Observatii Privind Structura Histologica a Glandelor Secretoare de Venin, de la Vipera

Observații privindBstructura histologică a glandelor secretoare de venin,de la vipera

CUPRINS

Introducere

Lista tabelelor și a figurilor

PARTEA I :STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR

Capitolul 1

1.1Considerații privind evoluția șerpilor

1.1.1. Istoricul cercetărilor asupra viperelor din Moldova

1.2.Particularități biologice ale viperelor

1.2.1. Anatomia viperelor

1.2.2. Hrănirea viperelor

1.2.3. Tegumentul viperelor

1.2.4. Năpârlirea viperelor

1.2.5. Hibernarea viperelor

1.2.6. Reproducerea viperelor

Capitolul 2

2.1.Încadrarea taxonomică a viperelor

2.1.1 Vipera ammodytes montadoni

2.3. Importanța creșterii viperelor

2.3.1.Glandele salivare producătoare de venin

2.3.2. Importanța veninului

2.3.3. Compoziția veninului

2.3.4. Toxicitatea veninului

2.4.Adaptibilitatea în condiții de captivitate a viperelor

2.4.1. Temperatura

2.4.2. Umiditatea

2.4.3. Iluminarea

2.4.4. Substratul

2.5. Descrierea cadrului în care s-a realizat cercetarea

PPARTEA a II a: CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 3

3.1. Obiectivele studiului

3.2. Materialul biologic și metodele de lucru folosite

3.2.1. Specia

3.2.2.Recoltarea

3.2.3.Fixarea

3.2.4. Includerea în parafină

3.2.5. Secționarea

3.2.6. Colorarea

Capitolul 4

4.1. Rezultate și dicuții

4.2. Glanda principală

4.3. Glanda accesorie

4.4. Glanda infralabială

4.5. Colțul veninos

Concluzii

Bibliografie

Lista figurilor

Figura:1.1. Urme fosile de șarpe _______________________________________________________________________________4

Figura:1.1.1 Valea lui David (Vipera Ursinii Moldavica)_________________________________6

Figura:1.2.1. Anatomia viperelor ___________________________________________________10

Figura:1. 2.2. Hrănirea viperei _____________________________________________________11

Figura:1.2.3. Tegumentul Vipera ammodytes femelă și masculă___________________________12

Figura:1.2.4. Tegumentul după năpârlire _____________________________________________14

Figura:2.2.1. Vipera ammodytes montadoni___________________________________________19

Figura:2.3.1. Glanda veninoasă ____________________________________________________21

Figura:2.3.2.1. Formarea de papile dermice___________________________________________22

Figura:2.3.2. Ser polivalent antiveperin ______________________________________________23

Figura:3.2.1. Vipera ammodytes montadoni___________________________________________31

Figura:3.2.2. Casete de plastic și recoltarea de țesut ____________________________________32

Figura:3.2.4. Deshidratarea pieseleor________________________________________________33

Figura:3.2.4.1. Impregnarea cu parafină______________________________________________34

Figura:3.2.4.2. Impregnarea cu parafină în casete de plastic ______________________________34

Figura:3.2.5. Secționarea la parafină cu microtomul ____________________________________35

Figura:3.2.5.1 __________________________________________________________________35

A. Lame de sticlă cu albumina Meyer

B. Baia circulară termostată pentru aplicații histologice,

C. Preluarea secțiunilor întinse din baie pe lama de sticlă

Figura:3.2.6. Microscop optic Leica_________________________________________________37

Figura:4.1. Glande secretoare de venin situate sub piele. Col PAS x100_____________________39

Figura:4.2. Glanda secretoare de venin și cea secretoare de mucus între care se poate observă mușchiul compresor. PAS x100. ________________________________________________40

Figura:4.3. Glanda secretoare de venin. Canal de conducerea secreției plin cu secreție. PAS x200. _________________________________________________________________________40

Figura:4.4. Acinul glandular mai înalt în zona mijlocie și redus brusc spre partea anterioară, devenind subțire și formând un canal excretor care se continuă până la baza colțului veninos._______________________________________________________________________41

Figura:4.5. Glanda secretoare de venin.Mușchiul compressor al glandei și zona periglandulară formată din țesut conjunctiv care însoțește vase sanguine (arteriola), fibre și celule conjunctive, inclusiv melanocite. Canal de conducerea secreției plin cu secreție. Col PAS x200__________________________________________________________________________41

Figura:4.6.a,b. Glanda secretoare de venin. Acini glandulari formați din celule epiteliale prismatice cu nuclei aplatizați care alternează cu cei veziculoși. În lumen se poate observa secreție redusă.________________________________________________________________________42

Figura:4.6.b. Glanda secretoare de venin. Acini glandulari formați din celule epiteliale prismatice cu nuclei aplatizați care alternează cu cei veziculoși. În lumen se poate observa secreție redusă. HE x900. _____________________________________________________________________43

Figura:4.7. Canalele colectoare au fost evidențiate în zona centrală și interlobular. Secreția este acumulată în lumen, în coloratia HE, colorată asemanator celulelor. Col HE x200__________________________________________________________________________43

Figura:4.8. Veninul produs de glandele de venin se acumulează în lumenul unui canal situat central, intralobular, colorat PAS pozitiv. PAS x400.______________________________________44

Figura:4.9.a. Glanda secretoare de venin. Veninul acumulat în lumenul unui canal situat central, intralobular, colorat PAS pozitiv. Col PAS x900______________________________________44

Figura:4.9.b. Glanda secretoare de venin, asemănătoarei parotidei. Veninul acumulat în lumenul unui canal situat central, intralobular, colorat PAS pozitiv. Col PAS x200__________________________________________________________________________45

Figura:4.10.a. Glande secretoare de venin și secretoare de mucus. Col. PAS x200__________________________________________________________________________46

Figura:4.10.b. Glande secretoare de venin și secretoare de mucus. Col. PAS x400__________________________________________________________________________46

Figura:4.11. Glande producătoare de venin accesorie. În epiteliul secretor principalele celule secretoare ale glandei sunt susținnute bazal de straturi de țesut conjunctiv, prin care trec numeroase capilare. Col. HE x400.___________________________________________________________47

Figura.4.12.a. Glanda accesorie de viperă. În aceasta glandă se pot observa cele șase tipuri de celule: secretoare mucoase, granulare mari, mitocondriale bogate în vezicule apicale, mitocondriale granulare, mitocondriale cu numeroși cili și celule orizontale. Secreție acumulată intraacinar. Col PAS x900_____________________________________________________________________48

Figura:4.12.b. Glanda accesorie de viperă. În aceasta glandă se pot observa cele șase tipuri de celule: secretoare mucosae, granulare mari, mitocondriale bogate în vezicule apicale, mitocondriale granulare, mitocondriale cu numeroși cili și celule orizontale_____________________________________________________________________48

Figura:4.13.a,b. Glanda infralabială cu secreție mucoasă. Glanda este formată din formațiuni acinoase mari care au secreție depozitată în lumen în cantitate mare. PAS x200._________________________________________________________________________50

Figura:4.14.a. Mucoasa bucală pliata formează în jurul colțului veninos o teacă, o membrană, care îl maschează în parte, în repaus. Col HE x100_________________________________________52

Figura:4.14.b. Țesut muscular striat de tip scheletic în jurul colțului veninos, care îl maschează în parte, cu rol important în eliminarea veninului. Col. PAS x200._________________________________________________________________________52

PARTEA I

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR

Introducere

Viperele trăiesc în Africa și . La nivel modial sunt întâlnite 11 specii de vipere răspândite în întreaga lume.

În România se cunosc două subspecii, Vipera ammodytes ammodytes și Vipera ammodytes montandoni. Prima trăiește în partea de sud-vest a țării, în Munții Banatului și Olteniei, țara Hațegului și sudul Munților Apuseni, iar cea de-a doua, Vipera ammodytes montandoni, are un areal mai restrâns decât subspecia nominată, fiind prezentă în câteva habitate din Dobrogea.

Glandele veninoase ale viperei, sunt glande salivare modificate care produc compuși bogati in enzime implicate in capturarea și digestia prazii.

Acțiunea complexă și devastatoare pe care veninul de viperă o are asupra organismului uman a făcut ca tot mai mulți oameni de știință să se aplece asupra studierii diferitelor fracțiuni ale sale și astfel s-au descoperit o serie de aplicații medicale ale acestor componente. Veninul este solubilizat în apă în cursul prelucrării, fiind apoi anbalat fie în folie ca soluție sterilă, fie ca unguent după produerea unei emulsii. În general, preparatele farmaceutice conțin venin în diluții mari.

Veninul este un lichid limpede, incolor, indoor, cu gust ușor acid, foarte vâscos, care se usucă rapid la temperature camerei. După uscare, este parțial solubil în apă distilată și complet solubil în ser fiziologic.Veninul în soluție, se alterează rapid. Pentru a nu-și pierde proprietățile este necesara liofilizarea, în acest mod poate fi păstrat chiar ani de zile. Cu privire la compoziția chimică, este un amestec farmacologic de substanțe proteice: hemolizine, leucotoxine, citolizine și hemoragine caracterizate prin văscozitate înaltă. Compoziția veninului este constituită din 70% apă și 30 % substanță uscată din care 90%-92% sunt proteine.

În venin se găsesc de asemenea substanțe minerale și enzime. Prin izolarea electroforetrică au fost identificate mai multe fosfolipaze care se diferențaiză prin greutate moleculară și pH. Fosfolipazele din veninul de Vipera ammodytes ammodytes se împart în două grupe, în funcție de toxicitatea lor. Fracțiunea I este netoxică, iar fracțiunile j, k1, k2 și 1 sunt enzime cu acțiune letală, de intensități diferite. În veninul Vieperei ammodytes ammodytes a fost izolată o fosfolipază specific, numită Amodytoxina A. Aceasta are un caracter basic și este deosebit de toxică, prezentând doză letală (DL50) DE 0,021 mg/kg.

Veninul Viperei berus balcanică se caracterizează printr-un conținut ridicat de neurotoxine. Prin mușcarea unei Vipere ammodytes ammodytes se poate inocula o cantitate de 80 mg de venin cu aproximativ 25-30 mg, 5-10 mg venin substanță uscată. Din punct de vedere cantitativ, Vipera ursinii produce cea mai mică cantitate de venin, nivelul de toxicitate al acestua fiind cu mult sub cel al celorlalte două specii din țara noastră.

Scopul lucr[rii este de a descrie structura histologic[ a glandei secretoare de venin, deoarece, studii referitoare la acest subiect sunt destul de rare in literature nationala si internationala consultata.

Glanda veninoasă este adăpostită aproape complet în zona post-orbitală și este menținută în situ de urmatoarele ligamente: superior și cel mai puternic, făcând parte din fața internă și superioară a glandei este prins de articulația osului pătrat cu squamesal; ligamentul posterior care unește extremitatea posterioară a glandei cu articulația pătratului cu mandibula si ligamentul anterior care, trecând pe deasupra canalului glandular, se unește cu osul posterior frontal și cu fața anterioară și:externă a maxilarului.

Osul pterigoid se divide, în partea, anterioară în două ramuri: una care se fixează sub maxilar și alta pe partea externă și inferioară, sub membrana colțului veninos.

Osul temporal anterior, este divizat în două: o parte care este curbată și una dreaptă. Prima, contractă fața internă a glandei și o presează de la interior spre exterior, a doua dimpotrivă exercită o presiune asupra întregii suprafețe a glandei, și are deci un rol foarte important în mecanismul de inoculare a veninului.

Glandele producatoare de venin descrise în această lucrare provin de la specia Viepra ammodytes montandone sunt trei: glanda infralabială structura histologic[ a glandei secretoare de venin, deoarece, studii referitoare la acest subiect sunt destul de rare in literature nationala si internationala consultata.

Glanda veninoasă este adăpostită aproape complet în zona post-orbitală și este menținută în situ de urmatoarele ligamente: superior și cel mai puternic, făcând parte din fața internă și superioară a glandei este prins de articulația osului pătrat cu squamesal; ligamentul posterior care unește extremitatea posterioară a glandei cu articulația pătratului cu mandibula si ligamentul anterior care, trecând pe deasupra canalului glandular, se unește cu osul posterior frontal și cu fața anterioară și:externă a maxilarului.

Osul pterigoid se divide, în partea, anterioară în două ramuri: una care se fixează sub maxilar și alta pe partea externă și inferioară, sub membrana colțului veninos.

Osul temporal anterior, este divizat în două: o parte care este curbată și una dreaptă. Prima, contractă fața internă a glandei și o presează de la interior spre exterior, a doua dimpotrivă exercită o presiune asupra întregii suprafețe a glandei, și are deci un rol foarte important în mecanismul de inoculare a veninului.

Glandele producatoare de venin descrise în această lucrare provin de la specia Viepra ammodytes montandone sunt trei: glanda infralabială, situată spre canalul excretor format din formațiuni mari, secretoare de mucus, parotida modificata formate din structuri asemanatoare acinilor serși dar mai mari și a treia, accesorie, structurată din mai multe tipuri de celule.

Veninul celor 2 specii toxice de la noi Vipera berus și Viepra ammodytes este foarte periculos pentru oameni dar util în preparatele farmaceutice în diluții mari.

CAPITOLUL 1

1.1.Considerații privind evoluția șerpilor

Fosilele de șerpi sunt relativ puține, deoarce scheletele lor sunt de obicei mici și fragile. Primele fosile au aparut pentru prima dată în arhiva fosiliferă în timpul perioadei Cretacicului. Cele mai vechi fosile de șarpe cunoscute provin din Uthan și reprezentată de genurile Coniopis și Lapparentophis. Fosilele au fost găsite în perioada 94- 112 î.en. ani în urmă, la sfârșitul Cretacicului. Cu toate acestea, o vârstă și mai mare a fost sugerată de unul dintre site-urile algeriene, care poate fi la fel de vechi ca și Apțian, 125-112 î.en.

