Omorul Intentionat

Teza de licență

OMORUL INTENȚIONAT

PLAN

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. NOȚIUNA ȘI TRĂSĂTURILE OBIECTIVE A INFRACȚIUNII DE OMOR

1. Noțiunea și obiectul infracțiunii de omor

2. Latura obiectivă a infracțiunii de omor

CAPITOLUL II. TRĂSĂTURILE SUBIECTIVE ȘI SEMNELE CALIFICATIVE A INFRACȚIUNII DE OMOR

1. Subiectul infracțiunii de omor

2. Latura subiectivă a infracțiunii de omor

3. Semnele calificative a infracțiunii de omor

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

ÎNTRODUCERE

În sistemul nostru de drept, persoana umană ocupă primul loc în ierarhia valorilor. Dreptul la viață și sănătate este apărat prin Constituția Republicii Moldova. În art. 1 alin. 3 al Constituției se prevede că: în Republica Moldova, ca stat de drept, democratic, demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de stat.

Viața este bunul cel mai de preț al persoanei, față de care nu pot fi concepute nici celelalte atribute ale acesteia, ca integritatea corporală, sănătatea, inviolabilitatea sexuală, libertatea, onoarea și demnitatea.

Viața omului este apărată de normele de drept și, în special, ale dreptului penal, ca fiind un drept absolut al individului, dar și o valoare socială pe care dreptul o ocrotește în interesul întregii societăți.

Conform Convenției pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 2) dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. După Declarația Universală a Drepturilor Omului – orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale. Cauzarea morții nu poate fi aplicată în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de către un organ competent în cazul în care infracțiunea este sancționată de lege cu această pedeapsă.

Viața persoanei este indisolubil legată de relațiile sociale. Din această cauză obiectul atentării infracționale în cazul omorului intenționat este și viața omului și relațiile sociale, al căror subiect această persoană apare.

Actualitatea. Odată cu decesul victimei se întrerup și toate relațiile sociale legate de protecția personalității lui, se întrerupe și protecția juridico-penală a vieții persoanei respective și, corespunzător, fapt după care nu se mai poate vorbi despre omor.

Atentatele contra vieții persoanei pun în pericol nu numai existența unei persoane, dar și a întregii societăți. Se poate concluziona că nu este posibilă desfășurarea normală a relațiilor sociale fără ocrotirea vieții persoanei. De aceea apărarea acestei valori sociale constituie una dintre îndatoririle supreme ale fiecărui stat.

Pentru majoritatea infracțiunilor contra persoanei un al doilea aspect poate fi considerat cel al expresiei corporale a vieții și sănătății persoanei, adică a ansamblului de funcții și procese organice care asigură individului prezența biologică și care, odată distruse, suprimă calitatea de ființă vie sau de integritate corporală a acesteia. Acest aspect formează categoria obiectului material al infracțiunii.

Scopul cercetării este examinarea minuțioasă a aspectelor juridico-penale ale omorului intenționat și evidențierea lacunelor existente.

Obiectivele tezei sunt următoarele:

definirea omorului intenționat;

determinarea locului omorului intenționat în cadrul sistemului de infracțiuni contra vieții;

caracteristica omorul prin prisma participației penale

cercetarea cauzelor și condițiilor care contribuie la săvârșirea infracțiunilor de omor intenționat;

analiza juridică a circumstanțe agravante.

Lucrarea cuprinde multiple interpretări, opinii ale specialiștilor dreptul penal în problematica analizei omorului intenționat. Normele penale, avînd un caracter complex, implică în cadrul studiului lor atat analiza unor probleme de ordin general (comune unui grup de infracțiuni), cît și a unor probleme cu caracter special (proprii fiecărei infracțiuni în parte).

Aceasta se realizează cu ajutorul unui cumul de metode: istorică, sistemică, gramaticală, logică, comparată, statistică, studiile fundamentale ale științei contemporane a dreptului penal și a științei criminologice, modalitățile normative ale infracțiunilor privind omorul etc.

La elaborarea tezei au fost folosite legi, acte normative și juridice, lucrări științifice a specialiștilor teoretici și practica judiciară.

Structura lucrării este alcătuită din întroducere, două capitole, încheiere și lista bibliografică. În primul capitol au fost analizate noțiunea și obiectul infracțiunii de omor, precum și latura obiectivă a infracțiunii de omor. Capitolul doi este dedicat trăsăturilor subiective și semnelor calificative a infracțiunii de omor.

CAPITOLUL I. NOȚIUNA ȘI TRĂSĂTURILE

OBIECTIVE A INFRACȚIUNII DE OMOR

1. Noțiunea și obiectul infracțiunii de omor

Infractorul, prin fapta sa social-periculoasă, aduce întotdeauna anumite pagube societății (relațiilor sociale). Toate relațiile pe care le apără legea penală și care sânt încălcate de infractori, în teoria și practica dreptului penal constituie obiectul infracțiunii.

Fiecare infracțiune săvârșită (în cazul nostru – omorul intenționat) este de fapt un atentat la o anumită valoare socială apărată de legea penală (în cazul nostru – viața persoanei). Infracțiunea îi pricinuiește valorii date o daună. În societate nu există infracțiuni fără obiect de atentare. Anume de aceea obiectul infracțiunii formează un element absolut necesar al componenței fiecărei infracțiuni prevăzute de legea penală.

Conceperea corectă a obiectului infracțiunii are o importanță teoretică și practică deosebit de mare. Numai determinând just obiectul infracțiunii, putem da o apreciere juridică faptei criminale, o putem califica just și a-i aplica o pedeapsă penală adecvată.

Obiect al infracțiunii sânt valorile sociale ocrotite de legea penală care sânt atacate de făptuitor și cărora li se cauzează sau li se poate cauza un pericol prin acțiunile infracționale ale acestuia. În alin. 1 art. 2 Codului Penal al Republicii Moldova sânt enumerate obiectele principale ocrotite de legea penală: „persoana, drepturile și libertățile sale, proprietatea, mediul înconjurător, ordinea constituțională, suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea și securitatea omului, precum și întreaga ordine de drept”.

După cum putem observa persoana și dreptul ei la viață ocupă locul unu printre valorile ocrotite de legea penală.

Obiectul componenței de infracțiune are o importanță decisivă la formularea componenței concrete de infracțiune, pentru dezvăluirea conținutului ei social-politic, precum și pentru sistematizarea infracțiunilor în Partea Specială a Codului penal.

Cunoscând obiectul atentării infracționale, putem stabili anume ce fel de infracțiune a fost săvârșită: omor, pruncucidere, omor în stare de afect, trădarea de Patrie sau divulgarea informației ce constituie secret de stat, vătămarea intenționată medie sau gravă a integrității corporale, furt sau distrugerea avutului proprietarului, șantaj sau contrabandă etc.

Conținutul valorilor, ocrotite de legea penală împotriva atentatelor criminale dezvăluie esența și caracterul dreptului penal al statului și interesele cetățenilor.

Cum deja am menționat, obiectul componenței de infracțiune este constituit din valorile sociale ocrotite de legea penală împotriva atentatelor infracționale.

În același timp, elucidarea conținutului obiectului infracțiunii este strâns legată de noțiunea materială a infracțiunii ca faptă prejudiciabilă săvârșită cu vinovăție, care atentează la viața, sănătatea și interesele persoanei etc.

Obiect al infracțiunii pot fi atât valorile sociale privind baza economică a statului, cât și cele ce vizează suprastructura lui: patrimoniul, interesele sistemului economic și politic al RM, funcționarea normală a administrației de stat ș.a.

Așadar, obiect al componenței de infracțiune poate fi numai acel cerc de valori sociale, asupra cărora este îndreptat actul de conduită și care sânt prejudiciate sau pot fi puse în pericolul prejudicierii prin săvârșirea faptei infracționale.

Omorul intenționat este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane. Această definiție a noțiunii de omor este aplicată tuturor infracțiunilor săvârște prin omor, prevăzute la art. 145-148 CP al RM.

Oricare acțiune din cele menționate în art. 145 CP al RM au ca consecință lipsirea intenționată de viață a altei persoane fizice. Deci toate atentatele la viața persoanei indicate în componența dată de infracțiune sunt calificate ca omor.

Astfel putem vedea că prin așa metodă legiuitorul este deacord cu părerea oamenilor de știință care prin omor intenționat înțeleg lipsirea ilicită de viață a altei persoane, care este săvârșită cu intenție.

Codul Penal al Republicii Moldova nu conține o definiție a noțiunii generale de omor. Atenționăm însă că importanța acestei noțiuni de omor este greu de a o subsemna atât din punctul de vedere teoretic, cât și din punctul de vedere al practicii aplicării legii la categoria respectivă.

Așadar, din punctul de vedere al teoriei dreptului penal, omorul este privarea ilegală, intenționată, a persoanei de viață.

Conform altor savanți, omorul este privarea ilegală, intenționată sau imprudentă, de viață a unei alte persoane, atunci când cauzarea morții constituie temeiul răspunderii penale. Totodată, unii autori critică, corect, sfîrșitul a celei de-a doua definiții.

Ei menționează că orice acțiune sau infracțiune este considerată infracțiune doar cu condiția că ea este prevăzută de lege penală în calitate de fapta prejudiciabilă și evoluează în calitate de temei al răspunderii penale.

Se propune propune o altă formulare a noțiunii de omor intenționat, și anume: „omorul reprezintă fapta prejudiciabilă săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, care atentează la viața altei persoane și-i cauzează acesteia moartea

În fond, aceeași definiție o găsim și în una din lucrările recente ale autorului Borodin S. V., care susține că omorul reprezintă fapta prejudiciabilă săvârșită cu vinovăție, care cauzează moartea altei persoane.

Alți autori, ca de exemplu M. Șargordski, P. Osipov și legiuitorul României prin "omor" întreg lipsirea ilicită de viață a altei persoane, săvârșită numai cu intenție.

În teoria dreptului penal au fost făcute multe încercări de definire a omorului.

De exemplu – omorul este privarea ilegală, intenționată sau imprudentă, de viață a unei alte persoane

Sau – omorul este lipsirea ilicită culpabilă de viață altei persoane.

Ori – omorul este doar cauzarea intenționată a morții unei persoane. Anume această ultimă definiție o găsim reprodusă și în alin 1 art. 105 al Codului penal al Federației Ruse.

După art. 2 Cod penal al Republicii Moldova „legea penală apără, împotriva infracțiunilor, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, mediul inconjurător, orînduirea constituțională, suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea și securitatea omenirii, precum și intreaga ordine de drept”.

Conform alin 1 art. 14 alin. Cod penal al Republicii Moldova „infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvarșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală.

În teoria și practica dreptului penal este bine cunoscut faptul că obiectul infracțiunii constituie toate relațiile socialepe care le apără legea penală și sînt incălcate ca rezultat al săvarșirii infracțiunii.

Oricare infracțiune săvîrșită, manifestandu-se printr-o anumită faptă socialmente periculoasă, constituie, prin esența sa, un atentat la o anumită valoare socială ocrotită de legislația în vigoare. Legea penală nu prevede nici o infracțiune prin lipsa obiectului de atentare.

Obiectul infracțiunii indică asupra conținutului, caracterului și gradului de pericol social al ei.

Teoria dreptului penal descrie ca obiect al infracțiunii acele relații sociale care sunt recunoscute în societate și e periculoasă, constituie, prin esența sa, un atentat la o anumită valoare socială ocrotită de legislația în vigoare. Legea penală nu prevede nici o infracțiune prin lipsa obiectului de atentare.

Obiectul infracțiunii indică asupra conținutului, caracterului și gradului de pericol social al ei.

Teoria dreptului penal descrie ca obiect al infracțiunii acele relații sociale care sunt recunoscute în societate și care corespund intereselor întregii societăți. În ceea ce privește, însă, definirea unică a acestui obiect și a formelor de manifestare a lui, corelația cu obiectul material în literatura de specialitate s-au conturat mai multe idei.

După părerea lui L.D.Gauhman importanța obiectului infracțiunii constă în faptul că acesta permite a determina esența social-politică și de drept a infracțiunii, constituie un criteriu de structurare a Părții speciale, determină în mare măsură calificarea infracțiunii, asigură delimitarea dintre anumite categorii de infracțiuni.

Se disting astfel, categoriile de obiecte:

obiect juridic

obiect material,

obiect juridic generic

obiect juridic nemijlocit (special),

obiect nemijlocit principal

obiect nemijlocit secundar (adiacent).

Obiectul general al infracțiunii il constituie valoarea socială și relațiile sociale privitoare la aceasta, apărate de legea penală prin incriminarea faptelor care aduc atingere ori le pun în pericol. Anume el dă posibilitate de a determina conținutul social-politic al dreptului penal,

De asemenea tot el dă posibilitate să stabilim caracterul faptelor săvîrșite.

Mai mult ca atît, în unele cazuri, tot el dă posibilitate să deosebim infracțiunile de alte încălcări de lege.

Obiectul general al infracțiunilor contra vieții și sănătății, îl constituie acele relații sociale, apărate de legea penală în vigoare și care asigură ordinea de drept în Republica Moldova.

Teoreticienii I.Suceavă, V.Marcu, C.Gheorghe comunică că recunoașterea formală a dreptului la viață și integritate fizică nu ar avea nici o justificare fără asigurarea condițiilor care să înlăture foamea, boala, șomajul sau că analfabetismul și lipsa de cultură îl pun pe om în imposibilitatea cunoașterii drepturilor sale și a exercitării lor.

Desigur că între cele două categorii de drepturi ale omului există o stransă interdependență.

În analiza obiectului infracțiunilor contra vieții și sănătății va trebui să distingem între obiectul generic al infracțiunilor contra persoanei, între obiectul juridic specific fiecăreia dintre infracțiunile componente ale acestei categorii și obiectul material al infracțiunii.

Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un grad sporit de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvîrșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și care au o influență negativă mult mai pronunțată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Savanții Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, determinînd obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei, pun accent pe relațiile sociale care privesc apărarea persoanei incluzand totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).

Autorul S.Brînză determină drept obiect generic al infracțiunilor contra vieții – persoana, invocand acele relații sociale care determină locul persoanei în societate.

Astfel, infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei au ca obiect generic – relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea vieții și sănătății persoanei; infracțiunile contra libertății, onoarei și demnității persoanei – relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală implică respectul libertății, onoarei și demnității persoanei și al normelor care o ocrotesc, care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încât să nu le lezeze; infracțiunile privind viața sexuală – relațiile sociale care apără viața sexuală a persoanei.

Această opinie este corectă după părerea noastră și afirmăm că obiectul generic al infracțiunilor este o categorie cu caracter teoretic necesar la determinarea valorilor sociale și relațiilor sociale la care atentează un grup anumit de infracțiuni.

Obiect generic al infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei ne apare acel cumul de relații sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea vieții și sănătății persoanei și relațiilor sociale intervenite în legătură cu aceste valori.

Al.Boroi, pun accentul pe anumite obiecte generice diferențiate în dependență de divizarea în subgrupe de infracțiuni.

Legislația Republicii Moldova în vigoare pune accent pe următoarele infracțiuni contra vieții:

omorul intenționat,

omorul săvârșit în stare de afect,

pruncuciderea,

lipsirea de viață la dorința persoanei (eutanasia),

lipsirea de viață din imprudență

determinarea la sinucidere.

Infracțiunile contra vieții persoanei în general, și cele de omor în special sunt considerate acele fapte socialmente periculoase, prevăzute de legea penală și care nemijlocit atentează la securitatea vieții persoanei.

Drept obiect juridic nemijlocit (special) al infracțiunilor de omor (care apare în calitate de subgrup) se relevă viața persoanei – ca valoare supremă.

