Obiceiurile de Iarna

Obiceiurile de iarna

Cuprins

Introducere

Cap. I Repere în cercetare

Cap. II Obiceiurile de iarnă.Prezentare generală

Cap.III Simbolistica românească a obiceiurilor de iarnă

Cap. IV Elemente mitico-magice în obiceiurile de iarnă

Cap. V Elemente de simbolistica obiceiurilor de iarnă în localitatea Târgu Neamț

Concluzii

INTRODUCERE

Prezenta lucrare își propune să cuprindă comentarii, exemple asupra vieții rurale folclorice, fiind singura păstrătoare a culturii noastre tradiționale. Neamul românesc există cultural în special prin făptura social – culturală a satului, adică a etnografiei și a folclorului. În primul capitol vom explica mai amănunțit evoluția acestor termeni: etnografie, folclor, mit, rit, variante, tradiție, obicei, de-a lungul istoriei.

”Veșnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga și această realitate ne este demonstrată prin felul de a fi al țăranului: reguli de purtare, moravuri, mentalități, obiceiuri și tradiții. Și cea mai grea sarcină a unui folclorist este aceea de a alege, dintre toate, anume acea variantă care ar putea fi socotită ”tipică”, adică reprezentând cu cinste ”duhul poporului”, etnia sa, în forma sa ideală. Analizând unele documente vii, contemporane, putem reconstitui trecutul, un tablou de ansamblu al unor vremuri de mai demult zugrăvit atât în creațiile literare cât și în superstițiile, obiceiurile, ceremoniile și riturile folosite. Satul este o zonă de interferențe dintre realitatea cu temeiurile sale palpabile și poveștile mitologice, biblice, care se mai aud și astăzi la cine știe ce sărbătoare. Ele curg ca firul din caierul bunicii, e lâna amintirilor și timpul pe care nu poți să-l uiți de lângă sobă unde stai pitit să nu te prindă Muma pădurii.

Parafrazând-ul tot pe Lucian Blaga, trebuie să pornim studiul nostru nu ca un specialist ce și-a pregătit metodele în laborator, ci trebuie să vorbim cu aceia care au trăit în satul românesc, care au mers la scăldat și au cântat ”Auraș păcuraș”, au însoțit alaiul Căluianului, au tras brazda în curtea celui ce le-a deschis poarta, au purtat măștile cu mândrie, au dansat Călușarii, au încălecat bățul de lemn și au ridicat colbul pe uliță, au mâncat colaci primiți de pomană, au îngânat cântecul păsărilor, au dansat Capra în bătătură, au umblat cu Steaua, au trezit din somn un melc ”Melc, melc, codobelc…” etc.

Pentru a ne îndrepta către tema aleasă ”Sărbătorile de iarnă la români” a trebuit ca în capitolul al doilea să ne ocupăm de simbolistica generală a obiceiurilor de iarnă. Vom observa că datina Colindatului o întâlnim în diverse țări, continente și nu trebuie să omitem contribuția fiecărui popor la datina colindatului în genere, și la colinde cu deosebire. Terenul cel mai propice, mai interesant pentru cercetătorii mitologiei creștine este Colindul. Colindele pot reconstitui mitologia cu ajutorul credințelor populare incluse. Colindele nu sunt doar niște cântece de pură glorificare, ci sunt niște urări adresate cuiva, nu directe ca acelea propriu-zise, ci indirecte, sau, mai bine zis, ca niște urări împlinite. Rezumatul ideilor exprimate de colinde sunt tocmai cuprinsul urărilor. Vom prezenta câteva asemănări și deosebiri între colindatul la bulgari, ucraineni, greci, polonezi. Fiecare ceată, fie de copii, fie de adulți, are anumite trăsături și sarcini specifice, revenindu-le câteva acte folclorice, de caracter magic ca de pildă colindatul de sărbători, paparudele sau caloianul, potrivit unor tipicuri tradiționale pe care nu le inventează ei, ci și le transmit tradițional așa cum sunt ele gata create, în formule rituale. Biserica are o funcție creatoare ”în sufletul poporului nostru, o particularitate care aparține, precum bănuim, și celorlalte popoare balcanice”. Ca exemplu: ”Datina, în special la ucraineni, se pune sub protecția bisericii. Colindatul începe de la biserică, iar preotul dezmoștenește pe șeful suprem al colindătorilor de unele atribute ale sale: alegerea de bereza pentru fiecare ceată și împărțirea colindătorilor în cete cărora le hotărăște anumite părți din sat. Apoi și onoarea de a fi colindat întâiul din sat o are tot preotul. La ucraineni, toate aceste atribute și onoruri cad exclusiv asupra șefului suprem, numit stanenik”

Ucraina, Slovacia, Ungaria și România sunt țările care se află la poalele bătrânilor Carpaților. Aici locuiesc mai multe națiuni (ucraineni, ruși, maghiari, români, slovaci, sași) și religii (reformată, catolică, ortodoxă, baptistă, evanghelică, greco-catolică) laolaltă. Multe tradiții se leagă de fertilitatea pământului. Semințele de grâu se așează de Crăciun, pe podea și sub fața de masă, iar de ziua sfântului Luca, semințe de porumb. Un alt obicei interesant greco-catolic este acela a umblatului cu steaua: în Ungaria în multe locuri copiii umblă cu steaua de Bobotează, la ortodocși însă se umblă de Crăciun. Cei care umblă cu steaua și transmit oamenilor mesajul îngerilor sunt trei copii mai mici îmbrăcați ca cei trei crai de la răsărit, cu o stea. Sărbătoarea oficială este pe 25 și 26 decembrie; fiecare populație își sărbătorește Crăciunul după propria religie, dar respectă și Crăciunul celorlalte religii. La țară este un obicei străbun faptul că nu se lucrează de sărbătoarea fiecărei religii, iar bucătăresele învață una de la cealaltă, rețetele mâncărurilor fiecărei națiuni și religii.

Capitolul al treilea se va referi la simbolistica românească a obiceiurilor de iarnă. De câte ori se vorbește de sărbătorile de iarnă mi-l închipui pe Creangă stând în bojdeuca sa, ascultând colinde și scriind: ” Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele și să rămân de rușine înaintea tovarășilor. Și nu știu cum s-a întâmplat, că niciunul dintre tovarăși n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? În sfârșit, facem noi ce facem și sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea, și pe după toacă, și pornim pe la case. Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul… Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară și cum a văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva nașteri îndesate și a zice: De-abia s-au culcat găinile, și voi ați și început? Ia stați oleacă, blăstămaților, că vă dau eu!”

Ciudat și semnificativ totodată este modul în care scriitorii noștri au imaginat iarna: nu cea viscolită în troiene apăsătoare, ci iarna bucuriei de copil. Cortegiul ei de ploaie albă umplând văile și dând sclipiri diamantine munților captează în nopțile geroase clipitul stelelor, iar muzica lor coboară pe pământ pentru a lega, cu fire nevăzute, suflet de suflet într-un alai în care bucuria copiilor domnește. Dacă este adevărat că iarna poate fi acea coală albă de hârtie „pe care iarna a scris „cling, cling" – după spusa lui Ionel Teodoreanu, ea este și anotimpul în care culoarea și sunetul se îngemănează pentru a aduce vestea serilor vrăjite în care – de la mic la mare – auzim chemarea nerostită a zăpezii cu care cerul dăruiește pământul.

Poeziile urărilor de Crăciun sunt cunoscute sub denumirea generică de „colinde”. În noaptea de 24 spre 25 decembrie se cântă colindele. Prin anumite zodii, colindele se cântă și în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, iar în această seară copiii umblă din casă în casă cu un plug în miniatură – Plugușor – împodobit cu flori naturale sau artificiale și având un clopoțel între coarne. Pentru a imita cetele de tineri și adolescenții care merg cu Plugul ei fac mul zgomot pocnind din bice ți sunând din zurgălăi țin isonul hăulind.

Înainte de Crăciun e ales șeful,atât la români, cât și la bulgari, ucrainieni, și poartă nume diferite, la noi poartă numele de vătaf sau jude, și trebuie să fie cel mai priceput în ale colindatului și trebuie să aibă autoritate față de ceilalți membri. Vătaful sau judele are ca semn distinctiv al rangului său plosca cu rachiu sau cu vin, cu care umblă și cinstește pe gazde. Nelipsit de la aceste petreceri este dansul care se vede foarte bine la colindatul mascaților (cu țurca, brezaia, capra) sau la colindatul propriu-zis cu măștile. Cea mai mare asemănare între creațiile populare – colinde și basme –este triplicarea, cifra trei: trei crai/ trei zmei/ trei feciori. Ambele texte se termină cu biruința luminii, a binelui.

Pe întreg cuprinsul țării nu întâlnim același repertoriu folcloric al ciclului obiceiurilor de iarnă. Astfel, dacă în unele locuri sărbătoarea Crăciunului rezumă în ea specificul manifestărilor legate de perioada sărbătorilor de iarnă, fiind dominată de amploarea colindatului, de frumusețea melodicii și poeziei colindelor, reprezentativ este ajunul și ziua Anului Nou, caracterizate de practica uratului cu plugușorul, de jocurile cu măști și a travestirilor de tot felul. Exemplele alese vor demonstra diversitatea, fascinația și armonia folclorului românesc neatins de schimbările societății.

În capitolul patru se va face referire la sărbătorile de iarnă în practici tradiționale. Locul central între obiceiurile calendaristice îl ocupă obiceiurile de iarnă, care sunt foarte bine conservate atât la sat cât și la oraș, cu unele deosebiri. Sunt obiceiuri cu vitalitate maximă.

Obiceiurile de iarnă își au originea în concepția tradițională prin care omul vrea să transforme spațiul în timp și timpul în spațiu, nisipul dintr-o clepsidră este timpul cuprins într-un spațiu limitat așa cum și muncile agricole trebuie făcute într-un timp limitat deși spațiul poate fi diferit – Moldova, Muntenia, etc. Sărbătorile din ciclul anual al muncii sunt obiceiuri deosebite din viața oamenilor și sunt de o importanță covârșitoare pentru
sătean cât și pentru cercetătorii de astăzi.

Alături de colinde am surprins și obiceiuri ale începutului de iarnă sau ale sfârșitului acesteia. Exemple: de Sfântul Andrei – Populația română din zona studiată avea obiceiul să „samene” cânepă lângă tăietor; tot acolo se coceau turte și se dădeau, în funcție de zonă porcului, cocoșului, motanului pentru a-și afla ursitul; de Sfânta Varvara – se făceau ritualuri specifice „de boală a vărsatului” în combaterea acestei temute boli din mediul țărănesc; de Sfântul Nicolae se încheie ciclul de sărbători dedicate lupilor și morților strigoi, iar pentru a vă atrage spre a citi lucrarea vă putem spune că ”Bătrânii credeau că iarna începe la Sf. Nicolae; din barba albă a Moșului, când o scutură se așterne prima zăpadă; de ninge acum, grâul în anul ce vine va fi bogat; „ninsoare multă – iarnă grea” spun bătrânii din satele Văii Geoagiului; „ și acestea sunt doar câteva dintre credințele poporului despre acest Sfânt. Tot specific sărbătorilor de iarnă, despre care discutăm, este și sacrificiul ritual al porcului, prinderea și înjunghierea, incinerarea (pârlirea porcului), semne magice (pe frunte, ceafă și spate), smulgerea părului (pentru pensule și bidinele), jupuirea pielii (pentru opinci), tranșarea tipică a corpului în bucăți, prepararea grăsimii (pentru farmece, descântece și remedii împotriva bolilor) precum și prepararea alimentelor rituale din organele animalului.

În acest capitol am rezervat spațiu și pentru carnavalul măștilor. Măștile de Anul Nou sunt simboluri arhaice in mitologia românească. Ele ne amintesc de mitul cosmogonic, al înnoirii periodice a lumii. Criticul de artă francez Pierre Francastel, critic de artă francez, făcând referire la obiceiurile cu măști, afirma: “Măștile sunt arhivele unui popor care, ignorând scrisul, n-a putut să-și înregistreze istoria în biblioteci (…). Societatea măștilor rămâne cartea înțelepciunii popoarelor.”

Nu puteau lipsi și alte obiceiuri ca: țurca, plugul, plugușorul, ridicatul la grindă de Sfântul Vasile. Sărbătorile de iarnă sunt încheiate de Bobotează și Sfântul Ion.

Capitolul cinci va face referire la elemente de simbolistica obiceiurilor de iarnă în localitatea Târgu Neamț, jocul cerbuluii popoarelor.”

Nu puteau lipsi și alte obiceiuri ca: țurca, plugul, plugușorul, ridicatul la grindă de Sfântul Vasile. Sărbătorile de iarnă sunt încheiate de Bobotează și Sfântul Ion.

Capitolul cinci va face referire la elemente de simbolistica obiceiurilor de iarnă în localitatea Târgu Neamț, jocul cerbului fiind un simbol al unor localități din Moldova.

CAPITOLUL I – REPERE ÎN CERCETARE

Termenul „etnografie" (gr. ethnos + graphos) denumește o știință care s-a impus în spațiul european în prima jumătate a secolului al XlX-lea (prin lucrarea lui A.Balbi, Atlas etnografic al globului, 1824), când materialul adunat începe să fie sistematizat pe baza unor metode și principii proprii.

Încă din Antichitate sunt lucrări care au capitole cu specific etnografic, le întâlnim la marii istorici Herodot și Strabon, la Tacitus, Pausanias unde etnografia este tratată ca fiind o „anexă a istoriei". Tocmai, în perioada marilor descoperiri geografice din Evul mediu, lumea europeană descoperă și primesc tot mai multe informații despre popoarele și civilizația din Asia și Extremul Orient.

În secolul al XVIII-lea apar primele cărți care se ocupă cu adevărat de caracterul etnografic, ca exemple: Histoire naturelle de l'Homme de Buffon (Paris, 1749), De l'Origine des Lois, des Arts et des Sciences, et leurs progres chez les anciens peuples de A.Y.Goguet (Paris, 1158), Prezentarea unei istorii universale de A.C.Schuzer (1772), în care este folosit cuvântul „etnografic"ș.a.

Din acest secol a existat o nesiguranță deoarece nu știau cum să denumească această disciplină, domeniul și scopul acesteia. De aceea au fost pe teritoriul european mai mulți termeni utilizați dar din care, în timp, s-au impus trei: etnografie, etnologie și folclor.

În etapa întâi, etnografia făcea referire, în cadrul raselor, la clasificarea limbilor și a popoarelor , folosindu-se de informații din filologia comparată. Din a doua parte a secolului al XIX-lea, în domeniul de cercetare etnografică intră și credințele, obiceiurile, portul național etc., adică elementele culturale caracteristice, specifice fiecărei națiuni, deși la început se aflau doar caracterele fizice și de limbă ale popoarelor.

Din anul 1693 a început să fie utilizat și termenul etnologie odată cu apariția sa în titlul Societății Etnologice din Paris (Societe Ethnologique de Paris). Naturalistul Edward a dat acest nume atunci când căuta o nouă denumire, substanță, pentru o „știință rațională a popoarelor", pentru că era nemulțumit de caracterul descriptiv al etnografiei.

Cercetătorii secolului al XX-lea au privit din perspectiva istorico-culturală etnografia și etnologia, dar au fost și păreri contrare, unii critici judecau etnologia ca fiind o ramură a etnopsihologiei, sau a științelor naturale, sau a disciplinelor sociale (dintre aceștia merită a fi amintiți Bastian, Ratzel, Lazarus, Herbert, Spencer, Durkheim).

Cea mai clară și completă definiție a fost dată de către Romulus Vuia în Studii de etnografie și folclor, vol.I, 1975. Cercetătorul român opina că: „etnologia este știința care studiază din punct de vedere general și unitar elementele vieții economice, sociale și culturale la toate popoarele. Deoarece cu diferitele ramuri din viața popoarelor și mai ales ale celor civilizate se ocupă în mod special și alte științe, ca istoria culturală, sociologia, științele economice etc., etnologia are ca obiect special al cercetărilor sale studiul comparat al vieții și civilizației popoarelor primitive, semicivilizate și aspectul popular al grupărilor etnice civilizate, deci a popoarelor sau straturilor care și-au păstrat încă individualitatea etnică față de curentul nivelator al civilizației moderne".

Romulus Vulcănescu face referire în studiile sale la etnografie și etnologie: „În secolul al XX-lea, termenul de etnologie, cu toate reticențele, implicațiile, incertitudinile și contradicțiile lui, pătrunde și în literatura română de specialitate, unde acoperă parțial când domeniul etnografiei, când pe cel al folcloristicii, când al științei artei populare. În etapa finală a autonomiei etnologiei în secolul al XX-lea, asistăm la precizarea obiectului etnologiei față de disciplinele etnologice (etnografie, folcloristică și știința artei populare). Precizarea are loc întâi între etnologie și etnografie. Etnologia se detașează acum ca o logie, adică o știință teoretică de fundamentare epistemologică și de sinteză integratoare, care urmărește să descopere și să formuleze principii, relații intra- și interetnice și legi de dezvoltare ale unităților sociale de tip etnic, în timp și spațiu, iar etnografia se menține ca o grafie, adică o știință de constatare a prezenței, frecvenței și difuziunii fenomenelor și faptelor de civilizație și cultură etnică în baza observației, descrierii și clasificării tipologice.

Etnologia consideră etnografia drept o parte constitutivă și inalienabilă a ei, care îndeplinește un rol precis în economia cercetării ei științifice. Etnografia furnizează etnologiei cantitatea necesară de materie primă pentru a fi prelucrată și, implicit, pentru a stabili legile de dezvoltare ale comunităților etnice. Situația este similară pentru folcloristică și știința artei populare, deoarece și aceste două discipline etnologice sunt științe de constatare a prezenței, frecvenței și difuziunii datelor, elementelor și faptelor de civilizație și cultură tradițională populară, ale căror rezultate și materiale servesc și ele elaborărilor sintetice ale etnologiei"

Abia din secolul al XIX-lea cuvântul folclor a început să fie folosit. Cuvintele folosite pentru tot ceea ce doreau să însemne cuvântul folclor erau: „tradizioni popolari", „traditions populaires", „saber popular", „laografie", „demopsihologie", „demologie", „demopsihologie" etc. Publicarea scrisorii arheologului englez William John Thoms, semnate sub pseudonimul Ambrose Merton, în revista „The Atheneum", numărul din 22 august 1846, prin care solicita schimbarea sintagmei „popular antiquities" („antiquites populaires") cu termenul „folklore" (< folk = popor + lore = știință, înțelepciune), mult mai potrivit și mai cuprinzător a schimbat această terminologie. Termenul a fost repede integrat în limba europenilor. Popoarele germanice luând acest termen l-au adaptat limbii lor și au format un echivalent Volkskunde (< Volk = popor + Kunde = știință). La noi, la români, Ionescu – Gion a utilizat pentru prima oară cuvântul „folclor" în 1882, care a apărut lucrarea lui Gr. Gr. Tocilescu, Materialuri folkloristice (1900).

Materialul folcloric are o foarte mare varietate de forme și stiluri, fiind complex , primește diverse accepțiuni. Cercetătorii englezi (Andrew Lang, Ch. S. Bourne) au studiat folclorul ca pe o știință („survivals") care păstrează prin viu grai tot ceea ce au făcut generațiile anterioare. Același punct de vedere l-a avut și folcloristul francez Paul Sebillot (Le Folk-Lore, Paris, 1913) care vedea în folclor „un fel de enciclopedie a tradițiunilor. claselor populare sau a națiunilor puțin înaintate în evoluție. examenul survivențelor care… urcă adeseori până la primele timpuri ale omenirii și s-au conservat mai mult sau mai puțin alterate, până la popoarele cele mai civilizate."

Folcloriștii germani au mărit sfera semantică (printre care Karl Weinhold) care adăugând cercetării credințelor, literaturii populare și obiceiurilor și pe cea a particularităților de grai, a portului popular, a obiectelor casnice, etc.

Pentru Arnold van Gennep (Le Folklore, Paris, 1924), folclorul nu mai reprezintă o sumă a germenilor din vechime, ci o știință care studiază faptele vii ale existenței din mediul rural.

Ovid Densusianu (Folclorul. Cum trebuie înțeles, 1909) este deschizătorul drumului de înțelegere științifică a folclorului, acel folclor care accentuează modul de a simți, de a se manifesta, a gândi, al oamenilor din popor. El deosebește două categorii ale folclorului de „producții": cele referitoare la sfera superioară de gândire și simțire (basme, poezii, legende) și cele legate de existența cotidiană, practică (obiceiuri, credințe, superstiții). Idea pe care Densusianu a exprimat-o în 1909 era: „Cercetătorul trebuie să cuprindă în câmpul lui de observație și actualitatea și trecutul; mintea lui trebuie să fie veșnic gata să cunoască și ce se întâmplă și ce s-a întâmplat altădată, pentru că nimic nu poate fi pătruns în toate tainele lui dacă e izolat în timp, ca și în spațiu; fapte de azi pot fi mai bine înțelese dacă le cunoaștem și pe cele din timpuri depărtate, după cum trecutul ne apare mai limpede la lumina prezentului. Între ce este și ce a fost, mintea noastră trebuie să întindă mereu punți de lumină – și numai cine înțelege aceasta este adevărat om de știință; ceilalți, care nu văd decât o parte mică din infinitatea de fapte, care iau în samă ori numai prezentul ori numai trecutul -aceia sunt «jumătate-învățați», ca «jumătate-oameni», despre care vorbesc basmele".

Și alți cercetători din Europa au contribuit la evoluția și clarificarea termenului de folclor. Coordonatorul renumitei colecții „Biblioteca delle tradizioni popolari", italianul Pitre, considera că folclorul trebuie să cuprindă atât creații spirituale cât și materiale și a impus ideea că tradițiile populare chiar dacă aparțin trecutului acestea sunt supuse înnoirii și adaptării la condițiile prezentului. Menendez Pidal, folclorist spaniol, vedea folclorul drept un custode al izvoarelor vieții spirituale naționale.

Folclorul reprezintă, pentru I. A. Candrea, un aspect însuflețit, natural, o sumă a transpunerilor „pe care le dă poporul fenomenelor naturii și în genere tuturor celor văzute, auzite și simțite de dânsul, care frământă imaginația-i bogată, care se strecoară în sufletu-i simplist și pe care mintea-i naivă le înregistrează și le răstălmăcește, exteriorizându-le prin grai și cântec, prin datine și obiceiuri, constituie o enciclopedie sui generis… Aceste concepții ale poporului se transmit prin tradiție, din generație în generație și apar azi nu ca niște fosile, ci ca niște organisme vii care și-au păstrat structura primordială…" (Grai, datini, credințe, București, 1936).

Tache Papahagi în Mic dicționar folcloric (1947) definește: „Folclorul este imaginea vie, oglinda fidelă a sufletului unui popor, oglindă în care se reflectă întreaga lume însuflețită sau neînsuflețită, reală sau închipuită, în mijlocul și sub influența căreia el trăiește"

Opoziția oral-scris are cea mai mare însemnătate pentru literatura populară. Deosebirea fundamentală dintre cele două tipuri de literatură – populară și cultă – stă în felul lor individual de existență, generat de conjunctura că prima este realizată, circulă și este transmisă prin viu grai, de la interpret la interpret, iar cea de a doua este fixată încă din momentul creației în scris, circulă prin intermediul cărților, a textului tipărit, relația făuritorului cu lectorii este mediată, mijlocită de litera scrisă.

Opoziția oral-scris apare mai puțin eficace în cazul altor forme de manifestări folclorice – muzică, dans etc. – care, sub aspectul modului de adresare, de prezentare, de ipostaziere, nu se deosebesc esențial de perechile lor culte. Muzica, chiar dacă e populară sau cultă, este menită interpretării și ascultării, citirea compoziției nu este formatoare de emoții artistice. De asemenea dansul, a cărui vizionare este absolut necesară, ca unic mod de receptare, indiferent dacă este vorba de o sârbă sau horă, de un balet clasic sau modern.

Oralitatea, transmite mesajul direct și astfel atrage o multitudine de consecințe privind modificarea textului original. Transmiterea sau păstrarea prin scris a creațiilor literare (caietele de cântece ale lăutarilor, caietele de amintiri, versurile, scrisorile versificate, colecțiile etc.) sau interpretarea orală a unor piese aparținând literaturii culte (romanțele pe versurile poeților noștri, povestirea basmelor „de autor” etc.) substanța opoziției nu se modifică,. Înțelegerea caracterului anonim, colectiv și sincretic al faptelor de folclor se leagă tocmai de oralitatea acestora.

De-a lungul timpului, transmiterea de la om la om, din generație în generație, prin viu grai, s-a pierdut numele creatorului. Chiar dacă transmiterea orală favorizează anonimatul, în ultima vreme unii posesori de folclor denunță un simțământ de paternitate mai accentuat. Scrisorile în versuri, care implică semnătura finală, numele „expeditorului”, este un exemplu ce ilustrează diferența dintre o lucrare anonimă și una care are semnătura autorului, chiar dacă acesta este unul care doar o culege și apoi o semnează. Semnătura individualizează scrisoarea. „Răvașul versificat și «versul» semnat nu reprezintă așadar o zonă de suprimare, arată R. Niculescu, ci, cel mult, de relativă limitare a anonimatului folcloric.” Trebuie să avem în vedere că, în condițiile culegerii științifice a folclorului, se dă importanța meritată consemnării numelui informatorului, posesorului de bunuri folclorice, arătând apartenența, proveniența variantei culese, prezentate. Ca o consecință a oralității apare și caracterul colectiv al faptelor de folclor. Alături de caracterul colectiv al creațiilor orale se află și sincretismul care reprezintă colaborarea mai multor limbaje artistice la realizarea operei respective. Prin colaborarea armonioasă dintre text și melodie opera devine un tot organic inseparabil. Starea rezultată din îmbinarea textului cu melodia este aceea de căldură, bucurie, euforie, nu pot fi folosite separat că devin inapte de a mai transmite vreun mesaj. Pentru a demonstra cele prezentate folcloriștii au făcut un experiment făcându-l pe un cântăreț de balade doar să recite textul unuia din cântecele sale, iar cântărețul a ajuns la concluzia că : „nu merge, dom’le, băsmit până n-oi avea o țâr de melodie la el. Să-l încercăm, să vedem dac-o ieși; n-o ieși, la o casă mare, un geam spart, rămâne așa”.

Deși „legăturile care unesc textele poetice și melodiile sunt deosebit de slabe, celor două secțiuni metrice le corespund două scheme ritmice (care le determină sau care le prevăd) încât structurile asortate sunt practic interșanjabile” versul este subordonat melodiei. Textul poate fi interpretat diferit de la rapsod la rapsod, dar și o singură melodie poate fi aplicată mai multor texte.

Există și texte în care componenta muzicală nu-și pune amprenta – a se vedea cântecele de la nuntă, plugușorul, descântecele, unele proverbe.

Cuvântul motiv este ca un termen-cheie, ca un concept „focal”, așa cum a fost văzut, de altfel, de majoritatea folcloriștilor. Pentru Stith Thompson „un motiv este elementul cel mai mic al unei povești având forța să persiste în tradiție”, iar D. Caracostea sublinia că „înțelegem prin motiv toți acei factori care duc acțiunea mai departe; cum arată și etimologia cuvântului, motivul este un factor dinamic”. Într-adevăr, motiv vine din lat. motus = „mișcare”, derivat la rândul său din lat. moveo, -ere, movi, motum = „a mișca, a agita” fiind considerat, cum am văzut, factorul dinamizator al acțiunii.

Variantele pot fi astfel definite și prin raportarea la motiv, relația dintre acestea fiind pusă de A. Dundes în termenii motifem și alomotif: „încercarea eroului prin diferite probe (ordeals) este, e.g., un motifem; sarcinile puse eroului pot să varieze de la înregistrare la înregistrare. Fiecare dintre aceste variații este numită un alomotif”.

Se poate constata că definirea variantelor are în vedere contribuția fiecărui individ creator la obiectivarea, la actualizarea modelului dat. El selectează din arsenalul de mijloace specifice categoriei respective pe acelea care corespund mai exact intențiilor sale, talentului său, capacității lui creatoare. Evident această selecție nu este arbitrară, pentru că bunul astfel creat este supus probei de foc a acceptării lui de către colectivitate. Fiecare variantă datorată unui ins folcloric poate să aibă nota ei specifică, dar nu stridentă.

Ceea ce caracterizează variantele folclorice sunt „stabilitatea și continuitatea” la nivelul tripticului „temă-motiv-idee”: „în totalitatea lor mai fiecare variantă trebuie să aducă o latură sau un aspect nou temei, ideii, o altă orânduire materialului verbal, în sfârșit o variere din care să rezulte activitatea artistică si de viață din partea colportorului-autor”.

Problema raporturilor dintre mit („orice povestire anonimă care vorbește despre originile și destinele lucrurilor”; „o povestire cu zei sau ființe divine în a căror realitate poporul crede” etc.) și rit („acte sau acțiuni având drept scop să influențeze natura și s-o supună”; un act sau o succesiune de acte executate în virtutea logicii magice și urmărind o anume eficiență în planul realității etc.), dintre mit și poezie, pe de o parte, și a relațiilor dintre rit și textul poetic, pe de altă parte a stat de multă vreme în atenția cercetătorilor, iar punctele de vedere exprimate sunt destul de contradictorii. Pentru P. Saintyves un mit nu reprezintă altceva decât exegeza sau comentariul unui ritual, opinie prezentă și la alți cercetători, poate ceva mai nuanțat. „Mitul, ritualul și organizarea socială sunt inestricabil legate și nu pot fi studiate separat; organizarea socială este la origine cea care permite ritualul și acesta reprezintă mitul” sau în același sens „în perspectivă istorică mitul apare după ritual și legat de acesta; el este partea vorbită a ritualului; este povestea pe care o reeditează ritualul”.

Cl. Lévi-Strauss adoptă o poziție mai dialectică, nuanțând conceptele: „Mitul și ritul nu se dublează întotdeauna; dimpotrivă, se poate afirma că ele se completează în domenii care oferă deja un caracter complementar. Valoarea semnificantă a ritualului pare cantonată în instrumente și în gesturi: este un paralimbaj (paralangage). În timp ce mitul se manifestă ca un metalimbaj (metalangage): el face uz din plin de discurs, dar situând opozițiile semnificante care îi sunt proprii la un nivel de complexitate mai înalt decât acela cerut de limbă, pe când aceasta funcționează cu finalitate profană”.

Ritul, în comparație cu mitul, transmite un cod nescris care nu poate fi interpretat prin gesturi, instrumente. Mitologia este alcătuită din multe mituri și rituri care au fost transmise la diversele popoare nu prin intermediul creatorilor populari, ci prin opare unor scriitori culți: Ovidiu, Homer, Sofocle, Virgiliu. De aici putem trage o concluzie: nu se poate vorbi de o mitologie proprie numai unui singur popor.

