt în primul rând reflectate în Constituția Iranului, adoptată prin referendul în 24 octombrie 1979 și intrată în vigoare la 3 decembrie același an. Francis Fukuyama caracterizează constituția Iranului ca “un hibrid de autoritarism, teocrație, și elemente democratice”

În cele ce urmează vom prezenta prerogativele șefului statului, a puterii legislative, a puterii executive și a puterii judecătorești, așa cum sunt reflectate în Constituția Iranului.

Iranul sau Republica Islamică Iran, are capitala la Teheran și este împărțită din punct de vedere administrativ în 30 de provincii, iar data formării Repulicii Islamice Iran, 1 aprilie, în memoria proclamării independenței din 1979 este și sărbătoarea națională a Iranului.

Cea mai mare autoritate în Republica Islamică Iran o are Conducătorul (Faqif) sau Consiliul de Conducere care exercită atât puterea politică supremă cât și puterea religioasă care este o manifestație a integrității, a îmbinării politicii cu religia. În concordanță cu articolul 5 din Constituția Iranului, faqif-ul drept și pios este recunoscut de majoritatea populației în orice perioadă de timp ca cel mai calificat să conducă poporul.

În Constituția Iranului din 1979, Ayatollah Khomeini este recunoscut ca primul faqif. Articolele 108 și 112 specifică calificările și obligațiile faqif-ului . Printre obligații se numără numirea juriștilor în Consiliul de Apărare; șeful judecătorilor din ramura judiciară; șeful sau personalul forțelor armate; comandantul Pasdaran-ului (Corpul de Apărare Revoluționar); personalul ce îl reprezintă în Consiliul Suprem de Apărare și comandantul armatei aeriene și navale. Faqif-ul este de asemenea autorizat să propună candidați pentru alegerile prezidențiale. De altfel acesta este împuternicit să demită un președinte care a fost găsit de Curtea Suprema de Justiție ca fiind neglijent în responsabilitatiile sale.

Articolul 5 și 107 specifică procedurile pentru succesiunea în funcția de faqif. După Khomeni funcția de faqif este preluată de un jurist religios.

Dacă un singur conducător religios nu este recunoscut ca fiind în măsură să conducă, experții religioși aleși de popor sunt în măsură să aleagă dintre aceștia de la trei până la cinci juriștii distinși, care vor constitui un “faqif” colectiv numit “Consiliul de Conducere”.

După demisia Ayatollah-ului Khomeini în 3 iunie 1989, Ayatollahul Seyed Ali Khamanei a fost ales faqif (de către Consiliul Experților în mai 1989) al Republicii Islamice. Amendamentele constituției au modificat-o astfel: a fost desființat Consiliul de Conducere, iar Adunării Experților i s-a atribuit dreptul de a alege șeful statului fără să i se mai atribuie dreptul de a demite șeful statului; șeful statului nu mai trebuie să fie o autoritate supremă teologică. El trebuie să posede cunoștințe adecvate și să cunoască capitolele de baza variate din canonul islamic.

A doua mare autoritate după faqif este președintele. Constituiția din 1979 vede în președinte șeful executivului dar și coordonatorul celor trei ramuri ale statului. Președintele este ales de către popor în mod direct pentru un mandat de patru ani iar realegerea sa succesivă este valabilă numai o singură dată.

Președintele semnează și supraveghează îndeplinirea legilor , semnează tratate și alte înțelegeri internaționale ratificate de Majilei.

Legislativul este format din două mari instituții politice: Parlamentul și Consiliul de Apărare a Constituției. Articolul 62 și 90 din Constituția din 1979 investește puterea legislativă Adunării Consultative Islamice, Parlamentul sau “Majlis”. Deputații sunt aleși în mod direct prin vot secret odată la patru ani. Fiecare deputat reprezintă câte o zonă geografică din Iran și fiecare deputat trebuie să aibă vârsta de cel puțin șaizeci de ani. Parlamentul nu poate fi dizolvat: în concordanță cu articolul 63 din Constituție “ alegerile fiecărei sesiuni trebuie să aibă loc înainte de expirarea sesiunii precedente astfel încât țara să nu rămână niciodată fără o Adunare”. Articolul 64 stabilește numărul deputaților la 270 și asigură adăugarea încă a unui deputat o dată la 10 ani.

Parlamentul nu numai că are responsabilitatea aprobării Primului Ministru și a membrilor Cabinetului, ci are dreptul de a chestiona fiecare ministru în parte sau pe orice membru al Guvernului. Articolele 88 și 89 cer ca miniștrii să apară înaintea Parlamentului în termen de zece zile de la chemare. Dacă deputații sunt nemulțumiți în timpul interviului de prestația unui ministru, aceștia pot cere programarea unui vot de încredere pentru prestația unui ministru sau a Guvernului. Articolul 69 precizează că dezbaterile Parlamentului să fie accesibile publicului, precum și ca aceste dezbateri să poată fi transmise la radio sau televiziune.

Consiliul de Apărare poate conform prevederilor Constituției să examineze legile transmise de Parlament, să asigure că aceste legi să fie în conformitate cu legile islamice. Conform articolului 91 Consiliul de Apărare este alcătuit din 12 membri, șase dintre aceștia fiind clerici aleși de faqif iar ceilalți șase fiind avocați musulmani care în primă fază sunt aleși de Înalta Curte de Justiție și apoi aprobați cu o majoritate de voturi de Parlament. Membrii acestui Consiliu conduc timp de șase ani, iar șase dintre aceștia sunt schimbați o dată la trei ani.

Guvernul include președintele ales care este responsabil pentru alegerea primului ministru și a cabinetului și care este aprobat de Parlament. În concordanță cu articolul 135 din Constituție, primul ministru poate rămâne în funcție atâta timp cât posedă votul de încredere al Parlamentului. În caz contrar, acesta trebuie să predea o scrisoare de demisie Președintelui.

În 1987 Consilul de Miniștri a totalizat 25 de membri. Fiecare ministru în parte a fost aprobat de președinte și Parlament. Primul ministru și cabinetul stabilesc politicile de guvernământ și execută legile.

Parlamentul poate pune întrebări oricărui membru în parte despre responsabilitățile sale. Miniștrii care nu reușesc să câștige un vot de încredere vor fi demiși nemaiputând deveni membri ai unui alt Guvern. Pentru a demite un Președinte cu un vot de “ non-confidence” este nevoie de o majoritate de voturi de două treimi.

Puterea judecătorească este o ramură independentă care are ca puteri și responsabilități admininistrarea și implementarea justiției, supervizarea decretelor adecvate, a legilor, promovarea libertăților, protecția individului și drepturilor publice. Pe parcursul unui proces de rezoluții, dispute juridice și investigații, puterea judecătorească acuză și pedepsește criminalii în concordanță cu Codul Penal Islamic. De asemenea, ia măsuri adecvate pentru prevenirea crimei și a criminalilor reabilitați. Cea mai mare autoritate judecătorească este un judecător bine îndoctrinat în problemele juridice și îndemânatic în administrarea Justiției. El este ales de către Lider pe o perioadă de 5 ani. Ministrul Justiției este autoritatea oficială unde toate plângerile sunt raportate. Ministrul Justiției este însărcinat cu administrarea ministerului cât și cu relațiile dintre ramura judecătoreasca și cea executivă și legislativă.

În plus față de curțile de justiție normale unde se desfășoară procesele civile, mai există și tribunale clericale, tribunale revoluționare și Curtea de Justiție Administrativă.

Constituția specifică existența unei Curți Supreme de Justiție cu sarcina de a subreviza implementarea legilor de tribunale și de a asigura uniformitatea în procedurile judiciare. Ministrul de Justiție după o perioadă de consultări cu judecătorii Supremei Curți de Justiție, numește Șeful Supremei Curți de Justiție, care pe lângă celalalte caracteristici, trebuie să fie specialist în Legea Islamică.

Constituția specifică ca toate procesele să fie publice, exceptând situațiile în care curtea hotărăște că procesul va fi în detrimentul moralității publicului sau a ordinii publice sau în cazul de dispute private.

În 1980 Ayatollah Mohammad Beheshti a fost numit de Khomeini ca primul șef al Supremei Curți de Justiție

Constituția Iranului cuprinde 14 articole și a fost aprobată prin referendum național în 2-3 decembrie 1979 și a fost revizuită în 1989.Această constituție a înlocuit constituția din 1906. Imediat după revoluție, în 30-31 martie 1979, guvernul provizoriu a lui Mehdi Bazargan a organizat un referendum în care populația iraniană de la 60 de ani în sus a votat noua constituție, în proporție de 98%, anulând monarhia și înlocuind-o cu republica islamică.