Pe baza anatomiei comparate , se pare că șerpii au evoluat de la șopârle. Python și Boa-primitiv au membrele posterioare vestigiale, mici, cunocute sub numele de pinteni anali. Ei sunt utilizați în timpul împerecherii. Familiile Leptotyphlopidae și Typhlopidae posedă, de asemenea, resturi ale centurii pelviene. Membrele din față sunt inexistente la toți șerpii cunoscuți. Scheletul axial al stramoșii șerpilor, la fel ca majoritatea celorlante tetrapode, a avut specializări regionale formate din vertebre cervicale (gâtului), toracice (piept), lombare (partea inferioară a spatelui), sacrală (pelviene), caudală (coada). La început, în evoluția șarpelui expresia genelor HOX a devenit dominantă în scheltul axial pentru dezvoltarea toracelui. Ca urmare, anterior vertebrelor, la mugurii membrelor posterioare (când sunt prezente) toate au aceiași identitate toracică (cu excepția de la atlas, axis și 1-3 vertebra gâtului). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a scheletului unui șarpe este un torace extrem de extins. Coastele se găsesc exclusiv pe vertebrele toracice. Vertebrele gâtului, lombare și pelvine sunt foarte reduse ca număr (doar 2-10 vertebre lombare și pelvine, sunt prezente), în timp ce rămâne numai o coadă scurtă ca de vertebră caudală. Cu toate acestea, coada este încă suficent de lungă pentru a fi de folo și este modificată la unele specii acvatice și la cele care trăiesc în copac. Șerpii s-au diversificat foarte mult în timpul Paleocen. Acest lucru a avut loc o dată cu adaptarea mamiferelor, după dispariția dinozaurilor. Una dintre cele mai frecvente grupe Colubrids au devenit deosebit de diverși din cauză că au avut ca pradă rozătoarele.

Există dovezi fosile care sugerează că șerpii poate au evoluat de la șopârle, cum ar fi varanids (sau un grup similar) în timpul perioadei Cretacice. Un șarpe fosil, Najash rionegrina, a fost un animal de vizuină cu două picioare, cu un scrum, și a fost pe deplin terestră. Un analog existent al acestor strămoși se presupuse a fi Lanthanotus de Borneo. Conform acestei ipoteze, caracteristici cum ar fi pleoape transparente, pierderea membrelor și a urechii externe a evoluat pentru a face față dificultăților. Unii șerpi primitivi sunt cunoscuții ca aveau membrele posterioare, dar oasele lor pelviene nu aveau o legătură directă cu vertebrele. Acestea include specii de fosile, cum ar fi Haasiophis, Pachyrhachis și Eupodophis, care sunt puțin mai în vârtă decât Najash.

O ipoteză alternativă, bazată pe morfologie, sugerează că strămoșii șerpilor au fost legate de reptile acvatice mosasaurs din Cretacic, la rândul său se crede că au derivate de la șopârle varanid. Conform acestei ipoteze, pleoapele transparente se crede că au evoluat pentru a combate condițiile marine (pierderea de apă din corneei prin osmoză), iar urechile externe s-au pierdut prin neîntrebuințare într-un mediu acvatic. Acest lucru duce în cele din urmă la un animal asemănător cu șerpii de mare de astăzi. La sfârșitul Creatcicului, șerpii au recolonizat terenul și au continuat să se diversifice în șerpi de astăzi. Rămășițele fosilizate sunt cunoscute din sedimentele marine, din perioada Creatacicului, care este în concordanță cu această ipoteză, deoarece acesta este cea mai veche specie terestră Najash rionegrina. Structura similară a craniului, reducerea sau absența membrelor, precum și alte caracteristici anatomice găsite duc la o corelție statistică pozitivă. (după Perkins și Sid, 2015)

Fig. 1.1. Urme fosile de șarpe

1. Istoricul cecetărilor asuprea populațiilor de vipere din Moldova

În România cateva specii de vipere au fost identificați în patru județe ale țării: Iași, Botoșani, Galați și Suceava.

În Iași subspecia a fost citată în rezervația Valea lui David (Vrancea & Ionescu, 1954; Fuhn & Vancea, 1961), Tomești (Băcescu 1937)

În Botoșani, vipera de stepă a fost găsită lângă Călărași și Șendriceni (Vancea et al., 1985)

În Galați, vipera de stepă a fost semnalată lăngă Tecuci (Bacescu, 1941)

O semnalare interesantă a fost făcută în județul Suceava, pe Muntele Rarău (Vancea, et al. 1985), dar specimenul s-a pierdut din colecția Muzeului de Istorie Naturală din Iași. Cercetările recente (Strugariu et al. 2006) realizate în zonă nu a confirmat prezența subspeciei.

Începând cu 1993, o dată cu publicarea unei revizii a statutului său taxonomic, vipera de stepă din Moldova a început să mai fie considerată un hibrid și a devenit o subspecie Vipera ursinii moldavica în cadrul complexului Vipera (Acridophaga) ursinii.

Cercetările recente între anii 1999 și 2000 au demonstrat existența la Valea lui David a unei populații relativ numeroase (Krecsak & Zamfirescu, 2001) și au recofirmat persistența populației de la Avântu, Ursoaia , Romanești (Krecsak & Zamfirescu, 2002; Krecsak et al., 2003)

Populația de viperă de stepă de la Valea lui David a fost menționată în numeroase lucrări, este cea mai deosebită specie din punct de vedre științific din aceea zonă. Vipera ursinii moldavica ocupă cel mai adesea suprafețe situate în special între mijlocul și marginea superioară a pantei. A fost identificată cu precădere în zonele cu vegetație tipică de stepă, dar și în cele cu stuf. Cel mai rar au fost obesrvată în asociațiile din ochiurile de sărătură. Aici vegetația e scundă și nu oferă prea multă protecție împotriva temperaturilor extreme sau a prădătorilor. Pericolul cel mai mare pentru herpetofauna din zonă este reprezentat de impactul antopic, de la formele sale ușoare (cosit manual, pășunat moderat) până la cele extreme, cum ar fi deplasarea cu automobile de teren sau contruirea de locuințe în imediata apropiere a rezervației. (Ștefan R. Zamfirescu & Oana Zamfirescu & Irinel E. Popescu & Constantin Ioan & Alexandru Strugariu, 2006)

Fig. 1.1.1.- Valea lui David (Vipera Ursinii Moldavica, 2006)

1.2. Particularități biologice ale viperelor

Viperele fac parte din ordinul Serpentes, grup provenit din Sauria, cu următoarele caractere distinctive: absența membrelor (sau cel puțin a celor anterioare) a centurii scapulare, pleoapelor mobile, deschiderii externe a urechii si a unui aparat auditiv funcțional, absența arcului temporal superior și a scvamozalului, lacrimalului jugalului, quadratojugalului, epipterigoidului și postfrontalului. Cutia craniană este complet închisă prin procesele descendente ale frontalelor și parietalului.
Familia Viperidae (Bonaparte -1840) are următoarele caractere generale primitive: dinții pre maxilari, coronoidul, elementele centurii pelviene si plămânul stâng lipsesc. Câte un singur dinte canaliculat, situat pe maxilarele extrem de scurte de lungime egală, fără alți dinți, putând să se îndrepte perpendicular față de epipterigoid. Palatinele și pterigoidele sunt de asemenea mobile. Ectopterigoidul este alungit, hipapofizele lungi; oasele prefrontale nu au proces anterior si nu sunt în contact cu oasele nazale; plăcile cefalice sunt adesea foarte modificate, deși speciile generalizate posedă complexul colubriform al plăcilor cefalice (5 plăci mari). Ochiul este separat de solzii supralabiali prin solzii iniei. Pupila este verticală. Plăcile ventrale, acoperă toată lungimea abdomenului. Nu există gheare în regiunea anală. Placa anală este întreagă. Coada este scurtă. De obicei pe spate există un desen închis în formă de. zig-zag. Viperele sunt ovovivipare.
Sunt speciile cele mai periculoase pentru om, datorită veninului lor. Viperele din Europa, prezintă numeroase stadii ale evoluției Viperidelor care continuă încă la grupul lebetina – xanthina și culminează cu genul african Bitis. Aparent la taxonii europeni, caracterele morfologice tipice ale Viperinelor se accentuează progresiv de la Vipera ursini la Vipera ammodytes. Existența unei proeminențe nazale (creșterea numărului de plăci apicale) este proprie grupului ursini – ammodytes. Alături de această variație a plăcilor cefalice, a formei capului și a corpului, este evidentă și o tendință dificil de interpretat, de creștere a dimensiunilor corpului, a numărului vertebrelor, a plăcilor ventrale și a numărului de solzi ventrali de la mijlocul corpului. La viperele europene se observă o corelare pozitivă între lungimea corpului și numărul plăcilor ventrale. Presiunea selecției în favoarea unei reduceri a lungimii corpului este importantă. Aceasta s-a redus de la 21 la 19 numărul de solzi dorsali la mijlocul corpului, dar numărul de plăci ventrale nu s-a modificat. Se observă pe de altă parte, că evoluția a acționat frecvent asupra numărului ventralelor, mult mai rar asupra segmentării plăcilor cefalice și niciodată asupra mai multor caractere laolaltă. De notat că la speciile politipice, populațiile septentrionale sunt adesea mai mari și dețin un număr mai mare de plăci ventrale decât populațiile meridionale,contrar caracterelor șerpilor în general.

Craniul viperelor din Europa oferă puține caracteristici interesante și puține indicii care deosebesc o specie de alta. Pe baza gradului lor evolutiv le considerăm în ordine : ursini, kaznakovi, berus, seoanei, aspis, latastei, ammodytes. Totuși sunt prezente fenomene de creștere alometrică, ca de exemplu, la Vipera aspis unde craniul unui individ mare se aseamănă mai mult cu cel al viperei ammodytes, în timp ce craniul unui individ mai mic se aseamănă mai mult cu cel de viperă berus. Cariotipul celor mai multe vipere europene (2n=36, 14V +2 I + 20m) se regăsește la numeroase colubride si practic la toate crotalinele și viperinele studiate, cu excepția
viperei ammodytes și viperei aspis, al căror cariotip este 2n=42 cu 8V +14 I +20m.

H.E. Kobel (1967) a demonstrat cum tipul clasic cu 36 de cromozomi ar fi putut apărea prin sciziune centrală urmată de inversiune pericentrală, rezultând tipul aspis cu 42 cromozomi. Aceste diferențe considerabile nu sunt, cel puțin la prima generație deloc verificate la hibrizi al căror cariotip compus, este 2n =39, cu 11 V +8 I + 20m și confirmă interpretarea lui Kbbel despre omologia cromozomilor. Așa cum Vipera latastei, specie prin motive bine întemeiate intermediară între Vipera ammodytes și Vipera aspis, are cariotip normal, este îngăduit să presupunem că, modificările spectaculoase survenite laaceste ultime două specii, s-au produs independent și nu corespund unor mutații genetice importante.

La aceste genuri, osul post orbital este de mici dimensiuni și bine sudiat, median și posterior, de procesul parietal. La trei genuri de vipere etiopiene Adenorhinos, Atheris, Bitiș, dimpotrivă, postorbitalul se învecinează cu paristalul fără însă a forma un os comun. Dintre cele trei genuri palearctice evoluate, vipera este probabil cel mai puțin evoluată, pentru că prezintă caractere taxonomice destul de variabile și ocupă o zona extinsă, cu mari valențe bioclimatice (Denisq, 2004)

1.2.1. Anatomia viperelor

Anatomia viperelor, pentru cea mai mare parte, este consecventă în specii. Atunci când se evaluează anatomia șarpelui, aceasta se poate face cel mai bine pentru a separa șarpele în trei secțiuni: proximală o treime de șarpe conține, în general, trahee, esofag, glandele paratiroide, timusul, tiroida și inima. A doua treime conține plămânii, ficat, continuarea esofag, stomac, splina, vezica biliară, pancreas, intestinului subțire proximal, și sacul aerian. Ultima parte conține intestinul caudal mic, gonadele, glandele suprarenale, rinichi, cecum, colon și cloaca. Acest sistem poate fi utile atunci când dorim să identificăm un domeniu de interes folosind imagistica de diagnostic sau atunci când se decide pe o abordare chirurgicală. În unele cazuri, mai multe imagini sau incizii pot fi necesare pentru a constata pe deplin anumite sisteme de organe.

Sistemul osos de șerpi este unic printre reptile. Craniul de șarpe nu are o simfiză mandibulară, în ajută în ingerarea hranei, mai mari decât ar fi posibilă la o reptilă cu un craniu fix. Coloana vertebrală este compusă din mai multe sute de vertebre, care arată regionalizare minim. Șerpii nu au un stern. Prezența vestigiilor sau pintenilor pot fi folosite în timpul împerecherii. Viperele în general nu au o ureche externă, membrana timpanului, sau urechii medii. Scărița (cavitatea urechii interne) este în contact direct cu osul pătrat și transmite vibrații, care permite șarpelui să audă sunetele de joasă frecvență (<600 Hz).

Glota șarpelui se află pe planșeul (pardoseală ) cavității bucale. Șerpii nu au corzile vocale, dar caracteristica sunet de "fluierat", este dată de forțarea aerului prin glota lor. Inelele traheale sunt incomplete. Deoarece aceste reptile au un aparat mucociliar slab dezvoltat, ele pot avea dificultăți în îndepărtarea materialului de pe trahee și plămâni. Șerpi cu boli respiratorii sunt adesea găsiți cu capul și gâtul lor crescut într-un unghi de 45 de grade.

Vieprele primitive au, în general, doi plămâni, în timp ce șerpi mai avansați posedă un singur plămân. Plamanul drept este pulmonul primar la speciile cu doi plămâni. În general, pulmonul stâng este redusă sau vestigiu. Schimbul de gaze are loc în compartimentul cranian a plămânului, iar segmentul caudal (sac aerian) servește pentru stocarea aerului.