Dreptul la viață are caracter absolut, el aparține fiecărei persoane și este opozabil tuturor, în sensul că toți ceilalți membri ai societății sunt ținuți să respecte acest drept, adică să se abțină de la orice acțiune sau să indeplinească orice acțiune pentru a evita orice atingere adusă acestui drept.

Legislația Republicii Moldova apără viața oricărei persoane independent de varstă și stare a sănătății.

Faptul că infracțiunile de omucidere au ca obiect viața omului le conferă acestora un profil specific în cadrul fenomenului infracțional, atrage asupra lor atenția întregului grup social, sensibilizează totdeauna conștiința colectivă, opinia publică. Ele prezintă, în variantele lor incriminate, cel mai înalt grad de pericol social.

Totuși, deși nimeni nu contestă, realitatea ne arată că în societate s-au produs și continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăție a vieții omului, ceea ce este în discordanță flagrantă cu idealurile de libertate și dreptate spre care tinde omenirea.

Ceea ce caracterizează în principal pericolul social al acestor infracțiuni, îl constituie lezarea valorilor sociale care privesc existența și securitatea fizică a persoanei.

Această atingere poate avea ca urmare consecința cea mai gravă, adică stingerea vieții, deci desființarea fizică a persoanei.

Obiectul infracțiunilor contra vieții persoanei îl constituie viața persoanei ca mijloc de existență bio-socială.

Obiectul nemijlocit în cazul tuturor infracțiunilor contra vieții, inclusiv și a omorului intenționat, se conturează în relațiile sociale, a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală implică respectul valorii vieții umane și al normelor care o ocrotesc și care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel incat să nu le lezeze.

Astfel, anume acea valoare socială concretă la care se atentează prin comiterea actului infracțional și constituie obiectul nemijlocit al infracțiunii:

relațiile sociale care asigură viața persoanei – la omucideri (art. 145-150 C.pen.);

relațiile sociale care apără sănătatea persoanei – la vătămările corporale de diferite categorii (art. 151-152 C.pen.);

relațiile sociale care apără libertatea persoanei – la privațiunea ilegală de libertate (art. 166 C.pen.);

relațiile sociale care asigurț libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei – la infracțiunea de viol (art. 171 C.pen.) etc.

Luând în vedere însă toate modalitățile normative de exprimare a actelor infracționale de asemenea gen determinăm și existența unui obiect nemijlocit adiacent (facultativ) – relațiile sociale care asigură viața persoanei – în cazul provocării decesului victimei (art. 151 alin. (4) C.pen.).

Dreptul la viață este prevăzut în art. 6 al Pactului cu privire la drepturile civile și politice și se referă la un drept inerent ființei umane, conform căruia nici un om nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa.

Infracțiunile de omor au ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică.

Este necesar ca persoana respectivă să fie în viață, iar făptuitorul să acționeze asupra corpului acesteia și nu asupra propriului corp (în aceste din urmă situații, de regulă, faptele nu au relevanță penală, decît dacă se aduc concomitent atingere și altor valori, spre exemplu, în cazul automutilării spre a se sustrage de la serviciul militar).

Dat fiind faptul că obiectul omorului este viața persoanei, e necesar ca omul, la a cărui viața se atentează, să fie născut și încă în viață.

Acțiunea, îndreptată asupra unui mort sau copilului care încă nu s-a născut conform legii nu formează componența de infracțiune.

Începutul vieții este considerat din momentul apariției pruncului în timpul nașterii, când el a făcut prima inspirație (a tras aer în plămâni). De aceea răpirea vieții copilului în acest moment sau mai târziu este omor numai dacă nu există componența infracțiunii de pruncucidere prevăzută de Codul Penal al RM.

Stabilirea momentului nașterii și a momentului încetării vieții a constituit și mai continuă să constituie încă o chectiune extrem de discutată. De exemplu:

momentul nașterii pruncului coincide cu separarea lui de corpul mamei,

începutul procesului de naștere trebuie considerat ca moment de început al vieții.

Într-o altă viziune, viața umană ia început din momentul când fătul viu începe să se separe în procesul nașterii din pântecele mamei.

Obiectul material al omorului intenționat constă din corpul unui om în viață, indiferent de vârstă (copil sau nou-născut, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătății (sănătos, bolnav) sau a normalității biologice (normal, anormal, cu malformații sau monstruozității anatomice sau antropologice etc.).

2. Latura obiectivă a infracțiunii de omor

Fiecare infracțiune săvârșită numaidecât se caracterizează prin două laturi strâns legate între ele:

latura obiectivă, aspectul așa-zis exterior (ceea ce vedem în realitate, simțim) și

latura subiectivă, aspectul interior (ceea ce-i ascuns și are loc în memoria omului).

Trebuie de menționat, că în realitate între latura obiectivă și subiectivă există un raport de reciprocitate. Anume din această cauză latura obiectivă nu există aparte. Ea se află în dependență reciprocă de cea subiectivă, și invers.

Această reciprocitate rezultă din faptul, că toate faptele conștiente ale omului sânt dirijate de proprietățile psihice ale subiectului, de voința și conștiința sa. Dependența laturii obiective a infracțiunii de cea subiectivă se exprimă prin aceea că latura subiectivă dă naștere și dirijează latura obiectivă a infracțiunii.

Latura obiectivă a infracțiunii permite delimitarea infracțiunii de alte încălcări de lege și favorizează la stabilirea articolului din Codul Penal care prevede pedeapsa pentru fapta săvârșită.

Unele infracțiuni nu se deosebesc după subiect și obiect, ele pot fi asemănătoare chiar și după latura subiectivă. Latura obiectivă a infracțiunii, de obicei, este diferită în toate cazurile. Legea descrie fapta infracțională, folosind anumite semne, care se referă anume la latura obiectivă.

Latura obiectivă a infracțiunii constituie aspectul exterior al comportării social periculoase, care se exprimă prin cauzarea, provocarea unui pericol sau a daunelor pricinuite relațiilor sociale. Ea are patru semne, și anume:

1. acțiunea sau inacțiunea social periculoasă;

2. consecințele infracționale (urmările);

3. raportul cauzal dintre acțiunea (inacțiunea) și urmările care au survenit;

4. timpul, locul, împrejurările, metoda și mijloacele săvârșirii faptei infracționale (trăsăturile facultative ale laturii obiective.

Așadar, latura obiectivă a infracțiunii constituie totalitatea semnelor esențiale, suficiente și necesare, ce caracterizează actul exterior (latura exterioară) a atentatului social periculos care aduce, sau creează pericolul de cauzare a unor daune obiectului apărat de lega penală.

Cu alte cuvinte, latura obiectivă este caracterul acțiunii sau inacțiunii vinovatului, metoda de săvârșire a infracțiunii, precum și consecințele social periculoase aflate în legătură cauzală cu fapta dată.

Conform altei opinii latura obiectivă a infracțiunii este forma juridică de exprimare a atentatului asupra obiectului ocrotit de lega penală, care reflectă acea daună reală cauzată (posibilă) obiectului printr-un act de conduită. Prin aceasta este condiționat și pericolul social al faptei, numite infracțiune.

Trebuie de delimitat latura obiectivă a infracțiunii de latura obiectivă a componenței de infracțiune.

Latura obiectivă a infracțiunii este totalitatea circumstanțelor real existente ale faptei social periculoase, iar latura obiectivă a componenței de infracțiune este totalitatea semnelor existente necesare și suficiente ale faptei infracționale.

Latura obiectivă a omorului se caracterizează prin acțiune sau infracțiune.

Este necesar să fie influența violentă asupra persoanei și consecințelor social periculoase-survenirea morții cu o condiție neapărată. Această condiție este că între acțiunea săvârșită de vinovat și survenirea morții există legătură cauzală directă.

Elementul material se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin omorîrea unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat lipsirea de viață a unui om.

Elementul material poate consta dint-o acțiune (comisiune) sau dint-o inacțiune (omisiune);

În cazul omorului fapta îmbracă, foarte des, forma acțiunii. Acțiunile cu ajutorul cărora pot fi comise omorurile intenționate sunt destul de variate:

Prin folosirea forței sale musculară (strangularea manuală, aruncarea de la înălțime, aplicarea loviturilor cu mâinile și picioarele etc.)

Prin folosirea diferitor arme și unelte pentru a înlesni forța fizică musculară (aplicarea loviturilor cu cuțitul, toporul, piatra, strangularea cu lațul etc.).

în mod direct sau nemijlocit asupra victimei,

în mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forțe sau energii neanimate sau animate (de exemplu, folosirea unui câine, etc.),

prin folosirea energiei fizice a victimei etc.

Fapta ucigătoare mai poate fi săvârșită prin orice mijloace sau instrumente:

mijloace fizice (corpuri tăietoare, înțepătoare, etc.),

mijloace chimice (substanțe chimice care exercită o acțiune toxică sau corozivă).

Pentru calificare este irelevant dacă făptuitorul a activat direct și personal asupra victimei ori a recurs la un mijloc sau instrument indirect, activat de o altă forță, de animale, de mijloace de transport, a profitat de acțiunile așteptate ale victimei sau de acțiunile victimei minore sau iresponsabile, care nu poate înțelege semnificația celor săvîrșite.

Legea penală nu descrie conduita susceptibilă să provoace moartea victimei, de aceea moartea poate fi provocată prin orice mijloace sau instrumente, care trebuie să fie apte să producă rezultatul mortal prin ele însele sau prin întrebuințarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiții.

Spre deosebire de acțiune, inacțiunea constă în comportarea pasivă, conștientă și volitivă, care se exprimă prin neexecutarea de către persoană a acțiunii pe care aceasta era obligată să o înfăptuiască și putea s-o execute .

Din infracțiunile săvârșite prin inacțiune, în doctrină se disting infracțiuni săvârșite sub formă de inacțiune absolută (când persoana, în genere, nu-și execută obligațiile) și inacțiune mixtă (când în doctrină mai sânt infracțiunile comisive după natura lor dar săvârșite prin omisiune, și este denumită în doctrină comisivă prin omisiune.

Omorul prin inacțiune poate avea loc în acele cazuri când făptuitorul era obligat să aibă grijă de victimă și când el trebuia și putea să întreprindă anumite acțiuni ce putea preîntâmpina moartea victimei.

La răspundere penală pentru inacțiune poate fi trasă doar persoana care trebuia să exercite anumite acțiuni în virtutea:

prescripțiile legii sale ale unui alt act normativ (de exemplu, obligația mamei de a acorda ajutor copilului);

obligațiile de serviciu sau profesionale (chirurgul care a refuzat să finalizeze operația începută);

raporturile personale dintre oameni (dădaca, care îngrijește de un copil, având scopul de a-l priva de viață, nu îl alimentează);

raporturile contractuale;

activitatea anterioară a făptuitorului.

Orice infracțiune, după cum rezultă din art. 7 Codului penal al Republicii Moldova prezintă pericol social, fiind deci o faptă care implică producerea unui rău împotriva căruia statul ca reprezentant al societății a înțeles să reacționeze prin sancționarea ei cu o pedeapsă prevăzută de lege.

Din aceste considerente urmarea săvârșirii acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al unei infracțiuni, împotriva unei valori sociale pe care o vatămă sau o pune în pericol constituie un element esențial a laturii obiective al acelei infracțiuni pentru că pune in pericol un drept sau un interes legitim al unui subiect de drept penal.

Urmarea trebuie să fie de așa natură încât să realizeze răul pe care norma penală pedepsește. Astfel executarea unei trageri cu o armă de foc nu constituie infracțiune de „omor” art. 145 C.P. dacă nu este ucis un om putând fi cel mult tentativă la această infracțiune. Urmările unei infracțiuni în raport cu momentul producerii lor pot fi împărțite în imediate și subsecvente.

Urmarea imediată este cea care se produce ca urmare a acțiunii urmând nemijlocit iar nu ca rezultat mijlocit îndepărtat cum este cazul unei infracțiuni. Deci toate referirile în materia conținutului constitutiv al infracțiunii la actul sancționat de lege se referă numai la urmarea imediată.

Omorul intenționat face parte din infracțiunile cu componența materială. Omorul consumat are loc în acele cazuri când, în rezultatul faptei vinovatului, s-a produs moartea victimei.

În această situație nu are importanță dacă moartea s-a produs imediat sau după expirarea unui anumit interval de timp.

Absența consecinței (morții) vorbește despre faptul că ne aflăm în prezența etapei de pregătire de infracțiune sau a tentativei de omor.

Raportul de cauzalitate constituie una dintre cele mai dificile probleme ale teoriei și practicii dreptului penal. În literatura de specialitate s-au analizat eforturi în vederea elucidării pe planul dreptului penal a creării unui instrument (raportul de cauzalitate) pus la îndemâna practicii să ofere soluții juste pentru toate situațiile cu care sânt confruntate instanțele de judecată, situații, ale căror rezolvare nu a fost lipsită de dificultate.

Legătura de cauzalitate deși este o condiție esențială a oricărei infracțiuni nu este prevăzută expres în conținutul legal al tuturor infracțiunilor.

Legătura de cauzalitate rezultă numai în cazul infracțiunilor de rezultat fiind nevoie să se demonstreze existența raportului de cauzalitate.

În doctrina penală prin cauză se înțelege energia care s-a produs la realizarea unei modificări oarecare în lumea externă iar prin efect urmările care s-au produs datorită acțiunii cauzei. Cauza și efectul au o serie de trăsături caracteristice.

Pregătirea de omor se poate exprima în:

dobândirea sau adoptarea armelor omorului

luarea de cunoștință cu locul unde se presupune a comite omorul

crearea condițiilor pentru ascenderea urmelor infracțiunii

studierea eventualelor obstacole care ar putea îngreuna săvârșirea omorului etc.

Tentativa se deosebește de pregătire de infracțiune prin aceea că în cazul tentativei vinovatul comite fapte care sunt îndreptate nemijlocit spre săvârșirea infracțiunii.

Un alt semn obligatoriu al laturii obiective a omorului intenționat este prezența legăturii cauzale dintre fapta vinovatului (acțiune sau inacțiune) și consecințele ei.

Asta înseamnă că moartea victimei trebuie să survină anume ca urmare a acțiunilor făptuitorului, și nu drept rezultat al altor circumstanțe.

Absența legăturii cauzale a laturii obiective atrage după sine aplicarea răspunderii penale doar pentru doar pentru fapta efectiv săvârșită.

În procesul stabilirii laturii obiective a omorului este necesar, de asemenea, a determina: locul, timpul, metodele și mijloacele, întregul ansamblu de circumstanțe ale săvârșirii acestei infracțiuni.

În dreptul penal raportul de cauzalitate se stabilește între acțiunea (inacțiunea) omului, prevăzută de legea penală, care constituie cauza și urmarea periculoasă ca efect al acestei acțiuni (inacțiuni).

Urmarea constă în schimbarea care se produce in realitatea obiectivă și are caracter periculos. Aceasta poate fi: mecanică, fizică, biologică, socială, etc. Ori să se manifeste în comportarea altor persoane. Așadar, din punct de vedere penal, numai acțiunea (inacțiunea) omului și rezultatul periculos al acesteia se iau in considerație, dacă sânt prevăzute de legea penală.

CAPITOLUL II. TRĂSĂTURILE SUBIECTIVE ȘI SEMNELE

CALIFICATIVE A INFRACȚIUNII DE OMOR

1. Subiectul infracțiunii de omor

Infracțiunea este o faptă a omului. Rezultă că subiectul infracțiunii se definește în raport cu infracțiunea.

Subiectul infracțiunii este persoana, care a săvârșit fapta socialmente periculoasă și care este pasibilă de răspundere penală. În interpretarea legislativă subiectul infracțiunii este persoana supusă răspunderii penale sau persoana care a săvârșit infracțiunea (a executat latura obiectivă a ei).

În primul rând, trebuie de atras atenția la faptul, că în domeniul dreptului noțiunea de „persoană” se răspândește nu numai asupra persoanelor fizice, dar și asupra celor juridice.