Partidele politice

Partidul Islamic Republican creat în februarie 1979 de clerici care au fost elevi ai lui Khomeini, a apărut în țară ca o forță politică dominantă. Printre membrii partidului se număra Beheshti, Abdol-Karim Musavi-Ardabili, și Mohammad Reza Mahdavi-Kani care au mobilizat populația pentru demonstrația în masă din timpul revoluției.

Cu toate că însuși Khomeini nu a devenit membru al partidului, liderii partidului republican au colaborat îndeaproape în demararea unor proiecte pentru conturarea imaginii politice. În timpul alegerilor pentru primul parlament din 1980 candidații partidului iranian republican și cu câțiva candidați independenți (simpatizanți ai partidului republican) au câștigat majoritatea locurilor din parlament.

Din 1981 singurul partid politic care a putut concura cu partidul republican a fost Mojahedin. Această organizație islamica a crescut rapid în doi ani de la câteva sute până la 150.000 de membri, cei mai mulți tineri (bărbați și femei) educați în principalele orașe din Iran, și atrași de programul liberal cu interpretările și conceptele religiei tradiționaliste “Shia”. Conflictul dintre cele două partide s-a intensificat până la o revoltă. Unele partide mai mici de stânga s-au alăturat grupării Mojahedin.

Președintele Khamenehi și câțiva șefi de partide au hotărât desființarea partidului republican. Khamenehi și Rafsanjani au semnat o scrisoare către Khomeini în iunie 1987 prin care menționa polarizarea partidului și cerea dizolvarea acestuia. Faqif-ul a fost de acord și partidul politic, care a jucat un rol important în timpul primilor 8 ani de republică, a încetat să mai existe.

Partidele democratice care susțineau formă de guvernământ republicană cum ar fi Frontul Național Democratic și Partidul Democratic Kurd al Iranului au expus de asemenea multiple forme de socialism.

2.4 Regim politic și tradiție în Iran

Iranul este descris ca o „republică teocratică". Teocrația este o formă de guvernământ în care „Dumnezeu sau o zeitate este recunoscută ca și conducător civil suprem al statului, sau într-un sens mai larg, o formă de guvernământ în care statul este guvernat prin ghidare divină imediată sau prin oficiali care sunt priviți ca fiind ghidați divin”. Termenul a fost introdus de Josephus Flavius, în primul secol al erei noastre, pentru a descrie guvernul caracteristic al evreilor. Josephus a argumentat că în timp ce grecii recunoșteau trei tipuri de guvernământ: Monarhie, Aristocrație, și Anarhie, evreii erau unici prin faptul că sistemul lor de guvernământ nu se încadra în aceste categorii. Josephus a înțeles teocrația ca pe o a patra formă de guvernământ, în care, doar Dumnezeu și legea lui sunt suverani.

Profesorul Gerard-Francois Dumont susține ideea conform căreia : „Iranul nu este un stat ca altele, cel puțin din trei motive obiective: caracterul său național foarte vechi, locul său particular și fără echivalent în sânul lumii musulmane și ponderea sa demografica relativ importantă. La care se mai adaugă un alt motiv, mai subiectiv, privitor la caracteristicile regimului său politic” Astfel se observă că variabilele nivelului statal de analiză sunt particulare în cazul Iranului.

Începuturile acestui stat datează încă din 612-550 i.e.n., când a ființat primul regat al mezilor. Profesorul de la Sorbona remarcă, în privința istoriei Iranului, că în tot acest răstimp îndelungat, țara nu a fost niciodată colonizată, nici atunci când la granițele acesteia se ridicau imperii care își întindeau stăpânirea peste teritoriile și popoarele învecinate din regiune. Iranul a reușit să reziste încercărilor de dominație ale imperiilor rus, otoman și britanic, nu a fost colonizat de către niciunul dintre acestea, chiar dacă temporar a suferit ocupații sau presiuni, așa cum s-a întâmplat în secolul al XIX-lea, în timpul faimoasei confruntări ruso-britanice, cunoscută sub numele de "Marele Joc".
Caracterul național pregnant al Iranului se configurează semnificativ și prin existența unor frontiere care, într-o mare măsură, sunt stabilite din vechime și consacrate astfel prin tradiție, chiar dacă granițele de astăzi ale țării au fost consfințite prin tratate abia în secolul al XIX-lea, sub egida englezilor și a rușilor, care vroiau, de fapt, să-și asigure stabilitatea limitelor imperiilor lor. Iar frontiera de Apus, cu Imperiul Otoman, a fost fixată prin Tratatul de la Erzerum, din 1847.

Astăzi, frontierele Iranului nu constituie obiect de dispute, cu excepția diferendului privind delimitarea frontierelor fluviale din Mesopotamia Inferioară, în Chatt el Arab, unde liderul irakian Saddam Hussein a declanșat războiul din 1980 împotriva Iranului. Mia există o altă serie de controverse privind suveranitatea asupra câtorva mici insule situate la intrarea în Strâmtoarea Ormuz, care au fost preluate de Iran în 1971, după retragerea britanicilor din Golful Persic.

Aceasta "excepție iraniană" face ca în vastă zonă geopolitică în care se afla Iranul, de o mare fluiditate în ce privește configurația frontierelor și chiar în privința continuității diferitelor state, istoria acestei țări, care se întinde pe o perioadă de două milenii și jumătate, a decurs pe o vatră națională în mare măsură aceeași”..
O a doua "excepție iraniană", din cele enunțate de prof. Dumont, privește situarea acestei țări și națiuni în lumea musulmană. Iranul este singura țară musulmana a cărei populație este majoritar șiită. Singular, în lumea musulmană, este și statul iranian de după revoluția islamica – o teocrație care se exprimă nu numai prin numele acestui stat, Republica Islamică Iran, dar și prin Constituția și legile țării. Legături solide între puterea politică și cea religioasă există și în alte țări musulmane, dar numai în Iran puterea instituțională este organizată pe reguli esențialmente religioase. Această "excepție iraniană" se raportează nu numai la lumea musulmană, ci la întreaga viață internațională, căci Iranul este singurul stat teocratic de la începutul acestui mileniu.

În sfârșit, a treia ipostaza a "excepției iraniene" constă în ponderea demografică deosebită a acestei națiuni.

Cu 72 de milioane de locuitori și exceptând Pakistanul, Iranul este țara cea mai populată din Asia. Din acest punct de vedere, Iranul este comparabil doar cu Turcia și cu Egiptul. Populația Iranului este de două ori mai mare decât aceea a Irakului, Afganistanului, Siriei sau Arabiei Saudite. Și mai este, totuși, o componentă a fenomenului de "excepție iraniană". Componenta cea mai șocantă, cea mai sfidătoare pentru o mare parte a presei occidentale: revoluția islamică și sistemul instituțional statornicit prin victoria sa.

Revoluția islamica – scrie prof. Dumont – a fost, fără îndoială, un eveniment politic major, fără comparație, după decolonizările engleză, franceză și rusă. Ea a instaurat un regim politic foarte specific, de a cărui perenitate unii se îndoiesc, dar a cărui organizare politică se poate explica prin natura Iranului, marea națiune șiita. Regimul politic teocratic a reușind să se instaleze, să reziste armatelor lui Saddam Hussein și să dureze, fără a face obiectul unei reale puneri în discuție". Profesorul francez remarcă, în această ultimă privință, faptul că regimul de la Teheran nu este contestat, în mod real și consistent, nici măcar de acei opozanți ai săi care obiectează mai degrabă în privința unei anumite orientări, a unui anumit lider al regimului, decât în ce privește regimul însuși. Dacă femeile ori studenții formulează revendicări specifice, uneori chiar cu o energie deosebită, manifestările de acest gen nu echivalează cu dorința de schimbare a regimului, deci nu se vrea "o nouă revoluție".

Iranienii nu își pun problema că ar avea de ales între o putere religioasă și una laică, între autoritarism și democrație, iar explicația este una simplă: actualul regim cuprinde opțiunile cele mai diferite. Există o convergență în lumea academică între părerile unor intelectuali occidentali și ale radicalilor islamici, deoarece ambele părți argumentează incompatibilitatea structurală dintre Islam și democrație. Fundația acestei afirmații, cu implicații complexe la nivel politic, este argumentul domniei divine. Cu alte cuvinte, “dacă Alah a revelat niște principii clare asupra a ce trebuie încurajat și ce trebuie proscris, atunci legea făcută de om nu este necesară”.  Mergând pe aceeași logică, fundamentaliștii afirmă că legătura dintre stat și religie este inevitabilă.
Unul din subiectele esențiale ale gândirii politice islamice este nevoia unei conduceri juste, echitabile. În linii generale, acest fapt a fost interpretat în sensul aplicării întocmai a a legii islamice de către conducători. Faptul că s-au apropiat de putere, precum și necesitatea ca drepturile lor civile să fie respectate i-au determinat pe islamiști să se apropie pragmatic de democrație. O altă cauză a acestei apropieri constă și în capacitatea Islamului de a încorpora o serie de idei politice noi. Feldman sublinia că “Islamul politic este avantgardist în abordarea sa asupra științei, propagandei, tehnologiei și a relațiilor cu lumea”.  Astfel, în ultimii ani, mai multe propuneri pentru înglobarea în doctrina politică islamică a unor valori democratice precum consultarea, consimțământul dat de cetățean, pluralismul politic, au fost adoptate.