Inima viperelor este compusă din trei camere: doua atrii și un ventricul. Inima este situată într-o treime proximal la o pătrime din organism, este destul de mobilă în șerpi, care permite compresia și deplasarea în timpul ingestiei de prada. Inima este de obicei folosit ca o locație de puncție venoasă și pot fi vizualizate prin plasarea animalului în poziție culcată dorsal și se uită în vecinătatea aproximativă a corpului (o treime la un sfert). Tractul digestiv al șarpelui este un sistem liniar, care este capabil a digera mese dense.

Limba este o structură chemosensorială importantă. Limba este introdusă în organul Jacobson, situată partea superioară a cavității bucale,pentru a diferenția mirosuri, șerpii vânează cu ajutorul simțului olfactiv. Mucusul eliminat din glandele digestive situate în cavitatea bucală și esofag au rolul de a lubrifia elementele de pradă pentru a facilita ingerarea.

Glandele veninoase sunt o modificare a glandelor salivare care produc compuși puternici enzimatici pentru a realiza capturarea prăzii și digestia ei.

Esofagul este un mare organ distensibil la șarpe. Stomacul și produce enzime digestive. Este situat la aproximativ jumatate din distanta corpul de la cap. Intestinul subțire și colonul sunt, de asemenea, structuri liniare, pierde mult din forma observată frecvent la omnivore și ierbivore. Cloaca este format din coprodeum, urodeum, și proctodeum. Coprodeum este situat în regiunea dorsală și primește materii fecale din colon. Urodeum este situat ventral și servește ca locul de colectare a urinei din uretere. Oviducte, de asemenea, deschis în urodeum. Proctodeum este camera de colectare pentru urodeum și coprodeum.

Ficatul la șarpe este un organ linear cu un singur lob. În general, ficatul începe doar distal de inimă și se termină la segmentul cranial al stomacului. La cele mai multe specii vezica biliară nu este asociată în mod direct cu ficatul.

Pancreasul, splina și vezica biliară formează de multe ori o triadă și se află în segmentul caudal de stomac, în timp ce alte specii au un hepatopancreas combinat. Gonadele la șerpi se găsesc la polul cranian al rinichilor, cea dreaptă cranian față de cea stânga.

Șerpii de sex masculin nu au un epididim, dispun de un organ copulator pereche numit hemipenis. Hemipenisul se află în baza laterală a cozii. În timpul împerecherii, un hemipenis va evagina. Toată fertilizarea este internă. Hemipenisul nu servește o funcție excretorie. Șerpii de sex feminin ar putea fi ovipar sau vivipar. Șerpi din familia Anomalepodae, Typhopidae, Leptotyphlopidae, Anomochilidae, Xenopeltidae, Loxocemidae, Pythonidae sunt ovipar, cei de la Uropeltidae, Cylindrophiidae, Anili-IDEA, și Boidae sunt vivipari, iar cei din familiile Tropidophiidae, Acrochordidae, Viperidae, Atractaspididae, Colubridae și Elapidae au membri care sunt atât ovipare și vivipar. Șerpii au rinichi metanefric care sunt liniari și lobați. Rinichiul drept este situat craniane rinichiului stâng. Șerpii de sex masculin dezvolte segmente sexuale pe parcursul ciclului lor de reproducere. Șerpii nu au o vezică

urinară. (Denisq, 2004)

Fig.1.2.1. Anatomia viperelor

1.2.2. Hrănirea viperelor

Viperele se alimentează în 3-4 etape anuale. Hrana are un rol foarte important în calitatea veninului, cu cât hrana este mai proaspătă (deobicei vipera își capturează singur hrana dar, în captivitate hrana trebuie să fie încă vie) cu atât calitatea veninului crește. Viperele au ca pradă o mare varietate de vertebrate, inclusive pește, reptile, amfibieni, păsări, mamifere în funcție de gama lor și disponibilitate. Deoarece tractul gastro-intestinal de vipere este relativ scurt, este important ca aceste animale, în captivitate să beneficieze de hrană de înaltă calitate. Dieta pentru fiecare șarpe ar trebui selectată pe baza strategiei de alimentare specifică animalului. Șerpii arboricicoli preferă mamifere sau păsări. Speciile terestre vor consuma vertebrate (de exemplu, amfibieni, reptile, păsări și mamifere), deși unele sunt extrem de selective. Specii/e acvatice acceptă în general pește și amfibieni, deși ele pot fi obișnuite să accepte și mamifere. Diversitatea în dieta este esențială.Se recomandă întotdeauna ca hrana administrate ca pradă să fie eutanasiată și apoi administrată șerpilor. Pentru că folosesind mirosul de vânătoare, ele pot detecta cu ușurință și accepta prada eutanasiată. Dioxid de carbon sau dislocare cervicală pot fi utilizate pentru a eutanasia eficient prada. Frecvența de alimentare trebuie să se bazeze pe nevoile calorice ale șarpelui. Se recomandă așteptarea pentru animale de a defeca masa anterioară înainte de a oferi o altă masă. Acest lucru va ajuta la reducerea riscului de apariție a problemelor gastro-intestinale. Pe baza acestei reguli, șerpii minori pot fi hrăniți la fiecare 2 – 7 zile, în timp ce animalele adulte pot fi hrănite la fiecare 7 – 21 de zile.

Hrănirea viperelor nu este zilnică, prin urmare un exemplar adult mănâncă 3-4 șoareci la un interval de câteva zile, după care nu mai consumă nimic de circa o lună de zile. Cantitatea de hrană a unei vipere de pe parcursul unui an reprezintă de fapt rația anuală și este destul de săracă, prin urmare la masculii adulți aceasta reprezintă între 100- 130% , ceea ce reprezintă un plus de circa 30% din greutatea corporală a individului respectiv, la femelele care își refac rezervele și la puii în creștere 200-300%, pe când la femelele gestante numai 50-60% din greutatea corporală a acestora. Tineretul în creștere, care își refac rezervele poate avea chiar 5 cicluri de hrănire, iar masculii adulți se mulțumesc de obicei numai cu 2 cicluri de hrănire. Femelele care sunt gestante îsi petrec cea mai mare parte din timpului zilei însorindu-și corpul, ele având nevoie numai de un singur ciclu de hrănire. (Elena Ciudian, 2006)
Prin urmare se poate constata că perioadele de alimentare atât la masculi cât și la femele sunt aproape complementare, luna iunie fiind practic singura lună când hrănirea este comună ambelor sexe, iar în timpul perioadei de reproducere masculii nu se hrănesc fiind preocupați în general de cautarea femelei pentru împerechere. De asemenea recoltarea veninului se face după ce acestea au fost hrănite, deoarece mobilitatea corpului scade iar recolatarea veninului este mult mai sigură. Ciclurile de năpârlire tind să se sincronizeze cu cele de hrănire înainte de năpârlire viperele nu se hrănesc, dar în schimb după năpârlire interesul acestora pentru mâncare crește considerabil, victima fiind înghițită întotdeauna cu capul înainte.

Fig. 1.2.2. Hrănirea viperei (http://zoologysp.blogspot.ro/2010/03/vipera-berus-sau-vipera-comuna.html)

1.2.3. Tegumentul

Culoarea pielii viperelor are foarte multe nuanțe și culoarea de fond este asemănătoare cu cea a pământului, din cauza presiunii selecției exercitată de prădătorii care descoperă prada cu ajutorul văzului. Coloritul dorsal este în medie mai constant în cadrul speciilor asemănătoare. Zig-zagul dorsal, care poate fi mai mult sau mai puțin lățit și romboidal sau circular, se transformă în bare transversale la 3 taxoni care sunt, mult diferențiați din punct de vedere morfologic și ecologic : v. ammodytes transcaucaziana, v. aspis francisgiradi și v. berus bosniensis. Uneori viperele au un tegument diferit în funcție de sexe de exemplu la vipera Ammodytes femelă culoarea pielii este albicioasă înspre cenușiu, iar zig-zagul este de culoare închis brun în timp ce la msculii au culoarea pielii mult mai închisă brun, cafeniu închis, iar zig-zag-ul este negru sau mai închisă decât tegumentul. La celelalte specii, nu s-au găsit diferențe semnificative.

Fig. 1.2.3. Vipera ammodytes femelă (tegumentul) Vipera ammodytes mascul

Din punct de vedere histologic învelișul extern la vipere este alcătuit dintr-un strat cornos bine reprezentat (stratul corneum) care oferă protecție mecanică și menține hidratarea adecvată a țesutului subcutant. Pentru a permite mobilitater corespunzătoare straum corneum este alcătuit din solzi de dimensiuni diferite, separați prin zone de tegument mai puțin cheratinizate. La șerpi, partea dorsală a corpului este acoperită cu straturi transversale de solzi mărunți, dispuși longitudinal prezentând un aspect asemănător țiglelor de pe suprafața unui acoperiș. Partea ventrală este acopertită până la cloacă de un singur strat de solzi lai. Cloaca este închisă de o formațiune solzoasă anală, fiind urmată de două rânduri de solzi dispuși la nivelul cozii. (Elena Ciudin, 2006)

Pielea de șarpe este relativ rigidă, ca urmare a solzilor de protecție rigide (beta-keratina). Aceasta ar putea fi considerată o problemă pentru un animal care trebuie să înghită întreaga să pradă. Alfa-keratină include regiunea dintre solzi și este cel mai evident la șerpi în timpul ingestiei de pradă sau la animale obeze unde pielea se intinde. Solzii provin din epidermă. Învelișul șarpelui este compus din două tipuri de solzi primari, ambii provenind din epidermă. Solzi mici acoperă suprafețele dorsale și laterale ale șarpelui, în timp ce solzi mari acoperă suprafața ventrală. De exemplu, prezența scalei keeled comparativ nonkeeled este o cheie taxonomic de bază.

Tegumentul viperelor ar trebui să se simtă uscat și cald (dacă este găzduit în condiții de mediu corespunzătoare), care este în contrast direct cu percepția publicului că șerpii sunt reci și lipicioși. Pielea de șarpe este uscată, deoarece este relativ aglandulară, deși la unele reptile s-au dezvoltat glandele regionalizate, care sunt utile în atragerea semenilor sau pentru a se apăra împotriva prădătorilor.

1.2.4. Năpârlirea

Ecdysis-ul (năpârlire) este un proces natural fiziologic la vipere, care este regulat de glanda tiroidă. Șerpii ar trebui să năpârlească de întreaga piele, inclusiv ochelarii, într-o singură etapă. Odată ce procesul de năpârlire începe, în general, durează aproximativ 14 zile pentru a fi finalizat. Imediat înainte de ecdysis, unii șerpi au crescută frecvența respiratorie.

Viperele în vivariu ar trebui să aibe un substrat adecvat (de exemplu, piatra sau crengi, buturugi, roci), aceste suprafețe ajută în procesul de năpârlire. Viperele nu au pleoape dar produc ochelari în urma procesului de năpârlire (de asemenea, numit brilles). Ochelarii sunt o modificare a epidermei și oferă protecție pentru suprafața anterioară expusă a globului. Deoarece acestea provin din epidermă, ochelarii sunt de obicei vărsat în timpul ecdysis. Retenție de ochelari a fost asociat cu dezvoltarea bolii corneene și panophthalmitis.

Învelișul exterior al viperelor este compus dintr-un strat cornos (stratul corneum), acest înveliș oferă protecție mecanică, termică și menține hidratarea necesară a țesutului subcutant. La fel ca mamiferele, viperele cresc în mod constant dar îmtr-un ritm mult mai rapid. Acest proces depinde de mulți factori, inclusiv de vârstă, rata de creștere și factorii de mediu. Șerpii tineri năpârlesc foarte des (la câteva săptămâni); șerpii adulți năpârlesc de cateva ori pe an, uneori mai puțin. Înainte de năpârlire ochii au o culoare albăstuie tulbure, după năpârlire ochii se vor clarifica din nou și vor avea o culoare vie. Pielea devine albicioasă și tulbure în aparență (uneori burta poate apărea un pic roz la început). În timpul acestui proces fiziologic, viperele poate deveni mult mai irascibile sau violente deoarece nu poate vedea bine, iar simțul olfactiv slab dezvoltat. Când vipera este pregătită să năpârlească, caută suprafețe aspre pentru a se ajuta, cum ar fi buturugi și roci, crengi, pietre. În timpul acestui process fiziologic vipera trebuie sa aibe o umiditate propice (un vas puțin adânc cu apă în care se poate scufunda), dacă procesul de năpârlire a început trebuie să evităm manipularea în timpul mulsului (manipularea ușoară este în regulă , dacă este necesară, dar procesul este stresant și noua piele este delicată). În această perioadă nu trebuie să recoltă venin de la vipere deoarece sunt forte sensibile și agresive Uneori vipera nu se alimenteză corespunzător în timpul procesului de năpârlire, însă un șarpe sănătos poate să reziste câteva săptămâni fără mâncare. Cu toate acestea, în cazul în care vipera se hrănește, trebuie să fie o cantitatea mai mică decât de obicei pentru a nu depune efort prea mare în timpul procesului de năpârlire. Piele se desprinde complet, într-o singură bucată. În natură, prima năpârlire apare primăvara, fiind prenupțială la masculii de tip berus și post nupțială la cei cu reproducerea de, tip aspis. Năpârlirea nu este influențată de cantitatea de hrană, care joacă un rol secundar, ci mai ales de temperatura mediului. În condiții optime actul în sine durează relativ puțin, aproximativ 10-20 minute. Mediul concură prin două componente: temperatura, care trebuie să fie cu 3-4 grade mai ridicată și prin umiditate care se pare că accelereză procesul. Starea de sănătate a animalului după unii autori este pusă în evidență de o năpârlire completă, astfel încât învelișul să se desprindă în totalitate de corp.