. „Vom recunoaște acestor mituri un autentic caracter popular, dar nu trebuie să uităm că ele nu ne-au parvenit într-o formă pură și că nu putem pune semnul egalității între ele si materialele folclorice culese din gura poporului. […] Ele reflectă incontestabil reprezentările populare, dar nu constituie în sine întotdeauna asemenea reprezentări în sensul strict al cuvântului”.

Putem afirma că „Mitul ține de ordinea limbajului, face parte integrantă din el; cu toate acestea, limbajul, așa cum este el folosit în mit, prezintă proprietăți specifice. Aceste proprietăți nu pot fi căutate decât deasupra nivelului obișnuit de exprimare lingvistică; altfel spus ele sunt de o natură mai complexă decât acelea care se întâlnesc într-o exprimare lingvistică de un tip oarecare” și totodată miturile arată cum gândeau oamenii „ne învață multe asupra societăților din care provin, ne ajută să înțelegem resorturile intime ale funcționării lor, luminează rațiunea de a fi a credințelor, a obiceiurilor și a instituțiilor a căror combinare ar fi de neînțeles la prima vedere”.

Omul primitiv a încercat să-și explice diferitele fenomene ale naturii, diversele întâmplări ce păreau bizare și cu care intra direct în contact , fie că erau din viața personală, fie din viața socială și astfel a aliat naștere miturile. Miturile reflectau felul de a gândi a oamenilor membri ai unei societăți, în special, la început, agrare sau vânătorești.

Miturile se obțin prin povești care explică anumite adevăruri, pe când riturile fec referire la acte ce au ca scop o anumită eficacitate în planul realității. „Riturile apar ca un para-limbaj care se poate folosi în două feluri. Simultan sau alternativ, riturile oferă omului mijlocul fie de a modifica o situație practică, fie de a o desemna sau de a o descrie. Cel mai adesea cele două funcții se acoperă sau traduc două aspecte complementare ale aceluiași proces. Dar, acolo unde imperiul gândirii magice tinde a slăbi și când riturile iau caracterul de vestigiu, numai a doua funcțiune supraviețuiește primei”.

CI. Lévi-Strauss consideră că trebuie să nu se facă confuzie între faptele de folclor deoarece acestea pot fi interpretate diferențiat după mai multe funcțiuni – practică, conservatoare, estetică etc. O altă observație făcută este aceea că lăsând la o parte funcția practică a actelor rituale păstrate și până în zilele noastre – descântecele, caloianul, paparudele etc- , importante rămân modificările acestor practici de-a lungul timpului, cu schimbările care se desfășoară în gândirea celor care execută aceste fapte și a beneficiarilor acestora.

Riturile în esență sunt aceleași dar și-au schimbat modul practic de realizare: nu mai recurg ca la început la sacrificii umane, animale, nici nu mai îngroapă idoli, iar atunci când se constată o scădere a credinței care administra acel rit acesta poate evolua către grandios și artistic. Astfel de exemple avem nunta, călușarii.

Tradiția este formată din credințe, concepții și datini care s-au transformat în timp, în funcție de etnie sau societate; aceasta cuprinde și obiceiul. Trebuie să urmărim tradițiile care au loc primăvara sau iarna la români și să observăm că acestea înglobează obiceiuri variate, folosite în cadrul aceleiași etnii…

Românii au preluat din tradițiile precreștine practici și le-au folosit în religia creștină pentru a atrage noi adepți. Se practică și astăzi obiceiurile sărbătorii Sânzienelor, la 24 Iunie, care este de origine precreștină, ”Sancta Diana”, zeița Diana (cult roman)– sărbătoare a fertilității, a iubirii. Având în vedere cele prezentate putem aduce ca argument și ceea ce spunea în 1941 Constantin Noica „Chiar și după ce ne-am creștinat, am păstrat moduri de-a fi ale lumii păgâne”….

Se cunoaște atât din literatură cât și din obiceiurile străbune despre legătura țăranului cu natura, cu pământul strămoșesc și de aceea miturile esențiale ale românilor au putut fi păstrate nealterate de influențele altor nații, sau a înnoirii societății. Cea mai mare mândrie a noastră, a spiritului nostru național, este spusă în sintagma” a simți și trăi românește”

Pornind de la ”nimic nu se pierde, totul se transformă” putem susține că nu ne-am pierdut identitatea, deci nici tradiția, sâmburele din care a crescut este lumina care arată trecutul, este oglinda în care te poți întoarce în timp. Nimic nu s-a denaturat, ci a devenit mai frumos, spectaculos de practicat. Dacă ar dispărea tradiția ar dispărea și grupul social care renunță sau ignoră respectiva/ respectivele tradiții.

Diferența sesizabilă între cele două noțiuni – obicei/ tradiție – este aceea că prima este repetativă, iar cea de-a doua se referă tocmai la păstrarea unui model. Ca exemplu avem opera în care Dimitrie Cantemir ne explică cum se face, se desfășoară Drăgaica din satul Sîrbi, este un model de conservare și nu de repetare.

Se spune că tradiția este produsul unei potriviri, iar obiceiul își are rădăcinile într-o descendență – credința oamenilor în existența moroilor, obicei care astăzi practicat pare pentru unii de neimaginat. Este clar astfel că nu există o „afinitate” între acest obicei și sensibilitatea actuală a (majorității) membrilor societății românești, drept care este practic imposibil ca acest obicei să fie preluat și conservat ca tradiție reprezentativă a românilor: printre altele, tradițiile trebuie să fie „plăcute” !

CAPITOLUL II – OBICEIURILE DE IARNĂ. PREZENTARE GENERALĂ

Colindatul la Crăciun și Anul Nou e o datină adânc împământenită în toată Europa și peste granițele Europei, oriunde au fost coloniști europeni. Putem spune că e una din datinile ce nu au patrie, o datină generală, cu al cărei început nu se poate lăuda nici una din națiunile ce azi o cultivă. Ea e însă în același timp și o datină creștină, precum o arată toate aparențele, căci o găsim, numai la popoarele creștine și anume având loc cu prilejul uneia din cele mai mari sărbători creștine : Crăciunul.

Nu putem, prin urmare, să uităm aportul fiecărui popor la datina colindatului în genere, și la colinde cu deosebire. Colindele reprezintă un teren extraordinar de interesant pentru cercetătorii mitologiei creștine, mitologie care ar putea fi reconstituita cu succes după credințele populare întrupate în diferitele forme de colinde. Aici apare întregul Olimp creștin, cu Dumnezeu în frunte, cu Maica Domnului și Isus, cu îngeri, sfinți de toate rangurile, care se ivesc pretutindeni și alcătuiesc acea lume minunată care se contopește pe deplin cu viața pământească.

Urarea, care exprimă simplu dorințele colindătorilor față de gazde, dorințe de fericire și de noroc, este pură abstracțiune, pe când colindul este acțiune, este viață; el e concretizarea acestei abstracțiuni și în același timp și realizarea dorințelor din ea. Și una și cealaltă sunt expresia idealului, a aceluiași ideal : fericirea supremă a celui colindat; în urări însă apare enunțat în chip general și uniform, în colind el capătă formă și culoare, cu un cuvânt, viață.

Urările din finalurile colindelor în special au totodată un rol practic foarte distinct : adresându-se direct persoanei colindate, ele aplica tot ceea ce a fost exprimat în colind celui colindat, dând un scop bine definit imaginii ideale prezentate în colind. Adesea finalul chiar ne spune cui este închinat colindul :

”Ție îți cântăm, gospodare !”

sau

„O- nchinăm cu sănătate"

sau, mai precis :

”Noi colindă o gătăm, Sus la cer o înălțăm, Jos la gazde o- nchinăm”.

Cu chipul acesta urarea din final face legătura între ideal și real și ne dă în același timp și cheia înțelegerii desăvârșite a colindului, apărând astfel și ca o explicare a lui.

Așadar, colindele nu mai trebuie înțelese ca niște cântece de pură glorificare, ci și ele trebuie considerate ca niște urări adresate cuiva, nu directe ca acelea propriu-zise, ci indirecte, sau, mai bine zis, ca niște urări împlinite. În ce privește cuprinsul urărilor, fie finaluri, fie urări propriu-zise, față de colinde, ele sunt de fapt un rezumat foarte general și abstract al acelorași idei ce exprimă colindele.

În continuare, prezentăm câteva din obiceiurile altor popoare.

Datina, în special la ucraineni, se pune sub protecția bisericii. Colindatul începe de la biserică, iar preotul dezmoștenește pe șeful suprem al colindătorilor de unele atribute ale sale : alegerea de bereza pentru fiecare ceată și împărțirea colindătorilor în cete cărora le hotărăște anumite părți din sat. Apoi și onoarea de a fi colindat întâiul din sat o are tot popa. La ucraineni, toate aceste atribute și onoruri cad exclusiv asupra șefului suprem, numit stanenik. Biserica și preotul la bulgari n-au nici o legătura directă cu colindatul. La ucraineni și la români (pe alocuri numai) începutul colindatului socot absolut necesar să-1 facă de la popă, nu numai pentru că se bucură de cel mai mare respect în sat ca preot și foarte adesea este și cel mai bogat, însă mai ales pentru a căpăta de la el binecuvântarea odată cu învoirea pentru colindat.

Protectoratul bisericii la ucraineni însă merge și mai departe; la ei, afară de colindatul flăcăilor, avem. Așa numita brațtvo țerkievne, care sunt cu totul dependenți de preoți și de biserică, iar suma de bani câștigată, precum și alte daruri le dau în folosul bisericii, formând pentru aceasta un însemnat venit anual. De obicei, colindatul lor nu se deosebește întru nimic de colindatul flăcăilor, doar atât că uneori iubesc a cânta mai mult colinde religioase, bisericești, decât flăcăii. Totuși, legătura cu biserica e așa de mult intrata în tradiție la ucraineni, în special la huțuli, că foarte adesea și flăcăii se constituie în brațtvo țerkievne, așa că satul are doua drujini de colindători : 1. brațtvo țerkievne „ciolovice" și 2. brațtvo țerkievne „paroboțkie"". Deosebirea între aceste două drujini este că pe când prima dă tot câștigul de la colindat în folosul bisericii, colindând cu convingerea că îndeplinește o faptă bună, cea de-a doua dă numai o parte, iar restul îl împart colindătorii între ei : „Preotul le cere să dea pentru biserică o parte din grâu și bani…" , iar în alte părți preotul pune colindatul la licitație, ca să poată scoate cât mai mult folos pentru biserică : „în unele sate, ca, de pildă, în Kosmacz, frații bisericești obțin la licitație colindatul (adică profitul din colindat), plătind de la început o anumită sumă de bani pentru biserică și, luându-și colindători merg pe cont propriu la colindat". Dar chiar acolo unde flăcăii nu sunt constituiți în brațtvo țerkievne, ei depind de biserică, neputând colindă fără învoirea și binecuvântarea preotului „fiindcă fără această învoire, nimeni nu i-ar plăti pentru colindat". Învoirea preotului sfințește oarecum colindatul, dându-i autoritatea și eficacitatea trebuitoare. Aceasta învoire însă n-o capătă până nu dau o anumită sumă pentru biserică. Afară de aceasta, toate drujinile de colindători vârstnici, fără alegere, își iau din biserică, de Ia preot, insignele distinctive, care și consacră în același timp rolul lor în ochii lumii : „pușculița și crucea pentru cel desemnat, pentru bereza o cruce mai mare, iar pentru ei o cruce mai mica…", precum și clopot pentru bereza :' „Cerând preotului binecuvântarea, iau de la staroste clopoțelul bisericii…" . Cu toată această suzeranitate a bisericii, care îndeobște e foarte tolerantă, datina colindatului nu numai că nu pierde nimic din vigoarea ei, dar dimpotrivă ea câștigă în autoritate și în seriozitate fiind consfințită de preot și de biserică. Totodată ea nu pierde nimic din caracterele ei primitive; cel mult o parte din atributele de organizator și din onorurile datorate șefului la origine trec, precum am constatat, asupra preotului, însă continuând să se păstreze intacte și mai departe. Apoi înfrățirea aceasta cu biserica a mai putut favoriza și pătrunderea de motive religioase în colinde, mai ales atunci când în brațtvo țerkievne ciolovice luau parte și diecii. încolo, putem afirma cu siguranță că sub aripa ocrotitoare a bisericii orientale, atât de îngăduitoare, datina colindatului n-a decăzut, ci s-a putut încă și mai bine conserva și dezvolta, întărindu-se. La bieloruși aflăm aceleași ospețe comune ale colindătorilor, însă nu atât la Crăciun, deoarece datina colindatului la ei se prezintă în decadența completă, cât la Paști, cu prilejul colindatului volocebniki-lor, care reproduc fidel colindatul Crăciunului până-n amănunte. Deci neîndoios avem a face cu același ospăț care în alte părți are loc la Crăciun, la bieloruși : Dumnezeu cheamă pe gospodar ca sa-i dea vite, recoltă bogată și sănătate, fericire etc.

”Ei, ieși, ieși afară pan gospodar, Domnu îți va da un dar, îți va împlini trei dorințe pe ogor :

Prima dorință : fericire, sănătate,

A doua dorință : boi și vaci,

A treia dorință : cereale, grâu, cereale și grâu pe fiecare ogor… .

La bulgari toți colindătorii dintr-un sat își au ca șef suprem pe stânenik. Dacă satul e mai mic și pot dovedi să viziteze toate casele, atunci umblă toți la un loc într-o singură ceată. Dacă însă satul e prea mare, atunci stânenik îi împarte în ceți sau kudi de câte 7 sau 5 inși și la fiecare ceată rânduiește cu cetnik sau kudâ-basiia. Acesta e șeful cetei. El conduce cântecele și comanda colindătorilor acelei cete, care se supun ordinelor lui. El însuși stă însă sub ascultarea șefului suprem care e stânenik. Ca cetnik sau kudâ-basiia e rânduit un flăcău sau însurățel, care însă e iscusit nu numai în ce privește colindele ci și în urări . Afara de colindătorii propriu-ziși, cei ce cântă colindele, mai avem încă ajutătorii lor, cei ce poarta darurile și care de obicei sunt flăcăi mai tineri. Ei primesc daruri de tot felul în saci sau traiste mari. Aceștia poartă numiri speciale : trochober „cel ce poarta colacii" și magare „cel ce poarta slănina". La aceștia se mai adaugă măscăriciul, care e numit mace fiindcă miaună ca mâța. Rolul acestuia e de a provoca râsul prin diferite năzbâtii și glume. E interesant ceea ce ne comunică Marinov despre acești din urmă membri ai cetei, din gura unor bătrâni, anume ca purtătorii de daruri odinioară n-ar fi existat, fiindcă darurile lor erau puse deoparte la fiecare casă și colindătorii mergeau a doua zi să și le strângă de la toate casele unde colindaseră. Iar despre măscărici, după mărturia acelorași bătrâni, se spune, că n-am fi existat, de asemenea, în trecut . Că nu au existat purtători de daruri nu se poate susține, de vreme ce ei există și la alți slavi și la români. Despre măscărici însă, s-ar putea crede, conform acestei mărturii, că a venit să se contamineze cu colindatul propriu-zis de aiurea, din datinile măscărilor, care adesea se unesc cu desăvârșire cu colindatul.

Colindătorii la bulgari poartă fiecare cu sine ca un semn distinctiv un băț mare, al cărui capăt e împodobit cu mărgele și cununi și se numește krivak. La bulgari fetele și nevestele pregătesc masa pentru colindători : «…Și puseră pe masă „un colac răsucit-împletit" și un clondir cu vin…» .

La bulgari, colindătorii îmbrăcați în haine de sărbătoare se adună acasă la stanenik, de unde pornesc la colindat prin sat. ..Odinioară plecarea de la casa șefului era vestită prin focuri de pușcă." La auzul lor, cei treji, care păzesc focul deșteaptă pe cei ce dorm ; „iată, au pornit colindătorii !" , dacă e o fată în casă, o deșteaptă să aștepte colindătorii, printre care poate e și iubitul ei, căci „fiecare colindător are grijă să fie în ceata aceea unde e cașa iubitei lui. Și se mai îngrijesc încă, ca nimeni dintre colindători să nu meargă în ceata aceea unde e casa tatălui său, adică propria casa". Aceasta va fi fiind desigur în legătură cu rolul de polozajnik, ce trebuie să fie străin, rol care trece și asupra colindătorilor ce-s considerați ca aducători de noroc.

Primul colind îl cântă colindătorii la casa șefului. După aceea, stanenik îi cinstește și îi împarte în cete, iar fiecărui cetnik sau kuda-basiia, ca semn distinctiv al rangului sau între ceilalți, îi dă o plosca cu vin și împodobită frumos . Apoi dându-le cele din urmă instrucțiuni, deșteptându-le ambiția și încurajându-i totodată, îi pornește la colindat. Uneori stanenik însoțește și el una din cete, însă rar, de obicei el rămâne acasă, mai ales când e om mai în vârstă. Rolul lui e acela de învățător și de organizator.

Ordinea cântării colindelor la bulgari este următoarea : cel dintâi colind, am zice preludiul colindatului, am văzut că e colindul cântat șefului tuturor cetelor de către toate adunate laolaltă. Acesta e colindul na stânenika. După despărțirea cetelor și începerea colindatului în sat, la fiecare casă, colindele se succed astfel :

I Colindă „la ușă sau la ușile vechi ale familiei".

II Colindă na konseai, care se cântă la fereastra casei.

III Colindă na domovladikata, pentru gospodari,

Apoi urmează ceilalți din casă, în ordinea însemnătății locului ce ocupa fiecare în familie și după vârstă : de gospodină, de fată, flăcău, copii etc. Iar ca încheiere a colindatului, la bulgari avem urările finale la primirea colacului, kravaiț și la primirea banilor și altor daruri, urări spuse de cetnik și numai ajutat de ceilalți colindători care întăresc la comanda cetnikului anumite expresii repetându-le în cor.

Colinde cântate afară, de obicei la fereastră, care au mai totdeauna un caracter general. La bulgari, de exemplu, colind cântat la poartă :

Scoală, scoală, gospodine, colindă mea, colindă !

Gospodine, bun de glume,

Scoală-te de-ai adormit,

Trezește-te de-ai băut,

Și deschide vechea poartă,

Vechea poartă luminată,

Că-ți vin oaspeți urători,

Oaspeți dragi colindători…

În această primă parte a colindului, colindătorii își vestesc venirea și deșteaptă din somn pe gospodar să le deschidă. Apoi colindul continua :

Și-ți aducem vestea buna : Domnul s-a gândit sa-ți vină…

Ceea ce constituie cea mai mare cinste pentru gospodar și, firește, și cel mai mare noroc, fiindcă Dumnezeu venind la el oaspe, îi umple cașa și gospodăria de bogăție și fericire. Iată dar cum își fac intrarea la gospodar colindătorii bulgari: ei nu numai își vestesc sosirea lor, însă se dau drept vestitori ai lui Dumnezeu, drept soli trimiși de el înainte, la gazdă, spre a se pregăti de primit oaspeți așa de înalți, Dumnezeu și îngerii și cu ei, firește, și trimișii lui Dumnezeu, colindătorii. Ei își pregătesc prin aceasta o bună primire din partea gazdei. La români:

Florile dalbe, Ler, de măr, Peste masă,

Scoală, scoală ici, domn bun, Grâu revarsă,

Și fă focul mare, mare, Că ți-au venit juni d-ăi buni,

Și-mi aprinde-o lumânare Juni d-ăi buni, colindători,

Ș-o lipește-ntre icoane. Să-ți colinde și să-ți cânte

Și-ntinde masa Și ție și feților…

Și-n toată casa,

Și aici, la fel, colindătorii deșteaptă pe gospodar și-i spun să se pregătească de oaspeți, vestindu-și sosirea. Colindul se termină cu aluzie la daruri și cu salutul colindătorilor în versurile finale :

Bună vremea-ntr-astă casă, La boieri ca dumneavoastră

Cu paharul plin pe masa….

La bulgari se laudă ei singuri că au cântat frumos, :

…Cu voioșie, cu seara bună, ție îți cântăm, gazdă, N-o facem pentru daruri,

Iar dintr-o căldărușe, Măcar o litrișoară, Iar dintr-o litrișoară, Măcar o porțioară;

O altă urare independentă, care ocupă locul al doilea după cea a colacului, este la bulgari și români urarea banilor, aceștia fiind darul cel mai de preț după colac. Cetnik „ia bani cu două degete, îi ridică în sus și urează" :

Acest ducat :

Dacă e de aramă — de aramă să-i fie ocolul.

Dacă e de aur — de aur să-i fie punga,

Dacă e de argint — argintul să curgă și să ferece !

Câtă gheață e pe ape,

Câtă frunză pe dealuri,

Câtă apă la moară,

Aurul și argintul să curgă, să se reverse,

Și peste pragul lui să treacă,

Lui să i se verse și să-i albească :

Asemeni gheții iarna,

Asemeni florilor vara !

Aurul și argintul au curs

Și carul că i l-au argintat !

— Spune, drujina, amin !

— Amin !…"

Adesea, după urare, colindătorii cânta finalul de colind cunoscut :

Câte stele sunt pe cer,

Atâta sănătate în astă casă !

Precum se vede, la bulgari urarea banilor se prezintă cu mult mai unitară decât cea a colacului. Toate urările speciale din ea se grupează în jurul unuia și aceluiași motiv, îmbogățirea gazdei cu aur și argint, motiv provocat de momentul datinei : dăruirea colindătorilor cu bani.

Colindătorii mici nu colindă în același timp cu cei în vârstă, ci de obicei înaintea lor. La bulgari ei umblă la malka koleda (24 decembrie) și pornesc la colindat foarte devreme ; după miezul nopții, până în dimineața de 24 decembrie. Sunt în vârstă de 8—12 ani și se numesc koledarce, spre deosebire de colindătorii vîrstnici, koledarți. Umbla în grupe mici, care n-au nici o legătură una cu altă. Fiecare numără 3-4 colindători. Ei umblă de-a rândul la toate casele, grupă după grupă. Despre aceștia spune Marinov: „Aceștia nu sunt colindători. Aceștia sunt un fel de prevestitori ai nașterii lui Isus…" . La bulgari copiii se opresc la ușă, unde, în timp ce gospodina îi seamănă cu grâu din sită, ei lovesc cu bețele în prag și unul din ei urează astfel :

Să se nască, să se nască,

Cu plugul să meargă,

Să meargă sau să nu meargă

sau :

Cu plugul să meargă, iar sapa să sape

în timpul acesta ceilalți răspund toți în cor, întărind : Amin, dă Doamne !

Poate că nicăieri, totuși, legătura dintre ospățul colindătorilor de azi și mesele saturnaliene nu apare atât de evident ca la croații din insulele Krk și Losinj din nordul Adriaticei. Aici, acest ospăț are urme remarcabile ale influenței dintr-o altă tradiție ; este legat, fără îndoială, de alegerea regelui și reginei, ceea ce dovedește mai clar legătura cu Saturnaliile. Ospățul colindătorilor are loc în cașa regelui, asupra căruia revine datoria de a se îngriji de buna sa desfășurare. În plus, aspectul solemn al ospățului vădește, fără tăgadă, caracterul său special. Colindătorii merg mai întâi la slujba în biserică cu un steag, împodobit cu panglici de mătase, iar apoi întreaga suită se îndreaptă spre cașa regelui, unde masa este deja pregătită și unde sunt așteptați. Iată ce ne povestește Milcetic despre atmosfera festivă care domnește în timpul mesei : „în prima săptămână se face o petrecere, principala sărbătoare. Dimineața este messa festivă, iar colindătorii merg la biserica cu un steag asemănător cu cel purtat la ospețe sau la nuntă. În vârful unei ostii subțiri și înalte se afla o maramă, o basma de femeie, din cel mai fin material, de obicei din mătase: este steagul pe care-1 poartă cel mai de seamă flăcău care merge în fruntea colindătorilor. Pe lângă stegar merg doi fluierași care cânta la fluier un marș popular, iar în urma lor vin colindătorii, câte doi bărbați și o femeie. Astfel merg la biserică, iar de acolo la curtea regală unde are loc prânzul festiv…" .

Când suita părăsește biserica, colindătorii conduc fetele invitate: „Fiecare tânăr aduce cu el o fată și pe sora lui, o ruda sau își aduce logodnica. Toți sunt îmbrăcați în haine de nuntă. Colindătorii au dreptul să invite și pe alții la ospăț, dintre oamenii prezenți sau dintre prietenii lor". După întoarcerea acasă, masa se desfășoară așa cum o descrie Milcetic, care de altfel enumeră numai anumite caracteristici: „steagul flutură în fața casei regale, iar colindătorii sunt oaspeți înăuntru. Fluierașii cânta la fluier, se spun urări, iar tineretul cânta cântece populare îndrăgite. Nu e glumă, sărbătorim colindă!" . Puțin mai departe, Milcetic adaugă: „După prânz începe dansul care continuă și noaptea…" .

Este demn de observat că în datina colindatului pe insula Krk, în Dubasnica, momentul saturnalic apare foarte clar și puternic accentuat; el rivalizează cu un element luat din Calende, pe care chiar îl domină. În această datină găsim multe înrâuriri din trei tradiții romane distincte: ospățul tradițional cu daruri, alegerea regelui (și a reginei), provenită din Saturnalii, și datina colindatului.

După Milcetic, din aceste trei tradiții, contopite într-un întreg, punctul cel mai însemnat îl reprezintă ospățul care se leagă strâns cu un element luat din Saturnalii, căruia elementul luat din Calende, adică datina colindatului, i se supune — la drept vorbind — cu totul.

La greci aflăm obiceiul de a colindă foarte bine reprezentat și aproape exact în formele și în spiritul tipului româno-slav. De obicei, la greci colindătorii cânta mai întâi o colindă religioasă, care, în succesiunea momentelor ceremoniale, marchează începutul. Acest cântec de introducere în datină corespunde colindei de fereastră a românilor și ucrainenilor și colindei cântate înaintea ușii la bulgari. Iată ce ne spune Fauriel, cel mai vechi culegător de colinde grecești : „…tinerii colindători greci ai Anului nou, intrând într-o casă preludează colindele lor cu un cântec în onoarea sfântului Vasile…".

Această colindă în uz la Anul nou, foarte răspândită pretutindeni, are ca subiect o legendă apocrifă inspirată din Vechiul Testament. In ea se povestește despre sfântul Vasile, al cărui toiag a înfrunzit și a înflorit, iar pe crengile lui vin să s-așeze păsări care cânta. Avem a face aici cu legenda biblică a toiagului lui Aaron aplicată, printr-o destul de curioasă adaptare, sfântului Vasile. Aceasta colindă religioasă pare a fi tipică datinei grecești, fiindcă nici la popoarele slave, nici la români n-o cunoaștem.

Dar colindatul având ca dată și alte sărbători ale ciclului de iarnă, după regiuni, se-nțelege de la sine că în colinde se vor reflecta caracterele distinctive ale acelor sărbători. Astfel, colindătorii care umblă la Crăciun au o colindă religioasă, al cărei subiect este nașterea lui Christ cu închinarea magilor, persecuțiile lui Irod împotriva pruncului divin, fuga Sfintei Fecioare… etc. Această colindă începe de obicei cu vestirea nașterii :

Hristos se naște astăzi în orașul Betleem,

Cerurile se veselesc, toata suflarea se bucura.

El vine pe lume în peșteră, în ieslea cailor…

într-o altă colindă de gospodar, i se urează acestuia să devină bogat, în chipul următor :

…Câte stele sunt pe cer și câte frunze-s pe copaci,

Atâția bani are boierul nostru, atâția galbeni și atâția piaștri ;

Cu sacul îi măsoară și-i toarnă cu banița…

Urarea aceasta amintește de una analoagă, deși nu chiar așa de frumos exprimată, pe care o aflăm la români, de obicei la sfârșitul plugușorului :

…Câte paie pe casa,

Atâția galbeni pe masa…

Numai că în colinda grecească urarea este prezentată ca îndeplinită: gospodarul e deja foarte bogat, mai mult chiar decât ar fi îndrăznit dânsul să dorească. La greci, cea mai mare parte dintre colindele în uz în timpul ciclului marilor sărbători de iarna, se cântă și primăvara, cu o săptămâna înaintea Paștelui, anume în sâmbăta lui Lazar.

Ne mai rămâne încă de amintit ospățul comun al colindătorilor, care are loc după ce aceștia au terminat de umblat cu colindul. E ultimul moment al datinei. În această chestiune, Abbott ne comunică următoarele: „Aceste daruri (pe care le-au primit colindătorii) sunt încredințate de ei paracliserului din aceeași parohie, care, spre a le răsplăti munca lor, îi poftește a doua zi la un ospăț îmbelșugat. Seara, se aranjează jocuri în piața publică, unde vin mulțime de săteni. Dansul este însoțit de felurite cântece". Acest moment ritual din datina colindatului se manifestă, la greci, în chip identic ca și la români și slavi (bulgari, sîrbo-croați, ucraineni). În paracliser, la care colindătorii greci ospătează și petrec, recunoaștem ușor pe stanenik al bulgarilor, pe gospodarul mai chiabur pe care, la români și sîrbo-croați, îl aleg de obicei colindătorii spre a benchetui la dânsul, sau pe cârciumarul satului, care, cum se-ntâmplă foarte adesea la ucraineni, îi primește pe colindătorii flăcăi să petreacă la cârciuma.

La poloni încă aflăm această tradiție, pe acolo pe unde s-a păstrat datina colindatului de tipul lumesc. Astfel, în regiunea Rabei, când colindătorii sfârșesc de umblat cu colindul, se adună cu toții în casa în care au învățat colindele și-și împart darurile. Totodată fiecare din ei contribuie cu bani la cumpărat rachiu și bere și petrece toată noaptea cu lăutari.

La poloni — peste tot unde n-a fost transformat cu totul sub influența bisericii — colindatul are trăsături comune cu tipul ucrainean-bulgar-român. Colindătorii cântă două feluri de colinde complet diferite : colinde religioase (kantyczkowe) și laice.

La poloni, colindătorii sunt primiți cu o atenție deosebită în casele în care sunt fete mari și sunt cinstiți cu mâncăruri și băuturi, iar ei petrec și dansează cu fetele gazdei și cu cele venite în vizită : „colindătorii sunt primiți peste tot cu bucurie ; unde locuința este mai mare, acolo se și dansează. Sunt cinstiți cu colaci și băutură…"

La poloni există și un personaj comic, Michonosz: „își iau un worowego, un personaj comic ducând un sac; de obicei este un țăran bătrân, mai sărac, dintre cei care știu să spună snoave, un om hâtru și bun de farse… cu o haină jerpelită, încins cu un curmei și uns pe față cu funingine". Acest component al datinii poloneze este fără îndoială foarte vechi și nu poate fi considerat ca un împrumut târziu de la ucraineni.

