O Prezentare Generala a Problematicii Sinuciderii

Capitolul I

O prezentare generala a problematicii sinuciderii

1. Definiții ale suicidului

Cei mai mulți specialiști susțin că, în ceea ce privește sinuciderea, nu pot fi formulate definiții sau standarde absolute și că un concept universal valabil este imposibil. Elucidarea și prevenirea conduitei suicidare sunt departe de a fi rezolvate pe deplin, de aceea este necesară precizarea că nu îmi propun în acest capitol introductiv o analiză exhaustivă, ci doar să prezint selectiv câteva dintre aspectele fundamentale legate de acest subiect.

Termenul sinucidere este un concept modern, fiind format prin contopirea a două cuvinte de origine latină: sui, „pe sine” și caedere, „a omorî, a ucide”. Unii cercetători susțin că termenul este introdus de Thomas Browne, în secolul al XVII-lea, în lucrarea Religio medici, publicată în 1642, cu rolul de a diferenția „self-killing-ul creștin, total condamnabil, de suicidium-ul păgân al lui Cato”, autodistrugerea neavând legătură cu ispitirea diavolească. Mai clar formulat, cuvântul a fost inventat în urma unei reorientări puternice spre valorile individuale și, implicit, spre cultivarea unei atitudini tolerante și liberale. „Până în jurul anului 1636, acest act era cunoscut sub numele de autoomorâre, autodistrugere sau felo de se, și considerat o crimă abominabilă ce presupune implicarea satanei. Acum, diferite persoane, printre care Sir Thomas Browne (1605-1682) afirmă că autodistrugerea nu are nicio legătură cu vrăjitoria sau cu diavolul, fiind doar o reacție a ființelor umane la împrejurările vitrege în care se află”.

Dacă etimologic sinuciderea poate fi mai ușor analizată, o definiție operațională, universal valabilă este imposibilă. A pune viața în pericol prin acțiuni proprii ar putea fi considerat, indiferent de circumstanțe, un demers sinucigaș. Chiar dacă intenția de a muri nu este evidentă la fumători, alcoolici sau cei care practică sporturi extreme, subiecții devin direct responsabili pentru un eventual deces. Un individ care consumă droguri și, sub influența acestora alunecă de pe balustrada balconului, își provoacă moartea, așa cum soldatul pe câmpul de luptă nu depune eforturi pentru a-și conserva existența, ci o pune permanent în pericol. Reprezintă însă toate acestea adevărata sinucidere? Eseistul austriac Jean Amery încearcă să elimine orice fel de ambiguitate, impunând condiția morții voluntare: „Scriitorul care fumează țigară de la țigară nu este sigur că moartea îl va lovi în cel mai scurt timp (…) Suicidantul moare însă din proprie inițiativă.(…) astfel încât conceptul de suicid, respectiv de tentativă de suicid, contrastează prin deliberare și demnitate cu sinuciderea tăcută, acea lăsare-în-voia sorții, precum și a morții ca martiraj, inclusiv moartea Profetului de pe Golgota. Cine își ridică propria mână asupra sa este principial diferit de cel care se lasă în voia celorlalți: celui din urmă i se întâmplă ceva, pe când cel dintâi acționează cu de la sine putere”.

Coordonata esențială în definirea actului suicidar pare să fie intenția de a muri, așa cum

reiese, de exemplu, dintr-o ediție a Enciclopediei Britanice, potrivit căreia „suicidul este actul intenționat, realizat de către ființa umană în vederea încetării existenței sale” sau din Dicționarul medical, conform căruia sinuciderea este „acțiunea de provocare voluntară a morții propriului organism”.

Prin urmare, cavalerul aflat pe câmpul de luptă, deși este conștient că își pune viața în primejdie, nu are scopul clar și intenționat de a-și provoca decesul. Privind în profunzime, vom înțelege însă că nu moartea în sine este scopul sinuciderii, ci încetarea unei dureri psihice sau afirmarea unor principii (de exemplu, călugării budiști care și-au dat foc în public în semn de protest față de ocupația chineză), săvârșirea unui sacrificiu adus zeilor (cultul dacic al lui Zalmoxis presupunea aruncarea în suliță a unui mesager) evitarea execuției sau a torturii (de exemplu, Crișan se spânzură în închisoare cu nojițele de la opinci), îndeplinirea unei datorii de onoare (de exemplu, în cazul samurailor, al nobilimii militare) etc. Moartea devine mai degrabă un mijloc, nu un scop în sine, prin care individul se eliberează de constrângeri sau de propria durere, își mărturisește radical ideile, își salvează onoarea sau îndeplinește pur și simplu un ritual, mai ales la populațiile străvechi.