Precum se știe, încă în anul 1978 Comitetul European privind problemele infracționalității al Consiliului European a recomandat legislatorilor să recunoască persoanele juridice în calitate de subiecte ale răspunderii penale, în special, pentru infracțiunile ecologice.

Deoarece art. 21 Cod penal al Republicii Moldova stipulează că sânt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile, precum și (spre deosebire de art. 10 C.P. al RM redacție veche) persoanele juridice.

Răspunderea penală mereu este strict individualizată, poartă un caracter personal, adică răspunderii este supusă numai acea persoană, care a săvârșit nemijlocit o faptă infracțională concretă (sau a fost coparticipant la săvârșirea ei), și numai pentru acele acțiuni social periculoase (și consecințele acestora), referitor la care a fost stabilită vinovăția ei.

Într-al treilea rând, din conținutul art. 11 C.P. al RM rezultă, că acțiunea Codului Penal al Republicii Moldova se răspândește asupra cetățenilor Republicii Moldova, persoanelor fără cetățenie, și asupra cetățenilor străini.

Subiectul infracțiunii este unul din elementele componenței de infracțiune, lipsa căruia exclude răspunderea penală. Semnele subiectului infracțiunii rezultă din conținutul art. 10 și 21 Codului Penal al Republicii Moldova. Acestea sânt: persoana fizică și persoana juridică; responsabilitatea (pentru persoana fizică) și vârsta răspunderii penale (pentru persoanele fizice).

Aceste semne sânt obligatorii pentru toate componențele de infracțiune. În baza lor, toți subiecții infracțiunii pot fi divizați în două tipuri: subiecții generali și subiecții speciali.

Subiectul general se caracterizează prin așa semne, cum sânt:

persoana fizică – adică cetățean al Republicii Moldova, cetățean străin sau persoana fără cetățenie;

responsabilitatea – adică capacitatea de a-și da seama de acțiunile sale și de a le dirija în mod liber;

vârsta – adică vârsta generală – 16 ani (iar pentru unele infracțiuni – 14 ani) și vârsta unor subiecți speciali – 18 ani.

Subiectul special este persoana, care, în afară de particularitățile generale ale subiectului (vârsta, responsabilitatea) se caracterizează prin criterii specifice, prevăzute de normele din partea generală a Codului Penal.

A fi subiect al infracțiunii – înseamnă, a fi vinovat de săvârșirea ei și din această cauză a purta răspunderea penală pentru faptele social periculoase. Fapta nu poate fi considerată infracțională, și respectiv, persoana care a săvârșit-o – infractor, dacă ea nu corespunde cerințelor semnelor sus-menționate.

Așadar, subiectul infracțiunii este persoana care a atins vârsta răspunderii penale, stabilită de Codul penal, responsabilă, care a săvârșit o faptă social periculoasă, precum și persoana juridică (ceea ce nu se referă la infracțiunea de omor intenționat).

Conform poziției ocupate în cadrul raportului juridic penal de conflict, se face distincție între subiecții activi sau infractori, pe de-o parte și subiecții pasivi sau victime, pe de altă parte.

Este subiect activ al infracțiunii de omor intenționat, persoana care săvârșește în mod nemijlocit o acțiune sau o inacțiune care are drept rezultat moartea unei alte persoane, precum și cel sau cei care participă la săvârșirea acestei infracțiuni.

Rezultă așadar, că subiectul activ al infracțiunii de omor poate fi orice persoană, fără deosebire de rasă, opinie, limbă, naționalitate, origine apartenență politică, etnică, religie, sex, origine socială sau avere.

Singurele condiții pe care le solicită legiuitorul subiectului activ al infracțiunii de omor intenționat sunt cele referitoare la vârstă persoanei, responsabilitate și libertate de hotărâre și acțiune.

Cu privire la vârstă, potrivit legii noastre penale, se cere ca subiectul activ al infracțiunii de omor să aibă vârsta de 14 ani și discernământ.

Fapta prevăzută de legea penală care este săvârșită de o persoană iresponsabilă nu constituie infracțiune. Se are în vedere de un făptuitor care nu-și dădea seama de acțiunile sale și nu conducea cu ele ori nu putea fi stăpân pe acțiunile sale).

De asemenea subiectul activ al infracțiunii nu poate fi decât o persoană care are libertate de hotărâre și libertate de acțiune.

Subiectul activ al infracțiunii de omor nu poate fi decât o persoană fizică, adică omul. Persoana juridică (de exemplu, o organizație economică, o instituție, o asociație) nu poate fi subiect al infracțiunii de omor (nici subiect activ, nici subiect pasiv). De asemenea acestă regulă se referă și la animale.

Comportamentul agresorului necondiționat are un caracter variat, ca rezultat al unor forțe și influențe mai vechi care au acționat și l-au modelat într-un anume fel.

Subiectul pasiv general al infracțiunii de omor calificat este societatea, prima interesată în ocrotirea relațiilor sociale privind dreptul la viață, prin dispariția unui membru al ei, societatea este întotdeauna vătămată. Subiectul pasiv special și imediat este persoana împotriva căreia se îndreaptă activitatea de ucidere.

În această calitate poate fi, în principiu, orice persoană în viață, oricare ar fi starea sau statutul ei personal sau social, indiferent de vârstă, sex, starea sănătății fizice sau psihice, fiindcă ocrotirea vieții persoanei are caracter universal.

În unele cazuri, legiuitorul a însemnat subiectul pasiv al infracțiunii, ceea ce atrage după sine forma calificată a omorului. Astfel, în împrejurarea prevăzută la art. 145, alin. 2, lit.e Cod penal, fapta de ucidere este săvârșită împotriva unei persoane aflate în neputință de ase apăra, când făptuitorul se folosește de această stare.

Există și coautorat la omor. Ultimul va fi în cazul ori de câte ori mai mulți subiecți activi comit în mod intenționat împotriva unei persoane, acte specifice de violență de natură să-i cauzeze moartea.

Condițiile coautoratului sunt:

unitatea indivizibilă a acțiunilor mai multor infractori;

cooperarea subiectivă a acestora.

Condițiile complicității la omor sunt:

săvârșirea unui act de înlesnire sau de ajutor la omorîrea intenționată unei persoane;

intenția de complicitate.

Actele de înlesnire sau ajutor constau în pregătirea de mijloace materiale sau morale necesare autorului pentru uciderea unei persoane, cum ar fi: punerea la dispoziție a armelor, dispozitivelor sau altor mijloace, a banilor necesari procurării lor, crearea de condiții favorabile, înlăturarea obstacolelor, procurarea de informații, întreținerea hotărârii criminale.

Dacă autorul infracțiunii nu folosește actele respective, nu se reține complicitatea. În literatura juridică s-a arătat însă că se consideră efectivă și contribuția materială dată, chiar dacă ea nu a fost folosită sau s-a dovedit inutilă sau defectuoasă.

2. Latura subiectivă a infracțiunii de omor

Pentru ca o infracțiune să capete existență juridică nu este suficient ca un act material prevăzut și pedepsit de lege să fie săvârșit.

Este nevoie ca actul de conduită ilegală să fie opera voinței și conștiinței autorului său. Adică, în afară de obiect, subiect și latura obiectivă, infracțiunea trebuie să mai conțină și latura subiectivă.

Prin urmare, latura subiectivă a infracțiunii poate fi calificată drept o atitudine psihică a persoanei față de fapta săvârșită, o activitate psihică a ei strâns legată nemijlocit de săvârșirea faptei și care reprezintă o unitate indisolubilă a proceselor psihice intelectual, volitiv și emoțional.

Semnele care caracterizează latura subiectivă a infracțiunii sânt vinovăția, scopul și motivul infracțiunii. Necătând la faptul, că importanța lor nu este identică, toate aceste semne în ansamblu caracterizează procesul intern, psihic, care are loc în conștiința celui vinovat și reflectă legătura ce există între conștiința și voința persoanei și fapta social periculoasă săvârșită de persoană.

Semnul de bază – uneori singurul ce întră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni – este vinovăția. În cazul anumitor infracțiuni pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sânt prevăzute însă și alte condiții referitoare la motiv sau scop.

Vinovăția, care poate îmbrăca forma intenției sau imprudenței, constituie un element principal și obligatoriu în conținutul laturii subiective a oricărei infracțiuni, care relevă poziția negativă a celui ce a săvârșit fapta față de valorile sociale ocrotite de lege. Fără vinovăție nu există în genere infracțiune.

Însă cu toate acestea, vinovăția are o importanță deosebit de mare, de una singură ea nu poate pune în evidență procesele interne în virtutea cărora persoana a săvârșit infracțiunea respectivă și nu indică intenția adevărată a infractorului. Acestea sânt explicate de celelalte două semne ale laturii subiective: motivul și scopul săvârșirii infracțiunii.

Noțiunea de vinovăție este una din cele mai importante laturi ale teoriei dreptului penal. În dreptul penal nu există răspundere penală fără vinovăție. Conform art. 6 C.P. al RM în conformitate cu care răspunderii penale și pedepsei este supusă numai persoana, vinovată de săvârșirea infracțiunii, adică persoana, care a săvârșit intenționat sau prin imprudență o faptă social periculoasă prevăzută de legea penală.

Înțelegerea juridică a vinovăției are o mare însemnătate în lupta pentru consolidarea legalității. Legea penală poate influența modul de conduită al indivizilor, iar pedeapsa să atingă scopul urmărit numai în cazul dacă răspunderii penale vor fi supuse în exclusivitate persoanele vinovate de săvârșirea infracțiunii. Condamnarea unui nevinovat trezește cruzime și acte de protest.

Deci, vinovăția o putem califica drept atitudine psihică, interzisă de lege, sub formă de intenție sau imprudența, a persoanei față de faptă social periculoasă săvârșită de ea sau față de consecințele faptei.

Vinovăția nu este starea sau însușirea psihicului, ci reprezintă atitudinea psihică a persoanei față de actul său de conduită infracțional. Astfel, reiese că persoana nu poate fi recunoscută vinovată, în afară sau independent de fapta social periculoasă prevăzută de lege ca infracțiune.

Potrivit legii penale, pentru ca o persoană să fie declarată vinovată, nu este suficient de a stabili dacă această persoană a săvârșit fapta social periculoasă examinată de judecată. Legea penală cere, iar judecată este obligată să traducă în viață principiul potrivit căruia la constatarea vinovăției unei persoane să se stabilească dacă această persoană a săvârșit o faptă social periculoasă, prevăzută de legea penală din intenție sau prin imprudență.

Deci, vinovăția persoanei o constituie intenția sau imprudența acesteia, exprimată în săvârșirea faptei penale.

Codul penal dă definiția intenției (art. 17 C.P. al RM) și imprudenței (art. 18 C.P. al RM).

Astfel, numai în cazul când există vinovăție intenționată sau imprudență, persoana care a săvârșit o faptă social periculoasă poate fi trasă la răspundere penală și respectiv i se poate aplica pedeapsa penală.

La baza vinovăției stau doi factori: factorul volitiv și factorul intelectiv.

Factorul intelectiv presupune că inculpatul este conștient de caracterul acțiunilor sale. Vinovatul își dă seama de caracterul social periculos al acțiunii sau inacțiunii sale și prevede urmările ei social periculoase. Factorul intelectiv este facultatea psihică prin care persoana devine conștientă de cerințele sau trebuințele sale, de modul în care aceasta ar putea fi satisfăcute, de mijloacele necesare, de acțiunea sau inacțiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest scop.

În conștiință apare deci ideea săvârșirii faptei, se cântăresc argumentele în favoarea și împotriva acțiunii și se ia, în cele din urmă, decizia de săvârșire sau de abținere de la săvârșirea faptei antisociale. După terminarea procesului decizional, se trec la manifestarea de voință, care constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.

Factorul volitiv constă în reglementarea activității umane prin luarea în fiecare caz aparte a deciziei de a săvârși sau nu anumite acțiuni. Reglarea volitivă înseamnă direcționarea conștientă a eforturilor fizice și psihice la luarea deciziei, la atingerea scopului propus, la lichidarea obstacolelor.

Conform legislației penale în vigoare a Republicii Moldova, latura subiectivă a omorului intenționat este caracterizată prin intenție.

Identificarea formei de vinovăție la comiterea omorului intenționat are o importanță esențială pentru calificarea corectă a infracțiunii. Asta deoarece legea stabilește o deosebire esențială în ceea ce privește răspunderea penală și pedeapsa penală pentru omorul intenționat, pe de o parte, și omorul din imprudență, pe de altă parte.

Pregătirea de omor se poate exprima în procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvîrșire a omorului, în luarea de cunoștință cu locul în care se preconizează comiterea omorului, în crearea condițiilor pentru ascunderea urmelor omorului, în studierea eventualelor obstacole care ar putea îngreuna săvîrșirea omorului și în elaborarea metodelor pentru evitarea acestor obstacole, în găsirea participanților la omor etc.

O însemnătate primordială are delimitarea intenției directe de intenția indirectă la soluționarea problemei cu privire la răspunderea penală pentru tentativa de omor.

Unii autori consideră că tentativa de infracțiune este posibilă atât în cazul prezenței directe, cât și în cazul prezenței intenției indirecte.

În teoria dreptului penal domină însă opinia (greșită după părerea noastră) că tentativa este posibilă doar în cazul intenției directe.

De exemplu Pobegailo E. F., criticând opinia lui Gorelic I. I. menționează că, reieșind din definiția legală a noțiunii de tentativă de infracțiune, și anume: "Tentativa de infracțiune se consideră acțiunea intenționată îndreptată nemijlocit spre săvârșirea unei infracțiuni, dacă, din cauze independente de voința celui vinovat, ea nu a fost dusă până la capăt," cuvintele "îndreptată nemijlocit" conturează tentativa ca pe o faptă ce este posibilă de conceput doar fiind săvârșită cu intenție directă, deoarece, nedorind să atingă un rezultat, persoana nu poate nici să facă o tentativă de a atinge acest rezultat.

În punctul 4 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvârșite prin omor” (art.145-148 CP al RM) nr. 11  din  24.12.2012 se spune: " Tentativa de omor poate fi o tentativă întreruptă (neterminată), dacă subiectul nu a putut să-și continue fapta, intervenind anumiți factori care l-au împiedicat să-și desfășoare mai departe activitatea infracțională. În alte cazuri, tentativa de omor poate fi o tentativă perfectă (terminată), atunci cînd făptuitorul depune toate eforturile pe care le consideră necesare pentru lipsirea de viață a victimei și care în realitate au fost necesare pentru aceasta, fără ca fapta să-și fi produs efectul.

Motivele și scopurile infracțiunii, chiar și atunci când nu sunt semne obligatorii ale laturii subiective, necesită să fie stabilite în fiecare caz aparte în cadrul calificării, deoarece influențează periculozitatea socială a faptei și a făptuitorului și astfel apare obiectivul individualizării răspunderii și pedepsei penale.

La caracterizarea laturii subiective a omorului o importanță deosebită are starea psihică a vinovatului, starea emoțională, motivele, scopurile acțiunii etc.

Renunțare de bunăvoie la săvîrșirea infracțiunii de omor intenționat se va considera încetarea de către făptuitor a pregătirii de omorul intenționat sau încetarea acțiunilor (inacțiunilor) îndreptate nemijlocit spre săvîrșirea omorului intenționat, dacă făptuitorul era conștient de posibilitatea consumării infracțiunii. Făptuitorul nu poate fi supus răspunderii penale în baza art.145 CP al RM, dacă a renunțat, benevol și definitiv, să ducă pînă la capăt activitatea infracțională. În același timp, cel care a renunțat de bunăvoie la ducerea pînă la capăt a infracțiunii de omor intenționat este supus răspunderii penale numai în cazul în care fapta săvîrșită conține o altă infracțiune consumată (de exemplu, infracțiunea prevăzută la art.151, 152 sau altele din Codul penal).