La poloni învățarea colindelor cere o pregătire de lungă durată, în perioada celor patru săptămâni de dinainte de Crăciun : „…pentru asta au exersat mult; se adunau în mai multe seri la unul dintre gospodari și învățau diferite colinde, nu din culegeri religioase, ci din tradiția orală, trecute din tată în fiu…". Aceasta corespunde aceluiași obicei la bulgari, români și ucraineni, unde, cum am văzut, în același fel, colindătorii își aleg ca gazdă pe unul dintre gospodari, iar dacă nu, se adună la unul dintre ei: „tinerii se adună în fiecare duminică, apoi și în zilele de lucru, ca să învețe colinde". Colindătorii, la poloni ca și la ucraineni, bulgari și români, sunt tineri, chiar și însurați. Colindătorii poloni au unul sau mai mulți conducători, aleși încă înainte de a începe învățarea colindelor și tocmai în acest scop învățarea o conduc doi colindători mai vârstnici, numiți fruntași" . Și aici întâlnim diviziunea în grupuri, având în frunte un conducător. Colindătorii se pornesc seara, în ziua sfântului Ștefan, împărțiți în două grupe principale, cu câte un conductor". Colindătorii mai întâi rostesc, iar uneori cântă, invocația introductivă la fereastră, care, la poloni, este adresată totdeauna și gospodarului, rugat să permită colindatul. De obicei aceasta o fac conducătorii, în numele colindătorilor. Conducătorii, stând la fereastră, bat la geam și-1 salută pe gospodar cu cuvintele :

Am venit la gospodar să colindăm.

Va fi bucuros sau nu,

De colindat tot l-om colindă.

Sau :

Să se veselească gospodarul, iar la vara care vine

Că ne-a primit cu colindul. Să-i dea Domnul sănătate!

Sau altele, care încep cu un salut religios obișnuit:

Lăudat fie Isus Hristos ! Am venit încetișor

Pe gospodar să-1 colindăm.

Oare dormiți sau nu dormiți?

Ne-ați pregătit colindețul ? Aleluia!..

sau în acest fel :

E oare acasă stăpânii ?

Sau nu este ?…

Aceste versuri introductive poartă de obicei denumirea de început, pentru că în realitate cu ele se începe colindatul și reprezintă introducerea în datină. Zacynanie (începutul) precede aproape totdeauna colindul de gospodar, cântat mai întâi. Se întâmplă ca uneori colinde întregi să formeze introducerea la datină. În acest caz, colindul este, aproape fără excepție, religios, ca, de pildă, în împrejurimile Iaroslavului, unde există un colind de fereastră cu subiect religios :

Un crin frumos înflorește în grădină,

Prea sfânta fecioară pe Isus îl întâmpină :

— Bun venit, Doamne Isuse,

Poftește la masă,

Va fi pește cu miere…

Colindul se încheie cu un vers care exprimă rugămintea de a permite colindătul, ca și cum colindătorii n-ar fi colindăt până atunci :

Cinstite gospodare și dumneata gospodină,

Îngăduiți-ne azi să colindăm,

de unde se vede și mai bine caracterul introductiv al acestui colind la poloni, unde micii colindători nu au o perioadă deosebită de a celor mari. Astfel, „și așa, în ziua de Sfântu Ștefan, băiețandrii îndeosebi cei mai săraci, merg din casă în casă colindând și semănând pe gospodari cu ovăz și spun :

”Cu noroc, cu sănătate Atâția viței

Pentru ăst Crăciun ! Câți brazi în pădure !

Din tot ce aveți, … Cai cu picioare albe…

Tot să vă sporească, Ca să arați în ogradă,

În cămară… Cu patru pluguri !

Să aveți parte numai Dacă nu cu patru, atunci cu trei,

De găini cu creastă, Dacă nu cu trei, atunci cu doua,

De gâște pestrițe ; Dacă nu cu două, atunci cu unul

Atâția boi Dar unul grozav…".

Câți țăruși pe acoperiș !

Apoi urmează cererea de daruri :

…Mergeți la cuptor,

Mergeți la cămară,

Scoateți colacii ! Scoateți o jumătate de porc !…

Prin urmare, ceea ce ne apare caracteristic pentru colindele copiilor este faptul că aici urările se prezintă sub forma directă, adică de urări propriu-zise și tocmai prin aceasta se deosebesc fundamental de colindele celor vârstnici, de tipul ucrainean-român-bulgar, unde urările se prezintă sub formă indirectă, dându-se ca realizate, adică de drept nu mai sunt adevărate urări.

Tipul urării realizate apare foarte rar în colindele de copii și poate fi considerat ca fiind ceva excepțional în ele, ca de exemplu la români :

…Are gazda șase boi Trase brazda-mpărătească,

La coarne auriți ; Dumnezeu să vă trăiască !

Mărsa-n câmpu Rusalimului,

sau la ucraineni :

Oi, sa-ți dea Domnul : Pe ogoare,

Clăi de grâu, Iar snopul cu hrișcă

Grâu în clăi Pentru colțunași,

în plus alt exemplu mai clar, unde avem momentul de glorificare :

Păzește, Doamne, vitele lui,

De vite ți-i plin ocolul,

Nevasta ți-i sprâncenată,

Ca un potir cu miere,

Ca o păsărică în grădină,

Ca un brebenel să-nflorească,

Ca bunăstarea panului să prospere

La ucraineni, în special la huțuli, de asemenea pot fi flăcăi și oameni însurați, condiția e sa fie buni cunoscători în ale colindatului. De asemenea avem o ceata de colindători, care, dacă e satul mare, se împarte în cete mai mici de câte 6-10 colindători ce se numesc tabory, fiecare tabor având în frunte câte un șef: bereza. Intre colindători bereza îsi alege „pe unul care știe să sufle bine din trîmbiță, pe altul ca scripcar și încă unul drept cal, adica cel care va căra grâul și pâinea primite la colindat. Calul este de obicei un flăcău molâu, mai tont, pentru a stîrni râsul; în afara de asta, mai aleg dansatori — plesanniki —, fiecare dintre ei având câte un toporaș. Colindătorii au și câte un clopoțel legat de mâna dreaptă.

La ucraineni, colindatul are loc în prima sau în a doua zi de Crăciun, după ieșirea de la biserică. Iar pe alocurea, la aceiași „colindatul începe din seara primei zile a Crăciunului și se prelungește până la Bobotează". La ucraineni colindatul începe de la biserică după ce se termină slujba. Preotul e cel care împarte satul în atâtea părți câte tabory sunt, destinând câte una pentru fiecare tabor, spre a nu fi ceartă între colindători; iar când ei nu se înțeleg la alegerea șefilor, tot el intervine și „după slujbă citește pe cei aleși" . Deci la ucraineni trec asupra preotului o parte din atributele șefului suprem, care la bulgari este stânenik. „După slujbă, oamenii ies din biserica și cei fruntași din toate satele merg înaintea tuturor cu clopoței în mâna și înconjoară biserica de trei ori, colindând, iar în urma lor ceilalți colindători, în grupuri, colindă si ei…". Acest început îl numesc ei „începutul colindatului". Apoi se aleg șefii și cei mai buni colindători și pornesc la popă să colinde. El este cel dintâi colindat în sat sau, cum ne relatează Hnatiuk, în descrierea ce ne da în graiul huțul despre colindat, „în timp ce se înconjoară biserica de trei ori, cei mai de seama și mai buni colindători se iau câte unul din fiecare ceată, merg până în fața popii și încep să-1 colinde…".

Același lucru ne spune și Szuchiewicz: „După ce au cântat începutul colindului, toate cetele se îndreaptă spre casa preotului". Vedem că și aceasta cinste de care se bucura preotul la ucraineni, ca și la români, de a fi colindat primul în sat și de toate cetele întrunite, e la origine cuvenită șefului suprem al colindătorilor și numai într-un timp târziu a trecut de la acesta la preot.

Subiectele colindelor de fereastră la ucraineni sunt felurite, adesea sunt și la ei, precum am relevat și la români, religioase, dezvoltând vreun motiv apocrif, iar adesea nu se disting de colindele speciale decât prin aceea că având aceleași motive adaugă la începutul colindului vreuna din formulele mai sus-citate, caracteristice colindelor de fereastră. Când au motive profane, de obicei colindele de fereastră tratează succesul în treburile gospodăriei, de preferință motivul înmulțirii vitelor, al belșugului și bogățiilor de tot felul.

Poate nicăieri nu e mai răspândit ca aici acest motiv, care e tratat în cele mai diferite chipuri, dintre care însă se desprind tot două tipuri dominante :

Dumnezeu umblă prin curtea și casa gospodarului înmulțindu-i vitele și bogățiile de tot felul :

— Ei, panul nostru gospodar…

Ia privește luna noua,

Domnu-ți calca prin ograda,

Da la vaci câte trei bolfe,

Binecuvântând pe cele sterpe,

Iar la anu care vine îți va da și mai mult bine…

Apoi, repetându-se mereu aceleași versuri, se schimbă numai locul pe unde umblă Dumnezeu și felul vitelor: boi, cai, oi, iar la urma și albine. După aceea Dumnezeu îi umblă prin casa, înmulțindu-i banii și hainele:

Domnu-ți calca prin hambare Și-ți măsoară groși cu merța…

Domnu-ți calca prin căsuță, Să ai spor pânza-n trei ițe, Suveicile-n fire patru…

în cele din urma Dumnezeu îi înmulțește și roada câmpului :

Domnu-ți calcă pe la arie Binecuvântându-ți toate haturile, Grâu arnăut să ai cât mai

mult… .

Adesea Dumnezeu împarte gazdelor și fericire și sănătate :

— Ei, vă calcă Domnu prin ocol,

Ei, și să fiți toți sănătoși,

Toți sănătoși, la mulți ani…

Finalurile colindelor în genere se reduc la câteva versuri: la ucraineni, însă, ele iau dezvoltare cu mult mai mare și poartă numele în popor de pokoleade, adică versuri ce se cântă după isprăvirea colindelor, de unde numele. Aceasta înseamnă că poporul e conștient de deosebirea ce există între colindul propriu-zis și final. În pokoleadele ucrainene, elementul comun tuturor este urarea de sănătate, de viața lunga, fericire. Se laudă ei singuri că au cântat frumos, și cer pentru asta să fie răsplătiți :

Cu-n colac de grâu frumos și o ploscă de vinars, Să o tragem pe sub nas, Să fii gazdă sănătos…".

La ucraineni nu aflăm știri așa de precise în privința micilor colindători, însă se pare că datina nu are exact aceleași caractere ca la români și bulgari. Știm numai că și la aceștia copiii au o perioada anumită pentru colindat. Spre deosebire de cei mari, care de obicei încep colindatul în ziua a doua de Crăciun, „în timp ce colindătorii numiți cei mici, au dreptul de a colindă numai în aceasta noapte de ajunul Crăciunului, până în zorii zilei de Crăciun. In ceea ce privește colindele copiilor, ele au trăsături evident comune: sunt de obicei urări directe adresate gospodarilor, având de obiect rodnicia câmpului, înmulțirea vitelor… etc.

Sărbătorile creștine de iarnă formează, de asemenea, un întreg ciclu, care, dacă nu e așa de lung ca acel păgân, durează și el îndeajuns ca să se poată compara cu acela: de la 24 decembrie până la 7 ianuarie, adică timp de două săptămâni. Crăciunul, la începutul erei creștine, n-a avut o data precisă, definitivă. Părinții bisericii au datat întâia oara Crăciunul la 6 ianuarie, data stabilită prin analogie cu creațiunea celor dintâi oameni, fiindcă Isus Christos venea pe lume ca om. Teologii, ținând seama de diferite indicații biblice, precum și de proorociri, ajung la concluzia că: „Christos nu numai că a murit în aceeași zi când a căzut Adam, ci s-a și născut în ziua în care se născuse Adam". Aceeași dată însă sărbătorește două evenimente religioase simultan: nașterea și botezul Domnului. De ce au fost fixate odată? Fiindcă simbolica creștină tălmăcește botezul drept nașterea spirituală a lui Christos, pe când nașterea propriu-zisă era numai nașterea materială. Deci și una și alta sunt nașterea Domnului, care se pot întruni în aceeași zi și confunda. Sau, precum spune un teolog anonim citat de Paulus Cassel: „Dacă astăzi a fost născut sau a fost botezat Domnul Isus, rămâne bine stabilit ca: fie că s-a născut din Fecioara Maria, fie că el s-a născut prin botez, atât nașterea cărnii cât și cea a spiritului ne este sfânta…". Cu vremea, nemaifiind înțeleasă de credincioși alegoria nașterii spirituale și trupești serbate împreuna la 6 ianuarie, teologii au căutat altă dată pentru nașterea propriu-zisă a lui Christ și au ales-o pe cea de 25 decembrie.

Caracterul agrar e comun și Crăciunului, totuși el apare mai puternic la Anul nou. El, desigur, e moștenire de la Saturnalia; îl aflăm dacă nu în întregime cel puțin dominând urările de Anul nou, care sunt însoțite de cele mai multe ori și de semănat.

Totusi, semănatul apare și la Crăciun, deși aici adesea a luat înțelesuri creștine, de exemplu la poloni, în ziua a doua dee Crăciun, avem foarte răspândită tradiția semănatului cu ovăz în biserică, însă e tălmăcită pretutindeni a fi în amintirea „lapidării sfântului Ștefan"; desigur târzie deturnare a sensului prin intervenția bisericii, interpretarea artificială la care se împotrivește însăși veselia neînfrântă cu care se îndeplinește această tradiție în biserică (preoții nici ei nu-s cruțați !), datina neavând nimic pios în ea. La români, aceeași tradiție, care are loc ca datina profană, se găsește și ea la românii din Transilvania pătrunsă până în biserică, însă nu cu înțelesul schimbat, ci luată sub protecția bisericii, care o însoțește oarecum cu binecuvântarea ei. Aici, „fiind în biserică, la un semn al diacului, aruncă cu toții în Isus grăunțe de porumb strigând: rod în cucuruz !". Fapt care arată limpede că avem a face cu o datină agrară al cărei scop este de a provoca rodnicia în grâu și la poloni. Nu trebuie uitată contribuția mare ce a adus-o, neîndoios, la transformarea acelor datini comune, suprapunerea lor peste datinile și tradițiile specifice ale fiecărui popor, datini ce ofereau o mai mică sau mai mare analogie cu cele ce veneau din centrul comun, spune Klinger: „obiceiurile noastre de Crăciun se pot compara cu un fluviu care crește cu încetul și în cursul său absoarbe un mare număr, de râuri și torente. Întocmai ca și acest fluviu se dezvoltș și datinile noastre, treptat, și, în timpul multisecularei lor existențe, își scot elementele lor din izvoare foarte diferite, iar câteodată cu totul străine de ele". La origine colindatul a fost datină agrară ”per excellentiam” și mult mai tîrziu s-a transfigurat, lărgindu-și cu mult cadrul și cuprinzând toate aspectele vieții de la țară. E drept, în colindele de astăzi motivele agrare formează numai o parte din materialul lor, și aceasta destul de restrâns în comparație cu multitudinea și varietatea celorlalte; cu toate acestea baza colindatului poate fi apreciată ca fiid, prin excelență, agrară.

Dovezi pentru aceasta aflăm mai întâi în însăși colindele. Motive de colind ce privesc succesul gospodăriei, rodnicie la câmp și spor la vite, sunt comune la toate popoarele cercetate de noi, ceea ce înseamnă că acestea sunt deci și cele mai vechi. Ținând seama de faptul că Saturnaliile, sărbătoare specific agrară, după ce s-au contopit cu Calendele lui ianuarie, au transmis acestora trăsăturile lor și de faptul că, în mare parte, Crăciunul este moștenitorul ambelor sărbători, ajungem la concluzia că tocmai în el s-a păstrat datina care, la început, a avut un fundament agrar. Nicăieri, e drept, nu aflăm vreo dovadă că aceste Calende, sursa datinei noastre, ar avea ceva comun cu sărbătoarea agrară, dar se poate presupune că țăranii, cu prilejul urărilor de Anul nou, legate de bunăstare în viitor, s-au gîndit, în primul rînd la recolte bune anacronic la această dată din plină iarnă și mai greu de exemplificat. Observăm că diferite motive agrare, care la ucraineni și bieloruși formează subiectul diferitelor colinde, la români se află grupate într-unui singur, în plugușor. Poate că și la români (ca și la ucraineni) vor fi existat într-un trecut îndepărtat mai multe colinde cu motive agrare în datina colindatului Crăciunului și că plugușorul nu e decât un conglomerat al tuturor acelor motive agrare, ceea ce face ca el să păstreze înca foarte limpede caracterul de colind și anume de colindei de gospodar, se-nțelege, adesea intrând în scenă și gospodina. În adevăr, plugușorul, prezentându-ne forma de urare îndeplinită și de glorificare de tipul ucrainean-român-bulgar al colindelor, ne apare ca un adevărat colind de Crăciun, nedeosebindu-se deloc din punct de vedere al sensului de acestea: gospodarul e bogat, are lanuri întinse, slugi pe care le trimite la arat cu pluguri multe, trase de boi frumosi și de rasa, adesea cu coarne aurite, recolta ce urmează este foarte îmbelsugată… etc.

Plugușorul însa nu se mărginește la pomenitul colind-urare, ci acesta e însoțit de un scenariu foarte complicat: flăcăi înjugați la plug îl târăsc după ei, adesea chiar trăgând brazde prin zăpadă, alții îi mână trosnind din bice, mulți din ei au clopote și talăngi din care sună. La acestea se adaugă buhaiul, o putina sau adesea chiar un butoi mai mic desfundat și la unul din capete acoperit cu o piele bine întinsă, în mijlocul căreia este fixată o suvița lungă de păr din coada calului. Unsă cu borș, această suviță trasa, face să vibreze pielea precum și imensa cutie de rezonanță, butoiul, dând astfel un sunet foarte puternic ce imita mugetul taurului, de unde și denumirea de buhai. La aceștia se adaugă diferiți mascați: un unchieș ghebos, adesea cu un vatrai în mâna, altul mânjit cu funingine, flăcăi travestiți în femei și în animale, de obicei în capră sau cerb. Vedem că acestea din urma sunt elemente din colindatul măștilor în care personajul principal e masca animal.

Trebuie să observăm că îl întâlnim nu numai în România, ci și la diferite popoare din Europa: la slavi, în Germania, în Elveția, în Franța, în Anglia și în Danemarca. Ca și la români, aproape peste tot apar și măști. Este probabil ca scenariul agricol, împreuna cu obiceiul travestirii, de care se leagă câteodată, s-a extins în toată Europa de asemenea prin mijlocirea lumii romane. Urările, ne mărturisesc cele mai multe din formulele noastre zilnice de salut sau altele de politețe: bună dimineața, bună ziua, bună seara, noapte bună, la revedere, rămâi sănătos, bun rămas, poftă bună… etc, care toate s-au născut din urări. Urările sunt cunoscute poporului în cele mai diferite momente solemne din viața : fie în legătură cu sărbători anuale, fie cu datini de familie (nuntă, botez…), fie în legătură cu începutul unei întreprinderi importante …cu un cuvânt, pretutindeni unde e vorba de nădejdi pentru viitor.

Nicăieri însă urarea nu e mai în elementul ei ca la Anul nou, care, la romani, în primele timpuri coincizând cu însuși începutul primăverii, era în același timp ajunul tuturor muncilor agricole, de care atârna fericirea sau nefericirea comunității. Anul nou devine deci momentul cel mai însemnat din tot timpul anului, care concentreaza în jurul lui cele mai felurite urări, din care treptat se vor dezvolta colindele.

Urarea însă nu este altceva decât o vrăjire, fiindcă avem a face cu pronunțarea unei formule cu scopul bine determinat de a provoca realizarea celor ce acea formă exprimă și fiindcă și aici, întocmai ca și în cele mai multe vrăji, avem la bază același complex afect-dorință, însoțită de puternica credință că totul se va întââmpla întocmai cum este exprimat în formulă. Urarea este doar una din elementarele forme ale magiei cuvântului. Ea are un vădit caracter social, deoarece dorința exprimată într-însa iese din cadrul individual, ea are de obiect pe alte persoane, în afara de noi, cel puțin înțelegem urarea ca adresată altcuiva. Pe lânga aceasta, deosebirea fundamentală dintre dorința propriu-zisă și urare este elementul energetic imperativ din cea din urmă, alimentat de credința în realizare, element care dă urării caracterul de vrajă. Urările însa, la origine, în special acele ce aveau loc la anumite epoci consacrate din viața sau din an, cum erau de exemplu cele de la Anul nou, nu pot fi concepute ca existând independente; ele sunt inseparabil legate de o practică exterioară cu care la un loc formeaza întreaga vrajă. Că urările ce sunt la baza colindatului nu țin numai de magia cuvântului, ci și de o anumită practică magică, nefiind altceva la origine decât un simplu reflex al ei, avem dovada chiar în colinde și în special la cele ale copiilor.

Printre practicile magice în uz la romani, în special cu prilejul sărbătorilor Saturnalia și Anul nou, practici legate de urări, cele mai însemnate sunt unele cu scopuri agrare, altele privitoare la sănătate, fericire. Printre cele agraro-gospodărești aflăm și la români, slavi și alte popoare ale Europei este semănatul cu boabe de grâu sau de alte cereale, fie că ele se arunca asupra gazdelor, fie prin casa ori în curte. Aceasta practică, la români, avea loc la origine la Saturnalia, mai târziu, în urma confundării acestora cu Anul nou, trece și datina asupra Anului nou.

Practica magica a semănatului este foarte răspândită la popoarele moderne, atât pentru scopuri pur agrare, în timpul sărbătorilor de iarna îndeosebi, cît și cu prilejul altor solemnitați; de exemplu, la nuntă mireasa e semănată sau adesea amândoi mirii. Sensul acestei practici, la început pur agrar — asigurarea unei recolte îmbelsugate — cu vremea îsi largeste conținutul, capatîndu-l si pe acel de bogație în genere, de rodnicie pentru femei si animale etc.

Printre practicile magice caracteristice Anului nou la români, ne este foarte bine cunoscută împărțirea de Strenae la Calendae januariae. Strena, în timpuri mai târzii, are înțelesul de dar de Anul nou; la început, însă, avea însemnarea de ramura verde. Mlădițele verzi aveau un rol însemnat în cultul zeiței sabinice Strenia, ce corespundea la Roma zeiței Salus, anume, la Anul nou se rupeau crengi din dumbrava zeiței Strenia și erau duse pe muntele Capitoliu. Mai tîrziu, Strenae capătă înțelesul exclusiv de daruri — sensul inițial, pe care-1 arată și numele, cade în uitare — și cu aceasta însemnare se păstreaza pîna azi în francezul etrennes = daruri de Anul nou.

Pentru popoarele moderne avem foarte conștiincioasă cercetare a lui Mannhardt, care adună un număr însemnat de exemple din acest tip de vrajă, pe care el îl numește „Schlag mit der Lebensrute". Practica magică în chestiune consta în aceea că oameni, vite și plante sunt loviți cu o vargă, de obicei verde sau chiar înmugurită. Lovirea aceasta are scopul de a provoca :

1) sănătate, la oameni și animale;

2) rodnicie, la vite, femei, pomi ;

3) fericire și noroc ;

4) alungarea duhurilor rele, bolilor, nimicirea puterii vrăjitoarelor.

Aceasta vrajă, uneori, se reduce la ultima expresie: simpla lovire sau atingere cu varga, alteori, însa, ea este însoțită de vreo formulă oarecare. Ea poate fi adesea foarte laconică, de exemplu ca la cehi, unde flăcăii la anul nou lovindu-se în crengi zic „na-ți noroc !", iar cel ce vrea sa fie lovit, cere la fel: „dă-mi noroc !".

Adesea însă formulele însoțitoare practicei sunt mai complicate și mai dezvoltate, ele iau forme ritmice și au caracterul de urări pentru sănătatea și fericirea gazdelor, pentru sănătatea și rodnicia vitelor: …în numele Domnului am intrat aici,

Nenorocirea să iasa, norocul să intre!

Domnul să vă ferească copiii și porcii,

Mieii și oile,

Casa și curtea…

Câte lăstare are nuiaua,

Tot atâtea vite să aibă și țăranul…

Ca ele (vitele) să manânce și să bea cu sănătate,

Și sănătoase să se întoarca acasă.

Această urare se spune în diferite ținuturi germane cu prilejul împărțirii vergilor ce au fost pregătite din ziua de 10 noiembrie (Martiniabend), când vitele sunt scoase pentru ultima oară la câmp.

Aceeași practică poatre fi întâlnită și în India, unde preotul atinge cu o deosebită solemnitate vacile cu creanga, spunând și o urare cu scopul ca ele sa fie sănătoase, bogate în viței și pentru a le feri de orice rău. Creanga cu care au fost atinse vacile se înfinge în fața vetrei casei și prin aceasta ea apără de hoți și de fiare vitele ce pasc în padure. Varga cu care preotul lovește vacile trebuie să fie stufoasă căci: „Cu cât este creanga mai stufoasă în partea de sus, cu atât va fi gospodarul mai bogat în vite; iar dacă este la vârf uscată, la fel de rău îi va merge în vite". Cu toate acestea, semnificația inițiala a împarțirii sau lovirii cu mladițe verzi ar fi fost provocarea sănătății și vigorii în oameni și vite și ulterior se vor fi dezvoltat treptat și celelalte sensuri: fericire, noroc, rodnicie. În tot cazul, chiar dacă și acestea vor fi coexistat din cele mai vechi timpuri alături de cel ai sănătății. Același tip de vrajă găsim în timpurile noatre în colindătul de de Anul nou la bulgari, sîrbo-croați, români, la care colindătorii poarta cu ei mlădițe înmugurite sau înflorite adesea, cu care lovesc pe gazde, colindat cunoscut sub numele bulgar de Suruvacane, sîrbo-croatul Survam, românescul Sorcova. Iata colindul românesc spus cu aceasta ocazie :

Sorcova, vesela, Tare ca piatra,

Peste vară, primavară, Iute ea sageata,

Să-nfloriți, să margăriți Tare ca fierul,

Ca un măr, ca un păr, Iute ca oțelul!

Ca un fir de trandafir, La anul și la mulți ani!

O a treia practică magică legată cu datina colindatului de la origine este împărțirea darurilor. Desigur, deprinși a vedea în împărțirea de daruri colindătorilor ăo simplă răsplătire a a-cestora pentru cântecele și urările lor, ni se pare curioasa această afirmație. Totusi, nenumăratele mărturii ce avem din timpuri romane despre existența acestei datine ca una din cele mai caracteristice ale Anului nou și anume cu scopuri magice bine definite, nu lasă nici cea mai mică îndoială asupra caracterului de vrajă al ei. La început însă dăruirea era reciprocă.

Cunoscuți, prieteni, rude își trimiteau unii altora daruri, nu cu necesitate daruri de preț, fiindcă importanța acestei dăruiri nu constă în însemnătatea darurilor, ci în actul însuși al dăruirii, căruia i se atribuia puterea magică de a provoca în viitorul an numai bucurii și plăceri. Pentru aceea, darurile constau cel mai des în lucruri dulci, pentru ca viața Anului nou să fie dulce, ceea ce stă în legătura și cu obiceiul de a mînca lucruri dulci în același scop: „antequam sol oriatur, comedunt, vel favum mellis vel aliquod dulce ut tot annus procedaeis dulcis (sine lite et labore magno…". Alt obișnuit dar erau bani, care asigurau celui ce-i primea cu acest prilej succes în întreprinderi și bogație. Cum vedem, datina dăruirii de Anul nou se sprijină pe credința în caracterul de omenie al acestei sărbători: orice se întîmplă în această zi, în rău sau în bine, are însemnătate capitală pentru viață întregului an următor, de aceea fiecare își dă toată silința sa evite orice neplacere în ziua de Anul nou, având putința să întoarcă în folosul său viitorul, printr-un bun început în diferite acțiuni care-l interesează îndeosebi. În acest sens și darurile primite la Anul nou aveau semnificația de talismane aducătoare de noroc.

CAPITOLUL III – SIMBOLISTICA ROMÂNESCĂ A OBICEIURILOR DE IARNĂ

Poeziile urărilor de Crăciun sunt cunoscute sub denumirea generică de „colinde”. „Colindele” – lat. calendae – reprezintă vechile veselii publice și superstițioase, sărbătorite la începutul lui ianuarie sub numele de festum calendarium. Astfel, numele de „colinde” adoptat la toate popoarele și la toți slavii în urma creștinării celor din Panonia, înseamnă, la noi, „ cântecele sacre de la nașterea lui Hristos”. La fel, verbul „a colinda” pe cineva se întâlnește cu același înțeles.

Colindele se cântă de obicei în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Prin abuz, pentru câștig și pentru a se deosebi de colindătorii mai în vârstă, copiii colindă și în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Prin extensie, colindele se cântă și în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, când copiii umblă din casă în casă cu un plug în miniatură – Plugușor – împodobit cu flori naturale sau artificiale și având un clopoțel între coarne. Ei plesnesc biciul, imitând pe tinerii și adolescenții care umblă cu Plugul.

Savanții se confruntă însă cu o nedumerire: dacă pluralul „colinde” are în română, la singular, forma „colind” sau „colindă”, adică dacă acest cuvânt este ambigen sau feminin. G. Sion, într-o notiță olografă de pe manuscrisul colecției, se exprima astfel: ”Fac atent pe preastimatul adunător al acestor frumoase colecțiuni că, în toată Românimea sau Dacia lui Traian, se zice colindă, iar nu colind: forma asta din urmă, de a găsit-o undeva, n-a putut fi formată decât (poate) de un filolog deșucheat. Sion. G Dem. Teodorescu, referindu-se la forma corectă a acestui cuvânt, afirma: Deși am arătat, în scrierea mea din 1879, că opiniunea celor ce derivă, românescul colindă din gerundivul latin colenda constituie o eroare filologică, deși în această culegere m-am abținut de a insera notițele etimologice pe care le pregătisem, totuși – ca respect pentru domnul Sion – mă cred dator a declara că de mic copil am auzit zicându-se colind, ca în frazele: mai cântați un colind, știu un colind frumos, că toți bătrânii și colindătorii pe care i-am consultat, mi-au confirmat forma colind, iar nu colindă; că în fine, toate variantele ce mi s-au comunicat din Atârnați, Buzău, Călărași etc., scriu colind, iar nu colindă18. În cadrul folclorului obiceiurilor, neașteptat de valoroasă este colinda din jumătatea estică a Sucevei. V. Adăscăliței19 se situează împotriva unei păreri încetățenită printre folcloriști, potrivit căreia, această zonă nu cunoaște decât colinda religioasă. El afirmă că întâlnim aici numeroase colinde laice și chiar că acestea sunt predominante. O ipoteză care ar putea să explice această stare de fapt este prezența intensă a unei populații ucrainene în această zonă, în uzul căreia, colindele astfel diferențiate sunt frecvent întâlnite.

La români ”colindătorii sunt în vârstă de câte 18, 20, 30, tineri sau părinți de familie care se bucură de oarecare trecere".

