O Perspectiva Generala Asupra Colindelor

Interesul oamenilor s-a îndreptat cu precădere spre obiceiurile folclorice. Fenomenul este explicabil prin faptul că dintre toate manifestările, ele par a fi cele mai rezistente la trecerea necruțătoare a timpului. Fenomenul se datorează și pluralității semnificațiilor pecare, obiceiurile poartă valorii umane și sociale, dar mai ales datorită interesului individului contemporan pentru acestea.

Scopul acestei lucrări științifice este de a sublinia faptul că sărbătorile în genere, reprezintă aspectul esențial al unei nații, este acel „ ceva” care nu poate fi contestat de nimeni,el a fost, este și va fi prezent întotdeauna în conṣtiinṭa oamenilor. Întrucât avem o țară, un popor care înglobează o serie de obiceiuri diverse, de o mare frumusețe, avem datoria de a face tot posibilul ca aceste obiceiuri să nu rămână în umbră, în necunoscut, ci dimpotrivă, să le punem în valoare, să le prețuim și să le facem cunoscute și celorlalți.

În lucrarea de faṭă ne-am oprit asupra obiceiurilor de iarnă, întrucât acestea conțin un întreg arsenal de trăsături care cristalizează pricipalele aspecte care țin de fenomenul sărbătorescului. În cuprinsul lucrării am vorbit despre noțiunea de sărbătoare în general, trăsături, caracteristici; principalele tradiții care stau la baza obiceiurilor de iarnă : colindatul, sorcova, colindatul cu măști, mascaradele carnavelesti, plugușorul, vicleimul, irozii etc.

Obiceiurile sunt în viziunea celor care le privesc din afară, pitorești manifestări folclorice, mari spectacole. Însă, dincolo de acestea, ele însumează înțelesuri profunde asupra relațiilor omului cu mediul înconjurător, cu natura, asupra relațiilor interumane.

Putem afirma faptul că obiceiurile exprimă viața socială a comunității umane,diferitele aspecte ale dezvoltării sale. Le exprimă și, în același timp, contribuie la realizarea lor. Sunt expresii ale societății umane și mecanisme prin care viața socială funcționează.

Obiceiurile formează un capitol important, deoarece întreaga activitate a omului,diversele sale ocupații, relațiile cu ceilalți și cu întruchipările mitologice erau și în trecut într-o relație strâns legată de obiceiuri. Unele obiceiuri au reușit să păstreze până în

zilele noastre forme ample de manifestare a acestora, în care vechile rituri, datini, se

îmbină cu acte ceremoniale de factură spectaculoasă, chiar mitologică. Sunt caracterizate prin reale sărbători populare marcate prin cântece, dansuri, poezie, acte mimice și dramatice. La realizarea acestor sărbători contribuie toate domeniile folclorului, unele domenii ale artelor populare plastice, ca de pildă costumul.

Obiceiurile populare, in special colindele sunt transmise prin tradiție. Ele au fost supuse unui proces continuu de adaptare la noile contexte socio-culturale, ceea ce le-a asigurat durabilitatea. În comunitățile tradiționale, obiceiul era o manifestare folclorică îndătinată pe care o colectivitate o practică în mod regulat la aceeași dată.

Obiceiul colindatului, care ocupă un rol primordial prin gradul său înalt de complexitate, cuprinde, în funcție de spațiul geografic, și elemente particularizante care marchează arhaicitatea spațiului. Este semnificativă în acest sens, împodobirea ritualică a interiorului casei, mai ales la cele cu fete, care constă în așezarea, în anumite puncte ale interiorului, a unor elemente vegetale precum ramuri de brad, baniță, brebenoc, iederă. Sub aspectul semnificației, frecventa utilizare a ramurii verzi în obiceiuri nu este întâmplătoare. Așa cum arată Mircea Eliade, ȋn lucrarea Tratat de istorie a religiilor publicată ȋn anul 1994, fecunditatea, belșugul, norocul, sănătatea sau, la nivel mai ridicat, nemurirea și tinerețea veșnică, sunt concentrate în ierburi sau în arbori.

Ȋn lucrarea Colinda românească publicată ȋn anul 1981, Monica Brătulescu susține că acest obicei al colindatului românesc “are un caracter ritual și ceremonial difuz: obiceiul include vestigii din riturile de pubertate și elemente de ritual funebru, vizează fertilitatea vegetației și a animalelor, prezintă tangențe cu ceremonialul nunții și șezătorii, ba chiar și cu descântecul.”

CAPITOLUL I

O perspectivă generală asupra colindelor

1.1 Mențiuni istorice

În tradiția poeziei populare românești, colinda reprezintă categoria cea mai masivă și mai diversificată de texte ceremoniale. Capitol de seamă al mitologiei și mărturie a unor tradiții culturale statornice, colinda se impune deopotrivă atenției ca tezaur de limbă și ca preambul al poeziei scrise romȃnești.

De-a lungul timpului, informaṭiile despre colindă sunt sporadice și târzii. Datorăm luptei bisericii împotriva vechilor practici “păgâne” un document datând din anul 1647, memorialul pastorului Andreas Mathesius din Cergăul Mic, județul Alba. Pastorul surprinde obiceiul ca o practică înrădăcinată.”Ei arată – afirmă pastorul referindu-se la îndărătnicii săi enoriași – că din părinți și strămoși au obiceiul să colinde în noaptea de Crăciun.”

Încercarea zelosului pastor de a discredita și izgoni colindele, întâmpină o dârză opoziție din partea comunității sătești care amenință că se va plânge craiului. Memorialul cuprinde și alte date deosebit de importante prin implicațiile lor cu privire la practica obiceiului și repertoriului genului din secolul al XVII-lea. Din această perioadă deținem o altă atestare a colindatului de astă dată din Muntenia.

În notele sale de călătorie, arhidiaconul Paul de Alep menționează răspândirea obiceiului insistând asupra colindatului lăutarilor, care constituiți în cete umblau în noaptea de Ajun și Crăciun prin târgurile Munteniei.

Dimitrie Cantemir amintește de acest obicei, colinda atât în Descriptio Moldaviae cât și în Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor. Bazându-se pe o legendă comunicată indirect, Dimitrie Cantemir emite ipoteza unui raport de filiație între refrenul Leru-i Ler și numele împăratului Aurelian. Deși eronată, deducția lui Cantemir prezintă un anume

interes: atestă circulaṭia refrenului Leru-i Ler cu aproape trei secole in urmă sub aceeaṣi formă –coruptă si obscură- sub care este cunoscut si astăzi.

1.2 Culegeri și studii

Colinda a stârnit de timpuriu interesul culegătorilor. Meritele acestora sunt deosebit de mari:datorită lor putem cunoaște repertoriul muntean și transilvănean dintr-o etapă când genul era mai puțin supus influenṭelor, ceea ce implicit ne ajută la reconstituirea stratului comun.

Unele culegeri sunt masive, altele au dimensiuni foarte modeste, cele mai multe cuprind doar texte, relativ puține prezintă și melodia colindelor.

Lui Anton Pann îi revine cinstea de a fi publicat pentru prima oară colinde. Inserate în volumul său “Versuri musicesti”. Volumul nu prezintă numai un interes documentar prin dată timpurie (1830) a apariției; cuprinde, pe lângă un material desigur eterogen, și colinde în forma lor autentică, printre care amintim colinda “Juni cu juni se întâlniră”, tip rar atestat în repertoriul muntean.

O colecție masivă de colinde publică At. Marienescu (Poesia popurală. Colinde, culese si corese de … Pesta, 1859, XXII+175 p ), făcând și pentru acest capitol al folclorului operă de pionierat. Colindele publicate de At. Marienescu, “culese și corese”, după cum se mărturisește cu franchețe în titlu au fost cunoscute prin bine-cunoscuta metodă a autorului: sudarea mai multor variante în câte un singur exemplar a cărui multiplă origine se indică la sfârșit.

Colecția sa rămâne și astăzi un instrument util de lucru, iar prin consemnarea titulaturii colindelor în terminologia populară, autorul vădește o anumită rigoare științifică, meritorie la data publicării volumului.

Din culegerile care se succed după At. Marienescu, ne vom mărgini să amintim doar pe cele mai însemnate.

Volumul lui Teodor Burada “O călătorie în Dobrogea” (Iasi, 1880, 280 p), prezintă interes nu numai prin data timpurie a apariției, 1880, ci și prin înserarea, pentru prima dată a unor colinde în Dobrogea.

Un număr important de colinde aparținând repertoriului muntean publică G.Dem.Teodorescu în marea sa colecție “Poezii populare române”(Bucuresti, 1885, 719 p).

Culegerea lui Gheorghe Alexici, cuprinzând “Texte din literatură poporană romȃnă” (Budapesta, 1899, XIV+294 p), adunate din zona Aradului și Banatului, se remarcă

printr-o înaltă ținută științifică. Autorul considera că ilicita orice intervenție în text, iar colindele, ca și restul materialului, sunt publicate în transcriere fonetică.

Colecția lui Gr.C.Tocilescu apărută la numai un an (în 1900) după cea a lui Alexici, are un caracter mai puțin riguros decât acesta; materialul, strâns prin corespondenți, prezintă interes mai ales pentru cunoașterea repertoriului muntean.

Colecția lui A.Bârseanu aduce un material interesant pentru reconstituirea vechiului repertoriu din zona Brașov, repertoriu care includea la acea dată și unele colinde cunoscute azi doar în Muntenia.

O mențiune specială merită colecția lui T. Bălăṣel, “Versuri populare române”, “Ceremonioase”, una dintre rarele colecții timpurii ilustrând prezenṭa colindei în Oltenia.

O antologie fundamentală pentru cunoașterea colindei publică S. Drăgoi în 1931 (303 Colinde). Rod al unor culegeri întreprinse în Transilvania și Banat, colecția lui S. Drăgoi prezintă un număr masiv de colinde (303) însoțite de notație muzicală.

În 1936 apare colecția lui Gh. Cucu,( 200 colinde populare, Bucuresti, 1936, 248 p) editată postum de Constantin Brăiloiu.Volumul cuprinzând un material însoțit de notația muzicală și cules de autor între anii 1924-1927, ilustrează vechiul repertoriu muntean.

Colinda a suscitat interes numai sub aspectul culegerii; numeroși autori, și în primul rând înșiși culegătorii au contribuit prin date etnografice și ipoteze istorice, analize sau principii clasificatoare la cunoașterea geniului.

Exceptând unele etimologii sau aserțiuni istorice arbitrare, prefața lui At. Marienescu în 1859 își păstrează și astăzi actualitatea.Autorul determină genul de raport cu celelalte

practici prilejuite de sărbătorile de iarnă, precizează funcția colindei în exercițiul viu al obiceiului și observă cu deosebită sagacitate analogia dintre ospățul colindătorilor și petrecerile saturnalice precum și îmbinarea elementelor mitologice cu motive creștine.

Studiul lui G. Dem. Teodorescu cuprinde pe lângă date etnografice (titulaturile populare ale colindei și modul de execuție) și câteva observații pătrunzătoare cu privire la raportul dintre unele texte și evenimente istorice.Contribuția lui G. Dem. Teodorescu la cercetarea colindei se întregește și prin clasificarea pe care acesta o propune în prefața volumului sau din 1885, “Poesii populare române”.Autorul include în aceeași categorie tipuri de caracter mitologic și creștin, depășind prin această modul convențional de divizare a colindelor în laice și religioase.

Petru Caraman deschide în studiul său “Substratul mitologic a sărbătorilor de iarnă la romani și slavi” o largă perspectivă asupra interacțiunilor dintre păgânismul greco-latin, creștinism și stratul autohton la noi și la popoarele învecinate. Studiul acesta poate fi considerat ca un preludiu la lucrarea sa amplă privitoare la colindatul slavilor și romanilor. Lucrarea sa publicată în limba polonă și din păcate netradusa la noi, cuprinde un bogat material etnografic comparativ, precum și punctele de vedere ale autorului cu privire la geneza, evoluția și raporturile colindei cu alte genuri populare.

Numeroase date etnografice privind desfășurarea colindatului, varietatea obiceiului și a terminologiei legate de acesta aduce Traian German în articolul “Tovărășiile de Crăciun ale feciorilor romȃni din Ardeal”.