Trebuie să facem totuși o diferențiere între subiecții pentru care moartea este un mijloc de rezolvare a unor dificultăți existențiale personale, un act mai mult sau mai puțin voluntar motivat de dorința de a scăpa de o situație extrem de frustrantă, și subiecții pentru care sinuciderea este o consecință a tradiției, un act subordonat unor valori comune, ca în cazul seppukului japonez săvârșit cu precizie și stăpânire de sine, al războinicilor vikingi pentru care moartea de bătrânețe sau de boală reprezenta o dezonoare, sau al sclavilor și femeilor care, în cadrul populațiilor pri-

mitive, își luau viața la moartea soților sau a stăpânilor. Pentru cei din urmă, autosuprimarea nu este un indicator al suferinței strict personale, iar scopul central nu este anihilarea unei dureri insuportabile. Emile Durkheim consideră că acest tip de sinucidere, pe care o numește altruistă, era frecvent la popoarele primitive și definea mai mult o obligație care, neîndeplinită, ar fi dus la pedepse religioase sau stigmatizare. În ambele situații putem identifica elemente coercitive, fie de natură psihică, fie de natură mentalitară sau morală, care pun sub semnul întrebării libertatea subiectului de a alege.

Majoritatea definițiilor prezintă moartea voluntară ca un act nenatural, „tulburarea instinctului de conservare, prin care persoana se distruge singură” sau „o formă specifică de conduită deviantă autodistructivă”. Fie că este consecința unei hotărâri ferme, fie că are loc mai degrabă aproape inconștient, actul suicidar este considerat împotriva firii. Cu toate acestea, conform statisticilor, „în fiecare an, în toată lumea se sinucid peste 750.000 de oameni, dintre care 135.000 în Europa. Aceasta înseamnă aproximativ 2000 de cazuri pe zi sau 80-100 pe oră”. Numărul adevărat poate să fie mult mai mare, dat fiind faptul că din motive felurite (lipsa unor dovezi incontestabile, cenzura impusă de familie, teama de oprobriul public) anumite cazuri nu au fost declarate oficial drept suicid. Caracterul nenatural al sinuciderii rămâne o problemă deschisă, atât timp cât homosexualitatea, de pildă, a fost eliminată din nomenclatorul de boli al Organizației Mondiale a Sănătății, iar moartea nu survine întotdeauna la vârsta senectuții. Jean Amery, în capitolul Cât de naturală este moartea?, după ce enumeră câteva personalități care au decedat prematur, concluzionează că „după ce se estompează primul șoc, iar trecerea timpului cicatrizează rana până la a o include în obișnuință, în cele din urmă fiecare moarte pare a fi normală sau naturală. Gérard Philipe a murit la 36 de ani: ce scandal! Ei, da, din păcate a murit la doar 36 de ani, un anumit procent din populația Franței moare și astăzi la această fragedă vârstă, trebuie să acceptăm situația”. Aceeași abordare, susține Jean Amery, ar fi justificabilă și în privința morții voluntare: la început este de neacceptat, apoi „aflicțiunea pierde din substanță, morții cu morții, viii cu viii”.