Un alt autor menționa că “în contextul culturii, istoriei și religiei islamice, sunt chestiuni care sugerează existența unei interpretări politice distincte și unice, atât în substanță cât și în formă, capabilă să armonizeze cele două obiective ale Islamului tradițional ‘adl (justiția) și shura (consultarea). care sunt de altfel, substanța reală a democrației”.

2.5. Caracteristicile societății iraniene

Ca fenomen politic, social și cultural, islamul este bazat pe patru piloni: unitatea, adică solidaritatea cu ceilalți, dreptatea, concordanța legii cu natura și conviețuirea alături de ceilalți musulmani. Islamul recunoaște că în fruntea comunității se află un calif sau un imâm, pentru a impune respectarea legii islamice și pentru diverse probleme administrative. Probarea cu martori presupune existența a patru persoane care să prezinte același punct de vedere. Islamul este, în principiu, o religie egalitară, fără caste. Structura de putere a republicii islamice este o combinație de instituții cu reprezentanți direct aleși de popor – Președinția, Parlamentul (Majlis) – și Instituții Clericale, cu reprezentanți numiți – Liderul Suprem, Consiliul Gardienilor Revoluției (cu drept de veto asupra legilor adoptate de parlament și guvern), Consiliul Experienței (cu rol de mediere intre parlament și Consiliul Gardienilor).

Liantul națiunii iraniene, cu minoritățile naționale și confesiunile sale religioase, cu tradiționaliștii și adepți ai modernizării, rămâne patriotismul, un sentiment și o convingere care, în această țară, determină populația să se exprime foarte concret, poate și dintr-o mândrie națională prea solicitată să reacționeze la campania complexă, subtilă și prelungită de discreditare a acestui popor în conjunctura internațională a momentului.

Legea islamică, consacră trei inegalități care conduc viața socială și politică: inegalitatea dintre stăpân și sclav; inegalitatea dintre bărbat și femeie și inegalitatea dintre musulman și nemusulman. Adesea se amintește și de o a patra inegalitate, cea dintre elită (politică, militară, administrativă și religioasă) și populația de rând. Aceasta înseamnă că numai un bărbat, liber și musulman poate exercita autoritatea și puterea din punct de vedere religios și administrativ. Între cei care conduc și cei conduși se creează și se mențin îndatoriri și obligații reciproce. Conducătorul, recunoscut de supuși, trebuie să dețină anumite calități, iar aceștia din urmă îi datorează primului ascultare și respect. În fond, rațiunea existenței statului, care justifică autoritatea conducătorului și ascultarea celorlalți, este cerută de chiar necesitatea respectării legii islamice.

Epoca de aur a civilizației islamice este considerată ca fiind rezultatul unei vocații universaliste a islamului, caracterizată prin umanismul perioadei cuprinse între secolele al VIII-lea și al XII-lea. Splendoarea islamului se datorează orașelor și vieții urbane și cosmopolitismului acestor societăți urbane. Mecenatul califilor, emirilor, guvernatorilor explică, în mare măsură, civilizația islamică. În lumea musulmană, străzile se curățau cu regularitate, băile publice abundau, iar controlul sanitar al alimentelor era obligatoriu – elemente specifice și islamului modern. Entuziasmul intelectualilor musulmani a determinat dezvoltarea științelor exacte și a celor naturale, iar, ca urmare a contactelor cu îndepărtata civilizație chineză, aceștia foloseau, pentru scris, hârtia.

Islamul s-a dovedit a fi o religie superioară, cu un accentuat rol misionar, dar și cuceritor. Acestui spirit științific și educativ i se datorează apariția, în întreaga lume islamică, a moscheelor, dar mai ales a moscheelor-școală, care serveau, adesea, drept spital pentru comunitate, azil pentru cei fără adăpost și pentru cei vârstnici, școală pentru copii și baie publică și ritualică.

Ca mod de viață, islamul este o rezultantă a principiilor de natură religioasă, a particularităților de natură politică, socială și culturală, dar și a specificului civilizației musulmane. Modul de viață islamic se referă la puritatea corporală, la problema căsătoriei și a celibatului, la conduita și rolul femeii musulmane în societate, la educație, la viața cotidiană și la particularitățile de natură alimentară. Societatea musulmană este, prin excelență, comunitară, valorificând grupul, societatea, în ansamblu. Fiecare musulman este răspunzător pentru întreaga comunitate. Drept urmare, în interiorul unei medine (centrul vechi al unui oraș musulman), musulmanii se vor supraveghea reciproc în permanență. Ei sunt extrem de solidari unii cu alții și suspicioși față de străini.

Obsesia purității corporale explică importanța abluțiunilor ritualice, dar și cu rol social important, în colectivități numeroase și lipsite, adesea, de cantitățile necesare de apă. Aceasta a reprezentat scopul urmărit de musulman în orice situație de viață.

Căsătoria este considerată o datorie în societatea musulmană, o principală grijă a părinților, care se feresc să aibă copii celibatari. Islamul face din perechea umană idealul existenței. Ca persoană autonomă, deci singur, individul este considerat de islam ca o ființă nedesăvârșită, mutilată, neputincioasă.

Conduita și rolul femeii musulmane sunt reglementate, de asemenea, de Coran. În familie, ea trebuie să fie reținută și ascultătoare, iar în societate este preferabil să nu se facă remarcată, fapt pentru care este indicat purtarea unui văl. Recomandările privind ținuta femeii se înscriu într-un context mai larg, impunând din partea acesteia rezervă, pudoare și castitate.

Educația, în lumea musulmană, este constrângătoare. Musulmanul se supune, în orice ocazie, unui cod care este aproape de neînțeles pentru nemusulmani. În viața socială, oferirea de cadouri este excesivă, dar asigură o reputație de generozitate. Particularitățile de natură alimentară sunt cele amintite anterior, cu preponderență interzicerea consumului de carne de poc și a alcoolului.

La nivel societal, problemele se pun întotdeauna în termeni extremi: prieteni sau dușmani; victorii sau înfrângeri personale; bine sau rău; adevărat sau fals; musulman sau nemusulman, femeie sau bărbat. Toate aceste posibile probleme sunt personalizate, nu există obiectivitate, dificultățile nu sunt analizate în mod impersonal și rațional, ci pasional, interiorizat, iar orice atac este perceput ca o atingere adusă mândriei și personalității. Musulmanul este o ființă socială, mereu expusă privirii celuilalt. Vecinii săi au dreptul, chiar obligația să-I supravegheze familia, conduita, viața. În islam, fiecare musulman are obligația să se ocupe de aproapele său, pentru a-l determina să facă bine și pentru a-l împiedica să facă rău și este răspunzător pentru fratele său de credință. Pentru musulman, statutul de credincios impune apartenența la comunitate. În islam, natura omului trebuie înțeleasă doar în sensul revelației coranice.

Astfel, în țările musulmane se manifestă un puternic colectivism, caracterizat prin întrajutorarea permanentă a membrilor societății, prin conviețuirea în spații restrânse ca suprafață, cum sunt nucleele vechi ale orașelor (medine), prin supravegherea permanentă, reciprocă, prin chiar respectarea legii islamice.

Corespunzător colectivismului accentuat întâlnit în țările musulmane, distanța față de putere este mare. Rădăcinile acesteia se află în chiar inegalitățile fundamentale ale lumii musulmane, conservate și ele de Coran și de legea islamică. Lucrătorul este inferior patronului, femeia este inferioară bărbatului, nemusulmanul este inferior musulmanului. Inegalitățile sunt menținute, conservate, chiar amplificate de societatea religioasă musulmană..