Informații inedite aduce O. Bȋrlea în lucrarea sa “Colindatul în Transilvania”, sinteză făcută de autor cu o remarcabilă rigoare științifică. Prin îmbrățișarea unor probleme largi privind metoda de cercetare, funcția, semnificația, și vechimea colindei, autorul depășește cu mult starea circumscrisă în titlu.

Pentru orientarea cercetărilor privind structura textului colindei, valorificarea unor metode moderne de investigație, caracterul de sistem al colindatului și evoluția sa în stadiul contemporan, contribuțiile aduse de Mihai Pop sunt deosebit de stimulatoare.

Pornind de la cercetări de teren, efectuate în Țara Oltului, și bazându-se pe o vastă

documentație, Traian Herseni subliniază relația colindatului cu râtul și indică unele influențe survenite relativ recent în practică sud-ardeleana a obiceiului.

Lucrarea lui Octavian Buhociu, “Folclorul de iarnă”, “Ziorile și poezia păstorească” abordează dintr-o largă perspectivă comparatistă câteva din aspectele de bază ale colindatului: ceata flăcăilor, repertoriul vânătoresc și păstoresc al colindei.

Dintre contribuțiile elaborate în trecut, dar care au cunoscut relativ recent o largă difuziune, atragem atenția asupra prefețelor lui Burtok la edițiile postume ale volumului “Rumanische Colinde”.

Burtok înfățișează principiile de clasificare a textelor manifestându-și cu o exemplară probitate științifică unele ezitări. Această clasificare se adăugă aporturilor hotărâtoare ale autorului în problema versificației și a refrenului colindei.

1.3 Ciclul roman și creștin al sărbătorilor de iarnă. Filiația termenului colindă

Pentru a lua în considerație toate ipotezele privind constituirea stratului de bază al colindei, ne vom referi la două coordonate elementare ale geniului: obârșia termenului “colindă” și data desfășurării obiceiului.

Terminologia populară aplicată colindei se diferențiază regional. Termenul transilvănean dominant care s-a adoptat de folcloristică este cel de “colindă”; partea de nord-vest a Transilvaniei utilizeaza termenul “corindă”, care se mai ȋntalneṣte doar

refrenului si in Zărand, Munṭii Apuseni, ba chiar ṣi in judeṭul Sibiu.

I. Cociṣiu si O. Bȋrlea semnalează prezența termenului “colindră” pe Valea Buii (Mihăileni, Ṣalcău, Stenea) ṣi in Săliṣtea Sibiului.

Termenul “colindă” cunoaște o mare răspândire în Muntenia și Dobrogea. Țara Loviṣtei folseṣte pe alocuri termenul “colindec”, varianta locală formată prin sufixarea muntenescului “colind”. După cum s-a demonstrat termenul mai vechi “corindă” provine din Calendae. Slavul “coleda”, derivat și el din “calendae” și pătruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericești slavo-bizantine, a influențat forma moștenită de romani direct din latină. Termenul astfel obținut, “colinda” a restrâns aria de circulație a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit.

Romanii numeau “calendae” primele zile ale fiecărei luni. ”Calendae Ianuarii”, care marcau și începutul fiecărui an administrativ, se sărbătoreau de către romani cu un fast deosebit.

Ciclul creștin al sărbătorilor de iarnă se bazează pe calendarul păgân din ultimele secole ale antichității târzii .Înlocuirea ciclului păgân de sărbători prin cel creștin nu a constituit însă un moment de ruptură.Sub acest raport este semnificativ faptul că în ceea ce privește data sărbătorilor creștine de iarnă, biserica s-a arătat ezitantă multă vreme. Fixat la începutul erei creștine pe 6 ianuarie, Crăciunul a fost mutat în secolul IV la 25 decembrie, dată care coincidea cu Dies Natalis Solis invicti. Crăciunul devine totodată începutul anului ecleziastic menținându-se cu acest rol secole de-a rândul.Ca efect al forței de remanenṭă a tradițiilor păgâne, dar și printr-o strategie abilă a bisericii, Crăciunul se substituie aniversării Soarelui invincibil, preia de la Calendele lui Ianuarie rolul de An Nou, se asociază petrecerilor saturnalice și practicilor augurale.

1.4 Colinda și alte genuri populare

Prin însăși condiționarea sa istorică genul este supus unor succesive restructurări. Istoria literară înregistrează prin corelație cu mutațiile survenite în contextul socio-cultural numeroase cazuri de întrepătrundere, substituire, expansiune sau abandonare a unor genuri. Fluctuații în structură și configurația genurilor s-au produs și se produc nu numai în literatură, dar și în folclor; mișcările de populație, contactele dintre culturi diferite și mai ales procesul desacralizării au atras după sine modificarea, dispariția sau apariția unor genuri populare.

Aplicată folclorului, noțiunea de gen poate isca uneori confuzii; dacă la anumite categorii de texte modelul compozițional, predilecția pentru o sferă tematică și motivică sau prezența unor procedee de stil specializate indica genul, la alte categorii aceleași criterii distinctive se dovedesc neconcludente. Propp, de pildă, atrage atenția că “din punct de vedere formal mitul nu poate fi deosebit de basm”.

Deși bine structurată, colinda prezintă numeroase corespondenṭe cu alte genuri și specii: cu balada, cu legenda creștină, cu lirica, cu descântecul, cu ceremonialul funebru și nupțial, cu repertoriul ceremonial de șezătoare.

Coincidențele tematice dintre colindă și baladă sunt destul de numeroase. Iată câteva dintre temele care circulă paralel sub formă de baladă și colindă: Manole, Miorița, Daliman și soru-sa, Șarpele, Trei lebede, Ilincuta Ṣandrului, Nevasta vândută, Brumărel etc. Similitudinile tematice dintre aceste două genuri au creat uneori impresii înșelătoare ; culegând din Cristiorul de Jos colinde pe teme comune cântecului epic, Pavelescu credea că printr-o confuzie terminologică baladele sunt numite local colinde.

Dintre motivele tipice liricii care apar și sub formă de colinda, menționăm motivul turturelei neconsolate, motive legate de cuc și primăvară, motive de haiducie, de cătănie etc. Tipurile de colindă care utilizează asemenea motive apar mai ales în repertoriul Transilvaniei și sunt în genere sărace ca atestări.

Deosebit de semnificative sunt asemănările dintre colinda, textele ceremoniale funebre și descântec.

Epitetul “dalb” atât de frecvent în colinda se aplică și mortului (“dalbul de voinic”) și tărâmului de dincolo (“lumea dalbă”) și ielelor (“dalbele, frumoasele”).

Între colindă și descântec se pot constata analogii pe plan compozițional ; construcția bipartită, prezență obligatorie a formulelor finale, stereotipia acestora, includerea numelui destinatarului.

Relația colindei cu ritul dedusă în planul obiceiului pe baza unor prescripții și practici regresive devine manifestă la nivelul analizei de text. Textul colindei nu reprezintă numai un protector al gestualității ceremoniale –constituind sub acest aspect un punct de sprijin pentru datele cunoscute din exercițiul obiceiului – ci un depozitar al unor rituri, credințe și obiceiuri a căror amintire s-a pierdut din tradiția populară românească. Desigur, doar o porțiune a repertoriului colindei include vestigii mitologice și se

elucidează prin referință la rituri și reprezentări dispărute din tradiția românească, dar care au mai putut fi surprinse pe viu în sfera altor culturi populare.

Versurile colindei conțin numeroase referințe la cosmogonii. Ceremonialurile de Anul Nou au constituit întotdeauna un prilej de recapitulare a începuturilor lumii; evocând actele originare în perioada critică de tranziție de la un an la altul, se urmărea a obține energiile intacte și inocenṭa atribuite momentului primordial. Mircea Eliade atrage atenția că dintr-o perspectivă mitologică “Toute répétition rituelle de la cosmogonie est précédée par une régression rituelle au Chaos ’’. Și în colindă haosul reprezintă etapa premergătoare așezării lumii pe un făgaș normal. În colindă întâmpinăm mai multe tipuri de cosmogonii. Astfel în unele texte apele iau naștere nu din voința unui demiurg, ci din rouă scuturată de un animal mitic: “Supt poala molivului / Zace, zace acel tretin / … El atuncea se sculă, / Se sculă, se scutură / Dintr-a lui scuturătura / Rȃu repede se pornea / Repede pe lespedoară / Dar de mare, margini n-are” . Cele mai multe colinde pun pe

seama lui Dumnezeu creația lumii. Facerea, în versiunea pe care o oferă colinda, nu prezintă asemănări cu Geneza biblică.

Bogatul repertoriu de colinde axate pe tema păstoriei păstrează desigur o secretă legătură cu sfera ritului. Nu numai că au moștenit și transmis miturile vânătorești , dar păstorii și-au elaborat un sistem propriu de rituri, prescripții și credințe care s-au menținut până târziu în tradiția populară românească.

1.5 Influenṭa creștină

Una din căile prin care au pătruns în colinda personaje, teme, motive, refrene și formule a fost creștinismul. Astfel, pentru un număr de colinde, cu deosebire cele cu caracter de legendă creștină etiologică, s-a putut stabili sursa lor în textele apocrife difuzate la noi prin filiera slavo-bizantină.

Desigur doar unele din elementele de folclor preluate de către colindă din apocrife pot fi atribuite zonelor în care creștinismul la începuturile sale s-a propagat. Pe etape și la nivele diferite, miraculosul creștin s-a întrepătruns cu elemente proprii culturilor populare în care s-a implantat. Acest ultim proces deosebit de pregnant în tradiția culturii populare romȃnești creează dificultăți încercărilor de a distinge în repertoriul colindei stratul creștin de fondul mitologiei locale.

Numai o portiune a repertoriului colindei poate fi considerata in mod riguros drept crestina. Cat despre textele apocrife, acestea au influentat colinda in primul rand prin latura lor de fabulos, care provine din infiltrarea unor elemente folclorice in stratul crestin.

Clasificările tradiționale împart colindele în laice și religioase. Utilizarea acestei terminologii impune un examen critic: așa-zisele colinde laice mai pastrează încă – prin componentele lor mitologice- legătura cu planul sacru, iar pentru a circumscrie colindele creștine, sfera religiosului este mult prea largă. Numai o porțiune a repertoriului colindei poate fi considerată în mod religios drept creștină. Cât despre textele apocrife, acestea au influențat colinda în primul rând prin latura lor de fabulos, care provine din infiltrarea unor elemente folclorice în stratul creștin.

Analiza de ansamblu a colindei, operată la nivelul personajelor, motivelor și comparativ pe variantele aceluiași tip, pune sub semnul întrebării divizarea genului în două categorii bine delimitate. Astfel putem constata că în numeroase colinde, între sfinți și personajele mitologiei populare nu se stabilește un raport de opoziție.

Sunt și colinde care reflectă un moment de tensiune între mitologia populară și stratul creștin. Cele două filoane, reunite în același exemplar, continuă să se concureze. Astfel în unele colinde vânătorești cerbul pretinde mai întâi a fi Sfântul Ion, apoi se dezminte dezvăluindu-se ca un animal miraculos care măsoară “Pamantu cu umbletu / Și ceru cu cumpătu”.

În ceea ce privește sfera motivelor, distincția dintre colindele laice și cele de factură creștină devine adeseori confuză; aceleași motive utilizate în colindele laice apar și în colindele cu teme creștine și viceversa. De exemplu, “vestmântul împodobit cu astre”, motiv care poate fi raportat la ornamentica bizantină, dar și la modele anterioare, se atribuie rând pe rând când lui Dumnezeu sau Iisus, când coconului cerut ca șef al oastei. În “patul minunat”, motiv constituit probabil în legătură cu practica nocturnă a colindatului, se odihnesc soțul și soția, copiii gazdei, dar și sfinții sau Iisus răstignit.

Privitor la modul concret în care creștinismul a influențat colinda se pot face anumite deducții pe baza unor documente prin analogie cu procese și mutații survenite în sfera altor genuri folclorice și prin referintă directă la textul colindei.