La români de asemenea, de timpuriu, înainte de Crăciun e ales șeful, care poartă numele de vătaf sau jude, care trebuie să fie cel mai priceput în ale colindatului și în același timp să aibă oarecare autoritate asupra celorlalți. Același lucru se petrece la ucraineni, unde de asemenea e ales ca bereza cel mai bun cunoscător de colinde ; poate fi chiar om sărac, nebăgat în seamă tot timpul anului, însă la Crăciun se bucură de o deosebita atenție și e invitat la demnitatea de bereza.

Colindatul măștilor (țurca), unde pare a fi trecut de la colinde în urma contaminării lor cu măștile. Astfel, în Transilvania, avem pentru țara Oltului descrierea lui G. Dem. Teodorescu despre constituirea colindătorilor cu turca. La începutul postului Crăciunului se alegea toana, un fel de comitet alcătuit din : birău – șeful suprem al cărui rol e ordinea și conducerea, el pedepsește pe cei ce se îmbată, se bat etc, cu amendă, cu arest sau cu excluderea. Autoritatea lui se întinde și asupra fetelor : el poate pedepsi și pe fetele care, invitate la joc de vreun flăcău, refuză ; le ocărăște sau le exclude de la joc una-doua zile sau chiar mai multe săptămâni ; el este ascultat de toți : doi juzi — care au cea mai mare "autoritate după birău; ei aranjează locurile unde au să joace în serile Crăciunului și invită fetele la joc ; doi pristavi — un fel de inspectori care țin locul birăului ; patru pârgari — al căror rol este de a executa diferite ordine. Autoritatea lor nu rămâne numai în cercul colindatului însuși, precum se vede din cele ele mai sus, ci se extinde și în afară asupra petrecerilor tineretului și asupra fetelor ; de asemenea acest comitet de conducere e în vigoare pentru tot timpul sărbătorilor.

Prin alte părți, aceeași organizare are (unele nume ale demnitarilor schimbate) birăul poate fi numit vătaf , vornic sau chiar jude. In Ardeal, în datina colindatului lăturenilor, afară de vătaf mai avem de fiecare ceată câte un colcer sau căprar care are grijă de băutură și de colaci pentru viitorul ospăț. Ceata se numește bere, în fruntea fiecărei beri aflându-se câte un vătaf. În satele mari, feciorii se împart în mai multe cete . Pe lângă colindătorii propriu-ziși avem unul sau mai mulți muzicanți, în genere la vioară sau fluier. Purtătorul sacului cu daruri se numește iapa.

Iar la români și la ucraineni, în special la casele unde-s fete mari, de asemenea îi așteaptă masa încărcată cu mâncăruri și băutură și cu nelipsitul colac ; aici ei sunt invitați înăuntru de gazde, după cântarea colindelor de rigoare la fereastra. După ce au fost colindați de-abia, oamenii din popor consideră sărbătorile ca începute.

La români, de asemenea, îl colindă pe vătaf cu un deosebit fast. El are și colind special, colinda vătafului, totuși nu putem ști (culegătorii nu ne spun) dacă și la români el este colindat întâi, ca la bulgari. Pare-se că nu. Viciu ne spune că încep de la preot . Fiecare ceată are de colindat o anumită parte din sat, de care alta n-are voie să se atingă.

Intrând în curtea unui gospodar, colindătorii cântă mai întâi un colind, după care sunt poftiți în casă. Colindatul în casă poate dura mai mult sau mai puțin. Durata lui depinde de mai multe împrejurări : „Prima oară, la cei cu dare de mână din obștea satului sau din familie, ori la toți din familie care au poziție socială de gospodari, iar în al doilea rând, la cine vroiau dintre ceilalți gospodari". La acestea se mai adaugă încă și felul cum sunt primiți și tratați de gazde, și mai ales, dacă exista în familie ”fată mare și dacă e frumoasă și simpatizată de colindători, sau nu. „Dacă familia nu are mulți membri și dacă nu este nici înstărită, șeful cetei ia cu împrumut un colac și binecuvântează. Însă dacă familia este numeroasă iar gospodarul ocupă un loc de seamă în obște atunci colindătorii vor mai cânta încă câteva, potrivit cu poziția gospodarului și după dorința acestuia".

La români, în Ardeal, după ce-au petrecut la gazda lor, dansând cu lăutari ori fluierași până la miezul nopții, pornesc apoi flăcăii la colindat sub conducerea vătafului. În comunele mari, ei se împart, precum am văzut, în mai multe cete, desemnate de primar, ca să nu se întâmple ceartă între ele. Încep colindatul de la popă, care le dă binecuvântarea, apoi pleacă la primar și la cei mai fruntași. Vătaful cere permisiunea de a colinda de la fiecare gazda.

Unde sunt fete mari, sunt primiți în casă și, după cântatul colindelor, învârt puțin fata la joc. Cam la fel se petrec lucrurile și în vechile principate, numai că aici singuri colindătorii își împart satul pentru, colindat, fără amestecul primarului sau a altcuiva.

În Muscel, cei ce umblă cu brezaia și care și colindă în același timp, au versuri speciale de strigat gazda la fereastră, când intră-n curte, îndemnând-o să se scoale; versurile acestea variază după ocupația, starea materială a gazdei, sex, vârstă sau alte împrejurări. Numai după acestea începe colindatul propriu-zis.

Fiecare din cetele care colindă e împărțită la rândul ei în altele două care cântă alternativ : „doi cântă două versuri și alți doi alte două versuri și tot astfel până termină colindul" sau „…grupul întâi începe și cântă o păreche de versuri, ori numai un vers și refrenul, iar grupul al doilea continuă repetând mai întâi versul din urma și mai adăugând unul. Așa urmează până Ia capăt. Strofa ultima sau ultimele două versuri le cânta laolaltă ambele grupe" în multe locuri, flăcăii colindă însoțiți de muzică (vioară sau fluier) ce cântă aria colindului.

La români, vătaful sau judele are ca semn distinctiv al rangului sau plosca cu rachiu sau cu vin, cu care umblă și cinstește pe gazde. Dansul e nelipsit de la români, însă mai ales el e legat de colindatul mascaților (cu turca, brezaia, capra) sau de colindatul propriu-zis cu măștile. La dansul acesta, după ce are loc partea ceremonială (a dansului) sunt invitate și gazdele, în special fetele: „lăutarii zic pentru jucat cei din casă; întâi fac două roate flăcăii cu turca și apoi poftesc și pe fetele din casa".

Aceste ospețe mai adânc înrădăcinate și mai cultivate ca la români. Cel puțin așa reiese din descrierile ce le avem, care ne vorbesc de o organizare foarte complicată și strictă, cu deosebire în Transilvania. în ceata de colindători sunt însărcinați speciali cu aranjarea ospețelor și petrecerii, cu invitarea fetelor etc. . O instituție aparte, pe care o aflăm în Ardeal numai, este cea a lăturenilor, adică a invitării reciproce a flăcăilor din două sate diferite, constituiți în cete numite beri. Fiecare din aceste cete merg de colindă în satul unde au fost „tocmiți" lătureni. Partea cea mai importantă însă în tradiția aceasta o alcătuiesc ospețele însoțite de petreceri la care iau parte și fetele și joacă.

La români le corespund :

a) colindul de fereastra sau colindul la ușă afară.

b) colindul casei numit și colindul cel mare.

La români colindele de fereastră imaginează pe colindători ca rătăcindu-se și ajungând întâmplător la casa gazdei, aceasta îi primește cu bucurie și-i dăruiește larg :

Noi umblăm Domnul bun, jupân (cutare).

Să colindăm. El, de veste cum prindea,

P-astă-noapte-ntunecoasă, înainte ne ieșea

Pe cărare-alunecoasă C-un clondir plin de rachiu :

Nemerirăm l-astă casă, Cu clondirul d-a dreapta,

L-astă casă, 1-ăst domn bun, Cu paharul d-a stânga… VA.

Apoi, după ce-i cinstește gospodarul, ei deșteaptă din somn, stropind cu aghiazmă pe toți din casă, și toți, trezindu-se, îi dăruiesc : „coconii creți" le dau „daruri de părinți", fetele le dăruiesc „mahrami grele de fir", iar bătrâni :

C-un colac de grâu curat,

Pe colac vadra de vin,

Fie galbenul deplin..r'.

Prin Muscel, cei ce umbla cu brezaia și colinda în același timp. Flăcăii din ceată au versuri de strigat gazda la fereastră (când intră-n curte), potrivite pentru fiecare ocupație, situație materiala, sex, vârstă sau alte împrejurări. După ce le spun pe acestea, începe colindatul propriu-zis. Pamfile ne dă câteva exemple de astfel de strigări (adresate) :

1. de gospodar (care e lucrător la pădure, eventual, fiului sau).

2. de învățător.

3. de cârciumar.

4. de preot.

La fiecare îi dau drept noutate o bucurie mare ce i s-ar fi întâmplat. De pildă, învățătorului :

Scoală, scoală, De la stăpânire,

Domnule învățător, Ca să-ți crească leafa

Că ți-a venit hârtie Și o să te facă mai mare…

Pe popă îl scoală zicând că au venit să-i plătească liturghie și să ceară dezlegare de păcate. Cârciumarului îi spun că i-au venit clienți mulți, care plătesc să le dea de băut și mâncat :

Școală, școală, Și mâncare să ne dai

Domnule Istrate, Pe bani gheață,

C-am sosit și noi Nu pe datorie ;

Ca niște călători Și-am aflat că-ți merge bine,

Să ne fierbi aici pe loc Că – ți geme pivnița de buți

Vro cinci vedre de rachiu Și tejgheaua de bănuți !

În timpul acesta li se aduc darurile. Banii îi ia vătaful, iar celelalte lucruri le dă iepei. Moșul și brezaia mulțumesc, „iar roata flăcăilor începe să cânte colindul". La sfârșitul colindului au de asemenea strigare :

Scoală, scoală, Și te-așteaptă ciutele,

Frate Niculae, Să-ți speli pușca de rugină…

C-a dat zăpadă mare

Alteori însă, și destul de des, colindul de fereastra la români este religios. Colindătorii vestesc sărbătorile mari ale Crăciunului și evenimentul nașterii lui Christos :

D- astă-seară seara-i mare,

Oi Ier oi d’ai…

Seara-i mare a lui Ajun,

Mâne-i ziua lui Crăciun,

Când Dumnezeu s-a născut…

Urmează apoi minunile ce s-au întâmplat la nașterea lui Christos, apoi fuga Maicii Domnului cu pruncul, de frica jidovilor urmăritori. Colindele de fereastră, când sunt religioase, ele nu tratează cu necesitate numai nașterea lui Christos, ci orice alt motiv religios apocrif în legătură cu Christos, Dumnezeu sau sfinții, printre care cel mai preferat e Sfântul Crăciun.

La români finalul se reduce numai la cerere de daruri, însa foarte rar :

Și pe noi ne-or dărui, Cu colacul lui Crăciun.

Cu daruri de la părinți, Pe fața colacului

Cu colaci de grâu curat, Plata colindatului…

Foarte des, la români, în finalul colindului se împletește urarea cu rămasul bun al colindătorilor, ce se despart de gazdă : Busuioc verde pe masă, sau : Trandafir verde pe masă, Rămâi, gazdă, sănătoasă! Noi pornim la altă casă ; sau Busuioc bătut de brumă, Rămâi, gazdă, noapte bună.

La români e foarte frecvent acest element în final :

— Rămâi, om bun, sănătos, Ca o garoafă frumoasă… !

Ca un trandafir frumos… — Fii, tu…, sănătoasă,

Rămâi, gazdă, sănătoasă, Cum ești dalbă și frumoasă!

sau, în colind de tineri căsătoriți:

Iara…, d-ochi-și negri,

Și cu Gheorghe, Făt-Frumos,

Ei să fie sănătoși…

Element comun în finalurile de colind la bulgari, români, ucraineni, cât și la toate popoarele unde există datina colindatului, sunt deci urările de sănătate. Acestea sunt cel mai des întâlnite, am spune nelipsite — sănătatea e motivul de bază al oricărei urări de colind, indiferent cui i se închina colindul — sau cum spune urarea la români :

La mulți ani cu sănătate, Ca-i mai buna decât toate !

Apoi, în rândul al doilea, vin celelalte : fericire, veselie… etc, care de asemenea sunt general întrebuințate. Pe acest fond de urări nu mai apare elementul special: urare de succes în ale gospodăriei și ale câmpului pentru gospodar, de căsătorie pentru flăcău, fată, .etc. O analogie între finalurile colindelor românești și cele ucrainene privitoare la urările de sănătate (și fericire) e că ele se adresează, totdeauna la ucraineni și foarte des la români, la toți ai casei, ele cuprind întreaga familie, indiferent dacă colinda este de gospodar, de gospodină, fată, flăcău etc. Urarea fiind exprimata direct celui colindat, sunt înșirați imediat după el pe rând ceilalți membri ai familiei.

După ce colindătorii sfârșesc de colindat pe toți din casă, vine rândul urărilor. Ele corespund unui însemnat moment din datină: primirea darurilor. Aceste urări au drept scop de a mulțumi gazdei pentru darurile oferite, de aceea la români, prin unele regiuni transilvănene, poarta numele de mulțamita, iar la ucraineni o anumita specie din ele, podeaka. Urările au în vedere primirea darurilor de orice fel și sub orice formă. La români avem urări pentru diferitele daruri primite, astfel la primirea colacului, a banilor etc. La români aceasta specializare merge foarte departe, existând urări pentru fiecare dar în parte; pe lângă cele citate, mai găsim la ei: urare pentru brânză, urare pentru carne, urare pentru rachiu, vin etc. În general, acest fel de urări se spun, foarte rar se cânta. Totdeauna urarea este spusă de șeful colindătorilor, adică de vătaf sau vornic, din care cauza adesea la aceștia din urma urarea se mai cheamă și vornicie, de unde și verbul a vornici, adică a spune astfel de urări. Cea mai însemnată dintre toate aceste urări este urarea colacului.

Obiceiul colindei de ajunul Crăciunului sau, cel mai des, în prima zi a Crăciunului are răspândire largă în Bucovina, ca în general la români, însă nu peste tot la fel, cu aceeași intensitate. În unele zone, copiii se apropiau de fereastră și începeau a colinda fără a cere permisiunea gazdei. Astăzi, obiceiul se mai păstrează în unele sate, dar la oraș se cere permisiunea de a colinda: „ primiți colinda?”

Textul colindelor din această zonă este asemănător pentru cele trei categorii de vârstă: copii, tineri și maturi, diferențiindu-se doar prin urările de încheiere, îndeosebi cele ale flăcăilor, urări adresate fetelor sau băieților (după caz), gazdei. Una dintre cele mai răspândite colinde cântate în zona Siretului are un conținut adecvat momentului festiv, evocând scene din trecutul și frumusețile acestui meleag și încheindu-se cu urări adresate celor din familia la care se colindă. Fiecare vers este repetat, după care se cântă refrenul Asta-i seara lui Crăciun. Iată textul unei colinde:

Sculați, sculați, boieri mari

Sculați, sculați, boieri mari

Asta-i seara lui Crăciun

Că nu-i vremea de dormit

Asta-i seara lui Crăciun

Da-i vremea de-mpodobit,

Asta-i seara lui Crăciun

Cu podoabe de argint,

Asta-i seara lui Crăciun

Mă uit vale după vale,

Asta-i seara lui Crăciun

Ia răsare mândru soare.

Asta-i seara lui Crăciun

Dar cele nu-i mândru soare,

Asta-i seara lui Crăciun

Ci-i o mănăstire mare,

Asta-i seara lui Crăciun

Mănăstirii cine slujea?

Asta-i seara lui Crăciun

Dumnezeu cu Maica sa.

Asta-i seara lui Crăciun

Urmează urarea, diferențiată în funcție de gazdă astfel:

1.pentru fete:

Iar Maria(Ileana, Domnica etc.)cea frumoasă,

Asta-i seara lui Crăciun

Șade la gherghef și coasă.

Asta-i seara lui Crăciun

Nu știu coasă ori descoasă,

Asta-i seara lui Crăciun

Din ochi negri(albaștri, verzi, căprui)lacrimi varsă

Asta-i seara lui Crăciun

Pe-o năframă de mătasă,

Asta-i seara lui Crăciun

Se mărită și ne lasă.

2. pentru băieți: Iar Ilie (Vasile, Gheoghe, Ion etc.)cel frumos

Asta-i seara lui Crăciun

Peste an îi sănătos,

Asta-i seara lui Crăciun

Sănătos și veselos,

Asta-i seara lui Crăciun

Ca un trandafir frumos.

La final se cânta:

Rămâi gazdă sănătoasă,

Noi plecăm la altă casă,

Unde-i o fată (flăcău) frumoasă(frumos)

Și-un pahar de vin pe masă. Și se rostește urarea:

La anul și la mulți ani! Sărbători fericite!

În această zonă sunt cunoscute și cântate colindele: Steaua sus răsare; Astăzi s-a născut Hristos!; În orașul Vifleem; Trei păstori se întâlniră; Trei crai de la răsărit; Deschide ușa creștine!; numeroase variante ale colindului Florile dalbe; O, ce veste minunată; Domn, Domn să-nălțăm!A vânat un iepuraș; Sculați, sculați boieri mari etc. dar și colinde glume. Copiii mici de 4-7 ani își colindă părinții și rudele apropiate cu urarea Albina strângea din flori:

Rătăceam printr-o grădină,

Florile dalbe,

Mă-ntâlneam cu o albină,

Florile dalbe,

Albina strângea din flori

Florile dalbe,

Ceară (miere)pentru sărbători.

Florile dalbe,

La anul și la mulți ani! Sărbători fericite!

Colinda Florile dalbe se cântă în ajunul Crăciunului – noaptea de 24 decembrie – pe sub ferestrele caselor – la oraș la ușa deschisă a gazdei – de către flăcăi și băieți ce poartă o iconiță reprezentând nașterea lui Hristos. Tot atunci ei umblă și cu Steaua, o stea mare confecționată din hârtie creponată, hârtie poleită și luminată pe dinăuntru. Întrebarea adresată este de data aceasta „ primiți cu steaua?” Iată un exemplu de Stea:

Steaua sus răsare

Steaua sus răsare

Ca o taină mare,

Steaua luminează

Și adeverează,

Steaua strălucește

Și lumii vestește

Și lumii vestește

Că astăzi Curata

Prea Nevinovata

Fecioara Maria

Naște pe Mesia,

Naște pe Mesia

În țară vestită,

Betleem numită.

Magii cum zăriră

Steaua, și porniră

Mergând după rază

Pe Hristos să-L vază;

Pe Hristos să-L vază;

Și, dacă sosiră,

Îndată-L găsiră,

La Dânsul intrară

Și se închinară.

Și se închinară.

Cu daruri gătite,

Lui Hristos menite

Luând fiecare

Bucurie mare,

Bucurie mare,

Care bucurie

Și aici(la noi)să fie

De la tinerețe

Pân’ la bătrânețe!

Pân’ la bătrânețe!

Acest colind, ca multe altele, nu face altceva decât să amintească tuturor momentul și condițiile venirii pe lume a pruncului sfânt și modul în care credința s-a răsfrânt până la noi. Colindătorii îndeamnă la exprimarea fericirii nașterii Mântuitorului, așa cum vom vedea și în textul altor colinde cum ar fi:

Astăzi, s-a născut Hristos!

Astăzi, s-a născut Hristos,

Mesia cel Luminos,

Lăudați și cântați

Și vă bucurați!

Mititel și-nfățeșel

În scutec de bumbăcel,

Lăudați și cântați

Și vă bucurați!

Și de-acum până-n vecie,

Mila Domnului să fie!

Lăudați și cântați

ȘI vă bucurați!

Vântul bate nu-L răzbate,

Neaua ninge, nu-L atinge,

Lăudați și cântați

Și vă bucurați!

Chiar din primele exemple, putem desprinde unele caracteristici esențiale ale acestui tip de text. Dincolo de mesajul clar formulat, se observă preponderența rimei împerecheate bine aleasă și refrenul care conferă muzicalitate versurilor, fapt care a înlesnit înclinarea spre o transmitere sub formă de cântec a acestor texte cunoscute sub denumirea generică de „poezii populare”.

Din colecția de poezii populare a lui V. Alecsandri, ediția din 1866, supl., p. 394-395 redau o variantă a colindului Florile dalbe care se regăsește în zona Siretului:

Florile dalbe

Sculați, sculați, boieri mari,

Florile dalbe,

Sculați voi români, plugari,

Florile dalbe,

Că vă vin colindători,

Florile dalbe,

Noaptea pe la cântători,

Florile dalbe,

Și v-aduc un (pe)Dumnezeu,

Florile dalbe,

Să vă mântuie de rău,

Florile dalbe,

Un Dumnezeu nou născut,

Florile dalbe,

Cu flori de crin învăscut,

Florile dalbe,

Dumnezeu adevărat,

Florile dalbe,

Soare-n raze luminat,

Florile dalbe.

Sculați, sculați, boieri mari,

Florile dalbe,

Sculați voi, români plugari,

Florile dalbe,

Că pe cer s-a arătat

Florile dalbe,

Un luceafăr de-mpărat,

Florile dalbe,

Stea comată strălucită,

Florile dalbe,

Pentru fericiri menită,

Florile dalbe,

Iată lumea că-nflorește,

Florile dalbe,

Pământul că-ntinerește,

Florile dalbe,

Cânt’ prin luncă turturele,

Florile dalbe,

La fereastră rândunele,

Florile dalbe,

Ș-un porumb frumos, leit

Florile dalbe,

Despre apus a venit,

Florile dalbe,

Floare dalbă a adus,

Florile dalbe,

Și la căpătâi s-a pus,

Florile dalbe,

El vă zice să trăiți,

Florile dalbe,

Întru mulți ani fericiți,

Florile dalbe,

Și ca pomii să-nfloriți,

Florile dalbe,

Și ca ei să-mbătrâniți

Florile dalbe.

La anul și la mulți ani!

Sărbători fericite!

Este necesar să lămurim valoarea câtorva cuvinte întâlnite în textul acestei urări. Despre cuvântul „cântători” Alecsandri oferea următoarea explicație: românii împart ziua și noaptea în următorul chip: ziua, răsărirea (soarele răsare) prânzișorul (când stă soarele în cruce, la amiezi) chindia (când e timp de toacă și apusul). Noaptea se împarte în amurg, în a treia strajă (pe la culcate) la cântători (când cântă cocoșii în miez de noapte) la mânecate, în zori (când se îngână ziua cu noaptea, sau se mijește de zi). Cuvântul „porumb” nu denumește planta cultivată pe ogoarele românilor ci reprezintă denumirea tradițională a porumbelului ca pasăre vestitoare de bucurie; acel porumbel alb cu o ramură de măslin în cioc, simbol al speranței și al bunăstării. De-a lungul întregii simbolistici iudeo-creștine, porumbelul, – care începând cu Noul Testament va reprezenta Sfântul Duh, – este, în mod fundamental un simbol al purității, al nevinovăției, ba chiar atunci când aduce ramura de măslin la Arca lui Noe, un simbol al păcii, al armoniei, al speranței, al fericirii regăsite. Asemenea celor mai multe dintre reprezentările de animale înaripate în aceeași arie de culturi, s-a putut spune că el reprezintă sublimarea instinctului. Porumbelul reprezintă adesea ceea ce are omul în sine nepieritor, adică principiul vital, inima. Drept urmare, pe anumite vase funerare grecești, porumbelul este reprezentat bând dintr-un vas care simbolizează izvorul memoriei. Imaginea este reluată de iconografia creștină, care, în povestirea despre martirajul Sfântului Policarp, înfățișează un porumbel ieșindu-i din trup după moarte.

Simbolismul provine în totalitatea lui, în mod evident, din frumusețea și grația acestei păsări, din albul său imaculat, din dulceața gunguritului său. Trebuie amintit și faptul că porumbelul este o pasăre eminamente sociabilă, ceea ce intensifică evaluarea întotdeauna pozitivă a simbolismului său. În aceste condiții, prezența sa în colinde la căpătâiul gazdei – unde este locul bibliei, a cărții de căpătâi, în Testamentul arghezian – nu poate fi decât una benefică.

Cei trei crai de la răsărit au fost primii, după maica Domnului și Iosif, care au aflat despre nașterea unui Mare Împărat. Importanța pe care au avut-o, și o mai au, pentru propagarea credinței l-a determinat pe țăranul român să le închine laude și să le ducă povestea mai departe. În acest sens, pe teritoriul zonei în discuție vehiculează un colind pe care îl redau mai jos.

Trei Crai de la Răsărit

Trei Crai de la Răsărit

Cu steaua au călătorit

Și-au mers, după cum cetim,

Până la Ierusalim.

Acolo, cum au ajuns,

Steaua-n nori li s-a ascuns

Și-au pornit a colinda,

Prin oraș a întreba

Unde s-a născut, zicând,

Un crai mare de cărând;

Și-au mers până au stătut

Unde Hristos s-a născut.

Magii atunci s-au bucurat,

În peșteră au intrat,

Domnului s-au închinat

Ca unui mare împărat.

Numărul „trei” este pretutindeni un număr fundamental. El exprimă o ordine intelectuală și spirituală întru Dumnezeu, în cosmos sau în om. Acest număr sintetizează tripla unitate a ființei vii sau rezultă din îmbinarea lui unu cu doi – produs, în acest caz, al împreunării dintre Cer și Pământ. Cel mai adesea, primul număr impar este numărul Cerului, iar doi este numărul Pământului, căci unu este anterior polarizării lor. Trei, spun Chinezii, este un număr perfect, expresia totalității, a desăvârșirii: nu i se poate adăuga nimic. El înseamnă desăvârșirea manifestării: omul, fiu al Cerului și al Pământului, completează Marea Triadă. Numărul trei este de altfel, pentru creștini, perfecțiunea unității Dumnezeiești: Dumnezeu este Unul în trei persoane. Magii (care în colindul nostru apar sub forma crailor) sunt în număr de trei; aceștia, arată Guénon, simbolizează cele trei funcții ale Regelui Lumii, atestate în persoana Pruncului Iisus: de Rege, de Preot și de Profet.

În basme însă, cifra trei reprezintă fie un oarecare plural, fie este cheia spre un succes garantat. Din acest ultim motiv viteazul este mereu cel de-al treilea dintre frați, el trebuie să treacă de trei probe, pentru a se metamorfoza se dă de trei ori peste cap, etc.

În domeniul etic, cifra trei are o însemnătate deosebită în sensul că lucrurile care năruie credința sunt trei: minciuna, nerușinarea și zeflemeaua. Trei sunt și cele care-l duc pe om în iad: clevetirea, împietrirea inimii și ura și tot trei sunt lucrurile care-l călăuzesc spre credință: rușinea, buna purtare și frica de Ziua Judecății.

Din simbolistica acestei cifre e limpede motivul pentru care trei erau craii care aveau darul de a citi în stele. Acestea din urmă au ca primă calitate aceea de astru luminos, de sursă de lumină. Stelele reprezentate pe bolta unui templu sau a unei biserici îi subliniază semnificația celestă și le face simboluri ale spiritului și, în special, ale conflictului dintre forțele spirituale, ale luminii, și cele ale tenebrelor. Ele străpung întunericul și au rol de faruri îndreptate spre noaptea inconștientului.

Oare nu este exact acesta mesajul transmis de textul colindelor? Din vechime, prin aceste texte s-a dorit exact transmiterea biruinței luminii – reprezentată de Dumnezeu, care-și trimite unicul Fiu pentru mântuirea noastră – asupra întunericului – a păcatului în care se afla omenirea. Iar sursa luminoasă care era cea mai în măsură să ne vestească Minunea nu putea fi alta decât o stea. După cum ni se vorbește în Vechiul Testament, stelele ascultă de voia Domnului și o vestesc – ceea ce a făcut și steaua din colindul nostru, s-a arătat celor trei magi, cititori de stele. Ele nu sunt, deci, „creaturi” sau „corpuri” total neînsuflețite: „ câte un înger veghează asupra fiecărei dintre ele” (1 Enoh, 72,3). De aici, până la a vedea în stea un simbol al îngerului nu este decât un pas. În fond, nu au fost îngerii cei care le-au vestit păstorilor Nașterea lui Hristos? În Apocalipsa lui Ioan ni se vorbește despre stelele cerului căzute pe pământ (6, 13) ca și cum ar fi niște îngeri. Daniel, vorbind despre învierea morților, nu găsește decât simbolul stelei pentru a caracteriza viața veșnică a celor drepți: ascensiune către starea stelelor cerului.

Iată câtă filozofie și cunoaștere a adevăratei credințe sintetizează aceste texte menite să ne aducă alinare și bucurie în suflet.

Un alt text, întâlnit în zona Siretului, și menit să exprime bucuria nașterii Mântuitorului și dorința de a închina daruri pruncului este :

Trei păstori

Trei păstori se întâlniră

Și așa se sfătuiră,

Raza soarelui,

Floarea soarelui,

Și așa se sfătuiră:

Haideți, fraților, să mergem

Floricele să culegem,

Raza soarelui,

Floarea soarelui,

Floricele să culegem!

Și să facem o cunună,

S-o-mpletim cu voie bună,

Raza soarelui,

Floarea soarelui,

S-o-mpletim cu voie bună!

Să i-o ducem lui Hristos,

Să ne fie de folos

Raza soarelui,

Floarea soarelui,

Să ne fie de folos!

Ideea jertfei este exprimată prin ultimul vers al poeziei, „să ne fie de folos!” Jertfa însă reprezintă aici ceva simbolic, o cunună de flori, în semn de recunoaștere a divinității. Simbolismul coroanei ține de trei factori principali. Locul ei pe creștetul capului îi conferă o semnificație eminentă: ea include nu numai valorile capului, culme a trupului omenesc, ci și ceea ce se află mai presus de cap, un dar venit de sus: ea marchează caracterul transcendent al unei împliniri. Forma ei circulară indică perfecțiunea și participarea la natura cerească, al cărei simbol este cercul, unind, în același timp, în persoana celui încoronat ceea ce se află dedesubtul lui și ceea de deasupra, marcând însă limitele care, în oricare altcineva, separă terestrul de ceresc, umanul de divin. În semn de recompensă, coroana este o făgăduință de viață nemuritoare, precum cea a pruncului Iisus. Cununa simbolizează o demnitate, o putere, o domnie, accesul la un rang înalt și la niște forțe superioare.

O, ce veste minunată!

O ce veste minunată

Din Vifleem ni s-arată!

Astăzi s-a născut

Cel făr’ de-nceput

Cum au spus proorocii!

Că la Vifleem, Maria

Săvârșind călătoria,

Într-un mic sălaș

Din acel oraș

S-a născut Mesia.

Și-au văzut păstori în zare

Pe cer o lumină mare,

Ei tot fluierau,

Îngerii cântau

Bucurie Mare!

Pe Fiul cu al Său Nume

Tatăl L-a trimis în lume

Să se nască

Și să crească

Să ne mântuiască!

Toți cei ce sunt creștini au datoria, în seara de ajun și în ziua de Crăciun, să deschidă ușa și să primească Vestea Cea Bună rostită de glasurile gingașe ale copiilor:

Deschide ușa, creștine!