Fig. 1.2.4.- Tegumentul după năpârlire (http://www.e-pets.ro/subiecte-forum/naparlirea-reptilelor/pagina-1)

1.2.5. Hibernarea

În biotopurile propice la viperele din speciile ammodytes, ursine și berus, viperele hiernează izolat, în aceste zone aglomerările sunt rare. Când sunt temperature foarte scăzute cum ar fi iarna în adăposturile bune, aglomerările viperelor devin o regulă. De remarcat este faptul că hibernarea se produce în același adăpost. Toamna, adulții intră primele în adăposturi iar în septembrie până în noiembrie în afara adăpostului numai pot fi întâlnite decât exemplare tinere. Primăvara ies mai întai masculii, la speciile cu spermiogeneză venală, apoi femelele reproductive și la urmă femelele neproductive cu tineretul. Hibernarea necestită o temperatură optimă de 4 grade C.

În captivitatea viperele dacă au căldura necesară ele nu mai hibernează, chiar dacă aceștia sunt depozitați în grupuri mari de masculi și femeli. Dacă hibernarea nu are loc nu afectează cu nimic calitatea sau cantitatea veninului, ele au mult mai multă nevoie de o temperatură și umiditate corespunzătoare decât de o hibernare de durată.

1.2.6. Reproducerea viperidelor

Marea majoritate a viperelor sunt ovipare. Oviparitatea este considerată un caracter primitiv. Unele specii din zonele cu temperatură caldă au rămas la acest stadiu. Însă speciile din România fac parte din categoria speciilor vivipare. La vipere europene vitelogeneza este vernală și depinde de rezervele lipidice ale femelei. Dacă greutatea corpului gras va fi mai mare și numărul de foliculi care se dezvoltă va fi mai mare. La viperele mascule se remarcă două tipuri de cicluri sexuale:

– (tipul berus) vernală, acuplarea este unică și are loc primăvara târziu, (întodeauna după năpârlire) se întâlnește speciile Berus, Ammodytes, Ursini și la care spermatocitogeneza este

– (tipul aspis) unde spermatocitogeneza este continuă;

La acest tip (aspis) spermiogeneza are loc la sfârșitul verii în luna a treia și a noua și există două acuplări. Prima toamna și a doua primăvara la ieșirea din hibernare. Pentru reproducerea este necesar un raport dintre masculi și femele de 5/1, în natură. În perioada aprilie și începutul lunii mai, au loc jocuri nupțiale urmate de împerecherea și fecundarea ovulelor femelelor adulte. Perioada de acuplare se întinde între sfârșitul lunii martie și sfârșitul lui mai. Continuându-se până la începutul lunii iunie în funcție de condițiile climatice. În această perioadă, au loc jocurile nupțiale care de fapt sunt lupte rituale între masculi. Femelele de vipere, lasă pe sol substanțe aderente (feromoni) care atrag masculii. Acesta este modul de formare a „ghemelor” de șerpi. Ovulația la femele, se produce independent de condițiile de mediu. Aceste evenimente se petrec la începutul lunii mai și până la sfarșitul lunii iunie. Acuplarea este foarte diversificată, actul putând dura în jur de 15-20 minute la două ore.

Gestația are o durată determinată de temperatura mediului ambiant. În natură acest proces durează la Vipera aspis în jur de 97-133 de zile, iar la Vipera berus între 85-121 zile. În acest timp femela, caută locuri însorite unde stă nemișcată timp îndelungat încălzindu-și corpul. Proporția de femele gestante la o populație de viperă aspis este de 34% iar la o populație de viperă berus este de 50% această oscilație este destul de mare. În unele regiuni, acest procent poate fi și mai mare, cum ar fi în nord. Condițiile de mediu nu acționează asupra numărului de pui și nici asupra greutății puilor. Numai asupra duratei de gestație și a perioadei dintre gestații. Femelele europene își rezervă un an pentru vitelogeneză și gestație și un an sau poate chiar doi pentru refacerea rezervelor de lipide.

Biologii au constatat că temperatura corpului unei femele de vipere gestante este cu 2°C mai mare decât a celorlalți indivizi. Nașterea puilor are loc între sfârșitul lunii august, începutul lui octombrie. După naștere, puii sunt înveliți într-o membrană pe care o îndepărtează imediat. Numărul de pui depinde de specie, astfel Vipera monticola 1-2, Vipera ammodytes 9-10 pui. Puii au majoritatea funcțiilor vitale, active imediat după naștere (excepție făcând doar activitatea sexuală), iar rezervele lor de hrană sub forma grăsimii le conferă acestora o autonomie de câteva luni de zile.

CAPITOLUL 2

2.1. Încadrarea taxonomică a viperelor

Viperele trăiesc în Africa și Eurasia și cuprind 10 genuri

Vipera (Europa, Asia, Africa)

Bitîs (Africa)

Causus (Africa)

Echis (Africa, Asia)

Atractaspis (Africa, Israle)

Cerastes (Africa, Asia)

Pseudocorastes (Israle, Iran)

Atheris (Africa)

Eristicophis (Belucistan)

Aseziops (sud-estul Asiei)

Se cunosc în total 65 de specii. Crotalinele trăiesc în  și  și cuprind 6 genuri (Agkistrodea, Trimeresurus, Iachesis, Sisturus, Crotalus, Bothropa ) cu 91 de specii. Unii autori consideră genurile Bothropa și Trimeresurus ca subgenuri de Lachesis.

Genul Vipera cuprinde 14 specii și au în comun următoarele caractere:

-capul, în general mai mult sau mai puțin distinct de gât, acoperit de solzi diferiți ca formă și dimensiuni, cei din regiunea supraoculară sunt mai mari decât cei din jur;

-ochii de mărime mijlocie cu pupilă eliptică verticală;

-nările, sunt situate lateral și în contact cu placa rostrală sau separată de aceasta prin placa nasorostrală;

-corpul subcilindric;

-coada, destul de scurtă;

-placa, anală unică;

-glanda veninoasă, de dimensiuni mici

Dintre aceste 14 specii, în Europa se întâlnesc doar 9 specii:

1.Vipera ammodytes ;
2. Vipera aspis ;
3. Vipera berus cu subspeciile;
4. Vipera Kaznakovi;
5. Vipera latastei cu subspeciile;
6. Vipera lebetinâ;
7. Vipera seoanei cu subspeciile;
8. Vipera ursini;
9. Vipera xanthina.

2. 2.1.Vipera ammodytes montadoni

Regn: Animalia

Încrengătură: Cordata

Subîncrengătura: Vertebrata

Clasa: Reptilia

Ordin: Squamanta

Subordin: Serpentes

Familia: Viperidae

Subfamilia: Viperinae

Genul: Vipera

Specia: Vipera ammodytes

Subspecia: Vipera ammodytes montadoni

Descrierea speciei

La nivel modial sunt întâlnite 11. Specii de vipere răspândite în întreaga lume. În România există doar trei specii (Vipera ammodytes, Vipera ursinii și Vipera berus), primele 2 mai prezintă câte 2 subspecii:  Vipera ammodytes ammodytes și Vipera ammodytes montadoni și respectiv, Vipera ursini renardi și Vipera ursini rakosiensis).

Vipera ammodytes montadoni, este și o viperă cu corn, fiind cel mai periculos reprezentant al acestui gen pe teritoriul României.

Caracteristici

Seamănă foarte bine cu vipera ammodytes-ammodytes, dar este mai mică, lungimea indivizilor variază până la maximum de 0,7-0,9 m. Prezintă corpul ceva mai gros decât la ammodytes și este foarte agilă, fiind specia numărul unu în România la agilitate, având cel mai scurt timp de reacție.

Coloritul este cenușiu sau cenușiu-gălbui. Pe spate prezintă desenul caracteristic, care descrie o serie de romburi. Desenul în zig-zag care conturează o multitudine de romburi poate fi continuu sau întrerupt. Ventral zona abdominală poate fi de culoare cenușie sau galben-cenușie.

Dungile de culoare deschisă care se continuă de la ochi la colțul gurii nu sunt prezente pe buza inferioară, iar vârful cozii e colorat în galben. Apendicele nazal este prezent fiind înalt și subțire.

Habitat  Vipera montadoni este întâlnită în toată Dobrogea, mai ales în partea nordică și preferă regiunle pietroase și aride, însă nu prea departe de vegetație. Este întâlnită în: Munții Măcin, Culmea Niculițel, Rezervația Valea Fagilor, Pădurea Hagieni, în zona Pesterii Gura Dobrogei, Podișul Babadag, Podișul Casimcea, Băneasa – Canaraua Fetii, Valea Celicului; în regiunea localităților, Cărpiniș, Greci, Niculițel, Isaccea, Cernavodă. Vipera montadoni poate fi cunoscută și sub denumirea de năpârcă.

Fig. 2.2.1.Vipera ammodytes montadoni

2.3. Importanța creșterii viperelor

Trebuie menționat faptul că vipera cu corn Ammodytes montadoni produce un venin foarte căutat în întreaga lume, precum și în țările Europene. Cu toate că este periculos, iar pentru oameni letal, veninul viperei cu corn este utilizat la scară largă în industria farmaceutică. O singură viperă ammodytes montadoni produce circa 1,5 grame de venin liofilizat anual, iar în funcție de puritatea acestui venin, cumpărătorii pot fi determinați să plătească sume destul de mari, care pot fi cuprinse între 500 și 2000 de euro, uneori sumele pot trece chiar și peste 2500 euro/gram de venin cristalizat. Deși îngrijirea acestor animale nu este foarte costisitoare, veniturile înregistrate din creșterea lor sunt destul de bune.

Perioadele de timp la care se efectuează recoltarea veninului sunt de circa 30 de zile calendaristice, deși sunt crescători care preferă să efectueze recoltări la un interval de 14 zile, ciclurile de hrănire, năpârlire și repaos nu se mai respectă, animalele parcurgând o perioadă de stres, factor care le grăbește uzura fiziologică și în final moartea animalelor. Cantitatea de venin recoltată este reprezentată mai jos și este caracteristică speciei, având anumite limite. Cantitatea maximă de substanță uscată, care poate fi obținută de la o viperă la o singură recoltare este următoarea:

Cantitatea maximă ≈ 50 mg venin liofilizat;

Cantitatea minimă ≈ 25 mg venin liofilizat;

Astfel, efectuând un simplu calcul putem stabili o cantitate medie:

Cantitatea medie = ( 50 + 25 ) / 2 = 37,5 mg = 0,0375 g.

2.3.1. Glandele salivare producătoare de venin

Dinții și aparatul veninos. Maxilarul esre legat mobil de osul prefrontal. De fiecare dată când arcul format din osul transvers și pterigoid, se deplasează înainte, execută o rotație în jurul propriei axe, determinând apariția dintelul optuz, înafara extremității interioare a botului. Când șarpele închide gura, maxilarul descrie o mișcare de rotație în sens invers și dintele revine la poziția inițială, așezându-se de-a lungul palatinului. Dinții viperidelor sunt acoperiți cu un: strat gros de smalț și nu sunt implantați în alveole separate ci sudați cu osul.

Uneori se găsește dopar un singur colț, în mod obișnuit se pot observa 2, 3, sau chiar 4 colți, din care primii sunt funcționali, iar ceilalți, sunt din ce în ce mai mici începând cu cei din față și terminând cu cei din spate destinați ai înlocui pe primii. Dinții care în timpul prinderii prăzii și ingestiei se rup și se desprind de os cu foarte ușuor, pot fi și substituiți.

Veninul este produs de celule, epiteliale ale tubulilor, este îmagazinat în lumenul diferitelor conducte colectoare situate în, spatele glandei mucoase. Glanda cu venin a viperidelor este, de tip mixt: seroasă seinul (glanda principală) și mucoasă (glanda secundară umflătura caracteristică).

Fig.2.3.1. Glanda veninoasă (king cobra bite wounds http://www.newtonsapple.org.uk/wp-content/uploads/2014/08/venomous-snake-fangs-diagram.jpg)

Fig .2.3.2.1. Formarea de papile dermice (Encyclopedia Britanica, Inc, 1998)

Mecanismul mușcării și inocularea veninului în condiții fiziologie optime.

Viperidele au o poziție de apărare carcateristică, care constă în a menține corpul cât mai adunat, capul în poziție ridicată și cu prima parte a corpului dispusă în “S” aproximativ orizontal. Când o viperă este pregătită de atac, realizează o mișcare fulgerătoare, aceasta se produce nu numai prin intermediul contracției mușchilor depresori ai mandibulei, care deschide larg gura ei, ci și prin contractarea mușchilor protractori ai, palatului, prin care este determinată deplasarea înainte a arcului pterigo-palatino-transvers deplasarea care provocă mișcarea de rotire a maxilarului în jurul prefrontarului și erecția colților veninoși. Tensiunea puternică a membranei, care face să se unească cele două canale, al dintelui și al glandei, face ca mecanismul de injectare a veninului la Viperide să fie perfecționat decât la celelalte familii de șerpi veninoși. Veninul este injectat sub presiune sub acțiunea mușchilor temporar anterior care apasă puternic pe fiecare parte a seinului (glanda principală).

2.3.2. Importanța veninului

Această acțiunea complexă, devastatoare pe care veninul de viperă o are asupra corpului uman a făcut ca tot mai mulți oameni de știință să se aplece asupra studiului diferitelor fracțiuni ale sale, astefel s-au descoperit o serie de aplicații medicale ale acestor componente. Din punct de vedere al acțiunii sale farmacologice, veninul de viperă determină:

-Vasodilatația, prin scăderea tonusului vascular și hiperemie;

-Scăderea sensibilității terminațiilor nervoase la stimuli, acțiune, explică utilizarea sa în industria farmaceutică. Ca materie primă pentru producerea de preparate medicale (utilizate în nevralgii, boli articulare și neoplasme, astm bronhic).

Stimularea fibrogenezei, prin acțiunea hemostatică.