În procesul de transformare a colindei sub influența creștinismului au existat mai multe etape:

1.Influența creștină se manifestă sub forma unor formule de încheiere, a unor refrene sau a unor corective stângace introduse în vechile versiuni populare.

2.În ciuda incompatibilității lor, filonul popular și cel creștin coexistă în unul și același exemplar.

3.Cele două filoane reunite în același exemplar sub formă a două personaje sau două soluții dramatice se concurează și se dezmint reciproc.

4.Cele două filoane fuzionează la nivelul personajelor sau soluțiilor dramatice.

5.Elementele aparținând miraculosului popular se estompează și treptat sunt eliminate.

6.Personajele mitologice populare sunt înlocuite de sfinți.

7.Intervenția eticii creștine care modifică semnificația deznodămintelor și comportamentului eroilor.

Analiza stratului creștin în colindă ne îngăduie să facem câteva constatări generale.

Creștinismul nu poate fi considerat un factor constitutiv al colindei, ci o influență suprapusă. La unele colinde învelișul creștin superficial ne lasă așa întrevedem cu ușurință vechea structură a textului; astfel colindele pe tema prădării raiului sau facerii lumii, deși includ teme de miraculos creștin, păstrează un caracter mitologic evident.

Elementele venite printr-o filieră creștină au fost adaptate succesiv și în grade variabile la miraculosul popular, la un ceremonial și la un model preexistent.

1.6 Clasificarea colindelor

Colindele se clasifică în general după sfera lor tematică. În practică, se deosebesc anumite funcții, corespunzătoare destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri însurăței, de logodiți), a locului de desfășurare (la intrarea și la plecarea din casă, de fereastră), sau a momentului (de doliu, de zori). Pornind de la rolul normativ binecunoscut al acestora, se pot descifra mai multe funcții secundare subordonate funcției de bază, care este urarea. Între funcțiile secundare cele mai des întâlnite sunt cele de: comunicare, inițiere, întărire a coeziunii grupului social, protecție, normare, manifestare a sacrului și experimentare a acestuia, sau onomastice.

După Petru Caraman, colindele se clasifică astfel:

Colinde generale (cântate în curte sau la fereastră)

Colinde speciale (cântate în casă)

Colinde pentru gospodar

Colinde pentru gospodină

Colinde pentru flăcău

Colinde pentru fată mare

Colinde pentru logodiți

Colinde pentru însurăței

Colinde pentru văduvă

Colinde pentru bătrâni

Colinde pentru bătrâni și pentru sugari

Colinde după ocupații și alte împrejurări

Colinde pentru preot

Colinde pentru hangiu

Colinde pentru cioban

Colinde pentru pescar

Colinde pentru negustor

Colinde pentru soldat

Colinde pentru voinic străin

Colinde pentru morți

Cercetând vastul material din domeniul colindelor, adunat de etnologul Nicolae Ursu, cercetătoarea Rodica Giurgiu realizează următoarea clasificare:

Colinde protocolare

Colindătorii

Gazda trezită de colindători

Gazda și colindătorii

Rugămintea de a fi primiți în casă

Cererea darurilor

Gazda plecată la vânătoare

Cerb împodobit cu daruri

Alte subiecte

Colinde profesionale

Ciobanul sătul de ciobănie și/sau răsplata oilor

Ciobanul care și-a pierdut oile

Miorița

Pescarul și vidra

Colinde de vânători

Colinde de agricultori

Colinde de fată

Fata și cei trei pețitori

Soarele își pețește sora, pe Lună

Seceriș funest

Alte subiecte

Colinde de flăcău

Junele și calul

Junele și însurătoarea

Colinde satirice

Alte subiecte

Colinde familiale

Jupânul și jupâneasa

Colinde edificatoare/moralizatoare

Disputa dintre grâu, vin și mir

Gazda ospitalieră și minunile

Alte subiecte

Colinde de trecere

Anul vechi și cel nou

Ziua și noaptea

Colinde-baladă

Ilincuța Șandrului

Mireasa moartă

Soacra rea

Maica bătrână

Milea

Colinde-cântece

Colinde de război

Cucul și turtureaua

Călugărul și călugărița

Ciobanul și mielul

Colinde neîncadrabile

Plugușoare și urări de Anul Nou

1.7Categorii de personaje

În colinde personajele aparțin unor categorii diverse, reflectând în grade variabile interferența cu planul obiceiului, relația cu stratul mitologic creștin.

Colindătorii și gazdele constituie o primă categorie de personaje. Acestor personaje, care apar cu predilecție în categoria colindelor protocolare, le revine de obicei rolul de a întruchipa modele ale competenței ceremoniale. În postura de agenți ai obiceiului, colindătorii sunt numiți ca atare sau prezenți prin intermediul unor simbolici transparente în contextul tradiției populare.

Există și tipuri de colindă în care rolul colindătorilor de agenți se estompează. Sustrași relației lor manifeste cu gazdele, colindătorii intervin că personaje secundare ale unor secvențe narative. Între desfășurarea concretă a ceremonialului și planul ficțiunii nu există discrepanțe; colindătorii, oficianți și purtători ai obiceiului, sunt în același timp eroii unui univers populat cu sfinți și ființe fabuloase.

Alături de personaje umane bine conturate, în colindă intervin și o serie de personaje convenționale introduse de regulă prin formulă: “Nime-n lume nu vedea, numai X …”.

Aceste personaje îndeplinesc uneori funcția de resort dramatic menit a dinamiza secvențele descriptive ale colindei.

Personajele aparținând miraculosului popular , animale fabuloase, întruchipări astrale sau făpturi supraomenești, dețin un rol important în colinda. Dacă unele din aceste personaje pot fi puse pe seama procedeului personificării sau fanteziei combinatorice populare, altele s-au constituit pe baza unei surse mitologice.

Dintre personajele corelate astrelor un loc proeminet deține soarele, în dubla ipostaza de personaj uman și forța supraterestră.

Sfinții creștini constituie în colindă o categorie distinctă de eroi. Colinda a adoptat doar anumiți sfinți, pe aceia care polarizând în jurul lor legende au dobândit în ochii poporului prestigiu sau relief. Astfel, alături de Iisus și Maica Domnului, întâlnim frecvent în colindă pe Sfântul Ilie, Sfântul Ion, Sfântul Petre, bătrânul Crăciun, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică.

Ierarhia acestor sfinți originali nu corespunde întotdeauna cu cea canonică; bătrânul Crăciun se impune prin autoritatea vârstei, meritul botezului îi asigură Sfântului Ion un loc de prim ordin, iar întâietatea lui Iisus, deși în cele din urmă recunoscută, este supusă unei aprige dispute.

1.8 Refren, incipituri, formule finale

Deși foarte tipic și extrem de răspândit, refrenul nu constituie, cel puțin în etapa contemporană a colindei, un element absolut obligatoriu; refrenul lipsește de pildă din unele variante ale colindei “Miorița” sau ale colindei “Mă luai, luai”.

De obicei în fiecare colindă se revine asupra unuia și aceluiași refren. Sunt însă și colinde cu mai multe refrene repetate alternativ. Refrenul, în stadiul în care au fost surprinse colindele de către culegători, constituie un element relativ mobil. Același refren poate funcționa pentru mai multe colinde, cu condiția de a nu contraveni flagrant rolului ceremonial al colindei respective.

Procesul desemantizării colindei a afectat cu deosebire nivelul refrenului. Drept consecință, anumite refrene au devenit practic neinteligibile. Dacă unele dintre aceste refrene absconse se mai pot descifra pe baza contextului colindei sau cu ajutorul

lingvisticii, altele s-au transformat în adevărate șarade. Prin deasă repetiție pe parcursul aceleiași colinde, refrenele au fost tot mai expuse uzurii decât celelalte portiuni ale textului.Putem constata ca unele refrene se refera la actul colindarii, care numit si repetat capata relief: “Corinde”, “Dai corinde”. Alte refrene specifica etapele, adresantii. Anumite refrene subliniaza momentul executiei : “Dimineata lui Craciun”, “Sara-I mare a lui Craciun”.

Cele mai multe colinde încep printr-o localizare a acțiunii. Localizările sunt de obicei vagi pentru a nu stânjeni adaptarea urarii la persoane și situații diverse.

Mult mai formalizate decât incipiturile, urările finale reprezintă la colindă un element definitoriu. Majoritatea formulelor au o largă aplicabilitate – pot apărea la finalul oricărei colinde. Unele formule au însă un caracter specializat, fiind adoptate doar pentru categorii anume de adresanți.

Sfera de referință a urarilor finale este largă. Cea mai ridicată frecvența o au urările de sănătate adresate gazdelor “Ca noi ti-o inchinam / Dalba-i sanatate / Pi la gazde, pi la toache / Sanatate duce-n poala / Si o varsa-n asta casa / Si vesela jupaneasa.”(I. Cocisiu, 1938). Unele urări vizează nu numai sănătatea oamenilor cât și sănătatea animalelor: “Sanatate-n noi, / Sanatate-n oi”. Formulele finale îndeplinesc și funcția de a reaminti gazdelor darurile datorate pentru datină: “Om bun, sa te veselesti, / Pe noi sa ne daruiesti/ C-un colac de grau curat, / Cu vin rosu stracurat, / Cu doi galbeni romanesti, / Gazda sa te veselesti.”(A. Viciu, op. cit., p. 21, nr. 1, Sacadate).

1.9 Elemente stilistice, epitete, versificație

Cadrul ideal în care se desfășoară colinda determina un grad înalt de transfigurare poetică. Asemenea basmului, colinda oferă un negativ al realității; dorințele se înfăptuiesc, iar eroii nu se înfățișează în lumina crudă a adevărului ci într-un nimb al gloriei și al fericirii. La închegarea acestei atmosfere edenice un rol important îl joacă metalele prețioase, cu deosebire aurul, căruia într-o concepție arhaică i se atribuiau virtuți magice. În colindă, epoca de aur a omenirii pare a se fi instaurat; obiectele, animalele, oamenii sclipesc sub ploaia metalelor prețioase.

Un epitet cu puternice implicații rituale și magice care revine obsesiv în colindă este albul. O profuziune de alb îmbracă întregul univers: nu numai florilor, tinerei fete sau voinicului li se conferă atributul albului, dar și sănătatea “dalbai-i sănătate”, făcliile “făclii dalbe” sau marea “marea dalbă” devin albe.

Colindele au ca tema narațiunea unui vis și dezlegarea să oferă pretextul codificării sensului unui șir de simboluri.

Hiperbola ocupă un loc însemnat în colinde. Se poate chiar afirma că întreaga colindă stă sub semnul hiperbolei. Descrierile și micronaraṭiunile colindei se sustrag contingentului și măsurii obișnuite, impunându-se că ipostaze ale potențialității maxime a unor atribute sau acțiunii.

Stilul colindei, ca și a folclorului în general, uzează foarte des de repetiții și tautologii. Se revine foarte des asupra unui vers cu adaosuri foarte mici de sens. Versurile se rotesc în jurul aceluiași înțeles, care prin repetiție se intensifică și capătă relief.

Stilistic colinda nu are un aspect omogen pentru toată țara. Se pot distinge două tipuri de colindă: unul răspândit cu deosebire în Muntenia și celălalt tipic Ardealului. Colinda munteană este mai lungă decât cea din Transilvania și are un pronunțat caracter epic. Amploarea colindelor muntenești se datorează în primul rând frecventelor enumerări, repetiții și tautologii.

Celălalt tip de colinde, frecvent în Transilvania, prezintă texte de mai mică întindere. Nucleul epic este redus. Metaforele sunt rare și discrete sugerând în semitonuri frăgezimea și suavul.

Ca orice text popular tradițional, textul colindei, desprins de melodia pe care se cântă, este de forma nestrofică, adică se prezintă ca o continuă înșirare de versuri de la început până la sfârșit.

Versurile colindei pot avea 5, 6, 7 sau 8 silabe. De regulă în aceeași colindă versul de 5 silabe poate alterna doar cu cel de 6 silabe, iar cel de 7 silabe numai cu cel de 8.

Refrenul se supune unor legi. Refrenul poate constă dintr-un număr de silabe mai mic sau mai mare decât versul propriu-zis, iar accentul metric, care aici coincide cu accentul natural al vorbirii, poate cădea neregulat la două sau trei silabe; se formează picioare binare pirice sau ternare tribrahice liber îmbinate.