Deschide ușa, creștine,

Că venim din nou latine,

Drumu-i greu și-am obosit,

De departe am venit.

Și la Vifleem am fost,

Unde s-a născut Hristos,

Și-am văzut pe a Lui Mamă,

Pe care Maria-o cheamă,

Cum umbla din casă-n casă

Ca pe fiul ei să-L nască;

Îmbla-n sus și îmbla-n jos

Ca să-L nască pe Hristos.

Mai târziu găsi, apoi,

Un staul frumos de oi

Și acolo, pe fân, jos,

S-a născut Domnul Hristos.

Cete de îngeri coboară,

Staulul de-l înconjoară,

Păstorii cu flori în mână,

Împletesc mândră cunună.

(se repetă fiecare vers)

Alte colinde se referă la bucuria de a fi ajuns sănătoși această zi sfântă a Crăciunului cânt au posibilitatea de a înălța către cer, în puține cuvinte, bucuria Nașterii lui Hristos:

Colindița

Colindița nu-i mai multă,

Să trăiască cine-ascultă!

Sus la ceruri o-nălțăm

Și la gazde-o închinăm.

O-nchinăm cu veselie

Și cu mare bucurie,

c-am ajuns seara de-ajun

și-a bătrânului Crăciun.

Sus, mai sus v-am înălțat,

Ce-am știut, tot v-am cântat,

Să rămâneți sănătoși,

Sănătoși și bucuroși;

C-am ajuns ziua cea sfântă

Când colindele se cântă,

Sărbătoarea lui Hristos

Să vă fie de folos!

Dintre colindele glume voi reda o variantă. Acestea, spre deosebire de poeziile citate mai sus, nu se cântă ci se recită în grupurile de prieteni:

Colindă, colindă,

Sloboziți fata-n tindă.

Noi o-m chișca-o,

Om săruta-o

Și-napoi v-om da-o.

Voi cătați prin cotruță

Găsiți niște părăluțe

Cătați peste pârlaz

Și-aninați ș-o bucată de cârnaț!

Noi nu-mblăm după parale,

Da-am ieșit într-o plimbare,

Că ne pare noaptea mare,

N-avem vreme de dormit,

Da nici somn de hodinit.

Așterneți să ne culcăm,

Ori dați vin, să ne-mbătăm!

În legătură cu poezia populară, în general, se poate spune în primul rând că în literatura noastră se găsesc puține genii, dar multe capodopere. Aceasta înseamnă că genialitatea creatoare nu este concentrată în câțiva indivizi, ci este difuză în sânul neamului, formând o trăsătură a geniului său. În țările de veche cultură, literatura populară este inferioară celei culte și în calitate și în cantitate. La noi, lucrurile stau altfel. Poezia cultă este inferioară celei populare în cantitate și, afară de câteva excepții, și în calitate. Astfel, poporul român, înainte de a ajunge la cultură, a produs câteva opere poetice populare, care țin fruntea poeziei de acest fel. Ceva mai mult, afirma M. Dragomirescu. Trecute prin geniul estetic al lui Alecsandri, ele s-au ridicat la rangul de capodopere ale literaturii universale.

Repertoriul folcloric al ciclului obiceiurilor de iarnă nu este același pe întreg cuprinsul țării. Astfel, dacă în unele locuri sărbătoarea Crăciunului rezumă în ea specificul manifestărilor legate de perioada sărbătorilor de iarnă, fiind dominată de amploarea colindatului, de frumusețea melodicii și poeziei colindelor, în altele – printre care și Bucovina – reprezentativ este ajunul și ziua Anului Nou, caracterizate de practica uratului cu plugușorul, de jocurile cu măști și a travestirilor de tot felul.

Transmise pe cale orală din generație în generație, într-o continuă schimbare și înnoire, atât ca funcție dar și ca realizare artistică, obiceiurile tradiționale legate de Anul Nou, de sărbătorile de iarnă, în general, au ajuns până la noi ca niște grandioase spectacole populare ce antrenează întreaga colectivitate.

Astăzi, ca și în vechime, Anul Nou este așteptat cu nerăbdare și cu bucurie de toată lumea. Seara ajunului este seara petrecerilor, a pronosticurilor de tot felul, a farmecelor și vrăjilor de dragoste, este seara calendarului din foi de ceapă și a vergelatului. Dar ajunul Anului Nou este, înainte de toate, vremea când pornesc cetele tinerilor cu plugușorul, ori cu capra, urși, cerbi, bungheri, împărați, babe și moșnegi, buhaie, clopote, dobe, fluiere, pârâitori și căldări sparte, să colinde satele și orașele urând belșug și fericire. Dacă la colindat se umblă două sau chiar trei zile, la urat, și copiii și tinerii și însurații, umblă în aceeași zi, în ajunul Anului Nou. Dacă cei mici umblă pe la toate casele, flăcăii merg numai la casele cu fete și flăcăi, iar însurații pe la rude și prieteni. Cu banii adunați și cu acest prilej, tinerii organizează horă în ziua de Anul Nou, și de această dată, având ocazia să iasă la joc tinerii care, din diferite motive, nu au putut face acest lucru de Crăciun.

Din întreg repertoriul de datine, credințe și obiceiuri legate de sărbătoarea Anului Nou în Moldova și Bucovina, uratul cu plugușorul a fost evocat în mod deosebit. Amintit de cercetători în numeroase rânduri fie pentru interesul lui etnografic, fie pentru cel folcloric, „umblatul” cu plugușorul n-a constituit încă obiectul unui studiu amplu ca să îmbrățișeze toate problemele pe care le ridică, să-i fixeze locul și fizionomia în ansamblul manifestărilor folclorice din perioada în discuție.

Practica uratului cu plugușorul reprezintă un fenomen folclorico-etnografic complex, fiind, inițial, mai mult decât epopeea muncii câmpenești, începând cu aratul, urmând cu semănatul, seceratul, trieratul și sfârșind cu măcinatul. Astăzi, formele cele mai clasice, am putea spune, ale uratului cu plugușorul, din care nu lipsesc elemente de ordin dramatic, de evoluție funcțională, aspecte legate de vechi practici agricole, forme lexicale neobișnuite și plăsmuiri poetice izbutite, se găsesc în zona Moldovei și a Bucovinei. Obiceiul este cunoscut sub diferite denumiri evocatoare și specifice: plugușorul, plugușorul mic, cu clopotul, uret, uretul de noapte, uratul, buhai sau dobele, plugul, plugul mare, plugul flăcăilor, buhaiul mare.

Uratul cu plugușorul, plugușorul mic, cu clopotul este specific vârstelor și cetelor de copii mici, mixte, sau formate numai din băieți. Grupul de urători nu este numeros și nu are o costumație specială. În afară de căciula împodobită cu mărgele, sau „primburi” colorate, de traista înflorată pentru strâns darurile, nu lipsește clopoțelul „ pus pe lopățică” și legat cu „stelbe de busuioc” din care fură fetele „pentru că-i bun de ghicit ursâtu”. Biciul, doba și buhaiul mic uneori împodobit cu verdeață și cu panglici colorate, completează recuzita cetei. Când băieții sunt „mai răsăriți”, urarea se face însoțită de o melodie executată la fluier. Uratul începe devreme și se termină „pe înnoptate”, când se aud clopotele la flăcăii cei mari, când pornesc cu plugul mare. Urarea se face la fereastră, la fiecare casă cu lumină, și numai după ce s-a cerut permisiunea gazdei. Dăruirea pentru urare se face în bani, colaci, nuci, mere iar tehnica și textul urării se deprind „ din bătrâni” sau se învață „de prin cărți”, „din cărțile de școală”, „din moși strămoși”.

Textul poeziei recitate la fereastră, afară, însoțită sau nu de o melodie executată de regulă din fluier, în pocnetul bicelor și clinchetul clopoțeilor, în „mugitul” buhaiului, poartă, în general, denumirea de „plugușor”. I se mai spune însă și „orație” sau „urație”, „urătură”, „urătură de Anul Nou”, „urare cu plugul”, „urare ca la capră”, „urare ca la buhai”etc. versurile sunt „spuse”, recitate, de către un singur urător, dar se întâlnesc și cazuri când versurile sunt spuse alternativ, pe fragmente, de doi urători, iar intervenția cetașilor este înlocuită cu refrene cântate vocal.

Carmen arvale al latinilor nu era altceva decât un imn religios, o urare sacră, prin care divinitățile erau rugate să protejeze semănăturile de pe câmpuri. Plugușorul nu face parte din poezia lirică. În calitate de simplu recitativ, el se aseamănă cu practicile din țările latine spre a ura o abundentă recoltă. Salutările pe care copiii le făceau familiilor galo-latine zicându-le: gaudium et laetitia/ sic in hac domo/ tot filii,/ tot porcelii/ tot agni., se aseamănă foarte mult cu urările din diferitele variante ale plugușorului nostru.

Din păcate textul original al urăturii s-a alterat în timp prin adaptarea lui la realitățile unor anumite veacuri și ale unor anumite vetre, dar și prin imixtiuni politico-culturale, imixtiuni determinate de dorința de a dovedi, prin toate mijloacele, că noi suntem urmașii Romei. Grație acestora, „Bădica Troian” a devenit „Bădica Traian”, argumentul aparentei legendări a împăratului fiind reprezentat de obiceiul imperial de a trage împăratul prima brazdă de plug a primăverii. Traian era un adevărat inițiator, însă în construirea de drumuri, băi publice, apeducte, teatre, nu în agricultură. Astfel, dacă Traian ar fi fost Troian, despre care știm că se pricepea doar la agricultură, aceste meșteșuguri s-ar regăsi și ele în urătură. Varianta urăturii publicată de Vasile Alecsandri a fost contaminată de trecerea vremii, dar ea vorbește despre „Bădica Troian” care „s-a sculat mai an, adică într-un timp istoric neprecizat, a încălecat pe cal, a plecat la câmp, unde, după ce a ales un loc „curat” a arat. Locul curat este de fapt locul defrișat iar alegerea sa nu se făcea pe considerente mistice ci în baza alternanței, pentru că localnicilor, conform tradiției, ogoarele nedespărțite prin hotare le aduc roade și recolte comune. Nici nu le place o cultură mai lungă decât un an, iar pământul pe care s-a încheiat munca este înlocuit cu altul, cu aceeași menire.(Horatiu, Odele) Cuptorul mare în care se coace pâine pentru tot satul, un bun obștesc deci, este o invenție grecească anterioară războiului troian, deci, dacă Troian ar fi fost chiar troian, el putea răspândi un astfel de cuptor în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Soția lui Troian este Dochiana cea frumoasă, o femeie cu ochi mari, negri, cu pielea arămie, deci troiancă, și care știe, alături de câteva babe bătrâne / care știu rostul la pâne, să cearnă făina, să plămădească și să coacă aluatul. Dochiana înseamnă „ochioasa”, numele ei fiind scris, în alte urături și colinde,” d’ochiana” sau „d’ochioșița”, toți plugarii visând la „frumoase d’ochioșițe”. Noi ne-am obișnuit cu ipoteza, nesusținută, că Dochia ar fi fost sora lui Decebal, luată prizonieră de Traian. D’ochioana cerne făina , iar obștenii văd cum de sub sita ei Ninsoarea se aștenea, în vreme ce Pe sus tobele bătea/ Negurile jos cădea. De al imaginea unei femei frumoase cernând făina și până la mitul unei zeități feminine a vremii n-a fost decât un pas.

CAPITOLUL IV – ELEMENTE MITICO-MAGICE ÎN OBICEIURILE DE IARNĂ

„Colindele sunt fără îndoială gradul cel mai înalt de desăvârșire artistică la care a ajuns poezia românească înainte de a fi scrisă.”

În cadrul obiceiurilor tradiționale, obiceiurile calendaristice sau „de peste an” ocupă un loc esențial. În mediul rural, fiecare sezon era însoțit de ritualuri și rituri care urmăreau ca pământul să devină fertil – vorba românului: ”să scoată ceva și din piatră seacă”, și de ce nu prosperitatea țăranului care avea o mulțime de guri de hrănit. La aceste sărbători participau toți membrii unei comunități, neținând cont statul social sau de pământul deținut pentru că ei doreau binele întregii comunități.

Sărbătorile de iarnă sunt cele mai diversificate în manifestări artistice care îmbină cântatul cu dansul, cu poezia, cu o mare diversitate de costume, se desfășoară de la 25 decembrie până la 8 ianuarie, fără să fi uitat sărbătorile de Sfântul Andrei, Sfântul Nicolae, etc. Pe parcursul acestor 12 zile, obiceiurile reflectă credința străbunilor conform căreia, în pragul trecerii într-un an nou omul poate interveni în procesul de schimbare a naturii pentru a o face favorabilă dorințelor sale.

Crăciunul și Anul Nou sunt sărbătorile esențiale din cadrul obiceiurilor de iarnă. Lexemul „Crăciun” provine din latinescul creatio – naștere sau calatio – convocare. La romani funcționa tradiția convocării (calatio) de către preoți, la începutul lumii (zi-ntâi) a enoriașilor, pentru comunicarea zilelor festive ale lunii în curs.

În ansamblul obiceiurilor de peste an, obiceiurile de iarnă sunt punctul de maximă intensitate, fiind foarte bine structurate și pastrându-se într-o diversitate de forme, până în momentul culegerii și transmiterii lor.

Sărbătoarea nașterii Domnului a circulat de-a lungul timpului sub forma mai multor legende. Folcloristul Simion Florea Marian ne prezintă legenda lui Moș Crăciun, aceasta fiind culeasă la începutul secolului al XX- lea, circulând în mai mult de 20 de variante și fiind integrată în volumul intitulat ,,Legendele Maicii Domnului”. ”Crăciun, care trăia demult, într-un sat, împreună cu soția sa, Crăciuneasa, era un om mânios și bețiv. Pe când soțul Crăciunesei era plecat de acasă, la poarta lor s-a abătut Fecioara Maria care i-a cerut găzduire căci îi venise sorocul să nască. Cu gândul la bărbatul care îi inspira teamă dar milostivă din fire, Crăciunesa o găzduiește pe Fecioara Maria în grajd. După ce se naște pruncul Isus, Crăciun se întoarce acasă, descoperă ce s-a întâmplat, se-nfurie și-i taie Crăciunesei mâinile cu toporul. Maica Domnului o liniștește pe femeia îngrozită și o pune pe aceasta să-și bage mâinile în apa în care fusese îmbăiat pruncul Iisus. Mâinile Crăciunesei cresc la loc, Crăciun nu poate contesta minunea și are mustrări de conștiință. Există credința că el este primul om trecut la creștinism.” Această legendă este rezultatul unirii cu o altă legendă romană. Ca la multe alte popoare și la romani, bătrânii s-au bucurat de multa stimă și respect, mai ales în vechime. Respectul față de aceștia s-a menținut și după moartea lor. Un personaj celebru este și Crăciun, a cărui legendă s-a îmbinat cu mitul Nașterii Domnului așa cum s-a văzut.

Colindul este o urare complexă, specifică culturii populare orale, ce se cântă mereu la sărbătorile Crăciunului, având funcția de a îmbuna sfinții, de a trece cu bine în noul an, de a asigura bogăția în noul an în casa celor care au primit grupurile de colindători.

Colindele circulă în mai multe forme artistice și pot fi adresate fie copiilor, fie cetelor de feciori. Colindele au fost clasificate în funcție de urare în: religioase și laice. Cele religioase au origine literară, iar temele lor se referă de cele mai multe ori la Iisus, având la bază diferitele legende transmise din generație în generație. Colindele profane (sau lumești) au un caracter liric și sunt dedicate de colindători celor în fața cărora le cântă, în funție de simpatii sau antipatii: vor critica fata urâtă sau leneșă sau vor lăuda pe cea harnică . În cadrul colindatului cu motive religioase un rol important în păstrarea datinilor îl are biserica, deoarece are la bază modelul colindatului de tip păgân.

Întemeietorii acestor creații populare sunt unici, așa cum unic este și felul colindului: pentru cele religioase putem spune că primii au fost preoții, călugării și cântăreții bisericești, dascălii și învățații, fiindcă ei erau cunoscători ai Evangheliilor și ai Vieților Sfinților.

Cele profane, au ca autori anonimii creatori talentați care au realizat poezia populară. Peste aceste creații s-au depus prelucrările în fiecare an în obiceiurile și datinile strămoșești, la marile sărbători de iarnă. Rolul acestor discursuri poetice este de a evidenția că acești colindători pot face ca viitorul oamenilor să fie pus sub semnul împlinirii, al binecuvântării sfinte pentru gospodarul respectuos și harnic.

Acum, obiceiurile de iarnă devin tot mai schimbate și uitate mai ales în orașe, unde colindul își pierde din caracterului său de a binecuvânta casa și scopul său devine doar de satisfacere materială a colindătorilor.

Coacerea turtelor în ajunul Sf. Andrei

Românii bucovineni practicau ritul în casa uneia din fete. Fiecare fată pregătea turtițe (Bairachi, Bălcăuți, Calafindești, Frătăuții Noi, Mihoveni, Petrașivca, Poieni, Siret, Tărăsăuți, Todirești); colțunași (chiroște) – Bairachi, Băhrinești, Bălăcena, Boian, Cupca, Frătăuții Noi, Mahala, Mămăliga, Ostra, Ropcea, Stupca; sarmale – Crasna, Fundu Sadovei, Petrașivca; bucățele de aluat sau mămăligă – Frătăuți, Mahala, Marșinți, Stupca; turte din mămăligă cu brânză (Roșcani); „balabuște” – Bălcăuți, Colincăuți, Dinăuți, Dranița, Nesvoia, Stălinești.

Pentru a fi făcute turtele fetele puneau într-un vas făină de porumb și scoteau câte o găleată cu apă de la fântână, luau câte o gură cu apă și o răsturnau în vasul cu făină. În alte localități turtițele rezultate erau date porcului (Crasna), sau cucoșului (Ciudei),pentru motan fetele făceau 9 sau 12 turtițe din mămăligă și brânză, și după ce le așezau pe bătător chemau motanul (Mihoveni, Roșcani).

Sărbătoarea vărsatului

”Sărbătoare mică” în calendarul popular dar respectată de fiecare locuitor al satelor noastre alături de credințele vâlvelor, zeițe telurice, prototipuri ale Zeiței Mamă. Celebrată la dată fixă, pe 4 decembrie, Sf. Varvara devine patroana minerilor, ca duh al Pământului – în primă ipostază. În cea de a doua, de reprezentare mitică, este înțeleasă ca fiind apărătoarea vărsatului, a bubelor și altor boli molipsitoare ale copilăriei. Ambele paliere ale sărbătorii, se interferează în ciclul triadei vărsatului (4-6 decembrie) formând cadrul unor interdicții și ofrande utilizate obligatoriu pentru combaterea spiritelor rele, în special a celor care aduceau bolile.

La sărbătoarea minerilor, Sf. Varvara este personajul central împrejurul căreia se învârt multe credințe și obiceiuri. Când moare un miner lasă cu „limbă de moarte” urmașilor să cinstească sărbătoarea. În trecut, de ziua Sf. Varvara, minerii din Țara Zarandului din minele de la Crișcior nu intrau în galerii și sărbătoreau ziua prin „mesele ortacilor” cu mâncare și băutură, iar dimineața mergeau la biserică pentru slujba sărbătorii. Minerii din Valea Jiului, mulți din satele momârlănești aveau credința că Sf. Varvara care stătea închisă în filonul de cărbune, în această zi, ieșea la suprafață să răsufle și se bucura de petrecere împreună cu minerii, ziua fiind de 4 decembrie (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).

Al doilea palier al Sf. Varvara este acel al magiei terapeutice, al ritualurilor specifice „de boală a vărsatului” în combaterea acestei temute boli din mediul țărănesc. În Ținutul Orăștiei la Sereca, Cucuiș și Măgureni, ale comunei Beriu, poate fi întâlnită o interesantă credință legată de Sf. Varvara: „Sfânta-i o stea de lângă lună și luminează luna ca să vadă pe unde merge pe cer, că are putere de la Dumnezău”. O cercetătoare a folclorului local din satul Ribița prof. Monica Dușan semnalează o serie de credințe deosebite din Țara Zarandului chiar în satele comunei Ribița, în Sărbătoarea Vărsatului. Babele descântau pentru „bolnavii de bube” folosind un ritual, ezoteric, știut numai de descântătoare: bolnavul trebuie să stea în pat într-o rână, în mână cu o furculiță, cu un fir de sorg dintr-o mătură, cu câteva fire de păr dintr-o perie, cu un fus și cu o rămurică de cimbru căruia descântătoarea îi spunea: „Întoarce-te bubă, / Întoarce-te orbalț (inflamare de piele – n.n.) / Cu mătura te-oi mătura, / Cu fusu’ te-oi împunge, / Cu peria te-oi peria, / Cu cimbru’ te-oi afuma /. După terminarea descântecului se luau firele de cimbru, firele de mătură și cele din perie, care au fost ținute de bolnav, li se dădea foc și se afuma bubele bolnavului” (Monica Dușan – La fântână, la izvor).

Un obicei oracular la început de decembrie, păstrat până astăzi în multe sate hunedorene era acela al previziunii vremii în anul viitor. Astfel se puneau în apă crengi de măr, păr și vișin și se lăsau până la Babe (martie); dacă ramurile înfloreau era semn că vremea în anul ce vine va fi frumoasă și recoltele bune, iar de nu înfloreau anul va fi secetos și rău. Deși Sărbătoarea Vărsatului și-a pierdut mult din încărcătura magico-religioasă din trecut rămânând în satele noastre doar cu vagi reprezentări, ziua Sf. Varvara este acum, în societatea modernă, recunoscută ca patroană a minerilor prezentată larg în mass-media mai mult ca o zi de divertisment, dovedindu-ne, a câta oară?, subtilele mecanisme ale trecerii de la tradiție la modernitate, de la identitatea folclorică la tendințele de azi ale globalizării culturale.

Sânmicori – sărbătoarea lui Moș Nicolae

Sf. Nicolae are puteri asupra apelor, astfel îi ajută pe corăbieri și-i apără de înec, dar nu-i uită pe orfani, pe fetele sărace, pe văduve – îi ajută pe toți cu bani și obiecte. Că Moșul vine cu nuelușa fermecată și că pune cadouri copiilor este de dată recentă în satele hunedorene cum ne spunea Liviu Lăzărescu din Mărtinești: „la noi s-a înfiripat în perioada postbelică și adevărul este că sătenii noștri nu prea aveau multe în comun cu Moșul acesta ci cu blândul Sf. Nicolae, zugrăvit în stânga Iconostasului la biserică, pentru el umpleau biserica consătenii mei, lăsându-și treburile în așteptare”.

Sfântul Nicolae primul sfânt bătrân al lui Dumnezeu

Însă, peste tot, în comunitățile sătești, Sf. Nicolae era socotit primul sfânt bătrân făcut de Dumnezeu. „El stă alături de Părintele Ceresc, ne spune Ioan Burcuși zis Povestașu din Târsa de pe Platoul Luncanilor, în stânga Lui, și în noaptea către Sf. Vasile, Dumnezeu împreună cu Sf. Nicolae stau la masă, arătându-se lumii în lumina mare și deschid de trei ori cerurile, cum zice Biblia”. „Sfântul bătrân” se asociază astfel cu „omul bătrân acuși terminat cu zile așé ca anu”, cum cred țăranii. De aici toate fenomenele meteorologice hibernale: soarele scade în luminozitate, serile sunt mai lungi și zilele mai scurte, vine zăpada și gheața la început și apar viscolele. De Sânmicori se încheie ciclul de sărbători dedicate lupilor și morților strigoi concretizate într-un șir de manifestări: Filipii de Toamnă, Filipul cel Șchiop, Ovidenia, Lăsatul Postului de Crăciun și Noaptea Strigoilor. În satele pădurenești la Dăbâca, Hășdău și Goleș, țăranii credeau că „primejdia lupilor să face mai mică la Sânmicori c-o trecut puterea lor”, după spusele lui Aurel Alic, iar Ileana Lucaciu arăta că „Sfântul e milostiv față de săraci, ajută pe fetele sărace să se mărite iar la copii ce-or ascultat părinții le pune daruri în ghete, chiar câte un „galbin” (monedă de aur – n.n.) iară pe muierile ce nu lor respectat și nu l-or țânut le bate păste mânuri cu nuielușa fermecată”.

În vremuri trecute, sporadic și astăzi „pescarii de pe Mureș se rugau la biserică de dimineață și apoi plecau pe malul apei și mult spor aveau la pește, de nu puteau duce”, aceasta probabil ca urmare a unui episod hagiografic din viața Sfântului potrivit căruia ca patron al apelor și fost corăbier, a oprit „tulburarea apelor și ia scăpat de la înec pe corăbieri” (Viețile sfinților).

Sânmicori în spiritualitatea populară

Sânmicori se prelungea și în a doua zi, pe 7 decembrie ceea ce dovedește prestigiul de care se bucura în panteonul țărănesc care-i prelungește sacralitatea prin manifestări existente și astăzi în spiritualitatea folclorică românească, în unele provincii și localități sub denumiri cum sunt: „Poitra Sfântului” și „Ciuda Sf. Nicolae”.

Era o zi când nu se lucra și mai mult femeile țineau „post negru”, fără pâine și apă. Aceste sărbători sunt prelungiri ale lui Sânmicori, acum uitate în satele noastre, dar prezente în trecut într-un areal mai larg în sudul Ardealului.

Revenind la sărbătoarea în discuție menționăm și o practică oraculară, încă prezentă în Țara Hațegului aceea a „ramurei de măr”. De Sânmicori se pune într-o oală de lut cu apă neîncepută o ramură de măr iar dacă aceasta înflorește până la Anul Nou „în primăvară ultoaia (livada n.n.) va fi plină de flori și cloambele (crengile – n.n.) s-or rupe de mere” (inf. Băcălete Ștefan – din Tuștea).

Sărbătoarea sfântului prilej de previziuni

Fiind la începutul iernii sărbătoarea Sf. Nicolae era un bun prilej din partea comunităților sătești de a face comentarii despre vreme și a stabili un „calendar meteorologic hibernal”. Iată câteva dintre ele ca rezultat al observației empirice a naturii și fenomenelor sale în această perioadă.

Bătrânii credeau că iarna începe la Sf. Nicolae; din barba albă a Moșului, când o scutură se așterne prima zăpadă; de ninge acum, grâul în anul ce vine va fi bogat; „ninsoare multă – iarnă grea” spun bătrânii din satele Văii Geoagiului; de-ngheață Mureșul după Sânmicori semn îi de iarnă lungă: ziua începe a crește așa cum sare cocoșul din târnaț; noaptea-i mai mare ca în alte zile că „o țâne Moșu” unde-i locu’ ei: de vezi multe ciori, în Ziua Moșului atunci iarna va fi geroasă; neaua, care stă pe pomi ne zice că vara cucuruzu’ va fi nalt și cu știulete mare. Sânmicori este o sărbătoare importantă a vremii din Postul Crăciunului, o treaptă spre sărbătorile Crăciunului, încadrându-se într-un complex mitic-religios de renovare a anului, a Marii Treceri de la moarte la viață, iar calendarul popular este reper fundamental al vieții țăranului care și astăzi dacă, nu mai este un instrument practic, ca în trecut, a rămas în conștiința lui ca ceva suprem și adevărat.

Ignatul

În această zi, în întreaga comunitate țărănească plutește în plin demonism ritualic reminiscentele unor sărbători păgâne în care porcul devine spirit al grâului, în general al vieții și vegetației cum sunt: Demeter, Persefona sau Osiris. La o analiză atentă a practicilor de Ignat se evidențiază multe dintre trăsăturile sacrificiului magic din societățile tribale.

Lăsând la o parte latura „spectaculoasă și gastronomică” (Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român) interesantă este prezența divinității patronate de Ignat care pedepsește exemplar pe cei care nu îndeplinesc cu strictețe ritualul sacrificiului, ceea ce dovedește încă o dată că la origini acesta era uman, fiind, apoi, înlocuit treptat cu cel animal mai variat simbolic prin implicații. De aceea se credea că femeile care lucrează în ziua de Ignat și se abat de la ritualurile Ignatului sunt chinuite și opărite cu apă clocotită (inf. Boldura Viorica, Dealu Mare, com. Vălișoara).

Sacrificiul ritual al porcului, prinderea și înjunghierea, incinerarea (pârlirea porcului), semne magice (pe frunte, ceafă și spate), smulgerea părului (pentru pensule și bidinele), jupuirea pielii (pentru opinci), tranșarea tipică a corpului în bucăți, prepararea grăsimii (pentru farmece, descântece și remedii împotriva bolilor) precum și prepararea alimentelor rituale din organele animalului, totul într-o magică expresională, sunt reminiscente ale sărbătorilor păgâne a morții Anului Vechi și premizelor reînnoirii Anului Nou.

Preluat din mitologia romană, Igantul se petrece aproximativ în aceeași perioadă a calendarului când aceștia îl sărbătoreau pe zeul semănăturilor și al vegetației – Saturn, unde se jertfeau animale iar sacrificiul sângeros al porcului și ritualul funerar de incinerare în ziua de Ignat (posibil lat. Ignus – foc) are la bază un străvechi ritual arhaic transmis în scenarii adaptate de-a lungul timpului de către comunitățile tradiționale.

Cercetările actuale au constatat că în mai toate satele hunedorene există încă credința că este păcat să lucrezi în această zi deoarece asupra gospodăriilor se pot abate boli și accidente „mai cu samă copii ăi mai slăbuți, născuți cu greu de muieri” cum zicea Bruzan Ana din Boșorod… „că altu’ nu lucrăm decât la tăierea de Ignat a porcului că-i obiceiu’ din străbuni și-i păcat să nu-l tăiem, că nu-i bai de-i negru ori alb porcu’ să fie gras și fain, să ne ajungă la tăți” completa moș Ioan Gruiescu din același sat. În Ținutul Pădurenilor, numele Ignat este pronunțat cu omiterea lui „g” – Inat, fiind socotit un eveniment calendaristic de mare importanță.

De tăierea porcului se ocupau bărbații iar de treburile auxiliare preparării cărnii femeile și deși ne aflăm în Postul Crăciunului, cu interdicție totală „de dulce”, este singura zi când „se putea pune mâna pe slană, carne și unsoare șî nu era păcat” (inf. Ungureanu Dorica – Lelese). Toate pădurencele aveau interdicția de tors, țesut și cusut că „nu-i bine să lucri de Ignat că nu vei fi ferit de boli” după cum credeau femeile din satul Bătrâna. Dacă astăzi se procedează în acest mod, în vremurile din bătrâni restricțiile postului erau ținute cu rigorile prescrise de biserică. Atunci în toate satele pădurenești sacrificarea porcilor se făcea până în Vinerea Mare, 14 noiembrie, adică înaintea începerii postului Crăciunului pentru că în post nu se gătea „cu carne sau cu orice de frupt” (de dulce – n.n.). Apoi gospodinele spălau în prima zi de Post vasele și clanțele ușilor cu leșie, un fel de Spolocanie (înainte de Postul Mare de Paști). În satele de pe Valea Mureșului Inferior, în cele din comunele Gurasada și Zam se obișnuiește și astăzi ca din sângele unui porc negru să se facă „benchi” (semn) în formă de cruce pe fruntea copiilor ca să fie „grași și faini ca porcu’ tăt anu”. La Cărmăzănești asistând la un „Ignat” în gospodăria moșului Aron Brânda, am observat un ritual făcut de gospodar: după pârlirea porcului, l-a crestat la ceafă în formă de cruce spunând: „Doamne Dumnezeule / De la mine pomană, / De la Tine mană (belșug – n.n.) /”. Untura, mai ales de la un porc negru, era folosită de către descântătoare la vindecarea unor boli cum sunt unele arsuri, boli de ochi, împreună cu „floare de mușețel, prescuriță și iarba creței” după cum spunea mătușa Pelaghia Avram din Ribița.