La prelucrarea veninului, componentele nedorite sunt separate prin diferite procedee fizico-chimice. Veninul este diluat în apă în decursul prelucrării, fiind apoi ambalat, în folie ca soluție sterilă, ca unguent după produerea emulsiei. În general, toate preparatele farmaceutice conțin venin în diluții mari: de exemplu,100g . Cateva exemple de medicamente:

VIPRATOX-unguient conțin 0,1mg venin (toxină) de Vipera ammodytes ammodytes.

În farmacii se găsesc următoarele produse:

VIPRASID- care are efect favorabil la pacienții cu dureri intense, fiind utilizat în terapia nevralgiilor, în special al zonei feței și capului, tendinite și întinderi de ligament prin suprasolicitare articulară;

VIBROCUTAN-unguent utilizat în gimnastica medicală, la sportivi;

VIPRATOX- unguent care are ca ingredient: venin de viperă, metilsalicilat și camfor, cu acțiune analgetică, fiind indicat în reumatism degenerativ (boala artrozică), branhialgii , artrite și supra solicitări articulare;

HAEMARCITIN- hemostazic, utilizat în diateze hemoragice prin deficit al factorilor de cuagulare, folosit alături de alte mijloace terapeutice; 10 ml de preparat conțin 0,09 mg venin de Vipera ammodytes ammodytes și Daboia russeli. Acest preparat și altele asemănătoare sunt utilizate în hemoragiile din bolile pulmonare, gastrointestinale, căilor urinare, postraumatice și afecțiunile chirurgicale buco-maxilo-faciale;

SERUL POLIVALENT ANTIVIPERIN- împotriva veninului viperilor europene se fabrică la în .

Fig.2.3.2. Ser polivalent antiveperin (original)

2.3.3. Compoziția veninului

Veninul este în stare lichidă, limpede de regulă incolor, indoor, cu gust ușor acid, destul de vâscos, care se usucă rapid la temperature camerei. După ce sa uscat, este parțial solubil în apă distilată și complet solubil în ser fiziologic.Veninul în soluție și dacă nu este păstrat corespunzător, se alterează rapid. Pentru a nu-și pierde proprietățile este necesar să fie liofilizat, (uscat,sub vid) în acest mod poate fi păstrat timp îndelungat, chiar ani de zile. Alte metode de îmgazinare îi potschimba proprietățiile cum ar fi acțiunea temperaturii scăzute sau ridicate. Cu privire la compoziția chimică, este un amestec farmacologic de substanțe proteice: hemolizine, leucotoxine, citolizine și hemoragine caracterizate prin văscozitate înaltă. Compoziția veninului este constituită din 70% apă și 30 % substanță uscată din care 90%-92% sunt proteine.

Cele mai importante substanțe minerale, din venin sunt (Na, Ca, Zn, Mg, P, Si, Fe, Al, Cu, Ag) și enzime. Prin izolarea electroforetrică au fost identificate mai multe fosfo lipase care sediferențaiză prin pH și greutate moleculară. În momentul de față se cunosc mai multe tipuri de fosfolipaze A, I, j, k1, k2 și 1. Fosfolipazele din veninul de Vipera ammodytes ammodytes, sunt împârțite în duoă grupe, în funcție de cât de toxică este. Prima fracțiunea I este netoxică, iar cea dea duoa fracțiunie j, k1, k2 și 1 sunt enzime cu acțiune letală, de intensități diferite. În veninul Vieperei ammodytes ammodytes, a fost izolată o fosfolipază specific, numită Amodytoxina A. Aceasta are un caracter basic și este foarte toxică , prezentând doză letală (DL50) DE 0,021 mg/kg.

Hialuronidaza din venin poate provoaca preteoliza acidului hialuronic din structura țesutului conjunctiv, iar apoi necroze și hemoragii locale. Colinesteraza are în principal acțiune neurotoxică, pot provoca tulburări de vorbire, de vedere de înghițire și blefaroptoză, toate sunt din cauza leziunilor de la nivelul sistemului nervos-central cu afectarea nervilor cranieni și spinali. Fibriogena-cuagulaza inoculată în cantități mari are acțiune procuagulantă, ceea ce explică modificarea timpului de sângerare. Există variații calitative și cantitative importante în producția de venin în producția de venin între speciile de vipere, chiar și în cadrul subspeciilor. De asemenea, proporția diferitelor component toxice ale veninului prezintă variații largi în funcție de vârstă, sex, rata metabolismului, bazal, latitudinea geografică etc. O viperă poate elabora mai multe hemoragine, hemotoxine, iar altele mai multe neurotoxine.

Veninul Viperei berus balcanică se caracterizează printr-un conținut ridicat de neurotoxine. Prin mușcarea unei Vipere ammodytes ammodytes se poate inocula o cantitate de 80 mg de venin cu aproximativ 25-30 mg, 5-10 mg venin substanță uscată. Din punct de vedere cantitativ, Vipera ursinii produce cea mai mică cantitate de venin, nivelul de toxicitate al acestua fiind cu mult sub cel al celorlalte două specii din țara noastră.

2.3.4. Toxicitatea veninului

Metoda de bază prin care se arată cât de toxic este veninului este calcularea dozei letale. Metoda constă în introducerea prin iejecții subcutanate a veninului la șoareci iar doza care duce la moartea a 50% dintre aceștia, este considerată “doza letală 50”. La vipera berus doza care poate omorâ este DL 50=4,75 μg/g șoarece. La om, numeroase cazuri, mușcătura de viperă este însoțită de semne grave de intoxicație. De obicei mușcătura este percepută ca dureroasă, asemănătoare unei înțepături de vipere, dar în unele cazuri poate fi nedureroasă. Adesea apare durerea locală, intensă, crampe, tumefierea, înroșire și cioanozarea zonei. Se vede clar urma colților veninoși.

Manifestările clinice depend de mai mulți factori și anume:

Cantitatea și tipul veninului;

Starea de sănătate a victimei;

Greutatea și suprafața corporală a victimei;

Regiunea (locul) mușcăturii;

Momentul și tipul tratamentului aplicat.

În general, viperele de la noi, au un temperament bland. Sunt mai curând rezervate, timide și în general fug la apropierea omului. Reacționează doar atunci când sunt deranjate sau lovite. După o perioadă de timp, care poate varia de la câteva minunte la câteva ore după mușcătură, apar simptomele generale: dureri de cap, somnolență, vomă, sete, și o stare acută de slăbiciune. Dacă doza de venin a fost puternică, simptomatologia se agraveză ulterior și prepupune alterări ale funcției cardio-respiratorii. Stadiile terminale se caracterizeză prin amorțeală puternică, insensibilitate general și pierderea cunoștinței. Moartea poate surveni după 4+6 ore, dar în general după 24 de ore sau mai mult, prin blocarea respirației. Veninul celor 2 specii toxice de la noi (Vipera berus și Viepra ammodytes) este mai mult sau mai puțin periculos pentru oameni; are o acțiune redusă sau locală asupra unei personae adulte în perfectă stare fizică, în schimb este foarte periculos pentru copii, debili fizici, bătrâni, bolnavi etc.

2.4. Adaptibilitatea în condiții de captivitate a viperelor

S-a remarcat că viperele au supraviețuit marilor schimbări climaterice, datorită posibilității remarcabile de adaptare. Aceste modificări majore ale climei, temperaturii, umidității și a subtratului s-au produs totuși, într-un interval mare de timp și care a pus accent pe specie și nu pe individ. Astfel, pentru a se reuși menținerea în captivitate a viperelor în scop economic (obținerea veninului în cantitatea, dar și de calitatea dorită) trebuie creat un microclimat specific. În funcție de scopul pe care îl urmărim ar trebui să imităm condițiile de mediu naturale în terarii sau incintele de creștere. O singura idee trebuie subliniată înainte de a dezvolta și anume că oricât ne-am strădui în a imita natura, nu vom reuși, rezultatul nu poate fi decât o copie, cu neajunsuri mai mari sau mai mici. Animalele sunt constrânse să-și modifice comportamentul, dar nu departe de limitele naturale ale acestora. Deoarece majoritatea spațiilor de creștere artificială suferă cam de aceleași inconveniente, vom sistematiza după unii factori și unele elemente de mediu ce trebuie să intereseze pe crescător.

2.4.1. Temperatura

Șerpii sunt ectotermi și depind de temperature mediului pentru a regla temperatura corpului. În cazul în care aceste animale nu au un interval de temperatură adecvată, rata lor metabolică scade. Viperele cu rată metabolică lentă au adesea o istorie de a fi anorexică, letargic și deprimat. Incapacitatea de a menține o temperatură constantă a organismului poate duce, de asemenea, într-un răspuns imun redus. Mulți dintre șerpi cu infecții cronice nu dispun de expunerea la o temperatură de mediu corespunzătoare. Pentru a preveni aceste probleme, viperele au nevoie de un interval de temperature cât mai apropiat de temperatura mediului din climatul natural al animalului. În funcție de temperatură se derulează majoritatea activităților fiziologice ale animalului. Variațiile de temperatură, se desfășoară pe trei perioade de timp: una anuală (anotimpuri), una zilnică (ziua cald, noaptea rece) și una diurnă (dimineața rece, la amiază cald și seara rece). Deoarece reptilele au un sistem de termoreglare primitiv, limitele de temperatură trebuie păstrate cât mai riguros. Suprimarea variației anuale de temperatură alterează: ciclul de hibernare, ciclul sexual, ciclul de năpârlire.

Vipera ammodytes montadoni intră în ritmul său normal la 4°C, digeră hrana la aproximativ 20°C iar alte activități specifice cum ar fi reproducerea are loc în mod normal începând cu 20°C. Sunt de menționat unele exigențe care au loc la alte specii. Temperaturile din decursul unei zile determină viperele să își crească temperatura corpului până la o anumită valoare, apoi oscilează pe tot parcursul zilei fără difernțe foarte mari de temperatură. În timpul nopții temperatura corpului scade, datorită substratului rece care are temperatura mai mică. Clima are un rol important în procesul de digetie. În prima zi după hrănire temperatura trebuie sa atingă un prag de 32,4°C (medie), iar apoi clima trebuie să scadă treptat până la 30,5°C, după ce procesul de digetia a prăzii a luat sfârșit. Cele mai mari valori de temperatură, suportate de vipere sunt de 35-36,5°, depășirea acestor valori conduce la regurgitarea hranei, dacă acest proces nu ar avea loc hrana ar fermenta și ar produce moartea animalului. Majoritatea speciilor europene de vipere încep să consume hrana doar la 25°C, singura specie de viperă care se hrănește la temperaturi mai scăzute de 15°C si are o digeră la 10°C este Vipera berus. Primăvara este indicat să se mențină o climă constantă de 20 de grade C pentru ca ciclurile sexuale să se desfășaore în condiții cât mai bune (atât la masculi cât și la femelă).

2.4.2. Umiditatea

Umiditatea trebuie să fie mențiunt între 60-80%, având contribuții cu starea generală de sănătate a viperei. O umiditate nefavorabilă (prea mare sau prea mică) conduce la o năpârlire discontinuă și provoacă în timp boli foarte grave, un exemplu frecvent este dermatita. Gradul de umiditate poate fi urmărit folosindu-ne de un higrometru. Pnetru a ușura această activitate de urmărire a umidității cu un higrometru, trebuie să punem la dispoziția viperelor un vas de adăpat, poate suplini lipsa umidității. Vasele de apă mari, dar nu foarte înalte ajută, ca o sursă de umiditate a unei incinte, apa evaporându-se treptat. Umiditatea oscila în funcție de clima mediului încojurător și cât de mare este spațiul amenajat pentru vipere. Stropirea cu apă zilnică a terariilor este o metodă simplă și foarte utilizată pentru a ridicarea umidității, dar poate oferi doar o creștere pe scurtă durată a umidității. O altă metodă este camera de incubare este o metodă folosită des, pentru a oferi viperelor o ridicare a umidității mediului pentru acest lucru se folosește: mușchi de copac umed care se pune într-un bol (cu fundul cât mai întins și cu orificii de ventilare), pentru a se crea o camera de incubare. În mediul natural viperele, se folosesc de o vizuină ca și cameră de incubare dar și un adăpost sau o ascuzătoare. Plantele pot oferii și ele o umiditate corespunzătoare însă viperele mari le pot deteriora foarte rapid.

2.4.3. Iluminarea

Lumina este un factor necesar în producția de venin al viperelor. Chiar dacă la hrănire funcția de orientare către pradă este preluată de simțul olfactiv și de aparatul Jacobson. Este știut că șerpii în general inclusiv șerpii veninoși au simțul văzului destul de slab. Au un ritual foarte frecvent când viperele se înoresc, folosesc numai radiația termică, radiațiile din spectrul vizibil, fiindu-le indiferente.

În captivitate viperele au nevoie de lumină pentru a facilita producția de venin becurile normale sunt utilizate însă nu sunt recomandate, cele mai corespunzătoare sunt becurile cu lumină UV, sunt mult mai costisitoare însă mult mai economice și de lungă durată. Se recomandă o iluminare de 12 ore pe zi, Iar intervalul de zi poate fi modificat în funcție de sezonul de reproducere.