3. Semnele calificative a infracțiunii de omor

Omorul săvârșit cu premeditare. Se consideră că omorul săvârșit cu premeditare este mai periculos pentru că este pregătit din timp.

Infractorul ia măsuri de înlăturare a obstacolelor sau de împiedicare a descoperirii faptei. De asemenea el se gîndește asupra tuturor factorilor și împrejurărilor în care se va comite infracțiunea.

Astfel el demonstrează că voința de omorîre nu cedează prin trecerea timpului, ci, dimpotrivă, se alimentează continuu de la starea psihică – intelectuală la faptă reală care urmează a fi realizată.

După unele opinii premeditarea implică o obsesie de natură să restrângă ideea de libertate care stă la baza răspunderii penale, iar făptuitorul apare mai puțin periculos, neputându-se hotărî dacă să comită sau nu infracțiunea.

Nu există premeditare dacă actele de violență ale inculpatului au fost comise spontan și fără o pregătire anticipată.

Omorul săvîrșit cu premeditare trebuie să întrunească concomitent trei condiții:

trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărîrii de a săvîrși omorul și pînă la momentul executării infracțiunii;

în acest interval de timp, făptuitorul trebuie să mediteze, să-și concentreze forțele sale psihice în vederea asigurării reușitei acțiunii sale;

în acest interval de timp, făptuitorul trebuie să treacă la săvîrșirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărîrea luată și să asigure realizarea ei.

Referitor la prima condiție de acest gen, pentru a considera omorul ca fiind săvîrșit cu premeditare, este necesar să se constate că luarea hotărîrii de a săvîrși omorul a premers (a precedat) cu o anumită perioadă de timp săvîrșirea faptei.

Durata acestui interval de timp nu este fixă. Mai mult ca atît eai nici nu poate fi dinainte stabilită.

În fiecare caz, instanța de judecată va constata separat dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținînd seama de împrejurările concrete ale cauzei și, îndeosebi, de particularitățile subiective ale făptuitorului.

În funcție de aceste particularități, o persoană poate avea nevoie de un interval mai mare de timp pentru a chibzui, pe cînd o altă persoană poate chibzui cu multă eficiență chiar într-un interval de timp mai scurt.

Cît privește cea de-a doua condiție de realizare a premeditării, aceasta presupune, în esență, că hotărîrea infracțională este luată după un prealabil examen comparativ al motivelor pozitive și negative, precum și al rezultatelor ilicite dorite și nedorite de subiect.

Premeditarea nu trebuie echivalată cu intenția premeditată. Pentru a exista premeditare nu este suficient ca făptuitorul să fi luat pur și simplu mai dinainte hotărîrea de a omorî. În acest caz, vom avea o intenție premeditată care nu poate conta, de una singură, la calificarea faptei de omor conform art.145 alin.(2) lit.a) Codului penal al Republicii Moldova

Existența agravantei prevăzute de această normă presupune prezența unui complex de condiții de realizare a premeditării (enunțate mai sus), care privesc atît latura subiectivă, cît și latura obiectivă a infracțiunii.

Cu privire la cea de-a treia condiție de realizare a premeditării, este necesar a consemna că pregătirea de infracțiune este o etapă indispensabilă a activității infracționale, în ipoteza infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.a) Codului penal al Republicii Moldova. Premeditarea nu poate exista, dacă decizia infracțională nu se exteriorizează prin acte pregătitoare, de natură nu doar psihică, dar și materială, obiectivizată.

Premeditarea nu poate fi reținută, dacă făptuitorul a dispus de un timp suficient, dar nu a întreprins nici un act de pregătire a omorului.

Totodată, omorul săvîrșit cu premeditare poate forma concurs cu o altă infracțiune, însă, în acest caz trebuie să se stabilească dacă au fost săvîrșite acțiuni de pregătire a infracțiunii de omor. Dacă au fost comise acțiuni de pregătire doar a infracțiunii aflate în concurs cu omorul, nu va putea funcționa agravanta de la art.145 alin.(2) lit.a) CP al RM.

Nu sunt îndeplinite condițiile premeditării în situația în care din împrejurările de fapt rezultă că inculpatul nici nu cunoștea persoana față de care dorea să se răzbune și nici nu s-a aflat în situația de a medita cu privire la timpul, locul și mijloacele de executare a omorului.

Beția voluntară completă nu exclude săvârșirea omorului cu premeditare, căci făptuitorul însuși, în mod voluntar a intrat într-o asemenea stare și a putut să-și dea seama de consecințele ei.

În privința participanților, dacă aceștia cunosc activitatea de pregătire a omorului săvârșită de autor și acționează în consecință, răspund pentru omor calificat cu referire la forma de participație la care s-au angajat. Dacă însă autorul a acționat spontan și nu premeditat, instigatorii sau complicii, chiar dacă au organizat actele lor, nu pot răspunde mai grav decât cel care a săvârșit fapta. Cu alte cuvinte, actele de pregătire a unei infracțiuni nu se pot fracționa și nu pot primi soluție independentă de fapta autorului.

Omorul săvârșit din interes material. Interesul material este mobilul care asociat cu omorîrea unei persoane relevă caracterul de josnicie al faptei.

Interesul material constituie motivul generat de necesitatea făptuitorului de a-și spori activul patrimonial (de a obține sau de a reține un cîștig material) sau de a-și micșora pasivul patrimonial (de a se elibera de cheltuieli materiale).

Nu prezintă relevanță dacă satisfacerea interesului material este imediată sau mai îndepărtată sau nu a fost realizată deloc. Chiar dacă mobilul se dovedește a fi nereal (de exemplu, făptuitorul a fost încredințat de existența unui legat testamentar, care în realitate nu era în favoarea lui sau a considerat greșit că are vocație succesorală), cerința legii este îndeplinită, căci relevant este scopul, nu realizarea lui în concret.

Ipotezele în care este aplicabilă circumstanța agravantă, prevăzută la art.145 alin.(2) lit.b) Cod Penal al Republicii Moldova al RM, sunt:

omorul săvîrșit în vederea obținerii banilor, a bunurilor, a unor drepturi patrimoniale, a avansării într-o funcție, presupunînd o retribuție mai mare, a moștenirii, a încheierii unei convenții avantajoase în viitor, a altor foloase sau avantaje materiale;

omorul persoanei, care are dreptul de întreținere, de către persoana care are obligația de întreținere, în scopul eliberării de această obligație;

omorul săvîrșit în vederea primirii sumei asigurate;

omorul săvîrșit în scopul neachitării datoriei sau în scopul amînării achitării datoriei;

omorul săvîrșit în scop de canibalism, cu precizarea că făptuitorul dorește să beneficieze de calitățile de consum ale corpului victimei, etc.

Dimpotrivă, fapta nu poate fi calificată ca omor săvîrșit din interes material în următoarele cazuri:

cîștigul material apare doar ca ocazie pentru săvîrșirea omorului din motive huliganice sau din alte asemenea motive;

fapta a avut loc în timpul cînd făptuitorul își păzea bunurile sale sau bunurile altor persoane;

fapta a fost săvîrșită în scopul recuperării de către făptuitor a propriilor bunuri (sau a bunurilor altor persoane) care se aflau ilegal la victimă;

fapta a fost săvîrșită în legătură cu nedorința victimei de a executa, față de făptuitor, obligațiunile patrimoniale;

fapta a fost săvîrșită din răzbunare pentru prejudiciul material cauzat făptuitorului, etc.

Pentru aplicarea răspunderii conform art.145 alin.(2) lit.b) CP al RM, este necesar ca interesul material să apară la făptuitor pînă la terminarea executării faptei prejudiciabile:

anterior săvîrșirii omorului

în timpul săvîrșirii acestuia.

Dacă interesul material apare la făptuitor ulterior momentului în care își finalizează executarea faptei de omor a victimei, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 (cu excepția alin.(2) lit.b) Cod Penal al Republicii Moldova), dacă nu există alte agravante.

Dacă făptuitorul a urmărit interesul material la săvîrșirea omorului, însă acest interes nu s-a realizat, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 alin.(2) lit.b) Cod Penal al Republicii Moldova.

În cazul în care făptuitorul a urmărit interesul material la săvîrșirea omorului, iar acest interes s-a realizat, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 alin.(2) lit.b) și, eventual, o altă normă din Cod Penal al Republicii Moldova

Deasemenea, există omor calificat, chiar și în situația în care rezultatul s-a răsfrânt asupra altei persoane.

Omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligațiilor de serviciu sau obștești.

Un asemenea omor are loc atunci când făptuitorul săvârșește omorul cu scopul de a împiedica activitatea legală a victimei pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obștești, precum și din motiv de răzbunare pentru asemenea activitate.

Prin îndeplinirea obligațiilor de serviciu se înțelege executarea atribuțiilor de serviciu care decurg din contractul individual de muncă, încheiat cu o întreprindere, instituție sau organizație, înregistrată în modul stabilit, indiferent de tipul de proprietate sau de forma juridică de organizare a acesteia. Astfel, putem desprinde următoarele caracteristici ale persoanei care își îndeplinește obligațiile de serviciu:

este o persoană care activează în cadrul unei întreprinderi, instituții sau organizații, înregistrate în modul stabilit, indiferent de tipul de proprietate sau de forma juridică de organizare a acesteia;

este parte la contractul individual de muncă.

Prin îndeplinirea obligațiilor obștești se are în vedere înfăptuirea de către cetățeni a unor îndatoriri publice cu care aceștia au fost însărcinați sau săvîrșirea altor acțiuni în interesul societății sau al unor persoane aparte. Astfel, îndeplinirea obligațiilor obștești poate fi de două tipuri:

îndeplinirea în baze obștești a obligațiilor obștești special încredințate;

îndeplinirea din proprie inițiativă a acțiunilor în interesele societății sau ale unor cetățeni aparte.

Este necesar a se stabili motivul omorului și legătura cauzală dintre îndeplinirea obligațiilor de serviciu sau obștești și săvîrșirea omorului. Expresia “în legătură cu” de la lit.d) al art.145 alin.(2) CP al RM înseamnăsul că omorul poate fi săvîrșit:

pînă la îndeplinirea obligațiilor de serviciu sau obștești (în scopul neadmiterii lor);

în momentul îndeplinirii obligațiilor respective (în scopul reprimării lor);

după îndeplinirea acelor obligații (din răzbunare pentru îndeplinirea lor).

Pentru calificarea faptei în baza art.145 alin.(2) lit.d) Cod Penal al Republicii Moldova, nu are însemnătate timpul ce s-a scurs din momentul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau obștești. Este un termen “imprescriptibil”, limitat doar de durata vieții victimei și a făptuitorului.

Acest termen nu se confundă cu termenul de prescripție a răspunderii penale pentru omor, care este un termen de o cu totul altă natură și care începe să curgă din momentul săvîrșirii acestei infracțiuni (nu din momentul îndeplinirii de către victimă a obligațiilor de serviciu sau obștești).

Activitatea victimei infracțiunii de omor prevăzute la art.145 alin.(2) lit.d) Cod Penal al Republicii Moldova trebuie să aibă un caracter legitim. Dacă omorul este săvîrșit în legătură cu activitatea nelegitimă a victimei (de exemplu, în legătură cu excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu), un atare omor se va califica în baza art.145 Cod Penal al Republicii Moldova (cu excepția alin.(2) lit.d) art.145).

Este necesar de specificat că victima în cazul infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.d) Cod Penal al Republicii Moldova poate fi numai persoana care îndeplinește îndatoririle de serviciu sau obștești, nu și rudele sau alte persoane apropiate victimei.

Norma de la lit.d) a art.145 alin.(2) Cod Penal al Republicii Moldova poate fi o normă generală în raport cu normele concurente speciale de la art.142 alin.(3), art.145 alin.(2) lit.h), art.342 sau altele din Codul penal. În astfel de cazuri, potrivit prevederilor art.116 Cod Penal al Republicii Moldova, se va aplica numai norma specială.

Pedeapsa pentru infracțiunea examinată este aplicată doar cu condiția că victima a fost privată de viață în legătură cu activitatea legală pe care o desfășura.

În calitate de victimă într-o asemenea infracțiune poate fi orice persoană – de la conducător pînă la paznic. Drept exemplu de îndeplinire de către cetățeni a îndatoririlor obștești poate servi activitatea membrilor gărzilor populare care își desfășoară activitatea în conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la gărzile populare.

Pentru calificarea faptei analizate nu are însemnătate timpul scurs din momentul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau obștești. Important este ca omorul să fie săvîrșit în legătură cu îndeplinirea lor de către victimă. Legislația penală a Federației Ruse consideră în calitate de victimă în componența de infracțiune similară și persoanele apropiate executorului îndatoririlor de serviciu sau obștești.

Disprețul față de activitatea celor care își îndeplinesc îndatoririle de serviciu sau obștești, manifestat până la o asemenea limită încât se comit acte de omor.

Cel care ucide o persoană în legătură cu astfel de îndatoriri, atribuie faptei caracter dușmănos sau de împotrivire la ordinea instituită, astfel încât, alături de obiectul juridic special al infracțiunii de omor, se mai adaugă și atingerea adusă autorității ca obiect adiacent.

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale privind securitatea statului: viața, integritatea corporală ori sănătatea persoanei apărând ca obiect juridic secundar.

Definitorie pentru această agravantă de omor este legătura dintre îndatoririle de serviciu sau obștești și fapta săvârșită. Textul nu precizează în ce constă această legătură, dar se înțelege că ea se referă la motivația interioară care a stat la baza actului de omor (răzbunarea, mulțumirea justă sau injustă) cu privire la modul în care victima își executa îndatoririle.

Omorul poate fi comis în timpul sau după îndeplinirea de către victimă a acestor îndatoriri. O stare conflictuală survenită din orice alte motive, străine de îndeplinirea acestor îndatoriri nu poate fi reținută ca mobil pentru aplicarea acestei agravante.

Nici locul comiterii infracțiunii nu are caracter absolut, căci pot fi săvârșite acte de ucidere chiar la locul unde victima își exercita atribuțiile, la instituție, spre exemplu, dar acele acte să nu fie în legătură cu atribuțiile respective. Ele pot să exprime dușmănia rezultată din relațiile de familie, pasiuni, dorința de a realiza anumite avantaje materiale și deci nu pot caracteriza omorul calificat.

Agravanta operează însă și în cazul în care făptuitorul suprimă viața unui funcționar pentru a-1 împiedica să-și îndeplinească atribuțiile (uciderea paznicului în momentul când inculpatul este surprins sustrăgând bunuri).

Circumstanța este personală și deci, necomunicabilă participanților. Dacă aceștia vor acționa însă animați de același mobil ca și autorul, se va angaja răspunderea lor pentru omor calificat.

Omorul săvârșit cu bună știință asupra unui minor sau a unei femei gravide ori profitînd de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor. "A profita" presupune cunoașterea de către făptuitor a condiției precare a victimei și hotărârea acestuia de a o utiliza în scop de ucidere. De exemplu, inculpatul a intrat în camera unde, în mod obișnuit se odihnea victima și prefăcându-se că citește o carte, a urmărit dacă aceasta a adormit. După o oră, având certitudinea că victima doarme, a ucis-o.

Circumstanța agravantă respectivă presupune trei ipoteze alternative:

omorul săvîrșit cu bună-știință asupra unui minor;

omorul săvîrșit cu bună-știință asupra unei femei gravide;

omorul săvîrșit profitînd de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor.

Oricare din aceste trei ipoteze este suficientă în vederea aplicării prevederii art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM.

Omorul săvârșit cu bună știință asupra unui minor (lit. e) alin. 2, art. 145 CP presupune uciderea unei persoane care nu a împlinit vârsta de optsprezece ani, cu excepția pruncuciderii care este un omor cu circumstanțe atenuante. Este necesar ca vinovatul să știe cu bună știință că victima nu a împlinit vârsta de optsprezece ani.