2.6 Sistemul politicii externe în Iran. Scurt istoric. Valori promovate

Prezentarea pe scurt a politicii externe în Iran, folosește ca suport cartea fostului premier al Pakistanului, doamna Benazir Bhutto, Reconcilierea, Islamul, democrația și Occidentul . În cartea sa se explică reacțiile anti-Occident din lumea musulmană ca reminiscențe ale colonialismului, un fapt istoric, social și economic. Ca resursă de exploatare, ca stare de opresiune politică, colonialismul a alterat atitudinea musulmanilor față de Occident și față de ei înșiși. Iranul a fost condus de mai multe dinastii de șahi din 1848 și până la revoluția lui Khomeni din 1979. “Cea mai mare ironie din istoria recentă a Iranului este că democrația lui parlamentară a reușit să se impună în Teheran la începutul anilor cincizeci. Procesul a fost întrerup brutal de o colaborare a britanicilor și a americanilor care a culminat, în august 1953, cu o lovitură de stat sprijinită de CIA împotriva unui guvern iranian ilegitim, ales în mod democratic”.

Această lovitură de stat nu numai ca că a distrus guvernarea democratică în Iran, dar a făcut generații de musulmani să fie bănuitoare în privința motivațiilor Occidentului. Vreme îndelungată Persia ( devenita ulterior Iran ) a fost ilustrarea perfectă a exploatării resurselor unei țări de puterile coloniale. Încă din 1891, britanicii au preluat controlul asupra întregii industrii iraniene de tutun, ceea ce a provocat prima insurecție ( formă de luptă deschisă, organizată și armată, dusă împotriva unui regim, a unei autorități sau pentru îndepărtarea unor armate ocupante ) populară care, în cele din urmă, l-a obligat pe șahul de atunci să recunoască forța protestului și să devină sensibil la ceea ce, un secol mai traziu, se va numi “strada”.

Zece ani mai târziu, un lider iranian a vândut drepturile asupra tuturor zăcămintelor de petrol și gaz natural din Persia, englezului William Knox d’ Arcy . Deși vânzarea a avut loc înainte ca petrolul să fie descoperit în Iran, tranzacția i-a oferit Marii Britanii temeiul legal ca să revednice rezervele de petrol ale Iranului. La scurt timp după aceea – și în parte din cauza acestei tranzacții – a izbucnit o manifestare spontană de protest, în care s-a cerut o reformă economică și politica imediată. Șahul a fost de acord, fără prea multă tragere de inimă, cu inființarea unei adunări legislative, după modelul Sistemului Parlamentar European, care a constituit avangarda unei lupte eroice a poporului Iranian pentru democrație și control al propriilor vieți și al avuției naționale. Schimbările constituționale din perioada 1905-1911 au însemnat, de fapt , o adevărată revoluție care a marcat sfârșitul sistemului feudal în Iran.

Acest sistem feudal venea în contradicție cu principiile islamice ale consultării și ale egalității. Poporul iranian a elaborat o constituție scrisă cu scopul de a stabili o nouă ordine politică și socială Acest moment istoric concide cu începutul instituțiilor democratice și a fost semnificativ nu numai pentru Iran, ci și pentru întreaga lume musulmană. Apariția instituțiilor democratice amenință suveranitatea și autoritatea șahului făcându-l răspunzător în fața poporului. De asemenea punea sub semnul întrebării relația deosebită dintre puterile străine, Marea Britanie, Rusia și șah, care le permitea acesul direct la resursele naturale ale Iranului. În 1911, compania petrolieră anglo persană (devenită ulterior compania petrolieră anglo-iraniană) a început să extragă petrol din Iran. În 1917, revoluția bolșevica a făcut ca Rusia să renunțe la interesele ei în Iran, permițând preluarea de către Marea Britanie a zonelor de control. În 1919, britanicii au semnat acordul anglo-persan cu Ahmad Shad, prin care, de fapt, Iranul a devenit protectorat britanic, oferind Marii Britanii controlul asupra armatei, asupra sistemului de transporturi, de comunicații și asupra visteriei Iranului.

Doi ani mai tarziu, britanicii au ajutat la instalarea unui nou despot cu care puteau colabora ca să controleze în continuare Iranul. Reza Khan care a semnat acordul din 1933 dintre compania petrolieră anglo-persană și guvernul iranian, prin care compania avea profituri uriașe. După 1940, au urmat proteste violente conduse de Mohammad Mossadegh, lider central al mișcărilor democratice (Acesta făcea parte din Frontul National) și naționaliste iraniene. În august 1951, britanicii au impus un embargou comercial total asupra Iranului, și au încercat înlăturarea lui Mossadegh. Noul Prim Ministru, după părerea lui Benazir Bhutto, un simplu instrument în mâinile șahului și a Marii Britanii, a început să negocieze preluarea de către britanici a resuselor petroliere ale Iranului. La scurt timp s-au declanșat uriașe proteste de stradă, la care au participat grupări religioase, Mossadegh a fost repus în funcție, a rupt relațiile cu Marea Britanie și a devenit erou național. Convins de CIA, că Mossadegh era un lider antiamerican și prosovietic, președintele Eisenhower a aprobat acțiunea Ajax, pe 25 iunie 1953. Operațiunea a avut drept scop și chiar a produs haos pe tot cuprinsul Iranului. Anarhia și dezordinea au creat un climat politic care i-a permis șahului să demită guvernul Mossadegh, democrația fiind din nou reprimată..

După lovitura de stat condusă de americani, șahul și-a luat măsuri de consolidare și de garantare a puterii. Acesta a întărit armata, cumpărând de la SUA numai în perioada 1952-1956, armament defensiv în valoare de mai bine de zece miliarde de dolari. În 1957, cu ajutorul SUA, șahul a înființat SAVAK (Organizația națională pentru inteligența și securitate), aceasta ajungând sinonimă cu teroarea dictatorială. Începând cu 1953, continuând cu destituirea primului ministru în 1955, șahul acaparează toată puterea. Anii represiunii au luat sfârșit în 1979. În 1978 intră în scenă Zbigniew Bzezinski (pe atunci U.S. National Security Advisor). A existat și o opinie cum că revoluția ar fi fost conformă dorințelor americanilor.

După victorie, respectând tiparul specific oricărei revoluții, s-au creat Consiliul Revoluției, Gărzile Revoluționare și Tribunalul Revoluției. După cum se poate observa, ca modalitate de acțiune, întreagă mișcare s-a desfășurat după șablonul revoluției franceze sau al celei bolșevice, singura diferență fiind doctrina. S-a creat o nemulțumire a maselor dusă până la extrem, dar, în paralel s-a prezentat și soluția salvatoare.

Cu toate că micile minorități non-musulmane din Iran nu au drepturi egale cu majoritarii, totuși 5 din cele 290 de locuri parlamentare le sunt alocate (3 pentru creștini, 1 pentru evrei și 1 pentru zoroastrii)

   Punctul major de cotitură al revoluției a fost criza ostaticilor, când 52 de diplomați americani au fost luați ostatici timp de mai mult de un an de zile ca urmare a faptului că deja muribundului șah i s-a permis un tratament în SUA împotriva cancerului, în condițiile în care Iranul dorea aducerea lui în fața tribunalului.

Aici trebuie subliniat un fapt ce a creat multe speculații la acea vreme, dar de care se amintește foarte puțin acum. Administrația americană nu era încântată să-l primescă pe Mohammad Reza Pahlavi, însă a făcut-o la presiunile și la insistența personală a lui David Rockefeller. Această mișcare a determinat tineri islamiști să invadeze ambasada SUA la 4 noiembrie 1979 și să captureze personalul său. Deținerea ostaticilor a fost atât de populară, încât a continuat luni de zile și după moartea șahului.

Importanța acestei mișcări a fost explicată chiar de Khomeini: “Această acțiune are multe avantaje. i-a unit pe oamenii noștri iar adversarii nu mai îndrăznesc să acționeze împotriva noastră. Putem să oferim Constituția votului popular fără dificultate și să desfășurăm alegerile parlamentare și prezidențiale.” Deci victoria era asigurată, iar odată cu aceasta și tipul lor de mesaj s-a răspândit în lume.

Începând cu acest moment, o anume imagine a revoluției islamice s-a răspândit pe planetă și fiecare o putea vedea într-un fel, în funcție și de cum le era prezentată: în vest imaginea islamului terorist și antidemocratic. Astfel, impactul inițial al revoluției islamice a fost imens pe plan internațional, nu doar în țările musulmane ci și în celelalte, unde a generat un important interes pentru politica și spiritualitatea islamului, întreținut uneori chiar de mass-media occidentală.

   Pe data de 20 ianuarie 1981, ziua în care Ronald Reagan devenea președinte, ostaticii au fost eliberați în conformitate cu înțelegerile la care evreul Caspar Weinberger a fost negociatorul părții americane.