2.4.4. Substratul

Substratul pe care îl amenajăm în interiorul vivariilor ca așternut este un element important, pentru că aceste vipere, specii terestre, trăiesc direct pe sau în substrat lor. Pentru a amenja un substrat cât mai proepice viperelor, este important să se încerce reproducerea habitatului său natural. În procesul de năpârlire este necesară un element de decor, pietre. Dacă acest element lipsește poate influneța procesul de năpârlire. De asemenea trebuie să avem grijă și măsurile de zooigienă a vivariilor (curățirea fecalelor, de exemplu) care nu pot fi puse ușor în practică dacă substratul pe care stă vipera nu este corespunzător. Pietrele de forme diferite utilizat pentru vivarii poate fi folosit pentru vipere, dar trebuie să aibe o mărime potrovită încât să nu poată fi înghițite. În afară de pietre sunt folosite și crengi de diferite grosimi și lungimi ajutând viperele să fi cât mai aproape de sursa de lumina. Sunt cunoscute cazuri de înghițire a substratului odata cu inghițirea hranei. Aspenul este una dintre cele mai cunoscute substraturi și poate fi ușor de găsit în comerț utilizându-se pentru șerpii captivi. Când viperele defecă sau urinează în Aspen, acesta absoarbe și reține deșeurile astfel nu este nevoie să curățăm vivariile atât de des. Un alt substrat destul de des utilizat este nisipul. Nisipurile de cuarț, folosite în vivarii nu sunt recomandate, deoarece acestea au particule ascuțite și pot cauza răni. Este bine să se folosească pietrișul de râu, nisipul de râu foarte fin cernut, atenție la utilizarea talașului de brad care de multe ori se agață de șoarecele dat ca hrană, împiedică îngurgitarea acestuia.

2.5. Descrierea cadrului instituțional în care s-a realizat cercetarea

Proiectul de diplomă s-a desfășurat în cadrul Facultății de Medicina Vetrinara, laboratorul de histologie în colaborare cu Biobaza Universității. Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași este o instituție specializată în învățământul superior agronomic și medical veterinar, cu anvergură la nivel național și european, având ca misiune fundamentală formarea de ingineri specializați în agricultură, montanologie, horticultură, zootehnie, inginerie economică, prelucrarea produselor agricole, licențiați în biologie agricolă și doctori medici veterinari.

Biobaza Universității a fost înfințată în anul 1968 și are o suprafață de 560 m2 fiind

alcătuită din două clădiri, aici se gasesc nenumărate specii de găini ouătoare, capre, iepurii, specii exotice (chinchile, șerpi, tarantula, șoareci africani, hamsteri) și alte specii toate serviind drept material didactic pentru studenții din cadrul facultății. De asemenea această biobază mi-a pus la dispoziție două specii de vipera ammodytes montadoni fără de care nu s-ar fi putut realize aceast proiect de diplomă.

PARTEA a II a

CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 3

3.1. Obiectivele studiului

S-au efectuat cercetări pe două exemplare de vipere și anume: Vipera ammodytes montadoni , un exemplar mascul și unul femel.

Din numeroase surse ce ne prezintă acestă specie, am constat că Vipera ammodytes montadoni, denumită popular și vipera cu corn este o specie de șarpe veninos, deosebit de periculoasă, poate produce moartea omului datorită veninului. Vipera cu corn este un animal lent, fără tendințe de agresivitate. Atunci când este atacată, însa, reactionează violent, dar în foarte puține cazuri mușcatura ei este fatală. Idee eronată ca viperele reprezinta un pericol la adresa omului a dus la reducerea numărului de vipere.

În România se cunosc două subspecii, Vipera ammodytes ammodytes și Vipera ammodytes montandoni. Prima trăiește în partea de sud-vest a țării, în Munții Banatului și Olteniei, Hațegului și sudul Munților Apuseni, iar cea de-a doua, Vipera ammodytes montandoni, are un areal mai restrâns decât subspecia nominată, fiind prezentă în câteva habitate din Dobrogea continentală.

În decursul anilor oamenii au realizat importanța veninului si efectele lui cu valoare de antibiotic dacă este folosit în cantități foarte mici. De aceea mulți herpetologi și-au deschis mici fereme de vipere. Însă viperele sălbatice, față de cele crescute în captivitate, vor refuza hrana și vor muri foarte repede. Aceste specii sunt foarte importante pentru ecosistem și au un rol binedefinit în lanțul trofic dar și sub formă de produse pe care le obținem de la ele, în special în industria farmaceutică, și cosmetică. Ca atare acest studiu efectuat pe această specie de viperă va deschide noi orizonturi în ceea ce privește creșterea și patologia acestora.

Scopul lucrarii este de a descrie structura histologica a glandei secretoare de venin, deoarece, studii referitoare la acest subiect sunt destul de rare in literature international consultata.

3.2. Material bioologic și metode de lucru folosite

3.2.1. Specia

S-au făcut cercetări histologice pe două exemplare adulte de Vipera ammodytes montandoni.

Fig.3.2.1. Vipera ammodytes montadoni (original)

3.2.2. Recoltarea

Viperele au fost ucise prin decapitare, după ce au fost ținute la 4 grade C (30 min). Glanda veninoasă a fost chirurgical eliminată din fiecare parte a capului. Pentru a realiza o recoltare în condiții optime, instrumentarul folosit trebuie să fie bine ascuțit, evitând astfel strivirea țesuturilor. Dimensiunea pieselor e de aproximativ 0,5 cm3: 15 mm lungime, 10 mm lățime și 5 mm grosime, pentru ca fixatorul să pătrundă repede în toată proba.

Fig.3.2.2. Casete de plastic și Recoltarea de țesut (original)

Recoltare de țesut

După o fixare de câteva ore, probele au fost fasonate cu lame ascuțite, noua grosime fiind de 4-5 mm, fiind apoi introduse în fixator proaspăt

3.2.3. Fixarea

Fixarea histologică are un triplu scop:

1. oprirea fenomenelor vitale din țesuturile fixate, pentru a surprinde microscopic aspectele histologice existente în piesă în momentul respectiv și pentru a preveni fenomenul de autoliză;

2. creșterea consistenței pieselor fixate în vederea operațiunilor histologice ulterioare;

3. sterilizarea pieselor, majoritatea fixatorilor chimici fiind buni dezinfectanți.

Volumul fixatorului depășește de aproximativ 20 ori pe cel al pieselor din interior.

S-a utilizeazat formaldehidă (formol ca fixator chimic simplu) 10% și Boiun (fixator compus). Fixatorul Bouin este format din acid picric soluție suprasaturată (750ml), formaldehidă 40% (250ml) și acid acetic glacial (50ml). Timpul de staționare în acest fixator a fost de 12 ore. Se preferă acest fixator compus pentru capacitatea de fixare prin coagularea proteinelor structurale, buna viteză de penetrare, toleranță și intervalul de timp foarte mare pe durata căruia se asigură conservarea.

3.2.4. Includerea la parafină

Acest timp operator se derulează în patru faze succesive:

1. Deshidratarea

Deshidratarea este necesară pentru eliminarea apei din țesuturi, în vederea impregnării ulterioare în parafină a pieselor. Deshidratarea se execută trecând piesele prin trei băi cu alcool în concentrații progresiv crescânde: 80º, 90º și alcool absolut. Durata de menținere a fragmentelor în fiecare baie este de două ore.

Fig.3.2.4. Deshidratarea pieseleor (original)

2. Clarificarea

Executată în vederea extragerii etanolului din piese, acesta nefiind miscibil cu parafină.

Pentru această operațiune se folosesc două băi de acetonă și apoi două băi cu benzen, în fiecare baie piesele menținându-se câte două ore.

3. Impregnarea cu parafină

Obiectivul acestui timp operator este de a aduce piesele într-o stare de rigiditate și de omogenitate optimă în vederea secționării. Operațiunea se execută în termostatul de includere în parafină, la temperatura de 56 º C, în trei băi de parafină lichidă, câte două ore în fiecare baie.

Fig.3.2.4.1. Impregnarea cu parafină (original)

4. Includerea propriu-zisă

Includerea propriu-zisă sau turnarea blocului are drept scop încorporarea piesei impregnată cu parafină, într-un bloc din același material. Turnarea blocului se efectuează cu ajutorul unor forme de plastic.

Fig.3.2.4.2. Impregnarea cu parafină în casete de plastic (original)

3.2.5. Secționarea

Secționarea histologică se realizează cu ajutorul microtomului pentru parafină, care oferă condiții pentru obținerea unor secțiuni cu grosimea de 5 µm.

Fig.3.2.5. Secționarea la parafină cu microtomul (original)

În timpul secționării, țesuturile incluse în parafină vor fi ușor comprimate și vor apare pliuri, ambele fenomene făcând secțiunile improprii pentru examenul microscopic. Pentru eliminarea acestui inconvenient, se recurge la etalarea secțiunilor pe lame de sticlă port-obiect cu ajutorul apei distilate la o temperatura de 45°C.

A. Lame de sticlă cu albumina Meyer

B. Baia circulară termostată pentru aplicații histologice.

C. Preluarea secțiunilor întinse din baie pe lama de sticlă

Fig:3.2.5.1. (original) A B C

3.2.6. Colorarea

Secțiunile au fost colorate prin următoarele metode de colorare histologică:

a) Hematoxilină – Eozină – Albastru de metil (HEA)

b) Acid Periodic – Fuxină Schiff (PAS)

a) Metoda Hematoxilină-Eozină- Albastru de metil (HEA)

I. Deparafinare

Benzen I – 10 minute

Benzen II – 10 minute

Benzen III – 10 minute

Benzen IV – 10 minute

Benzen V – 10 minute

II. Rehidratare

Alcool etilic absolut – 10 minute

Alcool etilic 90º – 10 minute

Alcool etilic 80º – 10 minute

Apă robinet – 10 minute

Apă distilată – 10 minute

III. Colorare

Hematoxilină Mayer – 10 minute

Apă robinet pasaj

Apă litinată 10 minute

Apă distilată pasaj

Eozină 1% 10 minute

Apă distilată pasaj

Acid fosfomolibdenic 1% -5 minute

Apă distilată pasaj

Albastrul de metil

IV. Deshidratare

Alcool etilic 80º – 10 minute

Alcool etilic 90º – 10 minute

Alcool etilic absolut – 10 minute

V. Clarificare

Benzen I – 10 minute

2. Benzen II – 10 minute

3. Benzen III – 10 minute

4. Benzen IV – 10 minute

5. Benzen V -10 minute

VI. Montarea

Aceasta se efectuează prin depunerea între secțiunea de pe lama port-obiect și lamelă a unui mediu cu același indice de refracție ca al sticlei, respectiv balsamul de .

Microfotografiile au fost obtinute folosind microscopul cu camera Leica.

Fig.3.2.6. Microscop optic Leica (original)

Capitolul 4

4.1. Rezultate și discuții

Glanda veninoasă este acoperită aproape complet în zona post-orbitală și este susținută în situ de urmatoarele ligamente:

– ligamentul superior și cel mai puternic, făcând parte din fața internă și superioară a glandei este prins de articulația osului pătrat cu squamesal;

– ligamentul posterior care unește extremitatea posterioară a glandei cu articulația pătratului cu mandibula;

– ligamentul anterior care, trecând pe deasupra canalului glandular, se unește cu osul posterior frontal și cu fața anterioară și:externă a maxilarului.

Osul pterigoid se divide, în partea, anterioară în două ramuri: una care se fixează sub maxilar și alta care se înfinge în partea externă și inferioară, sub membrane colțului veninos.

Osul temporal anterior, este divizat în două: o parte care este curbată și una dreaptă. Prima, contractă fața internă a glandei și o presează de la interior spre exterior (deși funcția sa principală este de a ridica mandibula), a doua dimpotrivă exercită o presiune asupra întregii suprafețe a glandei, și are deci un rol foarte important în mecanismul de inoculare a veninului.

Glandele producatoare de venin întalnite sunt trei:

-glanda infralabială, prima, situată spre canalul excretor formată din formațiuni mari, secretoare de mucus,

-parotida modificată formate din structuri asemănatoare acinilor seroși dar mai mari și

-a treia, accesorie, structurată din mai multe tipuri de celule.

Glandele se află chiar sub piele și sunt învelite de țesut conjunctiv.

Glanda secretoare de venin la Viepride este reperzentată de o zonă care proemină și care este situată distal, în apropierea punctului de eliminare a veninului, la baza colțului veninos. Această zonă care proemină, a fost incorect denumită camera de rezervă a veninului, deoarece ea este formată în partea anterioară, din celule mucoase, și în cea posterioară din tuberculi, al căror epiteliu se aseamănă cu cel al celulelor excretoare cu care comunica.

Epiderma este formata dintr-un strat subțire de celule poligonale, acoperit de celule acidofile, cheratinizate. Subepitelial, în derm, se observă un țesut conjunctiv bogat în fibre conjunctive și celule conjunctive reduse numeric (fig: 4.1 ).

Fig.4.1. Glande secretoare de venin situate sub piele. PAS x100. (original)

La vipere, glandele principale și accesorii sunt separate printr-un muschi striat de tip scheletic cu rol compresor.

Mușchiul compresor al glandei, (fig.4.2.) se termină printr-o apronevroză largă care se înfășoară în partea laterală și dorsală a glandei de venin. Ductele sunt de obicei umplute cu venin când nu s-a facut extragerea (fig.4.3).

Fig.4.2. Glanda secretoare de venin și cea secretoare de mucus între care se poate observă mușchiul compresor. PAS x100. (original)

Fig.4.3. Glanda secretoare de venin. Canal de conducerea secreției plin cu secreție. PAS x200. (original)

Glanda secretoare de venin are o formă aproximativ triunghiulară și ocupă partea posterioară și lateral, găsindu-se în spatele și dedesuptul ochilor. Este înconjurată de un strat de țesut conjunctiv, este inervată de ramura maxilară a nervului trigemen și are legături strânse cu musculatura.

Acinul glandular este de obicei mai înalt spre mijloc și se restrânge brusc spre partea anterioară, devenind subțire și formând un canal excretor care se continuă până la baza colțului veninos (fig.4.4.).

Fig.4.4. Acinul glandular mai înalt în zona mijlocie și redus brusc spre partea anterioară, devenind subțire și formând un canal excretor care se continuă până la baza colțului veninos (original)

Glanda este constituită din lobi subdivizați în lobuli care la rândul lor sunt separați unii de alții prin septe destul de subțiri. Împreună, aceste elemente dau galndei aspect interior al unui canal lung, aproape cilindric.