Fenomen mitico-religios dezvoltat în spațiul românesc, Ignatul are caracter sincretic, păgâno-creștin, ca modalitate abilă, conciliatoare, a bisericii creștine de a combate unele manifestări neconforme cu dogma bisericească prezente în mitologia folclorului nostru, a jertfei de tipul legendei Meșterului Manole. De data aceasta sacrificiul uman a fost înlocuit treptat de cel animal (porcii sau găinile, de preferință negre, fiind vorba de un patron al porcilor și al păsărilor) sacrificiul ritual instituit chiar de Sf. Ignatie, răsplătit apoi cu „pomana porcului”, ritual alimentar important, prezentat de regulă ca ofrandă, pomană dată săracilor (Antoaneta Olteanu – Calendarul poporului român).

Fiind o zi de mare încărcătură magico-religioasă, Ignatul se ține în majoritatea satelor noastre și aproape că nu există gospodărie țărănească unde să nu se sacrifice câte un porc. În ajunul de Ignat în fiecare sat pădurenesc, se strângeau la case vecinii mai apropiați, rude și prieteni pentru a asculta „povestea lui Inat”, o legendă folclorică, o povestire cu ghicitori și șarade, o peripeție a omului sărac care mergea la târg să-și cumpere un porc pentru familie. În fiecare zonă etnofolclorică există variante proprii ale narațiunii, dar conținutul este același: bunătatea și cumpătarea înving lăcomia și viclenia iar în plan religios victoria lui Dumnezeu asupra Satanei, a binelui asupra răului.

Ignatul deschide perioada sărbătorilor de iarnă, care vor culmina cu cele ale Crăciunului, Nașterea Domnului. Sacrificiul de Ignat conține și premize meteorologice ale vremii pe care credința populară le leagă de starea măruntaielor din porc, în special splină: când splina este peste tot groasă va fi iarnă grea de la început până la sfârșit; dacă-i la un capăt înainte sau înapoi groasă iarna va fi la început sau la sfârșit grea; dacă va fi umflată la mijloc iarna va fi grea doar la mijlocul ei.

Petru Caraman referindu-se la miturile sărbătorilor de iarnă, susține: “Crăciunul relevă numeroase reminiscențe folclorice, de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităților, cutumelor, superstițiilor și riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate soarelui și totodată cultului morților. La rândul său, carnavalul cu măști relevă numeroase reminiscențe folclorice de ordin greco– trac, consacrate lui Dionysos și celebrărilor lui însoțite de acoliți mascați.”

Măștile de Anul Nou sunt simboluri arhaice in mitologia românească. Ele ne amintesc de mitul cosmogonic, al înnoirii periodice a lumii. Civilizațiile agricole au elaborat o religie cosmică, în care activitatea mito – religioasă este concentrată în jurul misterului central, înnoirea periodică a lumii.

După Mircea Eliade,” la fiecare An Nou reîncepe creația, iar mitul cosmogonic este considerat modelul exemplar al oricărei creații. Mitul cosmogonic se constituie ca imago mundi, pentru al cărui adevăr însăși existența stă mărturie.”

Cosmogoniile arhaice se constituie într-un univers al miturilor. Orice mit este o cosmogonie în măsura în care povestește apariția unei noi situații cosmice sau a unui eveniment primordial. Ernest Cassirer, care dezvoltă o filosofie a formelor simbolice, descrie mitul ca formă a gândirii simbolice, arhaice, ce își asumă ideea de forță magică. Romulus Vulcănescu definește mitul drept un elaborat polivalent, polisemic și poliglosic al logicității gândirii mitice, (…) permanent actic în cultură, indiferent de nivelul stadial istoric al acestei gandiri. Cultul soarelui din perioada epocii bronzului a fost probabil generat de dezvoltarea economiei agricole, deoarece soarele este principalul creator al fertilității. Dacii și geții și-au făurit de-a lungul milenarei lor civilizații un sumum de obiceiuri, de tradiții și de ritualuri axate, la origine, pe soarele ce reînvie natura. Acestea se celebrau in tot cursul anului mai cu seamă primăvara și la începutul iernii, în Ajunul Anului Nou.

Petru Ursache, parafrazându-l pe Mircea Eliade, susține că: universul mental al lumilor arhaice a ajuns pană în zilele noastre, păstrat nu în chip dialectic în credințele explicite ale oamenilor, ci conservat în mituri, simboluri, obiceiuri care, oricâte degradări ar fi suferit, au încă sensurile originare transparente. Jocurile cu măști din Moldova, ce au loc cu prilejul Anului Nou, sunt obiceiuri arhaice, cu origini în îndepărtatele rituri agrare și pastorale, neolitice și traco – getice, rituri care au evoluat și s-au dezvoltat simultan cu riturile funerare și cultul morților – strămoși. Constituite în alaiuri de capre, cerbi, țapi, berbeci, boi, struți, cocostârci, cai și urși și în sunetul tălăngilor, al zurgălăilor, al fluierului și al tobelor, măștile străbat și acum satele în ajunul și în ziua de Anul Nou, amintind de serbările bacchice și dionysiace din antichitatea greco – romană, ca și în general de toate vechile serbări de pretutindeni legate de cultul fertilității și al fecundității.

Jocurile cu măști se organizau în antichitate primăvara, când începeau muncile agricole, dar reforma calendarului roman din anul 46 i Hr. (din timpul lui Iulius Caesar) fixează data de 1 ianuarie pentru începutul anului în loc de 1 martie și de atunci are loc mutarea obiceiurilor de primăvară în plină iarnă.

Vechimea, bogăția și spectaculozitatea măștilor de teatru tradițional din Moldova atestă existența pe aceste meleaguri a unor milenare obiceiuri, dar și continuitatea lor; totodată, măștile în sine constituie dovezile istoriei nescrise a unor obiceiuri străvechi. Criticul de artă francez Pierre Francastel, vorbind în general despre măști, afirma: “Măștile sunt arhivele unui popor care, ignorând scrisul, n-a putut să-și înregistreze istoria în biblioteci (…). Societatea măștilor rămâne cartea înțelepciunii popoarelor.”

Referitor la aceste străvechi obiceiuri, Mircea Eliade susține că: “asemenea ceremonii sunt încă populare în Balcani, în România mai ales, în timpul celor 12 zile, din Ajunul Crăciunului până la Bobotează. La origine, acestea erau ceremonii în legătură cu întoarcerea periodică a morților și comportau tot felul de măști animale, capră, urs… În continuare același autor adaugă: Avem destule probe ale moștenirii păgâne, adică geto – dacice și daco – romane la români. Este de ajuns să te gândești la cultul morților și la mitologia funerară, la riturile agrare, la obiceiurile sezoniere, la credințele magice etc., care, se știe, persistă abia schimbate de la o religie la alta, timp de milenii.”

Imagini ale măștilor de Anul Nou (capră, urs, bou) s-au găsit pe placa de ceramică ornamentală din interior din secolul al XVI – lea, descoperită la Iași în 1961, și care în prezent se află în Muzeul de Istorie a Moldovei din Iași. Jocurile cu măști sunt descrise în multe izvoare din secolele XVII – XVIII. În anul 1656, ambasadorul suedez Welling, cu ocazia vizitei făcute la Iași, descrie obiceiul caprei: În joc (…) figura o capră, în care era vârât un om și pe care o juca un băiat. Sfârșind jocul, băiatul trăgea cu o săgeată în capră și astfel hora se sfârșea, iar băiatul căpăta un bacșiș. Se înfățișa deci primitiv o scenă de vânătoare.

În secolul al XVIII – lea, Del Chiaro amintește de obiceiurile populare de Anul Nou și despre jocul de Crăciun al Cloanței și al Uncheșului: “Ea cu un plisc ca de pasăre, iar el cu o mare barbă falsă și care spuneau fel de fel de necuviințe.” În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir consacră jocului un paragraf semnificativ. Pe timpul lui Dimitrie Cantemir, jocul era simplu format din două personaje – turca și moșul de turcă. Jocul Turca și Moșul de turcă din Moldova, sau Brezaia și Moșul Brezăii în Muntenia, au un caracter străvechi, aparținând datinilor și spectacolelor comune pentru întreg sud –estul Europei.

În studiul etnografic al lui Tudor Pamfile, ca și în alte monografii recente, este descris întregul alai al caprei, cu măștile apărute de-a lungul evoluției jocului. În Moldova, pregătirea jocurilor tradiționale cu măști începe la Lăsata Secului, la începutul postului, când tinerii tocmesc lăutari să le cânte la sărbători și în seara de Andrii (29/30 noiembrie), când are loc conform tradiției, păzitul usturoiului.

Referitor la acest obicei, Petru Caraman afirmă: Usturoiul și în antichitate avea același rol, ca și azi, de a îndepărta de locuința omului duhurile rele care, la sărbătorile închinate morților părăseau lumea subpământeană, mormintele toate deschizându-se și deveneau foarte îndrăznețe. Superstiția antică își închipuia că poate opri spiritele morților, nocive, prin ajutorul usturoiului, întocmai ca și la români până astăzi, în noaptea Sfântului Andrei. Ovidiu Bârlea este de părere că în această perioadă morții participau nu numai sufletește, ci chiar gustau din ofrandele festive, cel mai adesea din vase așezate anume pentru ei, deci înfruptându-se din aceleași lucruri ca și cei vii. Urme ale acestei concepții străvechi pot fi surprinse într-o seamă de practici legate de moșii de Crăciun ca și de unele detalii ale colindatului. T.T. Burada arăta la începutul secolului trecut că obiceiurile de Anul Nou din Moldova și din Transilvania sunt identice: Cantemir descrie turca din Moldova pe la începutul secolului trecut (al XVIII – n.n.) și eu cunosc turca actuală din Transilvania, anume, pe cea din Țara Oltului, ambele sunt identice.

În Moldova, zona Iașilor, alaiul caprei este constituit din tineri care au ieșit la joc și care se bucură de încrederea sătenilor. Aceeași tineri care în seara de Andrii, au păzit usturoiul merg de Anul Nou cu capra. Alaiul caprei constituie componenta principală a desfășurării carnavalurilor populare cu măști de Anul Nou. Ca variante ale străvechilor turca sau brezaia, măștile de capre, cerbi, țapi, berbeci, boi, cocostârci, struți au aceeași semnificație. Asemănarea și unitatea lor se desprinde din joc, clănțănitul maxilarului inferior fiind un element obligatoriu la aceste măști, iar dacă măștile de capră, cerb, bou, struț reprezintă animale diferite, jocul le unește pe toate, ca și muzica instrumentele după care el se execută, fluierul și toba însoțind întotdeauna aceste spectacole.

Ideea morții și învierii este predominantă în spectacolul cu măști de Anul Nou, punctul culminant al locului fiind încetarea din viață a animalului, care este apoi descântat și reînviat. Vatra satului este scena pe care se desfășoară jocurile populare cu măști, spectatori fiind toți locuitorii din sat.

La împodobirea măștilor participă întreaga colectivitate. Sunt scoase la lumină diferite podoabe, panglici colorate, hurmuz, zgărdițe de mărgele, flori de lămâiță, busuioc, năframe, bârnețe, brâie, barize, ca și alte piese de port popular tradițional care se păstrează în lăzi pentru astfel de ocazii. De asemenea, sunt oferite celor care solicită bucăți de blană, lână, cânepă, pene, cârpe, pentru confecționarea măștilor sau haine uzate pentru costumație. Cu acest prilej ies la iveală tălăngile, clopoțeii, zurgălăii și curelele din piele cu nasturi metalici pe care mascații le poartă de Anul Nou. Acest fenomen, al participării colective la îmbrăcatul cetelor de feciori la împodobitul măștilor, s-a întâlnit și în Țara Oltului, după descrierile lui T.T. Burada și T. Herseni.

În Podișul Central Moldovenesc, zona Iașilor, zgomotul asurzitor al tobelor bătute cu insistență în timpul nopții, începând de la Andrii, dar mai ales în Ajunul și în ziua de Anul Nou, când i se adaugă cel al tălăngilor, zurgălăilor, fluierelor, aveau în vechime rostul de a ține departe de casa omului spiritele rele.

Carnavalul cu măști începe în Ajunul Anului Nou, când are loc întâlnirea, în centrul satului, a tuturor formațiilor și primul spectacol. La aceste întâlniri au loc întreceri între cetele de mascați. În satul Popești – Iași, moșnegii de la fiecare capră sunt apărătorii și ei au cel mai important rol în joc. Despre ceata învinsă vorbește tot satul, iar moșnegilor nu le mai rămâne decât să încerce să se răzbune. Moșnegii de la capră reprezintă pe strămoșii care s-au întors să petreacă în sat; ei au același rol ca Anul vechi din jocul dramatic al Jienilor și moșul de la priveghi. Moșnegii din străvechiul ritual de înmormântare păgân, imagini evoluate din ritul morților strămoși, devin figuri centrale în jocurile tradiționale cu măști. În afară de moșnegi, nelipsite din alaiul caprei sunt babele, apoi personaje care reprezintă meșteșuguri sătești sau anumite profesiuni, precum căldărarii, fierarii, negustorii, doctorii, militarii.

Capra era jucată de un tânăr care, în ritmul tobelor și al fluierului, imită salturile animalului. Personajul care însoțește capra este ciobanul; el joacă și strigă: “Ța, ța, ța, căpriță ța / De la munte te-am adus / Cu beteală și hurmuz…. “ Irozii, în număr de 10 – 15, bat tobele după cântecul fluierului. Fetele, la capră, sunt doi tineri frumoși, îmbrăcați în haine femeiești; fetele și femeile din sat sunt excluse de la aceste jocuri. Alaiul caprei este condus de arnăut. De acesta ascultă toți participanții. “Așa cum ascultă compania de căpitan, așa ascultă tineretul de la capră de arnăut.” Arnăuții au același rol pe care îl are birăul în organizarea cetelor de feciori din Țara Oltului.

Referitor la întrecerile ce au loc în formațiile de măști, T. T. Burada, care descrie măștile din Porcești– Țara Oltului, susține că unde sunt două turce, fiecare începe de la un cap de sat și când se întâlnesc se întrec jucătorii; turcașul învingător primește o coroană de iederă pe care ca semn de distincție, o poartă între coarne, cât țin sărbătorile.

Turca, în Transilvania, se joacă începând din Ajunul Crăciunului până în Ajunul Crăciunului cel mic, înțelegându-se prin Crăciunul cel mic Anul Nou.

Urătura sau Plugușorul este un străvechi obicei. Arnăutul care urează evocă epopeea muncii agrare, începând cu aratul, semănatul, seceratul, treieratul, măcinatul și făcutul colacilor. În dimineața de Anul Nou, arnăutul seamănă și, aruncând boabe de grâu, repetă versurile: “Ca merii, ca perii /În mijlocul verii / Ca toamna cea bogată / Toată lumea-mbelșugată… “

Aruncatul boabelor de grâu, ca simbol al belșugului, al străvechiului cult al grâului, al vegetației, se folosește și în obiceiurile legate de ciclul vieții. La nuntă, de exemplu, se aruncă cu boabe de grâu în prag, când vine mirele să ia mireasa sau când scot danțul din casă, înainte de plecarea la cununie. Colacii se folosesc de asemenea la naștere, nuntă și înmormântare. Primul colac pe care gospodina îl face de Anul Nou se păstrează la icoană până primăvara. Din acest colac mănâncă boii înainte de a trage prima brazdă, primăvara, după ce mai întâi au fost tămâiați. (Bivolari – Iași). Prima turtă pe care femeia o face în Ajunul Crăciunului (se numește Crăciun) se păstrează ca să i se dea vacii când are vițel. În timp ce capra cu ciobanul joacă, celelalte măști umane execută fiecare rolul în același ritm. Arnăuții cu fetele dansează hora specifică satului după cântecul fluierului și bătaia tobelor. La sfârșitul jocului, arnăutul, ca reprezentant al formației, primește un colac frumos.

În concluzie, menționăm că în mitologia românească jocurile cu măști populare din Moldova sunt dovezi concludente ale existenței cultului fertilității și cultului morților – strămoși la traco – geți și daci. Teodor T. Burada susține că obiceiurile au urme în foarte îndepărtata mitologie tracică, iar bourul și taurul sunt animale sacre la geto – daci. Dumitru Berciu evidențiază frecvența reprezentărilor zoomorfe: taur, cerb, urs, capră, cal și porc. Deducem, deci că, în cultele autohtone, aceste animale erau socotite sacre, figurări ale zeilor vegetației. Reprezentările acestor animale continuă să persiste în jocurile cu măști de Anul Nou ca urmare a unor străvechi culte și obiceiuri moștenite de la autohtoni. În jocurile cu măști animale, la români, predomină figurarea caprei, ursului, calului, cerbului, țapului, berbecului, boului, păsărilor, măști întâlnite în Moldova.

Plugușorul și Plugul mare – Plugul Flăcăilor –

În satele românești, pe lângă fericirea și strălucirea ce însoțesc trecerea dintre ani, ajunul Anului Nou este o datină arhaică care este deosebită de la o zonă etnografică la alta atât ca nume cât și ca manifestare: "Plugușorul", "Uratul", "Urătura de Sfântul Vasile", "Buhaiul", "Plugul Mare", "Plugul flăcăilor". 

Plugușorul este un străvechi obicei agrar, constituind principala îndeletnicire a țăranilor români și care are ca mesaj munca pământului (aratul, semănatul, seceratul, treieratul, rodnicia câmpului, belșugul semănăturilor, măcinatul grâului, cernutul făinii, facerea pâinii și colăceilor, precum și hărnicia și sănătatea gazdelor). Cei care pleacă primii cu Plugușorul sunt copiii (doar băieți), apărând apoi și flăcăii care însoțesc "Plugul" tras de boi sau cai, astfel completând imaginea de basm a sărbătorii. În ajunul sau chiar în ziua Anului Nou, ceata de flăcăi atrage atenția făcând zgomote pentru a alunga răul cu bice, clopote și plug sau buhai. Bicele și harapnicele se fac din fuior de cânepă și sunt groase, pentru că, atunci când pocnesc, să răsune cât mai tare și mai departe. Foarte rar plugul și buhaiul se folosesc împreună. Atunci când se folosește un plug adevărat, se trage o brazdă în curtea gospodarului, se recită urarea aratului în sunetul șficuitor al bicelor și a strigăturii.

Cetele Plugului mare formate din adulți pornesc după lăsarea serii, aceasta în Ținutul Neamțului. Ceata Plugului mare este însoțită de muzicanți care merg pe lângă Plugul tras de boi sau cai. Participanții sunt îmbrăcați cu toții în portul tradițional: cămăși brodate, ițari albi, brâie roșii și chimire, cizme, pieptare, sumane sau cojoace. Căciulile negre sau brumării de astrahan au „zgărduțe de mărgele și salbe de iederă cu busuioc“, însemne ale rangului deținut pe durata ceremonialului.

O urare veselă și glumeață cu care tinerii din satele noastre întâmpină sosirea anului nou, și alungă cu zgomote, cu plesnete și cu clopoței anul vechi:

”Să vie cu izbândă Plugușor cu doisprezece boi,

Anul cu mare dobândă! Hăi, hăi!

Să piară vicleșugul Plesniți măi,

Și să sosească belșugul! Hăi, hăi!

Hăi, hăi!

Sau variante noi:

Aho, Ahooo! Ia mai roagă mai flăcăi

La mulți ani, boieri, cu bine! Și la stânga trei bătăi

Bine seara n-o-nserat, Tot mai îndemnați măi, hăi, băi!

Noi cu plugul ne-am luat D-ta gospodină de casă,

C-așa-i în lume lăsat Ia poftim pân’la fereastră

Să arăm o brazdă, două, Și nu sta așa mâhnită

Și să punem pâine nouă; Că ți-e fata urâtă.

(……………………………….) Și nu vin pețitori în casă

(……………………………….) Să se așeze la masă…

Poezia plugușorului, practicată cu prilejul obiceiurilor de Anul Nou, prezintă o situație particulară a raportului în discuție. Ea nu mai descrie ritul în a cărui componență intră, ci reconstituie verbal practica agrară a cultivării grâului de la arat și semănat până la seceriș, treierat, măcinat, făcutul pâinii. Se poate spune că în acest caz poezia descrie o anumită realitate și o ritualizează. Deși muncile câmpului sunt relatate cu o deosebită exactitate încât o funcție inițiatică, de „memento”, de „mic tratat de agrotehnică” observată de mulți comentatori este pe deplin posibilă și este susținută chiar de formele arhaice ale poeziei înseși, rostul ei nu se reduce totuși la aceasta. Schimbarea datei de practicare a obiceiului, transplantarea lui de primăvara la începutul anului calendaristic, în miezul iernii pe meleagurile noastre, a determinat – credem – acest proces de ritualizare a realității în poezie. În ambele tipuri de plugușor – transilvănean și moldo-muntean – se simte o atmosferă solemnă, deosebită, ceremonială. Plecarea la arat, gest în ultimă instanță foarte normal, este precedată de o suită de acte rituale, conservate ca atare în text: „Într-o joi de dimineață / s-a sculat badea din față, / dimineața s-a sculat, / pe ochi negri s-a spălat, iar soția dumisale / prea cinstita gazdă mare / un știr alb în mâini i-a dat / și s-a șters pe mâini curat (…) chica neagră-a pieptănat / în strai nou s-a îmbrăcat, / la icoane s-a-nchinat etc.” Expresiile subliniate atestă tocmai ceremonialitatea momentului, insistând pe ideea de puritate și de purificare, de noutate, de început. Nici actul final – făcutul pâinii – nu este lipsit de o notă deosebită, cu certe implicații rituale. Cea care face pâinea este o babă „bătrână și slabă / babă din cele bătrâne / care știu rândul la pâine” unde simțim o evidentă trimitere la ideea de tradiție, de continuitate, dar și la aceea de puritate, de ins ales, deosebit, unic.

Un ultim cuvânt despre poezia colindelor; categorie bogat reprezentată în folclorul românesc, colindele înfățișează o situație deosebită din perspectiva raporturilor lor cu ritualul. Ne referim desigur la colindele laice propriu-zise care, cum se știe, alegorizează realitatea și o proiectează asupra beneficiarului, exercitându-și în acest fel funcția de urare, primordială.

Sf. Vasile

În ziua de Sf. Vasile, în Oltenia, moașa merge la casa noului născut ducând un colac și un ban de argint, cadouri pentru copil și părinți. Pune colacul pe capul copilului, apoi îl ridică la grindă, urându-i să crească mare, să fie sănătos și cuminte. Apoi moașa este așezată la masă și cinstită cu merinde alese. Ziua de Sfântul Vasile este prima zi a anului, în această zi fetele pun punți pentru a visa bărbatul cu care se vor căsători. Crenguțele de măr dulce sunt cele mai des folosite pentru aceste punți care sunt dosite, nu-s la vedere. De aceste punți se leagă un mănunchi de busuioc, o pară de argint legată cu un fir de ață roșu, un inel, o batistă și un șir de mărgele.  Fetele trebuie să vadă dacă puntea are brumă sau nu. Cu cât puntea are mai multă brumă cu atât ursitul va fi mai bogat.

Tot pentru a-și afla ursitul mai este și obiceiul ca la fântână să se pună busuioc și dacă a doua zi acesta are promoroacă fata se va mărita în iarna aceea.

Un alt obicei este acela ca fetele să scrie două bilete, unul cu numele lor, altul cu numele băiatului pe care fetele îl gândesc ca soț.  Biletele se pun sub pernă și dacă a doua zi biletul care va fi scos are numele băiatului înseamnă că se vor căsători curând.

O altă tradiție este aceea în care fata sau flăcăul, legați la ochi, numără parii de la 9 până la 1, adică invers, apoi leagă parul numărul 1 cu un fir de ață roșie. Dimineața se vor duce să îl caute, iar dacă parul e drept atunci soțul va fi frumos, mândru și bogat. Dacă parul are noduri atunci va fi bătrân și arțăgos, iar dacă parul e strâmb atunci va fi urât și pocit.

Mai este și un alt ritual vechi în care că fata trebuie să meargă în cotețul porcilor sau în grajdul vitelor și să dea cu piciorul într-un porc sau într-o vită și să rostească următoarele cuvinte:  “hui etimp” (anul acesta), “hui atimp” (anul viitor), “hui dincolo deatimp” (al doilea an). Dacă porcul grohotește, iar vita se mișcă la prima strigare atunci fata se mărită în lunile care vin, iar dacă se mișcă la a doua sau la a treia strigare atunci fata se va mărita peste un an sau doi. Dacă se întâmplă să nu se miște, fata va mai avea de așteptat.

Tot în acestă zi se merge cu Sorcova.

”Să-nfloriți, Ca un fir

Să mărgăriți, De trandafir;

Peste vară, Tare ca piatra,

Primăvară, Iute ca săgeata;

Ca un măr, Tare ca piatra,

Ca un păr, Iute ca oțelul,

La anul, Și la mulți ani!

Boboteaza (Iordanul, Botezul Domnului) – 6 ianuarie

Chiraleisa este un obicei practicat în Moldova și Transilvania, este un obicei de curățare a spațiului și de chemare a rodului bogat și se desfășoară la Bobotează. Copiii organizează acest ritual după modelul colindelor. Cete de băieți intră în curți și înconjoară casele, grajdurile, holdele, sunând din clopoței, tălăngi, fiare vechi, rostind în cor versurile : “Chiraleisa, spic de grâu, Până-n brâu, Roade bune, Mană-n grâne!” În Bucovina, în dimineața acestei zile, oamenii aprind focuri, joacă în jurul lor și apoi sar peste ele, acest obicei numindu-se ardeasca. „La Apă-botează, mai toți românii aprind paie și frunze și fac pară mare și după ce se micește para sar peste ea” – Simion Florea Marian Cuvântul Chiraleisa are la origine o formulă liturgică grecească și în limba română înseamnă “Doamne miluiește!”. În această zi se sfințesc apele de către preoți. Se face Agheasma mare lângă apă, iar oamenii iau și își stropesc casele și vitele, păstrând restul în sticle, ca remediu, doftorie. Cine se aruncă în apă în această zi, va fi ferit de toate bolile și că atunci când preotul aruncă crucea în apă, dracii ies și fug pe câmp, însă ei nu sunt văzuți, îi pot vedea doar lupii. Există credința că în funcție de vremea din ziua de bobotează anul va fi bogat sau nu. O altă credință e aceea de a alerga caiii pe câmp – se numește Botezul și Încurarea cailor,acest ritual este făcut pentru alungarea duhurilor rele. Într-un colind de fecior, calul amenințat că va fi vândut, răspunde: „-Stăpâne, stăpâne, De vândut me-i vinde Da-ți mai adu aminte An la Bobotează Pe gheță rășneață, Caii potcoviți Și încă hrăniți. Dar eu nici potcovit Și nici hrănit Și eu m-am silit Pe toți i-am întrecut Pe cinste ți-am făcut Ție de voinic Mie de cal bun”. Toate aceste obiceiuri legate de Bobotează au o dublă semnificație: de alungare a spiritelor rele care bântuie libere de la Crăciun, dar și de atragere a belșugului. „La Bobotează, când moaie preotul crucea în apă, toți dracii ies din apă și rătăcesc pe câmp până trece sfințirea apelor. Și nimeni nu-i vede afară de lupi care se iau după dânșii și unde-i ajung, acolo se iau după dânșii” – Simion Florea Marian.

Sf. Ioan Botezătorul – Sântion

“Ultima zi a ciclului sărbătorilor de iarnă, Boboteaza, cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospețele și manifestările orgiastice. Petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizată în ziua și noaptea de Sântion (7 ianuarie, a doua zi după Bobotează,) care păstrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionisios, este numită, în județele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea și Constanța), Ziua Femeilor, Iordănitul sau Tontoroiul Femeilor.

Iordănitul – De la Bobotează la Sf. loan, cete de tineri merg cu Iordanul. Ei iau de la preot (folosite de Bobotează) busuioc și aghiasmă pentru a merge la casele oamenilor, botezându-i și iordănindu-i. Băieții îmbrățișează și învârtesc fiecare membru al familiei. Cei care vor putere de la Sfâtul Ion se luptă cu „iordănitorii”. Băieții trebuie să fie iordănitori trei ani la rând.

Udatul Ionilor – Ioan este un nume foarte comun la români. Ioan ar însemna “cel de care Dumnezeu are milă". Sfântul Ion se serbează pe 7 ianuarie. 

O sărbătoare aparte este în zonele Transilvaniei și Bucovinei și anume “Udatul Ionilor" – pentru toți cei care poartă numele Ion. Acest ritual are momente din ritualurile grecești sau romane de la începutul anului. Se aseamănă cu ritualurile tracice care îi erau închinate lui Dionysos. Într-un sat din Transilvania (Tălmăcel jud. Sibiu), flăcăii cu nume de Ioan sunt purtati într-un car alegoric și poartă un steag împodobit și sunt duși până la marginea satului, la un râu. Aici, Ionii sunt botezați și purificați de toate relele anului trecut pentru ca întreaga comunitate să aibă parte de un an îmbelșugat. După acest botez, sunt invitate și fetele și se-ncinge jocul. Ca la orice sărbătoare cei prezenți sunt invitați la ospăț cu colaci și vin. În unele localități din țară moașele primesc cadouri de la femeile pe care le-au moșit. Totul se încheie cu o petrecere cu mâncare și băutură, și în care femeile rupând din colacul moașei vor să ghicească dacă vor mai naște și ce vor naște: fete sau băieți. În alte zone se ține „Tontoroiul femeilor”. Se crede că în această zi ar fi ziua femeii, femeia care este mai puternică decât bărbatul și nu gătește nimic în această zi. Ele fac acasă la o "gazdă" o petrecere cu lăutari la care nu participă bărbații, iar bărbaților întâlniți întâmplător pe uliță le cer câte o ulcică de vin ca răscumpărare, altfel îi aruncă în râu sau îi "iordănesc" stropindu-i cu apă. În Bucovina, toți Ionii au brad împodobit la poartă și fac petreceri cu lăutari. În tradiția populară, Sf. Ioan este nașul lui Iisus și protectorul copiilor mici, pe care îi ajuta să nu moară nebotezați. Atunci când vremea se mai încălzește, se spune că Sf. Ioan a botezat gerul. O legendă spune că: „Sf. Ioan era un păstor de capre, care nu văzuse niciodată oameni. El se ruga sărind peste un butuc, înainte și înapoi, zicând: „asta ție, Doamne, asta mie, Doamne”. Văzându-l cum se roagă, niște trecători l-au îndrumat către biserică. Sf. Ioan i-a ascultat și, ducându-se la biserică, i-a văzut pe oameni cum își duc păcatele în spate, ca pe niște snopi de paie. Crezând că așa trebuie sa facă și el, a luat în spate un snop de paie adevărat. Ca urmare, preotul a crezut că își bate joc și l-a gonit din biserică. Sf. Ioan s-a întors la butucul și la rugăciunile lui care îi sunt mai plăcute lui Dumnezeu”.

Românii leagă timpurile între ele – cele vechi și cele noi – prin originalitatea și caracteristicile specifice obiceiurilor. Cele mai multe tradiții sunt strâns legate de Sărbătorile Crăciunului și Anului Nou. Tradițiile vechi poartă cu ele peste timpuri ornamente și ofrande ale pământului, chibzuiala poporului și credința în Dumnezeu.

CAPITOLUL V – ELEMENTE DE SIMBOLISTICA OBICEIURILOR DE IARNĂ ÎN LOCALITATEA TÂRGU NEAMȚ

Târgu-Neamț se numără printre vechile așezări din Moldova, cu vestigii arheologice din neolitic și din epoca bronzului. Cele mai vechi urme de locuire s-au găsit în așezările de la Lunca – Poiana Slatinei, Oglinzi – Cetățuia și Băi, care se află situate în preajma izvoarelor de la Slatina din sud-estul Culmii Pleșului. Aici s-a descoperit un bogat material ceramic care aparține culturii Starcevo-Cris (mileniul VI-V i.d.Hr.).

Cu o evoluție care a durat circa o jumătate de mileniu, această cultură a fost succedată de cultura ceramicii liniare și de cultura Precucuteni (mileniul V-VI i.d.Hr.), atestate prin siturile de la Tărpești, Lunca, Oglinzi, Topolița, Davideni. Elementele ceramicii pictate de la Pometea, Lunca – Poiana Slatinei, Oglinzi – Fata Slatinei, Răucești – Munteni, Tărpești, Petricani, Valea Seacă, Poiana sau Vânători aparțin civilizației Cucuteni (mileniul VI-III i.d.Hr.). În apropierea izvoarelor sărate s-au descoperit elemente ceramice de brichetaj care erau folosite la obținerea sării prin evaporare. Zona a fost locuită și de comunități ale epocii bronzului tracic (circa 1800-1100 i.d.Hr.), atestate prin descoperirile de la Lunca, Oglinzi, Vânători, Săvești, care sunt atribuite culturilor Costișa și Noua.

Cu ocazia efectuării săpăturilor pentru fundațiile spitalului orășenesc (1847), s-au descoperit urmele unei vechi cetăți, considerată dacică, după obiectele găsite în pământ: "secrie de piatră și de stejar scobite pentru morți, oase petrificate, hârburi de fier zguriat, hârburi de lut ars, instrumente din piatra și alte obiecte de diferite trebuințe". Obiecte din epoca geto-dacică s-au găsit la Târgu-Neamț, Ocea și Urecheni, în urma unor săpături relativ recente. Pe teritoriul actual al orașului, s-a închegat o așezare statornică și importantă în perioada premergătoare constituirii statului feudal Moldova. Apariția acestei așezări a fost favorizată de poziția sa în intersecția unor drumuri comerciale pe un teritoriu adăpostit și însorit, înconjurat de păduri, pășuni, fânețe și terenuri arabile. În apropiere erau izvoare și fântâni de slatina, din care se obținea sare. Periodic, se efectuau schimburi de produse în natură sau cu plata în monezi, localitatea căpătând funcția de târg. Treptat, termenul de "târg" capătă sensul de așezare care a depășit stadiul rural, devenind sinonim cu acela de oraș.

În secolul al XII-lea, s-a produs un salt în dezvoltarea orașului, prin creșterea populației, în urma colonizării unor teritorii din Transilvania cu sași originari din Flandra, care au trecut și la est de Carpați, așezându-se la Târgu-Neamț și în alte orașe din apropiere (Baia, Suceava, Roman). Sașii au adus o seamă de meșteșuguri, din care se remarcă acelea de obținere a stofelor și pânzeturilor, transmise și populației autohtone din oraș și din satele învecinate. Totodată au contribuit la dezvoltarea comerțului, păstrând relațiile de schimb cu sașii din orașele transilvănene.

Populația de origine săsească a determinat organizarea orașului după modelul transilvănean, având în frunte un șoltuz (cârmuitorul orașului) și 12 pârgari (membri ai sfatului orășenesc), aleși din rândul celor mai destoinici meșteșugari și negustori. În ajunul anului 1600, Neamțul păstra această conducere proprie. Numărul imigranților sași așezați în orașul Neamț crește în secolul al XIV-lea, când tătarii sunt siliți să se retragă spre răsărit. Prosperitatea economică din această perioadă situa Neamțul pe poziția a doua în Moldova, după Baia, care era capitala. Pe râul Ozana și pe afluentul său Nemțișor, s-au construit mori de apă, pive pentru sumane și dăraci pentru postav, care dădeau produse de bună calitate, cunoscute și în afara granițelor Moldovei, despre care documentele secolului al XV-lea fac numeroase mențiuni. Târgu-Neamț, apărat de cetate și favorizat de controlul pe care îl exercita asupra drumurilor comerciale ce legau Dunărea de nordul Moldovei și de Transilvania, "…devenit și capitala de ținut", va cunoaște o îndelungată perioadă de prosperitate, până la jumătatea veacului al XVI-lea. În anii 1467 și 1476, orașul a avut de suportat două incendii pustiitoare (C. Buzdugan, 1981). În aceasta perioadă era alimentat cu apă potabilă prin două conducte de ceramica: una, formată din olane descoperite cu ocazia unor săpături avea traseul pe sub Dealul Cetății spre centrul orașului, iar a doua cobora din cartierul Pometea, prin dreptul bisericii "Sfinții Voievozi", spre o fabrică de bere, având olane de altă factură. Pe Ulița Mare a târgului erau cișmele de apă pentru consumul populației și cișmele cu uluc pentru adăpatul animalelor. În secolele XV-XVI, Târgu-Neamț a fost o așezare înfloritoare, considerată "oppidium" (1503), "oppidium populorum" (1562), "civitas" (1636) (colecția de documente Eudoxiu Hurmuzaki). Târgul și-a avut hotarul și ocolul deosebit de al Cetății-Neamț. Teritoriile aparțineau domnitorului cu tot ce era pe ele: sate, vii, mori, iazuri, prisăci, velnițe etc. și nimeni nu putea vinde sau înstrăina o palmă de pământ. Târgoveții puteau fructifica aceste terenuri cultivându-le, plantând vii și livezi, ținând vite, având iazuri, prisaci. Pentru folosința terenului, se plăteau dări către domnie. Cetatea-Neamț era folosită de domnitori, în timpul amenințărilor de război, pentru adăpostirea familiei și a visteriei. Dimitrie Cantemir nota în "Descrierea Moldovei" că locuitorii găsesc în cetate o scăpare sigură.

Un factor al decăderii economice și politice l-a constituit mutarea capitalei Moldovei la Iași și orientarea drumurilor comerciale către acest oraș, în timp ce vechile trasee rămân secundare. Volumul schimburilor de mărfuri scade vizibil de la un an la altul. In această perioadă, în oraș au început să pătrundă masiv evreii, veniți dinspre nord. Legile nu permiteau evreilor să-și cumpere pământ și de aceea ei luau în bezmen (închirirere pe termen lung sau fără termen) de la Mănăstirea-Neamț un loc de casă în partea centrală a orașului unde își construiau o locuință cu spații comerciale (N. Iorga, 1925).

Viața economică și social-politică se înviorează începând cu secolul al XIX-lea, deoarece Târgu-Neamț este singurul centru polarizat al depresiunii subcarpatice și al zonei montane. In oraș se organizau târguri săptămânale și iarmaroace vestite. Impulsul l-au dat românii care au venit din Transilvania și s-au așezat aici în număr mare, formând o mahala a târgului, "mahalaua tutuienilor", adică a oierilor. "Intre anii 1813-1822 a plecat de la Săliștea Sibiului un număr de 20 de familii de tutuieni (oieri), însumând 81 de persoane. Dintre aceștia, 14 familii s-au așezat la Târgu Neamț, întemeind numita mahala." (Gh. Radu, 1989). In decursul anilor ce au urmat, numărul celor veniți din Transilvania a crescut, întemeindu-și gospodării și în Humulești sau în Blebea. Cei veniți de peste munți au adus cu ei rase bune de vite și unele îndeletniciri specifice cum este meșteșugul de a face brânza bună de oaie. Tot tutuienii au adus în Târgu-Neamț și teascul de făcut ulei din semințe de cânepă, superior prin randament celui local, și roata de tors lâna. Tutuienii veniți dintr-o zonă textilă renumită erau vestiți pentru țesutul sumanelor și al pânzei de in. Semnificative sunt în acest sens afirmațiile marelui povestitor Ion Creanga în "Amintiri din copilărie " : "…Tutuienii veniți din Ardeal … lucrează lâna și sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloi." Tutuienii din Târgu-Neamț au dus, în scurta vreme, departe în țară, renumele unei puternice industrii și al unui înfloritor comerț cu tot felul de țesături de lână și brânzeturi de calitate. Începe să reînvie comerțul cu vite și iau ființă noi fabrici de ulei, velnițe, fabrici de bere. Se diversifică meșteșugurile pe baza prelucrării lemnului, pieilor și lânii. La mijlocul secolului al XIX-lea, la Târgu-Neamț se aflau 59 de meșteri sumănari, 46 de meșteri croitori și 3 fabrici de postav. Cea mai importantă și mai bine utilată fabrică era fondată de Mihail Kogălniceanu în 1853, cu utilaj adus din Germania, folosind inițial forța apei, iar ulterior o mașina cu vapori de 24 CP. A fost cea dintâi fabrică integrată de lână din Moldova, cu un proces tehnologic avansat, pentru toate etapele succesive ale procesului de producție. Se obțineau postavuri, ciorapi tricotați, pături, covoare, pleduri, cergi și altele. Un eveniment important din viața orașului se produce la 16 octombrie 1852, când în cadrul unei mari solemnități, domnitorul Grigore Ghica, Mitropolitul Moldovei, starețul Mănăstirii Neamț și o mulțime impresionantă de oameni inaugurau spitalul, spițeria și Școala Domnească (D. Constantinescu și colab., 1972), edificii care s-au ridicat prin grija și cheltuiala Mănăstirii-Neamt. Despre aceasta solemnitate vorbește Ion Creangă în "Amintiri din copilărie": "… Eu, împreună cu alți băieți, isonari ai bisericii, stăm aproape de Ghica-Vodă care era de față la acea serbare, înconjurat de o mulțime de lume, și nu ne mai săturam privindu-l". Spitalul s-a inaugurat înaintea acelora din Piatra-Neamț și Bacău, funcționând cu 40 de paturi (D. Constantinescu și colab., 1972). În anul 1853 își deschide porțile Școala Nr. 1 de Băieți, "Școala Domnească", unde au învățat Ion Creangă (Ștefănescu), Vasile Conta, Gh. Atanasiu, iar 5 ani mai târziu (1858) se deschide și prima scoală publică pentru fete, "Școala Nr. 1 de Fete" în casele lui Mihail Kogălniceanu. De acum au putut să învețe toți copiii urbei Neamț.

Obiceiuri tradiționale în Neamț

Transmise din generație în generație obiceiurile tradiționale erau strict respectate asigurând buna rânduială a lucrurilor din cadrul comunității. Acestea erau legate de cele mai multe ori de credință, iar fiecare sat avea propriile obiceiuri și norme de viață și muncă. Obiceiurile tradiționale sunt împărțite în mai multe categorii, și anume:

Obiceiurile cu ocazia sărbătorilor de iarnă sunt cele mai bogate și mai vesele dintre manifestările folclorice din Neamț. De la sărbătoarea Crăciunului la Anul Nou au loc o serie de manifestări la care participă toată colectivitatea, impresionând prin costumațiile originale, muzică tradițională, mesaj tematic și recuzită. Cântecele de colind, uratul cu plugușorul, jocurile cu măști, dansul căiuților și teatrul haiducesc sunt obiceiuri de un farmec și originalitate deosebită care îmbogățesc repertoriul național.

Obiceiuri religioase de peste an reprezintă prilejuri de bucurie și petrecere în colectiv a acestora. Cele mai importante sunt sărbătoarea Paștelui și a hramurilor bisericilor moment în care se admira frumusețea costumelor populare.

Obiceiuri familiale diferite de la sat la sat sunt acele ceremonii sau ritualuri în care toți sătenii trebuiau să se încadreze pentru a respecta datina locului.  Dintre ele fac parte nașterea și botezul, nunta și înmormântarea.

Obiceiuri de muncă care sunt legate de momentul începerii și terminării unei activități. Printre cele mai des întâlnite se numără “răscolul oilor”, normele în desfășurarea muncilor agricole și etapele în construcția unei gospodării.

Obiceiuri sociale din care fac parte șezătoarea, hora, claca și jocurile bătrânești formează bogăția folclorului din această zonă descris în operele mai multor scriitori.

Obiceiuri medicale de vindecare a unor boli sunt obiceiuri în care se foloseau ierburi din zonă pentru realizarea de leacuri și descântece.

În ultimii ani au apărut obiceiurile contemporane care spre deosebire de cele vechi au un caracter mai festiv și se desfășoară într-o atmosferă ceremonială, de sărbătoare. Printre ele se numără serbările zăpezii, sărbătoarea muntelui, zilele comunei, serbările câmpenești, festivalurile de datini și obiceiuri și festivalurile de teatru folcloric.

Toate aceste obiceiuri fac parte din viața oamenilor de pe plaiurile nemțene și reprezintă o punte de legătură între trecut și prezent, păstrându-se astfel valoarea deosebită a acestora

Portul popular tradițional în Neamț

Portul popular din județul Neamț constituie unul din cele mai reprezentative elemente de cultură populară și se înscrie în caracteristicile generale ale portului moldovenesc. Realizate manual piesele de îmbrăcăminte populară erau lucrate cu multă răbdare și miestrie folosindu-se modele originale.

Costumul tradițional femeiesc se remarcă prin simplitatea pieselor din care era compus, și anume: broboada pe cap, catrința, cămașa cu poale, brâul și brâneața, bondița, sumanul, opincile  și traista. Toate piesele costumului erau lucrate de fiecare femeie și decorate cu multă măiestrie doar casâncile negre sau înflorate, barizurile colorate, pantofii sau ghetele erau cumpărate de la târguri.

Fiecare zonă avea piese diferite în componența costumului popular de sărbătoare, dar diferențe existau și după vârsta persoanei, astfel că bătrânele purtau casâncă neagră iar fetele aveau părul împletit în codițe împodobit cu flori. Aceste costume de sărbătoare erau bogat decorate, lucrate pe țesături mai fine și completate cu mărgele și paiete de diferite culori. Hainele groase din portului popular erau sumanele din pănură, cusute cu falduri și decorate cu sarad negru sau colorat.

Măștile tradiționale

În tradiția populară românească măștile se poartă cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Măștile reprezintă o lume fantastică, izvorâtă din gândirea societății tradiționale românești, personificând spirite ale strămoșilor, animale reale sau fantastice, spirite ale vegetației sau ale apei. Ele se folosesc în cadrul unor ritualuri iar vatra satului este scena unde se desfășoară aceste manifestări.

Măștile contribuie la atmosfera de iarnă, aceea când răsună colindele și totodată ele fac cunoscute obiceiurile din strămoși ale țăranului român. Prezente în ipostaze zoomorfe și antropomorfe, măștile sugerează renașterea, fertilitatea, reînvierea vegetației, fiind reminiscențe ale memoriei colective. Alteori, măștile evocă, în dansul purtătorilor lor, imaginea strămoșilor sau reprezintă refularea unor tensiuni sufletești ascunse în timpul anului.

Măștile zoomorfe cele mai răspândite sunt capra, turca, brezaia, ursul, cerbul, căiuții. Măștile antropomorfe imortalizează, în ipostază caricaturală, defecte omenești, fiind integrate în categoria urâților, acumulând cele mai variate ipostaze ale umanului: moșii, babele, uncheșii, negustorii, dracii, turcii etc. Pentru confecționarea acestor măști, meșterii populari folosesc diverse materiale, cum ar fi: piele tăbăcită, blană, țesături, lemn cioplit, coji de copac, coarne de animale, etc.

Expresii ale unei culturi străvechi, măștile rearmonizează omul de astăzi cu spiritul moșilor și strămoșilor, deschizând o fereastră spre o lume pierdută dar ale cărei ecouri încă se mai aud în pragul marilor sărbători de la trecerea dintre ani.

Dansuri tradiționale de sărbători în Ținutul Neamțului

Jocul „caprei” este un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor evidențiat prin boabele care se aruncă de gazdă peste „capră”. „Capra” este de fapt un om mascat, ascuns sub un costum larg, care ține deasupra capului un băț în vârful căruia este cioplit un fel de cap de capră din lemn. Falca de jos este mobilă astfel că aceasta poate deschide gura și poate clămpăni, făcând un zgomot specific. În jurul caprei dansează și alți colindători mascați și costumați specific dar și instrumentiști cu acordeon, fluier, tobă sau chiar vioară. În Ținutul Neamțului „Capra” a grupat în jurul ei un număr impresionant de „mascați” care împreună merg pe ulițele satului, din casă în casă pentru a aduce noroc și belșug.

Un alt obicei întâlnit este de a umbla cu „Ursul”. Această datină a cărei origine se află într-un cult geto-dac, urmărește fertilizarea și purificarea solului și a gospodăriei. Ursul este un personaj întruchipat de un flăcău care poartă pe cap, pe umeri și pe spate blana unui urs, având în jurul urechilor niște ciucuri roșii. În timp ce ursul mormăie și joacă în ritmul tobelor și al fluierăturilor, ursarul zice câteva strigături. „Ursul” este însoțit de un grup de colindători mascați și costumați, care reprezintă diverse animale sau personaje care îl ațâță prin strigături.

Un alt joc întâlnit în această zonă este „Căluții” care reprezintă  simbolul tinereții veșnice. Tinerii înveșmântați în „Căluți“ trebuie să danseze cu frenezie și grație, pentru a exprima legătura sacră dintre om și animalul care i-a stat aproape și l-a slujit cu sârguință din cele mai vechi timpuri. Flăcăii care joacă rolul de “Căluți” și poartă mască sunt îmbrăcați în costume populare specifice zonei.

Obiceiul plugușorului contribuie la veselia generală a Sărbătorilor de Anul Nou. Plugușorul copiilor este un obicei străvechi agrar. Cetele de copii merg în ajunul Anului Nou din casă în casă pentru a ura, purtând bice din care pocnesc, buhaie, clopoței și tălăngi.

Luna decembrie este o lună plină de evenimente religioase, de datini și obiceiuri de iarnă din vechime, care au rezistat scurgerii timpului, fiind preluate ca atare sau adaptate vremurilor moderne. În Neamț s-au păstrat până în prezent printre cele mai multe manifestări legate de Sărbătorile hibernale. Astfel că, de cele două sărbători, Crăciun și Anul Nou, parcurgem un întreg ritual de tradiții și obiceiuri, printre care se detașează colindele, cântecele de stea, diversele urături și strigături de Plugușor.

Toate colindele cântate în această perioadă constituie o chintesență a spiritualității creștine a neamului românesc și poartă diverse denumiri în funcție de zonă. De aceea, când sunt cântate unele colinde sunt asociate cu scenete de teatru popular jucate pe la casele gospodarilor, la uși și ferestre, dar și în interiorul locuințelor, în fața mesei încărcate de colaci, mere, nuci și alte bunătăți care se dăruiesc celor care au colindat.

Un alt obicei de iarnă considerat și principalul „ingredient” al Sărbătorilor de iarnă este Plugușorul. Cetele de urători merg la casele oamenilor din sat pentru a le ura sănătate, și belșug, spor și noroc, aceste urări fiind acompaniate de bice, clopoței și buhaiuri. Totodată, cetele de urători sunt îmbrăcate după specificul local, costumele cuprind piese ca: ițari, cămăși brodate, brâie și chimire, sumane și cojoace ornamentate. Muzicanți populari merg pe lângă Plugul tras de boi sau cai și cetele de urători. Impresionante sunt jocurile de măști cu personaje animaliere sau umane: capra, ursul, calul, țapul, moșii, babele, soldații, țiganii, și doctorul. După Anul Nou, cele mai practicate obiceiuri de iarnă sunt Sorcova, Chiraleisa și Lăsarea crucii la apă de Bobotează. Acestea sunt cele mai cunoscute obiceiuri de iarnă din Neamț care se practică în perioada Sărbătorilor, fiind așteptate cu sufletul la gură de tineri și vârstnici, pentru a înfrumuseța ambianța hibernală.

Ținutul  Neamțului este în fiecare an un loc de desfășurare a acestei impresionante manifestări tradițional-folclorice, cu formații și soliști care interpretează colinde și urături moștenite din bătrâni. Turiștii care se vor aventura pe aceste meleaguri în perioada sărbătorilor de iarnă vor avea ocazia să cunoască aceste obiceiuri străbune și să se bucure alături de localnici de venirea noului an.

La cumpăna dintre ani conform tradiției în județul Neamț se organizează jocurile cu măști care celebrează sărbătoarea „tuturor nebuniilor“, în noaptea când se instaurează „legea armoniei universale“. De secole întregi, jocurile cu măști, “Capra“, “Ursul” ori “Căluții” se bucura de o mare popularitate în rândul oamenilor și alături de aceste personaje principale se formează adevărate alaiuri din „țigani“, „moși“, „babe“, „unchieși“, „jidani“, „turci“, „țapi“, „bădărani“ și alții, personaje denumite “Urâții” sau “Frumoșii”, special create în funcție de imaginație și posibilități. Rolurile pe care le joacă la cumpăna dintre ani fiecare mască, în zona Neamțului sunt:

Capra – conform tradiției, este o mască al cărei cap este cioplit din lemn, cu maxilarul inferior mobil, pentru a „clămpăni“ și acoperit cu blană de ied sau iepure. Cel care poartă această mască dansează frenetic în fiecare casă pe care o colindă. Masca are coarne din lemn sau de capră ori cerb care susțin mărgelele și basmalele fetelor, panglici și ciucuri, beteală, iedera și busuioc. Corpul caprei este confecționat din pânză sau covoare pe care se cos cordele din pânză sau hârtie colorată. Jocul cu „Capra“ este un spectacol de pantomimă care reprezintă moartea și reînvierea Caprei.

Comun obiceiurilor turca, brezaia, capra — cunoscute pe arii mult mai largi în cuprinsul romanității și în afara acesteia — cerbul — chiar dacă are aceeași origine și semnificație — constituie și un semn particular de concretizare a străvechilor practici magice, particularitatea fiindu-i imprimată de istoria întrucâtva deosebită a celor care l-au creat și păstrat.

Semnalarea jocului cerbului la alte popoare, la cele vecine mai ales, unde ne-am aștepta să-1 aflăm, ne este necunoscută pentru epocile mai apropiate de noi. Mei măcar la popoarele sud-estice nu-1 știm menționat, deși la acest lucru ne-am aștepta ținând seama de o specificație a unui sinod creștin din 575 : „non licet kalendis januariis vetula aut cervolo facere". Însăși apariția sa destul de sporadică pe teritoriul nostru este întrucâtva ciudată, dacă ne gândim la numeroasele variante ale colindei cerbului culese din diferite provincii românești, unele chiar și în zilele noastre, și din câmpia Bărăganului, ceea ce ne pregătește pentru o eventuală surpriză a semnalării sale în alte locuri.

Surprinde faptul că nici în Transilvania și nici în Moldova cerbul (ca joc dramatic) nu este general cunoscut. El apare în zone limitate (pentru prima provincie nedeterminate încă), care în Moldova se cuprind aproximativ între localitățile : Fălticeni, Roman, Iași, Târgu Neamț — și, sporadic, mai la sud de acesta, cu câteva zeci de kilometri — și punctul de pe Prut care delimitează actualmente județele Botoșani și Iași.

Spre deosebire de alte jocuri dramatice din Moldova, cerbul are numai această denumire, suplimentată prin faptul că în unele variante i se spune și Jenică, iar în altele Valeru sau Valerică (în cele mai multe).

Conservat numai în practicile folclorice ale unui grup de populație compact, se pare dislocat cândva, așa cum lucrurile se întâmplă de obicei, jocul cerbului nu prezintă diverse tipuri de variante, unitatea caracterizându-1 în toate materialele moldovenești, diferențele sesizate nefiind de natură să determine posibilitatea stabilirii unei tipologii variate.

El apare peste tot ca un teatru-alai, ceea ce pentru noi pare să indice faptul că a intrat și s-a consolidat, în practicile folclorice locale, de aproximativ patru-cinci secole, când acest proces pare să fi luat proporții. Alaiul cerbului se compune din 10 — 12 personaje (uneori și mai multe), iar măștile respective nu prezintă o simbolistică prea diferită, poate și pentru faptul că existând pe un teritoriu limitat și suprafața sa de contact cu alte norme de teatru popular, și deci receptarea unor influențe, a fost mai limitată.

Conducătorul alaiului este unul din ursari (cel mai adesea), dar poate fi și un personaj anume : dragomanul, gentașul, comorașul, ofițerul, căpitanul. Cerbul este jucat cu schimbul, de unde, adesea, și existența a doi jucători ai cerbului. Nelipsit apare fluierarul, în unele locuri numit trișcar; niciodată la jocul cerbului nu sunt folosite alte instrumente muzicale decât fluierul sau trișca. Ciobanul (sau ciobanii) poate să existe în alai; după cum poate să nu existe, fiind înlocuit de câțiva din însoțitorii cerbului, care în mod obișnuit se numesc doboșări, numărul lor variind între 4 și 10. Pe alocuri, doboșarii se intitulează ursari— și nu în puține cazuri. La prima vedere această practică pare lipsită de sens, dar scrutarea tradițiilor ne arată că toți îmblânzitorii de fiare erau considerați cândva „ursari". Aceeași tradiție le mai atribuie și alte înțelesuri: ei sunt magicieni, pot — prin puterea supranaturală pe care o au — să „lege" și să „dezlege", să descânte, să vindece. În puncte extreme ale zonei determinate, ursarii sunt înlocuiți cu harapii, fiind vorba de valorificarea unor practici de teatru mai vechi, locale. Asocierea altor personaje: căldărarii, moșneagul, baba, arnăuții, burghezul confirmă teza continuității transformărilor la care jocurile dramatice au fost supuse.

Teatrul-alai cerbul cunoaște câteva momente tipice, a căror înlănțuire obișnuită este următoarea : intrarea cerbului în casa colindată (însoțită de cântece lirice strigate); îmbolnăvirea acestuia; însănătoșirea lui; jocul ciobănașului (expresie a bucuriei de care este cuprins stăpânul cerbului) și — în ultima vreme — jocul căldărarilor, în final. Cum este și de așteptat, aceste momente nu sunt obligatoriu respectate în toate locurile, în genere însă, alaiul cerbului se prezintă ca un spectacol bine închegat, de o valoare artistică deosebită. Elementele care îi asigură această însușire sunt: muzica sprijinită pe un ritm variat susținut de tobe (impresionant și sugestiv pentru vârsta străveche a practicii) și costumația personajelor. Poate fi văzut purtând pantaloni albaștri, strânși pe corp (cu genunchiere de blană, pentru ca jucătorii să poată rezista mai ușor în poziția în care bat ritmul de la început și până la sfârșitul jocului — îngenuncheați); flanele roșii; curele bătute în nasturi metalici strălucitori; bârnețe bine strânse din care atârnă năframe înflorate; mănuși (albe adesea); fesuri (dar de fapt coifuri de irozi) de care sunt prinse obrăzare croite din piele, în timpul jocului lăsate pe față, altminteri ridicate sau întoarse cu coif cu tot spre spate; opinci, pentru a fi mai ușori la joc, păstrate și astăzi; sadelcă (zgardă) cu clopoței sau zurgălăi drept vipușcă la pantaloni (sau, în alte părți, prinse în diagonală, pe piept); în mână dobă (tobă) și ciocănel (bețișor). Mărimea tobei este variabilă: de la diametrul de 35 cm până la 75 cm. Ciobanul poartă cojoc, ițari, căciulă, opinci și bâtă.

Masca cerbului este și ea unitar construită, capul deosebindu-se de cel al caprei (de la jocul cu același nume) prin coarnele ramificate pe care le are și printr-o dozare mai zgârcită a podoabelor. Corpul este sugerat prin țesături (macat sau cergă) împodobite cu batiste, panglici, clopoței, zurgălăi, codiță de ied. El se apropie de poziția patrupedă. Intrarea în casă este însoțită de strigăturile grupului de însoțitori ai cerbului (doboșari), strigături greu de înțeles atunci când se colindă, jucătorii fiind obosiți și răgușiți. Strigăturile pot sugerea adesea cerbului o anume mișcare sau un anume ritm, cum se poate vedea din următoarele fragmente:

„Foaie verde de-un grăunte. Vin cu cerbul de la munte, Numa-n coate și-n genunche "

sau:

„Foicica, foi de fag,

Sai, cerbule peste prag "

ceea ce ferește, de accidente, în timpul colindei, masca și jucătorul. Versuri ca:

„Și-am zis verde grâu mărunt,

Cu Valeru la pământ

Să s-audă rumăgând

Foaie verde și una,

Sus, Valeru, nu te da

Alteori strigăturile pot avea și unele elemente umoristice :

„Cerbule, ia vezi ce faci La covată cu colaci, Bagă botul și ia unul, Să nu te vadă stăpânul

Sunt și situații când prin ele se pun de acord mișcările pe care înșiși doboșarii urmează să le execute :

„Foaie verde de mărar, Bună seara gospodar 1 Foaie verde, grâu mărunt, Toți cu doba la pământ, La pământ și la podea…”

De cele mai multe ori însă sunt strigate cântece de lume și cântece de dragoste, potrivite cu vârsta urătorilor și plăcute întregului auditoriu.

Prea multe strigături ar apropia însă jocul cerbului de jocul caprei și ni se pare că existența lor trebuie privită ca rezultat al unei astfel de influențe, întrucât sunt variante care le exclud prezența sau le-o limitează stăruitor , acțiunea — în cazul respectiv — începând direct de la descântec. Momentul următor cuprinde îmbolnăvirea cerbului, aproape totdeauna „de deochi". Unul dintre ursari trece de îndată la rostirea descântecului, făcând loc momentului, care este și cel mai consistent, al însănătoșirii cerbului. Acesta este partea cea mai plină de poezie a textului literar de la jocul cerbului. Imagini de o rară frumusețe îi sporesc farmecul, neatins de alte practici similare, sporit, desigur, de vârsta străveche a incantației folosite. Aducând în genul dramatic tradiții milenare de declamație, descântecul cerbului atinge o deosebită valoare.

Sunt și variante din care transpare faptul că descântecul ar fi fost de demult spus totdeauna de cioban, fiindcă între acesta și ursari pare să fi fost cândva un conflict.

„Măi, de unde ți-o fi leacul? De la ăștia patru ?

De te scap în mâna lor Te-or duce la abator Să facă din carnea ta rasol, Iar din pielicica ta Fac țiganii foi din ea, Să o scoată la vânzare, Să ia multe parale, Să-și ia ițe și căldare, Măi, tată, măi

Observând textele descântecului și modalitatea de recitare a lor, ceva din toată această luptă iese încă în evidență dacă avem în vedere faptul că atunci când descântecul este rostit de cioban se caracterizează printr-o notă de umanizare a vrăjii, având ton confesional, și exprimând, indirect, o anume îndoială în eficacitatea lui, în timp ce atunci când este spus de ursari — ca un rezultat al considerației ciobanului față de aceștia — dobândește un ușor tratament de parodie. Doar ciobanul punctează mereu cuvintele sale cu intima formulă în care înscrie legătura sa cu cerbul: „Măi, tată, măi!", în timp ce descântecul ursarilor rămâne rece și exterior oricărei legături sufletești, mișunând de accente țigănești (tentă dobândită în decursul vremii).

Există în modalitățile de consumare a descântecului cerbului unele elemente care arată că practica este abordată, în ultima vreme, convențional și pe coordonate demagizate, pentru că sensurile ce i se atribuie, departe de a miza pe un univers nestăpânit, scot în relief o lume comună, diurnă.

Interesant este faptul că această natură particulară a descântecului cerbului este astăzi pătrunsă de purtătorii obiceiului, lucru confirmat prin structura pe care o arată unele variante noi ale textului, unde nuanțele de acest gen prind contururi mai grăitoare. Iată ce spune într-un loc:

„Dar, scoală de jos, Că nu-i frumos, Că vine Iancu Jianu, Căpitanu,

Cu benți de haiduci,

Din nici o altă parte, se pare, înțelesurile acordate descântecului, pe măsura evoluției conștiinței sociale, nu ar putea fi mai bine citite. Cerbul se fortifică așadar de îndată, prin puterea magică a cuvântului umanizat. Frumusețea și tinerețea lui înving, de parc-ar fi un flăcău ca toți flăcăii.

Foarte puținele variante care renunță la descântec, partea esențială pentru înțelegerea sensurilor spectacolului, sunt de fapt un alai al caprei, cu strigături spuse în anturajul măștii de cerb. Dar individualitatea jocului cerbului, și totodată larga popularitate de care acesta se bucură de multă vreme în zona arătată, rezultă și din situația celorlalte jocuri dramatice cu măști, majoritatea aflându-se sub directa și sensibila influență a jocului cerbului. Căci jocurile : berbecii, țapul, boul — dintre cele mai vechi — și struțul și leul — dintre cele mai noi — sunt structurate în cele mai multe din variantele din aria cerbului, pe nelipsitul episod al deocherii animalului. Mai mult decât atât însuși jocul caprei (indiscutabil străvechi) prezintă elemente similare pe o arie care are în centrul său perimetrul de răspândire a cerbului în Moldova. (Partea sud-estică a Moldovei, până la linia Piatra-Neamț — Bacău — Siret excelează numai prin tipul de capră cu strigături și niciodată nu arată și variante cu descântec sau îmbolnăvire a animalului. In schimb însă, în restul Moldovei, întâlnim și capra cu strigături și capra structurată în felul jocului cerbului.

Ursul – legendele descriu ursul ca fiind un animal cu virtuți de protector, terapeutice și meteorologice, iar sensul acestui joc cu măști simbolizează moartea și reînvierea naturii. În ținutul Neamțului, masca pentru “Urs” este spectaculoasă, confecționata din blană de oaie și capul animalului. Cortegiul care însoțește “Ursul” este condus de un “ursar”, care îndeamnă ”animalul” la dans în ritmul tobelor.

Căluții – este unul din jocurile care nu puteau sa lipsească în aceasta zonă, reprezentând simbolul tinereții veșnice. Tinerii înveșmântați în „Căluți“ trebuie să danseze cu frenezie și grație, pentru a exprima legătura sacră dintre om și animalul care i-a stat aproape și l-a slujit cu sârguința din cele mai vechi timpuri. Capul măștilor este sculptat în lemn, acoperit cu pânză roșie și decorat cu un harnașament din curele de piele sau din brâie țesute. Acesta se fixeaza între două bucăți de lemn, peste care se pun covoare. Flăcăii care joaca rolul de “Căluți” și poartă mască sunt îmbrăcați în costume populare specifice zonei.

„Urâții” sau „Frumoșii” – sunt personajele care merg înaintea alaiului format din Capră, Ursu ori Căluții. Aceștia au rolul de a atrage atenția și de a înviora atmosfera de sărbătoare. Măștile purtate de aceste personaje sugerează cele mai stranii momente ale vieții omenești – „Moși“, „Babe“, „Negustori“, „Uncheși“, „Țigani“, „Turci“, figuri umane imortalizate caricatural.

Sorcova (1 ianurie)  – Copiii merg de Sf. Vasile cu Sorcova și Semănatul pe la rude și vecini, pentru a le ura sănătate și belșug în noul an. Sorcova făcută odinioară din ramuri înflorite, puse la înmugurit de Sf. Andrei și împodobite cu ciucuri roșii, este astăzi confecționată din flori artificiale din hârtie colorată, agățate pe o vergea de lemn. Pe la case umblă mai întâi sorcovitori care recită urări de sănătate și belșug, după care sunt înlocuiți de semănători cu trăistuțe tradiționale cu grâu, porumb și fasole. Semănătorii sunt cei care aruncă cu boabe prin casă pentru a aduce belșug.

Cu sorcova umblă numai copiii de la trei până la șapte, opt și nouă ani. Apropiindu-se de persoana pe care o sorcovesc, o ating ușor cu sorcova de 4o de ori, pronunțând recitativul. Darurile constau odinioară în fuioare, turte, faguri de miere iar urările erau adresate celor mai în vârstă din familie, rudelor și cunoscuților de aproape. Astăzi recompensa este în bani și copiii intră fără deosebire în orice casă în care sunt primiți.

Vechii romani obișnuiau să se felicite la începutul anului cu o ramură de dafin verde, ”ut annare perennareque commode liceat”, pentru ca să petreacă bine în anul care începea și-n mulți ani următori.

Expresia „sorcovă” este o sincopare din „sorocovă” și, prin urmare, înseamnă „patru-zecime”, căci în limba slavo-bulgară „sorok” înseamnă patruzeci. Dacă luăm recitativul sorcovei și-l despărțim în grupe silabice, în modul în care este cadențat de copii, vom descoperi patruzeci de grupe corespunzând celor patruzeci de atingeri cu sorcova, executate la pronunțarea fiecărei grupe de silabe.

Anul Nou este momentul când intențiile și dorințele de viitor par mai aproape ca oricând de împlinire, în nici un alt moment al anului sau al vieții omului, sentimentul unei depline descătușări al optimismului și al încrederii în ziua de mâine, nu mai poate fi regăsit ca în această zi a meselor întinse, a degustării roadelor, hărniciei oamenilor și dărniciei pământului. De Anul Nou satul românesc în general, este deschis ca o largă fereastră spre lumea de demult, dar și spre ziua prezentă și viitoare.

CONCLUZIE

Cultura în genere cuprinde triunghiul semiotic (arhaic — tradiție — modern) ca expresie a unului și multiplului, ca valoare păstrată și redimensionată, chiar multiplicată creator păstrând filonul de re(potențial) valoric. Aceste aspecte în timp se comprimă simbolic, declanșează coduri simbolice ce au existat în afara istoriei și în istorie, ce propun irevocabil re(lecturarea) lor. Acest proces implică din partea noastră scenarii intuitive, semiotico-hermeneutice, logico-mentale prin care putem descoperi variante relaționale și interpretative ale semnelor și simbolurilor ca formule de rezonanță și coerență pentru cultura tradițională.

Tradiția românească se prezintă ca aparținând aceleiași istorii, prin concentrare pe "esențe", pe "valori", ce au calitatea de verb ontologic, ce exprimă identitatea, condiție a raționalității lumii, și arată "distanța" temporală și valorică ce ne desparte de trecut.

Crăciunul este sărbătoarea cea mai bogată în festivități, cea mai dorită și cea mai mare dintre toate care compun primele luni friguroase, precum ”Pascele” e cea mai mare sărbătoare dintre toate care primăvară.

Multe din credințele și datinile conservate de la strămoși au loc în lunile Decembrie și Ianuarie, iar multe reamintesc anticele datini latino – elene.

Pregătirea prin posturi și rugăciuni dă Crăciunului o importanță cu totul deosebită, justificată îndeajuns prin feluritele și zgomotoasele petreceri ce se fac îndată cu sosirea lui 25 decembrie, în toate zilele și nopțile următoare, până la sfârșitul lunii.

În ajunul Crăciunului, primul act este acela al colindețului, amintire despre feeriile anticului sacerdoțiu, numite Saturnale, Opalii, Vacunale și Fornacale. Colindețele – mici turte sau covrigi – se împărțeau copiilor care în zori de zi vin să salute familia și să ureze:

”Bună dimineața la Moș – Ajun,

Bună dimineața la Moș Crăciun!”

Sau: ”Dă-mi un covrig

Că mor de frig!”

În noaptea Crăciunului se cântă colindele, imnuri și cântări saturnale păstrate de la daci, în care ideea de opulență, de viață patriarhală și religioasă apare amestecată cu ideile de felicitare așa cum predominau în imnurile cântate de junii romani la Calendele lunii ianuarie:

”Astă seară-i seara mare,

Florile dalbe;

Floarea mare-a Crăciunului,

Florile dalbe;

Noi umblăm să colindăm

Pe-astă vreme – ntunecoasă

Pe potecă alunecoasă”

Acestea sunt înlocuite de elemente religioase creștine:

Voi, patru colindători,

Vă alegeți doi din voi,

Doi din voi mai tinerei:

Treceți, mergeți la grădină,

La grădina raiului:

Rupeți fir

De calofir

Și steble de busuioc;

Treceți, mergeți la fântână,

La izvorul lui Iordan:

Muiați fir

De calofir

Și steble de busuioc;

Și-apoi mergeți colindând,

Doi pe urmă botezând.

Stropiți casă,

Stropiți masă,

Stropiți feți

De coconi creți.

Coconi creți s-or pomeni

Și frumos ne-or dărui:

Cu daruri de la părinți

Cu daruri de viteji.

Stropiți-i pe cei bătrâni:

Bătrânii s-or pomeni

Și frumos ne-or dărui

Cu colaci de grâu curat

Pe colac vasu-i cu vin

Fie ospățul deplin!

Textul colindelor din această zonă a Bucovinei este asemănător pentru cele trei categorii de vârstă: copii, tineri și maturi, diferențiindu-se doar prin urările de încheiere, îndeosebi cele ale flăcăilor, urări adresate fetelor sau băieților (după caz), gazdei. Una dintre cele mai răspândite colinde cântate în zona Siretului și care are un conținut adecvat momentului festiv, evocând scene din trecutul și frumusețile acestui meleag și încheindu-se cu urări adresate celor din familia la care se colindă, este Asta-i seara lui Crăciun.

Adevăratele rădăcini ale folclorului românesc de iarnă se află în urătură. Aceasta cuprinde inclusiv rădăcinile colindelor care, în cazul românilor, reprezintă entuziasta adoptare a lui Hristos de către un popor care s-a născut dumnezeiesc așa cum afirmă Ion Drăgușanul. Urătura este, totuși, mult mai veche decât colinda, tot așa cum practica agricolă precede cu milenii creștinismul. Poezia populară, agrară prin excelență, se caracterizează prin optimismul robust și umorul sănătos, tonifiant, componente specifice, de altfel, și altor genuri și specii folclorice cu caracter agrar. Urările presupun un ignorat erou civilizator, care nu este exilat în cer, ci adoptat, la fel ca Iisus Hristos de lumea satului străromânesc și românesc.

Deși, așa cum o demonstrează colindele, ne-am născut un popor dumnezeiesc, în ochii unor contemporaneități excesiv de mistice, românii trec drept păgâni: ”Este atât de mare orbirea cestui popor, neștiința și nebunia lui, încât el nu știe nimic despre Dumnezeu și despre fericirea cerului. În toată Moldova abia dacă vreunul știe Tatăl nostru; toată evlavia lor constă în a-și face cruce, care la ei se numește mătanie. Nu se ține nici o predică în biserici și nu se predă în școlile lor doctrina creștină întrucât înșiși dascălii și popii nu au învățat aproape nimic despre cele ale spiritului. Ei impun drept adevăr divin niște basme băbești”. (Marco Bandini, 1644)

Folclorul românesc demonstrează că noi n-am fost și nu vom fi niciodată creștini în sensul instituționalizat al religiilor. Practic, românii n-au aderat la credința în Iisus ci l-au adoptat pe Hristos pentru că au regăsit în modelul Lui valorile proprii, caracteristicile de bază ale neamului. Odată cu adoptarea Fiului, rolul Sfintei Vineri, care se roagă pentru cei ce cred în ea La poalele raiului,/ La scaunul Domnului,/ La scaun de judecată,/ Unde merge lumea toată (colinda Sus, pe slava cerului), este preluat de Fecioara Maria.

În ceea ce privește textul teatrului și jocurilor de Anul Nou, acesta ar pierde mult din valoarea sa în lipsa măștilor, inedit confecționate, și a jocului de rol pregătit cu atâta strășnicie în decursul unui an calendaristic.

Rolul folclorului este acele de a ne arăta cum se răsfrâng în sufletul poporului de jos diferitele manifestații ale vieții, cum simte și gândește el fie sub influența ideilor, credințelor, superstițiilor moștenite din trecut, fie sub aceea a impresiilor pe care i le deșteaptă împrejurările de fiecare zi.

În prefața culegerii sale de poezii populare, Vasile Alecsandri socotește că poeziile noastre populare compun o avere națională, demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru nația română.

Bibliografie

Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc, II (1892-1904), coordonare și cuvânt înainte de Adrian Fochi, Ediție îngrijită și prefață de Iordan Datcu, București, Editura Saeculum, 2002

Calendar creștin ortodox 2013, Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 2013

Dicționar bibliografic, București, Editura științifică și enciclopedică, 1981

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., București, 1979

Barlea O, Folclor literar românesc, Vol I, Ed. Minerva, Buc., 1981

Bernea Ernest, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, București, Editura Humanitas, 1997

Bojincă Damaschin, Răspundere dezgurzătoare la cărtirea cea de Hale în anul 1828, Buda, 1828, Calindariu românesc, Buda, 1829

Buhociu Octavian , Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească, București, Editura Minerva, 1973

Chirica Vasile, Boghian Bogdan, Arheologia preistorică a lumii, Editura Helios, Iași, 2003

Dima Al., Conceptul de artă populară, în vol. Arta populară și relațiile ei, Edit. Minerva, Buc., 1970

Ene-Teodorescu Cătălin Virgiliu , Catalogul calendarelor românești (1794-1947), ediție îngrijită, studiu introductiv și notă asupra ediției de ~ , Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2000

Evseev Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara, Editura Amarcord, 1997, Enciclopedia semnelor si simbolurilor culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 2001

Florea Avram, Istoriografie a etnografiei românești din Banat, Editura Excelsior Art, 2003

Ghinoiu Ion, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2004, Vîrstele timpului, Editura Meridiane, București, 1988, Comoara satelor: calendar popular, București, Editura Academiei Române, 2005, Panteonul românesc. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2001, Mică enciclopedie de tradiții românești, București, Editura Agora, 2008; Ion Ghinoiu,

Emil Țîrcomnicu, Sărbători și obiceiuri, București, Editura Etnologică, 2009

Hodoș Enea, Literatura poporală aleasă din diferite colecțiuni, Caransebeș, 1901

Mangiuca Simeon, Călindariu iulianu, gregorianu și poporalu românu, Brașov, Tipografia Alexi, 1881, Oravița, 1882, 1883

Marian Fl. Simion, Sărbătorile la români, vol. I, Editura Fundației culturale române, București, 1994

Marinescu Atanasie Marian, Poezii populare din Transilvania, București, Editura Minerva, 1971

Munteanu Viorel, Bârleanu Viorel , Strop de ler, vol I, Iași, Ed. “Mitropoliei Moldovei”, 2000

Mușlea Ion, Arhiva de folclor a Academiei Române 1930- 1948, Cluj, Editura Fundației pentru studii europene, 2003

Northrop Frye, Anatomia criticii, Editura Univers, Buc., 1972

Olteanu Antoaneta , Calendarele poporului român, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Paideia, 2009

Pamfile Tudor, Mitologie românească, Editura Allfa, București, 1997

Pistolea Vasile, Sărbători religioase și datini la români, Editura Marineasa, Timișoara, 2006

Răduică Georgeta , Răduică Nicolin, Calendare și almanahuri. 1731-1918

R. Wellek-A. Warren, Teoria literaturii, E.L.U., București, 1967

Sporiș Mihai, Mitologie românească. Calendarul popular, Prefață de Costea Marinoiu, București, Editura Floarea Darurilor, 2000

Stahl H. Henri, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, București, Editura Științifică, 1968

S. Iosifescu, Configurație și rezonanțe, Editura Eminescu, București, 1973

Turcuș Aurel, Catalogul obiceiurilor populare calendaristice din Banat, Timișoara, Editura Orizonturi universitare, 2008

Ureche V. A., Codicele bandinus, Analele Academiei Române, Memorii, secția istorie, XVI Publicații

Foaie pentru minte și literatură, nr. 22/ 1859 Luceafărul, anul I, nr.12/1935 Plugarul român, nr.9/ 1910 România liberă, 27.11.2011

Sitografie

http://antenasatelor.ro/component/content/article/384-traditiile-lunilor-anului

http://dli.ro/slujba-de-craciun-cum-si-de-ce.html

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2011_06_01_archive.html

http: // enciclopediaromaniei. ro/wiki/T ezaurul_de_la_Sacoșu_Mare

http://hartacomorii.blogspot.ro/2010/11/dictionar-istoric-dacic.html

http://rn.rfi.ro

http://portal.tfm.ro/forum/printthread.php?tid=286 http://rdcnroman.blogspot.ro/2012/04/surorile-tablitelor-de-la-tartaria.html

https://sites.google.com/site/gigantiiultimeiglaciatiuni1/home/provadia–primul-oras-din-europa

http://www.agoracrestina.ro/biblioteca/vasile_pistolea_0-unitati-de-timp-in-calendarul-popular-

anotimpurile-anului.html

http://www. cj suceava. ro/cib/ro/boboteaza. php

http ://www. colinde. ebul. ro/

http://www. crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view. php? group_id=7 91 &grouptopi c_id=6408

http://www. crestinortodox.ro/craciun/ craciun-ortodox/obiceiuri-iarna-68391. html http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/macinicii-68800.html http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=188 http://www.emaramures.ro/stiri/18462/CRACIUN-OBICEIURI-UNICE-MARAMURES

http://www.gaesti.ro/social/121-vraji-obiceiuri-si-traditii-de-anul-nou.html

http://www.gazetadeagricultura.info/dezvoltare-rurala/611-obiceiuri-si-traditii/1192-calendarul-

sarbatorilor-romanesti-faurar.html,

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cariera-internationala-iei-camasa-

traditionala-romaneascahttp://www.inbucovina.ro/recomandat-de-inbucovina/obiceiuri-si-

traditii-de-iarna-din-bucovina/

http://www.infoms.ro/home/detalii-stiri/article/4552.html?type=98&no_cache=1 http ://www.infotravelromania.ro/sibiu_marginimeasibiului.html www.ireferate.ro…tezaure preistorice în județul Neamț http://www. mfr-busteni.net/index. php3? quoi=3 8&LAN G=RO

http://www.monitorulsv.ro/Local/2012-01-14/La-Draguseni-a-avut-loc-a-doua-editie-a-

Festivalului-Obiceiurilor-de-Iarna-pe-stil-vechi

http://www .muzeulastra.ro/calendar-popular/188-2013

http://www.newsbucovina.ro/exclusiv/65338/hutulii-printre-datini-si-obiceiuri http://www.paperblog.fr/2870637/traditii…e/samedru/, Vasile Pistolea, op.cit., p. 195 http ://www. revistapentrupatrie.ro/index.php? option http://www. unica. ro/detalii-articole/articole/ superstitii-traditii-post-craciun-7545. html http ://www. zhd. ro/

http:/www.ziarultricolorul.ro/social/superstitii-de-anul-nou…28.12.2012 ro.wikipedia. org/wiki/Dragobete www.parohiaortodoxabemdorm.com

http://www.mytex.ro/stiri/traditional-o-indeletnicire-si-un-ritual-care-au-reusit-sa-supravietuiasca-timpului-spectacolul-fascinant-al-mastilor-in-sarbatorile-de-iarna_106821

http://www.viziteazaneamt.ro/2010/12/traditii-de-craciun-in-neamt/

http://www.viziteazatirguneamt.ro/

http://www.viziteazaneamt.ro/2011/01/plugusorul-si-plugul-flacailor-%e2%80%93-traditii-in-noaptea-de-revelion-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2011/01/jocurile-traditionale-cu-masti-din-noaptea-de-revelion/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/07/traditii-si-mestesuguri-din-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/09/portul-popular-traditional-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/09/obiceiuri-traditionale-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/10/tesutul-%e2%80%93-mestesug-pastrat-si-promovat-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/12/obiceiuri-si-traditii-de-iarna-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/category/obiceiuri-traditii-si-mestesuguri/

http://www.viziteazaneamt.ro/2013/12/semnifica%e1%b9%adia-ma%e1%b9%a3tilor-tradi%e1%b9%adionale-din-tinutul-neam%e1%b9%adului/

http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=5&ved=0CEgQFjAE&url=http%3A%2F%2Fwww.bg15mc.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2011%2F01%2FMonografia_judetului_Neamt.doc&ei=LGJvU4uzGYKd0QXYrYBI&usg=AFQjCNEzZwQGaMmDihTJ0zhVAIfieHtypQ

http://www.zigzagturistic.ro/traditii_obiceiuri.html

http://www.zigzagturistic.ro/list_obiectiv/4-Targu-Neamt/6-Colectia-de-etnografie-si-istorie-locala-Nicolae-Popa.html

Bibliografie

Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc, II (1892-1904), coordonare și cuvânt înainte de Adrian Fochi, Ediție îngrijită și prefață de Iordan Datcu, București, Editura Saeculum, 2002

Calendar creștin ortodox 2013, Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 2013

Dicționar bibliografic, București, Editura științifică și enciclopedică, 1981

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., București, 1979

Barlea O, Folclor literar românesc, Vol I, Ed. Minerva, Buc., 1981

Bernea Ernest, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, București, Editura Humanitas, 1997

Bojincă Damaschin, Răspundere dezgurzătoare la cărtirea cea de Hale în anul 1828, Buda, 1828, Calindariu românesc, Buda, 1829

Buhociu Octavian , Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească, București, Editura Minerva, 1973

Chirica Vasile, Boghian Bogdan, Arheologia preistorică a lumii, Editura Helios, Iași, 2003

Dima Al., Conceptul de artă populară, în vol. Arta populară și relațiile ei, Edit. Minerva, Buc., 1970

Ene-Teodorescu Cătălin Virgiliu , Catalogul calendarelor românești (1794-1947), ediție îngrijită, studiu introductiv și notă asupra ediției de ~ , Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2000

Evseev Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara, Editura Amarcord, 1997, Enciclopedia semnelor si simbolurilor culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 2001

Florea Avram, Istoriografie a etnografiei românești din Banat, Editura Excelsior Art, 2003

Ghinoiu Ion, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2004, Vîrstele timpului, Editura Meridiane, București, 1988, Comoara satelor: calendar popular, București, Editura Academiei Române, 2005, Panteonul românesc. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2001, Mică enciclopedie de tradiții românești, București, Editura Agora, 2008; Ion Ghinoiu,

Emil Țîrcomnicu, Sărbători și obiceiuri, București, Editura Etnologică, 2009

Hodoș Enea, Literatura poporală aleasă din diferite colecțiuni, Caransebeș, 1901

Mangiuca Simeon, Călindariu iulianu, gregorianu și poporalu românu, Brașov, Tipografia Alexi, 1881, Oravița, 1882, 1883

Marian Fl. Simion, Sărbătorile la români, vol. I, Editura Fundației culturale române, București, 1994

Marinescu Atanasie Marian, Poezii populare din Transilvania, București, Editura Minerva, 1971

Munteanu Viorel, Bârleanu Viorel , Strop de ler, vol I, Iași, Ed. “Mitropoliei Moldovei”, 2000

Mușlea Ion, Arhiva de folclor a Academiei Române 1930- 1948, Cluj, Editura Fundației pentru studii europene, 2003

Northrop Frye, Anatomia criticii, Editura Univers, Buc., 1972

Olteanu Antoaneta , Calendarele poporului român, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Paideia, 2009

Pamfile Tudor, Mitologie românească, Editura Allfa, București, 1997

Pistolea Vasile, Sărbători religioase și datini la români, Editura Marineasa, Timișoara, 2006

Răduică Georgeta , Răduică Nicolin, Calendare și almanahuri. 1731-1918

R. Wellek-A. Warren, Teoria literaturii, E.L.U., București, 1967

Sporiș Mihai, Mitologie românească. Calendarul popular, Prefață de Costea Marinoiu, București, Editura Floarea Darurilor, 2000

Stahl H. Henri, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, București, Editura Științifică, 1968

S. Iosifescu, Configurație și rezonanțe, Editura Eminescu, București, 1973

Turcuș Aurel, Catalogul obiceiurilor populare calendaristice din Banat, Timișoara, Editura Orizonturi universitare, 2008

Ureche V. A., Codicele bandinus, Analele Academiei Române, Memorii, secția istorie, XVI Publicații

Foaie pentru minte și literatură, nr. 22/ 1859 Luceafărul, anul I, nr.12/1935 Plugarul român, nr.9/ 1910 România liberă, 27.11.2011

Sitografie

http://antenasatelor.ro/component/content/article/384-traditiile-lunilor-anului

http://dli.ro/slujba-de-craciun-cum-si-de-ce.html

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2011_06_01_archive.html

http: // enciclopediaromaniei. ro/wiki/T ezaurul_de_la_Sacoșu_Mare

http://hartacomorii.blogspot.ro/2010/11/dictionar-istoric-dacic.html

http://rn.rfi.ro

http://portal.tfm.ro/forum/printthread.php?tid=286 http://rdcnroman.blogspot.ro/2012/04/surorile-tablitelor-de-la-tartaria.html

https://sites.google.com/site/gigantiiultimeiglaciatiuni1/home/provadia–primul-oras-din-europa

http://www.agoracrestina.ro/biblioteca/vasile_pistolea_0-unitati-de-timp-in-calendarul-popular-

anotimpurile-anului.html

http://www. cj suceava. ro/cib/ro/boboteaza. php

http ://www. colinde. ebul. ro/

http://www. crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view. php? group_id=7 91 &grouptopi c_id=6408

http://www. crestinortodox.ro/craciun/ craciun-ortodox/obiceiuri-iarna-68391. html http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/macinicii-68800.html http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=188 http://www.emaramures.ro/stiri/18462/CRACIUN-OBICEIURI-UNICE-MARAMURES

http://www.gaesti.ro/social/121-vraji-obiceiuri-si-traditii-de-anul-nou.html

http://www.gazetadeagricultura.info/dezvoltare-rurala/611-obiceiuri-si-traditii/1192-calendarul-

sarbatorilor-romanesti-faurar.html,

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cariera-internationala-iei-camasa-

traditionala-romaneascahttp://www.inbucovina.ro/recomandat-de-inbucovina/obiceiuri-si-

traditii-de-iarna-din-bucovina/

http://www.infoms.ro/home/detalii-stiri/article/4552.html?type=98&no_cache=1 http ://www.infotravelromania.ro/sibiu_marginimeasibiului.html www.ireferate.ro…tezaure preistorice în județul Neamț http://www. mfr-busteni.net/index. php3? quoi=3 8&LAN G=RO

http://www.monitorulsv.ro/Local/2012-01-14/La-Draguseni-a-avut-loc-a-doua-editie-a-

Festivalului-Obiceiurilor-de-Iarna-pe-stil-vechi

http://www .muzeulastra.ro/calendar-popular/188-2013

http://www.newsbucovina.ro/exclusiv/65338/hutulii-printre-datini-si-obiceiuri http://www.paperblog.fr/2870637/traditii…e/samedru/, Vasile Pistolea, op.cit., p. 195 http ://www. revistapentrupatrie.ro/index.php? option http://www. unica. ro/detalii-articole/articole/ superstitii-traditii-post-craciun-7545. html http ://www. zhd. ro/

http:/www.ziarultricolorul.ro/social/superstitii-de-anul-nou…28.12.2012 ro.wikipedia. org/wiki/Dragobete www.parohiaortodoxabemdorm.com

http://www.mytex.ro/stiri/traditional-o-indeletnicire-si-un-ritual-care-au-reusit-sa-supravietuiasca-timpului-spectacolul-fascinant-al-mastilor-in-sarbatorile-de-iarna_106821

http://www.viziteazaneamt.ro/2010/12/traditii-de-craciun-in-neamt/

http://www.viziteazatirguneamt.ro/

http://www.viziteazaneamt.ro/2011/01/plugusorul-si-plugul-flacailor-%e2%80%93-traditii-in-noaptea-de-revelion-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2011/01/jocurile-traditionale-cu-masti-din-noaptea-de-revelion/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/07/traditii-si-mestesuguri-din-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/09/portul-popular-traditional-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/09/obiceiuri-traditionale-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/10/tesutul-%e2%80%93-mestesug-pastrat-si-promovat-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/2012/12/obiceiuri-si-traditii-de-iarna-in-neamt/

http://www.viziteazaneamt.ro/category/obiceiuri-traditii-si-mestesuguri/

http://www.viziteazaneamt.ro/2013/12/semnifica%e1%b9%adia-ma%e1%b9%a3tilor-tradi%e1%b9%adionale-din-tinutul-neam%e1%b9%adului/

http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=5&ved=0CEgQFjAE&url=http%3A%2F%2Fwww.bg15mc.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2011%2F01%2FMonografia_judetului_Neamt.doc&ei=LGJvU4uzGYKd0QXYrYBI&usg=AFQjCNEzZwQGaMmDihTJ0zhVAIfieHtypQ

http://www.zigzagturistic.ro/traditii_obiceiuri.html

http://www.zigzagturistic.ro/list_obiectiv/4-Targu-Neamt/6-Colectia-de-etnografie-si-istorie-locala-Nicolae-Popa.html