2.7 Rolul liderilor politici în Iran

Liderii politici iranieni au avut întotdeuna un rol semnificativ în ceea ce privește politicul, culturalul și socialul, impunând o tendință general valabilă în întreaga societate iraniana. Aceștia, nu au fost președinții statului ci liderii supremi ai acestuia.
Khomeini este sinonim cu revoluția islamică. Este cel care a dat lovitura de grație monarhiei iraniene și a inovat gândirea politică islamică introducând teoria "guvernării juriștilor islamici" – velayat -e fariq. Khomeini, deși inițial dezinteresat de politică, credea, de timpuriu, în necesitatea implicării la guvernare a clericilor musulmani și promova ideea aplicării normelor religioase nu doar în spațiul social ci și în cel politic.

Khomeini a fost primul mullah iranian care a atacat public tendințele seculariste ale anilor ’40 în Orient, în special modelul turcesc impus de Attaturk. Ayatolahul Khomeini avea o admirație nedisimulată pentru filozofii greci, iar influența lor este vizibilă în teoriile sale politice.

La 60 de ani, Khomeini devine cel mai puternic lider religios șiit al vremii, într-o perioadă în care clasa clericală iraniană fusese marginalizată și tot mai privată de influența politică sub vălul secular declanșat de șahul Reza Pahlavi. Mai mult, regimul Pahlavi se dovedea tot mai tiranic și utiliza în exces serviciile poliției secrete Savak, faimoasă pentru cruzimea metodelor de tortură. Astfel, Khomeini a găsit arena perfectă pentru a se implica în politică. Atacurile sale în discursuri publice și la slujbele de vineri l-au transformat rapid în dușmanul principal al regimului Pahlavi și i-au adus perioade lungi în închisorile șahului.

Deși apropiații monarhului au cerut în mod constant executarea lui Khomeini, Reza Pahlavi a refuzat, convins fiind că l-ar fi transformat pe Khomeini în martir, alegând să îl trimită astfel în exil. Khomeini s-a refugiat mai întâi în Irak, apoi în Turcia și Franța. Exilul său a durat în total 14 ani, timp în care popularitatea sa a crescut extraordinar, nu numai în Iran.

Casete audio cu discursurile sale despre purificarea islamică a Iranului și înlăturarea regimului monarhic corupt și tiranic erau bunuri de contrabandă în toate bazarurileiraniene."Legile societății trebuie să urmeze strict legea lui Dumnezeu, șaria, care răspunde tuturor nevoilor omenești și oferă instrucțiuni și norme pentru fiecare domeniu al vieții" afirma Khomeini în anii ’70 în mesajele trimise în Iran.
Astfel, căpăta formă teoria sa politică care presupunea că guvernarea trebuie să fie responsabilitatea celor care cunosc cel mai bine șaria, adică clericii, specialiștii în jurisprudența islamică. Khomeini era convins că numai teocrația poate preveni corupția, oprimarea celor slabi, injustiția și devierile de la islam, dar acceptă și o democrație parțială, realizată prin consultarea prin vot direct a populației.
Ayatolahul a revenit în Iran pe 1 februarie 1979, imediat după fuga șahului Pahlavi. Țara era deja în haos, cu manifestații aproape zilnice în care populația cerea democrație, respect pentru religie și păstrarea în țară a veniturilor din petrol.
Pe scena politică iraniană erau prezente toate tipurile de formațiuni politice de la comuniștii din partidul Tudeh și mujahedini până la prooccidentali. Rapid, Khomeini câștigă tot mai mulți suporteri politici, iar orice opoziție este eliminată.
Un moment esențial este considerat cel în care Khomeini cere un referendum în 1979 prin care regimul monarhic este schimbat cu cel de republică islamică și se creează instituția liderului suprem religios, unică în lume. Khomeini își vede visul împlinit și îl consolidează. Paradoxal, invazia irakiană din 1980, care a declanșat războiul de 8 ani, nu a făcut decât să întărească noul regim iranian, deși Saddam Hussein s-a bucurat de sprijinul mai tuturor puterilor occidentale și arabe.

Șiiții, nu doar cei iranieni, îl numesc pe Khomeini imam, pentru că aceștia cred că se potrivește unei descrieri făcute într-o profeție din 799 a imamului Musa al-Jafar – "Va veni un om din Qom care îi va chema pe oameni pe calea dreaptă, iar ei se vor aduna în jurul lui ca niște bucăți de fier, imposibil de urnit de vânt, unite prin puterea lui Dumnezeu". Revista "Time" l-a  plasat în topul primilor 100 cei mai influenți oameni ai secolului XX.

Seyyed Ali Khamenei, succesorul acestuia, este cel care a continuat politica promovată de Khomeini. Născut la 17 iulie 1939, Ali Khamenei a urcat rapid în ierahia politică și clericală iraniană, în special după victoria Revoluției Islamice, din 1979. Anti-american, anti-israelian și anti-occidental, Khamenei a fost colaboratorul cel mai apropiat al primului lider suprem al Iranului, Ruholah Khomeini, căruia, după moarte (3 iunie 1989), i-a moștenit toate funcțiile, de lider suprem, de mare ayatollah și șef al Gardienilor Revoluției. Liderul spiritual și-a adjudecat în 1990 și funcția de președinte al Republicii Islamice Iran.

O alta figură marcantă este Mahmud Ahmadinejad ales al șaselea președinte al Iranului, începând cu data de 3 august 2005. A câștigat alegerile prezidențiale din 2005, ca apoi să fie reales în 2009. Înainte de a deveni președinte, Ahmadinejad a fost primar al Teheranului și guvernator general al provinciei iraniene Ardabil. Ahmadinejad este un critic al Statelor Unite și al Israelului susținând întărirea relațiilor Iranului cu Rusia, Venezuela, Siria și statele arabe din Golful Persic.

Președinția în Iran este mai degrabă una executivă, fără putere reală, și este concentrată în mâinile liderului suprem, în prezent ayatollahul Ali Khamenei. În republica islamică, rolul președintelui și al Guvernului pe care îl conduce este aplicarea strategiilor economice și sociale, administrarea direcțiilor date de liderul suprem. Cu discursul său dur anti-israelian și anti-american, care l-a adus mereu în titlurile presei, actualul președinte Mahmud Ahmadinejad este perceput greșit în afara Iranului, drept omul care conduce politica externă a republicii, a cărei direcție este direcționată de fapt, de liderul suprem, conform Constituției.. Mahmud Ahmadinejad a câștigat alegerile din 2005 pe baza unui program pragmatic, orientat spre echitate socială și economică. Dar popularitatea sa a înregistrat scăderi. În Iran, este criticat din cauza politicilor economice ineficiente ale Guvenului său, a dependenței de veniturile din petrol, care între timp au scăzut drastic, ca urmare a prețului mic al petrolului, a subvențiilor excesiv de mari, a fondurilor consistente pentru lucrări de reconstrucție și ajutor în Afganistan și a șomajului ridicat. Cabinetul președintelui Ahmadinejad este mereu acuzat în Parlament că nu a obținut creșterea economică promisă și un număr mai mare de locuri de muncă.

Noul președinte, care nu face parte din generația fondatoare revoluționară, a afirmat că va numi un guvern moderat pentru o “democrație religioasă”.
Ahmadinejad ar putea fi, sub supervizarea clericilor, un “conservator reformator” (termenul folosit de Khamenei) iar realegerea acestuia în 2009 a fost susținută de Ali Khamenei. Liderul religios suprem iranian, ayatollahul Ali Khamenei, care a confirmat oficial realegerea în funcție a președintelui Mahmoud Ahmadinejad, a declarat în fața alegătorilor că prin decizia lor au ales lupta împotriva aroganței mondiale, a sărăciei și în favoarea justiției.

2.8. Ce regim politic are Iranul? Analiza compatibilității sau incompatibilității dintre realitatea iraniană și indicii ce caracterizează o societate democratică

După ce am prezentat faptic evenimente care oferă date concrete despre tipul de guvernare iraniană și structura societății iraniene, vom urmări în ce măsură caracteristicile organizării politice a Iranului sunt compatibile cu valorile impuse de indicii democratici. În acest sens de un real ajutor ne-au fost indicii democratici prezentați de altfel în revista The Economist: pluralism politic și proces electoral, libertăți civice, funcționarea guvernului, participare politică; cultura politică..

Revista „The Economist” a efectuat un studiu al stării democrației în 167 de țări și a încercat să îl cuantifice utilizând indicele democratic al “Economist Intelligence Unit”, care s-a concentrat pe cinci categorii generale. “The Economist Intelligence Unit’s Index of Democracy” a folosit acești indici, pe o scală de la 0 la 10, construind astfel un punctaj ce va plasa țara analizată în una din următoarele categorii:

1. Democrațiile pline cu un punctaj intre 8 – 10

2. Democrațiile viciate cu un punctaj între 6 – 7,9

3. Regimurile hibride cu un punctaj intre 4 – 5,9

4. Regimuri autoritare cu un punctaj sub 4.

În general, participarea electorală este înțeleasă în termenii unui schimb reciproc de avantaje între doi parteneri, partide – electorat, schimb ocazionat de alegerile electorale. În acest sens restrâns, participarea electorală apare ca o „formă instituționalizată a legăturii cetățeanului cu statul”. În mod real însă, este vorba de un clientelism dependent de schimbările survenite în spațiul social între două momente în timp – vechile și noile alegeri, perioadă în care se filtrează percepțiile electoratului, astfel încât se poate cristaliza o opțiune politică. Altfel spus, participarea electorală nu se reduce doar la intenția de vot, ci ea cuprinde și o serie de indicatori care modelează opțiunea politică.