Fig. 4.5. Glanda secretoare de venin. Mușchiul compressor al glandei și zona periglandulară formată din țesut conjunctiv care însoțește vase sanguine (arteriola), fibre și celule conjunctive, inclusiv melanocite. Canal de conducerea secreției plin cu secreție. PAS x200. (original)

Tubulii glandulari sunt foarte ramificați, iar lumenul lor este acoperit de un epiteliu, constituit dintr-un singur strat de celule, care produce veninul; de fiecare dată când aceste celule își completează secreția, sunt înlocuite de celule noi.

Acinii glandulari, asemanatori acinilor serosi ai parotide, sunt formați din celule epiteliale prismatice cu nuclei usor aplatizați care alternează cu unii veziculoși. In lumen se poate observa secreție redusă. Se pot observa celule în diverse stadii de secreție: unele au granule de secreție acumulate intracitoplasmatic, altele sunt situate în stadiul postsecretor citoplasma acestora avand un aspect transparent (fig.4.6.a.). Interacinar se observa un tesut conjunctiv delicat care insoteste capilarele sanguine. Intr-un sept conjunctiv a fost surprinsa o arteriola in sectiune longitudinala (fig. 4.5).

Fig.4.6.a Glanda secretoare de venin. Acini glandulari formați din celule epiteliale prismatice cu nuclei aplatizați care alternează cu cei veziculosi. În lumen se poate observa secreție redusă. (original)

Fig.4.6.b. Glanda secretoare de venin. Acini glandulari formați din celule epiteliale prismatice cu nuclei aplatizați care alternează cu cei veziculoși. În lumen se poate observa secreție redusă. HE x900. (original)

Fig.4.7. Canalele colectoare au fost evidențiate în zona centrală și interlobular. Secreția este acumulată în lumen, în coloratia HE, colorată asemanator celulelor. Col HE x200 (original)

Canalele colectoare au fost evidențiate în zona centrală și interlobular. Secreția este acumulată în lumen, în colorația HE are un aspect omogen, colorat asemanator citoplasmei celulelor. Veninul produs de aceste glande se acumulează într-un lumen central colorat PAS pozitiv.

Fig.4.8. Veninul produs de glandele de venin se acumulează în lumenul unui canal situat central, intralobular, colorat PAS pozitiv. PAS x400. (original)

Fig.4.9.a. Glanda secretoare de venin. Veninul acumulat în lumenul unui canal situat central, intralobular, colorat PAS pozitiv. PAS x900. (original)

Fig.4.9.b.Glanda secretoare de venin, asemănătoare parotidei. Veninul acumulat în lumenul unui canal situat central, intralobular, colorat PAS pozitiv. PAS x200. (original)

Glanda secretoare de venin este compusă din două regiuni distincte secretoare. O mică parte anterioară, glanda accesorie și o glandă principală mult mai mare. Aceste două glande sunt unite printr-o zonă scurtă formată din celule secretorii columnare simple și celule bazale orizontale.

4.2.Glanda principală

Are cel puțin patru tipuri de celule distincte: celule secretorii, predominante ale glandei, celule mitocondriale, celule orizontale și celule „întunecate”. Prin coloratia HE celulele apar colorate uniform (fig.4.10.a. ), nesemnificativ , iar prin colorația PAS se pot distinge celule cu continut PAS pozitiv intens (fig.4.10.b. )

Fig.4.10.a. Glande producătoare de venin și secretoare de mucus. Col. PAS x200. (original)

Fig.4.10.b. Glande producatoare de venin și secretoare de mucus. Col. PAS x400. (original)

Fig.4.11. Glande producatoare de venin accesorie. În epiteliul secretor principalele celule secretoare ale glandei sunt susținnute bazal de straturi de țesut conjunctiv, prin care trec numeroase capilare. Col. HE x400. (original)

4.3.Glanda accesorie

Conține cel puțin șase tipuri de celule distincte: celule secretoare mucoase, celule granulare mari, celule mitocondriale bogate în vezicule apicale, celule mitocondriale granulare, celule mitocondriale cu numeroși cili și celule orizontale.

Celulele mitocondriale bogate cu vezicule apicale acoperă o mare parte a suprafeței apicale a celulelor mucoase și aceste trei tipuri de celule se găsesc în tubii distali anteriori ai glandei accesorii. În galnda accesorie, in regiunea posterioară lipsesc celulele mucoase. Celulele ciliate nu au fost observate în reginea anterioară a galndei cu venin.

Eliberarea veninului în lumenul glandei principale se face prin exocitoza granulelor și prin eliberarea de vezicule legate de membrană.

Fig.4.12.a. Glanda accesorie de viperă. În aceasta glandă se pot observa cele șase tipuri de celule: secretoare mucosae, granulare mari, mitocondriale bogate în vezicule apicale, mitocondriale granulare, mitocondriale cu numeroși cili și celule orizontale. Secreție acumulată intraacinar. Col PAS x900 (original)

Fig.4.12.b.Glanda accesorie de viperă. În aceasta glandă se pot observa cele șase tipuri de celule: secretoare mucosae, granulare mari, mitocondriale bogate în vezicule apicale, mitocondriale granulare, mitocondriale cu numeroși cili și celule orizontale (original)

Din punct de vedere anatomic și topografic, glandele salivare veninoase ale viperelor au fost intens studiate. Veninul produs de aceste glande se acumulează într-un lumen central și după o extracție manuală a veninului sau după o mușcătură, epitelul glandei veninoase suferă modificari din punct de vedere morfologic și biochimic. Celulele epitelile își schimbă forma. Ele sunt așezate în mod normal în formă de prismă iar apoi se aranjează sub formă de coloană, în reteaua conjunctivă, celule se extind continuu iar veinul este sintetizat.

Microscopia electronică arată că celulele mitocondriale sunt foarte numeroase și sunt încastrate în gropi de adancimi variabile; aceste celule nu secretă. Celulele orizontale pot fi ca celule stem secretoare și celule „întunecte” pot fi celule mioepiteliale.

Durata maximă de regenerare a celulelor este 4-8 zile după poate secreta din nou veninul, mai târziu activitatea de regenerare a celulelor scade și veninul se acumulează treptat în lumenul glandei, iar apoi epiteliul ramane în repaus până la următorul atac al viperei.

Acest ciclu de formare a veninului este lung în raport cu cel a galndelor salivare la mamifere. Cu toate acestea mecanismele implicate în reglarea activitățiilor de sintetizare a veninului nu sunt înca înțelese și descoperite. Întreruperea activitățiilor nervoase a principalei galndei veninoase nu afectează producția de venin.

4.4.Glandele infralabială

Sunt foarte puțin studiate din punct de vedere histologic, au fost considerate ca fiind foarte asemănătoare cu glandele supralabiale din punct de vedere al producerii secreției mucoase care joacă un rol important în lubrefierea prăzii în timpul ingestiei (fig.4.13.a.b.).

Fig.4.13.a. Glanda infralabială cu secreție mucoasă. Glanda este formată din formațiuni acinoase mari care au secreție depozitată în lumen în cantitate mare. Col PAS x400 (original)

Fig.4.13.b. Glanda infralabială cu secreție mucoasă. Glanda este formată din formațiuni acinoase mari care au secreție depozitată în lumen în cantitate mare. PAS x200. (original)

Cu toate acestea la cele mai multe specii din familia Colubridae se arată clar o dezvoltare distinctă și o specializare a glandei infralabiale, care produce o secreție predominant seroasă de natură chimică, fapt care este legat de alimentația lor zilnică după cum declara Cadle și Greene în 1993.

La Viperidae, glanda infralabială și supralabială, glanda veninoasă și galnda parotidă sunt printre cele mai cunoscute glande orale. Glanda veninoasă și glanda parotidă se găsesc doar la familia Colubridae, la care au fost foarte bine studiate datorită proprietățiilor lor toxice. Deși aceste două glande sunt considerate identice, din punct de vedere morfologic există diferențe funcționale între ele.

Glandele cu venin propriu-zise se găsesc la speciile din familiile Elapidae, Viperidae și Atractaspididae. Glandele parotide sunt exclusive (deși nu au fost găsite la toate speciile din aceste familii) la speciile din familia Colubridae acest tip a fost foarte puțin studia din punct de vedere filogenetic. Aceste specii au dinții maxilari și au glandele formate din celule seroase. Glandele producatoare de venin si glandele parotide sunt limitate la speciile din familia Colubridae. Glandele infralabiale apar la toți șerpii care au fost studiați. Clasifiecarea cea mai uzuală pentru glandele orale de la reptile se bazează pe tipuri distincte ale granulelor de secreție pe care le prezintă, în funcție de aspectul lor histochimic, care fac diferența în functie de copoziția lor chimică. În timp ce celulele seroase, bogate în materie proteică, sunt de obicei asociate cu sercreția de toxine care sunt prezente în glandele cu venin, celulele mucoase sunt asociate cu secreția mucoasă implicata in lubrifiere. (Leonardo de O., Carlos J., A. Lucia da Costa P., H. Zaher, Marta M. A., 2008)

4.5. Colțul veninos

O pliere a mucoasei bucale formează în jurul colțului veninos o tecă, o membrană, care îl maschează în parte. Această teacă este destul de mare pentru a acoperi tot colțul veninos atunci când acestea este în poziție de repaus (fig.4.14.a.) lungul palatinului în acestă teacă se termină canaliculul care provine de la glanda cu venin, și veninul poate, fără a exista pericolul, de a se amesteca cu saliva să pătrundă în canalul colțului veninos și de aici în rană.

Fig.4.14.a. Mucoasa bucală pliată formează în jurul colțului veninos o teacă, o membrană, care îl maschează în parte, în repaus Col HE x 100 (original)

Fig.4.14.b. Țesut muscular striat de tip scheletic în jurul colțului veninos, care îl maschează în parte, cu rol important în eliminarea veninului. Col. PAS x200. (original)

La vipere trecerea veninului din canalul glandei în cel al dintelui veninos se produce perfect datorită tensiunii la care este supusă membrani din jurul dintelui veninos când acestea se află în ercție.

Concluzii

Glande secretoare de venin provin din glande salivare modificate

Au fost evidențiate 2 glande secretoare de venin principale și una accesorie.

Glanda infralabială, prima, situată spre canalul excretor este formată din formațiuni mari cu o cantitate mare de mucus acumulat.

Glanda secretoare de venin principala este reprezentată de parotida modificată, formate din structuri asemanatoare acinilor seroși, dar mai mari.

A fost descrisă și glanda accesorie, structurată din mai multe tipuri de celule, implicată în secreția veninului.

A fost surprins pe secțiune și colțul veninos.

Bibliografie

Caldwell, M. W.; Nydam, R. L.; Palci, A.; Apesteguía, S. -(2015), "The oldest known snakes from the Middle Jurassic-Lower Cretaceous provide insights on snake evolution", Nature Communications

Corti C., Juan M. Pleguezuelos, Valentin Pérez-Mellado, Rafael Marquez, Marc Cheylan, Philippe Geniez, Ulrich Joger, Hans Konrad Nettmann, Benedikt Schmidt, Andreas Meyer, Roberto Sindaco, Antonio Romano & Iñigo Martínez-Solano (2009), Vipera aspis. IUCN Red List of Threatened Species. Version 2011.2. International for Conservation of Nature. Retrieved 26 February 2012.

Contrera, M.G.D., Lopes, R.A., Costa, J.R.V., Petenusci, S.O., Lima-Verde, J.S., -(1983). The histology of salivary glands in the colubrid snake Sibynomorphus mikanii (Schlegel, 1837). J. Zool. 61, 936–941.

Ciudin E.- (2006), Șerpi și Șopârle Biologie creșstere și patologie. Editura M. A. S. T. – București.

 Durand, J.F. -(2004), The origin of snakes, Geoscience Africa 2004. Abstract Volume, University of the Witwatersrand, , pp. 187

EU Wildlife and Sustainnable Farming project -(2009), Meadow viper Vipera ursinii, Habitats Directive – Annex II & IV,.

Flynn, , -(2002), Flynn Of The Orient Meets The Cobra ,Fabulous Travel.

Fernandes, R., -(1995). Phylogeny of the dipsadine snakes. Thesis (Doctor of Philosophy), The of at ,115pp.

Fry, B.G., Vidal, N., Norman, J.A., Vonk, F.J., Scheib, H., Ramjan, S.F.R., Kuruppu, S., Fung, K., Hedges, S.B., Richardson, M.K., Hodgson, W.C., Ignjatovic, V., Summerhayes, R., Kochva, E., -(2006). Early evolution of the venom system in lizards and snakes. Nature 439, 584–589.

H.K., Voris, H.H., -(1983), Feeding strategies in marine snakes: an analysis of evolutionary, morphological, behavioral and ecological relationships, Am. Zool. 23, 411–425.,Voris,

J. Toxicol.—Toxin Rev, Vidal, N. -(2002), Colubroid systematics: evidence for an early appearance of the venom apparatus followed by extensive evolutionary timkering. 21 (1&2),

Jackson, K., -(2003), The evolution of venom-delivery systems in snakes, Zool. J. Linn. Soc. 137, 227–354.

Perkins, Sid (27 January 2015),  Fossils of oldest known snakes unearthed". News.sciencemag.org. Retrieved 29 January 2015.

Pertti Viitanen, Hibernation and seasonal movement of the viper, Vipera berus berus (L.), in southern Finlanda

Price, Andrew H. -(2009), Venomous Snakes of Texas: A Field Guide. University of Texas Press. pp. 38–39. ISBN 978-0-292-71967-5.

Kardong K.V. (2002), Colubrid snakes and Douvernoy’s “Venom” glands. Journal of Toxicology:Toxin Reviews, 21 (1&2): 1-19.

Kelly, C.M.R., Barker, N.P., Villet, M.H., -(2003), Phylogenetics of advanced snakes (Caenophidia) based on four mitochondrial genes. Syst. Biol. 52, 439–459.