În colindă rima se realizează prin asonanṭă și izoferie. Versul cunoaște numai rima pereche, niciodată cea încrucișată. Rima apare uneori și în interiorul versului,

împărțindu-l în emistihuri, ceea ce a creat uneori falsă impresie a unui vers tri sau tetra-silabic.Pe plan muzical versului îi corespunde rândul melodic, silabei unitatea ritmică, iar piciorului metric celula ritmică.

Îmbinarea dintre text și melodie și implicit interacțiunea celor două limbaje atrage după sine multiple consecințe. Vom menționa doar două dintre modificările ce survin în textul colindei sub influența melodiei.

Pentru a pune de acord un vers plin cu un rând melodic catalectic (cu 5 sau 7 unități ritmice) se elidează silabă finală:

Dar/la/me/se/ci/ne-mi/să/de

Dar/la.me.se.ci.ne-mi/sad’

În cazul versurilor catalectice (de 5 sau 7 silabe) cantate pe rânduri melodice pline (care au 6, respectiv 8 unități ritmice), se adăugă versului o vocală sau o silabă de întregire. De pildă, în versurile următoare (hexasilabice) s-a adăugat silabă “re” la cuvântul “ea”:

Fe/ri/că/de/ea/re

De/cea/ju/pa/nea/să.

În contextul tradiției populare romanești, colinda reprezintă unul dintre cele mai vechi sedimente culturale; sub formă de colinda ni s-au transmis mituri cosmogonice. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre valoarea documentară a colindei și de legitimitatea demersului reconstituirilor și referințelor la trecut.

Luând în considerație semnificația sa ca mesaj, colinda se definește prin opoziție cu atitudinea lirică. Nu despre viața interioară a individului și nu în numele acestuia vorbește colinda, ci în numele grupului. Secvențele narative și descriptive ale colindei se susțin prin valoarea lor de ipostaze exemplare ale unor atitudini culturale socializate.

1.10 Sistemul obiceiurilor

În ansamblul culturii populare tradiționale, obiceiurile formează un capitol important, fiindcă întreaga viață a omului, munca lui din timpul anului și diferitele sale ocupații, relațiile cu semenii lui și cu întruchipările mitologice erau și în trecut întrețesute cu obiceiuri. În folclorul nostru, unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfășurare, în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase. Ele sunt adevărate sărbători populare bogate în cântece, dansuri, poezie și acte mimice și dramatice. La aceste satbatori contribuie toate domeniile folclorului și chiar și unele domenii ale artelor populare plastice, de pildă costumul și diferite obiecte de recuzită.

Limba noastră cunoaște două cuvinte care denumesc același lucru: obicei și datina, cuvinte pe care “Dicționarul limbii romane contemporane” le considera sinonime.

Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată. În comunitățile tradiționale, obiceiul era o manifestare folclorică îndatinată pe care o colectivitate dată o repetă cu regularitate la același prilej, socotind-o justă și obligatorie. Obiceiurile populare sunt transmise prin tradiție.Ele au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale și aceasta le-a asigurat trăinicia. Păstrarea obiceiurilor a fost, în anumite momente, un mod de apărare a colectivităților populare de influențe dezagregatoare venite din afară. Obiceiul trebuia îndeplinit corect, potrivit rânduielii tradiționale. Neîndeplinirea corectă contravenea bunei rânduieli îndătinate a colectivității. Respectul față de tradiție și grija pentru forma obiceiului au făcut că, în satele cu viața tradițională, persoane cu aptitudini și interes să se specializeze în anumite obiceiuri ale vieții folclorice.

Deși obiceiurile aveau o structură unitară pe întreg teritoriul nostru folcloric, în viața folclorică tradițională fiecare ținut, fiecare loc avea moduri proprii de a se exprima prin obiceiuri.

Multe dintre obiceiuri sau elemente ale obiceiurilor tradiționale par a avea originea în cultura traco-dacă. Altele sunt vădite moșteniri romane. Unele le-am împrumutat probabil, de la alte popoare din antichitate, mai cu seamă sde la cele din bazinul răsăritean al Mediteranei.

În structura generală a obiceiurilor tradiționale romanești, în care orice obicei marchează un moment necotidian al vieții, un moment important, un început sau un sfârșit, în orice caz, o trecere de la o stare la alta, obiceiurile se corelează în așa fel între ele, încât vechea separare a obiceiurilor calendaristice de cele ale vieții de familie, deși marcată prin anumite trăsături formale, se justifică numai parțial, fiind redusă prin caracterul polisemic al fiecărui obicei ca semn.

1.11 Practicarea colindelor, prescripții ceremoniale

Textele de colindă reprezintă doar unul dintre elementele constitutive ale unui ceremonial care se bizuie pe puterea reunită a cuvântului, muzicii, gestualității, dansului, uneori și pe cea areprezentarii plastice. Toate acceste sisteme de comunicare se întrepătrund, se determină și se completează reciproc, asumându-și concomitent, succesiv sau alternativ sarcina susținerii mesajului exprimat de colindă ca limbaj global.

Dăm în prealabil câteva date generale referitoare la modul și prilejul de execuție și la agenții colindei.

Integrată obiceiului, colinda se practică sub formă de cântec ; doar formulele finale de urare se recită. Cu unele rare excepții se poate afirma că textul fuzionează deplin cu melodia.Execuția colindelor se diferențiază în raport cu coordonatele locale și cu stadiul de evoluție al obiceiului. Acolo unde obiceiul și-a păstrat vigoarea, execuția antifonică cunoaște o mare răspândire ; colindătorii divizați în două, mult mai rar în trei grupe canta alternativ câte o strofă muzicală. Colindatul cu întregul său complex de manifestări se înscrie perioadei sărbătorilor de iarnă oscilând că data și durată între extremele : începutul Postului Crăciunului (15 noiembrie) și începutul Postului Mare.

Colindatului i se atribuiau în trecut efecte binefăcătoare: sporul recoltelor de grȃu și cânepă, belșug, sănătate, prăsirea vitelor. În anumite regiuni, pe durata sărbătorilor de iarnă, colindatul excludea cântecele.

Colindatul tradițional se exercită prin intermediul unui grup denumit frecvent “ceată”. Cetele se diferențiază în raport cu componenṭa și modul lor de organizare : ceata tinerilor necăsătoriți, ceata alcătuită din flăcăi și maturi, ceata feminină. Cea mai bine cunoscută și structurată organizatoric este ceata flăcăilor.

Analiza globală a colindatului, a limbajelor care-l susțin, a etapelor și protocolului sau, ridică probleme numeroase. În stadiul în care a fost surprins de cercetările moderne, obiceiul cunoaște o răspândire teritorială inegală; viguros încă în Transilvania și anumite zone din Muntenia și Oltenia, colindatul lipsește, îmbracă forme sărace sau de împrumut în Moldova, sudul Olteniei și Banat.

Un alt aspect al obiceiului constă în faptul că pe alocuri colindatul se îmbină cu practici din alte ceremoniale, etnografului revenindu-i obligația de a distinge ceea ce aparține unui vechi sincretism de ceea ce are un caracter recent sua fortuit.

Asocierea colindei cu dansul cunoaște o mare răspândire în Transilvania. Foarte generalizat este obiceiul ca înainte de a părăsi gazdele, colindătorii să joace fetele din casă, uneori și nevestele tinere. În unele zone colindatul se îmbină cu dansul căluṣarilor, jocul acestora se exercita după cântărea colindelor.

Prin referință la statutul și prerogativele agenților colindatului se pot distinge mai multe tipuri de ceată. În nordul Transilvaniei întâlnim cete eterogene alcătuite din flăcăi, bărbați, femei și copii, dar și un colindat care se exercita pe grupe separate în funcție de vârstă, sexul și statutul civil al agenților.

CAPITOLUL II

Obiceiurile ȋnainte de Anul Nou

Studiile mai noi care tind să lămurească nu numai sensul general al obiceiurilor legate de schimbarea anului, ci și originea, dezvoltarea istorică și semnificația particulară a diferitelor rituri și ceremonii care fac parte din aceste obiceiuri, pornesc de la modul în care s-a sărbătorit, la diferite popoare, trecerea de la anul vechi la anul nou și de la dată când are loc această sărbătoare.

Studiind cu sârguință mersul soarelui, al lunii și al stelelor, babilonienii au ajuns să cunoască foarte devreme calendarul, să potrivească socoteala timpului după soare cu cea după lună. După calendarul lunar anul se împărțea în douăsprezece părți, fiecare parte cuprinzând răstimpul de la o lună la altă lună nouă. Cele trei zile de întuneric de la sfârșitul fiecărei luni au trezit probabil din cele mai vechi timpuri, în oameni un sentiment de teamă față de forțele necunoscute ale naturii. Cu timpul ei au ajuns să acorde o semnificație deosebită sfârșitului de lună dinainte de începerea Anului Nou. S-a ajuns la credința că, în zilele cȃnd se trece de la un an la altul, forțele tainice ale naturii sunt în mișcare și pot aduce bine sau îi pot păgubi pe oameni. Durata sărbătorilor de trecere de la anul vechi la anul nou era de 5-15 zile. Sărbătorirea Anului Nou de către babilonieni a fost consemnată încă din timpul regelui Gudea, în jurul anului 2400 ȋ. Hr., în cele 11 table ale eposului Ghilgameș, care vorbesc despre mese sărbătorești opulente la care oamenii baeau must, bere, ulei și suc de struguri, care curgea râuri.

Datele citate arată că la baza fixării sărbătoririi Anului Nou stau străvechi experiențe ale raportului dintre om și natura pe care le întâlnim uneori și în folclorul nostru.

La romani, după rânduiala calendarului vechi, anul nou începea la 1 martie și cel vechi se termină la 23 februarie, ultima zi a aceste luni. Abia în anul 153 i. Hr. Se fixează la Roma oficial dată Anului Nou la 1 ianuarie.

După decăderea Imperiului Roman, dată oficială a zilei de Anul Nou se schimbă iarăși.Biserica creștină pornește o adevărată luptă împotriva acestei sărbătoriri paganesi din secolul IV cauta să o înlocuiască prin presupusa zi a nașterii lui Iisus, stabilită la

25 decembrie.

Am prezentat aceste date în legătură cu calendarul și cu începutul anului nou, pentru a desprinde din ele fapte importante pentru înțelegerea sensului obiceiurilor noastre și a anumitor forme în care ele apar.

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece și jocuri este străveche și cunoscută tuturor popoarelor europene.Caracterul esențial al sărbătoririi este bucuria și încrederea cu care omul întâmpina trecerea de la anul vechi la cel nou, începutul unei noi perioade de vegetație, al unei noi etape în viața lui și a semenilor săi, a colectivității în care trăiește.

În folclorul nostru, ciclul celor 12 zile care formează sărbătoarea Anului Nou este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradițional, cel mai bogat și colorat prilej de manifestări folclorice.

Repertoriul obiceiurilor de Anul Nou cuprinde, în forma lui tradițională: colinde de copii -de piṭărăi-și colinde de ceată – colinde propriu-zise ; urările de belșug și recoltă bogată cu “Plugușorul” și cu “Buhaiul” ; urarea cu sorcova ; jocurile cu măști ; cântecele de stea și colindele relogioase.

Ca durata diferită în timp și cu variate forme de realizare, chiar cu variații în cuprinderea repertoriului, obiceiurile de Anul Nou erau variate regional. Deosebirile regionale corespund și etapelor diferite în care se găsea, în dezvoltarea lui, folclorul diferitelor ținuturi. Răspândirea geografică a obiceiurilor oglindește în acest fel și dezvoltarea lor istorică, dar, de multe ori, aceste deosebiri nu se datoresc numai schimbărilor care au intervenit în cursul procesului de dezvoltare, ci au existat chiar de la început, din momentele în care s-au închegat, în diferitele ținuturi, comunitățile sociale locale.

Colindatul deschide, de obicei, ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou.

El începea în seara de Ajun și continuă în unele locuri și în ajunul și ziua Anului Nou.