2. Teorii cu privire la factorii determinanți ai suicidului

Se consideră că sinuciderea are un determinism plurifactorial, prin urmare încercarea de a prezenta exhaustiv cauzele ce conduc la actul autolitic s-ar transforma într-un proces anevoios. Oamenii își iau viața din varii motive, recunoscute și problematizate de numeroși cercetători din domeniu, comportamentul suicidar implicând o analiză interdisciplinară. Astfel, teoriile biolo- gice susțin existența unei componente genetice sau a unor anomalii biochimice în organism; teoriile psihodinamice sau psihanalitice privesc suicidul ca pe o consecință a agresivității ce nu se poate manifesta în exterior și se întoarce împotriva Eului, sinuciderea fiind „o crimă la 180 de grade.” Teoria învățării sociale pune accent pe rolul important al modelelor de comportament, sinuciderea fiind „un răspuns învățat la condițiile stresante de viață”; abordarea cognitivă pornește de la premiza că „persoanele deprimate au o imagine negativă despre ei înșiși, despre lume și despre viitor (așa-zisa triadă cognitivă a depresiei)”, iar aceste tulburări afective implică un risc suicidar crescut. De multe ori, sinuciderea este percepută ca rezultatul unei combinații între factorii de ordin organic și cei de ordin social, anumite împrejurări putând facilita manifestarea unor structuri predispozante.

Edwin Schneidman, fondatorul Asociației Americane de Suicidologie, identifică zece trăsături comune ale actelor suicidare, prin care încearcă să niveleze diferențele și să elimine anumite ambiguități de interpretare, scoțând în relief cauza fundamentală a oricărei autosuprimări: „Dușmanul vieții este durerea și când durerea nu provine din Soma ci din Psyche, durerea psihologică devine o «meta-durere», adică durerea de a resimți durerea”. Prin urmare, durerea psihologică insuportabilă, ce implică frustrarea unor nevoi imperioase și îngustarea severă a orizontului, ar fi resortul principal al oricărei sinucideri.

Cea mai controversată problemă legată de fenomenul suicidar rămâne următoarea: în cele mai multe cazuri, sinuciderea este un act responsabil și reflectat, un act deliberat de conștiință, așa cum susțineau stoicii, sau, mai degrabă, o problemă de psihopatologie?

Cei mai mulți specialiști din sfera psihologiei sau a psihiatriei consideră actul autodistrugerii drept „consecința unui sindrom psihic acut sau subacut, constituit în urma lezării unuia sau mai multor componente ale instinctului de autoconservare, purtând cu predilecție asupra domeniului psihomotor și afectiv și mai puțin asupra domeniului intelectual”. Dezechilibrele chimice din organism, disfuncția tiroidei, depresia majoră recurentă, tulburarea de stres posttraumatic sunt câțiva dintre termenii utilizați în limbajul de specialitate și care atestă faptul că sinuciderea nu este un act al voinței singure, iar omul pare mai degrabă influențat de factori pentru care nu poate fi declarat complet responsabil. Încă din secolul al XVIII-lea, d'Holbach susținea că pe oameni nu ideile sau argumentele filozofice îi determină să-și pună capăt vieții, ci „un temperament întărâtat de supărări, o constituție bilioasă și melancolică, un viciu de organizare, un deranjament al mașinii omenești”. Suicidul filozofic este astfel extrem de rar, chiar și în cazul meditației deznădăjduite asupra existenței, personalitatea afectată, resorturile individuale reprezentând suportul indispensabil: „A gândi mult asupra morții sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puțin mortală vieții, dar nu este mai puțin adevărat că acea viață, acel corp în care se frământă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gânduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întâmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior și organic”. Inclusiv unii teologi renumiți susțin prevalența motivelor endogene, Jochem Douma afirmând că „doar un mic procent dintre sinucigași comit actul în sine după o evaluare profundă și obiectivă a perspectivelor pe care le au, fiind vorba, cel mai adesea, despre cauze care pot fi puse pe seama unui comportament mai degrabă patologic”.

Prin urmare, suicidul rațional ar fi un oximoron, fiindcă actul este săvârșit de persoane care, în acele momente critice, au o gândire dihotomică și rigidă, ce nu permite identificarea unor soluții, sunt deprimate sau sub influența unor substanțe, precum alcoolul și drogurile, ce diminuează considerabil luciditatea.