Participarea politică se aplică oricărui act voluntar cu scopul dea influența alegerile sau politicile publice, incluzând votul, protestul, lobby-ul și alte activități. Participarea politică poate fi considerată ca un proces de împuternicire, în timpul căruia fiecare cetățean se poate bucura de egalitate socială.

În societataea iraniană pluralismul este reflectat pe mai multe paliere: religios, lingvistic sau etnic. Participarea politică este consacrată la punctul 8 al articolului 3 al Constituției astfel: guvernul are obligația de a asigura participarea întregului popor în determinarea viitorului politic, economic, social și cultural.

Deasemenea, articolul 6 prevede următoarele: în republica islamică Iran, treburile țării trebuie administrate pe baza exprimării opiniei publice prin mijloacele alegerilor, incluzând alegerea președintelui sau a reprezentării adunării consultative islamice. Cu toate aceste prevederi ce caracterizează o societate democratică, practica este alta. Guvernul Safavid poate fi socotit ca un exemplu pentru privarea oamenilor la participarea politică. În această perioadă, guvenul a fost limitat în a susține doar partea șiită, majoritară de altfel. Însă aici găsim limitarea identității iraniene și totodată a participării politice, fapt ce a dus la căderea cestuia.

Protestele din Iran, izbucnite în urma publicării rezultatelor oficiale ale ultimelor alegeri  prezidențiale, atrag atenția asupra unei dileme de politică externă cât se poate de serioasă: să promovezi o politică externă dominată de propriile valori – adică democrație și drepturile omului, sau să fii prudent și să optezi pentru urmărirea intereselor naționale. Prima opțiune este tentantă pentru toate statele democratice, care consideră că normele împărtășite ale statului de drept, ale democrației parlamentare și drepturile omului moderează conflictele internaționale.

Promovarea acestor valori la nivel internațional are darul de a reduce posibilitatea conflictului internațional între statele democratice și de a câștiga în popularitatea la nivel național. În practică, această metodă nu dă întotodeauna rezutatele scontate, dând impresia unei politici imperiale și arogante, și crește riscurile de confruntare cu state care nu împărtășesc valorile democratice.

 A doua opțiune este fundamental amorală – presupune negocierea cu oricine se află la putere și este dispus să stea la masă trativelor. Nu este deloc populară, deoarece ignoră valorile democratice în favoarea eficienței politice.

Criza din Iran ilustrează clar această dilemă. Iranul nu este o democrație, este o teocrație care tolerează anumite forme democratice, care sunt atent ținute sub control. Cel mai evident element al acestui regim politic este Consiliul Gardienilor care are ca funcție selectarea candidaților la alegerile prezidențiale și parlamentare. Dacă cineva dorește să candideze pentru parlament sau președinție, chiar dacă îndeplinește condițiile formale, trebuie să fie selectat de acest consiliu. Procesul electoral este deci unul elitist care nu asigură reprezentarea tuturor tendințelor politice existente la nivelul societății. În plus, funcția de președinte al Iranului nu este cea mai înaltă funcție în stat, această demnitate fiind rezervată conducătorului suprem, care este invariabil un cleric, în cazul de față Ali Khamenei.

În cazul evenimentelor din Iran se vorbește în mod obsedant de o masivă fraudă electorală și se cere nerecunoașterea rezultatelor scrutinului și condamnarea violențelor împotriva demonstranților. Suspiciunea de fraudă electorală are ca sursă procedura de vot, care nu presupune existența unui vot secret efectiv, nu există observatori indepenendenți, iar sistemul permite apariția neregulilor prin votul analfabeților și votul utilizând actele persoanelor decedate. Frauda electorală  a fost înlesnită de lipsa canalelor alternative de informare, media independentă neexistând în Iran, de nerespectarea procedurilor prevăzute de lege privind validarea și comunicarea rezultatelor alegerilor, de o necorelare între cifrele furnizate de sondajele de opinie înainte de scrutin și rezultatele oficiale. Suspiciunea de fraudă este întărită de faptul că oponenții lui Mahmud Ahmedinejad nu au câștigat scrutinul în propriile lor fiefuri și că procentele primilor doi candidați, Mahmud Ahmedinejad și Mir-Hossein Musavi, sunt uniforme, primul primind în aproape toate provinciile de două ori mai multe voturi decât al doilea, ceea ce este statistic improbabil. Se poate argumenta că actualul președinte a încercat și a reușit să dea o lovitură de stat împotriva facțiunii reformiste din cadrul elitei politice iraniene.

Împotriva acuzației de fraudă electorală masivă se pot formula o serie întreagă de contra-argumente. În primul rând nu este avută în vedere popularitatea de care se bucură la nivelul populației rurale sărace actualul președinte. Chiar dacă sub conducerea sa economia Iranului s-a deteriorat, acesta și-a respectat promisiunea de a acorda o parte mai mare a veniturilor obținute din extragerea petrolului, populației. El este perceput ca fiind un om din popor care se luptă cu corupția ce domnește la vârful guvernului Iranian și în rândul clericilor. În plus, probabil cel mai important avantaj pe care îl deține Mahmud Ahmedinejad în materie de popularitate, constă în modul inflexibil în care negociază cu occidentul dosarul nuclear iranian, putând poza astfel în apărătorul drepturilor nucleare ale poporului iranian. Acest ultim avantaj este foarte important într-o țară care percepe occidentul și în special Statele Unite ale Americii, cu un grad mare de suspiciune. Chiar dacă este posibil să fi fraudat masiv alegerile, Mahmud Ahmedinejad este posibil foarte bine să le fi câștigat, la un scor strâns, frauda fiind necesară pentru a spori legitimitatea acestuia. Trebuie menționat faptul că este aproape imposibil să faci un sondaj de opinie valid în Iran și deci orice fel de estimare pre-electorală ar avea un grad ridicat de eroare. Dezbaterile televizate la care au participat toți candidații au relevat de asemenea faptul că actualul președinte iranian s-a descurcat destul de bine în fața contracandidaților, fapt care în mod sigur s-a transformat în voturi.

In momentul de față, la o luptă pentru putere între două facțiuni ale elitei politice iraniene participă, pe de o parte clerici sau mulahii care, în urma Revoluției Islamice au dobândit o poziție privilegiată, atât din punct de vedere politic cât și socio-economic, iar pe de altă parte, grupul populist al lui Mahmoud Ahmedinejad, care nu a beneficiat la fel de mult de pe urma revoluției și nu vede cu ochi buni corupția care domnește în rândul clericilor. Clericii nu văd cu ochi buni campaniile anti-corupție inițiate de Ahmedinejad și nici stilul său provocator de a face politică externă, care este perceput ca fiind prea riscant.

Cei care au ieșit în stradă la Teheran și în alte orașe iraniene sunt o parte a noii generații de iranieni, care doresc reforme și o mai mare liberalizare a regimului. Nu îl simpatizează pe actualul președinte din cauză că este un conservator și se opune modernizării societății iraniene. Ei însă sunt singuri în momentul de față: studenților și partizanilor opoziției din Iran nu li s-au alăturat alte clase sociale.  Lipsa de oportunități socio-economice într-o țară a cărei populație este foarte tânără – media de vârstă a 70% din populație acestui stat este de 27 de ani, va genera în continuare instabilitate, iar reprimarea violentă a protestelor nu este o garanție că acest grup social va renunța la contestarea regimului  – dimpotrivă, represaliile implică riscul radicalizării.

Există falsa speranță ca oponentul lui Ahmedinejad, Musavi ar fi mai maleabil în problema privind dosarul nuclear iranian. Chiar dacă Musavi ar fi câștigat alegerile, este puțin probabil că acesta ar fi renunțat sau ar fi fost mai deschis la cererile Occidentului.

Programul nuclear iranian datează de pe vremea șahului, și este un motiv de mândrie națională în acea țară – iranienii nu sunt dispuși să renunțe la el. Dacă ar fi fost ales, Musavi poate ar fi urmat o cale mai puțin agresivă în negocierile pe tema dosarului nuclear, dar nu ar fi renunțat la el sau nu ar fi acceptat condiții ce ar fi putut fi considerate de vastă majoritatea a poporului Iranian drept umilitoare.

Protestele și violențele care au urmat scrutinului complică mult negocierile privind dosarul nuclear și cele privind viitorul Irakului și justifică scorul acordat Iranului de către “The Economist”:

1. PLURALISM: 0.92

2. FUNCȚIONAREA GUVERNULUI: 2,86

3. PARTICIPARE POLITICĂ: 3,33

4. CULTURA POLITICĂ: 5,00

5. LIBERTĂȚI CIVICE: 2,06

TOTAL: 2,83, LOCUL 145 DIN 167. Cu acest punctaj se încadrează în categoria regimuri autoritare.

CAPITOLUL 3. POLITICA EXTERNĂ A IRANULUI INTRE PACIFISM ȘI CONFLICTUALITATE

Dacă analizăm Orientul Mijlociu în ultimii doi ani putem observa cu ușurință cum dinamica să este în mod fundamental influențată de competiția pentru putere regională dintre Iran și Statele Unite ale Americii. În acest context, perspectiva unui Iran nuclearizat  ce poate să transfere o astfel de capabilitate grupărilor teroriste din Orientul Mijlociu devine inacceptabilă nu numai pentru interesele vitale ale Statelor Unite dar și pentru pacea și securitatea internațională.

Capitalul de presiune și amenințare al Iranului este maximal, mai ales în condițiile în care regimul de la Teheran își afirmă public intenția achiziționării armei nucleare.

Vizita de la sfârșitul lunii septembrie a anului 2007 în Statele Unite făcută de către președintele Ahmadinejad a generat numeroase controverse la nivelul comunității internaționale. Dincolo de excesul ideologic obișnuit, expunerea mediatică a președintelui Ahmedinejad a avut intenția de a clarifica strategia angajată de comunitatea internațională în prevenirea unui Iran nuclearizat. Mai mult această dezbatere are rolul de a nuanța conceptual opțiunea primară asumată la nivelul elitelor cu rol în configurarea politicii externe a Statelor Unite: o strategie ce combină elemente clasice de constrângere (containment) cu elemente ce pun în valoare destinderea și deschiderea față de Iran.

Descriptiv, această opțiune tactică semnifică o schimbare de paradigmă, o alterare fundamentală a opticii Washingtonului în măsura în care accentul principal se plasează acum pe intenția de a forța și induce o schimbare în comportamentul regimului de la Teheran și nu o schimbare în ansamblu a regimului de la Teheran. Este un exercițiu clasic de diplomație coercitivă care vizează structurarea unui regim internațional care să forțeze Teheranul să-și modereze ambițiile nucleare dirijându-le exclusiv spre o dimensiune/componentă civilă, acceptabilă pentru securitatea internaționala. Accentul se plasează pe coexistența și pe reintegrarea condiționată a regimului de la Teheran în societatea internațională.

Această direcție de politică externă ce periferizează intenția de schimbare a regimului Ahmadinejad a fost asumată public inclusiv de Condoleezza Rice care la 24 Septembrie 2007 într-un interviu acordat Agenției Reuters, își exprima speranța că această strategie ce combină o componentă punitivă cu elemente de destindere va conduce la „o schimbare a comportamentului iranian”. În aceeași zi, într-un interviu acordat CNBC, Secretarul de Stat al SUA declara că punctul central de presiune nu este Ahmadinejad, Rice fiind sceptică în legătură cu faptul că s-ar putea discuta în mod rațional cu președintele Iranului, ci acele „elemente rezonabile ale guvernului Iranian care nu doresc să prelungească izolarea Iranului…Ceea ce trebuie să facem este să obținem o modificare în comportamentul regimului iranian. Regimul trebuie să își schimbe comportamentul”.

Ideea este de a direcționa întreaga presiune a comunității internaționale spre centrul de gravitate al regimului Ahmadinejad, subminându-i consensul și generând o reașezare a balanței de putere din interiorul regimului în favoarea forțelor pragmatice ce valorizează deschiderea internațională a Iranului și convertirea spre scopuri civile a programului său nuclear (adică o schimbare de comportament a regimului de la Teheran).
La nivel internațional eforturile diplomației americane vizează formarea unui front comun în scopul descurajării ambițiilor nucleare ale regimului Ahmedinejad. Primele succese apar în martie 2007, când o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU portretizează Iranul ca fiind o amenințare pentru pacea și securitatea internațională și cere Teheranului să renunțe la programul de înarmare nucleară. De altfel în ciuda expunerii internaționale, spațiul de manevră al facțiunii radicale reprezentată prin Ahmedinejad este din ce în ce mai limitat. La acest moment Iranul este ținta a două rezoluții ale Consiliului de Securitate adoptate sub Capitolul VII al Cartei ONU, element de maximă senzitivitate, pentru că finalmente Iranul este portretizat ca o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.

Rezoluția 1747 din martie 2007, adoptată sub articolul 41 din Carta ONU, interzice explicit tuturor statelor să vândă armament sau să furnizeze expertiză militară regimului de la Teheran. Aceeași rezoluție interzice tuturor statelor și instituțiilor financiare internaționale să inițieze noi angajamente de creditare sau de asistență financiară a Iranului, excepție făcând doar finanțarea programelor cu scop umanitar. 

3.1 Discursul politico-religios al liderilor iranieni despre țările occidentale.

Stereotipiile legate de SUA și alte țări precum și dorința de înarmare abundă în discursul liderilor iranieni.

Relația pe care Șahul Pahlavi o avea cu Occidentul și influențele culturale pe care le introducea în Iran i-au ofensat pe musulmanii tradiționaliști. mijlocii din orașe.
Având în vedere faptul că SUA, a fost o prezență constantă în politica iraniana pentru a profita de avantajele geostrategice și de imensul bazin energetic, vom evidenția această relație.

Prăbușirea definitivă a regimului non-islamist s-a produs la 11 februarie 1979, când Consiliul Suprem al Armatei și-a declarat neutralitatea în disputele politice. Iranul a devenit oficial Republică islamică la 1 aprilie 1979, în urma unui referendum ce a fost aprobat de o majoritate covârșitoare a populației. La 5 noiembrie 1979, Khomeini denunța Statele Unite ca fiind "Marele Satan" și "dușmanul islamului". Acest apelativ a rămas în vocabularul regimului de la Teheran și a devenit un sinonim pentru lumea occidentală. Termeni similari, precum "Micul Satan" au fost folosiți pentru a caracteriza Uniunea Sovietică și Israelul.

Pe 4 noiembrie 1979, mii de tineri iranieni, mulți dintre ei studenți, au luat cu asalt Ambasada Statelor Unite la Teheran, luând ostatici 63 de diplomați și alți trei cetățeni americani. Ostaticii i-au descris ca fiind "copii de vreo 20 de ani…copii din orașe mici cu o bună educație", care nu ar fi văzut niciodată americani. Ayatollahul a sprijinit luarea de ostatici și a asemănat-o cu o a doua revoluție.

După Revoluția Islamică și criza ostaticilor, cele două țări nu au revenit niciodată la relații normale, mai mult, atitudinea iranienilor transformându-se în anti-americanism. SUA nu a acceptat niciodată schimbările petrecute în Iran și a încercat permanent să schimbe regimul și să consolideze grupurile de opoziție. Sprijinul acordat fostului regim responsabil de moartea a milioane de iranieni a dus la pierderea încrederii în autoritățile americane. În același timp, SUA nu a acceptat victoria revoluției și, în loc să inițieze politici de acomodare cu noua conducere și să evite neîncrederea iranienilor, s-a comportat într-un mod care a agravat divergențele și a contribuit la ascensiunea unor forțe radicale.
Impactul revoluției islamice a fost imens în plan internațional. În țările non-musulmane a schimbat imaginea islamului, generând mai mult interes pentru Islam, atât în politica cât și spiritualitate. În Orientul Mijlociu și lumea musulmana a declanșat un entuziasm enorm și a mărit opoziția față de intervenția și influența Occidentului.
Republica Islamică s-a declarat drept un far revoluționar care luptă împotriva capitalismului, a influenței americane, a injustiției din Orientul Mijlociu și restului lumii. Atitudinea agresivă prin care Iranul încercă să își exporte idealurile revoluției, a izolat, însă țara și a încordat relațiile cu mulți dintre vecinii acesteia. Revoluționarii iranieni au cerut abolirea monarhiilor din lumea musulmană și înlocuirea lor cu republici islamice. Acest lucru i-a alarmat pe vecinii sunniți din Irak, Kuweit, Arabia Saudită și statele din Golful Persic care aveau monarhii și populații șiite majoritare. Unele țări cu regimuri fundamentaliste, ca Egipt sau Algeria, și-au pierdut încrederea în regimul iranian.
Refuzul Iranului de a recunoaște dreptul la existență al statului Israel a devenit una dintre teoriile fundamentale ale Revoluției Islamice. Ayatollahul Khomeini a fost primul care a declarat că Israelul este un dușman al Islamului și a asemănat existenta acestuia cu o "tumoare ce trebuie îndepărtată din regiune". Relațiile dintre cele două state au devenit și mai tensionate odată cu alegerea lui Mahmoud Ahamadinejad în funcția de președinte. După alegerea sa, acesta a făcut mai multe declarații antisemite și a cerut în repetate cazuri "ștergerea de pe harta" a statului Israel. Combinând sentimente anti-americane și antisemite, președintele Ahmadinejad a făcut din atitudinea sa anti-israeliană o caracteristică de bază a mandatului său.