La colindat participa tot satul tradițional, deși efectiv colinda doar copiii și flăcăii constituiți în cete, bărbații până la o anumită vârstă, mai nou și fetele, rar de tot femeile și, uneori, fețele și flăcăii împreună.

Tradiția obiceiurilor de Anul Nou cere ca flăcăii care colinda, urează cu Plugușorul și cu Buhaiul sau fac jocurile cu măști să fie organizați în cete. În satul tradițional, ceata se constituia după o rânduială îndătinată bine stabilită, avea o ierarhie proprie, un conducător și un loc de întâlnire, uneori la o casă unde se făcea și șezătoare.

Ea era organizația care stăpânea în timpul sărbătorilor Anului Nou, întreaga viață a satului.

Obiceiul de a colinda însemna, de fapt, a merge din casă în casă cu diferite urări. El se manifestă pregnant în jurul Anului Nou, dar nu lipsea nici la alte obiceiuri, de pildă la Căluș. La baza lui stă principiul pe care se întemeiază rânduiala conviețuirii și a solidarității colective din satele noastre de obște: toți pentru unul și unul pentru toți.

Ceata ca entitate constituită reprezenta întreaga colectivitate, după cum fiecare casă era o entitate a comunității. Ceata ura în numele tuturor, fiecăruia, propitiind belșug sau acorgand protecție, implicit, întregii comunități.

Pe lângă colindat, Plugușor, Buhai, jocuri cu măști și teatru cu temetica haiduceasca, cărora le asigura întreaga solemnitate tradițională, ceata organiza petreceri și jocuri care, în perspectiva câșlegilor, nu erau indiferente tinerilor și nici chiar bătrânilor, părinților.

Intrând în ceată tânărul trecea în rândul flăcăilor. La jocurile ciclului de Anul Nou fetele intrau în horă, iar în timpul colindatului și al petrecerilor se definitivau sau se inițiau nunțile câșlegilor viitoare.

În unele regiuni din țară, îndeosebi în sudul și centrul Transilvaniei, ceata ṣi-a mai păstrat și astăzi rosturile tradiționale în desfășurarea obiceiurilor de Anul Nou.

Ceata se constituia cu mult înaintea Anului Nou. Ea își începea activitatea prin pregătirea minuțioasă a repertoriului. Avea deci un rol important în păstrarea și transmiterea tradiției. Însușirea repertoriului se făcea prin repetiții colective. Caracterul ceremonial al repertoriului impunea respectarea tradiției.

Se colinda și se mai colinda încă, în multe locuri, la fiecare casă din sat. Gazda casei colindate era întotdeauna întrebata dacă primește colinda. Celor care nu primeau colinda li se strigau, după cum am spus, strigături batjocoritoare. Se cânta întâi o colinda la ușa sau la fereastră, colinda care vestea sărbătoarea, apoi se cântau în casa colindele gospodarului – colinda cea mare și, la inițiativa cetei sau la cerere, alte două colinde. Colindătorii erau așteptați cu daruri. Acolo unde colindatul se desfășura cu respectarea rânduielii tradiționale, darurile erau așezate pe masă : colaci frumos împodobiți, carne afumată, cârnați, rachiu sau vin, fuior și bani. După terminarea colindatului se ura pentru fiecare dar în parte, iar la sfârșit se mulțumea gazdei cu formule tradiționale. Colindătorii erau cinstiți cu băutura și mâncare. În unele regiuni se dansa la casele cu fete sau unde era loc mai mult, și veneau fetele să întâmpine ceata de colindători. Pe uliță, ceata se deplasa cu cântece și strigături. În Hunedoara, cu bătăi în dubă. Colindatul era și este încă un mare spectacol.

Scenariul ceremonial al colindatului, așa cum se mai practică și azi în unele locuri, de pildă în Țara Loviṣtei, presupunea deci o desfășurare a actului în mai mulți timpi: luarea de contact cu gospodarul casei pentru a primi pe colindători; colinda la fereastră prin care se vestea sărbătoarea, de fapt se dezvăluia sensul actului ceremonial; colinda cea mare în casă, adresată gospodarului; colindele adresate diferitelor categorii de vârstă, de situație și de profesie; mulțumirile pentru daruri și colinda de plecare din casă.

În zonele unde se colinda cu dube, de pildă în Hunedoara, ceata de colindători trecea prin sat de la o casă la alta, cântând sau strigând în ritmul bătăilor dubelor.

În unele părți din Transilvania, în noaptea de Anul Nou, la miezul nopții, ceata se urcă pe o înălțime, pe un loc înalt și colinda în “patru părți ale lumii”. Tot aici era și obiceiul ca cetele din același sat sau din satele vecine să se întreacă între ele.

Prin unele zone, ceata colinda însoțită de un instrument. Până la primul război mondial, aceste instrumente erau fluierul și cimpoiul. Apoi cimpoiul a început să dispară, fiind înlocuit prin clarinet, taragot sau vioară. În Muscel, unde nu există ceată de colindători și băieții colindă împreună cu fetele, și azi se colindă cu acordeonul.

Deși se cântă în grup, colinda este cȃntată la unison. În multe locuri colinda de ceată se cântă antifonic. Melodia colindelor este, în general, silabică. Forma lor este strofică și cuprinde unul până la șase rânduri melodice. Bogăția ritmică este uimitoare și se obține prin alternarea liberă a grupurilor binare și ternare de numai două, mai rar trei valori.

Există mărturii că, la începutul secolului, la huțuli, unde colindatul se desfășura în forme asemănătoare cu cele de la noi, colindătorii intrau în case dansând pe ritmul colindelor.

Rostul colindatului în satele cu viața tradițională era ceremonial și ritual totodată. Prin desfășurare, conținut se performatori colindele se grupează în colinde de copii se colinde de ceată sau colinde propriu-zise.

2.1 Colindatul copiilor

Colindele copiilor sunt scurte, vestesc sărbătoare, urează belșug în miei, viței, purcei, pui etc. și cer, în versuri pline de haz, darurile cuvenite : alune, mere, pere, colaci etc.

În unele părți ale Olteniei și în Transilvania, copiii, numiți pițărăi, atingeau cu bețe sau nuiele stâlpii porților, ușorii ușilor de la grajduri și hambare, grinda casei și scormoneau în cărbuni pentru a aduce noroc și belșug : ”Buna-i ziua lui Ajun/ Că-i mai bun’a lui

Crăciun/ într-un ceas bun!/ Porci grași unsuroși/ Să-i mănânce oamenii sănătoși./ Boi trăgători,/ Stupi roditori,/ Cai încurcători, / Oile lânoase,/ Vacile lăptoase,/Pui de găină,/ Pui de rață, / Pui de toate animalele,/ Bani și sănătate.”

Colindele lor semănau cu cele amintite pentru romani de Du Cange.

În colindele de copii, urarea este întotdeauna directă și concretă în enumerarea celor dorite și a darurilor pretinse. Ele au un caracter general, se potrivesc tuturor și se cântau la fel la toate casele.

Obiceiul se desfășoară în “cete” de copii, băieți – mai rar fete – sau în grupuri mixte. Numărul participanților dintr-o ceată este de doi, patru, cinci copii-la categoria celor mici (de la 3-4 ani până la 6-7 ani) și de 4, 6, 7, 12 copii la categoria școlarilor (de la 6-7 ani

până la 14-15 ani). În același sat pot exista unul sau mai multe grupuri de vârste diferite. Manifestarea se desfășoară de două ori-in noaptea de 23 spre 24 decembrie și în zorii zilei de 24 decembrie. Copii se aduna, de obicei, la o casă unde repetă colindele, și odată cu venirea serii își încep colindatul. Colindătorii poarta trăistuțe atârnate de gât în care pun darurile ce le primesc, iar în mina țin un băț numit, în unele zone, colindă sau piṭar. Colinda este făcuta, de obicei, din lemn de alun frumos ȋncrustat. Ea este purtată de câțiva băieți mai mari din ceată, numiți uneori vătafi, și este folosită, în unele zone ale țării, pentru scormonirea în cenușa sau în focul din vatră. Acțiunea are, în mentalitatea populară, semnificația de a aduce noroc și belșug în casa gospodarului.

Copiii și tineretul colindau uneori și colinde cu conținut hazliu. Acestea, răspândite în folclorul occidental, sunt mai puțin numeroase în folclorul nostru. Conținutul urării poate să fie același la fiecare casă colindată. Copii sunt răsplătiți întotdeauna cu daruri. Cel mai răspândit este colacul de pâine, pregătit anume pentru acest prilej. Colacii făcuți din faină de grâu, împletiți în formă de opt, se numesc colindețe sau colindeṭi. Alteori se mai numesc bolindețe, bolindeṭi sau bobideṭi. Ȋn afară de colaci darurile pot fi compuse din fructe, bomboane.

2.1.1 Sorcova

Sorcova- prin Buzău numită și cântătorile – corespunde în esență obiceiului pițărăilor, cu deosebirea principală că e practicată de Anul Nou, desfășurarea diferind local: seara precedentă, noaptea sau dimineața Anului Nou. Ceata e alcătuită de obicei din doi sau trei copii, preșcolari sau până la 12 ani, toți băieți, doar prin Muscel sorcovesc și fetele.

Recuzita indispensabilă cetei este ramura denumită sorcovă  (de la bulg. ”surov ”-verde, fraged ). Cum arată și numele, ea trebuie să fie o nuia, o mlădiță înmugurită de pom, de obicei de măr, rareori de vișin, zarzăr, păr sau gutui.

Pe alocuri,se legau două – trei mlădițe într -un mănunchi ce se împodobea cu lână colorată sau cu hârtie. Cu trecerea timpului, ea a fost înlocuită, mai ales la orașe, cu o sorcovă artificială, alcătuită dintr -un bețigaș împodobit cu flori de hârtie colorată.

Eficiența urării era dublată de atingerea cu această nuia încărcată de virtuți germinative, împrumutând prin această magie de contact puterea ei de înverzire, prosperitate și vigoare deplină.

  Desfășurarea colindatului cu sorcova se încadrează într-un scenariu extrem de simplu. Cel mai adesea copiii intră în casă și lovesc pe rând persoanele existente, în timpce recită formula de urare. Pe alocuri, prin Buzău, Prahova, Argeș, Teleorman și Olt,obișnuiesc să colinde întâi afară la fereastră, „ sprea deștepta gazdele, ca să-i primească înăuntru ”. Aceasta e colindă de intrare luată din repertoriul cetei de flăcăi colindători. Pe alocuri, sorcovesc și vitele gazdei, intrând prin coșare ( grajduri ), iar prin Buzău,ceata așteaptă pe cei ce ies din biserică, lovindu-i pe rând cu mlădițele. Darurile primite sunt identice cu cele ale pițărăilor: colaci, mere, nuci, apoi bani.

 Textele cunoscute ale urării se vădesc a fi variante ale aceluiași tip, cel mai adesea cu diferențe minime în formularea -sau omiterea-unor versuri. Cea mai simplăformă de sorcovă din Rasova-Constanța se reduce la solicitarea darului:

 ” Sorcoviță, morcoviță,

  Dă-mi părăluța! ”

 În genere, variantele sunt mai ample, de felul celei difuzate în manualele școlare cuprinzând numai urări de sănătate și prosperitate, ca această variantă din Chioara-Ialomița:

” Sorcova, morcova, Tare ca fieru, 

Peste vară, primăvară, Iute ca oțelu,

Să-nfloriți, să mărgăriți, Îndesat ca sacu,

 Să trăiți, să-mbătrâniți. Înflorit ca macu. ”

  ( Ion Muslea, Tipologia folclorului din raspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu- in colaborare cu O. Birlea- Bucuresti, 1970, 634 p.)

Pe alocuri, variantele cuprind și versuri cu urări specifice pițărăilor, ca această sorcovă din Țara Loviștei:

” Sorcova, vesela, Tare ca fierul, 

Să trăiți, să-mbătrâniți, Iute ca oțelul.

Ca un măr, ca un păr, Vacile lăptoase,

Ca un fir de trandafir. Oile lânoase,

Ca merii, ca perii, Porcii unsuroși,

În mijlocul verii; Copiii sănătoși.