Omor săvîrșit cu bună-știință asupra unui minor presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții:

victima să fie un minor;

făptuitorul să manifeste bună-știință în privința calității de minor a victimei.

Astfel, înainte de toate, la momentul săvîrșirii infracțiunii, victima trebuie să nu fi atins vîrsta de 18 ani. Folosind termenul “minor”, legiuitorul nu a intenționat să facă vreo deosebire în raport cu vîrsta sau cu discernămîntul victimei. Totuși, aceste împrejurări trebuie luate în calcul la individualizarea pedepsei.

În contextul săvîrșirii omorului cu bună-știință asupra unui minor, sintagma cu bună-știință denotă că, la momentul săvîrșirii faptei, făptuitorul cunoștea cu certitudine despre vîrsta minoră a victimei.

Dacă, la momentul săvîrșirii faptei, făptuitorul nu avea o certitudine cu privire la vîrsta minoră a victimei, răspunderea penală nu-i poate fi agravată în bază art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM.

În cazul în care făptuitorul a considerat eronat că omoară un minor, calificarea trebuie făcută pentru fapta de omor efectiv săvîrșită și nu conform art.27 și art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM.

Sub un alt aspect, este posibil ca făptuitorul să aibă o reprezentare eronată asupra identității minorului, ca victimă vizată. Iar victima efectivă să fie de asemenea un minor. Într-o asemenea ipoteză, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM. Altfel spus, se va reține omorul săvîrșit cu bună-știință asupra unui minor, în formă consumată.

Omor săvîrșit cu bună-știință asupra femeii gravide presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții:

victima să fie o femeie gravidă și

făptuitorul să manifeste bună-știință în privința circumstanței că victima se află în această stare.

Pentru calificarea faptei în baza art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM nu contează durata sarcinii, în sensul că sarcina poate fi la început, poate fi într-o fază intermediară sau poate să se apropie de momentul nașterii.

La fel, nu are importanță nici gradul de viabilitate a produsului concepției.

De asemenea, nu are relevanță tipul sarcinii, respectiv dacă este vorba despre o sarcină normală sau despre o sarcină extrauterina.

Nu este relevantă nici împrejurarea dacă victima intenționa să ducă sarcina pînă la naștere sau dacă intenționa să întrerupă artificial sarcina.

Nu contează dacă graviditatea are o cauză naturală sau una artificială (fecundarea artificială sau implantarea embrionului).

Nu influențează asupra calificării nici dacă, în rezultatul omorului femeii gravide, a fost distrus sau nu produsul concepției.

De asemenea, asupra calificării omorului, săvîrșit cu bună-știință asupra femeii gravide, nu poate avea vreun impact vîrsta victimei. Toate aceste împrejurări pot fi luate în considerație doar la individualizarea pedepsei.

Pentru ca făptuitorului să-i fie imputabilă răspunderea în baza art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM, acesta trebuia să fi avut cunoștință în concret despre graviditatea victimei (din surse medicale, datorită unor relații de familie sau de serviciu, datorită faptului că sarcina era evidentă etc.). Sub acest aspect, vinovăția făptuitorului trebuie dovedită în concret, nefiind suficientă simpla prezumție că făptuitorul a prevăzut că victima ar putea fi gravidă, întrucît este femeie. Dacă făptuitorul nu știa în genere despre graviditatea victimei, răspunderea penală la fel nu-i poate fi agravată în bază art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM.

În cazul în care făptuitorul a considerat eronat că omoară o femeie gravidă, calificarea trebuie făcută pentru fapta de omor efectiv săvîrșită și nu conform art.27 și art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM.

Sub un alt aspect, este posibil ca făptuitorul să aibă o închipuire eronată asupra identității femeii gravide, ca victimă vizată. Iar victima efectivă să fie de asemenea o femeie gravidă. Într-o asemenea ipoteză, răspunderea se va aplica în conformitate cu art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM. Altfel spus, se va reține omorul săvîrșit cu bună-știință asupra femeii gravide, în formă consumată.

Omorul săvîrșit profitînd de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor presupune îndeplinirea cumulativă în principal a două condiții:

victima să se afle într-o stare de neputință și

făptuitorul să profite de această stare pentru a omorî victima.

Prin stare de neputință trebuie să înțelegem incapacitatea victimei de a se apăra din cauza nefuncționării totale sau parțiale a conștiinței ori a stării sale fizice sau psihice precare.

În art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM, legiuitorul enumeră exemplificativ factorii ce constituie cauzele stării de neputință a victimei: vîrsta înaintată; boala; handicapul fizic sau psihic sau alți factori. Starea fizică sau psihică precară a victimei este determinată de boala, handicapul fizic sau psihic al acesteia, de alți factori (de exemplu, în unele cazuri – starea de ebrietate). La alți asemenea factori cauzali se raportează și vîrsta înaintată, vîrsta fragedă, nefuncționarea totală sau parțială a conștiinței.

Dacă în momentul omorului, victima se află în stare de somn, există toate temeiurile legale de a califica cele comise în baza art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM.

Noțiunea “starea de neputință a victimei” este o noțiune estimativă. De exemplu, nu oricare minor cu vîrsta de 11 ani va fi neapărat considerat că se află în stare de neputință. În același rînd, nu oricare persoană de vîrstă înaintată trebuie recunoscută că se află în această stare.

De unele singure, abstrase de circumstanțele concrete ale faptei, vîrsta fragedă sau înaintată, boala, handicapul fizic sau psihic, ebrietatea etc. nu pot să caracterizeze starea de neputință a victimei.

Starea de neputință a victimei poate fi determinată de o situație de moment (victima doarme), de o situație cu caracter temporar (copil mic) sau de o situație cu caracter permanent (de exemplu, invaliditate definitivă). Nu are importanță dacă starea de neputință a victimei are un caracter permanent, temporar sau accidental, interesează doar ca ea să fi existat la momentul săvîrșirii faptei.

Îndeplinirea acestei cerințe se apreciază în concret, necesitînd o atenție specială cazurile în care starea victimei are caracter temporar ori constă într-o diminuare (permanentă sau temporară) a capacității de apărare a victimei (consum de alcool, boală, diverse infirmități fizice etc.).

Cea de-a doua condiție – făptuitorul să profite de starea de neputință pentru a omorî victima – presupune îndeplinirea în mod cumulativ a două cerințe:

la momentul săvîrșirii faptei, făptuitorul cunoaște că victima se află într-o stare de neputință;

făptuitorul se folosește de această împrejurare la săvîrșirea faptei de omor.

Pentru calificare nu este suficient ca victima să se afle în stare de neputință. Mai este necesar ca făptuitorul să profite de această stare, ceea ce presupune că el cunoaște condiția precară a victimei și a hotărît să se folosească de ea pentru a o omorî. Cele două elemente (cunoașterea unei stări precare și hotărîrea de a se folosi de ea) trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Astfel, circumstanța agravantă de la art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM (în ipoteza că omorul este săvîrșit profitînd de starea de neputință a victimei) nu operează, dacă, la momentul săvîrșirii infracțiunii, făptuitorul nu a știut că victima se află în stare de neputință.

Se va aplica art.27 și art.145 alin.(2) lit.e) CP al RM, dacă făptuitorul consideră că, la săvîrșirea omorului, profită de starea de neputință a victimei, însă, din cauze independente de voința lui, se dovedește că, la momentul săvîrșirii infracțiunii, victima nu se găsea în starea de neputință.

Deci caracterul grav al omorului este determinat de o circumstanță referitoare la victima omorului

Omorul săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic. La săvârșirea omorului cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic se încalcă nu numai relațiile sociale care condiționează ocrotirea vieții persoanei, dar și relațiile sociale a căror existență și desfășurare normală condiționează ocrotirea libertății persoanei sau securității publice.

Omorul se consideră săvîrșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, dacă a fost săvîrșit în oricare din următoarele trei ipoteze:

pînă la răpirea sau pînă la luarea persoanei în calitate de ostatic;

în procesul răpirii sau luării persoanei în calitate de ostatic;

după răpirea sau după luarea persoanei în calitate de ostatic.

În primele două cazuri, făptuitorul urmărește să-și înlesnească, pe calea omorului, săvîrșirea acțiunii de răpire sau de luare a persoanei în calitate de ostatic. Sau, pe aceeași cale, să înfrîngă rezistența victimei răpirii sau luării în calitate de ostatic.

În cea de-a treia ipoteză, făptuitorul urmărește, mai cu seamă, fie să ascundă, pe calea omorului, răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, fie să se răzbune, pe această cale, pentru rezistența opusă de victima răpirii sau luării în calitate de ostatic.

Nu este deloc obligatoriu să se ateste o simultaneitate de intenții. Dar, este absolut obligatoriu să existe o simbioză la nivel subiectiv între cele două componente ale infracțiunii unice complexe prevăzute la art.145 alin.(2) lit.f) CP al RM.

Aceasta înseamnă că intenția de a săvîrși omorul apare în procesul de realizare a intenției de a săvîrși răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic. Adică, pînă la consumarea acțiunii de răpire sau de luare a persoanei în calitate de ostatic. Nu este exclusă nici cealaltă variantă: intenția de a săvîrși răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic apare pînă la consumarea acțiunii de omor. Alte variante nu sunt posibile.

Nu este obligatoriu ca, în contextul infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.f) CP al RM, victima omorului și victima răpirii sau luării în calitate de ostatic să fie aceeași persoană. Astfel, în cazul în care nu este nici persoana răpită, nici ostatic, victima omorului prevăzut la art.145 alin.(2) lit.f) CP este: persoana care împiedică săvîrșirea răpirii sau luării în calitate de ostatic a unei alte persoane; persoana care încearcă să elibereze acea altă persoană; o persoană oarecare, prezentă din întîmplare la locul răpirii sau luării în calitate de ostatic a unei alte persoane; colaboratorul din cadrul unor servicii speciale, care ia parte la acțiunea de eliberare a persoanelor răpite sau luate în calitate de ostatici; persoana făcînd parte din garda de corp a celui răpit sau luat în calitate de ostatic, etc.

La calificarea omorului săvîrșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic nu este necesară calificarea suplimentară conform art.164 sau art.280 CP al RM.

Omorul săvârșit asupra două sau mai multor persoane. Așa după cum se observă din titlu, împrejurarea reținută de legiuitor este numărul victimelor infracțiunii. Astfel, dacă în cazul omorului simplu se produce moartea unei singure persoane, însă se creează o stare de pericol și pentru viața altor persoane, fără a se înregistra și decesul acestora, în cazul omorului grav, fapta are drept urmare moartea a cel puțin două persoane.

Numărul victimelor infracțiunilor ridică mult periculozitatea socială a omorului și îl caracterizează pe făptuitor ca fiind deosebit de periculos, concluzie ce rezultă din rezultatul faptei sale ilicite, ceea ce impune aplicarea unui regim mai aspru de sancționare decât cel prevăzut pentru omorul simplu și cel calificat.

Codul penal în vigoare, referindu-se la omorul săvârșit "asupra a două sau mai multe persoane", nu face precizarea "deodată sau prin acțiuni diferite".

După părerea altor autori, rezultatul cerut de lege poate să se producă si prin acțiuni diferite, dar în aceeași împrejurare și în baza aceleiași rezoluții infracționale.

Pentru aplicarea circumstanței agravante prevăzute la art.145 alin.(2) lit.g) CP al RM, este necesar să fie întrunite următoarele două condiții:

1) să existe o pluralitate de victime;

2) făptuitorul să manifeste o intenție unică (dublată de un scop unic) de omor a două sau mai multe persoane.

Cît privește prima condiție, omorul săvîrșit asupra a două sau mai multor persoane se realizează în forma consumată dacă au decedat toate cele două sau mai multe victime a căror moarte a fost urmărită de către făptuitor. Prin prisma prevederilor art.27 CP al RM, constatăm neconsumarea infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.g) CP al RM, dacă această infracțiune nu și-a produs efectul.

Astfel, dacă fapta a fost îndreptată nemijlocit spre săvîrșirea omorului asupra a două sau mai multor persoane, dar, din cauze independente de voința făptuitorului, se atestă nerealizarea integrală a intenției infracționale, adică nu se produce moartea nici uneia din aceste persoane (nici vătămarea sănătății sau a integrității corporale a acestora), cele comise trebuie calificate conform art.27 și art.145 alin.(2) lit.g) CP al RM.

Dacă, în aceleași împrejurări, nu s-a produs moartea nici uneia din victimele vizate, dar a fost vătămată sănătatea sau integritatea corporală a cel puțin uneia din ele, stabilindu-se că făptuitorul a manifestat intenție directă indeterminată, calificarea trebuie făcută în funcție de rezultatul real survenit (de exemplu, conform art.151 sau art.152 CP al RM ori conform art.78 “Vătămarea intenționată ușoară a integrității corporale” din Codul contravențional).

În cazul în care făptuitorul a încercat să omoare două sau mai multe persoane, dar a decedat numai una singură, răspunderea trebuie aplicată în baza art.145 alin.(1) (dacă nu sunt circumstanțe din alin.(2)), art.27 și art.145 alin.(2) lit.g) CP al RM.

Dacă făptuitorul a încercat să omoare trei sau mai multe persoane, dar au decedat numai două din trei persoane (sau trei din patru, sau patru din cinci etc.), calificarea se efectuează pentru fapta de omor săvîrșită în conformitate cu art.145 alin.(2) lit.g) și art.27 CP al RM.

Cît privește cea de-a doua condiție – făptuitorul trebuie să manifeste o intenție unică (dublată de un scop unic) de omor a două sau mai multe persoane – intenția în cauză se poate realiza simultan în raport cu toate victimele. Însă, este posibil ca intenția de omor a două sau mai multor persoane să nu se realizeze simultan, ci etapizat, parcurgînd mai multe episoade. În acest caz, va fi prezentă o infracțiune unică prelungită de omor, avînd la bază intenția unică de omor a două sau mai multor persoane.

Important este ca intenția de omor a două sau mai multor persoane să se formeze fie pînă la omorul a primei victime, fie în procesul de realizare a acțiunii (inacțiunii) de omor a primei victime. Nu însă după aceasta. În caz contrar, cele săvîrșite vor forma concursul dintre două sau mai multe infracțiuni de omor.

Intenția de a omorî două sau mai multe persoane se stabilește pe baza probelor administrate, după criteriile generale stabilite pentru infracțiunea de omor, prin examinarea unor aspecte obiective legate de obiectul vulnerant, intensitatea loviturilor, zona vizată și a altor asemenea circumstanțe relevante.

Important este ca motivele, atunci cînd sunt diferite, să nu se excludă reciproc, să fie interdependente, compatibile. Din această perspectivă, par a fi incompatibile etc.

Două sau mai multe motive incompatibile nu pot sta la baza aceleiași intenții infracționale. Dacă făptuitorul s-a ghidat de astfel de motive la omor a două sau mai multor persoane, va fi prezent concursul de infracțiuni. Aceasta pentru că nu există temeiul atestării infracțiunii unice de omor, care să fie calificată conform art.145 alin.(2) lit.g) CP al RM.

Omorul unui reprezentant al autorității publice ori a unui militar, ori a rudelor apropiate ale acestora, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorității publice sau militar a obligațiilor de serviciu. În vederea aplicării răspunderii în baza acestei agravante, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor trei condiții:

victima infracțiunii are calitatea specială de reprezentant al autorității publice, de militar sau de rudă apropiată a acestora;

infracțiunea de omor este săvîrșită în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorității publice sau de către militar a obligațiilor de serviciu;

făptuitorul trebuie să cunoască cu bună-știință despre calitatea persoanei.