De cealaltă parte, îi găsim pe cei pentru care suicidul nu este întotdeauna patologic, ci o reconfirmare a responsabilității și libertății noastre, o moarte liber aleasă, rațională, reflectată. Unul dintre argumentele invocate este că, dacă activitatea psihică ar fi complet determinată, morala nu ar avea niciun sens, iar existența ar fi lipsită de orice semnificație transcendentă. Dacă axioma existenței divinității, ce justifică și validează trăirea în conformitate cu preceptele creștine, nu constituie punctul de plecare în înțelegerea ființei umane, actul distrugerii propriei vieți nu oglindește decât un dezechilibru, în care mintea imaterială și corpul perisabil nu sunt realități ontologice distincte. Ar fi paradoxală orice încercare de reconciliere între ființa spiritualizată prin legătura cu o sursă inepuizabilă, pe care unii o numesc conștiința universului, și ființa în ipostaza de sclav al propriului organism efemer. Scriitorul elvețian Denis de Rougemont respinge, din acest punct de vedere, rolul exagerat al determinantelor organice în justificarea actelor umane, sugerând un proces invers, prin care funcționarea organismului este consecința felului de a gândi și de a ne raporta la exterior: „Acei dintre contemporanii mei care și-l reprezintă pe om ca un complex de glande endocrine, enzime și vitamine au din ce în ce mai multă dificultate să conceapă că judecata morală mai are vreun sens și că persoana există ca un tot, deopotrivă autonom și responsabil (…) Ce e mai prostesc decât să crezi că explici conduita și deciziile morale ale unui tot prin descrierea funcționării unora dintre părțile lui, totdeauna ultimele analizate? Cine îți dovedește că glandele te determină pe tine în mai mare măsură decât le influențezi tu pe ele?”

Fundamentul teoriilor ce susțin autosuprimarea ca formă de manifestare a libertății umane este în unele cazuri asociat cu ideea că, dimpotrivă, neexistând o voință omniprezentă și omniscientă, omul devine el însuși Dumnezeu, fiind singurul artizan al existenței personale. În viziunea existențialiștilor, omul este o ființă care se naște din neant și trăiește sub semnul absurdului, însă fiecare alegere pe care o face îi aparține în exclusivitate, având libertatea totală de gândire și de acțiune. Pentru Albert Camus, „nu există decât o problemă filozofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filozofiei“. Gestul radical presupune a fi înțeles imposibilitatea identificării unor sensuri imuabile și inutilitatea suferinței, totul fiind lipsit de coerență și substanță. Lumea e plină de lucruri iraționale, dar filozoful francez pledează pentru revolta orgolioasă, pentru confruntarea permanentă cu aporia existenței, asemenea lui Sisif, osândit de zei să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea și procesul era reluat la nesfârșit.

Pentru nihilistul Nietzche, sinuciderea este o mângâiere, dar și un semn de putere a oamenilor virili, iar pentru eseistul austriac Jean Amery, orice sinucidere își menține libera determinare, cel care își pune capăt vieții opunându-se constrângerilor exterioare și restabilindu-și demnitatea prin refuzul eșecului: „Nu mă roade niciun carcinom, nu mă doboară niciun infarct, nicio criză de uremie nu îmi taie răsuflarea. Eu sunt cel care ridică mâna asupra mea, cel care moare după ingerarea de barbiturice – de la mână până la gură”. Depresivul sau melancolicul, susține Jean Amery, este la fel de puțin bolnav precum homosexualul, este doar altfel, fiindcă știința nu deține un instrument metric de măsură prin care să dovedească fără urmă de îndoială că sinuciderea este consecința unei boli, iar „limita dintre sănătatea psihică și domeniul maladivului propriu-zis este arbitrară, fiind trasată în funcție de sistemul social de referință aflat în vigoare în epoca respectivă”. În concepția lui Gabriel Liiceanu, sinuciderea este „expresia paroxistică a orgoliului nemăsurat”, hotărârea omului de a se împotrivi zestrei native, determinațiilor imuabile: „Pentru că mă hotărăsc împotriva lui a fi, împotriva primei și supremei umilințe – ca altcineva sau nimeni să se fi amestecat în ființa mea fără acordul meu – îmi hotărăsc în mod suveran ființa drept nimic și sunt, acum pentru prima oară, în afara oricărui compromis și a oricărei colaborări cu alta instanță decât mine.” Filozoful și teologul german John Robeck a susținut, asemenea stoicilor, că sinuciderea este un act rațional, și, fiind un dar de la Dumnezeu, poate fi folosit potrivit voinței fiecăruia, inclusiv distrus, dacă nu mai corespunde standardelor. Filozoful s-a oferit pe sine drept exemplu, înecându-se în râul Weser de lângă Bremen.