Ca vița de vie Câte cuie sunt pe casă,

La Sfânta-Mărie. Atâția galbeni pe masă.

Tare ca piatra, La anul și la mulți ani! 

Iute ca săgeata Să trăiți și să ne dați bani. ”

( Mohanu, Fântâna dorului, p. 158)

Obiceiul e răspândit numai în sudul Carpaților, din Oltenia până în Dobrogea. Ea e cunoscută însă slavilor sud-dunăreni, îndeosebi printre bulgari. Împrejurarea că e răspândită numai în părțile limitrofe Bulgariei, precum și existența unor versuri  bulgărești prin unele variante din Constanța, Buzău, Teleorman, Argeș și Vâlcea (Sorcova, gospoda; Veselina godina; Sorcova bosgoda; Vesela negodina; Troțcuvaroțcuva) ar indica o proveniență bulgărească. Totuși, bulgarii n-au adus obiceiul cu ei înnoua patrie, ei l-au găsit la autohtoni. Datina de a ura prin atingere cu mlădițe verzi are o răspândire mult mai largă, în Europa și alte continente, iar la romani se practica lacalendele lui ianuarie, prin împodobirea curților și caselor cu crengi de laur sau de palmier, dar mai ales prin distribuirea unor asemenea mlădițe și atingerea cu ele, sub patronajul zeiței sabinice Strenia, zeița sănătății. Se poate admite că forma bulgărească a obiceiului a avut influență asupra celei românești, împrumutându-i numele și eventual infuzându-i o nouă vigoare.

2.2 Colindatul propriu-zis

În colindele propriu-zise, colindele de ceată, urarea este indirectă. Explicită este doar mulțumirea pentru daruri. Colindele propriu-zise sugerează urarea în versuri care vorbesc

despre înțelepciunea gospodarului, despre bogăția gospodăriei, despre vitejia flăcăilor, despre frumusețea fetelor, despre logodne și nunți minunate pe care le descriu în îmbinări de idilă și cântec epic.

Colindele propriu-zise, dincolo de cele care vestesc sărbătoarea sau marchează cei patru timpi ai colindatului, acolo unde modelul ceremonialului se păstrează încă rotund, se adresează diferiților membri ai familiei sau ai comunității : gospodarului, gospodinei, copilului, tinerilor căsătoriți, văduvei, ciobanului, soldatului, înstrăinatului etc.

Colindele au păstrat până astăzi una dintre cele mai vechi forme ale poeziei populare romanești. Desăvârșirea lor formală s-a realizat, fără îndoială, în cursul veacurilor, la nivelul întregii comunități romanești, nu numai a celei rurale.

În scenariul ceremonial al colindelor, unele texte vorbesc despre desfășurarea obiceiului, în timp și spațiu. Despre timpul și condițiile colindatului vorbesc colindele de zori sau de zaurit. Tipul muntenesc al colindelor de zori, în varianta culeasă în Tonea, județul Ialomița începe în mod asemănător cu “Cântecele zorilor” de la nuntă.

Dacă raportăm colindele la viața reală a satului nostru patriarhal, ele se grupează în jurul problemelor majore ale vieții satului de altădată, în jurul dorințelor și idealurilor țăranilor plugari și pastori: recolte bogate în grâne, belșug în turme, viață fericită în familie, tineri voinici, fete frumoase și harnice, iubire și viitoare căsătorii, reușita în anumite profesii.

Modul în care se realizează transfigurarea poetică a acestor dorințe și idealuri sunt determinate de structura internă a colindei, de rosturile ei prin actul receptării în sistemul de datini al satului.

Ca urare, colinda este orientată către viitor. Tot ce se cântă în ea trebuia să se îndeplinească spre fericirea și binele celui căruia i se adresează. Această proiectare în

viitor a creat atmosfera de optimism, de mare încredere în om și în puterile sale, care caracterizează poezia colindelor noastre. Nicăieri în folclorul nostru speranța în viitor, gândul că dorințele și năzuințele se vor îndeplini nu este afirmat cu atâta nețărmurit optimism, cu atâta poezie, că în colinde.

2.3 Jocurile mimice

Așa cum colindatul domina începutul ciclului celor 12 zile, urarea cu plugușorul și cu buhaiul, cu Vasilca și jocurile mimice cu măști de animale sau cu personaje în travesti dominau închiderea sărbătorii Anului Nou.

În comunicările asupra teatrului la romȃni, făcute la Academie la 1 noiembrie 1896 și 17 martie 1897, Dimitrie C. Olănescu, înfățișând datinile, “năravurile”, jocurile, petrecerile și spectacolele publice, adică elementele populare ale tradiției teatrale, a ținut să sublinieze că, deși “poporul roman a primit ideea și chiar îndemnul teatrului de la străini, totuși el a fost întotdeauna iubitor de spectacole pentru a-și înălța mintea și inima, fie pentru pentru a-și trece vremea în chip plăcut”.

Neobosit folclorist, pasionat și rodnic cercetător al culturii noastre populare, T. T. Burada și-a început și el, cu aproape 20 de ani mai târziu, “Istoria teatrului în Moldova” prin descrierea a douăzeci și șase de obiceiuri ce cuprind în desfășurarea lor elemente de teatru popular, printre care colindele, plugușorul, nunta țărănească, capră, turca și brezaia.Jocurile mimice de Anul Nou în care dominau măștile de animale pot fi grupate în mai multe categorii: a) turca, bouriṭa și cerbul; b)brezaia; c)capra, cămila și cerbuṭul; d) jocuri de mare desfășurare, cu numeroase măști și personaje.

În toate jocurile de tip turcă, brezaie, capră, obiectul de recuzită principal era capul de animal cu cioc clămpănitor, făcut din lemn și jucat de un flăcău.

2.3.1 Turca, numită în jurul Sibiului “Bouriṭa” și în alte părți ale Transilvaniei “Cerb” este un cap de animal, de cerb sau uneori de bour, cu nelipsitul boț de lemn clampanitor, acționat printr-o sfoară de flăcăul care-l joacă și care stă ascuns sub un covor sau o faṭă de masă.

Flăcăul se sprijină de bățul care susține capul cu două coarne înalte și împodobite cu bețe, panglici și clopoței. În unele locuri, turca este împodobită cu fâșii lungi și multicolore de pânză, sau, mai nou, de hârtie colorată. După Anul Nou, turca era împușcată și înmormântată simbolic.

2.3.2 Brezaia se juca în Muntenia. Capul de animal seamănă cu o capră sau cu o vulpe, cu o barză sau cu un cocor. Brezaia este însoțită de moșul care poartă cârpa cu cenușa, de babă și de alte personaje mascate. Cortegiul de măști prezintă diferite scene comice. Moșul este îmbrăcat cu un cojoc întors pe dos sau cu o piele de capră. Pe fata are o masca, are barba, poarta o caciula tuguiata si are si cocoasa. Poarta pinteni, clopotei si talangi si are in mana o sabie sau un palos.

Jocurile cu măști din Moldova, foarte frecvente și astăzi au ca punct central caprele cu boț de lemn clampanitor ca și la turca și la brezaie. Caprele din Moldova au însă coarnele mult mai mici și mai puțin împodobite. Ele sunt acoperite de o velința și poartă pe spinare o curea cu clopoței în chip de cruce. Alături de capre cortegiul poate avea uramtoarele măști de animale: ursul, lupul, vulpea, cocorul, cocoșul, păunul, calul, iar ca personaje travestite: moșul, babă, mireasa, popa, doctorul, marinarul, ofițerul.

2.3.3 Caprele și ursul dansau cu multă virtuozitate dansuri grotești, iar personajele mascate prezentau diferite scene comice tradiționale, de multe ori cu aluzie la actualitate.

Jocurile cu măști erau acompaniate de cântec de fluier sau de tarafuri de viori și cobze.

Măștile care apăreau în cortegiul jocurilor de Anul Nou erau grupate divers în diferite regiuni ale țării. Multe sate păstrează în tradiția lor folclorica și reînvie în fiecare

an turcile, caprele și brezăile. Sunt chiar unele locuri unde jocurile cu măști au fost reluate după ce nu se mai jucaseră timp de mai mulți ani.

CAPITOLUL III

Obiceiuri după Anul Nou

3.1 Plugușorul

Urarea cu plugul sau cu buhaiul, Plugușorul cum i se spune în popor, este un străvechi obicei, agrar prin excelență, care se practică și astăzi, mai cu seamă în Moldova.

În ajunul Anului Nou, în unele locuri chiar și în ziua de Anul Nou, ceata de urători formată din doi până la douăzeci de flăcăi sau bărbați însurați de curând, pleacă din casă în casă să ureze cu Plugușorul sau “să haiască”, cum se spune în Moldova.

Cu Plugușorul urează astăzi și copiii.

Urarea nu se rezumă numai la expunerea în cântec sau versuri a celor dorite, că în colinde, ci se înfăptuiește și prin prezentarea dramatică a muncilor agricole. Avem deci de-a face cu o manifestare folclorică complexă, menită să aducă belșug în agricultură. Pentru desfășurarea dramatică a urarii se folosește plugul sau buhaiul. Plugul era altădată un plug adevărat, frumos împodobit cu crengi de brad și cu panglici sau batiste lucrate în stil popular. În anii din urmă se răspândește tot mai mult plugul în miniatură purtat pe brațe de cel care urează, și un plug simbolic, format dintr-un bat cu două crengi care reprezintă coarnele plugului. Copiii urează numai cu plugurile în miniatură.

Buhaiul, numit în Ialomița și în sudul Moldovei “bugă”, era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, bine întinsă și legată cu un cerc sau strânsă cu o frânghie. Prin mijlocul acestei piei trece o șuviță de păr de cal fixată în interior cu un nod sau cu un băț trect printr-un laṭ. Gura vasului este deschisă.

Unul dintre flăcăi ținea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate în borș, în apă cu sacâz sau numai în apă, trăgea șuvița de păr, producând un zgomot surd, întărit de cutia de rezonanță a vasului.

Cuvântul buhai a ajuns la noi, probabil, prin intermediul limbilor slave: rus, bugai; tc. Bugă, cum se spune în Ialomița și în sudul Moldovei. Obiectul menit să imite mugetul taurului, simbol al fertilității, a fost cândva răspândit în întreaga Europă. La cehi este cunoscut și astăzi sub numele de “bukal” sau “bukaci”, denumirea fiind în legătură cu zgomotul pe care îl face. La unguri se numește “burogato”, tot o denumire onomatopeică. La germani se numește “Rummeltop” sau “Brummtopf”, tot după zgomotul pe care îl face. Topf înseamnă oală de pământ, de lut, aici vasul fiind de ceramică. Obiceiul a dispărut demult în Europa apuseana și, acolo unde mai există, și-a pierdut sensul tradițional și este practicată mai mult ca un joc de către copii.

Pe lângă plug și buhai, ceata purta bice sau harapnice, din care se pocnește, clopote de vite și tălăngi. Ea era însoțită de instrumentiști populari care cântau din fluiere, cimpoi, vioara sau cobze.

În general, locurile în care plugul și buhaiul apar împreună sunt mai rare. Acolo unde plugul era înlocuit cu un băț simbolic, în tot timpul recitării bățul era jucat în ritmul versurilor; clopoțeii care-l împodobeau acompaniau ritmic recitarea. În regiunile unde recuzita era și mai este un plug adevărat, se trage și astăzi uneori, iar în trecut se trăgea cu regularitate, o brazdă în curtea sau la poarta gospodarului. Tragerea brazdei dovedește, fără putință de îndoială că Plugușorul este un străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă și trecut printr-un rât de fertilitate ajungând o mare îndatinata de recolte bogate în anul ce vine. Urarea este un lung poem în versuri recitate care descrie cu mult umor, dar și cu cuvenită ridicare de plan fabulos, toate muncile agricole, până la coptul colacului.

Altădată, rit menit să provoace ferilitatea, Plugușorul este azi, acolo unde se păstrează, un obicei care contribuie la veselia generală a sărbătoririi Anului Nou, la potențarea atmosferei de optimism, la colorarea desfășurării acestei sărbători cu elemente care vorbesc despre una dintre principalele ocupații ale poporului nostru, agricultură. Urarea cu plugul sau cu buhaiul povestește cu umor despre prodigioase munci agricole, ale căror rod este fabulos.

Waldemar Liungman cauta să stabilească o legătură între obiceiul nostru și aratul ritual practicat pentru a propiṭia de către țăranii români la calendele lui Ianuarie sau la 1 Martie. Desfășurarea dramatică se leagă, după părerea lui Liungmann, de aratul și semănatul ritual din cultul lui Dionisios și al lui Osiris.

Ținând seama de noile constatări făcute de N. E. Mate asupra miturilor vechi egiptene, putem presupune că Plugușorul este, de fapt, la origine, ceremonialul primei brrazde practicat de către căpetenia obștei patriarhale. Și în urarea noastră, gospodarul, bădița Vasile sau bădița Troian, pare să aibă același rol.

Gospodarul pleacă pe un cal negru sau pe un cal “graur cu șaua de aur” să găsească “loc de arăt și semănat”. El ara brazda neagră și seamănă ’’grau roșu ’’. Grâul crește ’’In păi că trestia, / În foi ca mazărea, / În spic ca vrabia.” Gospodarul încalecă din nou pe cal și pleacă să vadă dacă holda este coaptă: “ Grâu de-o parte se-ngalbenea/ De aproape se cocea, / De secera se gătea”. Gospodarul ia spice la probă, se intoarece acasă și se pregătește de secerat. Se duce la târg să-și cumpere fier și oțel. Se duce la fierar și-l pune să-i facă “sacere măruntele / Cu dinții de floricele, / Cu mănunchi de viorele, / Să sacere copile frumoase cu ele”. Într-o variantă culeasă în anul 1950 în Negrilești, Vrancea, gospodarul cheamă fierarul la telegraf : “S-au sunat la telegraf / S-a venit mesteri-ndat”.

Elementul vieții moderne intra în chip natural în descrierea muncilor agricole. Prezentarea muncii menită să constituie miezul urarii este presărată cu elemente de umor și cu nota de voită exagerare, necesare împlinirii dornitelor.

Ritmul seceratului este fantastic : “ Un fecior de negustor / Cu stânga seceră, / Cu dreapta lega, / Cu dintii-n haraba araunca, / A scos doisprezece telegari, / Că ceaunele cănite, / Cu unghiile potcovite, / Cu potcoave de argint, / Ce prind bine la pământ. / O scos nouă iepe surepe, / De câte nouă ani sterpe. / Cu gură-n car punea / Stambol nu le trebuia.”

După terminarea seceratului se îndreaptă către moară. Moara “văzând atâtea care / Pune coada la spinare / Și apucă pe lunca mare.” Această parte în care moară este întruchipată că o făptură vie, un fel de animal domestic care se sperie de mulțimea carelor și o ia la

fugă, este prinsă de moarar sau ademenită de morărița și pusă cu meșteșug la loc, este plină de umor, stârnește întotdeauna râsul ascultătorilor.

Ea reprezintă, poate, cu hazul cuvenit, îmbinarea între descrierea sobră, rituală a muncilor pentru pâine, cu nota veselă care apare simbiotic la foarte multe dintre riturile vechi și la jocurile cu măști medievale. Grâul este măcinat, faină este dusă acasă la jupâneasa gazda : “Face colac frumos, / Și l-o pus în cuiul cel de jos / Ca să fie plugarilor de folos, / Și l-o rupt în nouă, / Și ne-o dat și nouă.” Versurile acestea de sfârșit seamănă cu versurile din cântecele de seceră.

Ca și celelalte urări de Anul Nou, și urarea cu plugușorul se termină prin cererea darurilor. Într-o variantă din Buzesti, Râmnicu Sărat, înainte de a cere darurile, ceata face o urare profilactică pentru casa : “Dar dumnealui intra în casă. / Puse coatele pe

masă, / Se uită la sfânta icoană, / Văzu un arc mare taglat, / De nouă meșteri lucrat. /Și dadu-ntr-un card de porumbei / Și porumbeii începură a zbura. / Și cum zburară porumbeii, / Câte unul, câte doi, / Până la patruzeci și doi, / Așa să fugă relele, / Și belelele, / Și fermecătoarele / Din curțile dumneavoastră.”

În partea care încheie Plugușorul întâlnim unele elemente particulare de umor, obișnuite și în orațiile de nuntă, în unele povestiri și în teatrul popular. Ele se referă la însăși pratica obiceiului, ironizează recitarea și pe recitatori, creează distanța între actul ceremonial performat și receptarea lui. Este, în această parte plină de umor, un fel de atitudine lucidă pe care ceață o ia fata de obiceiul pe care-l practică. În atmosfera generală a Plugușorului, în care umorul este una dintre notele dominante, aluziile la stările sociale de altădată erau foarte grăitoare. Ele readuceau pe ascultător din lumea fabuloasă a dorințelor în lumea reală a nevoilor greu de împlinit.

Pendulând între fabulosul urarii, reminiscente rituale și realitatea satirei sociale, Plugușorul capătă semnificație de document social. Aluziile, sunt, de cele mai multe ori, precis localizate și prin aceasta și mai apropiate de interesul ascultătorilor. Alteori, ele se refereau la evenimente din luptă țăranilor împotriva exploatării, care au avut un mare răsunet în masele populare. De curând, A. Z. N. Pop a arătat de pildă, că versurile : “Nu

suntem de la Cuca Nucă / Unde mămăligă e cât nucă” se refereau la răscoală românească din satele Cuca și Macai din județul Argeș.

Bazat la origine pe o practică rituală menită să insoateasca sau să prevină muncile plugarului, Plugușorul evoluează treptat și ajunge la formele spectaculare sărbătorești de astăzi. Prin înmulțirea momentelor de umor și ironie, Plugușorul devine o poveste versuficata menită mai mult să distreze, decât să provoace rodire, cum credeau țăranii satelor patriarhale.

Susținut de întreaga desfășurare spectaculoasă, el ajunge un simplu obicei în cadrul rânduielilor de bună-cuviință tradițională. În această schimbare de funcție, valorile estetice câștiga preponderență. Elementele sociale se accentuează și câștigă teren în detrimentul celor care amintesc vechile rituri.

3.2 Irozii

Românii au sărbătorit din cele mai vechi timpuri „ misterul nașterii ” prin intermediul colindei „ cu steaua ”. Alături de ea, își face simțită prezența mult maitârziu, și drama populară numită Vicleimul-după orașul Bethleem, sau Irozii-după crudul împărat Irod, sau Magii – numele celor trei „ crai de la răsărit ”. Ea a început să se dezvolte în forme elementare, simple dialoguri liturgice.

Vicleimul sau Irozii este numele sub care este denumită drama liturgică la români. În unele zone i se mai spune și Magii sau Trei crai de la răsărit -simbol al faptului că imaginația anonimă a colectivităților s-a oprit la rolul simbolic de altfel, al vestirii dat de către magi. Din dovezile existente, această manifestare dramatică cu caracter popular pare să fi fost cunoscută înainte de secolul XIX, de când este atestată în variantele folclorice. Drama este opera unor cărturari, este mai mult decât un gen complex care cerei imaginație creatoare, cultură și ingeniozitate scenică. Așadar, drama liturgică, se reduce la un fond constituit din elemente folclorice tradiționale, rânduite prin ingeniozitate ascenică a unora

dintre cărturarii populari, clerici, învățători. Irozii se joacă pentru a denunța imaginea tiranului.Cei care observă pentru prima oară sursa literară a dramei sunt M. Gaster și N.

Cartojan. Primul avea intenția să sublinieze fondul biblic, tradițional al operei, reînviatde către clerici în Apus încă din primele secole ale creștinismului.

Concluzia este una firească, și anume faptul că la noi, ca peste tot de altfel, s-a avut în vedere epistolele legendare. N. Cartojan este cel care caută să indice a doua sursă cărturărească: opera luiAnton Pann, psaltirea versificată a lui Dosoftei, un cântec al lui Constantin Brâncoveanu.

 In Iași se aflau mai multe „ tacâmuri de irozi, dintre care unii mai de seamă îmbrăcați luxos, cu haine aurite, jucau numai pe la case mari, iar alții, cu haine mai puțin bogate, jucau pe la casele negustorilor și ale locuitorilor de prin mahalale. ”

Ei se duceau chiar și la „ moșiile boierilor ” unde erau primiți în odaia cea mare, adică camera cea mai impunătoare din întreaga casă, unde se pofteau doar oamenii aleși. La începutul secolului, cei „ trei crai de la răsărit mergeaucălări și erau îmbrăcați cu stihare și cu cămăși de stofă roșie, împodobite cu șireturi albece aveau zurgălăi la mâneci și înfășurați cu aurari ca diaconii, pe cap având un fel demitră făcută din hârtie poleită și cu clopoței. Ostașii erau ca la 30 la număr ”.

 Spectacolul se anunța a fi grandios. Drama a cunoscut o evoluție care a mers tot maimult către degradare, fiind preluată de celelalte categorii sociale, de tineri fii de burghezi, iar mai târziu chiar de către elevii de școală. Textul pe care îl învățau acum eradiferit față de cel însușit de către diecii și nobilii, iar cel din prezent a ajuns într -o fază de totală descompunere. Fiind o operă a cărturarilor, aceasta ni s-a prezentat sub forma unor 

scurte dialoguri, din care Biblioteca Academiei păstrează în depozitul ei un număr 

apreciabil de manuscrise. Majoritatea dintre ele nu erau cunoscute de către popor decât prin intermediul preoților sau a fiilor de boieri, care povesteau legenda nașterii în cercul restrâns al curții.

Manuscrisul 1868 indică o cale de mijloc, între proză și vers, aducând în prim plan legenda biblică, cu elementele-i proprii, fiind desprinsă prea puțin de sursa literară. Dramatizarea, elementul dialog, sunt aproape inexistente. Eroii vorbesc doar la

persoana întâi, ceea ce indică prezența unui public. Costumul caracteristic al celor trei crai nu-l îmbrăcase, pentru ca ideea de teatru să fie afirmată. Grupul de preoți cu icoane și alteobiecte de cult, îmbrăcați în odăjdiile lor, mergeau pe la cei mai bogați.

Distribuindu-și rolurile crailor, expuneau pur șisimplu legenda: „ …Eu sunt împăratul Valthazar, de lalocul Babilonului ”, „ care am auzit ”, că „ au proorocit că va răsări o stea ”. Laitmotivule reluat apoi de toți: „….Noi fiind în astronomie am cetit și în scris am găsit din filozofie ce-i de demult, că o stea de la răsărit se va ivi și la Bethleen va porni ”.

  O situație mai evoluată marchează manuscrisul 3072. Aici apare o idee dramaticămai bine afirmată. Manuscrisul poartă titlul ce va reveni de altfel și la Anton Pann:Întrebările rcarilor-Verșiu Crăciunului. În unele părți versurile indică mimică, joc descenă. Astfel, când pimul erou, Gaspar, e întristat că steaua li s-a ascuns, Melhior îl liniștește: „… O frate nu te întrista / că iar ni se arăta / sau așa de nu va fi / altmintrilea vom gândi / vom întreba pe norod / sau pe împăratul Irod ”.

 Răspunsul vine prompt: acesta e un „ dujman ”; dar un altul intervine, încurajându

-l:„ de el nimicu nu-m pasă ”; al treilea îl îndeamnă: „ Nu te tot gândi atâta / vino numai ș

-om intra ”. Între toate aceste întrebări și răspunsuri se observă mișcare, gest, mimică, elementedramatice ce lasă să se întrevadă conflictul dintre magi și Irod. Intrând în scenă, Irod și craii ne apar și mai mult conturați caractereologic. Înfruntarea dintre vorbă și acțiuni este una categorică. Eroii nu au maleabilitate, viclenie sub care să se refugieze, cum vomîntâlni în variantele următoare. Din partea lui Irod, singura notă care se impune e tiraniași cruzimea. Astfel, când i se anunță cele proorocite de înțelepți și de cărți, el răspunde plin demânie: „…Ferul acesta ascuțitul / îți va da ție sfârșitul / iar vorbirea blestemată / ură tu mi-ai aruncat ”.

 Ieșind din scenă, craiul Melhior comentează: „ O frate eu am înlemnit / ce tiranul

mi-a grăit, / era gata să mă taie / pe ce vezi capu să-mi taie ”

  Începe să se contureze palid caracterul fricos, blând al lui Melhior. Opusul lui estecaracterul dârz al curajosului Baltazar,care îi ripostează: „ să mergem la acea feară / mai cu m are îndrăzneală.” Nu lipsește nici gestul tiranului, ridicol de altfel, de a scoate sabia„ den teacă ”, dar ea „ nu se scoate deloc ”. Învins sufletește, potolit de cruda-i

mânie,exclamă: „ slugile ale mele nu mai vin, / să stâmpere și al meu chin ”. Hotărât să-și apere tronul, Irod afirmă: „… ia bine că -oi lucra / de și nori vor lăcrăma; / Porunci-voi la ostași / prin moarte să facă pace ”.

Dar Melhior intervine și -l omoară, zicând decât „… pre Iisus vreai să-l omori / mai bine tu acum să mori ”. Drama se termină prin următoarele cuvinte pline de mânie alui Baltazar: „ Focu de peatră, pucioasă / peste tine, peste ale tale oasă / vânturile să teusuce / fulgerile să te trăznească / îndată să te prăpădească ”.

  Sfârșitul e plin de interes. Din întreaga structură a scurtei drame se observă că nu putea să existe alt final. Îndârjirea și duritatea sub care apar caracterele indicau unasemenea deznodământ.

Cea de-a doua variantă manuscrisă marchează o altă etapă interesantă în evoluția

dramei. Cei trei crai apar mai activi în roluri, cu viață proprie, fiecare are un caracter al său, fie el chiar și numai schițat. Melhior e tipul prudentului, mai reținut și chiar speriat; e opus temperamentului focos, hotărât, plin de inițiativă și curaj al lui Baltazar. Gaspar e șters, nu are nimic proeminent. Irod e tiran, crud, gata să înfrunte prin faptă și vorbă pe cei trei crai. Conflictul este și el destul de conturat, ducând la o dezvoltare elementară a legendei. Aceasta decurge și din faptul că rolul lui Irod nu este diminuat de reflexii asupra zădărniciei vieții, pe care le întâlnim și în următoarele variante; de asemenea și disimularea că vrea să afle și el „ minunea ” /, să meargă și el să se închine.

Sfârșitul apare, așadar, plin de dramatism, tocmai prin expunerea în miez a conflictului dintre crai și tiran. Chiar ultimele versuri, rostite de Baltazar cu destul patos, vor fi impresionat.

Drama prin întreaga-i structură va fi plăcut publicului, căci, reducându-se la unul dincele mai zbuciumate momente-cel al vestirii prin magi și lupta acestora cu Irod, legenda expusă în versuri scurte, cu aer popular, iar „ actorii ” însoțind fabulația prin mimica și gesturile care se desemnează din ea, toate concurg la susținerea punctului de vedere afirmat.

CONCLUZII

Considerată din perspectiva judecății de valoare, colinda se ridică deasupra distincțiilor care separa folclorul de literatură. Deși nu a urmărit în mod pragmatic efectul estetic, colinda a acționat în mod analog cu selecția artistică : a respins faptul brut și detaliul nesemnificativ pentru a extrage din masa amorfă și fluctuanta a circumstanțialului doar elementele apte să exprime un mesaj durabil. La sursele colindei descoperim mitul, la capătul evoluției genului întâmpinăm rezultatul unui proces de sinteză care a contopit elemente vechi și recente, aporturi și influente diverse. Colinda a parcurs așadar un drum lung ; s-a desprins progresiv de vechile sale atribute mitologice, s-a îmbogățit pe etape, dar a păstrat din mit deschiderea spre cosmos, fiorul incantației și rezonanță de imn al credinței în izbânda dorințelor omului.

Eterogena și unitară, arhaică și în același timp evoluată, colinda aparține de drept poeziei majore.

Obiceiurile au un caracter logic, sunt norme ce reflecta concepțiile despre dreptate și nedreptate, despre cuviință și necuviința, caracteristice diferitelor epoci și mentalități

Principala funcție a obiceiurilor este cea de transmitere a experienței acumulate în timp, de către colectivitate. Obiceiurile sunt utile omului, pentru că îl ajuta pe acesta să treacă diferitele praguri ale existenței, să depășească situațiile limitale în care se poate găsi. Astfel, viața oricărei comunități rurale este orânduita printr -un sistem de reguli și

legi care-i asigura echilibrul. De altfel, obiceiurile au un caracter colectiv, care constă în faptul că aparțin unei conștiințe colective și sunt respectate de colectivitate și de fiecare membru al ei.

Obiceiurile, atât cele calendaristice, cât și cele care țin de existența individului, sunt modelate de trei perechi de coordonate: sacru / profan, cosmic / uman, fertilitate / fecunditate. Ele reprezintă, în consecință, liantul între uman și divin, incluzând toate

scările de valori cuprinse în sfera sacrului și a profanului. Unul dintre termenii circumscriși sacrului este sărbătoarea. Obiceiurile fac parte din sărbătorescul existenței,

îmbinând sacrul cu profanul. Fiecare element ritualic este important în analiza acestui raport, pentru că are o dublă funcție: „ ca hierofanie, pune în lumina o modalitate asacrului ” și „ ca moment istoric, dezvăluie o situație a omului în raport cu sacrul ”.

Obiceiul este, în primul rând, „ deprindere colectivă, act repetat cu scopul de a conservă și îndruma viața socială ”, spre deosebire de deprinderea individuală, care este obișnuință. Obiceiul este un act social care actualizează într -o oarecare măsură datinile, cuprinzând în sfera să ideea de tradiție vie. Prin intemediul obiceiurilor sunt actualizate datinile.

Datina este ceva stabil, cu un caracter de permanentă pe linie tradițională, în schimb ce obiceiul are un caracter dual: este în același timp și stabil, căci face parte din formele

tradiționale ale satului, dar este și instabil, pentru că are caracterul active de deprindere colectivă, care se adaptează noilor cerințe și este actualizat prin performare.

BIBLIOGRAFIE

Alexici, Gheorghe, Texte din literatura poporană romȃnă, publicat cu un studiu introductiv, note și glosar de Ion Muṣlea, București, 1966, 237 p.

Bălăṣel, Teodor, Versuri populare române, Craiova, (1919-1926), vol. I, Ceremonioase, cărticica I, 121 p.

Bȋrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii romȃnesti, Editura Aius, Craiova, 2010

Bȋrlea, Ovidiu, Academia romȃnă și cultura populară, în Revista de etnografie și folclor, 11 (1966), pp. 425-433

Bȋrlea, Ion, Balade, colinde și bocete din Maramureș, București, 1924, 143 p.

Brătulescu, Monica, Colinda românească , Editura Minerva, București, 1981

Brăiloiu, Constantin, Colinde și cântece de stea, București, 1931, VIII+45 p.

Burada, Teodor, O călătorie în Dobrogea, Iași, 1880, 280 p.

Coman, Mihai, Izvoare mitice, Editura Cartea Românească,București,1981

Cucu, Gheorghe, 200 colinde populare, culese de la seminarul Nifon în anii 1924-1927, ediție postumă îngrijită de Const. Brăiloiu, București, 1936, 248 p. + errata

Drăgoi, Sabin, 303 colinde cu text și melodie, Craiova, (1931), L+265 p.

Eliade, Mircea,Sacrul și profanul , Editura Humanitas, București, 2003

German, Traian, Tovărășiile de Crăciun ale feciorilor romȃni din Ardeal, în Anuarul Arhivei de folclor, V (1939), pp. 57-77

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri de peste an, Editura Fundației Culturale Române, București,1997

Huizinga, John, Homo ludens, Editura Humanitas, București, 2003

Marian, Simeon, Florea, Sărbătorile la români, Editura Fundației Culturale Române,București, 1994

Marian, Simeon, Florea, Tradițiuni poporale romȃne, adunate și întocmite de …, t. I, Cernăuți, 1873, VI+223 p.

Marienescu, At., M., Poezia popurală. Colinde culese și corese de …, Pesta, 1859, XXII+175 p.

Muṣlea, Ion, Cercetări etnografice și de folclor, I, pp. 295-309

Olteanu, Antoneta, Calendarele poporului român, Editura Paideia, București, 2001

Pamfilie, Tudor,Sărbătorile la români, Editura Saeculum, București, 2007

Pamfilie, Tudor, Crăciunul, Editura Saeculum, București, 2007

Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, Editura Univers, București, 1999

Pop, Mihai ; Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar romȃnesc, Editura didactică ṣi pedagogică, Bucureṣti, 1976

Rosetti, Alexandru, Colindele religioase la romȃni, București, 1920, 80 p.

Sala, Vasile, Datinile poporului român, București, 1939

Vrabie, Gheorghe, Din estetica poeziei populare române, Editura Albatros,

București, 1990

Viciu, Alexiu, Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun și credințe poporane, Culegere cu anotaṭiuni și glosar, București, 1914, XII+212 p.

Vulcănescu, Romulus, Mitologie romană , Editura Academiei, București, 1985

BIBLIOGRAFIE

Alexici, Gheorghe, Texte din literatura poporană romȃnă, publicat cu un studiu introductiv, note și glosar de Ion Muṣlea, București, 1966, 237 p.

Bălăṣel, Teodor, Versuri populare române, Craiova, (1919-1926), vol. I, Ceremonioase, cărticica I, 121 p.

Bȋrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii romȃnesti, Editura Aius, Craiova, 2010

Bȋrlea, Ovidiu, Academia romȃnă și cultura populară, în Revista de etnografie și folclor, 11 (1966), pp. 425-433

Bȋrlea, Ion, Balade, colinde și bocete din Maramureș, București, 1924, 143 p.

Brătulescu, Monica, Colinda românească , Editura Minerva, București, 1981

Brăiloiu, Constantin, Colinde și cântece de stea, București, 1931, VIII+45 p.

Burada, Teodor, O călătorie în Dobrogea, Iași, 1880, 280 p.

Coman, Mihai, Izvoare mitice, Editura Cartea Românească,București,1981

Cucu, Gheorghe, 200 colinde populare, culese de la seminarul Nifon în anii 1924-1927, ediție postumă îngrijită de Const. Brăiloiu, București, 1936, 248 p. + errata

Drăgoi, Sabin, 303 colinde cu text și melodie, Craiova, (1931), L+265 p.

Eliade, Mircea,Sacrul și profanul , Editura Humanitas, București, 2003

German, Traian, Tovărășiile de Crăciun ale feciorilor romȃni din Ardeal, în Anuarul Arhivei de folclor, V (1939), pp. 57-77

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri de peste an, Editura Fundației Culturale Române, București,1997

Huizinga, John, Homo ludens, Editura Humanitas, București, 2003

Marian, Simeon, Florea, Sărbătorile la români, Editura Fundației Culturale Române,București, 1994

Marian, Simeon, Florea, Tradițiuni poporale romȃne, adunate și întocmite de …, t. I, Cernăuți, 1873, VI+223 p.

Marienescu, At., M., Poezia popurală. Colinde culese și corese de …, Pesta, 1859, XXII+175 p.

Muṣlea, Ion, Cercetări etnografice și de folclor, I, pp. 295-309

Olteanu, Antoneta, Calendarele poporului român, Editura Paideia, București, 2001

Pamfilie, Tudor,Sărbătorile la români, Editura Saeculum, București, 2007

Pamfilie, Tudor, Crăciunul, Editura Saeculum, București, 2007

Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, Editura Univers, București, 1999

Pop, Mihai ; Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar romȃnesc, Editura didactică ṣi pedagogică, Bucureṣti, 1976

Rosetti, Alexandru, Colindele religioase la romȃni, București, 1920, 80 p.

Sala, Vasile, Datinile poporului român, București, 1939

Vrabie, Gheorghe, Din estetica poeziei populare române, Editura Albatros,

București, 1990

Viciu, Alexiu, Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun și credințe poporane, Culegere cu anotaṭiuni și glosar, București, 1914, XII+212 p.

Vulcănescu, Romulus, Mitologie romană , Editura Academiei, București, 1985