Cît privește prima condiție, prin reprezentant al autorității publice se înțelege exponentul intereselor oricărei autorități publice centrale sau ale autorităților publice locale.

Militari trebuie considerați cei care îndeplinesc serviciul militar în următoarele forme:

a) serviciul militar prin contract;

b) serviciul militar în termen;

c) serviciul militar cu termen redus;

d) serviciul militar ca rezerviști concentrați sau mobilizați.

Sunt considerați în serviciul militar și studenții instituțiilor militare de învățămînt. Deci, și aceștia pot fi victime ale infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.h) CP al RM.

Nu toți rezerviștii au calitatea de militari. Doar rezerviștii concentrați sau mobilizați au această calitate.

Reprezentantul forței militare străine în Republica Moldova poate fi victimă a infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.h) CP al RM. Excepție constituie cazul cînd un asemenea reprezentant are calitatea de persoană care se bucură de protecție internațională. Or, omorul unei asemenea persoane atrage răspunderea conform art.142 alin.(3) CP al RM.

În afară de reprezentant al autorității publice și militar, victimă a infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.h) CP al RM poate fi ruda apropiată a reprezentantului autorității publice sau a militarului. În conformitate cu art.134 alin.(4) CP al RM, rude apropiate se consideră următoarele patru categorii corelative de persoane: 1) părinții în raport cu copiii, sau viceversa; 2) înfietorii în raport cu copiii înfiați, sau viceversa; 3) frații în raport cu surorile, sau viceversa; 4) bunicii în raport cu nepoții lor, sau viceversa.

Circumstanța agravantă, prevăzută la art.145 alin.(2) lit.h) CP al RM, este aplicabilă pe toată durata îndeplinirii de către reprezentantul autorității publice sau de către militar a calității respective (din momentul dobîndirii ei prin modalități specifice fiecăreia pînă în momentul pierderii acesteia: pensionare, demisie, trecere în rezervă, etc.).

Cît privește cea de-a doua condiție – infracțiunea de omor să fie săvîrșită în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorității publice sau de către militar a obligațiilor de serviciu – noțiunea săvîrșirea infracțiunii în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligațiilor de serviciu urmează a fi interpretată ca și noțiunea similară din dispoziția de la art.145 alin.(2) lit.d) CP al RM, cu deosebirile de rigoare.

La rîndul său, noțiunea în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu desemnează ipoteza cînd victima – reprezentantul autorității publice sau militarul – atunci cînd este omorît, se află în exercițiul funcțiunii, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. Calitatea specială a victimei, alături de timpul săvîrșirii infracțiunii – în timpul serviciului – determină agravarea răspunderii penale; astfel, în acest caz, fapta nu mai poate fi calificată conform art.145 alin.(l) CP al RM.

Această împrejurare va trebui dovedită în mod concret, luîndu-se în calcul sfera atribuțiilor de serviciu aferente calității speciale a victimei, precum și specificul îndeplinirii acelor atribuții (sub aspectul locului, timpului și modului de îndeplinire), în conformitate cu dispozițiile legale.

Dispoziția prevăzută de art.145 alin.(2) lit.h) CP al RM își găsește aplicare doar în cazul în care nu operează o normă specială (de exemplu, art.142 alin.(3), art.342 CP al RM).

Omorul săvârșit de două sau mai multe persone. Noțiunea “de două sau mai multe persoane”, în sensul consemnat la art.145 alin.(2) lit.i) CP al RM, presupune pluralitatea de făptuitori. Iar acești făptuitori trebuie să aibă calitatea de autori mijlociți (mediați) sau de autori nemijlociți (imediați) ai infracțiunii. Un singur autor al infracțiunii, alături de o persoană care numai contribuie la săvîrșirea infracțiunii în calitate de organizator, instigator sau complice, nu este suficient pentru a opera circumstanța agravantă prevăzută la art.145 alin.(2) lit.i) CP al RM.

Săvîrșirea omorului de două sau mai multe persoane presupune trei ipoteze alternative:

săvîrșirea omorului de doi sau mai mulți coautori;

săvîrșirea omorului de către o persoană, care întrunește semnele subiectului infracțiunii, în comun cu una sau mai multe persoane, care nu întrunesc aceste semne (de exemplu, nu au atins vîrsta răspunderii penale, sunt iresponsabile etc.);

săvîrșirea omorului de către o persoană, care întrunește semnele subiectului infracțiunii, prin intermediul unei persoane, care nu întrunește aceste semne (de exemplu, nu a atins vîrsta răspunderii penale, este iresponsabilă etc.).

În primul rînd, omorul se consideră săvîrșit de două sau mai multe persoane atît în cazul în care la comiterea faptei au participat în comun doi sau mai mulți coautori, în lipsa unei înțelegeri prealabile între ei, cît și în cazul în care la comiterea faptei au luat parte doi sau mai mulți coautori care s-au înțeles în prealabil despre săvîrșirea în comun a omorului.

Înțelegerea prealabilă referitoare la săvîrșirea omorului poate îmbrăca următoarele forme:

verbală, atunci cînd acordul se încheie prin viu grai;

nonverbală, presupunînd fie consemnarea acordului în scris, fie confirmarea încheierii acestuia pe calea unor acțiuni concludente (privirea aprobatoare, semnul confirmativ cu capul, mișcarea aprobativă a mîinii etc.).

Nu este exclusă îmbinarea celor două forme. La fel, nu se exclude (mai cu seamă, în situația în care înțelegerea prealabilă adoptă o formă verbală sau scrisă) ca înțelegerea prealabilă să aibă fie un caracter direct (adică să fie încheiată nemijlocit între făptuitori), fie un caracter indirect (adică să presupună prezența unor mijlocitori).

Lipsa sau prezența înțelegerii prealabile dintre făptuitori nu poate influența calificarea celor săvîrșite în baza art.145 alin.(2) lit.i) CP al RM, dar poate fi luată în considerație la individualizarea pedepsei.

În cazul ambelor varietăți ale coautoratului la infracțiunea de omor – coautoratul la infracțiunea de omor în prezența înțelegerii prealabile între făptuitori și coautoratul la infracțiunea de omor în lipsa înțelegerii prealabile între făptuitori – este posibilă manifestarea fie a intenției directe, fie a intenției indirecte.

De regulă, coautoratul la infracțiunea de omor în prezența înțelegerii prealabile între făptuitori presupune manifestarea unei intenții directe. Cu toate acestea, nu se exclude manifestarea unei intenții indirecte (de exemplu, atunci cînd făptuitorii, înțelegîndu-se “să-i aplice o corecție” victimei, o supun bătăii; în acest caz, producerea morții victimei nu este dorită, fiind doar admisă conștient).

Nu există coautorat în cazul în care fiecare făptuitor acționează independent și în momente diferite, lovind, din răzbunare, mortal, victima. Simpla prezență fizică a unei persoane alături de făptuitor, la locul și în momentul săvîrșirii de către acesta a omorului nu constituie coautorat, dar ar putea constitui complicitate la infracțiunea de omor sub formă de sprijin moral acordat agresorilor.

La săvîrșirea infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.i) CP al RM poate lua parte și o persoană care nu are semnele subiectului infracțiunii. De aceea, săvîrșirea omorului de către o persoană, care întrunește semnele subiectului infracțiunii, în comun cu una sau mai multe persoane, care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidența agravantei prevăzute la art.145 alin.(2) lit.i) CP al RM. Noțiunea de “de două sau mai multe persoane” nu este nici pe departe echivalentul noțiunilor “participație simplă” sau “participație complexă, presupunînd coautorul”.

În cazul infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.i) CP al RM, făptuitorii pot realiza simultan și integral latura obiectivă a infracțiunii de omor. Dar, la fel de posibil este ca făptuitorii să o realizeze succesiv și parțial (de exemplu, unul dintre făptuitori omoară prima victimă, iar al doilea făptuitor omoară cea de-a doua victimă; împreună, cei doi făptuitori săvîrșesc omorul asupra a două persoane). Important este ca acești făptuitori să ia parte la săvîrșirea, chiar și parțială, a infracțiunii de omor.

Dacă omorul săvîrșit de două sau mai multe persoane presupune atragerea unui minor la activitatea criminală sau instigarea acestuia la săvîrșirea omorului, atunci prevederea de la art.145 alin.(2) lit.i) CP al RM trebuie aplicată alături de prevederea de la art.208 CP al RM.

Omorul săvârșit cu deosebită cruzime, precum și din motive sadice. Variantă de tip a omorului, fapt de omor grav, prezintă, în mod firesc, un grad de pericol social corespunzător gravității sale, săvârșirea sa aducând atingeri nu numai relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei de omor ci și celor mai elementare sentimente de milă și omenie, relevând totodată revoltătoarea decădere morală a făptuitorului.

Infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi se caracterizează prin structura sa complexă, în care se îmbină conținutul constitutiv al infracțiunii de omor simplu cu împrejurări reținute de lege ca elemente circumstanțiale ce agravează fapta.

Potrivit Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvârșite prin omor” (art.145-148 CP al RM) nr. 11 din 24.12.2012 cruzimea deosebită demonstrează intenția făptuitorului de a-i cauza victimei suferințe – de ordin fizic sau psihic – care sunt intense, inutile și prelungite în timp.

Cruzimea este inerentă oricărui omor, deoarece în momentul omorului, victima simte dureri fizice și morale. Totuși, omorul săvîrșit cu deosebită cruzime presupune o intensitate mult mai mare a acestor dureri, întrucît făptuitorul nu se mulțumește să curme viața victimei. El îi prelungește agonia, torturînd-o, maltratînd-o, molestînd-o.

Nu contează dacă deosebita cruzime a constituit singura cauză a decesului; este necesar ca deosebita cruzime să fi fost exercitată pînă la consumarea omorului.

Metode următoarele demonstrează manifestarea cruzimii deosebite la săvîrșirea omorului: jupuirea pielii; turnarea peste victimă a unor lichide inflamabile cărora li se dă foc; provocarea arsurilor cu ajutorul unor obiecte incandescente; arderea sau îngroparea unei persoane vii; etc.

Este de menționat că, abstrasă de alte circumstanțe, atestarea uneia din metodele prezentate mai sus nu întotdeauna poate fi considerată expresie a cruzimii deosebite.

Adesea, cauzarea unor plăgi multiple poate fi explicată prin forța fizică slabă a făptuitorului ori prin calitățile vulnerante reduse ale mijlocului sau instrumentului de săvîrșire a infracțiunii (care nu a fost ales special de către făptuitor). De asemenea, numărul mare al plăgilor cauzate își poate găsi explicația în starea de agitație a făptuitorului, în incapacitatea lui de a evalua adecvat situația, în năzuința lui de a săvîrși mai repede infracțiunea începută, luînd în considerație eficacitatea scăzută a metodei de comitere a infracțiunii, opunerea activă de rezistență de către victimă, superioritatea fizică a victimei sau alți asemenea factori. La fel, suferințele victimei nu vor fi deosebite atunci cînd cauzarea unor plăgi multiple se realizează în toiul altercației și într-un interval de timp relativ scurt.

Despre săvîrșirea cu deosebită cruzime a infracțiunii de omor intenționat poate mărturisi nu doar metoda comiterii infracțiunii. În acest sens, unul dintre cele mai răspîndite cazuri de omor săvîrșit cu deosebită cruzime, ținînd cont de ambianța executării lui, este omorul săvîrșit în prezența persoanelor apropiate victimei.

În cazul cînd la suferințele victimei asistă alte persoane, deosebita cruzime se manifestă în raport cu victima infracțiunii, nu în raport cu persoanele care asistă la suferințele victimei. Manifestarea cruzimii deosebite față de asemenea persoane nu este cuprinsă de componența de infracțiune prevăzută la art.145 alin.(2) lit.j) CP al RM. De aceea, numai atunci poate fi aplicată răspunderea agravată în baza acestei prevederi normative, cînd victima suferă intens, prelungit și inutil, întrucît conștientizează că săvîrșirea infracțiunii afectează substanțial persoanele apropiate care asistă la suferințele victimei.

În afară de metoda și ambianța comiterii infracțiunii, despre săvîrșirea omorului cu deosebită cruzime pot mărturisi următoarele circumstanțe: particularitățile victimei infracțiunii (de exemplu, prezența la ea a unor fobii, a unor alergii sau a altor afecțiuni specifice); specificul motivului infracțiunii (de exemplu, motivele sadice); alte circumstanțe de natură obiectivă și subiectivă care trebuie apreciate cumulativ.

Este necesar de a stabili, că făptuitorul conștientiza sau, altfel spus, își dădea seama că săvîrșește infracțiunea cu deosebită cruzime. Aceasta, pe lîngă faptul că el a prevăzut că va cauza cu o deosebită cruzime moartea victimei, a dorit sau a admis, în mod conștient, survenirea acestei urmări.

Motivele sadice alcătuiesc imboldul generat de tendința anormală (dar în limitele responsabilității) spre cruzime, o plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui suferințe. Sadismul se exprimă în faptul că plăcerea apare într-o situație în care victima se află sub stăpînirea făptuitorului, este subordonată necondiționat acestuia, fiindu-i supusă într-o asemenea măsură, încît făptuitorul consideră că îi este permis să-i cauzeze durere și s-o umilească. Dominarea asupra victimei, ca formă specifică de legătură cu aceasta, îi creează făptuitorului sentimentul de satisfacție. Contextul situației în care, în corespundere cu voința făptuitorului, victima suferă umilință sau durere, ceea ce confirmă controlul exercitat de făptuitor asupra victimei, îi provoacă acestuia excitație și euforie, însoțite de conștientizarea puterii nelimitate asupra victimei aflate în dependență. Omorul săvîrșit din motive sadice reprezintă manifestarea extremă a sadismului. În acest caz, plăcerea și satisfacția sunt atinse pe calea lipsirii victimei de viață, constituind expresia extremă de exercitare a autorității făptuitorului asupra victimei.

Delimitînd motivele sadice de cruzimea deosebită, trebuie să specificăm că deosebita cruzime nu întotdeauna este generată de motive sadice. Omorul săvîrșit cu deosebită cruzime poate avea la bază și: răzbunarea, gelozia, ura, interesul material, motivele huliganice etc. La individualizarea pedepsei se poate lua în considerație că nu una, dar ambele ipoteze specificate la art.145 alin.(2) lit.j) CP al RM caracterizează cele săvîrșite de făptuitor.

Omorul săvârșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune sau de a înlesni săvârșirea ei. În cazul acestei modalități de omor calificat, hotărârea de omorîre se ia și se aduce la îndeplinire sub presiunea unui scop care constituie el însuși infracțiune ceea ce presupune o amplificare a câmpului infracțional și un indiciu de maximă periculozitate; se poate vorbi chiar de obiective infracționale în lanț sau în sistem.

Omorul săvîrșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune se caracterizează prin aceea că făptuitorul, omorînd victima, urmărește să ascundă infracțiunea săvîrșită în trecut sau infracțiunea care este săvîrșită concomitent cu omorul. Scopul ascunderii se poate exprima în aceea că făptuitorul urmărește să nu se afle despre însuși faptul infracțiunii, despre participarea la infracțiune a unei anumite persoane sau despre alte împrejurări relevante ce țin de infracțiunea-scop.

Omorul și infracțiunea-scop pot fi săvîrșite fie la un anumit interval de timp și asupra unor victime diferite sau asupra aceleiași victime, fie cu aceeași ocazie și în același timp, asupra unor victime diferite ori asupra aceleiași victime. La calificare nu contează a cui infracțiune ascunde făptuitorul omorului: a sa ori a unei alte persoane. De asemenea, nu contează dacă făptuitorul omorului este autor sau alt participant la infracțiunea-scop.