, -(2006). Morphology of the lower jaw and suspensorium in the Texas blindsnake, Leptotyphlops dulcis (Scolecophidia: Leptotyphlopidae). J. Morphol. 267,

Kiernan, J.A., -(2001), Histological and Histochemical Method, Theory and Practice, third ed. Oxford University Press, , 213–220

Kochva E. Gans C. & Gans K.A., -(1978)Oral glands of the Reptilia,. a., pp. 43-161,Edits. Biology of the Reptilia, Physiology B. London: Academic Press, XIII + 782 pp.

Kochva E.-(1978) Evolution and secretion of venom and its antidotes in snakes. Periodicum, Biologicum 80: 11-23

Lawson, R., Slowinski, J.B., Crother, B.I., Burbrink, F.T., -(2005) Phylogeny of the Colubroidea (Serpentes): new evidence from mitochondrial and nuclear genes. Mol. Phylogenet. Evol. 37, 581–601.

Lachumanan R., Armugam A., Durairaj P., Gopalakrishnakone P., Tan C.H. & Jeyaseelan K. -(1999), In situ hybridization and immunohistochemical analysis of the expression of cardiotoxin and neurotoxin genes in Naja naja sutatrix. Journal of Histochemistry and Cytochemistry

Malhotra, A., Venomous Snake,Ecology, Evolution and Snakebite. The Zoological Society of . Clarendon Press, Oxford Wu¨ ster, W

Marques, O.A.V., Eterovic, A., Sazima, , -(2001), Serpentes da Mata Atlaˆ ntica. Guia ilustrado para a Serra do Mar. Holos, Ribeira˜o Preto, 184pp.

Mertens R, Müller L. -(1928), Liste der amphibien und reptilen , Abh. Senckenb, Naturf. Ges. 45: 1-62

Mechigan T.-(2005), A venomous tale: Vipers Shape lizards’ tail-sheddling abilities, Editura University of Michigan

Merriam-Webster -(2006)., Definition of serpent,Online Dictionary.

Vidal, N., -(2002), Colubroid systematics: evidence for an early appearance of the venom apparatus followed by extensive evolutionary timkering. J. Toxicol.—Toxin Rev. 21 (1&2), 21–41.

Whitaker, Romulus & Captain-(2004), Ashok. Snakes of : The Field Guide. pp 11 to 13.

Yoshie, S., Ishiyama, M., Ogawa, T., -(1982) Fine structure of Duvernoy’s gland of the japanese colubrid snake, Rhabdophis tigrinus, Arch. Histol. Jap. 45 (4), 375–384.

Șt. R. Zamfirescu & Zamfirescu O. & Irinel E. Popescu & Constantin I. & Strugariu A. -(2006), Vipera de stepă (Vipera Ursinii Moldavica) și habitatele sale din Moldova (România) Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași

Zaher, H., -(1999), Hemipenial morphology of the South American, Xenodontine snakes, with a proposal for a monophyletic, Xenodontinae and a reappraisal of Colubroid hemipenes, Bull. Am. Mus. Nat. Hist. 240, 168pp.

Zaher, H., (1994) , Comments on the evolution of the jaw adductor musculature of snakes, Zool. Lin. Soc. 111, 339–384.

Underwood, G., -(2002), On the rictal structures of some snakes Herpetologica 58 (1), 1–17

Surse internet

http://www.e-pets.ro/subiecte-forum/naparlirea-reptilelor/pagina-1 Năpârlirea reptilelor, (acesat la 02.03.2015)

http://www.zooland.ro/autor/nicolae-hasegan, N.Hasegan, Veninul, licoarea mortală a șerpilor, (accesat la 25.03.20015)

http://www.profituri.ro/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VENIN.htm

http://www.scrigroup.com/afaceri/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VEN55193.php

http://denisq2004.tripod.com/crestereaviperelor/id5.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Snake Snake ( accesat la 10.02.2015)

http://denisq2004.tripod.com/crestereaviperelor/id1.html Biologia speciilor de vipere (accesat la 10.02.2015)

http://www.profituri.ro/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VENIN.htm Creșterea viperelor pentru venin, ( accesat la 25.03.2015)

http://www.jstor.org/discover/10.2307/23731487?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21105310743873 (accesat la 26.03.2015)

http://books.google.ro/books?id=WHQFuLZBIC0C&lpg=PA90&ots=W_twqfKAvV&dq=viper%20hibernation&hl=ro&pg=PA224#v=twopage&q&f=false Hibernation, (acesat la 26.03.2015)

http://www.answers.com/Q/Do_vipers_snakes_hibernate Do vipers snakes hibernate? (accesat la 27.03.2015)

http://ec.europa.eu/environment/nature/natura2000/management/docs/Vipera%20ursinii%20factsheet%20-%20SWIFI.pdf

http://vipersgarden.at/PDF/M.Wirth.pdf Michael Wirth, Vipera berus, (acesat la 27.03.2015)

"Serpentes". Integrated Taxonomic Information System. Retrieved 3 December 2008.

Snake species list at the Reptile Database,

Online Etymology Dictionary, s.v. "snake", retrieved on 22 September 2009.

Convention on the Conservation of European Wildlife and Natural Habitats, Appendix II at Council of Europe. Accessed 9 October 2006.

 at South Dakota Game, Fish and Parks. Accessed 4 December 2008.

Bibliografie

Caldwell, M. W.; Nydam, R. L.; Palci, A.; Apesteguía, S. -(2015), "The oldest known snakes from the Middle Jurassic-Lower Cretaceous provide insights on snake evolution", Nature Communications

Corti C., Juan M. Pleguezuelos, Valentin Pérez-Mellado, Rafael Marquez, Marc Cheylan, Philippe Geniez, Ulrich Joger, Hans Konrad Nettmann, Benedikt Schmidt, Andreas Meyer, Roberto Sindaco, Antonio Romano & Iñigo Martínez-Solano (2009), Vipera aspis. IUCN Red List of Threatened Species. Version 2011.2. International for Conservation of Nature. Retrieved 26 February 2012.

Contrera, M.G.D., Lopes, R.A., Costa, J.R.V., Petenusci, S.O., Lima-Verde, J.S., -(1983). The histology of salivary glands in the colubrid snake Sibynomorphus mikanii (Schlegel, 1837). J. Zool. 61, 936–941.

Ciudin E.- (2006), Șerpi și Șopârle Biologie creșstere și patologie. Editura M. A. S. T. – București.

 Durand, J.F. -(2004), The origin of snakes, Geoscience Africa 2004. Abstract Volume, University of the Witwatersrand, , pp. 187

EU Wildlife and Sustainnable Farming project -(2009), Meadow viper Vipera ursinii, Habitats Directive – Annex II & IV,.

Flynn, , -(2002), Flynn Of The Orient Meets The Cobra ,Fabulous Travel.

Fernandes, R., -(1995). Phylogeny of the dipsadine snakes. Thesis (Doctor of Philosophy), The of at ,115pp.

Fry, B.G., Vidal, N., Norman, J.A., Vonk, F.J., Scheib, H., Ramjan, S.F.R., Kuruppu, S., Fung, K., Hedges, S.B., Richardson, M.K., Hodgson, W.C., Ignjatovic, V., Summerhayes, R., Kochva, E., -(2006). Early evolution of the venom system in lizards and snakes. Nature 439, 584–589.

H.K., Voris, H.H., -(1983), Feeding strategies in marine snakes: an analysis of evolutionary, morphological, behavioral and ecological relationships, Am. Zool. 23, 411–425.,Voris,

J. Toxicol.—Toxin Rev, Vidal, N. -(2002), Colubroid systematics: evidence for an early appearance of the venom apparatus followed by extensive evolutionary timkering. 21 (1&2),

Jackson, K., -(2003), The evolution of venom-delivery systems in snakes, Zool. J. Linn. Soc. 137, 227–354.

Perkins, Sid (27 January 2015),  Fossils of oldest known snakes unearthed". News.sciencemag.org. Retrieved 29 January 2015.

Pertti Viitanen, Hibernation and seasonal movement of the viper, Vipera berus berus (L.), in southern Finlanda

Price, Andrew H. -(2009), Venomous Snakes of Texas: A Field Guide. University of Texas Press. pp. 38–39. ISBN 978-0-292-71967-5.

Kardong K.V. (2002), Colubrid snakes and Douvernoy’s “Venom” glands. Journal of Toxicology:Toxin Reviews, 21 (1&2): 1-19.

Kelly, C.M.R., Barker, N.P., Villet, M.H., -(2003), Phylogenetics of advanced snakes (Caenophidia) based on four mitochondrial genes. Syst. Biol. 52, 439–459.

, -(2006). Morphology of the lower jaw and suspensorium in the Texas blindsnake, Leptotyphlops dulcis (Scolecophidia: Leptotyphlopidae). J. Morphol. 267,

Kiernan, J.A., -(2001), Histological and Histochemical Method, Theory and Practice, third ed. Oxford University Press, , 213–220

Kochva E. Gans C. & Gans K.A., -(1978)Oral glands of the Reptilia,. a., pp. 43-161,Edits. Biology of the Reptilia, Physiology B. London: Academic Press, XIII + 782 pp.

Kochva E.-(1978) Evolution and secretion of venom and its antidotes in snakes. Periodicum, Biologicum 80: 11-23

Lawson, R., Slowinski, J.B., Crother, B.I., Burbrink, F.T., -(2005) Phylogeny of the Colubroidea (Serpentes): new evidence from mitochondrial and nuclear genes. Mol. Phylogenet. Evol. 37, 581–601.

Lachumanan R., Armugam A., Durairaj P., Gopalakrishnakone P., Tan C.H. & Jeyaseelan K. -(1999), In situ hybridization and immunohistochemical analysis of the expression of cardiotoxin and neurotoxin genes in Naja naja sutatrix. Journal of Histochemistry and Cytochemistry

Malhotra, A., Venomous Snake,Ecology, Evolution and Snakebite. The Zoological Society of . Clarendon Press, Oxford Wu¨ ster, W

Marques, O.A.V., Eterovic, A., Sazima, , -(2001), Serpentes da Mata Atlaˆ ntica. Guia ilustrado para a Serra do Mar. Holos, Ribeira˜o Preto, 184pp.

Mertens R, Müller L. -(1928), Liste der amphibien und reptilen , Abh. Senckenb, Naturf. Ges. 45: 1-62

Mechigan T.-(2005), A venomous tale: Vipers Shape lizards’ tail-sheddling abilities, Editura University of Michigan

Merriam-Webster -(2006)., Definition of serpent,Online Dictionary.

Vidal, N., -(2002), Colubroid systematics: evidence for an early appearance of the venom apparatus followed by extensive evolutionary timkering. J. Toxicol.—Toxin Rev. 21 (1&2), 21–41.

Whitaker, Romulus & Captain-(2004), Ashok. Snakes of : The Field Guide. pp 11 to 13.

Yoshie, S., Ishiyama, M., Ogawa, T., -(1982) Fine structure of Duvernoy’s gland of the japanese colubrid snake, Rhabdophis tigrinus, Arch. Histol. Jap. 45 (4), 375–384.

Șt. R. Zamfirescu & Zamfirescu O. & Irinel E. Popescu & Constantin I. & Strugariu A. -(2006), Vipera de stepă (Vipera Ursinii Moldavica) și habitatele sale din Moldova (România) Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași

Zaher, H., -(1999), Hemipenial morphology of the South American, Xenodontine snakes, with a proposal for a monophyletic, Xenodontinae and a reappraisal of Colubroid hemipenes, Bull. Am. Mus. Nat. Hist. 240, 168pp.

Zaher, H., (1994) , Comments on the evolution of the jaw adductor musculature of snakes, Zool. Lin. Soc. 111, 339–384.

Underwood, G., -(2002), On the rictal structures of some snakes Herpetologica 58 (1), 1–17

Surse internet

http://www.e-pets.ro/subiecte-forum/naparlirea-reptilelor/pagina-1 Năpârlirea reptilelor, (acesat la 02.03.2015)

http://www.zooland.ro/autor/nicolae-hasegan, N.Hasegan, Veninul, licoarea mortală a șerpilor, (accesat la 25.03.20015)

http://www.profituri.ro/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VENIN.htm

http://www.scrigroup.com/afaceri/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VEN55193.php

http://denisq2004.tripod.com/crestereaviperelor/id5.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Snake Snake ( accesat la 10.02.2015)

http://denisq2004.tripod.com/crestereaviperelor/id1.html Biologia speciilor de vipere (accesat la 10.02.2015)

http://www.profituri.ro/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VENIN.htm Creșterea viperelor pentru venin, ( accesat la 25.03.2015)

http://www.jstor.org/discover/10.2307/23731487?uid=3738920&uid=2&uid=4&sid=21105310743873 (accesat la 26.03.2015)

http://books.google.ro/books?id=WHQFuLZBIC0C&lpg=PA90&ots=W_twqfKAvV&dq=viper%20hibernation&hl=ro&pg=PA224#v=twopage&q&f=false Hibernation, (acesat la 26.03.2015)

http://www.answers.com/Q/Do_vipers_snakes_hibernate Do vipers snakes hibernate? (accesat la 27.03.2015)

http://ec.europa.eu/environment/nature/natura2000/management/docs/Vipera%20ursinii%20factsheet%20-%20SWIFI.pdf

http://vipersgarden.at/PDF/M.Wirth.pdf Michael Wirth, Vipera berus, (acesat la 27.03.2015)

"Serpentes". Integrated Taxonomic Information System. Retrieved 3 December 2008.

Snake species list at the Reptile Database,

Online Etymology Dictionary, s.v. "snake", retrieved on 22 September 2009.

Convention on the Conservation of European Wildlife and Natural Habitats, Appendix II at Council of Europe. Accessed 9 October 2006.

 at South Dakota Game, Fish and Parks. Accessed 4 December 2008.