Ființă autonomă și auto-determinantă, omul pare să aibă, potrivit acestor filozofi, puterea intrinsecă de a hotărî suprimarea ființei și, în plus, „dacă admitem că ceea ce-l diferențiază pe om de animal este conștiința și atâta timp cât atribuim acesteia facultatea determinativă în orice act de voință umană- înseamnă că nu putem concepe niciun act fără participarea conștiinței”.

Problema este însă departe de a fi pe deplin lămurită, fiindcă „se pune întrebarea cât de deliberat a fost actul de conștiință și nu doar o luare la cunoștință de un determinism din profunzime – un simplu circuit de releu aproape automat, fără participarea plenară în deliberare a conștiinței, a liberului arbitru”.

O altă perspectivă filozofică ar putea fi conturată în legătură cu setea de absolut, de etern a omului care se manifestă în grade diferite, orice pierdere suferită de sinucigaș fiind, în esență, o absolutizare a finitudinii, neputința de a înțelege că toate au un sfârșit implacabil. Omul aparține prin voință lumii fizice mult mai mult decât celei relativ ermetice de dincolo, dar astfel se creează un conflict între expansiunea nevoilor sufletești și cadrul limitat al existenței materiale. Omul vrea pentru vecie ceea ce este funciarmente efemer, iar activitățile semnificative din viața noastră sunt modalități ineficiente de apărare împotriva morții. Aproape orice sinucidere pleacă de la o pierdere, ceea ce înseamnă că relația omului cu ideea de moarte este un punct nevralgic al existenței. Că are convingerea că s-a pierdut pe sine sau persoana iubită, că nu mai are sănătate sau confort material, că a pierdut un statut social sau profesional, că și-a risipit speranța sau iluziile i-au invadat viața, totul se învârte în jurul ideii de moarte în miniatură, căreia omul nu-i face față. Omul nu este niciodată pregătit să moară, fiindcă, așa cum subliniază Jankelevitch, „moartea nu vine niciodată acum, ci întotdeauna data viitoare. Voi muri în general, însă niciodată în particular, într-o zi sau alta, dar niciodată astăzi; la calendele grecești, dar niciodată acum, pe loc, niciodată hic et nunc”. Mulți sinucigași, mai ales cei care au o suferință strict personală, nu acceptă sfârșitul unei situații și nu găsesc forța de a crea sensuri noi într-o existență aparent lipsită de orizontul vital. Ei percep eșecul ca pe o moarte, iar pentru moarte și renaștere, sinucigașii nu sunt pregătiți.

3. Perspectiva creștinismului asupra sinuciderii

Pornind de la premiza că omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu liberul arbitru, sinuciderea a fost văzută secole de-a rândul ca un delict moral, în primul rând împotriva lui Dumnezeu, o lucrare diavolească, o profundă lipsă de credință, și a fost pedepsită prin lege în aproape toată Europa, deși, inițial, teologii au ezitat în condamnarea fermă, având în vedere că nu există referiri explicite în Biblie pe această temă. Abimelec cere să fie străpuns cu sabia pentru a nu purta rușinea de a fi fost lovit cu piatra de o femeie; Samson se răzbună pe Filisteni prin moartea sa, iar Saul, înfrânt și rănit, cere și el să fie ucis cu sabia pentru a nu cădea în mâinile Filistenilor. Aceste personaje biblice, aflate în situații-limită, nu au intenția clară și precisă de a muri, dar își decid sfârșitul conform voinței personale, refuzând să suporte durerea și înfrângerea până la capăt. În plus, „sub influența ideilor religioase, la începuturile creștinismului, un mare număr de credincioși se ofereau de bunăvoie pentru a fi arși pe rug, iar mai târziu, cruciadele nu apar, în ultimă analiză, prin mizeria și foamea de care au fost pustiite, decât ca adevărate epidemii de sinucideri, determinate de psihoze periodice și dinamizate de ideea religioasă de cucerire războinică”.

Sf Augustin, în secolul al V-lea, este primul care condamnă vehement orice formă de moarte voluntară, considerând-o mai gravă decât crima, o interpretare mai mult sau mai puțin străină tradiției iudeo-elenistice. Luând atitudine împotriva pseudo-martiriului practicat de către anumiți donatiști, pe care-l considera simplă sinucidere, Sf.Augustin interpretează porunca de a nu ucide și prin referire la propria persoană. Condamnarea sinuciderii a fost oarecum anticipată de filozofia antică, prin argumentul metafizic al lui Platon, conform căruia „suveranitatea individului trebuie să cedeze în fata suveranității Binelui, care e Zeu, iar omul trebuie să-i abandoneze lui momentul morții sale”. Platon este primul care conturează dihotomia dintre sufletul nemuritor și trupul pieritor, dintre ideal și real, suveranitatea, autoritatea deplină aparținându-i unei forțe omniprezente. „Dreptul divinității asupra ființei umane – susține Maurice Pinguet – este conceput după modelul dreptului de proprietate pe care-l exercita stăpânul asupra sclavului domestic, în societatea în care trăia Platon”. Sf. Toma d’Aquino, în Summa teologiae, va considera și el sinuciderea un atentat împotriva naturii, a societății și a lui Dumnezeu.

Luând ca reper sentințele morale ale Sf. Augustin, „încă din 452, conciliul de la Arles a declarat sinuciderea o crimă ce nu putea să fie decât efectul lucrării diavolești, dar abia un secol mai târziu, la conciliul de la Praga, s-au stabilit și sancțiuni pentru această faptă reprobabilă”. Nobilii care desconsiderau viața, darul sfânt al lui Dumnezeu, își pierdeau averile și reputația, corpul sinucigașului era pedepsit și distrus, iar familia acestuia persecutată, dezmoștenită și urmărită de suspiciunea unei nebunii transmise.

De exemplu, „încă din secolul al X-lea într-unul din canoanele publicate de regele Edgar al Angliei, sinucigașii erau clasați printre hoți, asasini și alți asemenea răufăcători odioși. Obiceiul de a târî corpul sinucigașilor pe străzi, înfipt pe un baston, și de a-l îngropa la marginea drumului fără nicio ceremonie s-a păstrat aici până în 1823”. În Franța, sinuciderea a fost eliminată din Codul Penal abia în 1791, în urma Revoluției, în timp ce în Anglia confiscarea proprietății sinucigașului s-a practicat până spre 1870, iar tentativa de suicid a fost pedepsită cu închisoarea până în 1961.

O posibilă explicație a supliciilor barbare la care au fost supuse cadavrele sinucigașilor în Evul mediu este dată de Henry Fedden, care consideră că învățăturile Sf Augustin și întreaga retorică asociată au acționat ca un catalizator, în direcția eliberării temerilor și supersitiilor primitive față de sinucidere. Răzbunările creștine „repeat, with suitable modifications, the taboos and purifications rituals of the most primitive tribes. The learned jurists who decreed that a suicide should be buried at a crossroads had at least that prejudice in common with the witch-doctors of Baganda”. Distrugerea corpului sinucigașului era concepută nu doar ca exemplu și pedeapsă morală, ci, ca și în cazul vampirilor, constituia o modalitate eficientă de eliminare a energiei malefice și de combatere a lucrării diavolești, una dintre temerile frecvente fiind aceea că sufletul mortului ar putea bântui pe cei rămași în viață.

Această abordare a sinuciderii stârnește astăzi un sentiment de revoltă, cu atât mai mult cu cât suntem surprinși de contrastul dintre violența exercitată pe câmpurile de luptă, unde omul constituia doar un număr, și discursul teologic ce conferea vieții un caracter inviolabil.

Dacă ignorăm intoleranța religioasă a Evului Mediu, va trebui să recunoaștem însă că omul nu aparține doar planului social și fizic, ci se circumscrie și unei dimensiuni spirituale ce transgresează limitele obișnuite. În cazul în care omul se știe drept spirit și este conștient că se află permanent în fața lui Dumnezeu, ancorându-se în absolut și nu în realitatea imanentă, ne așteptăm ca sinuciderea să fie rară sau mai degrabă expresia unei stări scăpate complet de sub control, ca în cazul afecțiunilor mentale. În schimb, în cazul omului care se lasă copleșit de nevoile materiale sau își proiectează substanța în construcții efemere, sinuciderea este consecința previzibilă a golului interior. Această poziție teologică sau de antropologie creștină, potrivit căreia „cine se eliberează de Dumnezeu, realitate și principiu existențial suprem, se descentrează și cade în jocul tulburător al naturii sale inferioare”, oricât de retrogradă ar putea părea, în contextul secularizării sau al decreștinării Europei, se află în strânsă legătură cu setea de absolut a omului. Singurul reper solid în momentele de disperare ar fi tocmai credința, conectarea la o sursă inepuizabilă. Kierkegaard explică în termeni limpezi faptul că pentru Dumnezeu și implicit pentru credinciosul autentic totul este posibil, dar „înfrângerea unui asemenea combatant depinde numai și numai de voința sa de a produce o posibilitate, adică de voința sa de a crede”.

Poate însă credinciosul să facă rost de posibilitate când durerea îi depășește forța de rezistență? Este sinuciderea neimpusă din interior, prin urmare un act de responsabilitate perso nală? Schopenhauer neagă libertatea de alegere a ființei umane când afirmă că „a fi liber și a fi creat sunt două noțiuni diametral opuse. Căci este contradictoriu să afirmi în același timp că Dumnezeu a creat ființele și că le-a înzestrat cu libertate”. Prin urmare, voința, ca orice lucru, are nevoie de o cauză determinantă, omul acționând în conformitate cu esența intrinsecă.

Biserica îl consideră pe om liber să aleagă, dar actele îi sunt permanent raportate la instanța divină, iar slăbiciunea provine din absența credinței, deznădejde sau revoltă împotriva lui Dumnezeu. Bolile fizice și sufletești au, prin urmare, cauze spirituale, sunt percepute ca pedeapsă sau răsplată și o cale de mântuire prin suferință. Soluția problemelor nu este deținută doar de psihiatrie, de aceea omul aflat în suferință trebuie să identifice cauza originară – absența unui reper absolut, incontestabil. Poziția de astăzi a Bisericii Ortodoxe nu s-a modificat prea mult în raport cu secolele anterioare, sinuciderea fiind nu doar o sfidare la adresa Creatorului, dar și anularea oricărei căi spre pocăință a omului slab de înger, slujba de înmormântare fiind acceptată doar în cazul afecțiunilor mentale.

Sociologul francez Emile Durkheim, pentru care sinuciderea este în strânsă legătură cu gradul de integrare socială, subliniază caracterul salvator si funcțional al religiei, dar „nu pentru că îi predică prin argumente sui generis respectul față de propria persoană, ci pentru că este o societate”. Sociologul reliefează, pe baza metodei comparative, că biserica protestantă este mai slab integrată decât cea catolică, îi oferă individului o mai mare libertate de gândire și, implicit, nu-l mai poate controla suficient de mult pentru a preveni înstrăinarea. Pentru E.Durkheim, o societate închegată, coerentă și autoritară prin direcțiile clare și aproape imuabile, devine instanța morală superioară, la care orice individ se poate raporta constant. Nu Dumnezeu devine princi-

piul fundamental al relaționării spirituale, ce se poate desfășura și prin abandonarea lumii și retragerea în pustnicie, ci biserica, prin formele ritualice și dogmele ce unesc oamenii, devine o condiție sine qua non a sentimentului de apartenență și de utilitate, atât de necesar în combaterea sinuciderii. Această viziune este discutabilă, întrucât omul, din variate motive, nu va putea păstra un contact real și constant cu instituția în sine și nici cu membrii acesteia. În plus, studiul lui E.Durkheim a apărut în 1897 și poate fi considerat ușor nepotrivit sau anacronic într-o lume modernă a pluralităților, a societății descompuse într-un mozaic de credințe personale, eliberate de tirania unui model dominator. Din acest punct de vedere, trebuie să facem distincție între credință, ca trăire individuală, și religia ca instituție ce organizează în mod practic colectivitățile umane. Durkheim apreciază rolul benefic al celei de-a doua categorii în combaterea sinuciderii, ceea ce înseamnă că omul singur, în fața binelui și a răului, devine vulnerabil. Omul găsește greu în sine reperele solide, dar comunitatea organizată îl poate menține în echilibru, principiile temeinice ale bisericii salvându-l de căderea în abis. Nu putem nega rolul important al sentimentului de apartenență în combaterea sinuciderii și faptul că implicarea în activitățile comunității sau solidaritatea de grup motivează mai puternic rațiunea de a fi. Mai este însă omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dacă prin sine însuși atinge greu sau deloc liniștea spirituală și dacă o forță exterioară, în cazul acesta societatea, ar trebui să-i ghideze constant pașii?

4. Concluzii

A găsi o punte de echilibru între om ca ființă spirituală, dotat cu liberul arbitru, și ființa al cărei substrat inconștient rămâne decisiv pentru desfășurarea procesului psihic, poate fi, prin urmare, un proces destul de anevoios. Dacă situația este percepută ca insuportabilă sau de neacceptat, omul își păstrează libera determinare sau este prins în menghina constrângerilor? Când toate eforturile lui de a-și rezolva problemele eșuează, recurge la această soluție radicală. Din acest punct de vedere, sinuciderea este, așa cum afirma Seneca, „triumful voinței omenești asupra lucrurilor” sau o reacție de suferință umană și inabilitatea de a se confrunta cu situațiile de criză?

Un panaceu împotriva sinuciderii pare imposibil, fiindcă oamenii au sisteme de valori diferite și ceea ce poate părea futil sau surmontabil pentru unii, devine intolerabil pentru alții. Lucrurile devin și mai complicate dacă luăm în considerare faptul că de multe ori e vorba de un travaliu subteran, de o măcinare lăuntrică de care subiectul nu este întotdeauna conștient. În aceste condiții, omul ar trebui să fie ori foarte religios, cu o forță a credinței care să reziste sau să împiedice durerea psihologică intensă, ori foarte integrat social pentru a nu aluneca pe marginea prăpastiei sau pentru a nu găsi vreo nișă spre orizontul independenței. Într-o societate modernă, prin excelență anomică și secularizată, omul este rar una sau cealaltă. El își poate găsi mai ușor o microsocietate, fragilă oricum prin caracterul imprevizibil al existenței, dar foarte greu o comunitate largă de care să-l lege aspirații și valori comune. El poate frecventa biserica sau își poate afirma credința, dar în momentele de profundă disperare, este evident că pilonul religios nu a fost niciodată indestructibil sau cel puțin autentic. Societatea modernă, supusă schimbărilor bulversante, nu mai poate fi instanța morală superioară la care individul se poate raporta. Biserica susține adevăruri din ce în ce mai puțin identificabile în realitate, canoane fără ecou în lumea laică, percepute ca forme fără fond. Omul modern aflat în pragul sinuciderii pare condamnat să găsească mai degrabă în sine forța centrală, așa cum trebuie să procedeze pe toate palierele existenței. Nu trebuie să fie mai singur sau mai egoist, ci mai axat pe autocunoaștere pentru a identifica reperele valorice, limitele de rezistență interioară și, mai ales, sinele real. Ar fi vorba mai degrabă de un individualism spiritualizat, o dezintegrare a vechilor paradigme ce vizau raportarea la un pilon exterior. Dacă secole de-a rândul, căsătoria, sexualitatea, credința, relațiile interumane în general au fost reglate și normate cu strictețe, în societatea modernă omul trebuie să descopere în sine puterea de a face ca dragostea să dureze, ca principiile să reziste, ca suportul credinței să nu se clatine.

„Revoltă sau renunțare, agresiune sau sacrificiu, apel sau fugă, exaltare sau deznădejde? Nu există act mai ambiguu decât sinuciderea, care pare să lanseze de fiecare dată un soi de enigmă supraviețuitorilor. A muri în urma unui accident sau a unei boli nu înseamnă decât a muri – dar a te sinucide, înseamnă să faci chiar din liniștea morții un ecou al labirintului”.