Victimă în cazul omorului săvîrșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune poate fi orice persoană, care, în opinia făptuitorului, cunoaște anumite informații despre infracțiunea-scop și poate face denunțul (de exemplu, victima, martorul, unul dintre participanți, etc.). Dacă însă denunțarea s-a realizat, iar făptuitorul a aflat despre aceasta, omorul săvîrșit asupra persoanei care a făcut denunțul urmează a fi calificat în baza art.145 alin.(2) lit.d) CP al RM.

Făptuitorul omorînd victima cu scopul de a înlesni săvîrșirea altei infracțiuni, urmărește să creeze condiții care să faciliteze comiterea infracțiunii-scop. Spre deosebire de omorul săvîrșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune, omorul săvîrșit cu scopul de a înlesni săvîrșirea altei infracțiuni precede întotdeauna infracțiunea-scop. Prin săvîrșirea infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.k) CP al RM în cea de-a doua ipoteză, făptuitorul tinde să ușureze săvîrșirea de către el însuși sau de către alte persoane a infracțiunii-scop. Nu are importanță dacă făptuitorul va participa sau nu la acea infracțiune, nici în ce calitate va participa.

În cazul omorului săvîrșit cu scopul de a înlesni săvîrșirea altei infracțiuni, victimă poate fi orice persoană. Nu se ia în considerație dacă victima a putut să îndeplinească sau nu în realitate acel rol, pentru a cărui neutralizare ea a fost lipsită de viață.

Circumstanța agravantă prevăzută la art.145 alin.(2) lit.k) CP al RM operează indiferent dacă omorul este consumat sau a rămas la etapa de pregătire ori de tentativă. Pentru existența circumstanței agravante prevăzute la art.145 alin.(2) lit.k CP al RM este necesară și suficientă dovada scopului urmărit, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu. Dacă scopurile sus-menționate s-au realizat, va exista un concurs de infracțiuni între omorul prevăzut la art.145 alin.(2) lit.k) CP și infracțiunea ascunsă sau înlesnită prin săvîrșirea omorului. Deoarece textul de incriminare nu face nici o limitare, rezultă că prin săvîrșirea omorului poate fi înlesnită sau ascunsă orice infracțiune, indiferent de gravitatea ei.

Atunci cînd făptuitorul omoară victima, fiind convins că ascunde o altă infracțiune (că înlesnește săvîrșirea unei alte infracțiuni), dar în realitate acea altă infracțiune nu există, atestăm tentativa la infracțiunea prevăzută la art.145 alin.(2) lit.k) CP al RM..

Omorul săvârșit din motive de ură socială, națională, rasială sau religioasă. În cazul omorului săvârșit din motivele susnumite prevede, de fapt, trei circumstanțe, una dintre care este suficientă pentru aplicarea agravantei date. Ele se caracterizează prin intoleranță față de persoanele altei naționalități, rase, religii și reprezentanților lor, bazată pe ideologia superiorității sale și, dimpotrivă, imperfecțiunea altor națiuni, rase sau confesiuni.

Prin motive de ură socială, națională, rasială sau religioasă trebuie de înțeles motivele de sorginte extremistă, generate de atitudinea ostilă a făptuitorului față de o întreagă categorie socială, etnie, rasă sau confesiune, de care poate aparține victima infracțiunii.

Pentru aplicarea răspunderii în baza art.145 alin.(2) lit.l) CP al RM nu este obligatoriu ca făptuitorul să aparțină la o grupare extremistă, să poarte însemne extremiste, să aibă ținută specifică etc., să poarte arme sau obiecte asimilate armelor avînd însemne extremiste, să lase la locul săvîrșirii infracțiunii inscripții, imagini, simboluri, foi volante cu caracter extremist, să săvîrșească infracțiunea în zilele avînd semnificație extremistă etc. Eventual, astfel de circumstanțe vor fi luate în considerație la individualizarea pedepsei pentru omorul săvîrșit din motive de ură socială, națională, rasială sau religioasă.

De regulă, făptuitorul alege victima datorită apartenenței acesteia la un alt grup decît cel de care aparține făptuitorul; acest aspect sugerează ideea că un membru al unui asemenea grup este interschimbabil cu alt membru. Spre deosebire de victimele altor fapte penale, victima infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.l) CP al RM este aleasă mai degrabă după ceea ce reprezintă decît după cine este. Mesajul astfel transmis este destinat nu doar victimei directe, dar și grupului din care face parte victima. Infracțiunea prevăzută la art.145 alin.(2) lit.l) CP al RM are ca scop intimidarea grupului din care face parte victima. Reprezentanților acelui grup li se transmite mesajul că nu sunt bineveniți, că nu au dreptul să participe pe deplin la viața socială, că nu este locul lor acolo și că ar putea deveni și ei victime.

Făptuitorul poate să nu aibă nici un fel de sentimente față de persoana care a devenit victima infracțiunii, dar să aibă gînduri sau sentimente ostile față de grupul din care face parte victima. Pentru calificarea faptei în baza art.145 alin.(2) lit.l) CP al RM nu are importanță dacă atitudinea, descrisă mai sus, este una durabilă, caracterizînd sistemul de valori de care se conduce făptuitorul, sau are numai un caracter situativ, fiind legată de circumstanțe concrete (presiunea grupului de care aparține făptuitorul, influența mulțimii etc.). De asemenea, nu este relevant dacă victima infracțiunii aparține de un grup minoritar sau de unul majoritar.

Nu poate fi aplicată răspunderea în conformitate cu art.145 alin.(2) lit.l) CP al RM în acele cazuri cînd victima este reprezentantul altei categorii sociale, etnii, rase sau confesiuni, însă nu există suficiente temeiuri pentru a considera că, la săvîrșirea omorului, făptuitorul a fost ghidat de motive de ură socială, națională, rasială sau religioasă. În astfel de cazuri, ura este una personalizată, fiind îndreptată exclusiv asupra victimei omorului, nu asupra unei întregi categorii sociale, etnii, rase sau confesiuni.

Omorul săvârșit prin mijloace periculoase pentru viața sau sănătatea mai multor persoane. Circumstanța agravantă în cauză trebuie să îndeplinească următoarele trei condiții:

mijloacele aplicate în scopul săvîrșirii omorului trebuie să prezinte un real pericol pentru viața sau sănătatea mai multor persoane;

făptuitorul trebuie să conștientizeze periculozitatea mijloacelor aplicate;

făptuitorul trebuie să manifeste intenție în raport cu lipsirea de viață a victimei vizate.

Mijloacele aplicate în scopul săvîrșirii omorului trebuie să prezinte un real pericol pentru viața sau sănătatea nu doar a victimei vizate, dar și a încă cel puțin unei singure persoane. Este necesar ca la locul faptei să fi fost prezente cel puțin două persoane, una dintre care era victima vizată.

Pentru existența circumstanței agravante prevăzute de art.145 alin.(2) lit.m) CP al RM nu se cere ca fapta să fi avut ca urmare omorul și a altor persoane, fiind suficient ca viața sau sănătatea acestora să fi fost pusă în pericol de mijloacele aplicate de făptuitor, în cazul în care nici victima vizată nu decedează, dar mijloacele aplicate au fost apte de a pune în pericol viața sau sănătatea altor persoane, se va reține o tentativă la infracțiunea prevăzută art.145 alin.(2) lit.m) CP al RM.

În același timp, pericolul pentru viața sau sănătatea mai multor persoane nu este obligatoriu să rezulte în mod exclusiv din natura mijloacelor folosite la săvîrșirea omorului, ci și din împrejurările sau circumstanțele cu care, în concret, se asociază acele mijloace, agravînd pericolul. Agravanta prevăzută de art.145 alin.(2) lit.m) CP al RM se va aplica și atunci cînd mijlocul ales nu este prin natura sa periculos pentru viața sau sănătatea mai multor persoane, dar dobîndește acest caracter prin modul în care este folosit de către făptuitor.

În consecință, în general, circumstanța agravantă prevăzută de art.145 alin.(2) lit.m) CP al RM ar putea exista în cazuri de: accidentare intenționată a unui grup de persoane de către mijlocul de transport; tragere din arma de foc în direcția în care se află mai multe persoane sau într-un spațiu închis în care se află mai multe persoane, fiind verosimilă producerea ricoșeurilor; provocare a unei scurgeri de gaze toxice apte să afecteze mai multe persoane; provocare a exploziei, a incendiului, a inundării, a unei contaminări radioactive sau bacteriologice etc., care pot fi periculoase pentru mai multe persoane; otrăvire a produselor alimentare sau a apei care urmează a fi consumate de mai multe persoane etc.

Cerința de prezență a circumstanței agravante prevăzute la art.145 alin.(2) lit.m) CP al RM nu va fi îndeplinită, dacă, deși mijlocul aplicat ar putea în mod obiectiv să creeze pericol pentru viața sau sănătatea mai multor persoane, posibilitatea producerii unui asemenea rezultat ar fi exclusă în împrejurările concrete ale comiterii infracțiunii. De exemplu, dacă se provoacă un incendiu sau o explozie într-un loc în care este prezentă doar victima vizată (fiind exclusă prezența oricăror altor persoane), răspunderea nu poate fi agravată în baza art.145 alin.(2) lit.m) CP al RM.

Condiția că făptuitorul trebuie să conștientizeze periculozitatea mijloacelor aplicate este funcțională în cazul în care făptuitorul conștientizează periculozitatea mijloacelor aplicate. Se exclude agravarea răspunderii pentru săvîrșirea omorului prin mijloace periculoase pentru viața sau sănătatea mai multor persoane, dacă făptuitorul, aplicînd asemenea mijloace, a conștientizat lipsa pericolului real pentru viața sau sănătatea altor persoane.

Concluzia despre prezența sau lipsa pericolului real pentru viața sau sănătatea mai multor persoane rezultă din atitudinea făptuitorului față de următoarele circumstanțe faptice:

calitățile vulnerante ale mijloacelor alese pentru săvîrșirea infracțiunii;

poziția victimei în raport cu alte persoane;

mărimea și configurația teritoriului afectat, precum și alte împrejurări ce caracterizează ambianța săvîrșirii infracțiunii;

particularitățile tragerii focului din armă sau ale realizării altor acțiuni (inacțiuni) îndreptate spre cauzarea morții victimei.

O condiție obligatorie, pe care trebuie s-o îndeplinească circumstanța agravantă prevăzută la art.145 alin.(2) lit.m) CP al RM, se exprimă în aceea că făptuitorul manifestă intenție în raport cu omorul victimei vizate. Făptuitorul nu poate manifesta imprudență nici măcar în raport cu cauzarea morții altor persoane decît victima vizată.

Calificarea se face conform art.145 alin.(2) lit.g) și m) CP al RM în cazul în care, în afară de cele două sau mai multe victime decedate, vizate de către făptuitor, au mai fost alte persoane, care au rămas în viață, și care, întrucît au fost expuse unui real pericol, puteau muri sau suferi cel puțin vătămări ale sănătății.

Atunci cînd omorul săvîrșit prin mijloace periculoase pentru viața sau sănătatea mai multor persoane este însoțit de distrugerea sau deteriorarea intenționată a bunurilor, săvîrșită prin incendiere, explozie sau o altă modalitate periculoasă, dacă aceasta a cauzat daune în proporții mari, se va aplica răspunderea în baza art.145 alin.(2) lit.m)) și art.197 alin.(2) lit.a) CP al RM. În acele cazuri cînd omorul săvîrșit prin mijloace periculoase pentru viața sau sănătatea mai multor persoane, este însoțit de distrugerea sau deteriorarea intenționată a masivelor forestiere prin incendiere, în proporții ce depășesc 500 unități convenționale, calificarea urmează a fi făcută conform art.145 alin.(2) lit.m) și art.232 alin.(2) CP al RM.

Omorul comis cu scopul de a preleva și / sau utiliza ori comercializa organele sau țesuturile victimei. Prin a preleva organele sau țesuturile victimei se înțelege a le recolta. Astfel, pentru calificarea faptei în baza art.145 alin.(2) lit.n) CP al RM nu contează momentul prelevării: atunci cînd victima era în viață sau atunci cînd deja decedase. Totuși, dacă prelevarea este făcută asupra victimei în viață, fără anestezie, poate exista temeiul reținerii și a circumstanței agravante prevăzute la art.145 alin.(2) lit.j) CP al RM.

Utilizarea organelor sau țesuturilor victimei presupune: realizarea unui transplant sau a unei transfuzii; consumarea în cadrul actului de canibalism; vampirism sau spermofagie; colecționarea; folosirea în cadrul unor ritualuri ezoterice sau pseudo-religioase, al unor perversiuni sexuale, experimente, cercetări științifice, la clonare, la crearea de instalații sculpturale, la prepararea unor seruri, remedii naturiste sau produse cosmetice, la hrănirea animalelor, la confecționarea de obiecte artizanale, etc.

Comercializarea organelor sau țesuturilor victime presupune vînzarea acestora, inclusiv peste hotarele țării.

Circumstanța agravantă prevăzută la art.145 alin.(2) lit.n) CP al RM operează indiferent dacă omorul este consumat sau a rămas la etapa de pregătire ori de tentativă. Pentru existența circumstanței agravante prevăzute la art.145 alin.(2) lit.n) CP al RM nu se cere realizarea scopului menționat. Este necesară și suficientă dovada scopului urmărit.

Subiect al omorului săvîrșit cu scopul de a preleva și/sau utiliza ori comercializa organele sau țesuturile victimei poate fi orice persoană, inclusiv un lucrător medical.

Omorul comis de către o persoană care a mai săvârșit un omor intenționat. Circumstanța agravantă specificată la art.145 alin.(2) lit.o) CP al RM este funcțională atunci cînd sunt întrunite următoarele trei condiții:

omorul este săvîrșit de o persoană care a comis anterior o infracțiune prevăzută la art.145 alin.(1) CP al RM;

făptuitorul nu a fost condamnat anterior pentru nici una din faptele de omor care se repetă;

nu a expirat termenul de prescripție de tragere la răspundere penală, stabilit la art.60 CP al RM.

Circumstanța agravantă prevăzută la art.145 alin.(2) lit.o) CP al RM este aplicabilă numai în cazul în care se succed două sau mai multe fapte, care sunt prevăzute de alin.(1) al art.145 CP. Din contra, nu se aplică răspunderea în baza art.145 alin.(2) lit.o) CP în cazurile următoare:

1) toate faptele, care se succed, sunt prevăzute doar de art.145 alin.(2) CP;

2) faptele, care se succed, sunt prevăzute de diferite alineate ale art.145 CP al RM.

De asemenea, nu este aplicabilă prevederea de la art.145 alin.(2) lit.o) CP al RM în situația în care, după infracțiunea specificată la art.145 alin.(1) CP al RM, este săvîrșit:

omorul care a fost întrerupt la o altă etapă a activității infracționale (de exemplu, cînd omorul consumat a fost urmat de tentativa de omor sau de pregătirea de omor, ori viceversa);

omorul în care făptuitorul a avut un alt rol juridic (de exemplu, în primul caz a fost autor, iar în cel de-al doilea – organizator, instigator sau complice, sau invers).

În toate situațiile consemnate mai sus, cînd circumstanța agravantă prevăzută la art.145 alin.(2) lit.o) CP al RM nu este funcțională, se aplică regulile concursului de infracțiuni. Aceasta este necesar pentru a se lua în considerație la calificare gradul de pericol social al fiecăreia din faptele săvîrșite, fără a se admite subevaluarea sau supraevaluarea acestuia. Nu se permite a face concomitent calificarea conform regulilor concursului de infracțiuni și conform regulilor repetării infracțiunii.

Fapta nu poate fi calificată conform art.145 alin.(2) lit.o) CP al RM, dacă:

unul sau ambele omoruri, formînd repetarea, sunt prevăzute la art.146-148 CP al RM;

este vorba de o atingere reiterată adusă vieții aceleiași victime în scopul de a o lipsi de viață, cuprinsă de intenția unică;

este comisă lipsirea simultană de viață a două sau a mai multor persoane;

este comisă lipsirea nesimultană de viață a două sau a mai multor persoane, cuprinsă de intenția unică.