Se remarcă, de asemeni, opoziția față de Occident și în special față de Statele Unite ale Americii. Conform unei traduceri făcute de Reuters, ayatollahul Khameini a declarat, în cadrul unui discurs rostit la Mashhad, pe un post de televiziune național, că "Uneori, guvernul Statelor Unite poate fi asemănat cu un lup sau cu o vulpe datorită atitudinii arogante și agresive, însă în anumite circumstanțe au o atitudine total opusă".
"Guvernul SUA a încercat să pornească un război civil în Iran, însă populația a fost vigilentă", a mai adăugat liderul iranian. In discursurile politice ale liderilor iranieni, regăsim de asemenea și referiri la programul său nuclear: Ahmadinejad a declarat că Iranul este hotărât să continue activitățile nucleare. "Iranul a obținut succese importante în domeniul nuclear, spațial, al sănătății și al economiei, iar guvernul este dispus să se folosească de toate atuurile țării pentru a progresa cu o viteză din ce în ce mai mare".
.

3.3.Principiile păcii democratice și istoria recentă a Iranului

Deși sistemul contemporan al relațiilor internaționale are un caracter laic, convingerile religioase ale maselor joacă un anumit rol în politica internă a multor state și în evoluția relațiilor internaționale. În ultimele decenii ale sec. al XX-lea, în mai multe state a avut loc creșterea rolului religiei în societate, multe conflicte de pe glob având evident substrat religios. De aceea, neglijarea factorilor religioși se soldează (precum ne demonstrează mereu practica internațională) cu tragedii omenești, războaie și vărsări de sânge.

În ultimii ani, în literatura de specialitate se poartă discuții referitor la caracterul conflictelor și războaielor în lumea multipolară. De mare popularitate se bucură concepția „Ciocnirii civilizațiilor” propusă de politologul american S. Huntington, care susține că dacă secolul al XX-lea a fost un secol al coliziunii ideologiilor, apoi secolul al XXI-lea va deveni un secol al coliziunii civilizațiilor sau religiilor. Ideea pricipală a acestei concepții este că în lume, după războiul rece, cele mai importante deosebiri între popoare nu sunt deosebirile ideologice, politice sau economice, ci cele culturale. Oamenii încep să se identifice nu cu statul sau cu națiunea, ci cu o formațiune culturală mai largă, cu civilizația. Religia îi desparte pe oameni mai mult decât apartenența etnică.
După părerea lui Huntington, dominația Occidentului se apropie de sfârșit. Pe arena mondială evoluează câteva state neoccidentale care resping valorile occidentale și apără valorile și normele proprii. Astfel, un pericol serios este Islamul datorită exploziei demografice (este cea mai dinamică religie a lumii, cei 1,5 miliarde de credincioși fiind prezenți pe toate continentele), a renașterii culturale și lipsei unui stat-nucleu în jurul căruia ar putea să se consolideze toate țările islamice. De fapt, Islamul și Occidentul deja se află în stare de război. Pe parcursul istoriei acțiunile statelor colonizatoare și influența culturii politice occidentale în lumea musulmană au dus la înlăturarea islamului din sfera politicii. Astfel, în ultimii 150 ani ai Islamului ca religie și lege i-a fost atribuit consecvent și nemilos un rol minim în dirijarea problemelor statului, economiei și relațiilor intenaționale.

În Occident, până la sfârșitul anilor ’70 era diminuată importanța islamului în formularea și realizarea politicii interne și externe a țărilor musulmane, chiar dacă au fost situații când religia musulmană a jucat un rol indiscutabil în mișcările anticoloniale și în conflictele regionale.

Timpul a arătat că s-a subapreciat influența islamului asupra maselor largi ale populației în statele musulmane, a potențialului religiei islamice de mobilizare și integrare a forței sociale. Deja la începutul anilor ’80 atitudinea față la islam s-a schimbat radical.

A devenit o certitudine că religia islamică trece printr-o perioadă de renaștere, că deja s-a transformat într-o forță politică independentă în toate statele musulmane și joacă un rol tot mai vizibil și pe arena internațională.

Victoria revoluției islamice în Iran și instaurarea unui regim în care puterea aparține clericilor musulmani, contruirea statului după modelul islamic, confruntarea noului regim iranian cu SUA, politica externă orientată spre formarea „ordinii islamice mondiale” – au produs o mare impresie asupra maselor largi ale populației altor state musulmane, reînviind vizibil interesul față de islam, în special în rândul tinerilor.

A crescut brusc activismul mișcărilor, numite în Occident „fundamentaliste” sau „integraționiste” în statele musulmane și peste hotarele lor. Este de menționat că sursa fundamentalismului islamic ca și a terorismului de origine extremist-islamică nu a constituit-o niciodată Coranul, Sharia sau alte precepte religioase, ci dezvoltarea anacronică a țărilor musulmane în contextul afirmării economice și politice a Occidentului.

CONCLUZII

Profesorul Gerard-Francois Dumont susține ideea conform căreia : „Iranul nu este un stat ca altele, cel puțin din trei motive obiective: caracterul său național foarte vechi, locul său particular și fără echivalent în sânul lumii musulmane și ponderea sa demografica relativ importantă. La care se mai adaugă un alt motiv, mai subiectiv, privitor la caracteristicile regimului său politic”

Iranul nu este o democrație, este o teocrație care tolerează anumite forme democratice, care sunt atent ținute sub control. Cel mai evident element al acestui regim politic este Consiliul Gardienilor care are ca funcție selectarea candidaților la alegerile prezidențiale și parlamentare. Dacă cineva dorește să candideze pentru parlament sau președinție, chiar dacă îndeplinește condițiile formale, trebuie să fie selectat de acest consiliu. Procesul electoral este deci unul elitist care nu asigură reprezentarea tuturor tendințelor politice existente la nivelul societății. În plus, funcția de președinte al Iranului nu este cea mai înaltă funcție în stat, această demnitate fiind rezervată conducătorului suprem, care este invariabil un cleric, în cazul de față Ali Khamenei.

Iranul este descris ca o „republică teocratică". Teocrația este o formă de guvernământ în care „Dumnezeu sau o zeitate este recunoscută ca și conducător civil suprem al statului, sau într-un sens mai larg, o formă de guvernământ în care statul este guvernat prin ghidare divină imediată sau prin oficiali care sunt priviți ca fiind ghidați divin.

Printre excepțiile iraniene pe care le amintește Dumont, este și situarea acestei țări și națiuni în lumea musulmană. Iranul este singura țară musulmană a cărei populație este majoritar șiită. Singular, în lumea musulmană, este și statul iranian de după revoluția islamica – o teocrație care se exprimă nu numai prin numele acestui stat, Republica Islamică Iran, dar și prin Constituția și legile țării.

Legături solide între puterea politică și cea religioasă există și în alte țări musulmane, dar numai în Iran puterea instituțională este organizată pe reguli preponderent religioase.

Această "excepție iraniană" se raportează nu numai la lumea musulmană, ci la întreaga viață internațională, căci Iranul este singurul stat teocratic de la începutul acestui mileniu. Excepția este întărită de revoluția islamică și sistemul instituțional statornicit prin victoria sa.

În discursul politicienilor iranieni, termani ca "Marele Satan", "dușmanul islamului", “cursa înarmărilor” sunt lait motivuri. Indicele democratic de 2,83 situează Iranul pe locul 145 din 167 și îl încadrează ca fiind un regim autoritar.

Nu cunoaștem ce va oferi viitorul dar știm că ”în prezent sistemul instituțional contradictoriu, cultul ayatollahului, conflictul între autoritatea rațională prezidențială și cea tradițională a fariq-ului sunt rezultatul unui ethos mistic, transrațional al poporului iranian.

Înțelegerea revoluției islamice este condiționată de înțelegerea imaginației persane care valorizează simultan urmărirea unui proiect magic,utopic și lupta pragmatică pentru ordinea politică.”