Omorul săvârșit la comandă. Caracteristic omorului săvîrșit la comandă este că întotdeauna la comiterea acestuia iau parte cel puțin două persoane:

1) persoana care comandă omorul, îndeplinind, după caz, rolul de organizator sau de instigator al infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.p) CP al RM;

2) persoana care execută comanda de omor, îndeplinind rolul de autor al infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.p) CP al RM. Nu este exclusă pluralitatea unor astfel de persoane: mai multe persoane care comandă omorul și/sau mai multe persoane care execută comanda de omor.

De asemenea, este posibilă prezența unor intermediari între persoana care comandă omorul și persoana care execută comanda de omor. Contribuția acestor persoane (care se exprimă în căutarea/racolarea persoanei care execută comanda de omor, în transmiterea informației necesare despre victimă, a armei, a remunerației etc. către persoana care execută comanda de omor etc.) trebuie privită drept complicitate la infracțiunea prevăzută de art.145 alin.(2) lit.p) CP al RM (în situația cînd intermediarul acționează la inițiativa autorului infracțiunii) sau drept complicitate la organizarea sau la instigarea infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit.p) CP al RM (în situația cînd intermediarul acționează la inițiativa organizatorului sau instigatorului infracțiunii).

Dacă persoana care execută comanda de omor nu este pasibilă de răspundere penală, atunci cel care i-a dat comanda, avînd rolul de organizator sau de instigator, va fi considerat autor al infracțiunii.

Dacă celui care comandă omorul nu i-a reușit să-l determine pe potențialul autor să execute comanda ori cînd ultimul exercită atribuțiile investigatorului sub acoperire, fapta primului trebuie calificată ca pregătire pentru organizarea sau instigarea omorului la comandă. Aceeași soluție de calificare se impune în ipoteza renunțării de bunăvoie a autorului la săvîrșirea omorului la comandă.

În cazul în care autorul are de la bun început intenția de a nu-și îndeplini angajamentul față de organizator sau instigator, dar numai să dobîndească – prin înșelăciune sau abuz de încredere – remunerația pentru executarea comenzii, cele săvîrșite urmează a fi calificate ca escrocherie, în baza art.190 CP al RM.

ÎNCHEIERE

Infracțiunile contra vieții sunt cele mai grave infracțiuni contra persoanei, deoarece, prin săvârșirea lor, i se răpește omului bunul cel mai de preț, care este viața. De aceea, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost din cele mai îndepărtate timpuri sancționate cu mare severitate.

Infracțiunile contra vieții persoanei reprezintă grupul de infracțiuni prevăzute în Capitolul II al Părții speciale a Codului penal al Republicii Moldova. Acestea sunt fapte prejudiciabile, sîvârșite cu intenție sau din imprudență, care vatămă sau pun în pericol – în mod exclusiv sau în principal – relațiile sociale privitoare la viața persoanei.

Viața omului este apărată prin normele de drept și, în special, ale dreptului penal, ea fiind un drept absolut al individului, dar și o valoare socială pe care dreptul o ocrotește în interesul întregii societăți.

Garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei are loc, juridic, prin mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menționate.

Legiuitorul a prevăzut în art. 3 CP RM printre valorile de maximă importanță, a căror apărare constituie scopul legii penale, „persoana, drepturile și libertățile acesteia”, subliniind în acest fel, caracterul de valoare supremă al persoanei umane. În conformitate cu Constituția Republicii Moldova „statul garantează fiecărui om dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică”.

Prin lucrarea dată au fost cuprinse noile modalități normative ale omorului prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova în vigoare.

Deasemenea au fost cuprinse precum și modalitățile de evaluare a acestei incriminări în cadrul legislației altor state, accentul deosebit fiind pus pe legislația penală a țărilor vecine.

Cam în aceeași măsură sunt reflectate viziunile și preocupările autorilor din țările nominalizate și din alte țări, precum și celor autohtoni referitor la subiectul examinat și, bineințeles, și practica judiciară la acest capitol.

Omorul intenționat a adus întotdeauna atingerea celui mai important atribut al persoanei, viața, punerea în pericol sau supunerea vieții persoanei au fost combătute nu numai din punctul de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru că asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate, fără respectarea vieții persoanei nu poate fi concepută existența însăși a colectivității și conviețuirea pașnică a oamenilor acesteia.

La finele acestei lucrări am ajuns să formulăm următoerele concluzii.

Omorul intenționat (sau pur și simplu – omorul) este lipsirea forțată, ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane.

Obiectul juridic nemijlocit al infracțiunii de omor inteneționat îl constituie relațiile sociale a căror existență și desfășurare normală sunt condiționate de ocrotirea vieții persoanei.

Obiectul juridic material al omorului este corpul neînsuflețit al victimei.

Latura obiectivă a omorului se caracterizează prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitate ilegală care pricinuiește moartea unui om.

Deosebim două categorii de omor: omorul simplu, săvârșit fără circumstanțe agravante și atenuante și omorul grav.

Omorul intenționat se consumă odată cu producerea rezultatului: moartea victimei.

Subiect al infracțiunii poate fi o persoană fizică, responsabilă, care a îmlinit vârsta de 14 ani.

În cele ce urmează, vom încerca să reliefăm unele puncte vulnerabile ale practicii aplicării răspunderii pentru omorul intenționat.

Bazându-ne pe analiza comparativă a normelor Codului penal al Republicii Moldova putem propune modificări care ar favoriza la asigurarea drepturilor și libertăților omului. În argumentarea modificărilor și completărilor propuse ne-am bazat pe analiza opiniilor specialiștilor în domeniul dreptului penal, exprimate în literatura juridică , precum și pe practica judiciară.

În primul rând în Codul penal al Republicii Moldova așa și nu a apărut noțiunea omorului, iar după părerea noastră ea ar fi binevenită. Astfel omorul intenționat este lipsirea forțată, ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane.

În al doilea rând, în opinia noastră, în p.”j” alin. 2 art. 145 CP RM nu este nevoie de expresia: „din motive sadice”, deoarece ea este cuprinsă de noțiunea „deosebită cruzime”.

La final sperăm că pe viitor concluziile și propunerile noastre își vor aduce aportul său în știința juridico-penală.

BIBLIOGRAFIE

Actele normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07. 1994.

Codul penal al Republicii Moldova din 24. 03. 1961.

Codul penal al RM nr. 985-XV  din  18.04.2002 // MO al RM nr.128-129/1012 din 13.09.2002. // Republicat: MO al RM nr.72-74/195 din 14.04.2009

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvîrșite prin omor” nr. 11  din  24.12.2012 // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2013, nr.6, pag.4

Literatura de specialitate

Ardașev R. Cu privire la erorile repetate ale experților medico-legali în cauze despre omor // Legea și viața №1, 2012

Babii N. Răspunderea pentru omorul a două sau a mai multe persoane // Zakonnos №8, 2004

Balaican V. Analiza juridică a omorului // Legea și viața №9, 2010

Balaican V. Circumstanțele agravante ale omorului // Legea și viața №10, 2010

Balaican V. Conceptul de omor calificat – caracterizare // Legea și viața №7, 2011

Balaican V. Infracțiunea de omor (opinii actuale în doctrină) / /Legea și viața №3, 2009

Barbăneagră Al. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova. Chișinău. 2003

Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău, 2004

Boroi Al. Infracțiuni contra vieții. Editura Național, 1996.

Boroi Al., Pascu Ilie. Drept penal. Partea specială. Editura Europa Nova-București-1997.

Boroi Alexandru, Infracțiuni contra vieții, București, ALL BECK, 1999

Brânză S., Infracțiuni contra vieții, libertății și demnității persoanei, Chișinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1999

Brînză S. Analiza juridico-penală a omorului săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic // Revista Națională de Drept №5, 2009

Brînză S. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane: analiză de drept penal // Revista Națională de Drept №11, 2010

Brînză S. Omorul săvârșit de doua sau mai multe persoane: aspecte teoretice și practice. Partea I // Revista Națională de Drept №4, 2012

Brînză S. Răspunderea penală pentru omorul săvârșit cu premeditare: teorie și practică // Revista Națională de Drept №9, 2008

Brînză S. Răspunderea pentru omorul prevăzut la lit.e) alin.(2) art.145 // RND №4, 2009

Brînză S., V. Stati – Unele reflecții asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru omorul intenționat // Revista Națională de Drept №6, 2007

Bujor V., Guțuleac V. Omor intenționat. Comentariu // Legea și viața №3, 2011

Bujor V., Șleahtițchi V., Omorul și vătămarea gravă a integrității corporale, Chișinău, Universitatea de Criminologie, 2003

Bulai C., Filipaș A., Mitrache C., Instituții de drept penal. Ediția a II, București, Trei, 2003

Butmalai R. Delimitarea eutanasiei de omorul intenționat și pruncucidere // Revista Națională de Drept №9, 2007

Cușnir V., Berliba V., Carp S., Zosim A., Cojocaru R., Ursu V., Studiu selective in materie de drept penal, Chișinău, 2004

Diaconescu H. Considerații cu privire la momentul consumării infracțiunii de omor "Dreptul", №3 2003

Djoldasbaeva N. Elementele constitutive ale omorului // Turabi №6, 2005

Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V., Drept penal. Partea generală. București, 1992

Gîrla L., Palic Z. Unele probleme privind delimitarea pruncuciderii de omorul intenționat săvârșit profitând de starea de neputință a victimei și de lăsarea în primejdie care a condus la decesul victimei // Revista Națională de Drept №6, 2006

Ioana Vasiu. Drept penal. Partea specială. Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999.

Loghin O., Toader T., Drept penal român, partea specială, Ed Șansa, București, 1994

Macari Ion. Dreptul penal al R. Moldova. Partea specială. Chișinău, 1998.

Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Molnar I., Pascu I., Boroi A., Lazăr V., Drept penal. Partea specială. București, Editura „CONTINENT XXI”,1995

Octavian Loghin. Dreptul penal român. Partea specială. Vol. I. – București: Universul, 1994.

Pareniuc A. Noțiunea de omor la comandă // Revista Națională de Drept №11, 2005

Simion Gh. Doroș, Criminalistica, Chișinău, Știința, 1996.

Tănăsescu, B. Florescu, Victima și agresorul, Ed. Ins., București, 1994

Кoммeнтаpий к yгoлoвнoмy кoдeкcy Pocийcкoй Фeдepации. Mocква. Инфpа. M.. 1996

Кoнcтантинoв П. Cyбъeктивная cтopoна yбийcтва c ocoбoй жecтoкocтью "Poccийcкая юcтиция", № 4 2004

Пoпoв A. Oб oшибкe винoвнoгo пpи coвepшeнии yбийcтва c ocoбoй жecтoкocтью "Закoн и пpавo", № 1 2003

Cвятeнюк H. Квалификация нeкoтopыx видoв yбийcтв "Угoлoвнoe пpавo", № 1 2004

Culegere de hotărîri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova

BIBLIOGRAFIE

Actele normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07. 1994.

Codul penal al Republicii Moldova din 24. 03. 1961.

Codul penal al RM nr. 985-XV  din  18.04.2002 // MO al RM nr.128-129/1012 din 13.09.2002. // Republicat: MO al RM nr.72-74/195 din 14.04.2009

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvîrșite prin omor” nr. 11  din  24.12.2012 // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2013, nr.6, pag.4

Literatura de specialitate

Ardașev R. Cu privire la erorile repetate ale experților medico-legali în cauze despre omor // Legea și viața №1, 2012

Babii N. Răspunderea pentru omorul a două sau a mai multe persoane // Zakonnos №8, 2004

Balaican V. Analiza juridică a omorului // Legea și viața №9, 2010

Balaican V. Circumstanțele agravante ale omorului // Legea și viața №10, 2010

Balaican V. Conceptul de omor calificat – caracterizare // Legea și viața №7, 2011

Balaican V. Infracțiunea de omor (opinii actuale în doctrină) / /Legea și viața №3, 2009

Barbăneagră Al. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova. Chișinău. 2003

Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău, 2004

Boroi Al. Infracțiuni contra vieții. Editura Național, 1996.

Boroi Al., Pascu Ilie. Drept penal. Partea specială. Editura Europa Nova-București-1997.

Boroi Alexandru, Infracțiuni contra vieții, București, ALL BECK, 1999

Brânză S., Infracțiuni contra vieții, libertății și demnității persoanei, Chișinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1999

Brînză S. Analiza juridico-penală a omorului săvârșit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic // Revista Națională de Drept №5, 2009

Brînză S. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane: analiză de drept penal // Revista Națională de Drept №11, 2010

Brînză S. Omorul săvârșit de doua sau mai multe persoane: aspecte teoretice și practice. Partea I // Revista Națională de Drept №4, 2012

Brînză S. Răspunderea penală pentru omorul săvârșit cu premeditare: teorie și practică // Revista Națională de Drept №9, 2008

Brînză S. Răspunderea pentru omorul prevăzut la lit.e) alin.(2) art.145 // RND №4, 2009

Brînză S., V. Stati – Unele reflecții asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru omorul intenționat // Revista Națională de Drept №6, 2007

Bujor V., Guțuleac V. Omor intenționat. Comentariu // Legea și viața №3, 2011

Bujor V., Șleahtițchi V., Omorul și vătămarea gravă a integrității corporale, Chișinău, Universitatea de Criminologie, 2003

Bulai C., Filipaș A., Mitrache C., Instituții de drept penal. Ediția a II, București, Trei, 2003

Butmalai R. Delimitarea eutanasiei de omorul intenționat și pruncucidere // Revista Națională de Drept №9, 2007

Cușnir V., Berliba V., Carp S., Zosim A., Cojocaru R., Ursu V., Studiu selective in materie de drept penal, Chișinău, 2004

Diaconescu H. Considerații cu privire la momentul consumării infracțiunii de omor "Dreptul", №3 2003

Djoldasbaeva N. Elementele constitutive ale omorului // Turabi №6, 2005

Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V., Drept penal. Partea generală. București, 1992

Gîrla L., Palic Z. Unele probleme privind delimitarea pruncuciderii de omorul intenționat săvârșit profitând de starea de neputință a victimei și de lăsarea în primejdie care a condus la decesul victimei // Revista Națională de Drept №6, 2006

Ioana Vasiu. Drept penal. Partea specială. Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999.

Loghin O., Toader T., Drept penal român, partea specială, Ed Șansa, București, 1994

Macari Ion. Dreptul penal al R. Moldova. Partea specială. Chișinău, 1998.

Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Molnar I., Pascu I., Boroi A., Lazăr V., Drept penal. Partea specială. București, Editura „CONTINENT XXI”,1995

Octavian Loghin. Dreptul penal român. Partea specială. Vol. I. – București: Universul, 1994.

Pareniuc A. Noțiunea de omor la comandă // Revista Națională de Drept №11, 2005

Simion Gh. Doroș, Criminalistica, Chișinău, Știința, 1996.

Tănăsescu, B. Florescu, Victima și agresorul, Ed. Ins., București, 1994

Кoммeнтаpий к yгoлoвнoмy кoдeкcy Pocийcкoй Фeдepации. Mocква. Инфpа. M.. 1996

Кoнcтантинoв П. Cyбъeктивная cтopoна yбийcтва c ocoбoй жecтoкocтью "Poccийcкая юcтиция", № 4 2004

Пoпoв A. Oб oшибкe винoвнoгo пpи coвepшeнии yбийcтва c ocoбoй жecтoкocтью "Закoн и пpавo", № 1 2003

Cвятeнюк H. Квалификация нeкoтopыx видoв yбийcтв "Угoлoвнoe пpавo", № 1 2004

Culegere de hotărîri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova