Noul Protectionism Si China

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1 METODOLOGIA ȘCOLII AUSTRIECE DE ECONOMIE

1.1. Realismul metodologic

1.1.1. Abordarea realistă în tradiția Școlii Austriece

1.1.2. Pilonii și particularitățile realismului metodologic

1.1.3. Delimitări necesare

1.2. Individualismul Metodologic

1.2.1 Câteva clarificări privind variantele individualismului

1.3. Apriorismul metodologic

1.4. Dualismul metodologic

1.4.1. Teorie și istorie – metoda științei economice

Capitolul 2 PERSPECTIVE PRAXEOLOGICE ASUPRA NOULUI PROTECȚIONISM

2.1. Argumente în favoarea liberului schimb

2.1.1. Legea ricardiană a asocierii

2.1.2. Teorema fundamentală a schimbului

2.1.2.1 Considerații suplimentare

2.1.3. Argumentul etic împotriva protecționismului

2.1.4. Schimbul voluntar și argumentul calculului economic

2.1.4.1. Argumentul calculului economic și liberul schimb

2.1.4.1.2. Calculul economic și societatea

2.1.4.3. Protecționism și falsificarea calculelor economice

2.1.5. Argumentul stimulentelor

2.1.5.1. Observații preliminare privind rolul stimulentelor

2.1.5.2. Stimulente în protecționism

2.1.5.3. Stimulente în liber schimb

2.2. O abordare praxeologic austriacă asupra raționamentelor noului protectionism

2.2.1 Legitimitatea dumpingului economic

2.2.1.1. Prețurile scăzute sunt nelegitime?

2.2.1.2. Costurile subiective, antreprenoriale

2.2.1.4. Cui îi e teamă de dumping?

2.2.1.5. Dumpingul neetic?

2.2.1.6. Soluții?

2.2.2. Asupra falselor probleme ale tezei balanței comerciale

2.3.3 Devalorizarea monedei ca formă a noului protecționism monetar

2.3.3.1. Considerente introductive

2.3.3.2. Cum a început totul?

2.3.3.3. Cum se face acum?

2.3.3.4. Cu ce costuri?

2.3.3.5. Scurte considerente concluzive

2.2.4. Comerțul internațional administrat: Acordurile de liber schimb și

Organizația Mondială a Comerțului – vehicule ale protecționismului?

2.2.4.1. Acordurile de Liber Schimb – un truc semantic?

2.2.4.2 Organizația Mondială a Comerțului – vehicul către un comerț liber sau

controlat?

2.2.4.2.1. O examinare liber schimbistă a principiilor O.M.C.

2.2.5. Analiza argumentului industriilor incipiente

Capitolul 3 ANALIZA PRINCIPALELOR REPERE ALE NOULUI PROTECȚIONISM ÎN CHINA

3.1. Evidențe ale adoptării protecționismului local cu caracteristici

chineze: o lecție neînvățată astăzi

3.1.1. Amploarea politizării comerțului între regiuni

3.2. Presupozițiile protecționiste ale aderării la O.M.C.

3.2.1. O ipoteză de lucru neconvențională

3.2.2. China în OM.C.

3.2.2.1. Versiunea chineză a liberului schimb

3.2.2.1.1. Logica industriilor infantile

3.2.2.1.2. Logica pierderii locurilor de muncă

3.2.2.1.3. Logica distribuției inegale a creșterii

3.2.2.1.4. Aderarea și mentalitatea paternalistă în agricultură

3.2.3. Observații finale: comerț liber sau o miză în rule-setting?

3.3. Devalorizarea yuanului – o măsură înțeleaptă?

3.3.1. Cum se stopează devalorizarea monetară intenționată și politica

inflaționistă?

3.4. Alegerea Chinei: protecție sau competiție în sectoare?

3.4.1. Pseudo-selecția “campionilor naționali”

3.5. O scurtă investigație asupra distribuirii de privilegii

prin politica subvenționării

3.5.1. Subvențiile în China

3.5.2. Distribuirea subvențiilor pe sectoare

Capitolul 4 SISTEMUL ECONOMIC DIN CHINA MAI APROAPE

DE POLITICILE PROTECȚIONISTE? ÎNCERCARE DE TEORETIZARE EPISTEMICĂ

4.1. Capitalism în China – către înțelegerea sistemului chinez

4.1.1. Laboratorul de experimente – realmente o soluție?

4.1.2. “Această formă de capitalism e unică”

4.1.3 Înapoi la dualismul metodologic

4.1.4. Inadecvarea modelelor econometrice în analizarea creșterii economice

4.1.5. Întreprinderile de stat: între privotul sistemului chinez și călcâiul lui Ahile

4.1.6. Abordările în termeni de eficiență și realitatea întreprinderilor de stat

4.1.7. Considerente concluzive – slăbiciunile de fond ale sistemului chinez

CONCLUZII ȘI REMARCI FINALE

INTRODUCERE

“O mie de explicații ale succesului chinez” – așa ar putea fi sintetizată parcurgerea literaturii de profil. Privite din unghiul disputei liber schimb-protecționism se pot inventaria o mulțime de cauze care vin să explice căror factori i se datorează succesul, sau, deși aici literatura e la un stadiu incipient, eșecul Chinei. Acolo unde unii autori văd – pregătirea sectoarelor și diversele ajustări în vederea aderării la O.M.C., și menținerea, conform criteriilor de aderare, a unei politici liber schimbiste, de liberalizare a sectoarelor și de restrîngere a măsurilor protecționiste – ca fiind în avantajul creării de prosperitate și competitivitate, alții văd producerea de dezechilibre din cauza insuficientei pregătiri a sectoarelor pentru a face față concurenței internaționale, și, din contră menținerea acordării de protecție sectoarelor interne, deținerea controlului și reglementarea acestora ar fi factorii esențiali care să contribuie la prosperitatea generală și aduc avantaje. Sau, acolo unde rezultatele unor studii indică creștere economică și creare de avantaje competitive din măsuri ca reglementarea concurenței și gestionarea pragmatică a întreprinderilor de stat și a întreg spațiului în care acestea își desfășoară activitatea, pe baza rațiunilor argumentelor industriei tinere a sectoarelor strategice, subevaluării intenționate a yuanului, altele arată creșteri nesustenabile, competitivitate redusă și avantaje competitive artificiale. Aceste explicații antagonice, puse de noi în contrast, provin din cele două binecunoscute paradigme diferite asupra schimburilor. Însă nu acestea sunt esențiale pentru a evidenția starea dezbaterii academice curente cu privire la economia Chinei. Ceea ce e definitoriu pentru acesta este totala diversitate, neomogenizare, chiar în interiorul acestor accepțiuni, a factorilor considerați a fi declanșatorii faimoasei creșteri. Din punctul nostru de vedere, prin o abordare strict istorică (centrată pe corelații fără relații de cauzalitate) e imposibil să apreciezi care dintre cele două paradigme au determinat în această țară succesul prosperității generale sau (în funcție de abordarea teoretică) mirajul creșterii iluzorii. În mod specific, ne-am preocupat să oferim un răspuns la întrebarea ce deja s-a conturat: “contribuie într-adevăr protecționismul la creșterea prosperității?” Pentru aceasta e credem, nevoie de o examinare teoretică a raționamentelor acestei politici.

Așadar, scopul lucrării de față este să ofere o perspectivă logic-realistă, de pe pozițiile metodologice ale Școlii Austriece de Economie, asupra raționamentelor neo-protecționismului, asumând o teoretizare și ilustrare a principalelor vulnerabilități produse de aplicarea acestei politici în Republica Populară Chineză. Întrucât obiectivul nostru conține implicit presupoziția adoptării și deci aplicării instrumentelor neo-protecționismului de către autoritățile de la Beijing, vom încerca totodată să surprindem la lucru “punctele cardinale” ale acestora. Vom realiza acest lucru, prin apelul la metoda deductivă și a judecăților de relevanță, acolo unde cercetările emprice nu ne-au putut furniza piese pentru a construi și interpreta întreg puzzle-ul protecționist. Dificultatea a apărut în momentul evidențierii acestora, de vreme ce, regimul politic, nu lasă din mai multe rațiuni (unele țin de acordurile comerciale și de calitatea de membru al Organizației Mondiale a Comerțului) să se întrevadă utilizarea mijloacelor de protejare și stimulare a economiei indigene, dar, așa cum vom constata, și din cauza faptului că el dispune de o “protecție” în plus, oferită, în sensul cecității metodologice, de către filozofia economică mainstream.

Utilizarea metodologiei anunțate ne-a ferit, în demersul nostru, de angajarea într-un proces riscant și inutil de: căutări explicative în corelațiile statistice între agregatele economice, de izolări nerezonabile, ex post, ale cauzelor, de construirea unor teze ad hoc cu un caracter conjectural permanent. Trebuie să spunem că alegerea acestei metode nu a fost o una conjuncturală, ce e oportun de aplicat la protecționism și “miracolul asiatic” (fiind cumva variabila explicativă strict a acestor subiecte controversate), nici nu a fost aleasă în scopul dobândirii originalității (nu există lucrări de praxeologie, recente, care să trateze relația neo-protecționism-China) sau a ambiției de a convinge că, într-o comunitate ca aceea a economiștilor, dominată astăzi de paradigma cantitativistă, pot fi zise lucruri relevante fără a apela la modele econometrice (care pretind că pot măsura grade de intensitate psihică), statistică (pe care o socotim a fi cercetare de tip istoric fără legi proprii) și metode matematice (inadecvate de vreme ce în teoria economică nu există relații constante între mărimi diferite). Ci suntem de părere că ținând seama de la început de constrângerile impuse de această metodologie am fost mai îmbogățiți, nepierzând din complexitatea existenței indivizilor (conținută în limbajul praxeologic), ne-am ținut mai aproape de realitate, logică și nădăjduim, de adevăr (e de la sine înțeles că restul eventualelor erori în lanțurile cauzale, insuficiențe, sau fundături, cad în totalitate, în seama autorului).

În consecință, afirmăm din capul locului că, am considerat laolaltă cu Rothbard, ca fiind adecvată, ocolirea în tradiție praxeologică, a premiselor transferate în mod nelegitim din (1) științele fizicii ca: (a) înțelegerea ființelor umane ca simple mecanisme, (b) modelarea sau contruirea de modele ale economiei, (c) comensurarea faptelor economice sau (d) teoria economică matematică și imitările din (2) științele biologice: precum presupunerile ce au la bază o viziunea holistă și ca atare vede oamenii aidoma atomilor și care aparțin unui organism social cu existență în sine (sunt avuți în vedere aici folosirea termenilor ca societate, națiune, colectivitate) ce dispun de calități și conștiință ca și ființele umane. În acest mod, a fost cu putință descifrarea limbajului holist, agregat, care a făcut posibilă de-a lungul vremii, mascarea ideologică a legilor economice și a realităților neconvenabile.

Nu studiul per se al fenomenului noului protecționism ori a economiei chineze a intrat în preocuparea noastră, ci mai degrabă raportul între cele două, căutând să expunem și să analizăm ideile ce stau la baza mentalității aplicării instrumentarului protecționist în China, pentru că ele, vorba unui eminent economist praxeolog, determină cursul istoriei și nu viceversa, și pentru că tot ele produc consecințe, vorba unui eminent filozof conservator. De aceea, ne-am concentrat și limitat la acele argumente ale filozofiei neo-protecționiste care sunt în direct raport cu ce se utilizează în China, și nu la studierea în amănunțime a celor două arii tematice, a căror multitudine de factori și implicații, ne-ar fi îndepărtat, pesemne, de la subiectul nostru.

Astfel, capitolul întâi tratând elementele de metodă și epistemologie va așeza premisele discuțiilor ce vor urma pe patru etaje metodologice. Mai întâi vom prezenta pilonii și particularitățile realismului metodologic, punând în acest mod în lumină elementele necesare unei teorii/analize economice realiste: indicarea de la începutul demersului modalitatea de operaționalizare în practică a sistemului economic propus (ținând cont că imposibilitatea ideologică ≠ imposibilitatea naturală); inserarea în construcția raționamentelor economice a constrângerilor legate de condițiile firești naturale (timp, raritate, incertitudine) în care se desfășoară acțiunea umană concomitent cu pornirea de la acțiunea omului real; respingerea ipotezelor ideale, nerealiste ce nu permit descrierea și înțelegerea realității evenimentelor sociale (ca de pildă perspectiva agregată a economiei, modelul concurenței pure și perfecte, sau mai specific, disputa costuri subiective vs costuri obiective). Pe al doilea etaj metodologic va fi așezat individualismul austriac care afirmă că înțelegerea tuturor fenomenelor economico-sociale se face prin apel la acțiunifiind cumva variabila explicativă strict a acestor subiecte controversate), nici nu a fost aleasă în scopul dobândirii originalității (nu există lucrări de praxeologie, recente, care să trateze relația neo-protecționism-China) sau a ambiției de a convinge că, într-o comunitate ca aceea a economiștilor, dominată astăzi de paradigma cantitativistă, pot fi zise lucruri relevante fără a apela la modele econometrice (care pretind că pot măsura grade de intensitate psihică), statistică (pe care o socotim a fi cercetare de tip istoric fără legi proprii) și metode matematice (inadecvate de vreme ce în teoria economică nu există relații constante între mărimi diferite). Ci suntem de părere că ținând seama de la început de constrângerile impuse de această metodologie am fost mai îmbogățiți, nepierzând din complexitatea existenței indivizilor (conținută în limbajul praxeologic), ne-am ținut mai aproape de realitate, logică și nădăjduim, de adevăr (e de la sine înțeles că restul eventualelor erori în lanțurile cauzale, insuficiențe, sau fundături, cad în totalitate, în seama autorului).

În consecință, afirmăm din capul locului că, am considerat laolaltă cu Rothbard, ca fiind adecvată, ocolirea în tradiție praxeologică, a premiselor transferate în mod nelegitim din (1) științele fizicii ca: (a) înțelegerea ființelor umane ca simple mecanisme, (b) modelarea sau contruirea de modele ale economiei, (c) comensurarea faptelor economice sau (d) teoria economică matematică și imitările din (2) științele biologice: precum presupunerile ce au la bază o viziunea holistă și ca atare vede oamenii aidoma atomilor și care aparțin unui organism social cu existență în sine (sunt avuți în vedere aici folosirea termenilor ca societate, națiune, colectivitate) ce dispun de calități și conștiință ca și ființele umane. În acest mod, a fost cu putință descifrarea limbajului holist, agregat, care a făcut posibilă de-a lungul vremii, mascarea ideologică a legilor economice și a realităților neconvenabile.

Nu studiul per se al fenomenului noului protecționism ori a economiei chineze a intrat în preocuparea noastră, ci mai degrabă raportul între cele două, căutând să expunem și să analizăm ideile ce stau la baza mentalității aplicării instrumentarului protecționist în China, pentru că ele, vorba unui eminent economist praxeolog, determină cursul istoriei și nu viceversa, și pentru că tot ele produc consecințe, vorba unui eminent filozof conservator. De aceea, ne-am concentrat și limitat la acele argumente ale filozofiei neo-protecționiste care sunt în direct raport cu ce se utilizează în China, și nu la studierea în amănunțime a celor două arii tematice, a căror multitudine de factori și implicații, ne-ar fi îndepărtat, pesemne, de la subiectul nostru.

Astfel, capitolul întâi tratând elementele de metodă și epistemologie va așeza premisele discuțiilor ce vor urma pe patru etaje metodologice. Mai întâi vom prezenta pilonii și particularitățile realismului metodologic, punând în acest mod în lumină elementele necesare unei teorii/analize economice realiste: indicarea de la începutul demersului modalitatea de operaționalizare în practică a sistemului economic propus (ținând cont că imposibilitatea ideologică ≠ imposibilitatea naturală); inserarea în construcția raționamentelor economice a constrângerilor legate de condițiile firești naturale (timp, raritate, incertitudine) în care se desfășoară acțiunea umană concomitent cu pornirea de la acțiunea omului real; respingerea ipotezelor ideale, nerealiste ce nu permit descrierea și înțelegerea realității evenimentelor sociale (ca de pildă perspectiva agregată a economiei, modelul concurenței pure și perfecte, sau mai specific, disputa costuri subiective vs costuri obiective). Pe al doilea etaj metodologic va fi așezat individualismul austriac care afirmă că înțelegerea tuturor fenomenelor economico-sociale se face prin apel la acțiunile indivizilor, loc în care vor fi explicate și transferurile, amintite mai sus, din alte științe, și, expuse în finalul subcapitolului variantele invidualismului: etic, egoist, atomist-behaviorist, personalist, empirist, apriorist. Al treilea etaj va conține o descriere cuprinzătoare a metodei apriorismului metodologic – care studiază aspectele invariante în timp și spațiu ale acțiunilor omului și a mijloacelor acestuia de a acționa. Vom expune, pe de o parte, modalitatea de formare a legilor a priori ce au încapsulate fiecare realitatea acțiunilor umane, și pe de altă parte imposibilitatea testării acestora prin experiența observațională, argumentând totodată necesitatea folosirii acestuia ca metodă, caracteristică științelor sociale, de căutare a adevărului. Ultimul etaj propus, va cuprinde descrierea dualismului metodologic, unde ne propunem să explicităm diferențele între cunoașterea științifică (axiomele și deducția) și cea istorică (particularitățile evenimentelor economice și sociale). Odată cu expunerea acestor elemente de epistemologie economică, a fost pusă temelia construcțiilor din următoarele capitole.

În cel de-al doilea capitol, se va aborda din perspectivă praxeologică disputa liber schimb-protecționism. Astfel, în prima parte vor fi redate și analizate argumentele “austriece” forte în favoarea comerțului liber ca: (1) legea ricardiana a asocierii – o notă aparte în această expunere o constituie înlăturarea misesiană a prezumțiilor holiste și a teoriei valorii muncă încapsulate în argumentul inițial și înțelegerea acestui argument ca fiind unul cu virtuți antreprenoriale (dinamice, temporare, marginaliste); rezolvă problema aparentă a decalajului de beneficii dintre așa numitele țări dezvoltate cu cele în curs de dezvoltare; (2) teorema fundamentala a schimbului – afirmă un lucru surprinzător cu implicații adânci pentru teoriile politicilor comerciale contemporane: orice schimb presupune în mod necesar o inegalitate a valorilor schimbate, fapt ce va menține tranzacțiie voluntare pe linia câștigurilor reciproc benefice; (3) argumentul etic – în acest loc vom arăta ceea ce e un fapt adesea omis: protecția comercială incumbă agresiune organizată față de de non-agresori; (4) argumentul calculului economic – discuția din acest loc nu se dorește a fi un exercițiu de subjecțiune, ci are scopul de a formula ceea ce am numi a fi teza cea mai robustă împotriva teoriei protecționiste. Astfel vom porni în a reconstrui demonstrația misesiană a imposibilității selectării raționale a alternativelor investiționale într-un regim de planificare economică, în vederea aplicării ei, pe întreg parcursul lucrării noastre, subdiviziunii acestui regim: protecționismul (probleme insurmontabile de calcul economic apar și în intervenționism, ori de câte ori sunt viciiate fundamentele esențiale ale pieței ca proprietatea privată, schimbul sau prețurile monetare); (5) argumentul stimulentelor – vom dezomogeniza cauzele și efectele celor două feluri de incitative (sănătoase și adverse) aparținând regimurilor de liber schimb, respectiv protecționism, coagulate în politicile comerciale moderne. În decursul lucrării, acestă teză va face sistem cu celelalte patru, precizate mai înainte, completând astfel un pachet teoretic indispensabil în construcția viitoarelor discuții.

În cea de-a doua parte a acestui capitol, vor fi comentate critic principalele raționamentele ale noului protecționism ce fac parte din filozofia politicii comerciale chineze: (1) dumpingul economic – ne propunem să demonstrăm că politica antidumping este un instrument protecționist, iar premisele de la care pleacă sunt incorecte, date fiind obiecțiile pe care le vom ridica legate de metodologia determinării dumpingului pe baza constatărilor provenite din calcularea costurilor de producție ale producătorului incriminat sau ale producătorilor similari; (2) balanța comercială – vor fi analizate două aspecte problematice ale acestei teze: prima va fi problema agregării informațiilor înregistrate în balanța, iar a cea de-a doua se referă la deficitele comerciale unde vom argumenta că aceastea în sine nu sunt deloc problematice și prin urmare nu pot justifica măsurile de restricționare a importurilor; (3) devalorizarea monedei – în acest loc ne propunem să arătăm inconvenientele acestei metode ca formă a noului protecționism monetar; (4) comerțul gestionat prin Acordurile de Liber Schimb și Organizația Mondială a Comerțului – vom argumenta că, în ciuda opiniei comune, trecerea comerțului prin filtrele acestora, facilitează promovarea neo-protecționismului; (5) industriile incipiente – se vor analiza prin filtrul individualismului metodologic, argumentulului calculului economic și cel al stimulentelor, supozițiile de fond ale acestui argument ce susține protejarea industriilor tinere, sau similar cel industriilor mature (cu implicații și pentru argumentele politicii industriale și politicii comerciale strategice);

În esență, implicațiile acestor argumente vor circula de la un capăt la celălalt al lucrării noastre, lucrând atât întru înțelegerea consecințelor și descifrarea semnificațiilor neo-protecționismului implementat în China, cât și pentru clarificarea, asumarea și delimitarea propriei noastre poziții. Astfel, diversele implicații ale rezultatelor discuției noastre din acest capitol, vor trasa terenul pentru ilustrarea reperelor noului protecționism chinez, din următorul capitol, fiind conținute în interpretările viitoare, însă nu vor fi relevate pe de-a-ntregul în concluziile finale.

Următoarele capitole se vor îmbina și reuni deductiv cu celelate două, închizând concordant un întreg edificator. Consecințele ce se impun ca urmare a discuțiilor rezultate din aceste ultime capitole, vor fi reflectate în secțiunea Concluzii și remarci finale, și ne vor poziționa, așa cum era de așteptat, în vădit contrast atât cu actualul curent de gândire economică cât și cu filonul literaturii de profil considerat a fi liberal.

În cel de-al treilea capitol, vom identifica și comenta principalele presupoziții și instrumente protecționiste – de la protecționismul local, rațiunile politice ale aderării și deprecierea yuanului, până la cele ale sectoarelor strategice și politica subvenționării – așa cum se găsesc acestea implementate în economia chineză, de către liderii de la Beijing. Pe lângă elucidarea folosirii instrumentarului precizat și a repercursiunilor acestora, se va avea în vedere și înțelegerea consecințelor neintenționate introduse de aceste politici, care se vor dovedi a avea efecte negative neașteptat de grave în comparație cu problemele pe care guvernul chinez și le-a propus să le rezolve tocmai prin aceste intervenții.

În cel de-al patrulea capitol, se vor clarifica, discuta și evalua aspecte esențiale legate de regimul economic și instituțional din China, prin prisma câtorva studii relevante, în scopul evidențierii rolului acestuia ca aranjament instituțional ce favorizează asumarea imixtiunilor de tip protecționist. Acest subpunct se poate sintetiza concluziv, credem, parafrazând o remarcă sugestivă privind imposibitatea calculului economic într-un regim socialist: toată economia chineză râmâne o himeră dacă nu răspunde acestei provocări fundamentale: cum aloci rațional resursele fără proprietate privată?

În remarcile și concluziile finale, am inventariat aspectele mai generale ce s-au desprins din dialogul deductiv între capitolele lucrării de față.

Rezumativ, în încheierea acestor considerente introductive, remarcăm că, fără o teoretizare adecvată a presupozițiilor sino-protecționiste și a structurii instituționale, întreaga economie chineză și modelul său de dezvoltare, ne-ar fi rămas o enigmă dificil de descifrat – fapt ce vine să ilustreze ceea ce am afirmat în debutul acestui preambul: faptele și deci evenimentele economice sunt nimic altceva decât forma exterioară a teoriei.

Capitolul 1

METODOLOGIA ȘCOLII AUSTRIECE DE ECONOMIE

1.1. Realismul metodologic

1.1.1. Abordarea realistă în tradiția Școlii Austriece

Sunt trei lucruri ce cred că merită discutate cu privire la realismul științific aparținând Școlii Austriece de Economie. Întâi și întâi constatarea că este puțin cunoscut. Prin lucrările economiștilor contemporani întâlnim adesea premise ce țin de domeniul abstractului (adecvate mai degrabă fenomenelor atemporale și stabile) sau soluții ce nu au în vedere operaționalizarea lor în realitate (pornind de la modele de echilibru, de exemplu, sau cel al concurenței perfecte), iar referirile la acesta cu excepția economiștilor austrieci sunt reduse, deși rădăcinile ajung până la Aristotel , istoric nu s-a bucurat de o tradiție îndelungată.

În al doilea rând, consider utilă, semnalarea necesității unei analize economice realiste având constrângeri metodologice ce țin cont de condițiile firești (naturale) în care se desfășoară acțiunea umană. În construcția raționamentelor noastre economice este vital ce fel de premise avem. Nu pot apărea concluzii valide dacă ceea ce inserăm în premise nu e realist și nu putem decodifica realitatea acțiunilor umane plecând de la ipoteze ce nu țin de aceasta.

Al treilea aspect pe care îl consider important de lămurit aici este imprecizia tratării acestuia. Realismul metodologic este adesea confundat (ori neînțeles) cu realismul politic, materialismul și empiricismul.

În paginile următoare voi încerca să ofer o explicație celor precizate mai sus, cu scopul de a scoate în evidență caracteristicile realismului de factură austriacă și necesitatea unei atari abordări realiste.

1.1.2. Pilonii și particularitățile realismului metodologic

La acest punct inventariem pe de o parte timpul, incertitudinea și raritatea ca fiind pilonii ce susțin “tăria” acestui concept, iar pe de cealaltă parte subiectivismul, individualismul și apriorismul ce singularizează realismul austriac între cele existente. Suntem de părere că a devenit de mult un lucru care trebuie a fi menționat ori de câte ori se discută despre metodă în economie, deși ar putea fi considerat, pe bună dreptate, în alte împrejurări lipsite de sicentism, unul banal, firesc, presupus a fi inclus în orice demers științific și nicidecum unul contestabil: existența omului și a universului înconjurător. Așadar să semnalăm din capul locului că realismul metodologic al praxeologiei pornește de la premisa că lumea există. Pentru alți autori care împărtășesc filosofia empirist-pozitivistă acest lucru e incontenstabil, dar consideră în schimb că demonstrarea acestuia e imposibilă. Spre exemplu, în accepțiunea popperiană deși realismul nu poate fi infirmat, el nu poate fi totuși demonstrat. Dar tocmai mergând pe această cale, se va dezvălui statul său axiomatic: „Că lumea (omul cu universul său intern și lumea exterioară cu obiectele ei) există e axiomatic, deoarece ideea de demonstrație a inexistenței lumii implică realizarea acestei demonstrații de către cineva, undeva.” Câteva explicații. Analiza economică susținută de noi, urmărește acțiunea omului real. Axioma acțiunii este sursa întregului edificiu economic. Astfel în această axiomă a acțiunii sunt implicate noțiuni precum timpul ( avem în vedere că orice acțiune se desfășoară în timp, că schimbarea presupune conștientizarea dimensiunii temporale a acțiunii umane și faptul că acțiunea vizează viitorul). Spunea economistul Jesus Huerta de Soto undeva, că formalismul matematic (caracteristic actualului curent mainstream) se pretează pentru descrierea stărilor de echilibru, dar nu permite inserarea realității subiective a timpului și cu atât mai puțin a creativității antreprenoriale; incertitudinea (acțiunea umană este supusă incertitudinii, viitorul este incert , omul nu poate avea o cunoaștere completă); raritate (acțiunea omului are loc în condiții de raritate a resurselor).

Ipotezele ideale, nerealiste sunt respinse, în această accepțiune, pentru că nu permit descrierea și întelegerea realității evenimentelor sociale. Concepția subiectivistă (omul e subiect iar determinarea valorii se realizează la nivel personal) este unul din elementele ce individualizează abordarea praxeologică citită în cheia realismului metodologic. Spre pildă conceptul de timp amintit mai sus are un caracter subiectiv fiind simțit și experimentat de către individ într-un mod unic în contextul propriilor sale acțiuni. Apoi, dacă ne referim la faptul că în cadrul raționamentelor praxeologice nu regăsim perspectiva agregată asupra economiei este tocmai pentru că, categoriile macroeconomice nu au o existență aparte față de acțiunile indivizilor (individualism metodologic – de acesta voi vorbi în secțiunea viitoare de unde voi arăta, urmându-l pe Ludwig von Mises, că toate problemele sunt interrelaționate și nu pot fi înțelese separat). Însă regăsim și utilizăm concepte precum rivalitatea antreprenorială într-o lume reală ce dispune de cunoaștere și informații subiective și dispersate aflate într-o continuă schimbare și nu modele ale concurenței perfecte sau concepte ce presupun o cunoaștere deplină asupra scopurilor și mijloacelor. Din aceleași rațiuni se utilizează de exemplu concepte precum cost subiectiv și nu cost obiectiv.

De la începutul analizei economice este necesar să indicăm cum se va operaționaliza în realitate sistemul economic propus. Altfel spus, discutăm de posibilitatea naturală și nu cea politică/instituțională. Așadar, conceptele economice trebuiesc adecvate lumii reale. Și de aici provine realismul sistemului științific apriorist (mai târziu, într-o secțiune separată, ne vom strădui să argumentăm importanța acestuia ca metodă), ale cărui legi științifice se referă la realitatea omului care acționează. Urmând tradiția realismului aristotelic ca și înaintașii săi austrieci (Carl Menger și Bohm-Bawerk), Ludwig von Mises argumentează că în raționamentele praxeologice se pleacă de la o reflecție privitoare la esența acțiunii.

Punctul de pornire al praxeologiei nu este o selecție de axiome și o decizie referitoare la metodele de procedură, ci o reflecție privitoare la esența acțiunii. Nu există nici o acțiune în care categoriile praxeologice să nu se manifeste deplin și perfect. Nu există nici un mod de acțiune imaginabil în care mijloacele și scopurile, sau costurile și veniturile, să nu poată fi clar distinse și precis separate.

1.1.3. Delimitări necesare

Propozițiile economice înțelese pe linia realismului științific se disting atât de cele derivate din speculațiile metafizice cât și de cele provenite din experimentele controlate. Ele provin din o analiză a naturii lucrurilor. Exemplul pe care îl oferă Hülsmann în introducerea la Epistemological Problems of Economics, scrisă de Mises în 1933, este elocvent în acest sens. El discută despre argumentul științific misesian pentru capitalism ca bazându-se pe două fapte:

Diviziunea muncii este mult mai productivă fizic decât munca izolată

Capitalismul permite o mai mare diviziune a muncii decât socialismul și

economia mixtă pentru că socialismul face calculul economic imposibil.

Hülsmann subliniază faptul că acești doi factori nu provin din pălăria magicianului și nici nu sunt derivați numai din observarea unor scheme concrete ale diviziunii muncii sau ale socialismului. Ci mai curând, arată acesta, provin din o analiză a naturii diviziunii muncii și a socialismului.

În literatura economică românească, Spridon face distincțiile esențiale și semnalează confuziile adesea făcute între realismul științific și (a) realismul politic: care se referă la ceea ce este politic realizabil (în funcție de contextul ideologic prezent) și nu natural posibil; (b materialism – precizând că realitatea înseamnă nu doar ceea ce e palpabil. Acest tip de confuzie poate fi evitat imediat ce ne gandim la faptul că nu despre ceva tangibil este vorba când discutăm de scopurile oamenilor, de preferințele și alegerile lor, sau de existența timpului și a rarității; (c) empirism – care se ocupă exclusiv de studierea relațiilor ce se pot vedea, simți, măsura, cuantifica.

Semnificația atribuită unui lucru de către individul care acționează, în cadrul fenomenelor reale, este un alt lucru ce ne interesează în analiza noastră, și nu cum ar trebui să acționeze într-o lume ideală (vezi modelele opticii dominante ce cuprind concepte precum, concurență perfectă, echilibru general iar oamenii sunt simple funcții cu comportament total similar) sau cu indivizi altfel decât sunt în realitate. Cu alte cuvinte, în analiza noastră nu trebuie schimbat sensul acțiunilor indivizilor în cum ar trebui să fie, sau să pornim de la comportamente ideale ori similare ale acestora. În termenii lui Mises, realismul praxeologiei decurge din analizarea acestor semnificații:

Praxeologia nu studiază lumea externă, ci comportamentul omului în raport cu aceasta. Realitatea praxeologică nu este universul fizic, ci reacția conștientă a omului la starea dată a acestui univers. Teoria economică nu se referă la lucruri și la obiecte materiale tangibile, ci se referă la oameni și la semnificațiile și acțiunile lor. Bunurile, mărfurile, avuția și toate celelalte noțiuni comportamentale nu sunt elemente ale naturii; ele sunt elemente ale semnificației și conduitei umane. Cel ce dorește să le analizeze nu trebuie să privească spre lumea externă, ci trebuie să le caute în semnificațiile la care se raportează oamenii care acționează.Praxeologia și teoria economică nu analizează semnificațiile și acțiunea umană așa cum ar trebui acestea să fie, sau cum ar fi dacă toți oamenii ar fi inspirați de o filozofie absolut validă și echipați cu o cunoaștere tehnologică perfectă. În cadrul științei al cărei obiect de studiu este omul supus greșelii nu încape loc pentru noțiuni ca acelea de validitate absolută și omnisciență. Țel este tot ceea ce urmărește omul. Mijloc este tot ceea ce este considerat ca atare de către omul care acționează.[…] Când analizează prețurile, teoria economică nu întreabă ce sunt lucrurile în ochii altor persoane, ci numai ce sunt ele în lumina semnificației pe care le-o atribuie cei ce urmăresc să și le procure. Ea analizează prețurile reale, plătite și încasate în cursul tranzacțiilor reale, și nu cum ar fi prețurile dacă oamenii ar fi diferiți de ceea ce sunt în realitate.

1.2. Individualismul Metodologic

O altă caracteristică estențială ce se regăsește în analizele economiștilor austrieci, este întrebuințarea principiului individualismului metodologic. Ca principiu utilizat în știință, după cum susțin autori precum Barry Smith sau David Gordon, e aristotelic, iar ca terminologie îi aparține lui Joseph Schumpeter. Însă lucrările lui Menger, urmând cele ale lui Bohm-Bawerk, și apoi Mises au fost cele ce au consacrat în teoria economică acest principiu.

Principiul individualismului metodologic rezidă în faptul că fenomenele sociale și economice pot fi explicate numai prin apel la acțiunile indivizilor. Înțelegerea tuturor acestor fenomene se realizează prin urmărirea acțiunilor indivizilor și nu a grupurilor, colectivelor, societății ori națiunii, de vreme ce acestea nu sunt entități cu o existență separată de cea a indivizilor, și nu acționează decât prin membri săi. Dacă scoatem indivizii din cadrul oricărei colectivități, oricărui grup, stat sau guvern, nu avem niciun fel de acțiune ori gândire. Acestea nu produc de unele singure nimic întrucât sunt doar etichete. Pentru a putea cunoaște aceste întreguri colective este necesar deci să analizăm acțiunile membrilor ce alcătuiesc colectivitatea respectivă.

Pe de altă parte, ceea ce susțin adepții holismului metodologic este înțelegerea fenomenelor socio-economice pe calea cunoașterii întregurilor și a rolului pe care îl au evenimentele în înteriorul unui sistem mai larg. Cu alte cuvinte, aportul pe care îl aduce respectivul fenomen la ansamblul din care face parte este avut aici în vedere, unde întregul este mai important decăt părțile sale (interesul general primează asupra intereselor individuale). Argumentația holiștilor în raport cu individualismul, se bazează pe două direcții: pe de o parte se argumentează că indivizii se folosesc în deciziile lor de agregatele macroeconomice pe fondul informațiilor imperfecte, iar pe de altă se indică o imposibilitate a construirii de agregate economice pornind de la analiza fiecărui individ din cauza complexității informaționale.

Utilizarea acestei metodologii poate fi văzută la lucru imediat ce avem de a face în teoria economică, atât cu modele, analize și descrieri ce presupun prezumții ale existenței unei anumite entități vii, a unei societății privite ca un organism, cât și a celor ce descriu ființele umane ca mecanisme, atomi sau ca mașinării. Astfel de premise sunt implicite în interiorul a numeroase concepte economice (de plidă cele precum “binele comun”, “bunăstarea socială”, “bunul public”, dacă ar fi să ne referim la metaforele provenite din biologie, și cele precum echilibru, elasticitate, static si dinamic, viteza de circulatie sau frictiune, pentru a menționa câteva analogii din fizică). Rothbard critică în articolul său The Mantle of Science, cele mai frecvente astfel de concepte ce prezumă implicit existența întregurilor sociale ca și cum ar avea viață în sine, cu valori și scopuri diferite de cele ale indivizilor, împărțindu-le în două mari secțiuni: pe de o parte analogiile cu viziunea mecanicistă a scientismului, iar pe de alta cele cu viziunea organicistă a acestuia. Identificăm în prima categorie, urmând analiza rothbardiană, transferul nelegitim din știința fizicii a câtorva analogii:

(1) Înțelegerea ființelor umane ca mecanisme sau mașinării. Omul nu este un dispozitiv complex mai modern, iar mașinăriile nu pot fi oameni. Oricât de avansate ar fi acestea, ele servesc doar scopurilor configurate de către realizatorii lor (oamenii) și nu pot avea conștiință sau alte scopuri și acțiuni nepredeterminate.

(2) O altă analogie din știința fizicii reperată de Rothbard, este concepția potrivit căreia oamenii trebuiesc remodelați într-un fel sau altul, întrucât nu sunt așa de diferiți de obiectele fizice. Pe această filieră, concepte precum ingineria socială capătă o amploare tot mai mare.

(3) Modelarea sau construirea de modele (nu teorii) ale economiei. Problema cu această abordare e ușor de intuit: neexistența unui corespondent în realitate a acesteia. În teoriile științelor sociale nu poți surprinde cu ajutorul ecuațiilor și modelelor, relațiile existente în realitate, la fel ca rapoartele exact cantitative de regăsit în lumea reală, așa cum sunt ele întrebuințate în modelele științelor naturale.

(4) Tot din perspectiva mecanicistă asupra acțiunilor omului provine și preocuparea economiștilor pentru comensurarea faptelor economice. Este avut în vedere aici, și mai detaliat într-o altă lucrare a sa, întregul edificiu teoretic al modelelor ce se sprijină pe premizele abordărilor empiric cantitative în economie.Obiecția lui Rothbard vizând încercările de măsurare a gradului de intensitate psihică:”însuși conceptul de măsurare implică necesitatea extensivă unei unități obiective de a servi drept măsură.Dar magnitudinile în conștiință sunt in mod necesar intensive si ca atare nu sunt capabile de măsurare”.

(5) Un alt transfer important, din fizică îl constituie ceea ce se numește teoria economică matematică. Inventarul rothbardian al dificultăților ce apar odată cu acest transfer, distinge pe scurt câteva probleme insurmontabile:

(a) prima problemă decurge din existența cantităților care pot fi egalate din cadrul ecuațiilor matematice, ce implică o unitate de măsură pentru aceste cantități; (b) apoi faptul că spre deosebire de relațiile umane, relațiile matematice sunt de tip funcțional, procesul cauzal fiind determinat de legi cantitative, și nu de individul care acționează.În termenii autorului ’’variabilele sunt interdependente, si identificarea variabilei cauzale depinde de variabila considerata drept dată și de cea care este lăsată să varieze.Această metodologie este adecvata în fizică, unde entitățile nu furnizează ele însele cauzele acțiunilor lor, ci sunt determinate de legi cantitative descoperite prin natura lor și natura entităților care interactionează.Dar în acțiunea umană alegerea liberului arbitru este cauza, și această cauză generează anumite efecte;’’(c) ținând cont de faptul că în acțiunile umane nu există constante, apar probleme la utilizarea conceptului din fizică numit ’’variabilă’’, în economie (nu poate avea același sens); (d) implicarea unor prezumții ale calculului matematic precum continuitatea infinitezimală, aduc descrieri nepertinente în încercarea de a analiza și descrie acțiunea umană intenționată (în fizică sunt întrebuințate la explicarea determinaților unei particule fizice).

În cea de a doua categorie, transferurile rezultă din științele biologice. Aceste presupuneri având la bază o conceptie de tip holist-colectivistă, în care întregurile sociale sunt judecate ca fiind un organism biologic, cu o existență separată ce nu se rezumă doar la suma părților sale. Oamenii sunt priviti ca simpli atomi ai unui organism social cu existență în sine. Se au în vedere aici termeni ca societate, națiune, colectivitate sau grup, ale căror scopuri prevalează asupra celor stabilite de către indivizi; atribuindu-li-se calități ori conștiință precum cele ale ființelor umane, deși ele sunt doar ’’etichete pentru interrelațiile individuale’’. Aceste tipuri de analogii și metafore au permis introducerea în teoria economică a multor concepte înșelătoare, ce au devenit apoi arsenal ’’științific’’ pentru antreprenoriatul politic. De la metafore ca industriile tinere s-a ajuns la faimosul argument protecționist infant industry, de la datoria noastră (publică) la dictonul suntem datori nouă înșine, de la Anglia pierde aur la o criza națională, pentru a evidenția căteva astfel de exemple ale autorului amintit. De altfel, limbajul holist, agregat, e oportun de menținut pentru politicieni și antreprenorii politici, întrucât fluidizează mascarea ideologică a legilor economice și a realităților neconvenabile.

1.2.1 Câteva clarificări privind variantele individualismului

Puse laolaltă, sau asumate diferite tipuri de individualism împreună, se pot naște confuzii și cu greu se pot purta discuții sau răspunde criticilor aduse individualismului. Nu putem considera a fi o slăbiciune a individualismului metodologic, faptul că este aistoric de exemplu, ori să socotim a fi o critică validă asupra acestui principiu, nemenționarea constrângerilor de felurite tipuri asupra acțiunilor umane, în premisele lui – atâta vreme cât înțelegerea acestui principiu aparținând paradigmei austriece, se realizează prin așezarea sa pe structura apriorismului și dualismului metodologic. În cadrul IM nu se fac referiri la factorii și contextele sociale în care se desfășoară acțiunile, și nu sunt cuprinse mențiuni legate de trecutul individual, întrucât acesta are caracter axiomatic. Ceea ce afirmă acesta, este că înțelegerea oricărui fenomen social și a întregurilor colective, se face pornind de la acțiunile individuale. Acestea din urmă fiind unitățile fundamentale ce construiesc realitatea economică, și nicidecum agregatele economice sau organizațiile de diferite feluri.

Ne vom referi succint în cele ce urmează și la celelate specii de individualism, încercând astfel o dezambiguizare a acestui principiu metodologic.

Individualismul în sens etic – este reprezentat în analizele fenomenelor sociale și economice, de cercetările ce au ca fundament ultim acțiunea individului, ce apreciază încercările de analiză prin fragmentarea indivizilor în colectivități, unde individul are simplul rol de componentă a unui ansamblu și orice alt fel de analize holist-colectiviste, ca fiind neoneste.

O confuzie adesea întâlnită este aceea că individualismul înseamnă de fapt egoism. Sunt amestecate aici, un principiu (individualismul metodologic) și o afirmație (omul este egoist). Pornim în analiza socială de la acțiunea individului, întrucât este singura cale de cunoaștere științifică a evenimentelor sociale, această axiomă necuprinzând afirmații sau condiționări legate de interesul individului.Apoi, nu decurge din principiul individualismului metodologic în accepțiunea sa austriacă, că urmărirea de către individ a unui scop este în detrimentul celorlalți.

Individualism atomist-behaviorist. Sintetic descris, acest tip de individualism își bazează construcția pe următoarele premise: indivizii nu sunt diferiți sau unici, ei (re)acționează identic în fața unor contexte similare, ori a unor situații ce au același tip de stimuli. De aici și posibilitatea de a cunoaște și previziona comportamentul uman. Micile diferențe de comportament țin de conjuncturile istorice particulare ale fiecărui individ.

În contrast cu versiunea de mai sus, individualismul caracteristic Școlii Austriece de Economie, susține caracterul subiectiv al informațiilor generate de către indivizi, acțiunea umană fiind personală și irepetabilă. Omul primește și oferă informații ce țin de propriile sale țeluri și perspective, acționând în circumstanțe particulare ce nu pot fi reproduse de un alt om. Perspectiva individualismului austriac are în vedere generarea continuă de informații noi de către individ ce sunt de factură exclusivă, neputând fi cunoscute în mod obiectiv și nepretându-se la măsurări din exterior. Astfel responsabilul predicției în baza informațiilor de tip subiectiv este însăși individul și nu vreun inginer social.

Individualismul de factură austriacă lasă deschisă astfel, o cale armonioasă și către conceptul creștin de persoană, numită de Topan, individualism personalist.

Ca o ultimă clarificare, merită amintite aici și deosebirile esențiale dintre individualismul metodologic empirist (Școala Neoclasică) și individualismul metodologic apriorist (Școala Austriacă), ca discuții contemporane ce au loc între susținătorii celor două paradigme. Primul dintre acestea, susținut de economiștii neoclasici, deși consideră că entitățile colective și agregatele macroeconomice se pot reduce la acțiunile indivizilor, analizele sale conțin referiri la relațiile cantitative, constante între agregate, ceea ce îi desparte fundamental de abordarea austrian economics. Testarea ipotezelor din cadrul individualismului metodologic empirist se face prin confruntarea acestora cu datele din realitate.

Individualismul metodologic apriorist, propus de economiștii austrieci, rezultă din analizarea naturii acțiunilor umane, sprijinindu-se pe concepția subiectivistă ce are ca fundament ultim întotdeauna ființa umană, văzută ca “actor creativ și inițiator al tuturor proceselor sociale”, luând în considerare semnificațiile pe care le atribuie indivizii acțiunilor lor. Nu lumea exterioară este avută în vedere aici, sau cunoșterea provenită pe calea simțurilor, ci un instrumentar constituit din categorii mentale fondate pe categoriile acțiunii (prin intermediul acțiunii mintea și realitatea iau contact, după cum afirmă aprioristul Hans-Hermann Hoppe).

Deosebiri esențiale între individualismul metodologic empirist și individualismul metodologic apriorist

Sursa: constituit de autor pe baza Munteanu, Huerta de Soto, Marquez, op.cit.

După cum am afirmat mai sus, individualismul metodologic face sistem comun cu celelate elemente epistemologice ale gândirii austriece: apriorismul și dualismul metodologic. Ne vom concentra asupra expunerii lor în subcapitolele ce urmează.

1.3. Apriorismul metodologic

Pe parcursul acestui subcapitol voi încerca să răspund câtorva întrebări legate de formarea legilor a priori și de posibilitatea testării acestora cu ajutorul faptelor din realitate, și să argumentez necesitatea apriorismului misesian ca metodă de căutare a adevărurilor în științele sociale.

J. B. Say argumenta în tratatul său de economie politică încă din 1803, că principiile care fondează temelia științei economice “obținute prin deducții riguroase din fapte generale ce nu pot fi negate, se sprijină pe un fundament imuabil.” Privită în această lumină, descoperirea acestor legi ale realității și derivarea din acestea a unui întreg corp al teoriei economice le găsim în forma lor cea mai dezvoltată în lucrarea lui Ludwig von Mises, Human Action. Sistemul științific dezvoltat în acest tratat, și rafinat mai tărziu de praxeologi, se bazează pe raționamente logico-deductive ce rezultă din categoriile fundamentale ale acțiunii, care la rândul acestora conțin premisa existenței omului și faptul că acesta acționează. Cunoașterea astfel provenită este universal validă și se referă la realitate. Mises subliniază că temerile legate de pertinența folosirii gândirii apriorice în realitatea lucrurilor exterioare, sunt risipite de îndată ce realizăm că faptele ce se desfășoară în lumea externă sunt rezultatul aplicării raționamentelor logice ale minții noastre. În cuvintele sale “Structura logică a minții umane creează realitatea acțiunii”.

Teoremele obținute prin raționamente praxeologice corecte nu sunt doar perfect sigure și incontestabile, asemenea teoremelor corecte de matematică ci mai mult, ele se referă cu întreaga rigiditate a siguranței și incontestabilității lor apodictice la realitatea acțiunii, așa cum se manifestă aceasta in viață și in istorie. Praxeologia furnizează cunoștințe exacte și precise despre lucruri reale.

Afirmația (“omul acționează”) pe care se sprijină întreg constructul praxeologic, se bazează pe cunoașterea sigură, reală, ce este implicată în această axiomă. Negarea faptului că oamenii acționează în mod intenționat ar implica o contradicție a celui care o face, pentru că ar admite în prealabil existența acțiunii (folosindu-se de adevărul axiomei pentru a îi demonstra negația). Cu alte cuvinte, o încercare de a contesta axioma acțiunii presupune implicit o acțiune.

Din această axioma fundamentală a praxeologiei (axioma acțiunii) este dedusă întreaga structură a științei economice:

Ca oameni care gândim și acționăm, înțelegem conceptul de acțiune. În înțelegerea acestui concept înțelegem în același timp și conceptele strâns legate de acesta, valoare, bogăție, preț, și cost. Toate acestea sunt în mod necesar implicate în conceptul de acțiune, și împreună cu ele, conceptele de evaluare, scară de valori și importanță, raritate și abundență, avantaj și dezavantaj, succes, profit, și pierderi. Desfășurarea logică a tuturor acestor concepte și categorii într-o derivare sistematică din categoria fundamentală a acțiunii și demonstrarea relațiilor necesare dintre ele, constituie întâia sarcină a științei noastre. Partea ce se ocupă cu teoria elementară a valorii și a prețului servește ca punct de plecare în expunerea sa. Nu poate fi nici o îndoială cu privire la caracterul aprioric al acestor discipline.

Vom exemplifica sintetic în cele ce urmează, implicațiile imediate ce pot fi deduse din axioma fundamentală, și indica câteva propoziții praxeologice a priori, urmând a constata cum s-a stabilit adevărul acestora.

Prima implicație care urmează este că orice acțiune are un scop sau obiectiv (scriu aceste rânduri pentru ca am un anumit obiectiv. Dacă era deja îndeplinit acest scop, atunci nu mai era nevoie să scriu). De aici rezultă că trebuie să fac ceva pentru a ajunge la acest obiectiv: să utilizez mijloace (creion, coli de hârtie, pc) pentru a atinge acest scop. Deducem de aici că posed o cunoaștere tehnologică a mijloacelor utilizate (utilizez un procesor de text pe care îl stăpânesc). Mijloacele sunt limitate față de scopuri; (nu dictez cuiva să imi scrie textele – imi adecvez mijlocele la scopuri). Apoi orice acțiune presupune o ierarhie a valorilor conform scării de preferințe individuale (am ales să scriu acum, și nu să citesc – preferința mea e relevată de acțiune). Acțiunea se desfășoară în timp (obiectivul meu nu e îndeplinit instantaneu, ci scriu pentru a ajunge la el). Acțiunea presupune în credința individului, producerea unei schimbări (scriind presupun că voi modifica starea existență în prezent – finalizez subcapitolul). Acțiunea se desfășoară în condiții de incertitudine a viitorului (nu pot ști cu siguranță dacă mâine mai scriu – poate interveni ceva,mă pot răzgândi).

Exemple de legi praxeologice și economice a priori

Acțiunea umană este urmărirea intenționată a unor scopuri de către un actor utilizând

mijloace limitate.

Nimeni nu poate în mod intentionat să nu “acționeze”.

Menirea fiecărei acțiuni este să îmbunătățească bunăstarea subiectivă a unei persoane,

dincolo de cum ar fi fost în caz contrar.

O mai mare cantitate a unui bun este evaluată mai mult decât o cantitate mai scazută

a aceluiași bun.

Satisfacția imediată este preferată înaintea satisfacerii întârziate.

Producția trebuie să preceadă consumul.

Ceea ce este consumat acum, nu poate fi consumat din nou pe viitor.

Dacă pretul unui bun este redus, fie aceeași cantitate din acel bun fie mai mult, va fi

cumpărată, decat în mod contrar.

Prețurile fixe ce sunt sub prețul de echilibru vor duce către un deficit de durată.

Fară ca proprietatea privată să fie inclusă în costurile fixe, nu pot exista costuri de

producție, iar fără costuri de producție, contabilitatea analitică este imposibilă.

Taxele sunt o impunere asupra producătorilor și/sau averii proprietarilor, și reduc

producția și/sau averea sub nivelul care ar fi fost în caz contrar.

Conflictul interpersonal este posibil doar dacă și în măsura în care lucrurile sunt

limitate.

Niciun lucru sau parte a unui lucru nu poate fi deținută exclusiv de mai mult de o

persoană în același timp.

Democrația (decizia majorității) este incompatibilă cu proprietatea privată (decizie și

proprietate individuala).

Nicio formă de taxare nu poate fi uniformă (egală), dar fiecare taxare implică crearea a două

clase distincte și inegale de plătitori de taxe versus beneficiarii de taxe – consumatorii.

Proprietatea și titlurile de proprietate sunt entități distincte, și o creștere a celei din urmă fără o

creștere corespunzatoare a primei, nu mărește avuția socială, dar duce la o redistribuire a

bunăstării existente.

Corpul de cunoștințe astfel dobândit, este independent de timp și loc și diferit epistemologic de corpul de cunoștințe din științele naturale. Îl diferențiază “obiectul studiului”: omul și acțiunea acestuia. Astfel, în științele acțiunii umane premisele trebuiesc a fi în mod necesar adevărate, factorii cauzali ai fenomenelor socio-economice sunt izolați a priori cu ajutorul teoriei, adevărul legilor praxeologice este stabilit a priori (acestea nu se pretează la testare empirică, ca în fizică), și numai prin intermediul acestora putem înțelege evenimentele istorice.

Aceste legi înglobează experiența observațională, însă nu provin din observarea de fapte și nu se pot valida sau falsifica empiric.Validitatea acestora se întemeiază pe tărâmul teoriei cu ajutorul instrumentarului praxeologic și așa cum ar spune economiștii praxeologi, acest proces deductiv (unde se pot deci logic constata apariția unor erori) pleacă de la ceea ce omul cunoaște despre categoria de acțiune.

Validitatea unei teoreme economice precum cea a schimbului de pildă, e stabilită a priori,conform condițiilor prevăzute în premisele acesteia. Știm că schimbul voluntar între două persoane are beneficii de ambele părți. Altminteri cele doua persoane nu s-ar mai implica în schimb. Evident, schimbul voluntar presupune ca părțile implicate să aibă o ordine inversă a preferințelor pentru bunurile ce le vor schimba și depășirea posibilelor erori naturale ce pot fi constatate a posteriori. Este de la sine înțeles că dacă nu se îndeplinesc condițiile cerute de teorema fundamentală a schimbului, atunci aceasta nu este validă. Spre exemplu dacă modificăm propoziția teoremei din schimb voluntar în schimb coercitiv atunci nu mai putem vorbi de beneficii mutuale, ci de câștigul unei părți în defavoarea celeilalte.

Subliniem că nu ne putem aștepta la invalidarea teoremelor economice de către evenimentele istorice, după cum credem că este un fapt categoric că nu prin examinarea cazurilor existente în realitate s-a întemeiat teorema enunțată mai devreme.

Pretarea la testare empirică a acestor propoziții ar însemna de fapt un nonsens. Validitatea ar fi stabilită doar temporar, existând posibilitatea ca următoarele testări empirice (daca mai au loc) să schimbe complet rezultatele și să indice faptul că ipotezele au fost eronate. Se pot constata conform doctrinei empiriste și alte explicații cauzale, circumstanțiale.

Importanța apriorismului nu decurge numai din siguranța pe care ți-o conferă această metodologie. Apriorismul praxeologic presupune că omul deține cunoașterea semnificației acțiunilor umane și a categoriilor de acțiune umană, în calitatea sa de ființă umană, (spre deosebire de fizician care se uită din exterior la „subiectele” sale) și se folosește de acest apriorism ori de câte ori descrie comportamentul omului. De altfel e de neconceput să faci referire la o acțiune pe care omul o săvârșește sau eveniment socio-economic fără să ai un eșafodaj teoretic a priori. Însăși înțelegerea noastră privind lumea are la bază astfel de legi a priori.

E interesant să ne imaginăm și ce s-ar întâmpla în cazul în care ceea ce știm despre cauzele unor fapte economice este de aflat numai a posteriori, așa cum ne arată doctrina empiricistă. Orice lucru ar avea în această perspectivă influență asupra acțiunii respective pe care o studiem. Considerăm a fi absurd ca după producerea unui eveniment economic să nu dispunem dinaintea acestuia de cunoașterea unui proces cauzal științific, care să ne ghideze în a ști unde și la ce anume să ne „uităm”. Cum am putea selecta care e cauza și care e efectul produs de aceasta? Implicit empiriștii aleg în mod arbitrar între cele două. Conform acestei viziuni, la următorul test empiric al respectivului fapt economic, poate reieși un alt fel de rezultat în ceea ce privește cauzele și efectele, premisele (unde e indiferent dacă sunt eronate și dacă se selectează altele) și rezultatele. În plus, toate acestea ar însemna să formulezi noi și noi teorii despre subiectul analizat, ceeea ce ar reprezenta doar simple afirmații cu statut conjunctural și întotdeauna nesigur.

În cadrul acestor analize, se pot lega evenimente fără legătura cauzală, reală între acestea și se pot crea aparente corelații statistice între agregate. Altfel spus, prețul la cartofi sau fumul de țigară inhalat, nu pot fi o cale de a se afla cauzele inflației (cunoaștem ex ante că inflația are cauze monetare) sau referindu-ne la o curbă celebră în teoria economică, nu urmăresc să măresc inflația ca să reduc șomajul (ci mai degrabă caut să elimin barierele instituționale din calea locurilor de muncă).

Determinarea căror elemente compun legătura cauzală între fenomene nu se realizează “pe teren”, ci prin logică economică. Prin apelul la logică economică descriem deci elementele ce compun legătura naturală dintre trăsăturile distinctive ale respectivelor fenomene. Prin urmare, analiza stric cazuistică pe baza constatărilor empirice ori statistice nu numai că nu poate fi o cunoaștere universal validă, dar ea nu ne poate conduce către adevăr.

1.4. Dualismul metodologic

Pe urmele unor economiști precum Ludwig von Mises, voi căuta să subliniez în subcapitolul de față, însemnătatea a două principii metodologice ce trebuiesc după cum vom vedea, în mod necesar desprinse în cadrul științei economice de alte două concepții. Socotim că prima dezalcătuire ne va permite să clarificăm și să putem întrebuința instrumentarul științific potrivit pentru științele sociale, în timp ce cea de-a doua separare, va urmări să accentueze importanța fiecărui tip de cunoaștere din cadrul științelor amintite, potrivit statutului acestora.

Premergător înaintării elementelor dualismului metodologic de rang întâi, indicăm că ne sunt de folos aici precizările privind erorile derivate din transferurile provenite din științele fizicii, matematicii și biologiei, menționate în secțiunea precedentă. Ele au sintetizat principalele obstacole insurmontabile ce au loc în momentul imitării nelegitime a unor legi aparținând altor științe decât cele referitoare la acțiunile omenești. Potrivit obiectivelor demersului nostru, putem spune că acestea au conturat de fapt necesitatea independenței metodei de cercetare, de aflare a adevărului, în cadrul științei economice.

Constrângerile legate de descoperirea adevărului în știință pot fi relevate odată cu adoptarea metodei de cercetare, în sensul adecvării ei la “subiectul” analizat. Astfel, “subiectul” de analiză fiind omul și acțiunea sa în realitatea schimbătoare, și nu atomii sau pietrele într-un context dinainte știut, este indispensabilă separarea între metoda științelor sociale și cea a științelor naturale. Pe scurt, separarea acestor două mari metode, unde prima pornește a priori cu teoria întru înțelegerea realității economico-sociale, iar cealaltă le abordează a posteriori, o numim după Roderick T. Long, dualism metodologic de rangul întâi.

Deși poate părea un lucru indiscutabil că metodele cercetării sunt categoric diferite atunci când avem de a face cu științe separate, în literatura economică se pot ușor observa nenumărate controverse legate de această temă, referitoare fie și la cele mai fundamentale concepte. Apreciem că multe dintre acestea provin din credința incorectă a diverșilor autori, conform căreia economia nu este ea însăși o știință. Privite din acest unghi, transferurile sau imitările din alte științe par a fi necesare. Dar, în opinia noastră (făcând abstracție de subcapitolul anterior, ce scoate credem în evidență o existență a universaliilor acțiunilor umane, pe baza axiomelor) chiar și dacă nu există o știință a economiei, găsim că tratarea ființelor umane ca simple elemente de laborator este de prisos înțelegerii noastre. La polul opus, existența teoremelor a priori și a legilor economice este negată de cei ce folosesc aparatul științelor naturale pentru a extrage regularități cantitative din experimente asupra comportamentelor umane.

1.4.1. Teorie și istorie – metoda științei economice

Din cealaltă direcție, asistăm de ceva vreme în economie, la apariția unor teorii și modele formate în baza unor tendințe evolutive, care resping de fapt caracterul științific al economiei, având ca suport un empirism radical. Se studiază conjunctura economiei sau fenomenului respectiv extrăgându-se corelații și întemeindu-se teorii ce nu au neapărat explicații cauzale logic economice, însă se opun celorlalte mai vechi și pretind universabilitatea.

Conform diferențierilor la care am ajuns în subcapitolul precedent, reies două tipuri de cunoaștere: cea științifică (teoretică) și cea istorică; distincție cunoscută în termenii deja consacrați în lucrările de praxeologie ca dualismul metodologic de rangul doi. În viziunea praxeologului, rolul istoriei este unul însemnat, însă după cum vom vedea, are un statut semnificativ diferit de cel al teoriei. Să luăm cazul unui singur eveniment social. Ne raportăm la aceasta înțelegând pe de o parte diversitatea elementelor de origine diferită ce îl compun, a cauzelor (fără relații constante între ele) ce i-au determinat apariția, și pe de alta caracterul unic al acestuia, irepetabil și neomogen cu alte evenimente ori fapte din realitate. O întrebare ce poate rezulta de aici este ce anume îi lipsește unui eveniment social să fie valid oricând și pentru toate locurile și persoanele, să se compună parte într-un eșafodaj teoretic atâta vreme cât poate fi antreprenorial folositor? Un posibill răspuns l-ar putea constitui, recurgerea la analiza tipului de cunoaștere provenit din acesta. Iar cunoașterea pe care ne-o oferă un eveniment sau fapt socio-economic, ține de locul și momentul în care s-a produs, precum și de caracteristicile sale accidentale, schimbătoare, ca produs al acțiunilor umane. Altfel spus, orice eveniment are propriile sale specificități.

Cunoașterea istorică nu poate ajuta deci, la formarea unor legi cantitative și nu se poate extrage vreo constantă din aceasta, după cum am mai afirmat, nu poate fi folosită în testarea teoriilor economice. Cel mai sigur lucru despre acest tip de cunoaștere este caracterul său schimbător. Dar, ea poate contribui așezată în lumina celeilalte tipuri de cunoaștere, cea teoretică (a priori), la descrierea și înțelegerea conținuturilor concrete ale acțiunilor omului, petrecute în trecutul apropiat sau foarte îndepărtat. Cu ajutorul teoriei interpretăm particularitățile acestor evenimente, care “rotunjesc” tabloul informațional analizat, și nu invers, iar cu judecățile de relevanță specifice istoricului, identificăm și selectăm pe cele mai valoroase dintre acestea, potrivit căutărilor noastre.

Capitolul 2

PERSPECTIVE PRAXEOLOGICE ASUPRA NOULUI PROTECȚIONISM

2.1. Argumente în favoarea liberului schimb

2.1.1. Legea ricardiană a asocierii

Legea ricardiană a asocierii sau situarea pe calapodul misesian a legii costurilor (avantajelor) comparative, ne dezvăluie o perspectivă curățită de presupozițiile holiste și teoria valorii muncă, unde ceea ce Mises consideră a fi important în teoria lui Ricardo constă în explicarea determinanților cooperării între indivizi, ca una dintre componentele esențiale pentru existența și bunăstarea omului. Specificând schimbul între indivizi și nu între țări, putem ocoli viciile perspectivei agregate, concentrându-ne pe virtuțile pe care le au implicațiile la nivel individual, așa cum Mises o face când tratează legea ricardiană a asocierii. Astfel, avantajele comparative capătă relevanță la nivelul indivizilor angajați într-un demers antreprenorial, ca un proces continuu de descoperire a lor, de către aceștia pe piață în baza calculelor de profitabilitate.

Principiul avantajului comparativ astfel desțelenit de Mises, arată cum Joe spre exemplu, deși stăpânește mai bine teoria economică și gătitul decât Tyler, alege să se specializeze în teoria economică, întrucăt se pricepe mai bine față de prepararea mâncării, spre deosebire de Tyler, care se specializează ca bucătar. Ambii vor avea de câștigat din schimb și specializare mai mult decât dacă ce doi ar produce amândouă serviciile. Prin aceasta, atât Joe cât și Tyler, specializați fiind pe domenii în care dețin avantajul relativ cel mai mare sau dezavantajul relativ cel mai mic, își alocă un timp mai îndelungat acolo unde sunt mai productivi, aducând un beneficiu și comunității din care fac parte. Putem constata de aici că principiul presupune existența unor schimburi ale unor indivizi unici cu abilități și interese diferite. Avantajul fiecăruia reise tocmai din aceste diferențe, căci schimbul nu ar mai fi posibil cu indivizi identici și regiuni omogene. De altfel, o astfel de lume nici nu ar putea exista.

O altă constatare ce merită menționată, este că rolul unui observator extern în determinarea ex ante a avantajelor relative ale lui Joe sau Tyler este de prisos de vreme ce numai cei doi (având propriile lor costuri de oportunitate, înțelese ca valori subiective) pot socoti în urma informațiilor cu caracter subiectiv dar și temporar, filtrate prin propriul calcul economic, unde și dacă pot obține avantaje comparative. Aceste evaluări subiective în urma obținerii de noi și noi informații ce au o relevanță antreprenorial-individuală ( adică pentru respectivul individ pe acea piață, la acel produs și moment ) nu pot fi exprimate cantitativ și nu pot servi în mod obiectiv pentru un alt antreprenor sau la nivel macroeconomic. Numai în contextul unei operații concrete pe piață cei doi pot afla care și ce fel de produs e solicitat de către consumatori, această identificare (fiind o interpretare subiectivă, antreprenorială) dispunând de un caracter temporar . Nu prin planificare s-au stabilit avantaje comparative la peruci și flori de plastic în țări precum Coreeea de Sud și Hong Kong, după Al Doilea Război Mondial.

Legea avantajului comparativ avansată de economistul David Ricardo (ea fiind gândită și elaborată de fapt într-o formă mult mai elaborată de către mentorul său James Mill) ca stavilă împotriva criticilor aduse la adresa comerțului liber, se constituie astăzi ca una dintre cele mai pertinente explicații a rațiunilor de deschidere a piețelor unde cooperarea face posibil ca și cei mai slabi sau ineficienți actori economici să poată fi parteneri ai actorilor consacrați de pe scena economiei mondiale, cu foloase realmente de ambele părți. Ea trebuie înțeleasă însă ca având, cum bine arăta Vladimir Topan, un caracter dinamic, antreprenorial și marginalist. Astfel, legea asocierii ricardiene își va “arăta” virtuțiile si va putea funcționa în măsura în care indivizilor li se va prilejui dobândirea propriilor capacități de descoperire antreprenorială a avantajelor relative, în realitatea desfășurării schimburilor. Iar acest lucru se va întâmpla oricând schimburile vor fi libere, odată cu beneficiile derivate din diviziunea muncii și concurența de tip economic.

2.1.2. Teorema fundamentală a schimbului

Teorema fundamentală a schimbului descrie de ce are loc schimbul și care sunt condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a avea loc schimbul. Răspunsul scurt la întrebările economiștilor clasici, de felul de ce fac oamenii schimburi/comerț? este unul neechivoc: participanții beneficiază în urma acestuia. Spunem că a priori oamenii se implică în schimb numai dacă au de căștigat de pe urma schimbului. Dacă condiția lor subiectivă, dinaintea schimbului, este îmbunătățită în vreun fel. Aceasta presupune în mod necesar ca schimbul să fie unul de tip voluntar. Căci o înțelegere între indivizi poate fi numai cu acordul tuturor părților, percepând fiecare la momentul schimbului, conform preferințelor acestora, beneficiul lor ca urmare a schimbului întreprins.

Teorema derivă și se așează desigur pe un fundal al cooperării pașnice. Reiese de aici că schimburile libere sunt reciproc avantajoase, altminteri nu există rațiuni pentru implicarea în schimb. Această interacțiune liber consimțită între indivizi face subiectul analizei teoremei schimbului.

Din cele de mai sus rezultă că: oricând doi sau mai mulți indivizi, proprietarii unor bunuri economice ce sunt evaluate invers pe scara lor de preferințe (la momentul tranzacției), schimbă aceste bunuri în mod voluntar, va exista un câștig mutual avantajos.

2.1.2.1 Considerații suplimentare

Remarcăm că pe cât de elementară e această teoremă, pe atât de puțin cunoscută și acceptată este în lucrările curentului principal de gândire. Acolo unde este acceptată, sunt menținute totuși rezerve de natură empirică (de tipul: teorema poate fi falsificabilă a posteriori/numai după înfăptuirea schimbului putem ști dacă am beneficiat sau nu) ce par că îi reduc din importanță. Mă voi opri la două nelămuriri binecunoscute încercând să le surprind cu ajutorul următoarelor întrebări:

– Ce se întâmplă în cazul constatării de către cei ce s-au angajat în schimb, a unor tranzacții mai favorabile (ca de exemplu identificarea unor prețuri mai avantajoase la bunurile schimbate) după producerea schimbului? Legile economice implică firește anumite condiții/presupuneri pentru a se îndeplini. Teorema de față presupune un schimb voluntar între indivizi și indică ex ante schimbului, că indivizii implicați vor beneficia. Nu descrie eroarea umană ce poate avea loc sau schimburile coercitive. Ci schimbul voluntar. Arată ce se va întâmpla în absența erorii și a schimburilor forțate și explică că indivizii angajați în schimb își vor îmbunătăți condiția anterioară schimbului, de la acel moment și în acele condiții.

Urmând o astfel de pistă eronată, ar presupune poate ca fiecare schimb sau acțiune să fie de fapt un eșec, de vreme ce există posibilitatea să descoperim cândva că ar fi fost mai bine să facem așa sau altminteri. Ceea ce este invariabil aici și putem cunoaște ex ante, este faptul că la momentul schimbului indivizii angajați în această întreprindere, se așteaptă să câștige mai mult după efectuarea ei. Apoi, nu decurge din faptul că oamenii pot greși sau din viitoarele constatări (condițiile pieței sunt schimbate acum) că teorema fundamentală a schimbului a fost infirmată (ex post).

– Cine câștigă mai mult în urma schimbului? Astfel de teze sunt de regăsit adesea în cadrul discuțiilor despre schimburile ce au loc între țările dezvoltate și cele aflate în curs de dezvoltare. Lăsând la o parte nelegitimitatea folosirii în limbajul economic a unor astfel de catalogări a națiunilor și judecata de tip holist conținută, apreciem că întrebarea nu are substrat economic sau altfel spus, nu ne poate conduce către aflarea unor probleme cu sens economic. Vrem să spunem că fiecare individ câștigă mai mult din implicarea sa în schimb decăt dacă nu s-ar implica. Concis enunțată teorema înseamnă: schimb voluntar = beneficiu mutual. Dar cum putem evalua cine a câștigat mai mult? Nu avem de-a face cu ceva de determinat în mod obiectiv cum superficial se consideră. Caracterul intensiv în magnitudine al evaluărilor și aprecierea diferită de către indivizi a bunurilor schimbate (având întotdeauna valori inegale) stă ca o dovadă a imposibilității de a realiza măsurări și comparații interpersonale de utilități.

Răspunzând mai departe raționamentului cuprins în întrebare, subliniem nu doar că nu putem din exterior cuantifica evaluările subiective ale indivizilor, dar și faptul că dacă schimbul însuși ar presupune cedarea unor bunuri economice echivalente ca valoare, atunci nici un schimb nu va mai avea loc. Cine ar dori să primească în schimb un bun a cărui valoare o apreciază absolut identic? Și cum piața este formată din toate aceste schimburi voluntare între indivizi, constatăm că fără teorema fundamentală a schimbului oricăt de elementară ne-ar părea, nu ne putem explica însăși piața. Ceea ce îi conferă o importanță fundamentală.

2.1.3. Argumentul etic împotriva protecționismului

Cu toate că unii autori îl consideră un raționament solid împotriva protecției comerciale, se poate observa destul de ușor consultând lucrarile mainstream din domeniul comerțului internațional, faptul că argumentul pe care urmează să îl prezint este la prima vedere puțin discutat în dezbaterile contemporane. Dar de ce ar trebui discutat acesta? Un prim răspuns ar fi că, în absența unor fundamente etice nu se poate forma și nici explica prosperitatea din cadrul societății dobândită în mod pașnic, prin mijloace ce respectă drepturile de proprietate ale fiecărui individ în toate configurațiile vieții economice și sociale. Chiar și în susținerea politicilor protecționiste se recurge la invocarea unor criterii etice de tipul celor utilitariste ca binele majorității (ca și în cazul oricăror politici publice), care să justifice publicului demersul inițiat. Afirmând cele de mai sus, subliniem că pozițiile etice sunt de fapt prezente în tezele de economie, însă sunt prezentate de autorii acestora ca fiind analize ale căror fundamente constau în observarea neutră, științifică, a evenimentelor economice. Alocarea protecției ar deriva conform susținătorilor ei, din examinarea riguroasă a costurilor și beneficiilor asupra sectorului ce urmează să i se confere protecția. Justificarea politicilor comerciale protecționiste se obține în viziunea acestora deci, în mod holist pe criteriile “obiective” ale eficienței, în scopul utilității sociale.

Sub această umbrelă a asigurării eficienței și echilibrului comercial intern (favorabile națiunii) au loc măsuri (de protejare a firmelor locale) coercitive asupra celor ce intenționează să achiziționeze sau să schimbe bunuri cu persoane din afara țării. Sunt cumpărate favoruri politice de către companiile interne pentru a se obține avantaje necuvenite, altfel față de cum le-ar fi putut dobândi pe o piață liberă și după cum descrie eminentul economist și filozof contemporan al paradigmei austriece, Hans-Hermann Hoppe, este căutat sprijinul publicului pentru a se obține legitimitate prin propagandă ideologică, și, pentru a tempera o eventuală ripostă a proprietarilor cărora le sunt expropriate veniturile.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, o firmă trebuie să aibă, pe lângă forța coercitivă, sprijinul publicului. O majoritate a populației trebuie să-i accepte operațiunile ca legitime. Această acceptare poate varia de la entuziasmul activ până la resemnarea pasivă. Dar o acceptare trebuie să existe, înțelegând prin aceasta că o majoritate trebuie să fi renunțat la ideea de a rezista activ sau pasiv oricărei încercări de impunere a achizițiilor non-productive și non-contractuale de proprietate. În loc să-și manifeste furia în legătură cu astfel de acțiuni, să-i disprețuiască pe cei ce le comit și să nu facă nimic pentru a le facilita succesul (ca să nu mai vorbim de a încerca să-i împiedice), o majoritate trebuie, în mod activ sau pasiv, să le sprijine. Opinia publică favorabilă trebuie să contrabalanseze rezistența proprietarilor victimizați, astfel încât orice împotrivire activă să apară ca deșartă, inutilă. Și scopul statului, prin urmare, și al oricărui angajat al statului care dorește să contribuie la asigurarea și îmbunătățirea propriei poziții în cadrul statului este și trebuie să fie acela al maximizării avuției și veniturilor procurate prin exploatare prin inducerea unei opinii publice favorabile și crearea de legitimitate.

Fiind înșelată opinia publică, nu poate avea loc decât o susținere aparentă, ce servește doar interesele unor grupuri restrânse. Va putea fi sprijinită insă prin complicitatea beneficiarilor. Altminteri nu poate exista o supunere de bunăvoie la politica de expropriere a unor părți din propriile venituri și proprietăți. Astfel, criminalizarea acțiunilor non-invadatoare modifică comportamentul indivizilor. Situația ar fi cu totul diferită dacă sunt puși în fața exercitării propriilor lor alegeri (alți furnizori, alte bunuri, se poate renunța la schimb sau avea loc cu totul alte schimburi). Nu rezultă că participând la schimb oamenii acceptă benevol condițiile coercitive, instituțional trasate. Ne întrebăm care ar putea fi opțiunile lor câtă vreme inițierea violenței de către stat e iminentă în momentul transferării schimbului într-un alt cadrul instituit privat și în consecință acceptat de către partenerul schimbului? Ar însemna să opereze pe piața neagră, devenind evazioniști.

Comerțul este restrâns la parametrii solicitați de grupurile de interese, prin utilizarea forței, întrucât obținerea protecției înseamnă agresiune împotriva persoanelor sau proprietăților acestora, deținute în mod legitim. Ceea ce criticăm sprijinindu-ne pe argumentul etic este ilegitimitatea inițierii agresiunii împotriva non-agresorilor. Un consumator sau concurent de pe piață, prin exprimarea dorinței de a cumpăra, respectiv de a vinde sau schimba un bun economic, nu aduce o agresiune (singura în măsură să îndreptățească un răspuns agresiv – de apărare) împotriva cuiva, chiar dacă convingerea comună este că aceștia aduc prejudicii țării (șomaj, deficite comerciale) și rivalilor locali. De aceea acțiunile având caracter protecționist sunt injuste. Ele confiscă resurse produse în mod pașnic prin mijloace economice (producție, schimb, homsteading și transferuri unilaterale) aflate legitim în proprietate privată, pentru a le transfera apoi în beneficiul câtorva privilegiați. Prin această redistribuire a proprietăților și a veniturilor sunt încălcate instituțional drepturile de proprietate ale competitorilor și libertatea de a acționa (a alege) a consumatorilor.

În condițiile unei economii protejate au loc agresiuni sistematice organizate oficial de către statul ce decide să fie furnizor de privilegii provocând consecințe nefaste. Alegerea unui regim protecționist înseamnă renunțarea la respectarea proprietății private legitime, la modalitățile pașnice de dobândire a resurselor. Odată cu acestea survine încetarea beneficiilor ce decurg din utilizarea mijloacelor economice.

Producătorii naționali sau anumite grupuri atent selectate politic bazându-și deci menținerea și poziția pe piață prin folosirea forței de către guvern în propriul lor interes, nu participă la competiția naturală. Ei extrag prin forță venituri de la consumatori ce sunt și contribuabili la bugetul statului, prin abilități formate în afara pieței. Regulile pieței și cerințele consumatorilor sunt ignorate de companiile din ramurile protejate și de cele ce aparțin statului. Ele nu fac decât să își simuleze funcționarea pe principii de business. Murray Rothbard arată în lucrarea sa Power and Market cum acestea nici nu ar putea să se conducă după principiile afacerilor private de vreme ce resursele provin din taxele și impozitele contribuabililor și nu din satisfacerea clienților. Autorul scoate în evidență în același loc, faptul că aceste întreprinderi având capitalul inițial produs prin intermediul aparatului social de constrângere și coerciție (statul), au un avantaj nejustificat fie și dacă se angajează să respecte regulile competiței de aici înainte.

Prin protejarea acestor producători, guvernul pedepsește pe toți cei care doresc să aleagă și să beneficieze de bunuri economice corespunzătoare scării lor de preferințe (de o anumită calitate, cantitate, de un anumit tip, formă, preț e.t.c.) deformând condițiile desfășurării schimburilor și a rezultatelor acestora. Nu e necesară o detaliere sau oferirea unor mostre de încălcări ale libertății de angajare în schimburi în acest loc. Afirmăm echipați cu teoria eticii pe linia Rothbard-Hoppe, că taxele vamale și orice fel de intervenție asupra schimburilor comerciale presupun implicit o agresiune nejustificată.

Rezumând, mecanismele coercitive specifice naționalismului economic sunt îndreptate către persoane care potrivit legislației și reglementărilor (transformate în instrumente politice) respectivului sector de activitate, nu sunt socotite a avea dreptul de a dispune liber de propria lor voință în modalități non-conflictuale, bazate pe înțelegeri care respectă prin urmare demnitatea și suveranitatea celorlalte persoane. Înțelegerile voluntare implică respectarea drepturilor de proprietate. Din acestea nu pot rezulta bariere comerciale sau agresiuni asupra non-agresorilor asemenea celor folosite în cazul regimului protecționist.

Reiterez în final necesitatea situării judecăților economice pe un fundament etic ce contribuie la delimitarea clară între fraudă și cooperare și care deschide posibilitatea unei aprecieri juste a diverselor politici publice.

2.1.4. Schimbul voluntar și argumentul calculului economic

2.1.4.1. Argumentul calculului economic și liberul schimb

Considerat a fi cel mai puternic argument împotriva economiei planificate, teza imposibilității calculului economic în socialism din 1920 a economistului L.w. Mises este extrem de relevantă în cazul intervenționismului și deci a politicilor protecționiste, ale căror măsuri și reglementări au rezultate ce înlătură după cum vom argumenta în cele ce urmează, posibilitatea alocării judicioase a resurselor.

Sintetizat, argumentul arată cum fără proprietate privată asupra mijloacelor de producție nu se poate ajunge la o piață a acestora (întrucât schimburile ce alcătuiesc piața presupun proprietate) generatoare la rândul său de prețuri monetare de care este nevoie în determinarea de către întreprinzător a costurilor de producție și a profitului sau pierderii. Devine astfel imposibil pentru acesta să aleagă din posibilele variante de investiții pe cea eficentă din perspectiva propriei sale evaluari antreprenoriale. Calculele economice pot avea loc ex ante, atunci când privesc anticiparea prețurilor monetare atât a bunurilor cât și a viitoarelor costuri, în urma cărora se decide dacă, cât și unde vor fi distribuiți factorii de producție, și ex post, când se evaluează cât și dacă a fost profitabil proiectul întreprins, dacă mai merită produs și se poate menține în continuare, sau cât de bine au fost folosite resursele.

Pentru a fi posiblilă cunoașterea acestor elemente esențiale este nevoie de piață. Prin procesul pieței se transformă preferințele asupra bunurilor de consum ierarhizate în mod unic de către indivizi pe propria lor scară de valori, în valori cardinale. Economistul Joseph Salerno arată într-un postscriptum la articolul lui Mises, Economic Calculation in a Socialist Commonwealth, cum existența drepturilor de proprietate face posibil ca schimburile să genereze diviziunea muncii ce determină mai departe apariția numerelor cardinale utilizate în calculul antreprenorial. Antreprenorul folosește aceste valori cardinale produse de sistemul de prețuri pentru a putea face comparații în termeni monetari între multiplele alternative de utilizare a resurselor și lua decizii orientate de preferințele consumatorilor și de propriile anticipări ale viitoarelor prețuri, în scopul determinării costurilor și beneficiilor (conform costurilor sale de oportunitate) necesare în întrebuințarea optimă a factorilor de producție.

În consecință, formarea prețurilor monetare ale factorilor de producție și deciziile de alocare rațională a acestor factori asigurate de competiția catalactică (economia de schimb monetarizată), poate avea loc doar într-un cadrul al schimburilor voluntare între proprietarii de resurse. Acest lucru devine credem mai clar dacă accentuăm precizarea rothbardiană conform căreia schimburile de bunuri înseamnă de fapt transferuri mutuale de drepturi de proprietate.

2.1.4.1.2. Calculul economic și societatea

Calculul economic este necesar nu numai pentru antreprenori și consumatori, dar și pentru coordonarea în mod coerent a întregii societăți. Acest proces de coordonare este esențial pentru crearea premiselor apariției și menținerii vieții în societate. Mises remarca în cea mai importantă lucrare a sa, că “Civilizația noastra este inseparabil legata de metodele calculului economic. Ea ar pieri daca am abandona această unealtă atât de prețioasă a acțiunii”. De prosperitate la nivelul societății se poate vorbi numai în condițiile oferite de schimburile libere de drepturi de proprietate în care calculele economice ale antreprenorilor sunt ghidate de preferințele membrilor societății (producția oglindește cererea consumatorilor). Doar într-un astfel de cadru putem vorbi de eficiență în alocarea resurselor, în care și consumatorii și antreprenorii au posibilitatea de a recurge la calcule în vederea obținerii propriilor lor scopuri.

Plecând de la împărțeala făcută de Mises a cooperării sociale ce poate fi întemeiată fie pe bază de coordonare spontană fie pe comandă și subordonare, ținem să accentuăm că procesul coordonării sociale (deși utilizarea termenului e riscantă în sensul ei hayekian) coerent și adecvat cererii consumatorilor, nu poate lua naștere prin legi și reglementări politice. Pentru aceasta, este nevoie ca indivizii să dețină bunurile pe care urmează să le schimbe (mărfuri sau monedă) și să aibă posibilitatea de a își urmări interesele și calibra mijlocele potrivit obiectivelor decise de ei. Coordonarea este realizată deci de către fiecare individ-proprietar ce acționează liber într-un demers antreprenorial neângrădit în scopul anticipării viitoarelor cerințe ale consumatorilor. Fără această posibilitate, pe linia economiștilor hayekieni s-ar putea spune că este opturată crearea de informații prin prețuri necesare calculelor economice. Dar accentul nu trebuie să cadă pe informații deoarece ele sunt produsul acțiunilor antreprenoriale și nu invers. Informația per se sau sistemul prețurilor libere prin asigurarea comunicării informațiilor (posibil de folosit eficient de către birocrați pentru planificare, dacă mergem pe ruta logicii hayekiene) nu coordonează societatea, ele pot avea cel mult o funcție de orientare în anticipările antreprenoriale. De fapt, nu putem vorbi de o relație de cauzalitate între mercurialul existent și prețurile viitoare. Ceea ce ne interesează aici (reprezentând și cheia înțelegerii diferenței dintre Mises și Hayek în problema calculului economic) nu este lipsa de informații, ci faptul că lipsesc prețurile formate de competiția schimburilor de drepturi de proprietate. Iar aceste prețuri autentice ale bunurilor sunt indispensabile calculului în toate stadiile de producție.

Funcția socială a competiției, pe de altă parte, este estimarea anticipativă obiectivă, în termeni monetari, a bunurilor de ordin superior, sine-qua-non-ul calculului antreprenorial al profitabilității planurilor alternative de producție. Astfel, competiția dobândește caracteristicile unui proces esențialmente social nu fiindcă ar presupune în mod necesar descoperirea de informații, care este inevitabil o sarcină individuală, ci deoarece, în absența prețurilor monetare, determinate competitiv, ale tuturor factorilor de producție, chiar posedând literalmente toată cunoașterea din lume, un individ ar rămâne incapabil să aloce în mod economic resursele productive, în cadrul unui sistem de diviziune socială a muncii.

Cred că, din cele spuse până acum, reiese faptul că este sarcina întreprinzătorilor să selecteze și estimeze corect, în contextul unei acțiuni concrete, în baza calculelor economice, în termeni monetari, spre exemplu dacă cutare proiect e rentabil de delocalizat în altă țară sau câtă forță de muncă și ce fel de calificări sunt potrivite pentru acesta; că aceste informații nu pot fi determinate științific, în mod obiectiv, și oferite apoi antreprenorilor de către birocrații ministerului de resort.

Departe de a fi doar o problemă a economiilor planificate, alocarea (constrânsă de raritate) arbitrară a resurselor este o problemă cu care se confruntă orice națiune, până în momentul în care piața va fi locul în care se vor distribui resursele și nu birourile guvernamentale.

2.1.4.3. Protecționism și falsificarea calculelor economice

Falsificarea calculelor survenită prin intermediul instrumentelor protecționiste modifică interpretările/evaluările antreprenoriale față de cum ar fi avut loc acestea în mod voluntar în cadrul liberului schimb. Aceasta se întâmplă deoarece întreaga conjunctură a sectorului de activitate în care acesta operează este transformată, fâcând tot mai greu de cunoscut (pe măsura intervențiilor și reglementărilor) dacă resursele angajate într-un proiect de producție sunt folosite eficient (informațiile transmise prin prețuri și feedbackul cererii sunt denaturate) sau în ce fel ar trebui utilizate.

În esență este vorba de efectele pe care le au barierele tarifare și netarifare, de subevaluarea monedei în scopul stimulării exporturilor coroborate pentru a fi viabile cu injectarea suplimentară a unei cantități de bani ce cauzează sporirea inflației, și de diversele reglementări cu caracter protecționist. Toate acestea viciază procesul de producție și favorizează apariția “insulelor de haos calculațional”. Acest haos înglobat în sistemul de prețuri se adâncește prin astfel de măsuri consacrate (având la rândul lor efecte distorsionante suplimentare) precum: (a) stabilirea prețurilor minimale ce au ca efect principal surplusul de bunuri (nesolicitate de consumatori) și a celor maximale ce determină apariția penuriei; (b) ajustările fiscale la frontieră (ce cuprind TVA, taxa în cascadă și taxa de acciză, taxe porturare, sanitare, consulare și statistice) ce contribuie la scăderea profitabilității, reduc oferta și cresc prețul bunurilor economice; (c) achizițiile guvernamentale ce nu pot avea legătură cu interesul consumatorilor (și prin urmare cu formarea a altceva decât a pseudo-prețurilor) – feedback-ul de la aceștia este inexistent; (d) operațiunile comerciale efectuate de statul – jucător ce se află în postura de a își stabili singur competitorii, de a le reglementa și modifica acestora deciziile alocative și de a aloca subvenții propriilor activități comerciale; adăugăm în treacăt că fiind lipsite de mecanismul de evaluare a proiectelor sale atât ex ante cât și ex post este eronat ca cheltuielile guvernului să fie numite investiții după limbajul din afaceri; (e) interdicțíile – acordă unor grupuri poziția de monopol, guvernul fiind co-proprietar ar resurselor interzise; determină participanții la schimb să opereze pe piața neagră cu bunuri ce au prețuri ridicate și calitate scăzută în raport cu dorințele publicului. La acestea, se adaugă instrumentarul specific protecționismului: (f) licențele de import; (g) tarifele; (h) standardele de calitate, tehnice, de securitate și de mediu; (i) legile antitrust; (j) patentele; (k) legile și măsurile antidumping; (l) subvenționarea exporturilor și a monedei; (m) limitările voluntare la export; (n) subvenții cu scop de stimulare și promovare a produselor indigene.

Din aceste instrumente de sabotare a pieței, rezultă apariția de erori la nivelul anticipațiilor antreprenoriale neștiindu-se care produs trebuie în condițiile pieței importat sau exportat, și în determinarea costurilor și a profiturilor pentru toate aspectele procesului de producție: cantitate, timp alocat, calitate, prețuri, e.t.c. În condițiile oferite de protecționism o line de producție poate părea profitabilă și evaluată greșit ca fiind avantajoasă pentru export de vreme ce nu preferințele ierarhizate ordinal ale consumatorilor sunt cele la care se raportează în mod adecvat întreprinzătorul. Pe scurt ele încurajează producția spre zone în care nu sunt eficiente economic.

Astfel, pe măsură ce întreprinzătorul este îndepărtat de la cerințele pieței cu fiecare restricție și prohibire și cu cât se extrag resurse din sectorul privat prin intermediul instrumentelor protecționiste, se amplifică haosul calculațional iar deciziile lui alocative devin tot mai haotice și eronate (misallocations).

De asemenea, proiectele de investiții încurajate de semnalele artificiale ale politicilor de protecționism monetar, sunt orientate către piețe nesusținute în mod real de cerere. Prin urmare malinvestițiile nu mai pot fi evitate, iar coordonarea armonioasă a economiei devine irealizabilă cu efecte dezastroase asupra întregii societăți.

2.1.5. Argumentul stimulentelor

2.1.5.1. Observații preliminare privind rolul stimulentelor

O vorbă cunoscută în lumea economiștilor este următoarea: stimulentele contează. Întreg cursul acțiunilor unui om poate fi modificat datorită acestora. Alegem să întreprindem sau nu o acțiune ghidați sau constrânși de stimulentele existente ce pot fi sănătoase sau adverse. În luarea unei decizii, individul ține seama de stimulente întrucât acestea sunt responsabile de modificarea costului de oportunitate al fiecărei acțiuni.

Modificarea acestor factori motivaționali este legată de orânduirea în care se desfășoară schimburile dintre indivizi. Astfel, precum în orice intervenție a statului în acțiunile indivizilor, măsurile protecționiste provoacă consecințe neprielnice la nivelul structurii stimulentelor, iar aranjate în mod voluntar, schimburile dau naștere stimulentelor bune/sănătoase.

Deoarece strategiile naționale contemporane includ mixuri de politică comercială ce crează adesea confuzii în ceea ce privesc cauzele și efectele celor două tipuri de incitative, trebuiesc operate diferențierile necesare între acestea. Multe măsuri intervenționiste pot fi clasificate incorect ca măsuri liber schimbiste, de dereglementare. Mai mult, acordurile de liber schimb pe care o politicienii le tot semnează, pot fi la rândul lor generatoare de confuzii și de concluzii eronate. La fel privatizările sectoarelor sau companiilor care pot fi în continuare beneficiarele privilegiilor de monopol oferite de către guvern, ori “întărite” cu subsidii și alți stimuli. Sau din contră, sunt ținute sub controlul administratorilor publici deși sunt proprietari privați. Prin urmare, pentru a evita astfel de erori le vom evidenția separat.

Incitativele din liber schimb creează posibilitatea formării atât de antreprenori economici (ori productivi) cât și de consumatori productivi ce contribuie împreună la întărirea și menținerea cooperării sociale și a beneficiilor derivate din comerțul liber. Câștigurile acestora sunt obținute prin acțiunile pașnice ale schimburilor voluntare. În contrast cu acestea, incitativele existente în protecționism cultivă apariția și dezvoltarea antreprenorilor politici (distructivi) și a consumatorilor neproductivi. “Privilegiații” apar ca urmare a devierii resurselor prin politicile redistributive ale statului, conducând la erodarea cooperării sociale și la producerea malinvestițiilor.

Să vedem pe scurt care sunt condițiile esențiale ce contribuie la apariția celor două tipuri de stimulente, ce aparțin fiecare unor viziuni total diferite asupra schimburilor.

2.1.5.2. Stimulente în protecționism

În cadrul din care reies stimulentele adverse în protecționism este cuprins un areal bogat de limitare a libertăților de acțiune a indivizilor. Pe măsură ce indivizii sunt lipsiți de controlul propriilor lor acțiuni, conexiunea dintre efort și rezultat va fi distorsionată. Acest cadru al protecționismului este similar sistemului planificat unde e imposibil de realizat corelația între remunerația angajatului și profitul întreprinderii, iar proprietatea privată e aproape suprimată. În protecționism (care nu este altceva decât politica comercială a economiei planificate) cu cât libertatea de acțiune a indivizilor este restrănsă cu atât ne apropiem mai mult de același tip de probleme.

De stimulentele potrivite sunt legate acțiunile anagajaților și managerilor unei întreprinderi pentru a fi eficienți și productivi. Chiar și explicațiile ce fac referire la vocație sau înclinație provin tot dintr-o structură a stimulentelor bine așezată. Când proprietatea privată este abolită sau limitată, când resursele nu aparțin nimănui și bunurile publice dăinuiesc, stimulentele proaste se dezvoltă. “Încurajările” sunt acum de natură să determine exploatarea și risipirea unor astfel de resurse. Căci cine ar fi interesat de menținerea, întreținerea și vitalizarea lor câtă vreme acestea nu se pot valorifica sau au coproprietari nedoriți? Exemplele sunt nenumărate în această privință: de la speciile de animale și plante pe cale de dispariție și până la zone geografice întregi.

Prin reglementările asupra schimburilor, se împuținează, deteriorează sau distrug, stimulentele necesare pentru productivitatea și creativitatea antreprenorială și a celor responsabile pentru menținerea unei economii și societăți aromonioase. Întâi de toate, e un fapt notoriu că la adăpostul privilegiilor e facilitată dezvoltarea comportamentelor nechibzuite, vicioase. A încerca să îți dezvolți virtuți antreprenoriale într-un regim protecționist este echivalent cu falimentul, de vreme ce pentru a prospera și menține pe piață sunt necesare abilități opuse acestora. E mult mai sigur, facil și rentabil ca întreprinzător să întri în sfera protejată. Incitativele conduc înspre apelarea la canalele politice. Deci, într-un sistem protecționist nu numai că e dificil de cultivat astfel de virtuți și abilități, dar nu este avantajos. Ne întrebăm cum ar fi cu putință aceasta dacă antreprenorul nu poate de exemplu vinde la orice preț (a se vedea politica de dumping și de stablire a prețurilor)? Cum să importe cât cere piața dacă poate fi acuzat că aduce de fapt prejudicii economiei interne și creează deficite comerciale țării?

La rândul lor, măsurile protecționiste din sfera financiar-bancară ca oferirea de credite și cele valutare ca deprecierea monetară, favorizează apariția stimulentelor ce încurajează comportamente iresponsabile. Și cum în manipularea monetară devalorizarea presupune gonflarea ofertei de bani, apariția inflației va fi iminentă alimentând incitative în direcții neproductive. Mirajul adus de inflație va stimula acumularea anormală de datorii, va provoca scăderea puterii de cumpărare, iar obținerea de profituri cât și suportarea erorilor antreprenoriale se va face pe seama întregii comunități. Pe același palier de protecție, oferirea de suport precum accesul la creditele de export ce nu ar fi fost permise în condițiile unei piețe neartificializate va contribui la realizarea de investiții fanteziste ce vor culmina cu alte susțineri din partea autorităților pentru a le menține pe piață. În vreme ce garantarea acestor credite nu poate decât acutiza aceste probleme, mutând o bună parte din riscul activității private și eventualele pierderi în contul contribuabillilor. În mod similar, taxele cu caracter protecționist diminuează incitativele responsabile cu apetitul față de risc al întreprizătorilor și modifică dramatic preferințele reale consumatorilor.

În planul fixării prețurilor avem rezultate ce afectează negativ stimulentele ce favorizează munca și economisirea. Stabilirea prețurilor sub nivelul pieței va determina întreprinzătorul să apleze la comportamente neproductive în încercarea de a se menține pe piață și a fi rentabil, de felul: reducerii ofertei, scăderii calității, aplelării la corupție, fraudă și inginerii contabile.

În privința interdicțíillor/prohibirilor constatăm constrângerea sau motivarea participării întreprinzătorilor și consumatorilor la schimburile de pe piața neagră, unde divergențele sunt mai facil de rezolvat prin violență și corupție (activitatea fiind în afara legii nu se poate apela la soluționarea problemelor pe cale legală) iar bunurile oferite nu pot dispune de un nivel ridicat de calitate și au prețuri ridicate. În acest sens, sunt lămuritoare și merită examinate stimulentele create de prohibiția drogurilor ce au condus comportamentul consumatorilor către utilizarea drogurilor tari, la supradoze și la multe alte consecințe păgubitoare precum apariția virusului HIV.

Impunerea unor standarde de mediu atât de mult invocate în debaterile și negocierile internaționale, și utilizate în documente elaborate de către O.M.C.,U.E., precum și în acordurile de liber schimb, aduc cu ele nu numai motivații la nivelul acțiunilor ce mai mult vor îngreuna accesul la bunurile prietenoase mediului înconjurător prin creșterea costurilor și reducerea ofertei și a calității, dar și alte probleme insurmontabile cu urmări nefaste la nivelul stimulentelor. Una dintre ele, semnalată de către Vladimir Topan, având aceeași semnificație cu înlocuirea prezumției de nevinovăție din drept cu opusul ei, este “principiul precauției” ce stă la baza politicilor de mediu stabilite de către oficialii U.E.

Pe lângă acestea, generatoare de comportamente nesăbuite și neprodutive sunt de asemenea: subvenționarea și stimularea diverselor sectoare, politicile antitrust, acordarea de privilegii prin drepturile de proprietate intelectuală sau facilitățile fiscale.

Cele de mai sus, reprezintă în linii mari “ambientul” elementar pe care l-am considerat a fi generator de stimulente perverse. Ne interesează în continuare să evidențiem ce fel de efecte au aceste stimulente mijlocite de sistemul privilegiilor.

Astfel, gândim că protecționismul cultivă stimulente de natură să: (1) erodeze și să slăbească legătura dinte efort și rezultat; (2) devitalizeze concurența și ca urmare motivația de a fi eficient; (3) creeze premisele pentru antreprenoriatul de tip politic (menținerea pe piață a acelor afaceri care se susțin prin mijloace politice; după decuplarea de la preferințele consumatorilor nu urmează pierderea, existând posibilitatea socializării acestor pierderi); (4) pervertească comportamentul antreprenorial modificând cursul viitoarelor acțiuni; (5) contribuie la alocarea eronată a resurselor (apar malinvestițiile); (6) contribuie la risipirea resurselor (nesăbuința apare atunci când costurile vor fi suportate în mod constrâns de altcineva); (7) mențină o falsă profitabilitate; (8) pervertească funcția pierderii pentru întreprinzători; (9) accentueze așa numitele comportamente de turmă ale agenților economici; (10) întârzie sau blocheze inovația, reducerea costurilor și îmbunătățirea calității; (11) blocheze facultatea antreprenorială unică de descoperire și interpretare a informațiilor; (12) creeze dependență față de stimulii și protecția oferită de stat;

Toate cele amintite mai înainte sunt efecte ale stimulentelor distorsionate ce au repercursiuni asupra capacităților individului în calitățile sale de consumator, producător, antreprenor, în sensul modificării comportamentului față de cel pe care l-ar avea în mod voluntar. Ele nu pot ajuta în mod real antreprenorul în condițiile unui sistem bazat pe liberă competiție, ori să dobândească abilități folositoare pe o piață liberă. Ce se poate observa istoric însă este tendința către dependență față de măsurile protecționiste, sau mai bine zis către permanentizarea protecției oferite. Atenția și resursele antreprenoriale sunt consumate din ce în ce mai mult pe încercările de obținere a protecției.

2.1.5.3. Stimulente în liber schimb

De cealată parte condițiile esențiale de care este nevoie pentru a se produce stimulentele bune țin de libertatea individului de a acționa, de a își atinge propriile obiective. Iar acestea sunt posibile doar într-un sistem bazat pe drepturi de proprietate privată care poate asigura condițiile și constrângerile sănătoase, esențiale pentru productivitatea antreprenorială și coerența socială. Bunăoară, problemele anevoioase de mediu amintite mai înainte se pot gestiona în mod adecvat în liber schimb prin intermediul drepturilor de proprietate clar definite, bine aplicate și solid apărate.

Pe calea înțelegerilor private se elimină sau minimizează problemele hazardului moral și cele ce decurg din fenomenul numit tragedia comunelor. Una dintre ilustrările înfățișate într-o lucrare a profesorului Jörg Guido Hülsmann, arată cum în astfel de condiții, deshisă fiind posibilitatea ca directorii să concedieze sau să înceteze contractele cu partenerii oricând, precum și importanța pe care o dobândesc elemente ca reputația, listele “negre”, boicotul, concurența managerială și coproprietatea voluntară, se contribuie la evoluția unor stimulente puternice de evitare a hazardului moral și de promovare a însușirilor roditoare.

Prin eliminarea completă a reglementărilor, prohibirilor și intervenționismului protecționist se asigură o bună funcționare a stimulentelor sănătoase. În studiul The economics of prohibition, spre sfârșitul capitolului șase “The reapeal of prohibiton” economistul Mark Thornton pe lângă lista rezumativă cu avantajele ce decurg din abrogarea regimului prohibitiv și adoptarea unui regim deschis de piață liberă, arătă că: (a) stimulentele sănătoase sunt deturnate de la rolul lor și în reformele alternative semideschise, cu taxe, controlul prețurilor sau legalizare, și că (b) lipsesc stimulentele necesare pentru aplicarea eficientă a politicilor de interdicție.

În liber schimb evoluția factorilor motivatori e declanșată de posibilitatea obținerii de către antreprenor a propriilor obiective. Cu cât acestă posibilitate este îngrădită cu atât funcția ei de catalizator al factorilor motivatori va fi îndepărtată. Economiștii praxeologi de sorginte hayekiană semnalează aici, inclusiv închiderea posiblității de descoperire și interpretare în mod unic a informațiilor de către antreprenori. Mai clar spus, individul nu mai poate descoperi informația de care e interesat. Ea va rămâne nedescoperită pe piață cu toate consecințele în planul dezvoltării societății ce rezultă de aici.

Apoi, de fiecare dată când își exercită funcția antreprenorială, omul acționează într-un mod caracteristic, specific, adică, personal și irepetabil, care își găsește sorgintea în intenția de a atinge anumite scopuri sau într-o viziune asupra lumii ce acționează ca stimulente și pe care doar el le posedă în diversele lor particularități și circumstanțe. Acest lucru permite fiecărei ființe umane să obțină cunoștințe sau informații descoperite doar în funcție de obiectivele și circumstanțele sale particulare, ireproductibile de o manieră similară la nici un alt individ. De aici decurge enorma importanță a ignorării funcției antreprenoriale a oricărei persoane. Inclusiv persoanele cele mai umile, cele mai puțin apreciate social din perspectiva cunoașterii explicite, dețin în exclusivitate mici crâmpeie sau fascicule de cunoaștere și informație care se pot dovedi decisive în derularea evenimentelor sociale.

Pe de altă parte, utilizarea sistematică a coerciției și violenței, care constituie esența socialismului, îl va împiedica pe individ să își urmărească liber țelurile și nu-i va permite ca el să servească de stimulente pentru a descoperi și crea informație practică necesară realizării dezvoltării și coordonării societății să fie posibile.

Adăugăm în final, în virtutea condițiilor creionate mai sus, responsabile pentru generarea de stimulente bune, încă un factor stimulator ce contribuie la buna desfășurare a pieței. În regim de liber schimb stimulentele sunt de așa natură încât consecințele propriilor acțiuni sunt resimțite de antreprenori, fiind repercutate în profitabilitatea sau pierderea acestora. Spus în alt mod, legătura între efort și rezultat este funcțională și întărită. Fiind conectați la propriile lor acțiuni, nu mai este indiferent deloc dacă reușesc să anticipeze corect preferințele subiective ale consumatorilor sau nu, din moment ce de pe urma deciziilor corecte antreprenorial, ghidate de stimulentele potrivite, vor realiza profituri, iar atunci când nu mai sunt în armonie cu dorințele acestora vor înregistra pierderi. În literatura Școlii austriece de economie, este binecunoscut și rolul considerabil al pierderii, în motivarea corespunzătoare a întreprinzătorilor. Sunt motivați să evite alocarea eronată și nesăbuită a resurselor și să își adecveze concordant costurile de producție la cerințele consumatorilor.

2.2. O abordare praxeologic austriacă asupra raționamentelor noului protectionism

2.2.1 Legitimitatea dumpingului economic

  2.2.1.1. Prețurile scăzute sunt nelegitime?

   Este interzis ca proprietarii de bunuri economice să vândă la orice preț. Cu ceva vreme în urmă această frază ar fi revoltat orice om care cunoștea legile științei economice. Dar încălcarea proprietății nu mai reprezintă de mult un subiect arzător în literatura mainstream sau în ochii autorităților guvernamentale. De problemele prețurilor se ocupă experții entităților guvernamentale. Se fac calcule, se întemeiază legi ale prețurilor, au loc estimări, se completează formulare. Se omite de fapt economia. Prin reglementările prețurilor, dilemele antreprenoriale obișnuite de tipul: La ce preț e bine să vinzi? s-au transformat în: La ce preț “trebuie” să vinzi? În interpretarea neoclasică a politicii de prețuri, obișnuința consumatorului de a se uita în mai multe magazine în speranța găsirii unui preț mai mic este una riscantă deoarece consumul unor astfel de produse poate conduce în final la “capturarea” clientului de către firmele străine. Strategia acestora de a vinde mai ieftin ar trebui să inspire deci neîncredere. Este nevoie astfel de vigilența statului și de cârmuirea concurenței pentru a preveni apariția situațiilor de monopol prin practicarea prețurilor prădătoare, de dumping. Spus în alt mod, guvernul protejează consumatorii încântați la început de prețurile mici, pentru a nu avea ei înșiși de pierdut din monopolul ce se va forma pe termen lung, odată înlăturată competiția. În mod firesc apare întrebarea legitimă: De unde provine certitudinea autorităților despre ce se va întâmpla în viitor? Literatura acestui faimos fenomen nu consemnează vreun caz în care firmele să ajungă la prețuri de monopol prin utilizarea strategiei de eliminare a competitorilor prin dumping. Ceea ce se poate constata din aceste cazuri este faptul că vânzătorii mai competitivi din afara țării sunt socotiți a fi vinovați deja, în scopul protejării nu a consumatorilor ce se vor confrunta cu prețuri mai ridicate și opțiuni mai puține, ci a producătorilor indigeni.

  Dumpingul este cunoscut de discipolii comerțului internațional ca fiind situația în care comerciantul străin practică pe piețele locale prețuri mai scăzute la bunurile sale față de costurile acestora de producție sau față de o anumită valoare presupusă a fi normală, sau stabilită prin calcule specifice ca a fi normală. Valoarea normală determinându-se prin compararea și calcularea prețurilor produsului respectiv cu (a) cel practicat de exportator pe piața sa internă ori (b) pe o piață reprezentativă, sau în cazul în care nu operează pe aceastea, cu (c) cel al altor comercianți de bunuri similare. Dacă nici acest ultim criteriu nu este reprezentativ pentru a fi luat în calcul, se au în vedere costurile de producție din țara de origine. Prin urmare, considerată a fi o armă neloială, vânzarea produselor sub aceste praguri ar permite practicanților obținerea de avantaje injuste, ce vor culmina cu apariția prețurilor de monopol, aducând prejudicii țării importatoare. Fapt care justifică din perspectiva acestora, aplicarea de măsuri protecționiste de răspuns (antidumping).

2.2.1.2. Costurile subiective, antreprenoriale

  O obiecție mai puțin cunoscută poate, pe care o vom semnala aici este legată de metodologia determinării dumpingului pe baza constatărilor din calcularea costurilor de producție ale producătorului supus acuzației, sau ale unor producători similari din alte țări. Problema pleacă de la înțelegerea eronată a conceptului de costuri din paradigma neoclasică, ce le consideră ca putând fi determinate obiectiv și ca fiind baza formării prețurilor finale. Suntem obișnuiți să credem că în influențarea prețului, un rol semnificativ îl au costurile de producție. Dar aceste costuri fiind tot prețuri ajungem la o circularitate de felul: prețurile se formează prin..prețuri.

  În accepțiunea Școlii Austriece de Economie însă, a cunoaște din exterior costurile unei firme indiferent de dimensiunea ei, prin măsurare sau operații matematice, este oricât ar fi de neașteptat, imposibil. Costul este subiectiv și poate fi cunoscut doar celui ce acționează, întrucât ține de actul alegerii individului în cauză, fiind o experiență de natură subiectivă ce nu poate fi cuantificată de către persoane sau instituții externe. Costurile trebuiesc decoperite de către antreprenor în mod anticipativ conform evaluării sale subiective asupra acțiunilor sale. E important pentru el deci mai ales costul de oportunitate.

 Ce trebuie reținut este că în realitate se întâmplă tocmai opusul: Prețul determină costurile. Aprecierile consumatorilor în raport cu oferta existentă vor stabili prețul. Nu faptul că un producător de pastă de dinți are un cost de producție mult superior celorlalți competitori hotărăște prețul acesteia. Dacă am presupune că acel cost s-ar reflecta automat în preț, atunci producătorul nostru s-ar afla într-o perpetuă profitabilitate, de vreme ce le poate transfera cumpărătorilor prin preț.

  În fond o teorie autentică a prețurilor trebuie să fie capabilă să explice toate situațiile. În prețul de 29 milioane de euro cât s-a plătit la un moment dat pentru una dintre sculpturile lui Brâncuși este evident că nu costul de producție a contat în formarea acestuia, ci aprecierile subiective ale consumatorilor de artă. După producerea bunului, costul aparține trecutului (sunt prețuri trecute) și nu mai poate influența prețul din prezent. Mărturie stau și formările de prețuri ce nu au o memorie a cheltuielilor.

2.2.1.4. Cui îi e teamă de dumping?

  Lucruri precum faptul că producătorii naționali sunt beneficiarii legilor de dumping, că protecționismul este favorizat prin legislația dumpingului, iar consumatorii nu trebuiesc protejați de prețurile mici sunt elementare în viziunea austriacă dar pe care nu le regăsim totuși menționate în tratatele de profil convenționale. E de reținut în acest loc și un alt fapt, acela că prin legislația intenționat ambiguuă a acestuia se încurajează premierea comportamentelor neetice și neeficiente, pe când cei ce sunt eficienți sunt descurajați și penalizați. Modele ale administrării legilor antidumping în scop protecționist cu consecințe nefaste asupra competiției și a consumatorilor includ pe lângă comparațiile între costurile de producție ale diferitelor firme, ce sunt după cum am argumentat mai înainte un nonsens economic, comparații între – prețurile bunurilor aparținând vânzărilor en-gross cu cele vândute cu amânuntul, produse de dimensiuni mai mici cu cele de dimensiuni mai mari, mărfuri de calitatea A cu cele de calitatea B, bunuri produse manual cu cele fabricate cu ajutorul tehnologiei. În opinia noastră, întreaga metodologie prin care se calculează prețurile pentru realizarea de comparații internaționale are obiectivul de a înlesni obținerea protecției de către actorii locali. Să oferim câteva exemple în acest sens. În perioada  1992-1994 în Statele Unite, cu ajutorul codului antidumping se încriminau prețurile la pastele italiene, deși nu afectau piața de profil internă în care companiile americane dețineau 80%. La acea vreme compania italiană De Cecco Pasta, în loc de paste a “produs” 60 de kilograme de documente pentru a răspunde celor 12.000 de întrebări ale anchetatorilor. Conform datelor furnizate de Administrația Comerțului Internațional și Departamentul de Comerț al S.U.A., mai multe companii italiene de paste printre ele Tomasello, Pastificio Lucio Garofalo SpA și Pastificio Antonio Pallante SrL, au în continuare o politică subversivă de prețuri fie prin vânzări sub valoarea normală, fie fiind sprijinite prin subvenții. Un caz similar este cel al producătorului suedez de rulmenți, SKF, căruia i s-a solicitat într-un timp scurt de către același departament american, informații legate de peste 100 de milioane de tranzacții, însumând 150.000 de pagini și cântărind peste 3 tone.

2.2.1.5. Dumpingul neetic?

Nu este nevoie să înaintăm în cazuistica dumpingului pentru a observa strategiile de prețuri ale companiilor, fiind cunoscute aproape oriunde practicile de a vinde în pachet (“la două produse primești unul gratis”) sau doritele soldări ce au printre obiective păstrarea clientelei sau sporirea cantității vândute. De obicei strategiile antreprenorilor de reducere a prețurilor au loc atunci când: este necesar să își limiteze pierderile generate de scăderea prețurilor și de competiție (un exemplu clasic sunt cipurile de memorie a computerelor fabricate de producătorii japonezi în anii ’80); vor să pătrundă pe o piață nouă; comercializează produse sezoniere (ex: vară/iarnă, sărbători) sau perisabile, iar vânzarea lor în afara acestora la aceleași prețuri nu este posibilă. Este credem cinic, ca astfel de acțiuni ale comercianților să fie socotite ca fiind neetice în timp ce li se încalcă acestora drepturile de proprietate, și se limitează libertatea de alegere a celor ce doresc să facă comerț cu ei.

2.2.1.6. Soluții?

În final nu o să pledăm pentru a reforma actualele legi antidumping deoarece ne confruntăm cu o falsă problemă: nu practicarea prețurilor mici la unele bunuri (vândute de fapt la prețul pieței) este nelegitimă și neetică, ci întreaga politică antidumping. Chiar și companiile care sunt subvenționate de către propriul lor guvern cum era cazul firmelor japoneze din anii ’50 și ‘60 (finanțate de către Ministerul Comerțului Internațional și al Industriilor) despre care se crede greșit și astăzi că au vândut sub costuri pe piața americană, la prețuri de ruinare a competiției, nu ar trebui să provoace teamă. Așa cum spune Murray Rothbard singurul care poate fi ruinat este cel care practică dumpingul. O politică de dumping a companiilor străine ar trebui să fie primită de către decidenții politici în interiorul unei țări în același fel în care consumatorii săi o fac, din mai multe rațiuni: achiziția de mărfuri mai ieftine ar permite eliberarea de fonduri pentru procurarea unor alte bunuri; ar spori competiția, varietatea bunurilor și economiile de scară în interiorul națiunii, cu foloase la nivel general. Chiar și aprecieri din actualul curent neokeynesist arată că ar trebui profitat de prețurile mici indiferent de motivul pentru care acestea sunt reduse.

2.2.2. Asupra falselor probleme ale tezei balanței comerciale

Teza este reluată din gândirea mercantilistă și arată că o situație solidă a comerțului cu alte țări se reflectă într-o balanța comercială echilibrată, iar pentru ca țara să dispună de o situație favorabilă e nevoie ca aceasta să fie “inclinată” către exporturi. În caz contrar sunt necesare “ajustari” protecționiste. În acea perioadă, din datele agregate provenite din balanțele de plăți, planificatorii derivau argumente în vederea restricționării accesului bunurilor străine. Mercantilismul avea ca principală temere și preocupare consumul de bunuri provenite din afara țării, ce se situa conform statisticii oferite de balanța comercială, peste nivelul exporturilor înregistrate, ca și cum vreun producător sau o entitate ar avea dreptul asupra decizilor de consum sau asupra banilor consumatorilor.

Am ales să desprindem din multitudinea problemelor ce derivă din această abordare mercantilistă asupra balanței comerciale despre care economistul Adam Smith observa încă din 1776 că “nimic nu poate fi mai absurd”și pe care se sprijină “aproape toate celelalte reglementari ale comerțului”, două aspecte pe care le considerăm mai importante.

Primul dintre acestea privește problema agregării și înregistrării în balanță. Important de menționat în acest loc este că relevanța acestor statistici constă în gradul de apropiere de individ, pentru că în fond nu etichetele sau categoriile acționează ci ei sunt cei care inițiază și duc la bun sfărșit orice activitate legată de exporturi sau importuri. Astfel, pe măsură ce informațiile din acest tablou oglindesc schimburile avute la nivelul individului (ar fi mai relevant să se întocmească balanțe pentru regiuni, orașe, străzi, dar în acest fel erorile ar deveni poate prea evidente), balanța comercială capătă sens, lucrurile devin mai clare.

Cu cât se depărtează de acesta și datele sunt agregate (adunate laolaltă neomogen), cu atât îi scade din însemnătate. De la o statistică cât mai aprope de nivelul individului am putea deci vedea mai limpede deficiențele acestei teze legate de modalitatea holistă, eronată și arbitrară în care sunt alcătuite balanțele comerciale. Spre exemplu că individul cumpără de la alte persoane (importă) într-o anumită perioadă stabilită de el, dar care nu coincide cu cea înregistrată (anul calendaristic), sau faptul că o persoana angajată în schimb e conform teoremei fundamentale a schimbului în câștig, iar în balanța comercială e evidențiat un deficit. E hazardat să spunem că din perspectiva individului balanța este deficitară, de vreme ce pentru acesta schimbul reprezintă un avantaj, o modalitate prin care și-a îmbunătățit condiția dinaintea implicării în schimb. De aceea, în general perioadele în care nu s-au înregistrat deficite comerciale și surplusurile comerciale erau mari, situația economică a țărilor în cauză era dezastroasă (de plidă S.U.A. în vremea Marii Depresiuni). Dacă în schimb, ne-am referi la cazul economiilor autarhice, unde realmente situația indivizilor nu poate fi una prosperă, am constata că în balanță se va înregistra de fapt un echilibru.

Dar probabil că o claritate mai bună nu ar fi tocmai binevenită la nivel politic, fiind de folos mai mult păstrarea unui un grad ridicat de confuzie și complexitate, dacă avem în vedere sugestia lui Paul Heyne că deficitele comericale sunt de fapt redutabile arme politice, iar lipsa clarității în ceea ce le privește (provenită foarte mult din agregare credem noi) e un bun resort pentru a încâlci și mai mult lucrurile.

Nu numai ce înregistrăm în balanță e problematic, dar și metodologia acesteia. Unul dintre exemple, pe care îl putem lesne observa renunțând la a privi numai o singură parte a tranzacției, îl reprezintă deficitul comercial de mărfuri, căruia ar trebui să îi corespundă un surplus în fluxurile de capital sau servicii, dar pe care nu îl regăsim înregistrat în balanță.

Cel de-al doilea aspect se referă la ideea că e de preferat ca volumul exporturilor să-l depășească pe cel al importurilor altminteri balanța comercială va fi în dezechilibru, nefavorabilă. Calculul etatist al balanței comerciale reprezintă nimic altceva decât o ignorare a principiilor economice fundamentale și o contrazicere a logicii economice. O persoană nu poate produce totul de una singură după cum o țară nu se poate specializa în toate sectoarele, fiind deci necesară apelarea la produția altor țări. E evident că achiziționarea de bunuri economice ieftine din afara granițelor nu poate fi tratată ca un dezavantaj, deși statistica vamală tocmai asta ne indică. Situația unei persoane care ar fi constrânsă să nu aibă schimburi cu “exteriorul”, consumând numai din propria producție, nu ar fi tocmai una “favorabilă” sau “echilibrată”.

Un deficit bilateral, ca de exemplu deficitul țării A, față de țara B, nu înseamnă nimic altceva decât că persoanele din țara A (pe fondul unei puteri de cumpărare mai ridicate spre exemplu), au cumpărat mai multe bunuri economice de la persoanele din țara B, pe perioada unui an. Unii au acum bunurile dorite, ceilalți moneda. Plățile au fost sau vor fi făcute. Nu-i nimic de echilibrat. Încercările de a echilibra componenta contului curent, balanța comercială, au consecințe grave și denotă o înțelegere greșită a acesteia. În mod obișnuit, se apelează la obturarea importurilor prin impunerea de taxe vamale ce au efectele neprielnice cunoscute, dar fără efectele scontate în planul echilibrării balanței. Spiridon arată că “ele vor afecta profitabilitatea anumitor importuri și vor determina o scădere a cantității oferite, însă lucrurile se opresc aici, cu exporturile neafectate, doar în manuale. Moneda suplimentară este în continuare în posesia proprietarilor, care doresc să o cheltuiască. Indiferent dacă moneda aceasta va fi cheltuită pe alte importuri sau pe bunuri autohtone, rezultatul pentru deficitul general va fi același: importuri la niveluri comparabile sau exporturi diminuate.”

Dacă am transpune în termenii balanțelor mercantile, se vor constata deficite depline în relațiile comerciale ale unei persoane cu cei de la care cumpără bunuri economice, pe care ar fi absurd să le considerăm ca fiind problematice atâta timp cât ele reflectă de fapt bunăstarea persoanei. Acest lucru înseamnă că balanța comercială poate fi dezechilibrată iar prosperitatea țării una foarte ridicată. Un alt lucru ce rezultă de aici este că se scapă din vedere atunci când urcăm cu analiza de la nivelul individului la nivel național, că schimburile nu sunt între două națiuni precum nici ale individului cu doar o persoană, ci ele sunt multilaterale. De asemenea nu se iau în calcul dimensiunile diferite ale țărilor (de plidă România și China) care ar evidenția absurditatea numirii achizițiilor de cantități egale de mărfuri pe cap de locuitor: deficite comerciale.

De aceea susținem că e firesc să existe o mulțime de deficite comerciale cu celelalte țări (care oricum pe o piață liberă vor fi finanțate cumva) nefiind nicidecum o situație de nedorit și că nu este posibil a exista o situație în care o țară să poată avea surplusuri comerciale cu toate celelalte țări cu care tranzacționează. Pe o piață liberă, astfel de temeri ar fi nejustificate. Dacă judecăm în termenii acțiunii umane, vom constata prompt că deficitele care ar trebui să ne îngrijoreze nu sunt cele provenite din tranzacțiile de credit private care nu afectează comunitatea, ci acelea survenite din creditele contractate de autorități, ce se pot îndatora nechibzuit pe seama contribuabililor. Balanța globală de plăți reprezentând o însumare a tuturor balanțelor de plăți individuale, se găsește întotdeauna în echilibru. Prin urmare unui deficit de cont curent, așa cum a fost arătat mai sus într-un exemplu, i se impune natural, întru restabilirea echilibrului țării, un excedent de cont financiar.

Confuzii se mai fac adesea cu deficitele comerciale din sistemele intervenționist-protecționiste, ce erau realmente păgubitoare. De pildă cele care au existat în perioada etalonului aur, unde plățile pentru deficitele rezultate din importuri se făceau cu aur, dar acest lucru se întâmpla, după cum arată Rothbard, numai din cauza sistemului rezervelor fracționare pe care băncile îl practică. De altfel, deficitele comerciale își merită titulatura exclusiv intr-un sistem protecționist caracteristic economiilor planificate sau intervenționiste, numai datorită factorilor generatori ce le fac posibile: contractarea creditelor administrate și garantate de stat și măsurile de manipulare a cursului de schimb în scopul supraaprecierii sau subevaluării monedei naționale, ce atrag după sine probleme de hazard moral (contribuabilii suportând indatorarea externă produsă de politicieni), de distorsionare a calculelor economice și a stimulentelor, esențiale intreprinzătorilor. Aceste măsuri se iau cu ajutorul politicii monetare. Banii nou tipăriți vor determina înregistrarea de deficite comerciale din două motive: se pot îndreapta spre achizițiile din străinătate și în plus sunt stimulați de efectul inflației – creșterea prețurilor interne ce va reduce din atractivitatea pieței indigene în favoarea pieței internaționale. Dacă politicienii vor încerca să înlăture deficitele comerciale folosind intervenții de tip monetar-protecționist și nu oprind factorii menționați, problemele se vor amplifica, cu deficite de luat în seamă, în contul membrilor comunității și la nivelul coordonării sociale.

Revenind, teama de importuri a rămas până în zilele noastre deși e nefondată pe argumente solide economic. Pretenția mainstremului politic și economic, că exporturile trebuie să exceadă importurile, se susține pe următoarea aserțiune: Prin excedența exporturilor o țară devine mult mai puternică din punct de vedere economic. În caz contrar va deveni piață de desfacere pentru străini. Înainte de toate e necesar să menționăm că o țară nu poate deveni piață de desfacere fiindcă pentru a consuma trebuie mai întâi să produci ceva ca să ai cu ce finanța consumul. Revenind, dacă importurile ar fi un lucru de nedorit în raport cu exporturile, atunci oamenii nu ar trebui decât să se oprească din achiziționat bunuri și servicii. Ceea ce ei vând va devansa de îndată ceea ce consumă iar soldul balanței comerciale va fi unul pozitiv. Dar nimănui nu îi poate fi mai bine dacă mai mult oferă decât primește, precum nici unei țări numai exportând. Un lucru esențial ce trebuie știut, dar care nu a mai încăput în retorica și politicile guvernaților, este că prin importuri se deschide posibilitatea de a face exporturi, iar limitându-le, vor reduce numaidecât această posibilitate, deoarece celelalte țări nu vor avea resurse pentru achiziționarea acestora. Valuta primită va fi utilizată de exportator sau de către cei interesați din țara exportatorului, în scopul cumpărării de bunuri sau servicii din țara importatorului; altminteri prosperitatea lor nu va crește ci doar numărul de hârtii ce seamănă cu banii.

Acestea fiind spuse, e evident că nu putem conferi aceeași interpretare balanței comerciale care include pe lângă bunurile de capital și pe cele de consum, cu cea a unui cont de profit și pierdere așa cum îndeobște se face, pentru a justifica restricționarea importurilor sau alocarea de fonduri confiscate prin impozitare de la cetățeni în vederea stimulării exporturilor pe cale birocratic-guvernamentală.

2.3.3 Devalorizarea monedei ca formă a noului protecționism monetar

2.3.3.1. Considerente introductive

Unul dintre cele mai întâlniți termeni economici este cursul de schimb. Este cunoscut oricărui cetățean care deschide paginile unui cotidian sau urmărește vreo emisiune de știri. Traderii urmăresc cu ardoare cotațiile monedelor și implicațiile lor asupra diverselor acțiuni ale marilor companii listate la bursele de valori. Bancherii centrali sunt preocupați de mijloacele de influențare a cursului de schimb și de pârghiile de control ale acestuia. Discipolii științei economice au sarcina de a elucida în ce condiții se formează și ce consecințe au politicile de manipulare a cursului valutar asupra economiei în ansambul său. Cu toate acestea, ceea ce pare tot mai puțin cunoscut și încurcat astăzi, e cum se nasc cursurile de schimb. Deși într-o economie de piață factorii care stau la baza apariției cursului de schimb sunt relațiile comerciale voluntare între utilizatorii de monedă, în realitatea economică, se pot constata veritabile planuri de socialism monetar unde valorile nominale a monedelor sunt stabilite de către autoritățile statale. În continuare o să analizez teza ce e parte din această politică și din gândirea economică dominantă, contemporană, că subevaluarea monedei contribuie la stimularea exporturilor și că în general, e o strategie ce poate aduce beneficii economiei.

2.3.3.2. Cum a început totul?

Din Antichitate și până astăzi devalorizarea monedei a fost un instrument utilizat indelung de către politicieni. După ce statul a preluat baterea de monedă de la monetăriile private și a instituit monopolul cursulului legal de schimb, devalorizarea monedelor putea avea loc fără opreliști. Drumul către devalorizarea monetară, arătă Rothbard în multe dintre lucrările sale dedicate banilor, a fost netezit de introducerea unor denumiri pentru unitățile monetare: din X grame de aur – într-un nume ce avea să constituie brandul monetar de țară, stimulată de către monopoliștii guvernamentali. Astfel, gramele de aur au devenit lei, dolari, franci, mărci, yuani, iar oamenii au pierdut asocierea cu cantitatea de metal prețios ce era înscrisă pe acestea ce indicau greutatea monedelor.

Moneda fiind impusă prin lege, utilizatorii de monedă erodată nu prea aveau de ales. Prin urmare natura monopolului cursului legal își făcea treaba de manual: cantități din ce în ce mai mici de metal prețios se regăseau într-o monedă. Se umbla la cantitatea de metal prețios (fie aur, fie argint) ce compunea moneda, extrăgând o parte din aceasta, dar lâsând oficial aceeași cantitate înscrisă pe ea. Fie se amesteca la baterea acestora cu alte monede, reducând cantitatea de aur, fie topind monezile pentru ca la reemitere să ofere o cantitate mai mică. Cantitățile subtilizate erau folosite de către rege.

În cazul în care cineva divulga secretul, iar acest truc era dat în vileag, era considerat un furt pentru care regele era vinovat: “dacă prințul modifică puțin conținutul monedei și câștigă ceva, atunci poate, din același motiv, să îl modifice serios și să obțină câștiguri mari, repetând procedeul ori de câte ori vrea. Este posibil ca el sau succesorii săi să continue astfel, fie din proprie inițiativă, fie la sugestia sfetnicilor, deoarece omul dorește și tinde să se îmbogățească tot mai mult atunci când așa ceva se poate întâmpla cu ușurință. În acest fel, prințul își poate însuși aproape toți banii și toată bogăția supușilor, transformându-i în sclavi. Însă acest lucru ar însemna tiranie, o tiranie veritabilă și absolută, așa cum o descriu vechii filosofi și istorici.”

În zilele noastre însă, scopurile fiind mai nobile, cel puțin în convingerea comună, autoritățile monetare nu mai sunt trase la răspundere. Devalorizarea este un instrument prin care politicul poate deservi grupurile de interese ale producătorilor interni, fără ca cetățenii să realizeze că acest lucru a fost făcut, sau că aceștia din urmă plătesc de fapt nota de plată.

2.3.3.3. Cum se face acum?

Printr-o politică monetară ce comparativ cu alte țări, țintește o politică a dobânzilor mai scăzută, ori prin măsuri inflaționiste, autoritățile încearcă să controleze ieșirile și intrările de capital din țară determinând devalorizarea monetară. Moneda locală e depreciată de către bănca centrală care tipărește monedă suplimentară (sau crează bani din nimic, cum se mai spune) în vederea efectuării plăților privind achiziția de valută și vinde moneda internă proaspăt tipărită. Scăderea prețurilor bunurilor ce aparțin firmelor indigene pentru a le face mai atractive pentru străini este rezultatul pe care îl vor autoritățile pentru a-și atinge dezideratul acestei măsuri: stimularea exporturilor. Totodată, mărfurile provenite din exterior sunt în urma acestei intervenții mai scumpe, obținându-se și o restricționare a importurilor. Poate cele mai notorii cazuri de devalorizare a monedelor de hârtie în acest scop, au fost cele din perioada Marii Depresiuni, când state ca Japonia, Italia, Franța, Statele Unite ale Americii și multe altele – renunțând la constrângerile impuse de etalonul aur, și-au devalorizat cu ușurință monedele. În prezent, Republica Populară Chineză are una dintre cele mai cunoscute politici de subevaluare a monedei. Dar obținerea acestui deziderat protecționist implică costuri uriașe pentru societate iar așa numitele beneficii derviate din exporturi, sunt pe un termen foarte scurt și amăgitoare, după cum vom vedea.

2.3.3.4. Cu ce costuri?

Măsurile de scădere a valorii monedei naționale se realizează numai prin ajustarea cu

tipărirea de monedă.

Pentru a-și susține obiectivul scăderii valorii monedei naționale, intervențiile băncii centrale sunt coroborate cu injectarea suplimentară a unei cantități de bani. Până ce creșterea prețurilor își va face apariția, consecințele acestei măsuri includ determinarea expansiunii creditului (ce provoacă producerea ciclului boom-bust), și generearea haosului alocațional la nivelul alocării resurselor. Apoi efectele dezastroase ale inflației generate de creșterea artificială a masei monetare nu vor întârzia să apară. Hulsmann arată că pe langă obișnuitele pagube caracteristice inflației, aceasta deformează și transformă fenomenele economice așa cum ar fi avut loc acestea într-o ordine a proprietății private și deci a monedei sănătoase, aducând modificări ruinătoare comportamentului uman (de asemenea inflația determină pierderi la nivelul dimensiunilor culturale și spirituale). Astfel, urmând palierele analizate de Hulsmann, profilăm că inflația va stimula propagarea guvernelor centrale în mai multe domenii, generalizând controlul asupra relațiilor sociale; se va putea tergiversa și mări durata războaielor, fiind mai prielnic să se apeleze la tiparniță decât la restricționarea consumului și impozitarea cețățenilor aflați în război; datorită tipăririi banilor politicienii pot intra în război fără susținerea populației și continua spolierea indivizilor impotriva voinței lor, pentru întreținerea acestuia. De aceea se vorbește de conexiunea dintre inflația decretată și tiranie sau cea dintre controlul cursului de schimb și tiranie: “ca mijloc de influentare a cursului de schimb, controlul reprezinta un esec total dar constituie un instrument adecvat pentru instaurarea unei dictaturi”; se creează stimulente perverse ce încurajează nesăbuința în deciziile managerilor; va permite accesul întreprinzătorilor la ieftinirea artificială a creditelor întrebuințate pentru finanțarea companiilor, care nefiind ancorate în piața reală vor contribui la nedoritele malinvestiții; restrânge numărul antreprenorilor veritabili iar aceia rămași se vor confunda cu ceilalți; eventualitatea economisirii devine problematică pentru că persoanele afectate de inflație vor fi constrânse să nu păstreze economiile în monedă lichidă; se vorbește de îndatorarea anormală atăt a firmelor căt și a persoanelor private; alte consecințe nefaste se vor regăsi în planul standardelor morale și sociale, cetățenii vor trebui să aloce o perioadă îndelungată preocupării pentru obținerea de bani; efectele inflației pervertesc și principii esențiale precum comportamentul chivernisit și multe alte norme ce țin de perceptele morale.

B. Avantajele sunt temporare și aparente. După cum explică Mises:

Mult trâmbițatele avantaje asigurate de depreciare, în sfera comerțului extern și a turismului, se datorează în întregime faptului că ajustarea prețurilor și a ratelor salariale interne la starea de lucruri creată prin depreciare necesită un anumit timp. Câtă vreme acest proces de ajustare este încă nefinalizat, exporturile sunt încurajate și importurile sunt descurajate. Dar aceasta nu înseamnă decât că, în acest interval, cetățenii din țara care devaluează primesc mai puțin în schimbul lucrurilor pe care le vând în străinătate și plătesc mai mult pentru ceea ce cumpără din străinătate; concomitent, ei trebuie să-și restricționeze consumul. Acest efect poate să apară ca un beneficiu, în ochii celor pentru care balanța comercială este etalonul bunăstării naționale. În limba obișnuită, situația poate fi desrisă astfel: cetățeanul britanic trebuie să exporte mai multe bunuri englezești pentru a-și putea cumpăra aceeași cantitate de ceai, pe care o primea înainte de depreciare în schimbul unei cantități mai mici de bunuri exportate.

Vedem astfel că apelând la devalorizare, bunurile se ieftinesc pentru consumatorii străini care pot cumpăra acum, cu aceeași unitate monetară locală mai multă valută. Mai clar spus din devalorizarea monedei locale populația nu are de câștigat, contribuabilii finanțează doar consumul cetățenilor din țările importatoare care sunt singurii ce au de câștigat din această politică. Aparent, exportatorii privilegiați câștigă și ei din acest curs al monedei interne menținut artificial și devine avantajos și mai facil pentru ei să obțină credite cu dobânzi scăzute din birourile băncii centrale. Trebuie luat în considerare și că aceia dintre ei care folosesc componente din import pot fi afectați din cauza deprecierii ca urmare a scumpirii acestor bunuri.

De ce sunt profituri iluzorii și temporare? Odată cu creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a monedei, antreprenorii constată că s-au întins cu producția mai mult decât le e plapuma, deoarece socotelile inițiale nu se mai potrivesc cu realitatea pieței, nefiind susținute în mod real de consumatori. Resursele au fost insuficiente din capul locului pentru a duce proiectul la bun sfârșit iar cele existente au fost utilizate în scopuri necorespunzătoare evaluărilor dintr-o piață neartificializată. Calculele antreprenoriale fiind falsificate, întreg demersul proiectelor lor investiționale se dovedește a fi fost un miraj. Efectele acestor măsuri de relaxare a politicii monetare se vor întinde în sistemul prețurilor erodând și câștigurile obținute de către exportatori. Din cauza inflației ce va apărea ca urmare a creșterii masei monetare, profiturile înregistrate ale antreprenorilor ca urmare a stabilirii administrative a cursului de schimb (format în afara pieței) se dovedesc, după cum am afirmat, a fi iluzorii. În realitate, inflația a mascat pierderile antreperioriale. Cu privire la acest lucru, ne este de folos un exemplu referitor la profiturile iluzorii provenite din arhicunoscuta devalorizare a monedei chineze:

Producătorul chinez produce Bunul X, care înainte de inflație este pe piață pentru opt yuani. Să presupunem că în acest moment piața reală a cursului dolar-yuan este de unu la patru, ceea ce înseamnă că bunul X costă efectiv doi dolari (un dolar cumpără patru yuani, iar bunul costă opt yuani). Cu toate acestea, banca centrală a Chinei intervine și umflă yuanul, determinând schimbarea cursului de schimb către unu la opt (un dolar pentru opt yuani). Acum bunul X va costa consumatorul american doar un dolar. În avantaj este clar americanul, ce a cumpărat bunul pentru jumătate din prețul inițial. Cel ce a pierdut este producătorul chinez, în ciuda faptului că acum deține opt dolari; fiecare yuan valoareaza în realitate jumătate decât înainte de inflație. De fapt, inflația a păcălit producătorul chinez cu jumătate din valoarea bunului vândut.

2.3.3.5. Scurte considerente concluzive

În paradigma dominantă actuală a protecționismului monetar, apelarea la devalorizarea monedei e rentabilă, fiind o formă mai subtilă de impozitare și redistribuire a avuției către câțiva beneficiari, dar și o sursă de avantaj politic prin raportarea unor balanțe comerciale excedentare. Dar pentru orice economist onest, creșterea exporturilor pe această cale, contrar aștepărilor reglementatorilor sau a dezideratelor anunțate, este de fapt o formă de protecționism care mai mult sărăcește economia țării ce o practică decât să o protejeze, ce implică generarea inflației prin gonflarea ofertei de bani, culminând cu efectele dezastroase ce au fost conturate mai sus. Diminuând puterea de cumpărare a monedei locale prin dictat sau dirijism, statul nu face decât să subvenționeze de fapt consumul cetățenilor străini cu prețul scăderii veniturilor propriilor cetățeni.

2.2.4. Comerțul internațional administrat: Acordurile de liber schimb

și Organizația Mondială a Comerțului

– vehicule ale protecționismului?

2.2.4.1. Acordurile de Liber Schimb – un truc semantic?

Opinia comună este că acordurile de liber schimb și O.M.C. conduc la liberalizarea economiilor țărilor membre. Chiar și autori pro comerț liber, cunoscuți ca fiind “împotriva curentului” actual și care înțeleg consistența măsurilor unilaterale în afara sferei OMC într-un mod utilitarist, susțin necesitatea acordurilor comerciale între țări sau regiuni ca mijloc de extindere a liberului schimb, în principal datorită a două motive importante:

(1) câștigurile economice din comerțul internațional sunt consolidate și îmbunătățite, atunci când mai multe țări sau regiuni sunt de acord cu o reducere reciprocă a barierelor comerciale. Prin lărgirea piețelor, liberalizarea concertată a comerțului crește concurența și specializarea între țări, oferind astfel un impuls mai mare eficienței, și veniturilor consumatorilor.

(2) reducerile multilaterale a barierelor comerciale pot reduce opoziția politică asupra comerțului liber în fiecare dintre țările implicate. Acest lucru se datorează faptului că grupurile care altfel s-ar fi opus sau ar fi fost indiferente la reforma comercială s-ar putea alătura campaniei pentru comerțul liber în cazul în care văd oportunități de export către alte țări membre ale acordului comercial.

Aceste motive sunt, în înțelegerea noastră, îngăduitoare în mod nejustificat, iar să privim acordurile comerciale între state ca fiind promotoarele comerțului liber ar fi o iluzie.

În primul rând, e utilă o oarecare prudență câtă vreme sunt autori chiar din actualul curent de gândire, care au pus la îndoială adevărul unor astfel de abordări. Într-un cunoscut studiu referitor la tipurile de politică comercială ale diferitelor țări, Rose arată că politica comercială a țărilor membre G.A.T.T și O.M.C. nu a devenit mai liberală după aderare față de cea a non-membrilor. Autorul utilizează o metodologie cantitativă de nu mai puțin de 68 de tipuri de măsurare (toate metodele cantitative de măsurare existente) a gradului de liberalizare și a politicilor comerciale pentru a determina acest lucru, ajungând la rezultatele amintite: “Nu există aproape nici o diferență sesizabilă între membrii GATT / OMC si non-membri în privința nivelurilor tarifare, măsurilor de acoperire a barierelor netarifare, măsurilor bazate pe prețuri, măsurilor de deschidere, și așa mai departe.”

Într-un alt studiu, folosind metode de cercetare empiric-cantitative, același economist susține că tezele ce pretind că G.A.T.T. sau O.M.C. au încurajat semnificativ comerțul între țările membre, nu sunt susținute de datele empirice.

În al doilea rând, din vechea tradiție economică știm că, de ceea ce este nevoie în comerțul liber este respectarea drepturilor de proprietate de către participanți și nu de reguli și regulamente care sufocă schimburile. Comerțul internațional actual este un comerț administrat de către birocrații organizațiilor internaționale. Se pune întrebarea: care ar fi motivul pentru care indivizii ar avea nevoie de organisme suprastatale pentru a se angaja în tranzacții? Știm de asemenea că de-a lungul timpului comercianții nu au simțit nevoia de a înființa astfel de organisme, libertatea schimburilor fiind esențială. În cazul apariției neînțelegerilor, comercianții aderau la o formă de soluționare non-juridică: arbitrajul comercial. Nu numai că era mai rentabil să se descurce fără instrumentele coercitive ale statului, dar acest lucru aducea mai multă armonie relațiilor de afaceri, întărindu-le pe termen lung. De pildă, este elocvent ce notează profesorul de istorie Jerold Auerbach cu privire la acest lucru:

Pe masură ce limitele geografice, religioase și ideologice ale comunității s-au diminuat, legăturile comerciale se consolidau. In mod paradoxal, urmărirea interesului propriu și a profitului a generat propriile sale valori comunitare, pe care arbitrajul comercial le exprima. Individualismul competitiv al pieței a fost verificat de necesitatea de a menține relațiile armonioase între oamenii care făceau afaceri împreună. […..] Odată ce activitatea comercială s-a stabilizat într-o economie de piata, comercianții au fost evident în favoarea păstrării valorilor anti-juridice. Ostilitatea lor față de soluționarea judiciară a litigiilor nu s-a diminuat până ce tribunalele, la începutul secolului al nouăsprezecelea, și-au moderat propriile lor doctrine anti-comerciale. Poate părea ciudat că într-o cultură economică extrem de competitivă, comercianții și oamenii de afaceri au păstrat cea mai durabilă relație cu soluționarea non-juridică a litigiilor.

Pentru economiști, de la Adam Smith încoace, dar și cu mult timp înaintea lui, faptul că din urmărirea propriilor interese beneficiază întreaga societate, nu este un lucru paradoxal. Din contră. Dar nu acesta este prin urmare motivul pe care e adecvat să îl analizăm. O minimală consultare a documentelor legate de comerțul între națiuni ne dezvăluie existența a numeroase mențiuni legate de reglementarea comerțului, și nu de asigurarea respectării angajamentelor contractuale. Ar putea fi așa cum este considerat astăzi, acela că, accederea într-o organizație de felul celor existente în prezent, ar stimula dezvoltarea schimburilor din acea țară. Ar crește volumul comerțului și ar dezvolta piața liberă. Se pune atunci întrebarea de ce în astfel de acorduri comerciale stufoase bi sau multilaterale, ceea ce apare tot mai frecvent sunt tipurile de bariere ce pot fi folosite sau numeroase mențiuni cu privire la reglementarea comerțului între țări? Unii economiști arată cum în constituția americană au fost nevoie de numai 54 de cuvinte pentru a stabili comerțul liber cu țări precum Canada și Mexic, pentru ca mai târziu, în Acordul Nord-American de Liber Schimb, care oficial s-a instituit în 1993 (și intrat în vigoare la 1 ianurie 1994) ca o formă de nemulțumire față de procesul încet și greoi de liberalizare din cadrul G.A.T.T., să se ajungă la peste 2000 de pagini dintre care 900 sunt cote tarifare, iar obligațiile membrilor vizau reduceri de doar 10% a tarifelor vamale pe o perioadă de 15 ani.

Aceste acorduri funcționează după vechiul principiu “apărătorul taxelor vamale, al cenzurii, al controlului cursurilor de schimb, al controlului prețurilor susține un program pozitiv care furnizează locuri de muncă vameșilor, cenzorilor și birocraților însărcinați cu controlul prețurilor și al cursului de schimb.” G.A.T.T. ce își propunea să îndepărteze din calea tranzacțiilor economice guvernele și birocrații, nu a reușit vreme de 50 de ani să diminueze implicarea guvernelor în comerț. Astăzi „nestemata încoronată a comerțului gestionat este Organizația Mondială a Comerțului. Instituit pentru a înlocui GATT, tratatul său de 29.000 de pagini este visul birocraților devenit realitate. Forța sa de conducere vine de la cei care văd locurile de muncă guvernamentale ca civilizarea pieței (care altfel în opinia lor ar funcționa ca legea junglei). În timp ce aceste 29.000 de pagini spun puțin despre liberalizarea comerțului, spun foarte mult despre reglementarea a orice altceva.” Că omul a ajuns să fie civilizat tocmai prin comerț, prin avantajele esențiale ce derivă din caracterul voluntar al acestuia ca pacea, cooperarea – întotdeauna avantajoasă de ambele părți între persoane din categorii religoase, etnice și sociale diferite, diviziunea muncii ce permite îmbogățirea omului, e se pare o teză a intelectualilor și filozofilor incapabili să se îngrijească de lucrurile actuale și practice. Omul nou e implicat în viața administrativă a cetății, e cel adaptat la situația curentă. E tehnocratul care propune întotdeauna măsuri “civilizatoare” de extindere a statului. Birocrații își mențin funcțiile din cadrul O.M.C. și a altor acorduri propunând documente, comisii și avize în scopul privilegierii anumitor membri. Acest lucru ar putea fi sintetizat în motto-ul suntem pentru comerțul liber câtă vreme nu afectează producătorii influenți și locurile noastre de muncă administrativă. Ce alt scop ar putea avea politica de incriminare a dumpingului bunăoară? Numeroase analize și calcule, măsuri de prevenire, evaluare și combatere sunt necesare pentru determinarea și soluționarea “problemelor” prețurilor de dumping. Chiar și cei care nu practică dumpingul cheltuiesc timp și resurse financiare pentru a-și proba nevinovăția, contribuind în realitate la consolidarea funcțiilor administrative și protejarea intereselor antreprenorilor politici.

Dacă facem distincțiile indispensabile între integrarea politică care “presupune expansiunea teritorială a puterii statului de a impozita și de a reglementa proprietatea (adică de a expropria)” și integrarea economică care “reprezintă o lărgire a diviziunii inter-personale și inter-regionale a muncii și a participării la schimburile derulate pe piață,” atunci putem încadra managementul birocratic al comerțului ca făcând parte din procesul de integrare politică a țărilor membre, și lipsit de instrumentul vital al calculului economic și al stimulentelor sănătoase prezente în cadrul firmelor private. Fără calcul economic, costurile acțiunilor birocratice nu pot fi prin urmare cunoscute sau măsurabile iar deciziile nefiind ale unor proprietari, vor fi deturnate de la scopurile reale, așa cum ar fi avut loc în acordurile ( voluntare ) economice între antreprenorii privați. Fiind imposibil de calculat, acțiunile funcționarilor ce se îngrijesc de acordurile de liber schimb sau cele din cadrul OMC nu pot fi numite decât metaforic „servicii. Existând necesitatea înlesnirii trecerii prin mecanismele greoaie ale sistemului birocratic trasate politic și de a nu-și periclita activitatea prin așa numitele practici neloiale (respectarea reglementărilor privind: mediul, standardele de calitate, prețurile, concurența sau proprietatea intelectuală) funcțiile birocratice se împânzesc și în companiile private. Se extind și oazele de haos calculațional.

Teza conform căreia acordurile comerciale sau comerțul mondial gestionat de către organizațiile suprastatale, nu este un comerț liber, nu ar trebui să surprindă prea mult astăzi lumea economiștilor. Chiar un economist prestigios, fost consilier al directorilor O.M.C. și GATT atrage atenția asupra acestei erori: “marele economist Jacob Viner a subliniat în 1950, când a fost solicitat de către Comisia Carnegie să scrie un raport privind aranjamentele comerciale de după război, că Acordurile de Liber Schimb (A.L.S.) nu înseamnă liber schimb. În timp ce acestea elimină tarifele pentru țările membre, ele sporesc de asemenea, handicapul (pentru orice tarif extern dat) ca nonmembrii să fie afectați vis-a-vis de producătorii țărilor membre pe piețele țărilor membre, implicând, prin urmare, protecția împoriva lor. Așadar, A.L.S. au două fațete: susțin comerțul liber și se retrag simultan în protecție” – afirmând câteva pagini mai încolo, că puțini birocrați și politicieni “înțeleg într-adevăr deosebirea dintre A.L.S. și liberul schimb”.

După discutarea configurației comerțului din cadrul Acordurilor de Liber Schimb e util să examinăm mai departe principiile ce stau la baza O.M.C., în vederea sesizării efectelor comerțului administrat sub auspiciile acestei organizații.

2.2.4.2 Organizația Mondială a Comerțului – vehicul către un comerț liber sau

controlat?

Ideea înființării unei organizații în planul reglementării schimburilor comerciale între țări nu a fost nouă. S-au vechiculat înainte de O.M.C. proiecte ca Organizația Multilaterală a Comerțului sau Consiliul Comerțului Mondial și chiar s-a încercat constituirea Organizației Internaționale a Comerțului. Toate acestea aveau în comun obiectivul reglementării și planificării comerțului mondial în numele liberului schimb. Lew Rockwell amintește că prin denumirea actualei O.M.C. s-a dorit să se scape de asocierea cu birocrația Acordului General pentru Tarife și Comerț: „la sfârșitul Rundei Uruguay, în decembrie, reprezentantul S.U.A. al comerțului Mickey Kantor a schimbat numele birocrației. De acum în colo va fi Organizația Mondială a Comerțului, sau O.M.C. Acest titlu are mai multă "gravitate", a spus fostul fixer al Hollywood-ului, și sună mai puțin birocratic.”

Pasul transformării acordurilor din G.A.T.T. într-o organizație mondială, înseamnă internaționalizarea intervenționismului: trecerea de la intervenționismul național la cel internațional. Firmele naționale dispun de sprijinul guvernului și pe piețele globale. Suplimentar produselor, se exportă astfel și protecționism. Pe lângă efectul de retaliere protecționist al celorlalți competitori externi, se stabilesc și dezvoltă măsuri de protejare și intervenție comune, compatibile între ele: „politicile comerciale ale diferitelor țări interacționează între ele, ceeea ce este echivalent cu a spune că interacțiuni există și între piețele politice pe care se determină nivelurile și beneficiile protecției”.

Este evident deci că nu doar numele organizației s-a dorit să rezoneze cu afacerile și economiile libere, ci întreaga recuzită terminologică a funcționarilor O.M.C. Avem astfel, competiție deși e de tip politic și nu economic, negocieri comerciale deși nu sunt negocieri de afaceri între antreprenori ci negocieri politice, comerț liber cînd în realitate e vorba de comerț reglementat. Filozofia economică a organizației este cea convențională. Operând cu o teorie neoclasică de echilibru a pieței inglobează concepte și politici referitoare la modelul concurenței perfecte, concurența loială, comerțul corect sau cunoaștere perfectă, care sunt lipsite de realism și prezintă contradicții teoretice în interiorul propriului sistem.

La întâlnirea din 1994 de la Marrakesch cei ce au semnat documentul de înființare a acestei faimoase organizații nu au fost antreprenorii, firmele sau agenții economici, ci miniștrii a 117 țări (din cele 124 ce au participat). Nu proprietarii din diverse țări au decis în mod pașnic (comercial) regulile și standardele asupra propriilor schimburi. Ce se discuta în cadrul Rundei Uruguay privea desigur politicienii: taxe vamale, bariere netarifare, comerțul cu produse tropicale, comerțul cu produse provenite din resurse naturale, comerțul cu textile și confecții, comerțul cu produse agricole, revizuirea prevederilor G.A.T.T. salvgardarea, completarea și actualizarea acordurilor încheiate la rundele anterioare, reglementarea diferendelor dintre părțile contractante , subvențiile și taxele compensatorii, aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, aspectele comerciale ale măsurilor investiționale, comerțul cu servicii sau funcționarea Sistemului Comercial Internațional.

2.2.4.2.1. O examinare liber schimbistă a principiilor O.M.C.

Aceste teme de negociere exprimând, în înțelegerea noastră, mai degrabă politizarea comerțului decât promisa libertate acordată schimburilor. Conform obiectivelor sale de deschidere a piețelor către competiție, principalul lucru ce trebuia făcut e încă departe de a fi îndeplinit: „comerțul liber real, constând în scăderea unilaterală a barierelor comerciale, este nemaiauzit la OMC. Libertatea economică ar lăsa birocrații săi în esență cu nimic de făcut.” Activitatea O.M.C. este una de tip politic cu toate elementele caracteristice sferei politice: competiție de tip politic și antreprenoriat politic, stimulente specifice și decizii colectiv-coercitive asupra întreprinzătorilor-proprietari. Argumentăm că sistemul de reguli creat în cadrul acesteia, se bazează pe principii ce nu promovează numaidecât comerțul liber:

(1) Principiul nediscriminării – cuprinde cele două clauze: (1) clauza națiunii celei mai favorizate în virtutea căreia o țară membră nu trebuie să facă discriminări între membrii O.M.C. acordând tuturor membrilor un tratament egal (orice avantaj pe care l-a conferit unuia trebuie alocat tuturor membrilor) și (b) clauza tratamentului național ce interzice acordarea unui tratament privilegiat, diferențiat bunurilor economice naționale față de cele din import, odată ajunse pe piața internă. Barierele la intrare fiind permise. Acest principiu rezonează mai mult cu politicile protecționiste și denotă o înțelegere redusă a funcționării economiei de piață din cel puțin două motive: implică alte legi și regulamente ce se suprapun peste comerțul liber care are propriile legi și instituții (proprietatea privată, moneda liberă și sănătoasă) și nu e o judecată bine cumpănită să îți propui să obți un comerț nediscriminat și liber prin noiane de documente și regulamente care îngreunează schimbul.

Clauza tratamentului național aplicată consecvent ar însemna urmărirea și supravegherea continuuă, O.M.C. transformându-se într-un Big Brother Comercial Mondial dar inutil de vreme ce măsurile cu caracter naționalist din interiorul țării pot fi nesesizabile sau indirecte.

La orice pas statele prin intervențiile pe piața autohtonă sunt capabile să prejudicieze, să discrimineze bunurile și serviciile din străinătate prin oferirea de stimuli (fiscali, bancari, monetari, e.t.c.) firmelor naționale în toate stagiile lor de producție și distribuție concomitent cu obstrucționarea și îngreunarea activității firmelor străine. Ce facem înființăm agenții teritoriale ale O.M.C. care să asigure transparența și punerea în aplicare a măsurilor nediscriminatorii? Am ajunge tocmai la birocrația și politizarea comerțului de care se dorea să se scape prin fondarea organizației. Acest principiu al nediscriminării e principiul de căpătâi al sistemului comercial internațional și pare agreat de toată lumea de la tehnocrați și decidenții politici la companiile multinaționale și consumatori, cel puțin la nivel retoric. Dar la acest principiu “corect politic”, s-a ajuns din cauza intervențiilor pe care tot statul le-a desfășurat și nu piața. Nu nediscriminarea trebuie să fie considerată o virtute a comerțului internațional, ci libertatea lui. Pe piața liberă a nu discrimina e nimic altceva decât o inepție. Orice individ când alege să întreprindă o acțiune discriminează. Dacă un student având o bancnotă de 100 de lei decidă să meargă la bibliotecă tot anul, am putea spune că discriminează autorii citiți. Discriminează scriitorii naționali și editurile locale în momentul în care decide să achiziționeze o carte din import, discriminează producătorii și dealerii de mașini, și toată industria auto dacă preferă să meargă cu metroul ori cu bicicleta. Dar ar fi absurd ca toți aceștia să îi ceară socoteală. Proprietarul bancnotei (dobândită prin mijloace pașnice, economice) fiind, în mod legitim, singura persoană care-i poate decide destinația. La fel de esențial și firesc e ca principiul libertății schimburilor și al respectării proprietății private să primeze în sistemul comercial global și nu cel al nediscriminării. De aceea, prin clauza tratamentului național cu permiterea folosirii barierelor comerciale la intrare sau a obstrucționării bunurilor economice ce provind din unele țări ce practică un comerț “neloial”, nu se construiesc ușor temeliile unui comerț liber, iar ceea ce se dorește prin tratamentul egal din ambele clauze, socotim a fi o himeră ce poate avea mai mult efecte contrare.

(2) Principiul competiției corecte – are în vedere asigurarea unor condiții echitabile de desfășurare a shimburilor comerciale, permițând combaterea practicilor stabilite ca fiind neechitabile, prin mijloace protecționiste. S-au stabilit ca fiind incorecte, viciind competiția, următoarele: dumpingul, subvenționarea, achizițiile publice, nerespectarea standardelor de mediu a drepturilor de proprietate intelectuală a drepturilor consumatorilor, practicile anticoncurențiale și altele. Competiția corectă este un concept ce face parte din modelul neoclasic dominant ce trece cu vederea și obstrucționează tocmai ce s-a dorit prin făurirea acestui principiu: intensificarea procesului concurențial. Acest concept presupune stări de echilibru, cunoaștere perfectă și o concurență pură și perfectă în care nu se ține cont chiar de cei care generează acest proces pe o piață liberă dând naștere la prețuri, și anume antreprenorii și consumatorii, când în realitate, există incertitudine și nici-o constantă, competiția e dinamică, cunoșterea este dispersată și unică.

Practicarea dumpingului este o practică antreprenorială obișnuită și legitimă a proprietarilor ce e inadecvat să o apreciem ca prejudiciatoarea competitorilor sau a competiției. De fapt intensifică concurența. Ilegitim ar fi să se considere ca altcineva și nu proprietarul să hotărască prețul bunurilor de care dispune în mod legitim. Apoi dacă observăm că subvenționarea bunurilor străine e un beneficiu pentru cetățenii țării importatoare, atât în calitatea lor de consumatori, cărora li se finanțează consumul, cât și în cea de producători ce folosesc componente mai ieftine, atunci e limpede că nu reiese de aici ca fiind oportune și legitime măsurile de combatere.

Oamenii implicați în schimb vor să beneficieze nu să fie egali. Atunci pentru cine se dorește această pretinsă egalitate? Puțini autori din paradigma dominantă de gândire formulează un răspuns analitic rezonabil privind politica comerțului echitabil. Dominick Salvatore este unul dintre ei. El atașează comerțului echitabil un caracter protecționist:

„Comerțul liber se bazează pe conceptul de laissez-faire și lipsa de interferență cu sistemul de tranzacționare. Comerțul echitabil, pe de altă parte, se referă la reglementările unilaterale a ceea ce este permis și ce nu este. Procedurile de punere în aplicare a comerțului echitabil de multe ori sfârșesc prin a fi măsuri protecționiste. Așa cum subliniază Finger (1991, p. 21.) în politica internă" comerțul corect a ajuns să însemne dreptul la protecție. Discutarea comerțului corect, însă, a împins apărătorii unui sistem comercial multilateral liber în defensivă, deoarece nimeni nu poate argumenta într-adevăr împotriva corectitudinii în comerț.”

În alte cuvinte, în numele egalitarismului se adoptă de fapt măsuri ce determină cu adevărat inegalități, de vreme ce nu competiția liberă face obiectul acestui principiu e evident că vor exista “indivizi care trăiesc din propriile eforturi și cei care profită de constrângerea organizată”.

(3) Principiul liberalizării. Aplicarea acestui principiu e făcută în mod birocratic și e politizată, ajungându-se la un anumit grad de libertate a schimburilor, obținut treptat prin dezbateri ce au loc în cadrul rundelor de negocieri având rezultate modeste pentru anvergura, resursele alocate și pretențiile anunțate:

De la crearea GATT în 1947-1948 au avut loc opt runde de negocieri comerciale. A noua rundă, cea de la Doha din Qatar este în curs de desfășurare în prezent. La început, rundele de negocieri s-au concentrat pe scăderea tarfielor, în special cele vamale, asupra bunurilor importate. Ca rezultat al negocierilor, la mijlocul anilor 1990, ratele tarifare ale țărilor industriale asupra bunurilor industriale au scăzut în mod constant la mai puțin de 4%.

Remarcăm operarea cu un concept diferit al liberalizării față de cel autentic, preluat din Acordurile de Liber Schimb și G.A.T.T. ce conține aceleași tipuri de stimulentele perverse descrise mai înainte, și în care s-au păstrat neatinse câteva din concepțiile mercantiliștilor (mă refer spre exemplu la politicile de stimulare a exporturilor și restricționare a importurilor) dar s-au adăugat și altele noi. În cadrul OMC lipsesc deci stimulentele adoptării unei asemenea politici autentice. Reiterăm faptul că liberalizarea înseamnă nu doar eliminarea obstrucționării schimburilor de către state, de tipul celor propuse (taxele vamale, plafonări cantitative e.t.c.), dar și a standardelor de toate tipurile (de mediu, calitative, cantitative, de securitate e.t.c.), și a tuturor reglementărilor și imixtiunilor asupra schimburilor, ce nu pot fi conforme cu obiectivele creării unui comerț într-adevăr liber.

Adăugăm aici că o politică de liberalizare înseamnă și trecerea la o monedă liberă și sănătoasă stabilită și emisă în afara sistemului băncilor centrale, nu doar simpla asigurare a unor politici nemanipulatorii ale autorităților monetare. Făcând rabat de la oricare dintre ele, liberalizarea va fi una de suprafață, fiind utilizată ca o modalitate de îmbogățire a funcționarilor și a grupurilor de interese. Presupunând o politică de liberalizare în care moneda este lăsată în continuare în aparatul statal și nu decisă prin mjiloace economice, atunci trebuie să înțelegem că nu am eliminat nici pe departe mijloacele de alocare protecționistă: statul dispunând în continuare de un instrument esențial de distribuire a privilegiilor, și chiar foarte oportun în ceea ce privește reacția publicului, ale căror venituri sunt exfoliate “soft” prin mecanismele monetare. Fără o monedă veritabilă, e neîntemeiat din partea economiștilor onești să se avanseze ideea că prin comerțul dirijat și gestionat de cadrul instituțional al O.M.C. se realizează structura favorabilă liberalizării schimburilor, când de fapt, în continuare “statul se află în postura de a domina întreg sistemul economic și chiar întreaga societate.” Din aceste motive unii autori afirmă că “doar „privatizare”, în absența unui sistem legal funcțional, nu înseamnă același lucru cu a crea o piață. Piețele au ca fundament domnia legii; privatizările eșuate nu sunt eșecuri ale pieței, ci eșecuri ale statului în a crea temeliile legale ale pieței.”

Gradualismul este mijlocul de obținere a libertății, propriu statului, care având alte scopuri și o înțelegere greșită a liberalizării, încearcă să atenueze din efectele puternice ale acesteia atrâgând în realitate chiar suprimarea lor. În subcapitolul acestei lucrări privitor la calculul economic ce descria importanța fundamentală a acestui instrument într-o societate, am văzut că limitarea sau depărtarea de la funcția fundamentală a generării prețurilor într-o economie, și anume schimburile libere între proprietari, înlătură calculul economic rațional. Fără posibilitatea calculelor economice corecte este viciat întreg procesul economic iar continuarea politicilor protecționiste ar conduce spre destrămarea societății civilizate. Gradualismul nu face decât să mențină în continuare, în diferite grade, politica protecționismului sub pretextul apariției diverselor blocaje de tipul măsurilor reciprocității. A considera că “aceste pauze sunt bune prin aceea că permit membrilor să digere acordurile anterioare și să-și conserve energia pentru viitoarele negocieri comerciale multilaterale” e am putea spune încă un caz ce evidențiază că metaforele nu trebuie să inlocuiască raționamentele economice. E destul de limpede că unele state par a avea nevoie de un proces “digerare” de zeci de ani, ceea ce ne face să susținem că acestea nu pot fi o strategie înțeleaptă/prudentă cum se crede. Aceste lungi “pauze” demonstreză nu înțelegerea greșită a măsurilor de dereglementare a pieței ci mai mult folosirea lor ca instrument protecționist.

Din perspectiva unei analize sănătoase a economiei este evident că se impune excluderea totală din calea comerțului a co-proprietarului neinvitat, dar aceasta se poate obține mult mai ușor printr-o strategie unilaterală a liberalizării și nu prin negocieri politice sub auspiciile O.M.C. așa cum naiv consideră mulți autori liberali, chiar dacă înțeleg foarte bine că nu e înțeleaptă așteptarea ca celalți membrii să facă la fel pentru a putea beneficia de deschiderea economiei către mediul internațional:

“ De ce să ne supunem populația la mai multe taxe și restricții numai pentru că alte țări fac acest lucru? Pentru a împrumuta o analogie de la economista britanică Joan Robinson, nu este deloc înțelept să arunci bolovani în propriul port doar pentru că vecinii tăi au țărmuri stâncoase și inaccesibile, care îți îngreunează accesul. A spune că nu-mi voi acorda dreptul de a alege dintr-o gamă largă de produse ieftine și bune, dacă tu nu faci la fel reprezintă un sacrificiu, și nu represalii iscusite.”

Diferența dintre susținătorii OMC și apărătorii comerțului liber se poate sesiza și din acest mod de abordare al măsurilor reciproce. Mai mult, un apărător consecvent al principiului reciprocității – ce e strâns legat de politica instituțională a liberalizării, ar trebui să observe că o aplicare a unor măsuri protecționiste într-o țară membră înseamnă același tip de măsuri și pentru celelalte. Așa cum North a observat “ceea ce vrea el este o situație „fără taxe vamale” pe cealaltă parte a graniței și o lege „pro-taxe vamale” pe această parte a graniței. Vrea ca americanii să poată vinde orice vor, la cel mai bun preț posibil oamenilor de pe partea cealaltă a graniței. Dar el nu vrea ca oamenilor de pe partea cealaltă a frontierei să le fie permis de către lege să le vândă oamenilor de pe această parte a graniței la cel mai bun preț posibil […] Ceea ce este acceptabil pentru o persoană este acceptabil și pentru cealaltă. Orice constituie o politică economică înțeleaptă într-o parte a graniței constituie o politică înțeleaptă și pe cealaltă parte.”

Așadar, în cadrul acordurilor politice, o politică a liberalizării autentice nu poate avea prea mulți susținători. Logica competiției politice ne arată că incitativele se îndreaptă puternic către susținerea proiectelor de extindere a protecției, nefiind niciodată o lipsă de idei în privința proiectelor investiționale cu fondurile altora. Stimulentele acționează și în sensul maximizării duratei și ariei de acțiune a mandatelor de către beneficiarii acestora – tehnocrații, ce cu ajutorul coerciției legilor din cadrul Acordurilor de Liber Schimb hotărâte de ei și de către omologii lor de odinioară, sunt acum în măsură să valorifice și calitatea de proprietari sau, după caz, coproprietari nedoriți, a tuturor proprietăților legitime ale diferiților oameni prinși în mecanismul acordurilor fără voia lor. Concurența politică e accelerată puternic și prin deprinderea îndeosebi rapidă a abilităților parazitare ale altor aspiranți, dornici să obțină accesul la monopolul mașinăriei birocratice. Procesul competițional de acest tip asigură selecția la vârf tocmai a celor mai abili birocrați și antreprenori politici în aria expandării protecției și a măsurilor intervenționiste. E utopic să crezi că îi poți convinge pe aceștia să renunțe la aceste avantaje susținând liberalizarea prin intermediul OMC. și al statelor membre ca unici catalizatori ai libertății schimburilor. Nu de la reglementator te aștepți sa fie un promotor al libertății.

Sub pretextul dereglementării totale a comerțului, sunt instituite noi măsuri privilegiatoare ce generează o întreagă piață politică cu decidenți și antreprenori politici, dar și clienți politici (nefertili la nivel social), atrași de favorurile oferite pe spinarea populației, ce sunt bine organizați în vederea menținerii acestora. Alterantiva favorurilor politice (obținute adeseori cu mari costuri) nu poate fi o investiție profitabilă pentru jucătorii de pe această piață. Trecerea la o piață adevărată, cu competiție și clientelă reală, cu eliberarea clienților captivi și redefiniri structurale adecvate aceastei piețe, ar însemna pierderea avantajelor asigurate de barierele comerciale. Aceste lucruri fac tot mai dificilă și nerentabilă (costurile ar depăși beneficiile) aplicarea politicii liberalizării. Putem considera gestionarea birocratică multilaterală a liberalizării ca fiind eficientă, doar în măsura în care e de dorit expansiunea sau păstrarea pieței protecționismului. Însă această piață, injustă și costisitoare pentru populație, e o ficțiune ce nu își poate îndeplini scopurile declarate și nu poate fi niciodată înfloritoare la nivelul societății. Așa cum se poate constata istoric, odată cu acceptarea existenței unor asemenea piețe, se acceptă de fapt extinderea puterii coercitive ce nu mai poate fi limitată și în consecință, revenirea la o modalitate pașnică de a face schimburi, liber consimțite de către întreprizătorii privați, devine nu anevoioasă ci nedorită. Nu revenirea la politicile liberalismului clasic care naiv credea că poate limita dezvoltarea statului este prin urmare soluția, ci înlocuirea lor cu un proces de piață competitiv, singurul consecvent cu respectarea proprietăților legitime.

Alte principii sunt cel al (4) încurajării dezvoltării și reformei economice care prin acordarea de concesii și asistență țărilor în curs de dezvoltare ce se axează în principal pe mărirea perioadelor de implementare a acordurilor, asistență tehnică și menținerea barierelor comericale, ignoră și contrazice ceea ce și-a propus OMC prin comerțul mondial deschis; și al (5) predictibilității prin măsuri de supraveghere periodică a politicilor comerciale naționale încercându-se asigurarea unui mediu de afaceri transparent și stabil, menținut așa tocmai prin promovarea politicilor OMC de deschidere incompletă a piețelor.

Oficial (sau am putea spune superficial interpretate), pozițiile ce susțin protecționismul în cadrul OMC sunt extrem de puține. Însă, dacă operăm cu un anumit discernământ metodologic, observăm cel puțin următorul lucru: conceptul liberalizării uzitat aici, permite aplicarea de măsuri cu puternice efecte de protejare ale economiilor și companiilor naționale.

Prin urmare, prin crearea Organizației Mondiale a Comerțului, așa cum s-a putut credem, constata din tezele de mai sus, au fost înlocuite vechile instrumente protecționiste (de tipul taxelor vamale și a contingentelor) cu cele ale noului protecționism.

Înainte de a încheia acest capitol, ale cărui rezultate teoretice derivate firesc din premizele metodologice elaborate în capitolul precedent, ne vor permite pe de o parte să explorăm într-un mod realist aplicarea politicilor protecționiste în Republica Populară Chineză și pe de cealaltă să cercetăm asumpțiile ce au stat la baza explicării și justificării lor, ne propunem să analizăm în sectiunea următoare argumentul industriilor incipiente.

2.2.5. Analiza argumentului industriilor incipiente

Una dintre cele mai puternice și întâlnite teze împotriva comerțului liber în perioada secolului XVIII era aceea că un sector nou înființat sau aflat la începutul dezvoltării sale, necesită a fi protejat de competiția din exteriorul țării, până la vremea în care firmele locale devenind întărite, productive și competitive, căpătând deci experiență, se pot descurca singure pe piețele globale. Argumentul protejării industriior incipiente cum este numită această teză, având originile după cum arată Jacob Viner, cu mult înaintea formulării sale de către Alexander Hamilton (creditat ca fiind părintele acesteia), persistă actualmente atât în teoriile politicii comerciale, cât și în deciziile politicienilor, în ciuda infirmării sale. Avem în vedere în cele ce urmează și cazurile ulterioare de protecție guvernamentală ce privesc inversarea vârstei industriilor: industriile bătrâne.

Problemele ce apar cu această teză sunt pe mai multe planuri. În primul rând, se consideră a fi alocată protecția pe o anumită perioadă de timp și nu permanent. Că acest avantaj trebuie oferit temporar e de la sine înțeles din însăși formularea clasică a acestei teze, precum și din a celor mai moderne. Aici opiniile economiștilor converg, cel puțin la prima vedere. Chiar și privitor la considerațiile asupra criteriilor cu caracter profund politic ce stau la baza stabilirii perioadei de protejare, economiștii par a fi în consens. La acestea ne vom referi însă ceva mai jos.

Pentru început dorim să subliniem că numeroși autori consideră escaladarea protecționismului ca fiind provocată de faptul că politicienii și nu economiștii se ocupă cu politicile comerciale. Dar în opinia noastră, aceasta este o pistă falsă, deoarece ce ne preocupă nu trebuie să fie cine decretează interzicerea sau restricționarea accesului competitorilor străini, ci mai curând existența unei asemenea posibilități, de a slăbi sau stopa concurența și de a dirija piața. Trecând peste problema stabilirii sau măsurării eficienței gestiunii publice, să presupunem că economiștii sunt cei ce decid acordarea privilegiilor în toate aspectele sale. Putem constata că apar imposibilități de calcul economic de felul: Cum ar ști aceștia cui să îi confere astfel de privilegii și când să le suprime? Ar dobândi industriile ce și-au propus, și anume să devină competitive, eficiente pe piețele internaționale? Pe direcția stimulentelor se ivesc dificultățile binecunoscute: ce i-ar opri pe economiști să se comporte ca politicienii, știut fiind faptul că motivațiile în cadrul aparatului statal nu sunt de natură să maximizeze avuția cetății, ci din contră prevalează cele personale: de sporire a propriilor avuții, de extindere a influenței politice, de creștere a bugetelor? Ne întrebăm pe linia incitativelor hayekiene caracteristice sectorului politic: Ce fel de economiști vor ajunge să ocupe funcțiile publice? Știut fiind că în acest spațiu, competiția economică este înlocuită de competiția politică care păstrează în arenă și propulsează în frunte economiștii deveniți actorii politici cei mai competitivi în întreținerea, diversificarea și extinderea, spolierii instituționale a populației.

Revenind la problemele de calcul economic, intervine în această situație o problemă insurmontabilă după judecata noastră: Cum putem stabili, economic fie spus, altfel decât arbitrar, durata acordării sprijinului, din moment ce guvernul nu poate ști din capul locului dacă sectorul sau firma în cauză, va fi profitabilă în viitor, iar ceea ce piața ne transmite (firma nu e profitabilă) în prezent nu este relevant? Nu e echivalent cu o judecată antreprenorială a unui proiect incipient ce are loc pe piață. Aici “sentința” atât pentru stadiile intermediare de producție cât și pentru rentabilitatea bunului final o dă piața.

Mergand mai departe, argumentăm pe linia calculului economic că nu putem cunoaște când o industrie sau firmă ocrotită, devine competitivă, pregătită pentru deschiderea concurenței. Ceea ce cunoaștem ex ante este că ea se poate dezvolta și deveni competitivă, concurând cu celelalte firme, expusă fiind procesului competițional și nu stând în afara jocului pietei. Este de notorietate faptul că odată ce presiunea concurenței este scăzută, vor lipsi incitativele pentru producerea bunurile economice de o anumită calitate și preț, corespunzătoare nevoilor din piață. Amintim aici cazul industriei auto americane care deși se află sub protecția statului american de la începutul anilor 1980, nu a reușit să fabrice mașini conform dorințelor consumatorilor americani. Putem astfel spune că obținerea de avantaje competitive de către întreprinzători se tranformă în captarea de privilegii guvernamentale. De fapt după cum arata în 1959 eruditul economist polonez Michael Heilperin, “în practică nu s-a găsit niciodată o modalitate de prevenire a degenerării protecției industriilor infantile în cea a grupurilor de interese”. Ancorat în procesul pieței în cadrul căruia profitabilitatea bunului său economic este stabilită în mod continuu, întreprinzătorul riscă averea sa încercând să anticipeze cerințele publicului mai bine decât ceilalți concurenți. Pe când sub tutela etatistă, pierderea e împărțită sau suportată integral de către contribuabili, sau cel mult de către administratorii politici ce își pot pierde postul (adică veniturile viitoare) însă nu averea (ce ar fi reprezentat o motivatie cât se poate de serioasă), și unde verdictele zilnice ale pieței privind validitatea bunului sunt inexistente. Astfel de elemente specifice procesului pieței cum sunt pierderea avuției sau instrumentul calculul economic nu pot fi prezente în deciziile factorilor politici, ele pot fi doar mimate, neputând avea efectul scontat.

În industriile susținute se remarcă în general o deteriorare a productivității în comparație cu celelalte industrii, și nu se întrevăd beneficiile ce se presupuneau a se întoarce asupra economiei datorită protecției. Menționăm pentru ilustrare sectorul auto brazilian a cărui productivitate după 30 de ani de protecție este mai scăzută față de cea din Europa sau S.U.A. Tocmai protecția este cea care modifică comportamentul managerilor reducând stimulentele pentru reajustare, pentru reinvestirea veniturilor, și după cum observă George Reisman este cea care diminuează șansele de obținere a capitalului necesar revitalizării sectoarelor aflate în declin, prin pierderea urmăririi legii avantajelor comparative. Dar rezultatele empirice trebuiesc evident luate măcar cum grano salis. Efectele benefice sau neprielnice la nivelul sectoarelor protejate trebuiesc și ele trecute prin filtrul logic al teoriei economice pentru putea fi deslușite. Interpretarea rezultatelor studiilor ce indică bunăoară, protecția îndelungată ca fiind cauza recuperării unei anumite industrii, trebuie făcută cu justă măsură. În realitate fiind vorba de un mix de politici, este necesar de identificat elementele ce știm a priori că sunt responsabile cu sporirea competitivității de care se bucură industria în cauză. Spre exemplu să observăm gradul de deschidere către concurență și schimburi voluntare al sectorului respectiv. În plus, e esențial credem de privit și la celelate sectoare slăbite prin deturnarea și redistribuirea veniturilor către sectorul privilegiat, adică la ceea ce nu se vede cum ar spune clasicul Frédéric Bastiat, și la costurile pe care le presupun îndeobște întreținerea sectoarelor infantile.

Dar în fond de ce s-ar maturiza firmele? Companiile sunt stimulate să apeleze în continuare la acest oportun canal, fiind după cum se poate intui, mai sigur și rentabil ca spațiul în care își desfășoară activitatea, să fie slab din punct de vedere concurențial sau pur și simplu pentru că, a te afla sub patronajul statului reprezintă singura modalitate, sau una mai certă, de a râmâne pe piață. Dorințele consumatorilor se vor afla din ce în ce mai puțin în vizorul comercianților ce sunt preocupați acum să îndeplinească condițiile ofertanților de protecție și să caute modalități de a permanentiza avantajul obținut. În acest sens sunt grăitoare cazurile sectoarelor americane precum cel al industriei zahărului ce are statutul de industrie infantilă oferită de guvernul american din 1816, cel al industriei textille cu o protecție “temporară” din 1820 sau ocrotita industrie a oțelului ce nu s-a consolidat nici până astăzi. Henry George arăta în 1886 că industriile americane protejate timp de două generații aveau în viziunea protecționistă “mai multă nevoie de protecție ca niciodată”. De altfel, Ludwig von Mises constata că nu există istoric vreun exemplu de protejare a industriilor incipiente care să nu fi devenit industrii protejate pe o perioadă foarte îndelungată și că firmele și-au putut transfera producția și punctele de vânzare fără ajutorul protecției, către zone având condiții economice mai favorabile. Discipolul său Murray Rothbard nota situația industriilor incipente ale materialelor plastice, televiziunii și computerelor care s-au descurcat foarte bine în lipsa măsurilor de protecție, și lămurea asupra efectelor de permanentizare a susținerii artificiale: “Orice guvern ce subvenționează o nouă industrie va aloca mult prea multe resurse în acea industrie, în comparație cu firmele vechi, și de asemenea va aduce distorsiuni posibil persistente ce vor face firma sau industria permanent ineficientă și vulnerabilă în fața competiției. Ca urmare, aceste taxe protecționiste tind sa devină permanente, fără a ține cont de maturitatea acelei industrii.”

A decide care industrii intră sub ocrotirea guvernului ține mai mult de strategia de dezvoltare și cea electorală adoptată de către fiecare stat și de eficiența acțiunilor de lobby. Înainte de a fi prevăzute în programele de susținere națională, nu pot exista criterii economice de ierarhizat industriile candidate – alcătuind o altă dificultate pe linia calculului economic. Este exlusiv antreprenorială determinarea potențialului economic al unui sector. Întreprinzătorii supunându-se zilnic celor mai urgente nevoi ale pieței, vor sesiza dacă este oportun de investit și dacă industriile au potențial de dezvoltare. Piața este cea care le va indica firmelor aflate la început de drum rentabilitatea proiectelor lor, iar situația în care acestea nu reușesc să atragă fonduri private reprezintă modalitatea prin care piața le relevă o posibilă irosire a resurselor. Dar despre imposibilitatea determinării de către birocrati a sectoarelor ce au sau pot dobândi avantaje comparative am vorbit la secțiunea ce abordează avantajul comparativ. La acest punct, ne rămân de făcut trei constatări privitoare la inconsecvențele acestei teze: primo, în absența criteriilor economice de selecție, orice produs/industrie nou înființată poate fi considerată eligibilă; secundo, în virtutea acestei teze, industriile “copil” ar trebui protejate nu numai de competitorii internaționali cât și de cei interni; tertio, pentru a fi coerentă cu ea însăși, ar trebui să argumenteze faptul că existența firmelor vechi ar face imposibilă dezvoltarea oricăror firme noi.

Am lăsat spre final discuția privind analogiile biologice, întrucât menționarea în argumentația protecționistă, a termenelor “tânăr”, “copil”, respectiv “matur”/”bătrân”, suportă deficiențe de ordin metodologic, la care am făcut referire în sectiunea ce descrie metodologia acestei lucrari. Fie și urmând firul logic al propriei terminologii protecționiste, constatăm că nu ține apa: „potrivit aceluiași raționament ar fi utilă impozitarea muncitorilor ajunși la maturitate, cu experiență, pentru ca firmele să fie stimulate să angajeze muncitori tineri, fără experiență. Astfel s-ar putea susține, tineretul va putea acumula mai rapid experiență în muncă și, peste ani, vom beneficia de o producție superioară.” Nu ne vom angaja aici în a argumenta de ce o afacere nu este o ființă umană, dar afirmăm că a te folosi de analogii din domeniul biologic și a nu le putea descrie apoi în termenii acțiunii umane, sunt menite a transforma discuția într-una de tip emotional. De pildă, într-o altă lucrare, Rothbard arată cum în S.U.A. după al Doilea Război Mondial, aparatul de propagandă din industria oțelului a schimbat metafora biologică din “industria copil a oțelului” ce nefiind destul de puternică să stea în două picioare era neajutorată, în:“industria bătrână a oțelului” – care e ruginită și înțepenită cu echipamente învechite, și are, prin urmare, nevoie de îngrijiri și o perioadă de refacere pentru a întineri și a se readapta. Ce ar însemna de fapt o industrie “bătrână”? Întocmai faptul că nu a putut să își mențină capacitatea competitivă. Nu vedem să existe rațiuni solide pentru care o firmă care nu a devenit competitivă datorită concurentei, să își schimbe comportamentul și să devină competitivă în lipsa acesteia. Mai mult, nu găsim că am avea foloase de ordin științific sau că ar fi întemeiat ca în urma stabilirii vârstei unei afaceri sau industrii, să putem deduce logic, firesc, necesitatea unor măsuri economice de sprijin. Non sequitur, după o vorbă veche.

Așa cum am anunțat mai devreme, vom explora în continuare prin propriul filtru metodologic și teoretic al acestei lucrări, noul protecționism la lucru în China.

Capitolul 3:

ANALIZA PRINCIPALELOR REPERE ALE NOULUI PROTECȚIONISM ÎN CHINA

3.1. Evidențe ale adoptării protecționismului local cu caracteristici

chineze: o lecție neînvățată astăzi

Murray Rothbard întreba ironic adesea referindu-se la politicile protecționiste de ce nu sunt puse în aplicare la toate nivelurile: regional, între orașe, între străzi sau chiar la nivel familal, nu doar la cel național, de vreme ce e atât de evident pentru decidenții politici că aduc bunăstare. Consecința acestor măsuri ar fi fost firește distrugerea prosperității și instaurarea foametei. Discipolul acestuia, Hans-Hermann Hoppe, arată că există o presiune cu atât mai puternică de a liberaliza piața cu cât teritoriul este mai mic deoarece efectele devastatoare ale constrângerii schimburilor se vor simți mult mai puternic:

cu cât teritoriul unei țări este mai redus, cu atât va fi mai ridicată presiunea de a alege comerțul liber în locul protecționismului. Întregul amestec al statului în comerțul internațional limitează în mod coercitiv sfera schimburilor inter-teritoriale mutual avantajoase, conducând astfel la o relativă sărăcire atât în interiorul țării, cât și în afara ei. Acest efect va fi cu atât mai accentuat, cu cât teritoriul și piețele interne sunt mai restrânse. O țară de dimensiunile Statelor Unite, bunăoară, ar putea să atingă standarde relativ ridicate de trai chiar dacă ar renunța la toate schimburile internaționale, cu condiția să beneficieze de o piață internă de bunuri de consum și de capital neobstrucționată. Din contră, dacă orașele sau zonele majoritar sârbești ar secesiona de Croația, ce le înconjoară, în condițiile menținerii protecționismului actual, ele ar fi condamnate la dezastru. Să luăm o singură gospodărie ca cea mai redusă posibil unitate secesionistă. Angajându-se într-un comerț liber nerestricționat, chiar și cel mai redus teritoriu poate fi pe deplin integrat pe piața mondială și poate să împărtășească toate avantajele diviziunii muncii, iar proprietarii săi pot deveni unii dintre cei mai bogați oameni de pe planetă. Pe de altă parte, dacă aceiași proprietari ai gospodăriei ar decide să renunțe la orice comerț inter-zonal, consecințele vor fi sărăcia lucie sau chiar moartea. Așadar, cu cât teritoriul și piața internă sunt mai restrânse, cu atât este mai probabil că se va opta pentru comerțul liber.

Dar nimic din toate acestea nu puteau știrbi din legile și reglementările emise de R.P.Chineză. Presiunea liberalizării a fost neluată în seamă de politicieni, ei înlocuind mijloacele economice cu cele politice. Guvernanții provinciilor, preluând din ce în ce mai multă putere de la guvernul central, au devenit cei care decideau în ce direcție se deplasează cererea și oferta. Succesul lor era determinat de capacitățile fiecărui oficial al provinciei de a utiliza legile, regulamentele, normele, reglementările și instituțiile locale, pentru a atinge ordinea socială dorită. Se specializaseră, cu alte cuvinte, în organizarea agresiunii de tip instituțional, cu ajutorul căreia modificau întreg mediul economic și social din zona lor de acoperire administrativ-judiciară.

Protecționismul regional a fost aplicat pieței chineze mult mai intens și la o scară mult mai extinsă decât se așteptau analiștii acestui fenomen, fiind prezent și astăzi sub diverse forme, la diferite niveluri. Prin îndepărtarea de la criteriile pieței, însăși obiectivele autorităților de a crește competitivitatea internațională a întreprinderilor chineze și atragerea investițiilor străine sunt subminate. Rațiuni ca menținerea locurilor de muncă a funcționarilor și raportarea către guvernul central a unor rezultate “strălucite” înegistrate de întreprinderile locale, deveniseră în special începând cu anii ’80, obiectivele principale ale autorităților locale. Cu aceste obiective puse în funcțiune, decalajul economic între regiunile unde se implementase protecția s-a amplificat. Se vorbea de producerea unui ecart adânc, ca urmare a acestor politici, între localitățile din sud-estul zonelor de coastă și provinciile din vestul mijlociu al Chinei. Puterea autorităților locale s-a extins semnificativ, acestea începând din perioada menționată mai devreme, să capete o autonomie din ce în ce mai mare. Implementarea regulilor și legilor provenite de la centru, a devenit odată cu această extindere mult mai eficentă.

3.1.1. Amploarea politizării comerțului între regiuni

Profesorul Andrew Wedeman analizează într-un studiu amănunțit, intensitatea protecționismului local la care se ajunsese în China pe parcursul unui an. Voi recompune în continuare radiografia autorului, în scopul scoaterii la lumină a instrumentarului protecționist din perioada anilor 1989-1990, de care făcea uz clasa politică chineză, dar și întru evidențierea traseului istoric al politicilor de protecție comercială necesar unei înțelegeri istorice mai adânci a măsurilor curente de stimulare politică a competiției între regiunile din această țară.

O măsură din 1989 a provinciei din sud-vestul țării, Sichuan, ce a interzis accesul pe piața locală la nouăsprezece tipuri de produse, a generat riposta protecționismului local a celorlalte localități vecine, extinzându-se apoi în localitățile din nord, nord-est și cele din sudul-central al Chinei la foarte multe produse.

“Competiția” între regiuni începea să fie prezentă prin măsuri solide de protejare. În timp ce oficialii din provincia Jilin interziceau importurile de bere din Liaoning și Heilongjiang, cei din Beijing și Tianjin nu permiteau concurenților să pătrundă pe piață cu produse ca biciclete sau mașini de spălat. Wuhan, capitala provinciei Hubei, și unul dintre cele mai populate orașe din zona centrală a Chinei, a dat lupte grele cu importurile de lame de ras provenite din Shanghai. Oficialii celor două orașe își restricționau reciproc importurile la aceste produse. Prefectura Shangrao a provinciei Jiangxi a adoptat nu numai politica “buy local” dar și pe cea “sell local”. Astfel, orice achiziție și comercializare de bunuri a cooperativelor trebuiau desfășurate doar în interiorul acestei zone.

Acest fenomen politic a însemnat că în vreme ce piețele locale erau lipsite de competiție, ea s-a intensificat între departamentele cadrelor locale, responsabile cu planificarea gradului de concurență stabilit pentru fiecare oraș. De reținut este modalitatea prin care o companie municipală de electricitate, Liaoning, din orașul Shenyang era blocată să colecteze datoriile restante: autoritățile altor orașe emiteau ordine către băncile din teritoriu, în vederea interzicerii efectuării de plăți către “obligațiile externe”.

În perioada 1989-1990 la nivel local s-a folosit de către guvernele locale întreaga recuzită statală pentru a sprijini măsurile protecționiste:

În unele localități se iau măsuri de restricționare a angajării de nonrezidenți.

La ordinele trasate de birocrații regionali, 27 de bănci comerciale locale au ridicat veritabile blocade monetare și au oferit credite preferențiale ce stimulau consumul intern și refuzau plata pentru conturile întreprinderilor din afara localităților.

S-a instituit chiar și o monedă locală în scop protecționist, cu circulație în județele provinciei Hubei: Honghu, Puqi, și Tongcheng. Cetățenii acestor regiuni nu mai avea posiblilitatea, de acum, să achiziționeze bunuri din afara regiunii din care locuiau.

În scurt timp s-a ajuns ca judecătoriile să lucreze pentru politicile de protejare a intereselor locale. Guvernele locale interveneau în cazurile juridice “convertindu-le în instrumente de protecționism locale” în stil mafiot (studiul menționează surse ce indică falsificarea documentelor, luări de ostatici și chiar crime). Justiția în acea perioadă, se făcea ținând cont de măsurile protecționiste. “Nu cumpărați de la străni” și “Ai noștrii au dreptate” erau mesajele transmise de soluționările instanțelor de judecată ce operau în favoarea antreprenorilor politici locali.

Un alt fapt de menționat din acea perioadă este că în timp ce unele localități pretindeau că introducerea controalelor la import a fost necesară pentru contracararea produselor contrafăcute, altele, copiau brandurile unor produse și pretindeau că sunt importate.

Doctrina “buy local” s-a aplicat folosindu-se forța fizică iar situația celor ce nu erau antreprenori politici era nesigură și întotdeauna neprielnică:

Combinația de bariere la import, blocaje financiare, și subminarea instanțelor locale, au fost o amenințare pentru toți și au paralizat sistemul comerțului interregional prin subminarea drepturilor de proprietate. Comercianții nu numai că au trebuit să se confrunte cu restricții administrative, tarife și embargouri, ei nu puteau fi niciodată siguri că, cumpărătorii din exterior ar onora contractele sau că autoritățile locale vor asigura respectarea contractelor.

Se ajunsese la un “război al orbilor” între localități, în care reprezentanții politici la fel ca mercantiliștii din secolul al XVI-lea, nu înțelegeau rolul importurilor: “Atunci când produselor tale le este refuzată intrarea pe alte piețe de produse, nu-i așa că este greu să radiezi cu un zâmbet în timp ce străinii au acces la piețele tale? Cine va avea grijă apoi de producția ta și de problemele angajaților? Cine va avea grijă apoi de problemele legate de veniturile locale?” Sau, la fel de edificatoare e declarația unui alt oficial local: “Cine va avea grijă apoi de problemele legate de veniturile locale? ”De ce ar trebui să oferim acces la piețe atunci când toți ceilalți ne dau afară?”

Aceste instrumente au fost completate cu înființarea unor posturi vamale de control inter-regional, inter-orașe și chiar în interiorul orașelor (în provincii precum Hubei, Hunan, Fujian) ce restricționau și descurajau comerțul și aduceau la bugetul local taxe suplimentare.

Singura scăpare a piețelor, înăbușite la cheremul acestor adevărați satrapi (cum i-ar fi numit Mises), ce nu aveau nici interesul promovării comerțului bazat pe valori autentice ale bunurilor de capital, nici înțelegerea unor factori de abecedar ai economiilor de piață ca: specializarea, diviziunea muncii sau urmărirea avantajelor comparative, a fost extinderea piețelor negre ce datorită apariției prețurilor nereglementate, a permis refacerea structurilor productive și distribuirea lor în direcțiile solicitate de consumatori, contribuind la cârpirea economiilor locale pe fundamente neartificializate. Dar, alte măsuri cu caracter naționalist și “localist” au urmat și seria de erori se repetă de acesta dată, însă mai intens la nivelul granițelor statului chinez.

Din cele de mai sus putem extrage măcar două concluzii: (1) statul chinez era în poziția de monopolist atât la nivelul distribuției de drepturi cât și la nivelul agresiunii asupra proprietății individuale (corporale și materiale); și (2) aplicat la nivel local, protecționismul a distrus piețele și a înregistrat excese de supraproducție, înregistrând un eșec răsunător.

De aceste evidențieri va trebui să ținem seama în ultimul nostru capitol, când se va analiza prezenta teza a competiției între sectoare. Ne propunem să examinăm mai departe, conform scopului demersului nostru, presupozițiile ce au stat la baza procesului de aderare al Chinei la Organizația Mondială a Comerțului.

3.2. Presupozițiile protecționiste ale aderării la O.M.C.

3.2.1. O ipoteză de lucru neconvențională

Există un volum însemnat de studii empirice publicate care descriu relația R.P. Chineze cu Organizația Mondială a Comerțului ca fiind vehiculul prin care această țară a ajuns prin politicile comerciale liber schimbiste la dezideratul deschiderii economiei interne.

Dacă cei care conduc destinele chinezilor vedeau prin intrarea în O.M.C. și acceptarea regulilor acesteia, un vehicul ce îi va conduce către beneficiile și oportunitățile oferite de liberalizarea sectoarelor, atunci după judecata noastră, se ridică o serie de nelămuriri. Prima dintre acestea ar fi: de ce nu ar fi făcut acest lucru unilateral? Avantajele erau consistente. Nu numai că ar fi fost mai simplu (era nevoie de o hotărâre în Comitetul Central la unul dintre congrese sau de inserarea acestui obiectiv în faimoasele planuri cinincinale îndeplinite cu atâta sârguință de armatele de birocrați), dar efectele deschiderii pieței către toate celelate națiuni din interiorul și din afara OMC, se puteau întrezări cu mult mai devreme și mult mai puternic. Mai cu seamă că există țări mult mai libere care nu sunt membre ale acestei organizații. Apoi, dacă se considera că accederea în această organizație, prin valorile, regulile și principiile pe care le promovează, îi va permite economiei interne să se redreseze și se pot obține avantaje certe, de ce constatăm neîndeplinirea criteriilor de aderare (deși a fost acceptată) și nerespectarea constantă a normelor asumate, semnalate de partenerii comerciali de atâtea ori? Să vedem în continuare ce se dorea de fapt.

În opinia mea și voi căuta să aduc în continuare argumente care să suțină această teză, ce se avea în vedere, era de fapt o liberalizare controlată a sectoarelor, în vederea dezvoltării economiei și atragerii de investiții străine directe, în care companiile naționale urmau să beneficieze în continuare de sprijinul statului și să devină mari jucători globali. Altfel spus, presupozițiile protecționiste erau îmbrăcate în hainele liberului schimb. Liderii politici ai Republicii Populare Chineze încercau astfel să își pună amprenta și să-și croiască drum spre a căpăta influență în sfera reglementării sistemului comercial internațional.

3.2.2. China în OM.C.

Povestea aderării Republicii Populare Chineze la Organizația Mondială a Comerțului începe încă din luna iulie a anului 1986, odată cu depunerea la Geneva a cererii oficiale de aderare în fața predecesorului OMC, GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț) de unde se retrăsese acum treizeci și șapte de ani. Parcursul acesteia către statutul de membru oficial al OMC se întinde pe o perioadă de 15 ani în care au loc negocieri ce privesc acordurile de deschidere a pieței cu Statele Unite ale Americii, Europa , Canada dar și cu alte state membre. După acest cros cu obstacole ce țineau de fapt de căpătarea mentalității de partener comercial internațional, oficialii chinezi aveau să obțină la 11 noiembrie 2001, pe baza voturilor a 142 de state membre, în cadrul Conferinței Ministeriale de la Doha, avizul pentru admiterea ca membru oficial al OMC.

Un considerabil impediment în calea aderării era considerat a fi refuzul decidenților politici vizavi de deschiderea pieței față de bunurile din alte țări. Dar de reținut este că biletul de intrare l-a constituit înțelegerea cu Statele Unite ale Americii. Acordul din 15 noiembrie 1999 semnat de către Charlene Barshefsky reprezentanta comerțului Statelor Unite ale Americii și ministrul chinez al comerțului, Shi Guangsheng, a fost cel ce a facilitat aderarea: „Este un pas major înainte pentru aderarea Chinei la OMC. Am spus de multe ori că nu suntem o Organizație Mondială a Comerțului până când China nu ni se alătură” – sublinia directorul general al OMC la acea dată despre acordul dintre cele doua țări. Așteptările erau mari atât de ambele părți cât și de către partea specialiștilor. Autoritățile chineze priveau admiterea ca pe o modalitate de relansare a propriei economii (planificarea condusese la rezultate inverse față de cele scontate de planificatori dar firești pentru orice economist: 50% din cele 75.000 de întreprinderi de stat suportau pierderi nete iar pierderile totale se ridicau la peste 83 miliarde de dolari), în timp ce guvernul american vedea o oportunitate fără precedent pentru propriile companii, având în vedere domeniile în care s-au angajat chinezii să permită accesul pe piață: în cel agricol – reducerea tarifelor principale de la o medie de 22% la 17,5%, și eliminarea tuturor subvențiilor la export; în cel al telecomunicațiilor se deschide piața pentru investiții străine până la 50%; în privința importurilor de automobile s-au stabilit reduceri ale taxelor de la 100% până la 25% până în anul 2006; se permitea accesul companiilor din S.U.A. să investească în furnizorii de internet; în industria filmelor s-a stabilit ca exportul anual să fie de până la 50 de filme de producție americană. De asemenea trebuiau înlăturate toate contingentele de import până în anul 2006, toate taxele la import pentru computere, semiconductori, și produse conexe pânâ în 2005, taxele la import pentru produsele industriale trebuiau reduse de la 24% la 9,4%, permiterea accesului străinilor în servicii precum distribuția, asigurările și telecomunicațiile (în aceste sectoare drepturile de proprietate străină se permiteau până la 50%), precum și a celor bancare (cu acces deplin pe piață pentru băncile străine în termen de cinci ani de la aderare).

Numeroase studii și lucrări științifice preconizau modificări substanțiale în sfera politicilor de restrăngere a protecționismului prin eliminarea restricțiilor din calea schimburilor comerciale și a celor referitoare la accesul pe piață a companiilor din exterior, bazându-se pe evoluțiile de până atunci (anul aderării) ce indicau scăderea gradului de acoperire a barierelor netarifare la import de la 32,5 procente în 1996 la 21,6 procente și cea a autorizațiilor de import de la la 18.5 procente in 1996 până la 12.8 procente in 2001, iar pe de altă parte, cele ce reflectau o diminuare a gradului de acoperire a comerțului de stat de la 11 (anul 1996 ) la 9,5 procente.

Majoritatea acestor lucrări s-au concentrat pe ideea că îndeplinindu-și angajamentele asumate, statul comunist chinez va continua deci să își deschidă larg porțile către piețele celor 143 de parteneri comerciali și va oferi celor 1,3 miliarde de cetățeni chinezi accesul la bunurile și serviciile acestor noi parteneri. Dar după socotința noastră sunt câteva lucruri tratate eronat, care menținute ne împiedică să observăm starea reală a acestui proces. Acestea țin în special de persistența presupozițiilor naționalist-protecționiste.

3.2.2.1. Versiunea chineză a liberului schimb

În judecățile reglementatorilor chinezi și ale economiștilor mainstream, erau încapsulate temeri de ordin politic ce împiedicau înțelegerea faptului că deschiderea piețelor este un proces benefic pentru propria țară, indiferent dacă celelate țări își păstrează ori ridică bariere în calea bunurilor chineze. Putem spune că negocierile comerciale se aflau mai degrabă pe axa “dacă…, atunci…”, unde fiecare partener aștepta ceva în schimbul renunțării la restricții, iar nevoia protecției guvernamentale era prezentată ca fiind inevitabilă în contextul subvenționării unor produse de către celelalte guverne. Le voi numi în continuare pe cele mai întâlnite dintre acestea.

3.2.2.1.1. Logica industriilor infantile

Exista la acea vreme în viziunea mainstream, aprecierea că aplicarea măsurilor stabilite va determina dezechilibre în sectoarele industrial, agricol, bancar sau al asigurărilor, întrucât sunt insuficient pregătite să facă față concurenței internaționale. Măsurile de protecție a sectoarelor chineze de mai sus, fiind, în logica acestei presupoziții, indispensabile. Însă această temere era nejustificată din punctul nostru de vedere, ea fiind tributară concepției protecționiste ce presupune protejarea anumitor industrii (“tinere”) prin taxe vamale, contingente și prohibiri pe o perioadă ”temporară”, până când industria respectivă se consideră a fi pregătită. Vom vedea mai târziu că sectoarele amintite nu sunt nici până astăzi pregătite pentru competiția internațională, iar caracterul provizoriu e echivoc – dat fiind obiectivul politic de a susține companiile de stat, și nu al dezvoltării unei economii de piață. Neexpunerea la competiția externă va adânci problemele companiilor susținute artificial prin pomparea de fonduri guvernamentale. În sectorul bancar, bunăoară, nu se poate vorbi de competiție, el fiind utilizat ca instrument pentru controlul și finanțarea economiei. Producția din China e apărată și susținută puternic în continuare prin bariere și subvenții de diverse tipuri. După caz, se stimulează consumul prin acordarea unor subvenții, credite, sau facilități consumatorilor. Astfel stimulentele beneficiarilor sunt de natură să mențină privilegiul. Pentru a menționa o singură industrie – după unele calcule, în industria hârtiei, suma diferitelor subvenții s-a ridicat între anii 2002-2009 la 33.1 miliarde de dolari americani. O incursiune în acest sector ne relevă existența subvențiilor la dobânda creditelor de stat – subvenții ce se acordă de obicei pe o perioadă de doi ani, respectiv trei ani pentru așa numitele companii de top. Se pot desigur prelungi și acestea, așa cum a fost cazul companiei Shandong Chenming Paper Group Co., Ltd, unul dintre cel mai mari grupuri cu activități în domeniul producției de hârtie din China, ce a obținut o dobândă subvenționată la creditele contractate pe o perioadă de cinci ani. Alte 43 de proiecte din acest sector au primit astfel de subvenții din 2002 și până în 2010. Mai mult, ca o altă reliefare a argumentului nostru, se remarcă extinderea în prezent a protecției către noi sectoare: siderurgic, componente auto, hârtie, sticlă, al producției de biocarburanți, tehnologiei informațiilor, al serviciilor precum: filme și site-uri de știri, audiovizuale și de internet și altele de care vom discuta.

3.2.2.1.2. Logica pierderii locurilor de muncă

O altă teză specifică curentului mainstream în preajma aderarii, era viziunea în ceea ce privește presiunile ce vor fi generate pe piața forței de muncă. În acea perioadă se înregistra un record: în sectorul privat lucrau aproape la fel de mulți angajați (7,4 milioane) ca și în companiile de stat (74.6 milioane). Opinia comună era că vor fi necesare programe de asigurare socială și programe de dezvoltare regională în urma liberalizării comerțului, estimându-se recalificarea a 13 milioane de muncitori chinezi din sectorul rural și 1,25 milioane din cel urban. De notat sunt și temerile înrudite cu aceasta opinie, de tipul angajării temporare care ar urgenta noi măsuri de orientare și control:

În procesul dezvoltării economice a Chinei, angajarea temporară a fermierilor va fi cu siguranță un proces pe termen lung. Mulți fermieri vor fi transferați la locuri de muncă nonfermiere, însă tranziția spre stabilirea in noi orașe va dura câțiva ani si va necesita o perioadă prelungită a angajării temporare. Ar trebui să se facă cercetări conștiincioase si să se adopte politici eficiente pentru a orienta si controla un val de populație atât de mare.

Observăm că avem de-a face cu un alt raționament neîntemeiat care provenea din mentalitatea naționalistă și deci a neînțelegerii funcționării pieței. Așa cum era de așteptat odată cu deschiderea (incompletă) a unor piețe, locurile de muncă din sectoarele protejate au scăzut în special în agricultură, ele transferându-se în sectorul textilelor și îmbrăcămintei, iar altele au fost create (atât de forțele pieței cât și de către stat) în sectoarele ce se dezvoltau ca urmare a noii configurații, determinând o reașezare a tipurilor de slujbe. Crearea locurilor de muncă productive fiind încetinită prin menținerea măsurilor de protecție. În economiile de de piață, statut spre care China pretindea că se îndreaptă, aceste reașezări ale forței de muncă sunt firești, fiind generate și susținute de consumul productiv, în fiecare etapă a producției. Când consumul se modifică, oamenii obtând deci pentru alte bunuri, au loc modificări și în procesele de producție, distribuire și vânzare ale acelui bun. Intervenția în stimularea consumului sau măsurile de susținere a producătorilor locali nu rezolvă problema, ci o amplifică. Eliminarea barierelor instituționale dintre consimțâmintele angajatorilor și angajatilor chinezi nu a avut loc, iar creșterea administrată a ocupării forței de muncă în sectorul privat nu era suficentă. Trebuie înțeles că e nevoie de un cadru natural pentru ca integrarea bunurilor de consum sa aibă loc în procesul productiv, altminteri dacă locurile de muncă sunt administrate de stat și populația e ghidonată după planuri și previziuni, înspre slujbele stabilite, costurile economice (la pachet cu slăbirea virtuților antreprenorial-creatoare) și sociale, implicate, sunt foarte mari și vor fi suportate de întrega societate. Iar un astfel de cadru natural în vederea facilitării dezvoltării unor locuri de muncă productive (reale) nu a existat în R.P.Chineză. E potrivită, cred, în acest caz analogia făcută de Tom Palmer între comerț și o genială invenție a umanității:

Imaginați-vă că cineva ar crea o mașinărie care v-ar permite să împingeți afară pe o ușă bunuri pe care le puteți produce cu costuri reduse, iar pe cealaltă ușă ar intra bunuri pe care doriți să le aveți, dar care v-ar costa mai mult să le produceți. Astfel australienii ar putea mâna oi pe o ușă, iar pe cealaltă ar intra mașini și copiatoare. Iar japonezii ar împinge pe o ușă casetofoane și combine muzicale, iar pe cealaltă ar introduce petrol, grâu și avioane. Respectivul inventator ar fi considerat binefăcătorul umanității, până când Ralph Nader sau Pat Buchanan ar arăta că acest lucru este o înșelătorie. Apoi, în loc să fie lăudat ca un binefăcător, inventatorul ar fi privit ca un distrugător de locuri de muncă și un nepatriot. Dar care este diferența între așa o minunată mașinărie și comerț?

3.2.2.1.3. Logica distribuției inegale a creșterii

O teză similară pretindea că schimbările ce vor avea loc ca urmare a liberalizării vor fi simțite doar de către cei bogați. Astăzi se poate lense observa că acest tip de presupoziție nu este susținută de ceea ce a urmat pe piața chineză după aderare. Dar chiar fără aceste date, apare întrebarea: de unde reise că doar bogații se pot implica în schimburi sau că cei cu venituri mici nu pot coopera, neputând fi utili în cadrul diviziunii muncii? Că se putea cunoaște încă de atunci faptul că procesul pieței libere prin beneficiile derivate din avantajele comparative (de unde știm că până și neputinciosul absolut are ce să ofere altuia mai priceput) și schimbul liber (ce arată că participarea la schimb îi așează într-o situație mai favorabilă), este calea cea mai sigură și sănătoasă de a crește veniturile cetățenilor, e un lucru evident. Oficialii chinezi susțineau cu tărie acest lucru în fața presei internaționale sau prin documentele aderării. Ne întrebăm atunci, ce altă cale pentru prosperitatea cetățenilor în afara celei provenite din realizarea de schimburi sau economisiri derivate din scăderea prețurilor, pe fondul concurenței străine, viza statul chinez prin deschiderea piețelor? Orice răspuns ar îngloba justificări care nu pot fi decât de tip politic firește, dar nicând economice. Acestei presupuse temeri i se poate opune, ca o înțelegere adecvată a cauzelor inegalității, următoarea rezonabilă constatare: “Inegalitatea în lume este determinată de capitalism. Dar nu deoarece capitalismul a sărăcit anumite grupuri, ci pentru că i-a îmbogățit pe care care l-au adoptat. Distribuția inegală a bogăției în lume este cauzată de distribuția inegală a capitalismului […] Economiile închise sunt cele care, din motive evidente, nu au acces la investiții și comerț. În mod evident, nu globalizarea marginalizează anumite regiuni, ci regiunile care se sustrag procesului de globalizare sunt cele care devin marginalizate.”

3.2.2.1.4. Aderarea și mentalitatea paternalistă în agricultură

Un ultim element pe care îl vom expune și discuta aici, ce ilustrează atât filosofia OMC cât și mentalitatea protecționistă a autorităților chineze, este politica de pregătire a sectorului agricol în contextul aderării la O.M.C. Statul chinez avea în vedere reajustări paternaliste de tipul:

Accelerarea inființării sistemelor informative de piața pentru produse agricole si informarea corectă, clară si din timp a fermierilor asupra pieței de produse agricole. Dar dacă ceea ce se dorea era liberalizarea și piața liberă atunci nu se impunea crearea unei bănci cu informații despre piața agricolă. O informare corectă și egală a fermierilor poate fi încadrată cu ușurință într-o politică de tip marxist în care sistemul livrează informațiile necesare și obiective, orientând deciziile de investiție ale întreprinzătorilor ce nu dețin în proprietate terenurile. Într-un sistem liber, fermierii sunt singurii în măsură să descopere și să transforme în informații antreprenoriale, semnalele provenite din piață. Ceea ce pentru un fermier-proprietar înseamnă un pont antreprenorial, pentru altul poate fi de nici un folos. Acest lucru se întâmplă deoarece fiecare act antreprenorial crează și interpreteaza în mod unic informația. Cu alte cuvinte, informațiile antreprenoriale sunt disponibile în mintea celor ce acționează și nu pot fi pezente sau reproduse în bazele de date ale guvernanților. O măsură adecvată acestui sistem ar fi fost crearea posibilității de a genera și obține în mod liber informațiile cu adevărat necesare prin privatizarea și deschiderea pieței agricole către consumatorii și investitorii de pretutindeni.

Accelerarea înfiintării sistemelor de calitate, siguranță si de standard si de a îmbunătății mijloacele de inspecție si testare a produselor agricole, in special alimentele, orientând fermierii spre a produce produse de înaltă calitate, cu reziduu scăzut. Planificarea guvernamentală nu poate conduce la calitatea dorită și susținută de către consumatori. Calitatea produselor e determinată de cerere. Putem avea produse agricole fără îngrășăminte chimice și pesticide dar care nu prea sunt cerute de piață din diverse motive (întotdeauna de tip subiectiv). Producția în acest caz cui se adresează? De asemenea clienții pot face rabat de la calitate gradual in favoarea unui preț mai scăzut. Spre exemplu în anumite perioade preferă să achiziționeze un produs puțin mai non-bio dar ceva mai ieftin. Siguranța și calitatea produselor trebuiesc integrate în structura producției de piață și nu înlocuind evaluarea și aprecierea subiectivă a consumatorilor cu testele arbitrare realizate de către cercetători.

Înnoirea sistemului de management agricol, dezvoltarea unui sistem de management integrat cu “companie plus gospodărie rurală” pentru a îmbunătăți organizarea fermei și de a furniza acces la piață. Organizarea fermelor nu va putea fi îmbunătățită prin astfel de măsuri, mărturie stă decizia Comitetului de Stat al Planificării din octombrie 2008 prin care se acorda fermierilor dreptul de a închiria sau vinde drepturile de utilizare asupra terenurilor, ca o încercare de a stimula și revitaliza fermierii chinezi. Dar problema o reprezintă lipsa drepturilor de proprietate asupra terenurilor în R.P.Chineză. Chinezii pot deține în folosință terenurile agricole 30 de ani și nu li se permite schimbarea destinației de către utilizatorii acestora. Dar utilizatorii nu sunt proprietari iar proprietatea colectivă e sursă de hazard moral și alocațional. Deciziile de management într-o economie de piață sunt legate de proprietate. Managementul fără proprietate este un concept contrafăcut, de imitare a fenomenelor de piață. Deciziile esențiale sunt luate întotdeauna de către proprietar – cel care își pune în joc atât veniturile trecute (capitalul poate și averea) cât și pe cele viitoare. Acțiunile responsabile decurg tocmai din existența drepturilor de proprietate. Dar nu numai din acest punct de vedere susținem că acestă politică nu își poate îndeplini obiectivele. Calculul economic, cum a fost deja arătat în această lucrare, are nevoie de proprietate și prețuri libere pentru a putea fi realizat. Factorii de producție pot fi alocați în multe direcții dar cunoașterea celei mai dezirabile dintre acestea este fundamentală. Este diferența dintre faliment și profitabilitate. Un sistem de management fără accesul la elementele acestea esențiale se află într-o obscuritate alocațională, fiind în întregime păgubos. Pe o piață liberă ar însemna falimentul întreprinderii, sau demisia managerilor în cazul menținerii totuși pe piață cu pierderi. Dar în acest caz managerii sunt de fapt funcționari răspunzători de implementarea și respectarea riguroasă a regulamentelor birocratice trasate politic și nu de satisfacerea preferințelor cererii. Întreprinderile din sectorul agricol aveau deci nevoie de proprietar nu de un implementarea etatistă a unui sistem de management ce e condamnat la un management birocratic fără legătură cu preferințele celor ce ar plăti pentru aceste produse.

Avantajele comparative ale produselor agricole chinezești, costurile de muncă oferă Chinei un avantaj comparativ pentru produsele animale si acvatice. Totuși, având in vedere “bariera verde” agravată in comerțul agricol internațional, costurile de muncă foarte joase nu sunt de ajuns pentru competitivitatea internaționala. Soluția este găsirea unor modalități de a produce produse agricole ce întâmpină standardele internaționale de calitate si siguranță. Nu numai că nu sunt suficiente, dar costurile reduse privind forța de muncă nu sunt automat un avantaj. Ar însemna ca prețul să se bazeze pe costurile implicate când în realitate se întamplă invers, după cum am afirmat la subcapitolul ce tratează prețurile de dumping. Contează productivitatea. Produsele animale și acvatice identificate ca fiind avantajul sectorului se pot modifica rapid. Dar orice economist ar trebui să fie sceptic privitor la determinarea științifică a acestor avantaje. La teoria ricardiană a asocierii am discutat despre caracterul necesarmente antreprenorial al acesteia. Avantajele se determină de către antreprenori pe piață, ele nu pot fi relevate economiștilor teoreticieni la o cercetare amănunțită a sectorului cum îndeobște se crede. Sau, dacă li se pare că au revelații studiind, le au în calitate de antreprenori nu de oameni de știință. Dar nici asemenea veleități ale cercetătorului teoretic nu se susțin dacă ținem cont de faptul că nu sunt totuși antreprenori în adevăratul sens al termenului, întrucât le lipește un lucru esențial și anume poziția pe care aceștia o au în cadrul pieței.

3.2.3. Observații finale: comerț liber sau o miză în rule-setting?

Nădăjduim că a rămas suficient de bine demonstrat că piața liberă nu făcea parte în realitate din strategia statului chinez așa cum greșit se afirma. Din punctul nostru de vedere așadar, situația era mai degrabă următoarea: interesele Partidului Comunist se îndreptau mai mult spre intensificarea propriilor sectoare prin mijloace diferite de cele ale pieței. China dorea să se bucure de acces la rândul ei pe piețele globale și să atragă investiții străine, dar controlând și reglementând fundamentele esențiale ale pieței interne ca proprietatea, competiția și moneda. La acestea se adaugă rațiunile de mândrie națională concretizate în binecunoscutele mega-proiecte din aproape toate sectoarele și interesul de a-și promova obiectivele geopolitice.

S-ar putea crede că membrii Partidului Comunist Chinez (P.C.C.) au greșit direcția când și-au propus să devină membri O.M.C. Dar lucrurile nu stau deloc așa. Un membru de calibrul Chinei poate avea un loc influent la nivelul sistemului comercial global, și apelând la mecanismele organizației își poate apăra mult mai eficient interesele propriilor companii. Oportunitatea aderării din acest punct de vedere era binecunoscută: “China ar deveni un inițiator al regulilor în comunitatea comercială mondială. Ar putea fi capabilă să influențeze dezbateri și reguli noi la nivelul liberalizării comerciale globale.”

De altfel, principiile fundamentale ale Organizației Mondiale a Comerțului precum și valorile promovate, nu rezonează cu liberul schimb, iar calibrate pe politica comercială au venit în sprijinul scopurilor P.C.Chinez. În această etapă, menționez în principal cele referitoare la nediscriminare, comerțul și competiția corectă sau comerțul nedistorsionat. Cel din urmă este un principiu ce pare să consune cu teoria schimburilor libere, dar permite statelor membre să adopte măsuri protecționiste asupra așa numitului comerț incorect. Statele membre sunt autorizate să ia măsuri protecționiste și în cazul în care se consideră că: un “val brusc de importuri” poate afecta industriile interne. Numai că teoria comerțului liber ne arată că persoanele angajate în schimb au nevoie de contracte voluntare ce au loc în baza respectării reciproce a drepturilor de proprietate asupra bunurilor tranzacționate și nimic în plus. Orice reglementări sau constrângeri din afara mecanismelor pieței, cauzează distorsionarea schimbului, care, nemaifiind liber, își pierde din virtuțile consacrate (ex.: beneficiile mutuale).

Prin urmare, prin sesizarea acestor presupoziții se devoalează pesemne intențiile și filosofia politicii comerciale chineze, dărâmându-se mitul potrivit căruia politica Chinei ar fi fost una a liberului schimb, cu eliminarea privilegiilor de monopol, încetarea fixării prețurilor și deschiderea reală a pieței. Astfel de instrumente de protecție au fost acoperite în politica liberalizării servind unei piețe mult mai restrânse: grupurile industriale chineze și birocrații. Desigur schimbările substanțiale ce au avut loc în politica comercială din această țară în vederea aderării nu trebuiesc minimizate. Dar nici nu putem să lăsăm ca statisticile (ce oricum ridică mari semne de îndoială după unii membri) să țină loc de teorie sau logică economică.

Cee ce susținem este că nu liberalizarea pieței constituia caracteristica acestei politici așa cum se prezintă în literatura ce abordează această relație. Sub mantia liberalizării sectoarelor erau așezate strategic favorurile acordate producției indigene sub forma subvențiilor, reglementării sau interzicerii accesului pe piață, controlării și fixării prețurilor și a yuanului – elemente ce vor determina cu timpul eșecul obiectivelor urmărite. Poate ca o dovadă suplimentară, după procesul aderării, începe să se întrevadă mai clar teza susținută de noi:

Liberalizarea comercială a Chinei a început să încetinească din 2006, și au apărut răsturnări de situație. Barierele netarifare au îngreunat activitățile de export și investiții ale străinilor în China. Printre acestea se includ regulile neclare aplicate siguranței și sănătății; reguli de înregistrare și licențiere care discriminează companiile străine; subvențiile acordate companiilor chinezești prin plăți directe, energie ieftină sau împrumuturi avantajoase; licitații publice inaccesibile străinilor; răspândirea încălcării drepturilor de proprietate intelectuală. Comisarul pentru comerț, Peter Mandelson, afirmă că barierele netarifare și regulile discriminatorii costă companiile europene peste 55 de milioane de euro zilnic și pierderi ale oportunităților de afaceri. Camera de Comerț a UE la Beijing raportează o lungă listă de plângeri din partea companiilor membrilor despre birocrația Chinei, care este și netransparentă și obstructivă. De exemplu, foarte des apar plângeri la adresa impunerii standardelor tehnice locale, anunțarea de noi taxe și impozite pentru investitorii străini, folosirea regulilor “imposibile” în sectoare liberalizate […] Deși China este parte integrantă a economiei mondiale, “este nevoie de mult timp pentru a realiza un teren concurențial autentic pentru investițiile străine și schimburile comerciale..

Din aceste motive ne propunem ca sarcină a viitoarelor subcapitole urmărirea menținerii și examinarea analitică a unor asemenea instrumente de politică comercială.

3.3. Devalorizarea yuanului – o măsură înțeleaptă?

În paginile ce urmează, ca o îmbunătățire ilustrativă și teoretică la subcapitolul “Devalorizarea monedei ca formă a noului protecționism monetar”, ne vom concentra asupra explicării consecințelor deprecierii intenționate a yuanului, urmând ca spre sfârșit să susținem schița unei propuneri de reformă monetară.

Devalorizarea yuanului face parte din modelul neoprotecționist promovat de oficialii chinezi de la începutul anilor ’90 în scopul obținerii unor avantaje la exportul de mărfuri ce se doreau a aduce o creștere rapidă și o rată ridicată a ocupării forței de muncă. Teza noastră este că că prin această metodă – și vom încerca să arătăm acest lucru în continuare – mărfurile chinezilor sunt de fapt vândute în pierdere, și, se generează odată cu ea grave consecințe. Să notăm pentru început că nu toți economiștii sunt de părere că yuanul este sau a fost depreciat de către Banca Populară a Chinei Chineză. Acum, noi nu ne-am propus să intrăm în astfel de dispute cu probațiuni empirice, dar s-ar putea totuși spune ca o sinteză a acestor dezbateri, că aducerea de dovezi legate de practica subevaluării monedei de către banca centrală a Chinei, reprezintă pentru majoritatea economiștilor ce înseamnă probarea contrafacerii mărfurilor de către comercianții chinezi, pentru publicul larg.

Așadar, unii autori pretind chiar că nu au găsit probe care se indice acest lucru, în timp ce alții consideră ca fiind lămuritoare însăși măsurile statului care au acționat în scopul temperării presiunii asupra yuanului exercitate de către banca centrală, și anume: (a) reducerea impozitului pe valoarea adăugată asupra exporturilor din ianuarie 2004; (b) măsuri precum: permiterea într-o măsură mai mare a investițiilor străine directe, liberalizarea turismului extern și emiterea de obligațiuni exprimate în dolari de către o singură instituție financiară, sau altele ce aveau scopul de a diminua acumularea rezervelor valutare; (c) nu există semnale care să indice trecerea de la nivelul retoric la instaurarea unei monede complet convertibile cu un regim mai flexibil al cursului de schimb; (d) în 2001 pentru a menține moneda la un curs de 8.28 renminbi pentru un dolar, Beijingul a achiziționat “cantități masive de valută străină, și rezervele au crescut în consecință”. Majoritatea studiilor (inclusiv ale FMI) ce au analizat pe seturi periodice (între anii 1979 – 2013) manipularea yuanului, au ajuns la concluzii similare: moneda chineză a fost subevaluată substanțial în special în raport cu dolarul american dar și cu alte monede străine în scopul obținerii de avantaje neloiale prin ieftinirea mărfurilor chineze pe piețele internaționale. Deși în ultimii ani s-au înregistrat aprecieri puternice ale yuanului în raport cu dolarul american, recent într-un raport al Trezoreriei americane, guvernul chinez, este acuzat din nou de practicarea politicilor de subevaluare artificială a yuanului ce sunt menite să ieftinească bunurile chineze în SUA și să scumpească bunurile americane în China.

Problema pusă în acest fel e una falsă, și așa cum am demonstrat prin mijloace teoretice la discuția privitoare la secțiunea “Devalorizarea monedei ca formă a noului protecționism monetar”, o asemenea strategie nu își poate îndeplini propriile obiective. E nerezonabil să se afirme că această ieftinire forțată a bunurilor e în beneficiul economiei chineze, de vreme ce modifică contextul real al pieței și vine la pachet cu inflația. De asemenea, ea nu poate fi nicicând responsabilă de sporirea competitivității firmelor chineze. Este cel mult o competitivitate aparentă, obținută cu mari costuri ce s-au resfrânt în vicierea estimărilor anticipative și a inițiativelor private, ce au produs erorile răsunătoare la nivel investițional.

Kelly explică corect cum are loc acest procedeu:

În general, China își poate menține rata de schimb fie și cu dolarul doar prin crearea de bani noi, la fel de repede pe cât Rezerva Federală creează dolarii. În plus față de rata de creare a unei monede față de alta, cantitatea de monedă curentă de pe piață disponibilă pentru schimb realizează de asemenea o diferență. În acest sens, China reinvestește rezervele de dolari obținuți din excedentul său comercial – care provine dintr-un un yuan artificial scăzut și un dolar ridicat în mod artificial – în trezoreriile din SUA, în loc să le vândă pe piața valutară, pentru a preveni scăderea dolarului (și creșterea yuanului) provenită din oferta sporită. Dar în plus, în scopul menținerii scăderii artificiale a yuanului față de dolar care altfel ar fi fost stabilit de către piața ofertei și a cererii pentru fiecare monedă, banca centrală chineză, Banca Populară a Chinei (BPC) cumpără dolari și vinde yuani în mod activ pe piață. Plătește dolarii prin crearea yuanilor cu care să îi cumpere.

Astfel, pe măsură ce moneda americană și obligațiunile SUA se depreciază, rezervele de dolari deținute de Banca Populară a Chinei și întreaga strategie chineză nu ar fi doar o politică comercială riscantă și costisitoare, ci totalmente falimentară întrucât ceea ce primește în schimbul mărfurilor chineze sunt cantități uriașe din moneda americană și obligațiuni americane ce își pierd puternic din valoare.

De partea cealaltă, SUA nu ar avea motive întemeiate economic pentru a stopa “cadourile” de care se bucură milioanele de consumatori amerciani prin importuri, dar și companiile ce se folosesc de ele în scop investițional sau pentru a căpăta avantaje pe piețele internaționale derivate din reducerile de cheltuieli astfel realizate. Realizarea acestor economisiri ar trebui să fie un motiv suficient pentru a schimba optica statului american de a proteja competitorii americani, cu primirea de “ajutoare străine” de la chinezi, ce ar depăși cu mult iluzoriile câștiguri. În consecință, dacă partenerii comerciali ai Chinei urmează o strategie de acest tip, permițând chiar dacă nu la nivelul retoricii oficiale, accesul bunurilor finanțate de contribuabilii chinezi, atunci s-ar adânci și mai tare efectele negative asupra economiei interne, ce în plus vor stimula apetitul reglementatorilor pentru noi măsuri de redresare. Dar mai degrabă Rezerva Federală ripostează prin măsuri ca devalorizarea dolarului, tipărirea de dolari și îngreunarea accesului mărfurilor chinezești.

Indiferent de motivele invocate, devalorizarea monedei este o strategie greșită. Fie că are în vedere redresarea problemelor derivate din deficitele comerciale – despre care am demonstrat că nu sunt un lucru negativ în sine, iar balanța este într-un echilibru permanent, fie că intenționeză să își sporească rezervele valutare – ce slăbesc în realitate sistemul economic chinez prin menținerea deținerilor monetare dincolo de cele angrenate în tranzacțiile voluntare, ori încearcă să diminueze datoriile – ce va genera hazard moral, – determină câștigurii iluzorii la capătul cărora se întregistrează pierderi economice sigure.

Așadar, cazurile consacrate le reprezintă (a) intervenția statului chinez pe piața valutară în vederea achiziționării unei cantități însemnate de dolari americani, și (b) creșterea ofertei de bani de către Banca Populară a Chinei în scopul ieftinirii produselor chineze. Pe scurt, se presupune că prin deprecierea cursului de schimb și apelarea la inflația provocată de banca centrală, China va dobândi din exporturi mai mulți dolari și vor fi cheltuiți mai puțini dolari pe importuri. S-a creat în acest fel o situație în care cetățenii chinezi suportă costul ieftinirii mărfurilor de care vor profita consumatorii americani (și mondialii) și în care se generează pierderi atât pentru antreprenor (întrucât vinde în pierdere) cât și pentru consumatorul chinez (care se confruntă cu creșterea prețurilor).

3.3.1. Cum se stopează devalorizarea monetară intenționată și politica

inflaționistă?

Deși politica monetară recentă din China a vizat măsuri în direcția internaționalizării yuanului și a liberalizării controlate a cursului de schimb, autoritățile chineze își doresc o implicare diversificată în spațiul monetar, supraveghind atent reacțiile piețelor. De exemplu, începând din iulie 2008, vreme de doi ani, Banca Populară a Chinei a stabilizat cursul de schimb la 6,83 RMB/dolar în scopul protejării exportatorilor chinezi afectați de evoluțiile dezavantajoase provocate de criza economico-financiară mondială.

Lăsând deoparte problemele ce decurg din raportarea artificială la un coș de valute, ținut de altfel secret de stat, problema fundamentală e că nu sunt avute în vedere căile de piață pentru creșterea competitivității. Stiut fiind că în afara unui decret în acest sens, politica subevaluării monetare nu se poate realiza fără inflație, și că o competiție autentică nu poate fi creată de către instituțiile statului, se ridică atunci întrebarea – ce fel de politică monetară ar contribui la dezvoltarea unor fundamente economice sănătoase și a competitivității economiei chineze? Că statul chinez încearcă să evite colapsul creat de inflația provocată de creșterea ofertei de bani este binecunoscut. Reisese și din declarațiile oficialilor – fostul premier chinez Wen Jiabao afirma că se va "îmbunătăți în continuare mecanismul ratelor de schimb a yuanului, și se va crește flexibilitatea ratei de schimb a acestuia pentru a elimina condițiile inflaționiste monetare". În China consecințele nefaste au apărut ca urmare a tipăririi și utilizării banilor de hârtie introduși prin forța și coerciția guvernamentală, fiind, așa cum știm din Mystery of Banking, prima țară care a creat procesul printării de bani, în ciuda existenței la un moment dat a unui sistem de hard money și încercării de a abandona definitiv bani de hârtie sponsorizați de stat și de a reveni la o combinație între “hard money” și bancnote private. În prezent vorbindu-se de asemănarea cu politicile inflaționiste japoneze din anii ’90 ce au determinat mai târziu o profundă criză economică și politică ce a crescut numărul antreprenorilor privilegiați de sistemul etatist financiar-bancar nipon.

Din păcate, o politică monetară de tip “ hands off” nu e îndeajuns pentru a stopa politica chineză a devalorizării. Întregul sistem monetar trebuie schimbat. Inflația este creșterea cantității nominale a unui mijloc de schimb dincolo de nivelul furnizat de piața liberă, restul fiind doar creșterea prețurilor. Astfel, inflația este produsă prin două instrumente: “tiparnița” și rezervele fracționare. Având de a face cu o cauză cunoscută, cea monetară, unde banca centrală sporește masa monetară iar băncile comerciale contribuie și ele la creșterea masei monetare prin substitute monetare fără acoperire, este neîndoielnic că măsuri ca garantarea prin constituție a opririi devaorizării intenționate sau chiar schimbarea opticii bancherilor centrali nu ar fi suficiente, pentru a stopa întreaga expansiune monetară artificială.

Măsuri radicale în vederea reformării pe altfel de fundamente ale sistemului băncilor centrale se impun așadar. Din aceleași rațiuni ca în orice altă piață, este fundamentală eliminarea monopolului băncilor centrale și asigurarea liberei competiții în producția monetară. Gestionarea yuanului de către mecanismele pieței ar contribui la crearea unui climat concurențial autentic, atrăgând investiții sănătoase, ghidate de cerințele pieței, precum și la refacerea sistemului bancar chinez fragilizat de susținerea artificială a statului – după cum au demonstrat Carl E. Walter și Fraser J.T. Howie: “în ciuda deschiderii economice de netăgăduit a ultimilor 30 de ani și a Acordului OMC, sectorul financiar din China rămâne în majoritate covârșitoare în mâinile Beijing-ului. Se pare că există puțină acceptare politică a necesității de a diversifica deținerile de riscuri financiare. În China, băncile sunt totul. Partidul știe, și le folosește atât ca armă cât și ca scut.”

Economistul american James A. Dorn, preocupat de economia chineză, propune o reformă similară, fiind de părere că pentru a deveni un centru financiar mondial și pentru a obține armonie financiară, în China trebuie să existe privatizarea sistemului bancar, libertatea capitalului, rate de schimb flexibile, rate ale dobânzii bazate pe piață și o normă de drept care să atribuie responsabilitatea persoanelor private și nu statului. Dar până aici, schița acestei reforme monetare consună cu cea a laureatului Nobel, Friedrich August von Hayek sau cu cea a economiștilor free-banking, ce considerăm că nu poate elimina complet (sau mai bine spus lasă loc de prejudicii și instabilitate) coaliția stabilimentului etatist-bancar actual în obținerea de favoruri pe seama comunității, prin păstrarea operațiunilor bancare cu rezerve fracționare. Acestea din urmă sunt utilizate de către bancheri în scopul oferirii de credite. Ele reprezintă banii deponenților emise sub formă de substitute monetare fără acoperire dar sub forma titlurilor de proprietate legale.

Orice schiță de propuneri care vizează stoparea apariției ciclurilor economice, inflației, a nerespectării drepturilor de proprietate și a practicilor anti-economice și imorale rezultate din practicarea intervenționismului monetar, cuprinde în mod necesar deschiderea accesului unor autorități monetare private, în privința emisiunii monetare concomitent cu eliminarea abuzurilor precizate mai sus din vechiul sistem etatist. Din acest punct de vedere, programul care satisface aceaste cerințe fiind poate cel mai puternic susținut de către economiștii austrieci contemporani (Hoppe, Salerno, Block, Hulsmann, de Soto, Bagus) este cel care separă complet moneda de politică, elaborat de Murray Rothbard. Acesta prevede ca întregul proces de furnizare a monedelor să fie privatizat, transferând stocul de aur și emiterea certificatelor de depozit sau bancnotelor în tranzacțiile private și instituirea pentru depozitele la vedere, conform principiilor tradiționale de drept, a unor rate cu rezerve integrale.

Adoptând o asemenea strategie, inflația va face loc încetul cu încetul deflației, în perioada de tranziție, care va limpezi sistemul prețurilor, eliminând alocările investiționale nesusținute de piața reală și va îndepărta posibilitatea de întrebuințare a instrumentelor monetare de către inginerii sociali din China. După judecata noastră, în urma acestor măsuri de descătușare, cel mai probabil aurul sau alte metale prețioase, vor fi utilizate în scurt timp ca monedă. Acest lucru va bloca accesul politicienilor în manevrarea ofertei monetare, statul pierde statutul de monopolist și lasă loc de acum producției competitive de monedă. Că aurul funcționează ca un sistem de protecție contra externalizării costurilor către populație prin intermediul tipăririi de monedă de către băncile centrale scăzând calitatea și puterea de cumpărare a banilor e un fapt arhicunoscut în rândul planificatorilor monetari. Înainte de a fi președinte al Sistemului Rezervelor Federale și a începe drumul către expandarea ofertei monetare, Alan Greenspan descria elocvent chiar acest fapt:

În absența standardului aur, nu există nici o modalitate de a proteja economisirile de confiscare prin inflație. Acesta este secretul depășit al tiradelor etatiștilor împotriva aurului. Deficitele bugetare nu reprezintă altceva decât un mod ascuns de confiscare a avuției. Aurul stă în calea acestui proces insidios. El constituie un garant al drepturilor de proprietate. Cine înțelege acest lucru, nu are nicio dificultate în a înțelege antagonismul etatiștilor față de etalonul-aur.

La fel de cunoscut le este acestora (Bernanke de data aceasta) și faptul că guvernul prin “independenta” bancă centrală generează inflație, reducând deliberat puterea de cumpărare a banilor:

La fel ca aurul, dolarii nu au valoare decât dacă oferta lor este limitată. Însă guvernul Statelor Unite posedă o tehnologie numită tiparniță, care îi permite să producă moneda națională în orice cantitate la un cost infim. Crescând volumul dolarilor din circulație sau ameninând că va face acest lucru, guvernul Statelor Unite poate reduce, de asemenea, valoarea reală a monedei sale naționale, ceea ce echivalează cu creșterea prețurilor în dolari ale acelor bunuri și servicii. Conchidem că, într-un sistem al banilor de hârtie, un anume guvern poate întotdeauna să sporească cheltuielile și să genereze inflație pozitivă.

Dacă pentru președintele FED drepturile de proprietate ale terților pot fi încălcate pentru un flagel închipuit (în cazul de mai sus deflația), pentru conducătorii chinezi tiparnița de bani reprezintă un instrument cheie pentru stimularea economiei. Dacă privim istoric, observăm că planficatorii chinezi își mențin de ani buni puterea alocării de privilegii și a impunerii prin emisiunea yuanilor, actualmente fiind cei mai mari producători de monedă din lume. Această expropiere deliberată a puterii de cumpărare a deținătorilor de bani de către guvern nu va fi deci cu putință într-un regim monetar liber cu etalon-aur nedecretat. În cazul eventualelor retrageri, conținutul aurului nu se reduce, acestea fiind oricum procese ce nu sunt lipsite de costuri precum cel al banilor de hârtie.

Nu va fi nevoie de reglări ale masei monetare spre un anumit nivel considerat optim și de nici un fel de intervenție monetară în acest sens, deoarece cantitatea de monedă este irelevantă în procesul derulării schimburilor monetare. Cantitatea de monedă existentă pe piață, atât pentru antreprenori, cât și pentru consumatori, este suficientă oricât de mare sau mică ar fi, din moment ce moneda este mijlocul de intermediere a schimburilor. De vreme ce masa monetară își ajustează puterea de cumpărare la nevoile tranzacțiilor, o cantitate ridicată de monedă în circulație înseamnă tranzacții la prețuri superioare, în timp ce pe o piață cu o cantitate redusă de monedă vor exista tranzacții la prețuri mai scăzute, fără ca aceasta să însemne vreo pierdere sau câștig pentru cineva.

Desigur nici un decident politic nu va dori să înlăture inflația mai mult decât la nivel retoric (ca și în cazul lui Greenspan), dintr-un motiv lesene de înțeles: este un instrument redistributiv subtil, rentabil pentru cei ce intră rapid în posesia noilor bani, ce permite finanțarea cheltuielilor publice (oricât de risipitoare) nesusținute de cetățeni și a alocării de privilegii. Jocul cu inflația se va dovedi însă riscant pentru politicienii chinezi din același motive ce dăinuie de secole. Nicăieri politica de devalorizare nu a condus la perioade de înflorire economică naturală, sau ordine și pace, iar alte soluții magice de politică monetară la scăderea accentuată a puterii de cumpărare a yuanului, înlăturării ciclului boom-bust și evitării hiperinflației, nu sunt. Dovadă stă și acceptarea de către bancherii centrali de-a lungul timpului a existenței unor piețe negre a valutelor în scopul cunoașterii cursurilor reale rezultate din cooperarea pașnic-voluntară a oamenilor. E esențial ca și în cazul oricărei alte mărfuri, ca mijlocul de efectuare al schimbului să fie ales prin mijloacele economice (numai așa putem ști care este cel mai adecvat instrument monetar) și nu impus de guvernanți.

Sintetic spus, în cazul adoptării unui etalon aur autentic și permiterii competiției monetare, economia Chinei ar beneficia de un sistem monetar solid ce ar încetini expansiunea statului și implicit crearea de malinvestiții, mărind puterea de cumpărare a yuanului (ce va stimula economisirea și investițiile), ce nu s-ar mai confrunta cu problemele ce decurg din practicarea rezervelor fracționare, monedei discreționare și inflației, cosmetizate prin statisticile oficiale.

Avantajele acestei metode sunt explicate în detaliu în tratatele misesiene și post-misesiene, însă dincolo de paradigma neoclasică ce nu le permite să înțeleagă teoria cauzalistă, austriacă a monedei, economiștii prinși în diviziunea etatistă a muncii nu au găsit a fi oportună de susținut, întrucât cel mai probabil multe dintre proiectele acestora vor deveni în bună măsură inutile și fără influența de care se bucură actualmente, iar cele existente vor rămâne fără finanțarea prin inflația discreționară. Nici de la bancheri nu e realist să ne așteptăm să susțină un sistem bancar liber cu rezerve 100%. Stimulentele sunt foarte puternice în a menține situația prezentă în care pot exapanda creditul dincolo de propriile mijloace păstrând doar o parte din depozitele deponenților, iar cealaltă parte acordând-i cu împrumut, unde banca centrală este creditor de ultimă instanță ce le poate acoperi eventualele pierderi.

Această abordare ce urmărește cauzele fenomenelor monetare va fi pesemne considerată o reformă necesară abia când opinia publică chineză va sesiza și înțelege întreaga denaturare a instituțiilor pieței derivate din procesul expansiunii creditelor pe baza practicării rezervelor fracționare cauzatoare de recesiune. E adevărat că astfel de opinii contrastează vehement cu abordările uzuale. Foarte puține soluții ce rezonează cu piața liberă se regăsesc în lucrările economiștilor contemporani cu privire la rezolvarea problemelor monetare declanșate de multiplele intervenții guvernamentale, iar pragmatic vorbind, susținătorii aurului ca mijloc de schimb sunt și mai puțini astăzi. Cu toate acestea, apreciem că este singura metodă ce o putem argumenta științific care să înlocuiască actualul sistem bancar chinez și care nu implică spolierea veniturilor nici unei persoane.

3.4. Alegerea Chinei: protecție sau competiție în sectoare?

Deschidem această secțiune cu o remarcă din studiul Red Capitalism: The Fragile Financial Foundation of China's Extraordinary Rise, ce întărește instructiv convingerile noastre elaborate la teza industriilor incipiente/mature, legate de criteriile politice ce stau la baza selectării campionilor naționali,: “[…] reformele erei Jiang/Zhu au produs un grup de campioni naționali înstăriți în jurul cărora multe dintre familii se grupează. Afacerile de familie în China au devenit afaceri mari.” Am argumentat de asemenea în lucrare că prin intrarea în O.M.C. conducătorii politici ai Chinei nu au vizat în realitate liberalizarea sectoarelor și dobândirea mecanismelor de piață create astfel. Iată, de plidă, două cazuri recente ce ilustrează cele arătate de noi:

– domeniul telecomunicațiilor. Deși prin aderare, guvernul și-a asumat îndeplinirea țintelor privind deschiderea acestei piețe către mediul concurențial extern și intern, se constată că „dupa 8 ani, nicio licență nu a fost acordată – în mare măsură, Statele Unite spun, pentru că cerințele de capital, obstacolele obligatorii și alte bariere, au făcut ca astfel de asociații impracticabile.” Iar în prezent „telecomunicațiile de bază în China, sunt în plină expansiune, fiind efectiv 100% controlate de stat.”

– industria aeriană pentru pasageri. “Acum șase ani, guvernul central a invitat investitorii privați să intre în afaceri. În 2006, opt transportatori privați și-au început activitatea pentru a provoca cei trei seniori controlați de stat, Air China, China Southern și China Eastern. Liniile aeriene de stat au început imediat un război de preț. Monopolul deținut de stat care furniza combustibil de avion a refuzat să servească transportatorii privați pe aceiași termeni generoși ca și cei trei uriași. Singurul sistem de rezervare computerizat al Chinei – în prezent o treime este deținută de cele trei linii aeriene de stat – au refuzat să rezerve zboruri pentru competitorii privați. Și atunci când managementul defectuos și criza economică din 2008 au adus cei trei seniori în încurcături financiare, guvernul central a cumpărat acțiuni pentru a le salva de la faliment: cam 1 miliard de dolari pentru China Eastern; 430 de milioane $ pentru China Southern; 220 de milioane $ pentru Air China. Un operator de transport privat de călători care a supraviețuit este Spring Airlines, un tenace start up condus de un fondator atât de cumpătat încât împarte un birou de 100 de metri pătrați cu șeful său executiv și ia metroul să meargă la întâlnirile de afaceri.”

Și nu e vorba, firește, doar de aceste două sectoare. La o simplă consultare se poate observa că cel de-al doisprezecelea Plan Cincinal de Dezvoltare a Industriilor Emergente Strategice stabilește direcțiile a șapte industrii strategice emergente (a se vedea tabelul de mai jos Cele 7 industrii supuse politicii comerciale strategice pentru 2011-2015). În document sunt configurate 20 de proiecte cheie și obiectivele ce se doresc a fi îndeplinite într-un ritm accelerat, fiind conturată totodată consistenta implicare guvernamentală pentru fiecare dintre aceste domenii, stimulată fiind și de contextul crizei globale ce a deschis politicului oportunitatea de a extinde și mai mult sfera intervențiilor și a măsurilor protecționiste.

Cele 7 industrii supuse politicii comerciale strategice pentru 2011-2015

Sursa: China Releases 12th Five-Year Plan for National Strategic Emerging Industries, 2012, disponibil on-line la: http://www.china-briefing.com/news/2012/07/25/china-releases-12th-five-year-plan-for-national-strategic-emerging-industries.html.

Dezideratul politic fiind acela de a extinde și consolida poziția întreprinderilor de stat, inclusiv pe piețele externe, prezența unui numărul mare de concurenți în industriile vizate ar veni în răspărul acestui amplu program strategic al partidului. Guvernul central, menține la nivel declarativ o politică concurențială neprotecționistă, însă în realitate, ca mai toate guvernele din Europa, lasă la o parte rolul de arbitru imparțial pentru a se implica intens în anatomia arenei competiționale. După judecata noastră, în treacăt fie spus, nu încape îndoială că statul – care este singura organizație dintr-o societate care nu își realizează veniturile printr-un proces competițional – se află într-o contradicție structurală în a stabili o politică concurențială imparțială. Astfel, vedem că statul chinez nu se mulțumește cu reglarea politică a nivelului concurenței, obiectivele sale vizând: deținerea în proprietate a tuturor firmelor din domeniul petrolului și gazelor, al petrochimiei, energiei electrice și telecomunicațiilor, controlarea sectoarelor aviatic, carbonier și cel al transportului maritim, și extinderea sferei sale de intervenție până la controlarea în sine a sectoarelor în sectoarele auto, construcții, utilaje, metalurgic, tehnologia informației și tehnologia mediului; ponderea întreprinderilor de stat în domeniul: asigurărilor, mass-mediei, căilor ferate sau a tutunului, indică de asemenea un interes major al statului în controlarea acestora; în timp ce se extind reglementările asupra sectorul financiar non-bancar ce până în 2010 “nu a fost reglementat, datorită faptului că autoritățile guvernamentale chineze au recunoscut efectele sale pozitive asupra creșterii economice, realizată, în principal, prin buna direcționare a fluxurilor financiare spre întreprinderile profitabile din mediul de afaceri (în special I.M.M.)”, sectorul bancar aflat aproape în întregime în proprietatea statului, acordă credite la comanda liderilor de partid “transferând venituri dinspre gospodări înspre companiile privilegiate, prin politica dobânzii”. O estimare a controlului de stat este dificil de întreprins, dar cele arătate până aici cât și cele ce vor urma în subcapitolele viitoare, vor arunca, sperăm mai multă lumină asupra mecanismului de funcționare a companiilor de stat și a întregului sistem chinez, devenind totodată evident, contrar opiniei comune, că politica deschiderii porților pentru investiții și bunuri economice străine nu înseamnă deloc și permiterea rolului de lider de piață pentru companiile din afara țării sau crearea un loc sigur pentru drepturile de proprietate.

Sectoare deținute și controlate de stat

Sursa: Derek Scissors, The Most Important Chinese Trade Barriers,

The Heritage Foundation, 19 iulie, 2012.

3.4.1. Pseudo-selecția “campionilor naționali”

Viitorul este necunoscut pentru naivi pare a transmite planurile de activități minuțios stabilite ale industriilor incluse în programul de ordin strategic creionat de noi mai sus. Totuși, în momentul de față, sectoarele în care s-a intervenit mai puternic, mai ales după criza economică mondială, se confruntă cu serioase probleme ce implică proiecte de investiții haotice și procese de producție distorsionate de stimuli artificiali în raport cu preferințele reale de consum ce au condus la supraproducție și reducerea cantității bunurilor de consum. Pentru ilustrare și o încercare de a desluși lucrurile, ne vom referi la cazul sectorului auto, care e considerat a fi unul dintre cele deschise competiției, dar unde obiectivul autorităților chineze, așa cum a fost arătat mai înainte, fiind acela de a controla piața internă a acestui sector, a impus ca importurile auto să fie menținute la sub 5% din totalul vânzărilor de automobile din R.P.Chineză. Dar, ca în orice sistem protecționist, exigențele cererii nu corespund planurilor industriașilor ce investesc tot mai mult timp și resurse pentru obținerea de favoruri politice, și atunci apar probleme legate de satisfacerea consumatorilor (vezi problemele fabricanților de automobile chineze legate de calitate, siguranță și design). Distribuirea substanțială și îndelungată a resurselor publice către acest sector nu a întâlnit deocamdată cerințele reale de consum, de vreme ce în China se preferă cu predilecție un brand ca BMW, în timp ce ambițiile consolidării în viitorul apropiat a unor branduri de lux proprii (un trend semnificativ de consum ar fi în acest segment) concretizate recent și sub umbrela politicilor antitrust (care urmează să pedepsească concurenții străini ca: BMW, Audi, Mercedes-Benz și Chrysler), sunt și ele supuse, ca oricare jucător din piață, nelipsitelor schimbări în preferințele publicului, în gradul de disponibilitate și accesabilitate a resurselor, în posibilitățile tehnologice și de producție, și în general dificultății de cunoaștere a acțiunilor antreprenoriale ale concurenților și consumatorilor din sector. Toate sumele (la discuția referitoare la politica subvenționării vor fi precizate sumele direcționate către sectorul pieselor auto)necesare prospectării, creșterii și menținerii sectorului auto până la așa zisul moment oportun, sunt doar un pariu în cheie politică pe cheltuiala cetățenilor și a firmelor cu adevărat profitabile, atâta timp cât nu se poate ști când și dacă aceste întreprinderi vor deveni aducătoare de profituri. Acest lucru le deosebește fundamental de investițiile de pe piața liberă unde capitalul eliberat în vederea obținerii de profituri în viitor nu afectează veniturile nimănui. Din contră roadele investițiilor private se reflectă în ridicarea în mod real și necoercitivă a nivelului de trai a populației, ele determinând o sporire a structurii producției, a acumulării de capital, a salariilor și ofertei de bunuri de consum și producție; iar în cazul foarte posibil al neanticipării antreprenoriale corecte, pierderile investiției sunt restrânse la nivelul celor implicați. Să presupunem totuși că sectorul auto deși selectat politic, ar putea înregistra profituri. Se pune atunci întrebarea: cum pot ele aduce bunăstare societății dacă din capul locului nu au servit dorințelor de consum? Chinezii care intenționau să cumpere mașini în prezent, conform preferinței lor de timp, și în funcție de scara lor subiectivă de preferințe, sunt “rugați” să aștepte dezvoltarea sectorului, și oricum după unii producători au un comportament de consum irațional ce se impune a fi educat.

Se pretinde cunoașterea și înțelegerea comportamentelor de consum, mai precis

“consumatorii chinezi nu cumpără o mașină; nu ii cumpără funcțiile. Ei cumpără designul (înfățișarea). Dar, susținem noi, o piață e alcătuită din persoane cu nevoi și preferințe unice aflate într-o permanență schimbare. Ar fi o eroare să fie luați toți la grămadă. Existența unor similarități de consum poate fi destul de înșelătoare și trebuie ținut cont că sunt informații de tip istoric ce nu informează, așa cum greșit se crede, despre vitoarele acțiuni nici ale consumatorilor nici ale competitorilor. Sesizarea oportunităților de profit nu se pot face în baza unei informații deja știute. Activitatea antreprenorială presupune tocmai descoperirea, transmiterea în piață, și chiar crearea de informații noi, personalizate.

Funcția antreprenorială este, prin natură și definiție, întotdeauna concurențială. Prin aceasta se înțelege că din moment ce un actor a descoperit o oportunitate de câștig și a exploatat-o, o astfel de ocazie tinde să dispară în sensul că nu mai poate fi nici evaluată, nici folosită de către alți actori. În același mod, dacă ocazia de câștig nu este descoperită decât parțial sau exploatată insuficient, o parte va exista latent până la descoperirea și utilizarea ei de către alți actori. De aceea, procesul social este net concurențial, în sensul că diferiții actori rivalizează mai mult sau mai puțin conștient, pentru a evalua și a profita, înaintea celorlalți, de ocaziile de a obține profit. Orice act antreprenorial descoperă, coordonează și elimină discordanțele sociale și determină ca acestea, odată descoperite și îndreptate, să nu mai poată fi percepute și eliminate de nici un alt întreprinzător. Am putea crede eronat că procesele sociale declanșate de întreprinzător ar putea, prin propria dinamică, să se oprească sau să dispară, din momentul în care forța antreprenorială ar descoperi și exploata toate posibilitățile de ajustare socială existentă. Totuși, procesul antreprenorial de coordonare socială nu încetează și nu se epuizează niciodată deoarece actul antreprenorial elementar rezidă, dincolo de toate, în crearea și transmiterea unei informații noi care trebuie să modifice obligatoriu percepția generală asupra obiectivelor și mijloacelor tuturor întreprinzătorilor implicați. Aceasta, la rândul său, dă naștere apariției nelimitate a noilor discordanțe ce produc noi oportunități de câștig antreprenorial, și așa mai departe, întreținând un proces dinamic interminabil prin care civilizația avansează. Cu alte cuvinte, funcția antreprenorială nu doar face posibilă viața socială ordonând comportamentele discordante ale membrilor săi, dar favorizează, concomitent, dezvoltarea civilizației generând necontenit obiective noi și cunoștințe răspândite în interiorul societății în valuri succesive; în plus, un fapt la fel de important, ea permite ca această dezvoltare să fie, simultan, cât mai adaptată și mai armonioasă cu putință în fiecare circumstanță istorică, deoarece discordanțele ivite constant pe măsura înaintării civilizației și apariției unei noi informații antreprenoriale tind, la rândul lor, să fie descoperite și eliminate prin însăși forța acțiunii umane. Adică, funcția antreprenorială constituie forța ce conferă coeziune societății și face posibilă dezvoltarea sa armonioasă, dat fiind că discordanțele apărute inevitabil în procesul de dezvoltare tind să fie coordonate tot de către ea.

Așadar, nu vedem să existe vreun argument credibil care să indice siguranța faptului că toți sau o parte semnificativă din consumatori așteaptă cuminți ce li se oferă de către producătorii de mașini. Desigur nimeni nu se amăgește cu rugămințile companiilor, mai ales că, ele vin prin apel la constrângere (vezi limitarea importurilor auto și barierele în calea concurenței din acest sector), și, după cum susțin unii analiști așa numita înclinație a consumului către mașinile de lux deja e de domeniul trecutului.

Am arătat la teza industriilor infantile că orice guvern e într-o imposibilitate de a descoperi, ghida și menține viitorii „campioni”. Privită în retrospectivă, însăși experiența din acest sector poate servi drept avertisment pentru entuziasmul economiștilor ale căror recente erori de asociere în determinarea factorilor dominanți în sectorul menționat, i-au condus la interpretări ce susțin mai mult necesitatea protecției decât deschiderea acestuia către competiție și drepturi de proprietate. În acest sens merită să arătăm că încercările masive din trecut, de acordare de protecție și sprijin sectorului auto, au condus la o serie de consecințe neintenționate în raport cu cele menționate în planurile cincinale, în discursurile liderilor și în analizele protecționiștilor:

distorsionarea prețurilor (fiind cu atât mai mare cu cât gradul de protecție oferit este

mai ridicat);

modificarea comportamentelor în sensul căutării de favoruri (în dauna liberei

concurențe, a cărei importanță a fost serios redusă) atât a firmelor locale cât și a

investitorilor străini;

fragilizarea, lipsa de eficiență și în general o performanță slabă a întreprinderilor

protejate;

diminuarea bunăstării generale.

Date fiind justificările oficialilor privind sectoarele strategice, care sunt diverse și mereu în schimbare în funcție de conjunctura economico-socială, internă și externă, se poate crea iluzia că în departamentele acestora s-ar fi produs noi argumente la nivel teoretic în favoarea susținerii acestei teze protecționiste. Examinând aceste planuri se poate ușor constata că au la bază supoziții de aceași natură cu cele conturate de teoria comerțului strategic dezvoltată în anii ’80, și de cea a industriilor infantile, așa cum reise și din cele prezentate mai devreme. Prin urmare, ele suferă de aceleași inconsistențe. Așa cum înțelegem noi lucrurile, explicația cea mai pertinentă a faptului că sumele uriașe pompate în economia R.P. Chineze nu se reflectă în nivelul de trai al populației și nici în stabilitatea sectoarelor gestionate de către guvern (și de fapt, procedându-se astfel, se erodează intens și mai mult capitalul), o oferă argumentele venite pe linia calculului economic și cea a stimulentelor. Așadar, dificultățile insurmontabile create de acest tip de politică comercială decurg din faptul că:

(a) aparatul birocratic (indiferent de instrumentele sofisticate de care dispune) nu poate selecta corect companiile ce vor fi profitabile în viitor fiindcă potențialul acestora se poate descoperi doar într-un proces concurențial de piață unde prețurile sunt formate în baza interacțiunilor între indivizi și reflectă raritatea bunurilor economice. În consecință, dacă “piața financiară permite exact apariția prețurilor care exprimă valoarea relativă a capacităților antreprenoriale”, atunci companiile selectate în afara acesteia, oricât de atent, vor deveni puternice obstacole pentru adevărata restructurare a economiei chineze deoarece se vor menține și întârzia sectoare ineficente și atunci companiile în loc de bunăstare vor aduce societății lipsuri și risipă, așa cum s-a întâmplat și până acum;

(b) stabilirea criteriilor pentru selecția avută în vedere ridică probleme pentru că acestea sunt stabilite independent de piață. De aici apar și posibilitățile de presiune și influențare exercitate de grupurile de interese ce vor înlocui necontenit normele reale ale pieței, consumând din resursele altora. Urmează distorsiunile binecunoscute la nivelul consumatorilor ce vor fi privați de dreptul de a alege dintr-o paletă mai largă de bunuri și servicii, și la nivelul sectoarelor ce se vor menține intr-un permanent haos al alocării factorilor de producție.

De aceea, se discută tot mai mult de un standard de viață modest și de ineficiența sectoarelor administrate de statul chinez. Pentru o mai bună înțelegere a sprijinului oferit de guvern, vom profila în secțiunea viitoare, pe cât posibil, o imagine de ansamblu a alocării de subsidii către cele mai importante patru industrii din R.P. Chineză.

3.5. O scurtă investigație asupra distribuirii de privilegii

prin politica subvenționării

3.5.1. Subvențiile în China

Unul dintre cele mai dificile lucruri într-un demers de identificare și cuantificare a subvențiilor funizate de Beijing, este lipsa transparenței. În general, programele de subvenționare rămân doar în birourile cadrelor de partid, ceea ce face acest demers anevoios. Dar, premisa de la care au pornit membrii Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez în această politică, a fost una fără echivoc: stimularea substanțială și protejarea întreprinderilor de stat (dar nu numai a lor) va produce modificări de natură să permită avansarea intereselor statului chinez în planul ordinii economice globale. Pârghia principală de diseminare a fondurilor guvernamentale către companiile beneficiare sunt băncile de stat. Facilitarea condițiilor de accesare a creditelor, oferirea de credite subvenționate (ex.: între anii 2001 și 2005 au reprezentat 65% din totalul creditelor oferite de către acestea) sau împrumuturi la dobânzi reduse (în perioada 2001 până în 2008 s-a constatat că întreprinderile de stat plătesc o dobândă anuală la credite de 1,6% în timp ce companiile private plătesc 5,4%.) sunt privilegiile principale direcționate prin sistemul bancar.

Din anul 2009 și până în 2011 creditele bancare au însumat 3700 miliarde de dolari, perioadă în care băncile de stat au controlat peste 90% din activele bancare. Un fapt ce ar putea fi apreciat ca fiind ironic este acela că în timp ce guvernul chinez este preocupat și îngrijorat de sumele distribuite prin creditare firmelor private, 80% dintre aceste sume sunt destinate întreprinderilor de stat ce au rate ale dobânzii sub nivelul pieței, aproape de zero. Alte subvenții decurg din proprietatea statului asupra terenurilor. Companiile ce au alți proprietari decât statul chinez sunt “concurate” de întreprinderile de stat ce beneficiază adesea de terenuri gratuite. În plus, se confruntă cu (a) nesiguranța acestor proprietăți atâta vreme cât autoritățile locale pot regla gradul de concurență în avantajul întreprinderilor locale ce aparțin statului, și (b) nu sunt deloc imune la creșterea prețurilor terenurilor. Un alt element important de reținut ce evidențiază relația pseudo-competitivă între întreprinderile de stat și companiile private este că planificarea chinezească presupune infuzii continue de management politic. Astfel că, din birourile administrațiilor centrale sau provinciale, funcționarii ce stau la cârma elaborării și direcționării politicilor de subvenționare se transferă în cadrul întreprinderilor de stat. Staff-ul Partidului Comunist Chinez este în permanetă legătură cu directorii întreprinderilor. Impozitările preferențiale, scutirile de la plata taxelor vamale la echipamentele importate sunt și ele parte a strategiei de dezvoltare nenaturală a întreprinderilor de stat. Subvențiile au un caracter temporar, însă așa cum am arătat la discuția privitoare la argumentul industriilor tinere, ele stau în decizia unui birocrat care poate hotărî menținerea acestora pentru o perioadă îndelungată (vezi îndesosebi industria hârtiei). Alături de aceste măsuri vom consemna în rândurile de mai jos instrumentele principale de subvenționare ce conturează amploarea politicii subvenționării elaborată de decidenții chinezi.

Pentru început vom reține pe cele mai recente dintre acestea descoperite și semnalate Organizației Mondiale a Comerțului, de către guvernul american. De altfel, este un fapt notoriu că în ciuda prevederilor articolului 3 a Acordului privind subvențiile din protocolul de aderare la O.M.C., care exclude utilizarea subvențiilor la export și subvențiile de substituire a importurilor, Republica Populară Chineză continuă totuși să le utilizeze pentru stimularea companiilor interne. Cele mai notorii dintre cazurile recente sunt presiunile întreprinse de Statele Unite și Mexic prin mecanismul de soluționare a diferendelor din cadrul O.M.C. în luna februarie a anului 2007 pentru ca R.P.C. să elimine subvențiile la export și import depistate de către aceștia. O altă încercare a acestor țări (într-un caz referitor la programele chineze Famous Export Brand și World Top Brand) a avut loc în luna decembrie a anului 2008, urmate de Guatemala în luna ianuarie din anul 2009 și soluționate aparent pozitiv (în sensul confirmării eliminării de către partea chineză a acordării de privilegii de export în măsurile contestate) în luna decembrie a aceluiași an. Alte semnalări de asemenea cazuri unde au fost inițiate anchete sub legislația O.M.C. au fost: în decembrie 2010 legate de utilizarea unor subvenții de substituire a importului, ce sprijineau producția de sisteme de turbine eoliene din China și în septembrie 2012 privitor la numeroasele subvenții oferite de guvernul central și de diversele guverne sub-centrale pentru sectorul auto.

3.5.2. Distribuirea subvențiilor pe sectoare

Ne vom opri acum asupra principalelor sectoare beneficiare de subvenții, scopul nostru fiind acela de a inventaria distribuirea de privilegii prin aceste măsuri, cu precizarea din preambulul subcapitolului că parcurgerea literaturii disponibile și a diverselor rapoarte în domeniu, nu îți oferă date complete pentru întocmirea unui tablou întreg, dar este suficient de relevantă în ceea ce privește preocuparea noastră. Efortul câtorva cercetători a scos deci la iveală sprijinul consistent oferit sectoarelor de către administrația de la Beijing.

Astfel, din analiza Haley și Haley, poate cel mai complet și amănunțit studiu despre distribuirea subvențiilor către sectoarele din China, rezultă o situație ce alături de deprecierea yuanului și alte măsuri de stimulare artificială, profilează, am putea spune, versiunea chineză a neo-protecționismului. Le vom menționa în rîndurile următoare mai întâi pe cel siderurgic, în al doilea rând pe cel al sticlei, în al treilea rând sectorul hârtiei, și ultimul pe cel al pieselor auto. Principalele dimensiuni ale alocării subsidiilor în aceste industrii fiind în ordinea anunțată următoarele:

(1) Industria siderurgică

Obiectivul autorităților locale în acest sector a fost menținerea locurilor de muncă și sprijinirea producătorilor locali. Prin urmare politica subvenționării acestui sector nu numai că a fost menținută, însă a și evoluat semnificativ contribuind la distorsionarea cererii reale și la înregistrarea de stocuri în exces. În acest sector distribuirea subvențiilor a avut următoarea structură:

Subvențiile pentru cărbunele termic în sectorul siderurgic din anul 2000 și până la mijlocul anului 2007 s-au ridicat la 11.16 miliarde de dolari. În perioada imediat de după aderarea la O.M.C. și până la mijlocul anului 2007 acestea au însumat aproximativ 10,21 miliarde de dolari.

Energia electrică. Totalul subvențiilor din 2000 până la mijocul anului 2007 a ​​ajuns la 916,39 milioane de dolari. Subvențiile de energie electrică la oțel din China din 2002 (imediat după intrarea Chinei la OMC) și până la mijlocul anului 2007 sunt estimate la 912,97 milioane de dolari.

Subvențiile pentru gaze naturale. Între anul 2000 și până la mijlocul anului 2007 subvențiile au ​​ajuns la 54.12 milioane de dolari.

(2) Industria sticlei nu se bazează pe cererea reală

În acest sector statul chinez a alocat între anul 2004 și cel de-al doiela trimiestru al anului 2008, subvenții ce însumează 4.8 miliarde de dolari. Autorii consideră că tendința de creștere a subvențiilor a fost un factor ce a contribuit la menținerea companiilor pe profit în ciuda creșterii semnificative a costurilor materiilor prime și nici unei creșteri relevante de prețuri la produsele din sticlă în perioada analizată.

(3) Industria hârtiei

În perioada analizată 2002-2009 companiile din sectorul menționat au beneficiat de subvenții în valoare totală de 33.1 miliarde dolari. Din analiză rezultă că în perioada 2002-2010 în această industrie s-au identificat 43 de proiecte care au primit împrumuturi cu dobânzi subvenționate.

Distribuirea acestora a fost constituită după cum urmează:

(A) Subvențiile alocate pentru energia electrică utilizate de către industria hârtiei din China au ajuns între anii 2002 și 2009 la suma de 777.8 milioane de dolari.

(B) Subvențiile pentru cărbunele consumat de industria hârtiei din China pentru aceeași perioadă au însemnat 3.1 miliarde dolari.

(C) Subvențiile pentru celuloza folosite de către industria hârtiei din China au ajuns la 25 miliarde dolari între anii 2004 și 2009.

(D) Sumele alocate pentru pentru hârtia reciclată consumate de industria hartiei din China între anii 2004 și 2008 s-au ridicat la suma de 1.7 miliarde de dolari.

(E) Subvențiile raportate de companii. În perioada luată în calcul pentru acest sector (2002-2009) subvențiile raportate în rapoartele anuale ale companiilor producătoare de hârtie din China, au însumat 442.2 milioane de dolari.

(4) Industria pieselor auto

Administrația centrală și cele provinciale au directionat fonduri de sprijin și stimulare prin intermediul a două măsuri: prima include subvenții directe pentru companii, inclusiv finanțare subvenționată, subvenții în numerar, subvenții fiscale, subvenții la export, împrumuturi fără dobândă și granturi de cercetare dezvoltare, iar cea de-a doua cuprinde subvenții indirecte pentru industria pieselor auto, inclusiv prețuri controlate la energie și materiile prime. Barierele netarifare continuă să fie folosite în întregul sector însă mai pronunțat în provincii.

Din raportarea de către companii a subvențiilor rezultă o imagine incompletă din cauza informațiilor insuficiente transmise de către acestea. Între 2001 și 2009 companiile din acest sector au raportat primirea de subvenții în valoare totală de 2.3 miliarde dolari (raportarea are multe date lipsă, doar 73 de companii, din peste 10.000 de firme înregistrate au raportat primirea de subvenții). Programul de subvenționare include granturi, politici direcționate către reducerea împrumuturilor și alte privilegii de la băncile cu capital de stat, avantaje din scutiri de taxe, restituiri ale impozitelor pe venit, subvenții pentru încurajarea investițiilor străine în sectorul pieselor auto.

Fondurile guvernamentale au fost repartizate către cinci vectori cheie ai acestui domeniu:

(A) Între anii 2001 și 2010: 1 miliard de dolari pentru cărbune – consumat de industria de piese auto din China.

(B) Între anii 2002 și 2010: 596 milioane dolari pentru energia electrică utilizată de către industria de piese auto din China.

(C) Din 2004 până în 2010 au fost alocată suma de 1,6 miliarde dolari către utilizarea producției de sticlă de către industria de piese auto.

(D) Din anul 2004 și până în 2010: 311 milioane de dolari au fost alocate pentru gazele naturale din această industrie.

(E) Vreme de un an, între 2000 și 2001, s-au distribuit subvenții pentru dezvoltarea tehnologiei și restructurării industriale în valoare de aproximativ 18,4 miliarde de dolari. Pentru perioada 2012-2020, guvernul s-a angajat să aloce 10,9 miliarde de dolari în vederea stimulării progresului tehnologic și restructurării industriale.

Istoria recentă a subvenționării acestor sectoare, ale cărei dimensiuni au prins formă mai înainte, alături de cele redate și discutate în secțiunile acestui capitol – vin să ilustreze și să întregească observațiile noastre de natură teoretică elaborate în capitolul doi. Fără îndoială, implicațiile acestora sunt cu mult mai extinse decât le-am putut noi explora în paginile precedente. Totuși, dacă ceea ce s-a argumentat în capitolul de față, de la presupozițiile sino-protecționiste și până la consecințele aplicării în prezent a politicilor doctrinei noului protecționism este adevărat, atunci este suficient ca să putem trage concluzia, în vădit contrast cu lucrările neoclasice contemporane ale economiștilor sinologi, că economia chineză caracterizată deci de o profundă politică neo-protecționistă, este nesusținută de justificări economice și etice pertinente, cu toate consecințele la nivelul costurilor, dar și la nivel etic, ce decurg de aici. Această concluzie incumbă un alt temei – schimbarea grabnică a acestei optici de mimare aflată sub umbrela etichetelor cu nuanțe semantice (amintim doar câteva: „sectoare private”, „liberalizarea sectoarelor”, “competitivitatea întreprinderilor de stat”,“concurență”) și de acordare parțială (care nu trebuie exagerată sau minimizată ci înțeleasă la justa măsură: virtuțile pieței acolo unde sunt lăsate să se manifeste, cu sau fără voia P.C.Chinez, fac ajustările realiste și raționale ce frânează colapsul) și aparentă a libertății tranzacțiilor comerciale între indivizi – ce pervertește relațiile antreprenoriale și le favorizează pe cele între oficialii guvernamentali și întreprinzătorii privați – și, adoptarea în schimb, a celei nefalsificate, autentice, întemeiată pe drepturile de proprietate – ce asigură posibilitatea calculelor economice, o distribuire a stimulilor înfloritoare la nivel social din punct de vedere economic și etic, comuniunea umană, și pacea.

Mai departe teza noastră este aceea că de fapt o politică protecționistă nu poate nicidecum să fie caracteristica unui sistem capitalist sau a economiei de piață. Caracterul inerent coercitiv al protecționismului e incompatibil cu respectarea amintitelor drepturi de proprietate (legitim dobândite)și prin urmare cu orice regim al libertății. Vom avea ocazia în capitolul ce încheie această lucrare să susținem acest lucru prin semnalarea și discutarea acestor incompatibilități pe fondul dezbaterii sistemice asupra specificului economiei chineze.

Capitolul 4

SISTEMUL ECONOMIC DIN CHINA MAI APROAPE

DE POLITICILE PROTECȚIONISTE? ÎNCERCARE DE TEORETIZARE EPISTEMICĂ

4.1. Capitalism în China – către înțelegerea sistemului chinez

Întrebarea care ne preocupă ajunși în această etapă, este ce fel de schimburi comerciale favorizează sistemul economic chinez? Reglementate sau libere? Pentru a răspunde acesteia, se impune să aflăm ce fel de sistem economic ne propune astăzi China, sau, mai curând, să surprindem într-o primă etapă particularitățile sistemului în sensul apropierii sau depărtării de politicile economice ale capitalismului sau ale socialismului.

Consultând literatura din domeniu, poate cel mai frapant lucru, dincolo de problema insuficienței datelor (fără a aduce acum în discuție suspiciunea multor autori ca datele existente să fie măsluite de autorități) legate de situația economică a uneia dintre cele mai renumite economii, este preocuparea redusă a economiștilor de a judeca explicit regimul economic chinez, cumva pusă sub mottoul atribuit lui Deng Xiaoping: “nu contează ce culoare are pisica atâta vreme cât prinde șoareci”. Analize și dezbateri pe acest subiect s-au mai tot făcut, dar studii amănunțite care, la drept vorbind, să limpezească satisfăcător, structura economică a acestei țări, sunt destul de reduse. Sunt necesare în viitor eforturi suplimentare de investigare a acestei arii care se bucură de atât de mult interes în lumea comunității științifice a economiștilor. Totuși, unele studii recente au arătat că sistemul care descrie cel mai adecvat ce se întâmplă în China este capitalismul. În acestă direcție, una dintre cele mai recente și provocatoare lucrări aparține laureatului Nobel, Ronald Coase și economistului chinez Ning Yuang: How China become capitalist. Analizând raționamentele construite de aceștia pentru a își susține teza, și opunând acestora alte și alte puncte de vedere, ne-am propus să scoatem în evidență, în încercarea de a apăra teza deja anunțată la sfărșitul capitolului precedent și sugerată de titlul prezentului capitol, acele aspecte pe care le apreciem ca fiind relevante, după gândirea noastră, în demonstrarea în primul rând a inconsistențelor și apoi a consecințelor, a ceea ce putem numi a fi viziunea convențională, în literatura ce abordează acest fenomen. Fundamentele viziunii despre care vorbim îmbracă la nivelul dezideratelor statului chinez următoarele idei: odată, că scopul ar fi fost și este crearea unei piețe competitive și orientate către piață. Apoi, intenția de reducere a a ponderii intervențiilor guvernamentale directe în activitățile economice. O a treia idee e aceea de a permite canalelor pieței să stabilească prețurile și alocarea resurselor. A patra idee a acestei viziuni afirmă obiectivul acordării libertății economice sectoarelor private, și în fine, ultima idee arată interesul autorităților către deschiderea mai largă către economia mondială. Așa văzând lucrurile, actuala dezbatere ce poartă considerabile controverse, pare mai debrabă încheiată cu un rezultat destul de tranșant în ceea ce privește scopurile și mijloacele folosite: China se află spre drumul către economia de piață și capitalism. Ar mai avea de îndeplinit rapid o reformă monetară, liberalizarea completă a prețurilor și procesul privatizării dus la un bun început al instaurării domniei legii și a drepturilor de proprietate. Însă după cum deja s-a arătat în capitolul trei al prezentei teze, și cum vom vedea mai departe, situația redată de această abordare nu e întocmai așa.

Deși aduce contribuții importante literaturii de profil, demonstrația acestora e întemeiată în principal pe câteva ipoteze controversate, după judecata noastră, ce fac întrucâtva să transpară că afirmațiile lor se datorează mai mult percepției intuitive derivate din datele existente în acel moment, și nu relațiilor logice de cauzalitate care pot explica nu doar conjunctural și provizoriu, același fenomen în feluritele sale ipostaze. În măsura în care autorii consideră că procesele ori fenomenele economice au legități stabilite numai temporar, atunci aserțiunile lor își pierd proprietatea de a fi adevărate rămânând la stadiul de simple conjecturi.

În esență, poziția lor legată de parcursul Chinei către capitalism, se poate reduce la următoarele argumente:

[1] Începând cu anii ’80 deschiderea pieței s-a realizat cu ajutorul a patru “forțe marginale”: fermele private, întreprinderile locale, antreprenoriatul individual și zonele economice speciale, adică tocmai de la acelea excluse de la planificarea de stat. În ciuda discriminării de către stat de până în 1992, antreprenoriatul privat a reușit să înflorească pe piața chineză.

Ceea ce este surprinzător privind întreprinderile de la orașe și sate este faptul că totuși au reușit să supraviețuiască. Aceasta a adus o contribuție cruicială la trecerea Chinei de la socialism la economia de piață în pofida opoziției guvernamentale. Pekingul le-a considerat întotdeauna o competiție minoră și în consecință le-a tratat cu dispreț și animozitate.

Creșterea "economiei individuale a pus capăt economiei de stat din orașele și satele chinezesti. În afara sectorului public controlat de stat s-a născut o noua forță economică. Deși începuturile au existat încă din 1981 economia individuală nu și-a câștigat varietatea decât în 1992, când economia de piață a fost recunoscută oficial ca făcând parte din sistemul socialist chinez. De-a lungul întregii decade a anilor ’80, sectorul privat, cum ar fi întreprinderile de la orașe și sate, a fost marcat de restrictii și considerat o paria sociala. De exemplu, în orașe, părinții nu își lăsau ficele să se căsătorească cu tineri angajați în sectorul privat – aceste ocupații fiind considerate nesigure, inferioare și destul de compromițătoare. Companiile private nu aveau voie să angajeze mai mult de șapte lucrători – orice companie care depășea cifra de opt era considerată capitalistă, deci ilegală.

O altă situație elocventă, în opinia noastră, era atitudinea legată de orice însemna acțiunile individuale. Studiul arată cum în perioada anilor 1980-1990, “cuvântul privat a fost aproape taboo în discursul public”, preferându-se în schimb termenul de întreprinderile oamenilor , din cauza “ostilității politice și culturale” la adresa politicilor de privatizare. Suntem de părere că rămâne destul de ambiguu dacă și opinia publică respingea proprietatea, sau era de fapt gândirea orwelliană de tipul “noi suntem tu”, promovată coercitiv de Partidul Comunist. Nu am împins gratuit afirmația până aici de vreme ce în prezent atitudinea publicului e grăitoare iar cea a politicului față de antreprenorii privați nu e prea încurajatoare:

The richest man in China, Huang Guangyu, head of a national appliances chain-store network, Gome, with an estimated fortune of $6.3 billion, was detained for alleged insider trading in November 2008. The first reaction to the arrest of people like Huang was not, ‘what did he do wrong?’, but ‘who did he offend?’ The high-profile arrests of rich businessmen and women, however, overshadowed a more important development. Entrepreneurs had been starved of bank capital, fenced out of some of the most profitable sectors of the economy, often forced into unholy alliances with state partners and sometimes sent to jail. Despite these setbacks, private wealth had gradually become an indispensable part of the Chinese landscape.

[2] Reformele din anii ’90 ce au prevăzut: începerea proceselor de privatizare a întreprinderilor de stat, măsuri fiscale și liberalizare controlată a prețurilor, alături de concurența între regiuni (32 de provincii, 282 de municipii, 2,862 de județe, 19,522 orașe și 14,677 de sate) au contribuit la fixarea pilonilor economiei de piață.

Eliminarea controalelor de prețuri a fost foarte mult ajutat de prezența unui sector privat puternic care în ultima decadă a creat un sistem funcțional de stabilire a prețurilor. În acest sens, existența mecanismului dual a fost extrem de folositoare; înaintea acestei dereglementări a prețurilor, atât întreprinderile de stat cât și cele private erau obișnuite cu sistemul de piață și familiare cu modul de operare a pieței libere.

Din anii ’90, începe privatizarea și reconstrucția întreprinderilor de stat. Restructurarea întreprinderilor de stat s-a realizat prin mecanismul celor două piste (dual-track) prin care acestea operau simultan cu prețuri planificate și prețuri de piață.

Ca întreprinderi de stat aveau libertatea de a ignora obiectivele stabilite și astfel au trecut printr-o metamorfoză neplanificată ajungand în final la un rol dublu. Pe de o parte, întreprinderea rămânea credincioasă planificării centralizate, încasând diverși factori de producție de la planul de stat; pe de altă parte, au început să opereze în afara controlului planului de stat pentru profituri economice. Ca rezultat, în timp ce planificarea centrală a continuat funcția sa de alocare a resurselor, un mecanism de piață a apărut în paralel, indicând întreprinderilor de stat ce și cât de mult să producă pentru a beneficia de oportunitățile schimbării economice. Nu e nici o îndoială că sectorul de stat a beneficiat foarte mult prin mecanismul căii duale.

Acest proces nu e nici pe departe unul complet, menținând sectoare în care predomină companiile de stat și altele cum ar fi sectorul bancar, sectorul energetic, sau cel al comunicării, unde e în continuare monopol de stat. Prețurile de piață aduceau fără îndoială planului de stat bruma de realism – ce funcționa ca o proptea temporară în fața falimentului. Dar aceasta, fără privatizarea în întregime nu e un mecanism suficient pentru a evita pierderile și a le putea numi cu adevărat companii. Vom explica ceva mai jos de ce considerăm necesar acest lucru.

După reforma fiscală, concurența între regiuni este considerată unul dintre motoarele procesului de evoluție:

Întrucât noul regim de taxare a fost aplicat în mod uniform în întreaga Chină, a avut ca efect eliminarea favoritismului creând pentru provincii (și întreprinderile aflate sub jurisdicția lor) un sistem echitabil. În al doilea rând eliminând impozitul pe produs, noul sistem uniform de distribuție a taxelor a diminuat interesul guvernelor locale în a continua protecționismul. Impozitul pe produs era plătit de întreprinderi către guvernele locale pe baza vânzărilor indiferent de profitabilitatea lor, și fusese introdus în reforma fiscală din 1983-1984. A devenit de atunci principala sursă de venit pentru guvernele locale. Înainte de noua reforma fiscală, guvernele locale aveau stimulente puternice pentru a proteja întreprinderile lor de concurența din exterior, fragmentând în mod eficient economia națională. Câtă vreme întreprinderile erau în funcțiune, trebuiau să plătească taxa pe produs guvernelor locale, chiar când nu erau profitabile. După noua reformă fiscală, taxa pe valoarea adăugată a devenit principala sursă de venit, și întreprinderile au trebuit să fie profitabile ca să o poată plăti. În consecință reforma din 1994 a reușit să reducă distorsiunile pieții. Acesta a avut un efect mult mai extins, transformând dinamica economiei regionale dintr-o stare haotică într-o competiție eficientă și durabilă. Drept urmare guvernele locale au încept să concureze unele cu altele în atragerea investițiilor prin imbunătățirea infrastructurii și climatului de afaceri. Competiția regională a fost responsabilă în principal pentru dinamica economică absolut remarcabilă a Chinei începând de la jumătatea deceniului 1990.

Alți autori sunt sceptici la acest tip de concurență, argumentând că raportarea unor rate de creștere de succes a propriilor regiuni de către funcționarii responsabili a fost mai tot timpul supusă tentației de a măslui datele reale:

Cea mai dezvoltată linie de argumentare vine de la laureatul premiului Nobel, Eric Maskin și co-autorii săi chinezi care menționează competiția regională între oficiali ca fiind cheia către succesul chinezesc. În loc să controleze la nivel micro întreaga economie, scriu ei, P.C.C. numește și supraveghează șefi care conduc provinciile, orașele și municipiile. Datorită dimensiunii Chinei, regiunile sunt deseori echivalentul unor țări de dimensiune medie. Primari regionali, guvernatori și lideri de partid locali conduc regiuni relativ independente și de sine stătătoare. Aproape 70% din totalul cheltuielilor guvernamentale în China sunt efectuate la nivel sub-național. Cu toate acestea, P.C.C. controlează îndeaproape numirile în funcție, promovările, retrogradările și concedierile. Maskin și ceilalți susțin că P.C.C. organizează concursuri între conducătorii regionali pentru a-i promova pe cei care realizează rate ridicate de creștere economică, obțin rate scăzute ale șomajului sau atrag investiții străine directe. Într-adevăr, studii empirice atestă faptul că promovarea oficialilor regionali depinde de creșterea relativă și de crearea de locuri de muncă. Această poveste despre un P.C.C. „eficient” este falsă din mai multe motive. Zvonuri despre corupția sinistră și excesele prințișorilor (copii ai primei generații de lideri P.C.C.) contrazic imaginea unui P.C.C. binevoitor. Faptul că, încă săracă, China are mai mulți miliardari decât oricare altă țară cu excepția Statelor Unite ridică și mai multe suspiciuni. Economiștii au demonstrat mult timp că dictaturile „binevoitoare” sunt distruse de probleme de tipul principal-agent, lăcomie, comportament oportunist și corupție. De ce ar fi China o excepție? Concurența între liderii de la nivel regional și între liderii de partid s-a dovedit dezastruoasă în cazul economiei planificate sovietice. Competitorii au descoperit că trișatul este cea mai bună formă de a câștiga. În final, economia sovietică a generat mai multă informație falsă decât s-ar fi așteptat chiar și Hayek. Conducătorii regionali chinezi au învățat, de asemenea, să manipuleze creșterea economică prin intermediul investițiilor publice sau mai simplu, prin falsificarea registrelor contabile, după cum au dezvăluit recente investigații făcute unui prințișor necinstit.

În opinia noastră, însă, competiția între funcționari nu dispune de aceași substanță ca cea autentică, între proprietari, fiind doar consumatoare și risipitoare de resurse prin faptul că deciziile acestora nu pot avea la bază calcule economice și o structură sănătoasă a stimulentelor. Dacă cel ce încurajează și ghidează orientarea investițiilor, așa cum este în acest caz, nu este consumatorul ci administratorul politic al unui teritoriu, se ridică, neapărat câteva întrebări. Cum poate ști acesta ce investiții sunt cele mai adecvate dorințelor cererii; ori: cum poate face el selecția între candidați, pe criterii economice? și, cum puteau ști funcționarii de cât capital e nevoie în sectoarele acestor regiuni?

Credem că explicațiile nu pot veni dinspre teoriile ce susțin intens concurența între acești administratori nelegitimi. Orice reflecție limpede asupra acestui experiment, ne poate releva următoarea tendință: cu cât va fi mai intensă competiția între funcționari cu atât va fi mai exfoliatoare pentru veniturile membrilor societății – câtă vreme primii își finanțează coercitiv fiecare acțiune din veniturile ultimilor. Să observăm, în logica competiției politice, că devine oportun ca proiectele investiționale aduse prin efortul oficialilor regionali, să fie întărite la nevoie, sau din timp, pentru ca investiția să se “vândă” în continuare publicului și chiar superiorilor ierarhici, ca fiind cea potrivită și necesară respectivei regiuni. Mai mult, cu ajutorul analizelor de tip econometric (ce nu au fost capabile până acum să producă nici măcar o singură lege economică), unii autori ajung chiar să speculeze că spre deosebire de instabilitatea celor private, investițiile chineze de stat au rolul asigurării echilibrului la nivel macroeconomic. Pare că în această optică, nu ar mai fi nicio stavilă teoretică în calea etatizării complete a economiei, de vreme ce piața aduce instabilitate economiei, nesiguranță planificatorilor și iată analiștilor adepți ai echilibrului neoclasic, fiind în acest mod lesne de înțeles eforturile de etatizare ale întregii societăți chineze.

Este, deci, o activitate pe termen lung, defavorabilă societății. Bunăoară, competiția politică între regiuni a adus puternicele măsuri protecționiste între regiuni în China din anii 1989-90, când fiecare cadru local impunea cu nesaț măsuri restrictive asupra tranzacțiilor celorlalți competitori regionali. Numai acestei competiții, de tip politic, îi poate fi asociată, în mod justificat, rivalitatea militară sau cea biologică, ruinătoare pentru întreaga societate. În competiția socială (catalactică cum o numea Mises) “cei ce eșuează nu sunt anihilați; ei sunt îndreptați spre o regiune din sistemul social care este mai modestă, dar mai adecvată realizărilor lor decât cea pe care plănuiseră să o atingă.” Totuși, în opinia unuia dintre cei mai redutabili gânditori ai teoriilor economice ale sistemelor politice, o competiție între administratorii politici ai regiunilor nu poate dura la nesfârșit, existând o tendință către centralizarea puterii politice.

Regiunile despre care discutăm au nevoie de o competiție adevărată între investitori, ca orice altă piață, ce nu poate fi asigurată, intermediată, sau „jucată” între funcționari. Spus altfel, într-un sistem competitiv nu funcționarii trebuie să fie în prim-plan, ci proprietarii. La nivelul stimulentelor, ceea ce îi lipsește acestui sistem sunt cel puțin două funcții elementare: urmărirea profitului și anticiparea eventualelor pierderi. Acestea apar într-un regim concurențial liber între proprietarii de resurse și nu pot fi imitate în alt sistem. În ceea ce ne privește, este neîndoielnic că nu poți imita evitarea pierderilor sau obținerea de beneficii și să te aștepți la aceleași rezultate ca cele provenite din concurența adevărată: “Va fi cel mult un sistem de cvasi-concurență, în care persoana cu adevărat responsabilă nu va fi antreprenorul, ci oficialul care îi aprobă decizia și în care, în consecință, toate dificultățile apărute vor avea legătură cu libertatea de inițiativă și evaluarea responsabilității – de obicei asociate cu birocrația.” Concurența, adăugăm noi, ține iată, de spațiul din care izvorăște. O competiție practicată fără discernământ, cum e cazul celei politice, ia forma deci a unei agresiuni asupra indivizilor, neputând fi înfloritoare la nivel societal.

Mai important, e nevoie de competiție liberă între proprietarii de resurse care să aleagă neconstrâns care variantă este cea mai dezirabilă. Este asigurată în acest fel generarea prețurilor factorilor de producție, indispensabile calculelor economice. Accentuând, investițiile nu se atrag după calculele și experiența birocraților oricât de sofisticate și valoroase ar fi acestea pentru că se vor confrunta în permanență cu problemele imposibilității de a lua decizii raționale economic. În cazul în care se investește mai puțin capital decât e în mod real necesar, investițiile se vor dovedi a fi himerice, și invers, când mai mult capital este investit ele se dovedesc de prisos și risipitoare. De obicei, guvernele artificializează constant mediul de afaceri și instituțional prin diverse măsuri ce facilitează sau schimbă condițiile față de cum ar fi avut ele loc pe o piață liberă, unde pe baza structurii prețurilor reale și funcție de propria anticipare a configurației pieței în viitor, antreprenorul și-ar fi decis volumul capitalului investit, regiunea și domeniul de activitate. Guvernele locale dornice să se poziționeze mai bine decât omologii lor provinciali, transmit potențialilor investitori semnale generatoare de confuzii și erori (survenite prin informațiile livrate neconforme cu cererea, ori modificate centralizat, prin prisma expansiunii creditului și ieftinirii deliberate a ratei dobânzii), ce la început determină producerea de acțiuni antreprenoriale ce adaptate la conjunctura creată artificial (vor decide spre exemplu suplimentarea fondurilor destinate bunurilor de capital) se vor concretiza în malinvestiții. Alături de acestea, în scopul încurajării investitorilor, “serviciul” guvernamental poate asigura confortul unei concurențe reglementate ce păzește investiția de competitori, precum și distribuirea de numeroase alte privilegii.

Așadar, alegerea investitorilor de către oficialii regionali de partid este sortită eșecului deoarece se izbește de problemele imposibilității selectării în mod economic și just a acestora și de slăbirea stimulentelor sănătoase, ce închid drumul către formarea puzzle-ului armonios ghidat de cererea consumatorului și de prețurile neviciate, descris de Rothbard în analizarea economiei sovietice, mai bine poate ca orice alt economist:

Capitalul este o structură complicată, delicată și întrețesută de bunuri de capital. Toate firișoarele acestei țesături trebuie să se potrivească precis, altfel investiția este greșită. Piața liberă funcționează ca un mecanism automatic pentru astfel de potriviri; și am arătat în cartea de față cum piața liberă, prin sistemul său de prețuri și prin sistemul profit-pierdere, reglează produsul și varietatea diferitelor linii de producție, împiedicând ca unii să iasă din aliniere. Dar în socialism, sau în cazul investițiilor guvernamentale masive, nu există un mecanism pentru potrivire și armonizare. Lipsit de un sistem de prețuri liber și de sisteme profit-pierdere, guvernul nu poate decât să se potichnească “investind” orbește, fără să poată distinge ce domeniu, ce produse și ce locuri sunt bune pentru investiție. El va construi un metrou frumos, dar trenurile nu vor avea roți; va apărea un baraj gigantic, dar nu se va găsi cupru pentru liniile de transmisie etc. Aceste surplusuri și lipsuri neașteptate, caracteristice pentru planificarea guvernamentală, sunt rezultatul investițiilor masive greșite din partea guvernului.

[3] Pragmatismul descins din tradiția confucianistă bazat pe principiul “căutarea adevărului în fapte”(seeking truth from facts) a avut rolul unui catalizator de experiențe practice concentrând într-un singur “laborator” experimentele economice produse în regiunile chineze. Se descoperă astfel un corp de cunoștințe practice ce au devenit principala sursă inspirativă pentru liniile directoare, și au condus la dereglementare și la dezvoltarea unei piețe robuste de bunuri.

Crearea "zonelor economice" trebuia să servească drept laborator în care se experimentau principiile capitaliste care duceau la dezvoltarea capitalismului. Aceste zone erau autonome  și se creau inițiative în procesul înțelegerii capitalismului. Evident erau diferite de restul economiei socialiste căci asfel aceste zone speciale economice nu ar fi avut o identitate deosebită. În același timp, aceste zone nu erau o fereastră deschisă spre capitalism în China; scopul lor final era să servească socialismului. Însă, conform unui proverb chinez e greu să menții deschisă o fereastră permițând să intre aer proaspăt și să nu intre și muște odată cu el. Această teamă a guvernului de a nu înrădăcina capitalismul în zonele economie speciale a marcat decada anilor ‘80. Reinterpretarea de către Deng a marxismului cu o doză de pragmatism confuscian prezintă o soluție la dilema ideologică care i-a nedumerit și reținut pe chinezi chiar de la inceputul reformei: cum pot să coexiste socialismul și reforma economică? Definind esența marxismului ca, căutarea adevărului în fapte, Deng a simplificat marxismul și l-a transformat dintr-o politică “greu de înțeles” într-un “simplu adevăr.”

După un an de intense pregătiri al celui de-al 14 lea Congres al Partidului Comunist Chinez a fost deschis în 12 octombrie 1992. Propunerea lui Deng de continuare a reformelor economice a fost adoptată în totalitate. Jiang Zemin adresându-se Congresului Partidului a cerut “grăbirea a ritmului reformelor, o mai mare deschidere și modernizarea în dorința unui succes de amploare în crearea unui socialism cu caracteristici chineze “. Cel mai important, economia de piață a fost, pentru prima dată, a recunoscută oficial ca scopul ultim al reformei economice a Chinei. După torentul de retorică anti-piață și a politicilor care au pătruns lejer în China în anii precedenți, aprobarea lui Jiang a economiei de piață a reafirmat angajamentul Chinei de a reforma piața.

Din punctul nostru de vedere, poziția adoptată de Deng Xiaoping și îmbrâțișată astăzi de mai toți analiștii și politicienii chinezi, dar și revelatoare pentru unii economiști contemporani, că din observarea faptelor societale am putea întocmi o teorie validă, nu este deloc unică sau nouă, e chiar printre cele mai prezente teze epistemice în rândul empiriștilor. Simpatizanții acestei idei de la Confucius la Marx și laureații de premii Nobel pentru economie, par a crede că pragmatismul poate substitui teoria economică.

Am discutat în capitolul de metodologie al prezentei lucrări despre faptul că nu realitatea stabilește legăturile cauzale între “întâmplările” defășurate, că ea nu îți poate spune, de una singură, ce măsuri să adopți și încotro să te îndrepți. Să acceptăm că lucrurile ar sta în alt fel ar fi pe deplin absurd, căci a te gândi sau a discuta despre oricare fenomen înseamnă de fapt teoretizarea lui. Limbajul prin intermediul căruia ne referim la un anumit lucru, include teoria. Faptele, la rândul acestora, au conținut teoretic întrucât sunt puse în aplicare de către om, fiind forma exterioară a teoriei. Ele nu apar din neant. Sunt elaborate ex ante în mentalul uman format și influențat de mediul din care provine și la care aderă respectiva persoană. Vine deci la pachet și cu presupozițiile gazdei. A posteriori faptele sunt interpretate neîndoios de teorie, iar încercarea de a le înțelege fără ea e un nonsens. Pragmatismul nu poate fi, prin urmare, lipsit de componenta ideologică. Adică, membrii P.C.Chinez îl folosesc ca pe o justificare a propriilor planuri.

4.1.1. Laboratorul de experimente – realmente o soluție?

Pe linia ideilor de mai devreme se așază și ideea “laboratorului experimental”. Deficiența principală a acesteia e că metoda experimentelor nu e adecvată științelor sociale. Mises a fost cel care a oferit o explicație acestei constatări. El arată că ceea ce s-a întâmplat în trecut nu ne poate fi de folos pentru acțiunile viitoare deoarece în viața economico-socială, absența relațiilor constante e o certitudine, iar cele necesare pentru înțelegerea lumii sunt axiomele apriorice ce sunt descoperite de om prin introspecție. Acest lucru ne conduce la a admite că “experința cu care trebuie să se confrunte științele acțiunii umane este întotdeauna o experiență care privește fenomene complexe. În domeniul acțiunii umane nu pot fi efectuate nici un fel de experimente de laborator. Nu suntem niciodată in situația de a observa modificarea unui singur element, în vreme ce toate celelalte condiții ale evenimentului răman neschimbate. Ca experiență a fenomenelor complexe, experiența istorică nu ne furnizează fapte, în accepțiunea în care este întrebuințat termenul în științele naturale, pentru a desemna evenimente izolate, testate experimental. Informația pe care ne-o furnizează experiența istorică nu poate fi utilizată ca material de construcție pentru clădirea de teorii și prezicerea evenimentelor viitoare. Fiecare experiență istorică se pretează la diverse interpretări, și este efectiv interpretată în diverse feluri.” Iată, deci, că pretenția comitetului de planificare de a obține informații testate, în vederea legitimizării unor anumite măsuri sau politici, nu se susține. Și dacă am presupune că planificatorii ar obține informații din aceste laboratoare, întrebarea este dacă planificarea e posibilă? Ca răspuns nu e necesar să ne implicăm într-o argumentare amplă, e de ajuns în acest loc să formulăm succint teza tare împotriva acesteia, aplicată la începutul lucrării noastre protecționismului: într-o economie planificată, absența proprietății private asupra factorilor de producție și implicit a tranzacțiilor între acești factori, ce nu mai face posibilă apariția prețurilor la aceștia din urmă, și prin urmare face imposibilă realizarea de calcule economice în termeni monetari, indispensabile realizării unor judecăți alocative raționale.

Ajungând aici, se poate replica că, Cose și Wang, ca și majoritatea celor ce sprijină ideea că în China este capitalism sau o anumită versiune a acestuia, înțeleg problema fundamentală a socialismului în paradigma hayekiană: lipsa informațiilor dispersate și subiective ce ar putea fi aflată numai dintr-un sistem de prețuri liber formate, necesar coordonării societății, așa cum reiese, de fapt, din mai toate evidențierile lor asupra sistemului capitalist chinez:

Când partidul a adoptat economia de piață în 1992 reforma sistemului de prețuri a fost pasul cel mai important în dezvoltarea economiei de piață. Acum semnalele transmise de schimbările de prețuri funcționau ca în orice economie de piață, informând companiile ce să producă ca să satifacă cererea și să aloce resursele unde pot fi utilizate în modul cel mai profitabil.

Și într-adevăr dacă am presupune cele de mai sus ca fiind valide, atunci centralizarea informațiilor pentru problema alocării e rezolvată și P.C.Chinez se poate realmente folosi de acestea în vederea distribuirii către proiecte în conformitate cu cerințele reale ale pieței. Dar după cum au arătat misesienii Rothbard, Hoppe, Salerno și Hülsmann, problema insurmontabilă pe care o întâmpină orice comitet de planificare nu e una de cunoaștere ci de proprietate. Mai exact spus, descentralizarea informațiilor pe care o propunea Hayek, nu e suficientă, ea neefiind problema centrală atâta timp cât cunoașterea provenită prin prețurile prezente (acestea fiind deja formate, sunt informații istorice) nu poate servi la estimarea prețurilor viitoare – activitate esențială a procesului de orientare rațională a resurselor. E nevoie de calcul monetar în termeni de profit și pierdere pe care planificatorii fie și dacă țin seama de datele extrase din piață nu îl pot desfășura, deoarece acest lucru ține numai de exercitarea sarcinii antreprenoriale. Fără un asemenea calcul nu se poate cunoaște care dintre multiplele variante de utilizare a factorilor de producție e potrivită nevoilor pieței și care pistă de utilizare ar fi eronată, iar odată făcută alegerea, se pierde posibilitatea utilizării lor în alte părți, mai urgente sau mai profitabile. “După cum este logic, antreprenorii, atunci când cumpără și vând factori de producție și când întreprind procese de producție, nu “acționează” adaptându-se pur și simplu unor “prețuri” himerice de tip parametric, ci stabilesc în mod activ, permanent, adevăratele prețuri de piață, în care în mod inconștient includ, treptat, informația pe care o descoperă și o generează în orice moment.” E evident că antreprenorii sunt singurii care pot crea și interpreta informația tocmai datorită poziției caracterisitice în care se găsesc în procesul de producției “singura capabilă să îi permită identificarea intereselor personale și ale companiei”, făcând astfel posibilă coordonarea optimă a societății. Stocarea informațiilor transmise din piață și simpla copiere a acestor acțiuni nu echivalează comitetul central cu boardul acționarilor și nici comitetul planificării cu boardul managerial. E nevoie ca cineva să își asume riscul, să suporte eventualele pierderi și să ia parte la profit, pentru ca toate acestea să capete sens și să devină operaționalizabile. Cu alte cuvinte, politicienii trebuie să treacă de nivelul imitării și să devină modelul pe care îl imită.

4.1.2. “Această formă de capitalism e unică”

Ne întoarcem acum la teoria din spatele experimentelor, fiind îndreptățiți poate, să credem, că experimentele nu sunt un mijloc autentic de liberalizare ci, mai degrabă, au fost și sunt folosite în scopul însănătoșirii/salvării sectorelor afectate de intervenția guvernamentală, și a păstrării controlului asupra respectivei zone, beneficiind în același timp de efectele retragerii statului din sfera tranzacțiilor private. Dacă nu ar fi așa, atunci, e justificat să ne întrebăm: cum se explică faptul că ce se întâmplă în Zonele Economice Speciale sau în regiunile mai libere din China, nu e totuși extins în întreaga țară?

Majoritatea studiilor au și în acest caz, explicații diferite. Unul dintre cele favorabile ideii că reglementatorii chinezi au planificat libertatea și opus celui de mai sus, susține că “modelul se pare că nu a fost ales la întâmplare de Deng Xiaoping, ci s-a bazat pe o teorie cât se poate de logică”, argumentând că “dacă avea loc mai întâi deschiderea politică, aceasta putea genera tot felul de forțe politice care ar fi îngreunat aplicarea reformelor economice, așa cum s-a întâmplat în anul 1989, în fosta URSS. Prin urmare, modelul chinez de dezvoltare are la bază autoritatea politică a Partidului, care promovează liberalizarea economiei și care determină și promovează, incontestabil, democratizarea țării. Nici o altă țară din lume, aflată sub regim comunist, nu a înțeles importanța acestei teorii și ordinea aplicării componentelor ei. Pentru China, reformele economice dispun de o legitimitate incontestabilă, care nu poate fi decât produsul unor alegeri echitabile și oneste. China a luat în serios rolul pe care îl joacă pe scena Economiei Mondiale adaptându-și experiența unică în funcție de contextul actual.” Odată cu această înțelegere pragmatică a fenomenelor economice, coroborată cu învățămintele din experiențe unice, am avea așadar în față, dacă e să dăm crezare acestei teze destul de răspândite printre istoricii și comentatorii procesului chinez de reconstrucție economică, chiar explicația dezvoltării miraculoase a acestei economii.

Ne vom opri înainte de a analiza forma de capitalism promovată în China, pentru a face un scurt ocol lămuritor, menționând că nu putem fi adepții concepției că R.P.Chineză are un capitalism particular, ce urmează a fi încoporat ca fundamentul unei noi teorii despre capitalism, ori ceva între capitalism și socialism, care să servească drept model și altor națiuni. Rapid spus, o asemenea încercare pare a fi mai mult o luptă semantică, de manipulare a terminologiei. Dezbaterea a fost întotdeauna între capitalism, ce îl definim ca sistemul proprietății private asupra mijloacelor de producție, și socialism, înțeles ca sistem al proprietății publice asupra mijloacelor de producție, iar celelate rămânând doar simulacre derivate din acestea. Pragmatismul chinez de care se face vorbire, e în înțelegerea noastră, doar o combinație a acestor forme de cooperare socială – ce alocă resursele prin cele două căi antagonice deja existente: piața și statul. Nici un planificator nu a gândit un alt mod de alocare a resurselor diferit de acestea. Nu poate fi, deci, un alt sistem, un așa numit “sistem unic” cu “caracteristici chineze”.

Dacă ar fi să îl dezomogenizăm dintr-o singură privire de ansamblu, putem distinge o parte ce permite schimburi între proprietarii de resurse și alta ce e administrată de stat. Ambele sunt contribuții la spectaculoasa creștere economică de câteva decade încoace, însă au conținut diferit. Multe studii indică sectorul privat ca fiind responsabil de faimoasa creștere. Din perspectiva noastră, am numi creștere reală sau sănătoasă cea provenită prin mijloacele voluntare private și creștere artificială, producătoare de malinvestiții pe cea de-a doua. Aici se cuvine să facem următoarea observație și anume că nu toată componenta privată din R.P.Chineză e neartificializată de vreme ce cadrul fixat de Partid are propriile obiective, diferite de cele ale pieței libere stimulând sau forțând direcția, prin mijloace politice și legislative, în scopul atingerii acestora. Sunt folosite, ca atare, subvenționarea ratei dobânzii, creditarea după criteriile băncilor de stat, stabilirea sau plafonarea anumitor prețuri, devalorizarea monetară, interdicții și alte limitări ale activităților comercianților. Acestea sunt producătoare de haos calculațional și prin urmare și de haos alocațional în sectorul non-statal, sunt oazele de socialism descrise la argumentul calculului economic. O bună parte este, prin urmare, doar aparent privată. O tranșare clară între cele două sectoare este dificil de realizat deoarece multe firme private sunt înregistrate ca fiind întreprinderi publice. În acest sens e de reținut ceea ce Richard McGregor arată în studiul său:

După mai bine de 3 decenii de reforme pe piață, companiile chinezești incă apar sub tot felul de înfățișări și schimburi comerciale, sub o gamă de înregistrări de afaceri diferite pentru a ajuta presiunile politice curente. Acestea pot fi complet deținute de stat, deținute în mod colectiv sau cooperative; sau societate cu răspundere limitată, cu registre de acțiuni diversificate împărțite atât între proprietarii publici, cât și cei privați. Unele companii private întregistrate ca entități de stat sau colective, dându-le astfel ceea ce chinezii numesc o „red hat” și un extra grad de protecție politică împotrivia hărțuirii de către funcționari. Cross-dressingul corporativ complică viața unui antreprenor, dar este de asemenea și de bun simț. Băncile chinezești, care sunt deținute de stat, incă preferă să împrumute statului, pentru că guvernul va sta în mod normal în spatele datoriei într-o formă sau alta. Însă, băncile au puțină încredere în a împrumuta companiilor private, în special celor mai mici. Băncile pot să nu înteleagă sau să aibă încredere în companiile antreprenoriale sau să aibă abilitățile de producere cu mijloace proprii pentru a ajusta riscurile de împrumut a fluxului monetar, în loc de securitatea activelor. Dar la sfârșitul zilei, motivul este foarte simplu. Companiile private nu fac parte din club”.

Spinoasele probleme legate de estimarea contribuției sectorului privat sunt cu atât mai încâlcite cu cât ne apropiem mai în detaliu de acest sector. Cu toate acestea, nici un alt studiu, după cunoștința noastră, nu limpezește mai bine structura sectorului privat, ca cel elaborat de economistul chinez Yasheng Huang – prin deconspirarea regimului de proprietate al marilor companii “private” chineze.

Astfel, prima pe listă fiind compania Lenovo, devenită recent numărul 1 mondial în domeniul producerii și furnizării de computere personale:

Lenovo nu este o companie chineză. Nu e nicio îndoială că Lenovo este o poveste de succes dar a avut succes tocmai pentru că a putut să opereze în afara mediului de afaceri chinez. Fața chineză a firmei este sediul central din Beijing. Aceasta este firma originală fondată în 1984 sub Academia Chineză a Științelor. Dar adevăratul control corporatist și deținerile de capital ale producției și dezvoltării tehnologice ale Lenovo se găsesc în altă parte – în Hong Kong. Să luăm în considerare Lenovo (Beijing) și Lenovo (Shanghai), entitățile care se ocupă de fabricație, cercetare și dezvoltare, dezvoltare de software și relații clienți. Ambele entități nu sunt numai întreprinderi cu capital străin (ÎCS – FIE= Foreign invested enterprises); sunt de fapt deținute în totalitate de o entitate străină, care este Lenovo Hong Kong. Nu au nicio relație directă de capital cu Lenovo China. Ca Î.C.S .deținute în totalitate de străini, diviziile din Beijing și Shanghai ale Lenovo sunt mai străine decât divizia GM din Shanghai, care este o societate cu participațiune 50-50 la capital.

Următoarele companii Sina, UTSarcom, AsiaInfo, Haier, Galanz, Wahaha și Ting Hsin se dovedesc a avea fie capital străin, fie mixt:

Profesorul Sull descrie șapte alte firme în cartea sa, Sina, UTSarcom, AsiaInfo, Haier, Galanz, Wahaha și Ting Hsin. Fiecare din cazurile discutate de profesorul Sull este o poveste asemănătoare cu cea a Lenovo. Firmele sunt înregistrate ca firme străine în China, sau unele din operațiile principale ale lor sunt înregistrate astfel. Sina, UTSarcom, Ting Hsin și AsiaInfo sunt întreprinderi cu capital străin în totalitate, deținute 100% de investitori străini, precum Lenovo (Beijing) și Lenovo (Shanghai). Galanz și Wahaha sunt societăți mixte. (În 2007, fondatorul Wahaha a fost implicat într-o dispută cu partenerul său străin, Danone). Haier în sine nu este o Î.C.S .dar diviziile principale de producție sunt Î.C.S., inclusiv ariile de bază în producția de frigidere, spălătoare și uscătoare. Toate aceste firme sunt clasificate din punct de vedere legal ca Î.C.S. și se află sub reglementările și supravegherea investițiilor străine relativ mai liberale din China.

Structura acționariatului celebrei companii Huawei este incertă:

Huawei a decretat ca toți angajații să cumpere acțiuni, ceea ce sugerează că angajații dețin în proprietate cel puțin o parte din firmă. Dar compania nu a emis niciun certificat pentru acțiuni prin care să le recunoască explicit proprietatea. Angajații au trebuit să semneze certificatele acțiunilor la cumpărarea acestora, dar Huawei a ținut toate copiile. Din moment ce nu era nicio informație asupra numărului de acțiuni emise, nu știm dacă Huawei este o întreprindere în proprietatea angajaților. Chiar dacă am presupune că așa ar sta lucrurile, nu există documentație care să certifice acest lucru. Nu este nerezonabil să presupunem că Huawei s-a dat peste cap pentru a obfusca în mod intenționat structura acțiorariatului. Motivul nu este dificil de înțeles. Firma a fost fondată în 1988 și până recent sectorul telecomunicațiilor a fost declarat în afara limitelor pentru firmele din sectorul privat în China. În plus, reglementările financiare chineze au restricții stringente pentru emiterea de acțiuni către angajați. Este aproape sigur că Huawei, în virtutea faptului că este o firmă privată, încalcă tehnic multe dintre aceste reglementări. Această ipoteză se înscrie în viziunea populară că Huwaei are sprijin de la armata chineză. Este de neconceput că un antreprenor privat naiv din punct de vedere politic ar fi putut să ajungă atât de departe cum a făcut-o această firmă.

Sau, SAIC Motor Corporation Limited ce aparține de facto guvernului din Shanghai:

O altă întreprindere cunoscută cu capital de stat de pe listă clasificată de studiul OCDE ca fiind privată este SAIC Motor Corporation Limited (SAIC Motor). În setul de date al Biroului Național de Statistică, cota de capital deținută de stat este de 0 procente. Este deținută de persoane juridice în cotă de 70 % și de investitori individuali în cotă de 30%. Așadar această firmă se încadrează ca firmă privată potrivit definiției OCDE. Dar SAIC Motor nu este nici pe departe o firmă privată. SAIC Motor a fost fondată în 1997; predecesoarea ei a fost Shanghay Gear Factory. În 1997, 30 % din acțiuni au fost listate pe Shanghai Stock Exchange iar restul au fost păstrate de Shanghai Automotive Industry Corporation (SAIC), care este deținută 100% de guvernul din Shanghai. Deoarece guvernul din Shanghai deține SAIC Motor via SAIC – acționar persoană juridică – capitalul de stat este redus la 0, deci dintr-o perspectivă a controlului, nu există îndoială cine controlează de fapt firma.

În măsura în care economia chineză este capitalistă, se bazează pe capital străin, nu pe capital privat indigen. Asta este o dovadă prima facie a severității prejudecăților politice din China. Sistemul privilegiază o categorie de firme – întreprinderile cu capital străin – pe seama unei alte cateogrii, firmele cu capital autohton. Asta nu implică faptul că China nu a făcut progrese în tranziția economică. A făcut, dar să păstrăm o perspectivă adecvată. Între 1978 și 2001, dimensiunea sectorului privat autohton și străin între cele mai mari firme a crescut de la 0% la 38.8%. Asta implică o rată de creștere anuală a sectorului privat de 1.7 procente pe an. Se presupune de obicei că China a adoptat un ritm gradualist al reformelor și aici este o ilustrare concretă a acestui gradualism.

În fond, ceea ce Huang sesizează empiric, în contrast cu mai toți economiștii curentului principal, este și principala inconsistență din analiza acestora: sistemul economic chinez prin stimularea guvernamentală nu a fost responsabil de creșterea economică, ci forțele pieței declanșate involuntar:

Adevărata contribuție a politicii ușilor deschise ale Chinei nu se referă la permiterea intrării străinilor și la permiterea plecării chinezilor. A permis unor antreprenori indigeni ai Chinei să găsească o supapă de ieșire dintr-un sistem foarte rău. Pentru a reformula, succesul Chinei are mai puțin de a face cu crearea unor instituții eficiente ci cu permiterea accesului la instituții eficiente din afara Chinei. Acest efect – în mare parte neintenționat și sub-apreciat – al politicii ușilor deschise ale Chinei ar trebui să fie recunoscut în mod explicit, dar recunoașterea acestui efect este calitativ diferit de a spune că, China nu are nevoie de instituții de piață eficiente.

și accesul antreprenorilor la supapa de oxigen numită Hong Kong – una dintre cele mai libere economii:

Povestea Lenovo este exact despre importanța instituțiilor de piață eficiente. Lenovo a putut accesa aceste instutuții deoarece China este suficient de norocoasă să aibe unul din cele mai laissez-faire economii în apropiere. Hong Kong este un refugiu pentru unii dintre cei mai talentați antreprenori ai Chinei și o alternativă la sistemul legal și financiar deficitar din China.

Recent, Nee și Opper ajung în studiul lor la rezultate similare:

“Creșterea companiei private și a capitalismului în China nu a fost nici imaginată nici anticipată de elita sa politică. Atunci când elita a pornit reforma economică în 1978, scopul a fost de a restaura vitalitatea economiei industriale și comerciale ce aparținea statului. În schimb mutarea spre alocarea pieței a deschis ușa oportunităților pentru a face profit, suficient să permită antreprenorilor să de-a startul unor firme private. În primul deceniu al reformei economice, firmele private, ca formă organizațională proscrisă, au confruntat bariere formidabile de intrare impuse de guvernul local și excludere competitivă de către firmele ce aparțin statului. În ciuda regulilor formale ce limitează mărimea afacerilor private de producția tradițională de familie, oportunitățile în piețele decentralizate au grăbit creșterea rapidă a economiei companiilor private. Pentru a împiedica barierele de intrare și restricțiile locale discriminatorii asupra firmelor private, antreprenorii și-au înregistrat firmele ca și colective ” false”. Oricum mulți alții au dat curs noii economii a companiilor private. În piețele private organizate, antreprenorii au construit instituțiile economice de care aveau nevoie pentru a concura și coopera într-o economie de tranziție dominată de firme deținute de guvern. De-a lungul activității antreprenoriale, economia firmelor private a scăzut în dimensiune. Cu centrul său geografic situat de-a lungul provinciilor de coastă, dezvoltarea economică capitalistă a ieșit la suprafață până în 2000 ca model dominant în economia de piață a Chinei.”

Dar, ne întrebăm: de unde să provină această eroare dacă nu din teoria și metodologia cu care sunt “echipați” acești cercetători? Odată ajunși aici, e relevant să reiterăm discuția privind dualismul metodologic, dar aplicată de această dată la metodologia creșterii economice. Să reținem, că atât rezultatele cercetărilor lui Huang, cât și cele aparținând economiștilor Coase și Wang, se bazează în bună măsură pe metoda istorică – cum este numită în tradiția Școlii Austriece; ei nu se folosesc de metodologia neoclasică a modelelor econometrice în descoperirea cauzelor creșterii economice în R.P.Chineză. Ele se cuvin, totuși, încadrate în contextul teoretic adecvat pentru a putea fi înțelese și interpretate corect. Altminteri, putem cădea ușor pradă, altor erori din instrumentarul neoclasic: explicarea cauzelor în termeni de echlibru, empirism, istoricism. Să amintim că, autorii menționați mai devreme, își explică diferit cauzele acestei creșteri, iar încercările noastre de până acum, au avut și scopul de a lămuri și examina erorile epistemice ale acestora.

4.1.3 Înapoi la dualismul metodologic

Dezvăluirile profesorului Huang (în spririt austriac am putea spune) pun în evidență, după cum el însuși afirmă, importanța instituțiilor de piață. E de la sine înțeles, că ele nu schimbă și nu aduc nimic nou teoriei. Nu pun în dificultate teoria economică, ci rolul lor e de a ilustra presupozițiile teoretice ale autorului, ce, de altfel, a ajuns la acestea și le-a interpretat în baza lor. La fel și rezultatele la care au ajuns Cose și Wang ce arată spectaculos cum succesul Chinei se datorează acțiunilor actorilor privați, scăpați cumva planificării. Așa cum am susținut la începutul lucrării noastre, si merită reiterat acum, este că studierea acțiunilor concrete ale faptelor umane necesită două elemente: praxeologia (legile apriori și instrumentarul logico-deductiv) și înțelegerea timologică (judecarea particularităților evenimentelor). La urma urmelor, nu poți pretinde competență în reforme economice fără a respecta această ordine (ar însemna ca istoria să echivaleze cu știința). Interpretarea corectă a parcursului R.P. Chineze e deci, acolo unde și teoria economică e validă. Dar, deși acest lucru este evident pentru noi, astazi nu se bucură de o susținere prea mare. E nevoie, în consecință, de o împotrivire strașnică la pozitivismul și chiar eliminarea izolării în domenii și subdomenii economice (specializarea) a teoriei economice, specifice modernității, și de o revenire la o înțelegere asupra întregului, precedată de o însușire completă a teoriei economice.

4.1.4. Inadecvarea modelelor econometrice în analizarea creșterii

economice/guvernamentale

Spre deosebire de informațiile despre alocarea de subvenții sau alți stimuli, literatura privind reformele și creșterea economică a Chinei e suficientă pentru discuția noastră, dar ea păcătuiește prin folosirea modelelor econometrice, ce nu pot fi sub nici o formă o armă value-free, cum greșit sunt promovate actualmente, deoarece întreaga credință teoretică a autorilor nu numai că este prezentă în acestea, dar întreg corpul teoretic e alcătuit de la început pe cale logică, fiind apoi transformat în limbaj matematico-statistic. Că nu ne putem încrede în măsurătorile acestor metode, atâta vreme cât în economie nu sunt regularități, am mai afirmat. Dificultăți de acest tip sau altele similare, le întâlnim, deci, și în studierea factorilor de creștere a unei economii, atunci când suntem în situația de a separa cauzele, din noianul de fenomene economice, de celelalte elemente. Și, după cum bine observă Higgs, când evaluând dacă analiza econometrică este superioară celei istorice, în problema creșterii guvernamentale, o identifică pe prima ca fiind o probă de slăbiciune metodologică, reliefând că aplicarea econometriei în analizarea creșterii guvernamentale înseamnă a avea în vizor evenimente decupate în mod arbitrar ce privesc, îndeobște, un interval foarte recent (de un an sau doi), ce îngreunează înțelegerea dintre ceea ce este esențial sau fundamental și ceea ce este consecința sau derivare logică. Accentul pus de econometrie pe cuantificare, spune Higgs, omite informații bogate și relevante, indisipensabile înțelegerii creșterii guvernamentale, iar faptul că simbolurilor matematice, adăugăm noi, li se atribuie o semnificație nenaturală, ad hoc, funcție de capacitatea acestora de a explica fenomenul avut în vedere, conform presupozițiilor econometricianului, le dezbracă de sensul și profunzimea actelor umane reale, modificând atât premisele cât și ceea ce derivă din acestea.

Pentru că niciun număr nu poate măsura personalitatea unui politician și importul său politic, econometricianul nu poate aprecia diferența în potențiala creștere a guvernului între, să spunem, un guvern condus de Franklin Roosevelt și un guvern (care ar fi putut fi) condus de Herbert Hoover în 1933. Exceptând ceea ce admit variabilele măsurate, econometricianul nu poate aprecia vreo diferență între, să spunem, 1929 și 1933. Un an este un an este un an; o variabilă este o variabilă este o variabilă; și oamenii adevărați cu toate capriciile și nestatorniciile lor nu există. Această omogenizare stoarce întreaga viață, șterge toată culoarea, îngheață toate sentimentele din istoria omenirii în general și conflictul politic în principiu. Prin caracterizarea numai a variabilelor abstracte totale legate prin relații funcționale rigide, un model econometric al dezvoltării guvernului afirmă implicit că oamenii n-au avut nicio alegere adevărată. Ei n-ar fi putut face altfel decât să acționeze în conformitate cu formule fixe; singurele abateri premise sunt aleatorii, ca și cum cele care deviază de la formula tendinței centrale sunt lunatici acționând la întâmplare. Acest mod de reprezentare a istoriei oamenirii nu este doar o simplificare; este o distorsiune de bază, un refuz asupra a ceea ce austriecii numesc acțiune umană.

Din păcate, numeroasele studii existente ce se folosesc de modele econometrice nu au adus mai multă înțelegere sau claritate (un principiu de altfel elementar în știință) în ceea ce privește scopul demersului nostru, căci neputând fi adecvate cu folos în economie, și credem că nu greșim când afirmăm că, de-a lungul vremii, mai degrabă au împuținat cunoașterea economiștilor, au fost lecturate cu foarte multă prudență, respectând prin aceasta primul principiu metodologic la care am făcut referire în această teză: realismul.

Cealaltă componentă a creșterii din China și care suscită firește, dezbateri și constituie o problemă, este cea adusă de companiile de stat. În rândurile următoare vom încerca să surprindem rolul acestor întreprinderi în ansamblul sistemului pentru a ne completa înțelegerea asupra structurii sistemice, așa cum ne-am propus în preambulul acestui capitol.

4.1.5. Întreprinderile de stat: între privotul sistemului chinez și călcâiul lui

Ahile

Cel mai important plion al sistemului gândit de strategii Partidul Comunist Chinez, îl constituie în chip convingător întreprinderile de stat (Î.S.). Sunt bastionul cardinal aflat oficial, în slujba, pe de o parte a dezvoltării economice, și, pe de alta, deloc mai puțin important, întăririi poziției și influenței sale geopolitice cu iz imperial. Selecția și evaluarea cadrelor de conducere și a executivului Î.S. este asigurată exclusiv de către Departamentul Central al Organizării din cadrul P.C.C., iar cei rodați prin practica managerială a acestora sunt propulsați în poziții superioare în managementul țării, lucru ce face ca membrii de partid să roiască în jurul întreprinderilor. Dar să vedem pentru început ce înseamnă acest Departament al Organizării:

Departamentul este cu precizie, afabil, descris ca brațul de resurse umane al partidului, dar acest lucru nu face dreptate CV-ului său extraordinar și felului în care este împuternicit să se infiltreze în fiecare instituție de stat, și chiar și câteva private, din toată țara. Cel mai bun mod de a întelege dimensiunile slujbei departamentului este de a evoca un organism paralel imaginar paralel în Washington. Un departament similar în Statele Unite ar controla întreaga întâlnire a Guvernul Statelor Unite, guvernatorii statelor și deputații lor, primarii marilor orașe, conducătorii agențiilor federale regulatorii, șeful executiv al GE, ExxonMobil, Wal-Mart, și alte 50 din cele mai mari companii din Statele Unite, instanțele Curții Supreme, editorii New York Times și Washington Post, șefii rețelelor TV și a stațiilor de cablu, președinții Yale, Harvard și a altor mari universități, și conducătorii think tank-urilor cum ar fi Brooking Institution și Heritage Foundation.

Am putea spune fără să greșim că rotația și managementul cadrelor din China, sifdează cotele propusede modelul lui Oskar Lange: directorii întreprinderilor de stat dețin rang ministerial fiind în principal membrii ai Comitetului Central Chinez, în timp ce nu s-a renunțat la pseudo-soluția transferului de know-how managerial din sectorul semi-privat. În plus, sectorului administrat politic i se adaugă virtuți sociale cu rezultate bombastice, pătrunse de demagogie, aflate sub zodia lui Bastiat (care scria încă din 1850 despre optuzitatea economiștilor în a observa efectele care nu sunt imediate, și care, atunci când statul dă frâu liber cheltuielilor guvernamentale, sunt vizibile doar cu ochii minții):

Companiile ce aparțin de stat nu sunt doar companii productive. Ele execută funcții sociale importante, oferind îngrijire educativă, medicală și pentru copii angajaților lor. În mijlocul anilor 90, au condus mai mult de 18000 de școli cu 6.1 milioane de studenți înscriși și 600000 de profesori și alte cadre. Spitalele construite și conduse de companiile deținute de stat răspund de o treime din paturile de spital din China (Lardy 1998:51). Companiile deținute de stat au fost majoritatea construite în anii 1950-70 când toate profiturile lor au fost trimise guvernului, incluzând fondurile de pensii implicite ale angajaților. În orice caz, începând cu anii 1980 companiilor deținute de stat le-a fost cerut să fie responsabile pentru profiturile și pentru pierderile lor, iar fondurilor de pensii ale angajaților lor, ieșiți la pensie, trebuie să le fie înmânate câștigurile reținute.

Acum, în virtutea celor expuse de noi la problema calculului economic, e firește o eroare să susți că, într-o entitate ca cea a întreprinderilor statale -unde se perpetuează insulele de haos calculațional prin vicierea sistemului de prețuri ce e compus autoritar (cârpit poate pe alocuri prin copierea prețurilor de piață) și prin minimizarea expunerii factorilor de producție la competiție – poți determina productivitatea. Să amintim aici și împărțeala făcută la discuția pe stimultente din prezenta teză, între consumatorii productivi și cei neproductivi, unde cei din urmă sunt favorizații ce își captează privilegiile, căpușând cu ajutorul mecanismului redistributiv veniturile publicului – când, urmându-l pe Salerno, am arătat că toate activitățile îndreptate către consumatorii neproductivi sunt de fapt himere, ce îndată ce se vor lipsii de subsidiile guvernamentale, vor fi identificate imediat ca erori investiționale. E cel puțin neglijent să discuți de Î.S. ca fiind eficiente sau îndeplind funcții sociale când, la drept vorbind, fără aceste calcule administratorii lor nu pot cunoaște cert dacă decizia de a furniza angajaților săi și rudelor acestora educație, îngrijire medicală , e, economic vorbind, cea mai potrivită destinație, potrivit costurilor de oportunitate ale întreprinderii, și nici dacă chiar au adus beneficii angajaților săi. Vorbindu-se de rolul social al acestora se face uitată modalitatea prin care aceste entități au apărut și își datorează în continuare existența, sporind astfel “doza” hazardului moral. Iar dacă ce pot cunoaște a priori este că “fiecare companie guvernamentală nu numai că scade utilitățile sociale ale consumatorilor prin forțarea alocării de fonduri pentru alte scopuri decât cele dorite de public; scade utilitatea tuturor (incluzând utilitățile unor funcționari guvernamentali) distorsionând piața și răspândind haosul calculat. Cu cât este mai mare dreptul de proprietate al guvernului, desigur, cu atât va fi impactul mai puternic.” – atunci e întru totul arbitrară pretenția îndeplinirii oricărei funcții sociale a întreprinderilor de stat.

După cum am probat mai înainte în lucrare, puternica subvenționare (dar se poate constata și din liniile de ordin strategic pe care și le-a propus China)a sectoarelor din China infirmă aserțiunile ce pretind că Î.S. își suportă singure pierderile și se susțin din propriile venituri. În mod evident, se întreține astfel iluzia unei competitivități instrumentate de către stat: „astfel de avantaje nu sunt neapărat bazate pe o perfomanță mai bună, eficiență superioară, o tehnologie mai bună sau abilități de conducere superioare dar abia sunt create de guvern.”

Interesele birocraților și micilor privați deveniți antreprenori politici sunt o foarte bună ilustrare a imposiblității a acestui model și a oricăror modele ce fals presupun că acești administratori nu răspund la stimulente, că sunt imuni în fața interesului propriu și că în lipsa proprietății și a economiilor concurențiale ar putea proiecta coerent direcțiile ori coordona economic fondurile. Chiar și cei mai optimiști dintre experții Chinei, unii printre rânduri, alții mai explicit de la confortul distanței, spun că șansele pentru dezvoltarea unui antreprenoriat veritabil sunt minime. Pervertirea a tot mai multor agenți economici privați sub umbrela red hat ne face cunoscută importanța pe care i-o acordă aceștia, știut fiind că cu cât ajungi mai mare cu atât devi mai interesant pentru politicieni și obți mai mult din relațiile cu ei. Nu putem decât să le dăm crezare întrucât nu numai legislația și reglementările existente încorsetează desfășurarea vieții comerciale, dar sublinem că faptul de a concura cu întreprinderile de stat chineze înseamnă a te împotrivi însăși sistemului. Și acest lucru se întâmplă desigur din rațiuni ideologice și ce țin de obiectivele asumate în planurile cincinale, menite să susțină stabilitatea și armonia societății chineze. Numai că aici, pentru o imagine fidelă, mai trebuie adăugat un element și anume prezența nomenclaturii ca actori direcți în procesul concurențial. Așa cum au arătat în studiul lor Walter și Howie, prin stabilitate și armonie socială trebuie să înțelegem de fapt că dezideratul este stabilitatea sistemului gândit de nomenclaturiști în scopul servirii propriilor lor interese.

Ceea ce schimbă această structură nu este o economie de piață și forțele sale de cerere și ofertă, ci un mecanism social echilibrat construit în jurul intereselor particulare a familiilor revoluționare care constituie elita politică. China este o afacere condusă de familie. Atunci când grupurile de conducere se schimbă, va fi o schimbare inevitabilă în balanța intereselor; dar aceste familii au un interes comun față de celelalte: stabilitatea sistemului. Stabilitatea socială permite țelul lor de interese speciale. Aceasta este ceea ce se numește „Societatea Armonioasă”.

Vorbim așadar de visul unor politicieni devenit realitate, adică de existența un grup de persoane care au în același timp rolul de gestionar al asistenței publice, de principal beneficiar al acestora, și de arbitru, ce dețin toate mijloacele necesare întreținerii acestor iluzii. Studiul celor doi economiști menționați mai înainte, găsește că tot ce înseamnă economie de stat în China este în realitate o mare afacere de familie:

Economia deținută de stat, oficial „deținută de toți oamenii” este împărțită de conducătorii Chinei, familiile lor, relații și supuși, care sunt toți pentru ei în afaceri și numai pentru ei. De la începutul relaxării politice din 1978, forțe economice au fost puse în mișcare care au dus la crearea a două economii distrincte în China- economia orientată către interior deținută de stat și economia privată orientată spre export. Prima, pe care mulți o confundă cu China, este economia deținută de stat care operează înăuntrul sistemului. Sponsorizată și sprijinită de patronajul statului, această economie a fost, și întotdeauna a fost, beneficiara generozității pe care elita politică a oferit-o. Este fundația structurii politice a Chinei de după 1979 și zidul în spatele căruia Partidul caută să se protejeze și să-și susțină regula.

În ultimii 30 de ani sectorul de stat al Chinei și-a asumat înfățișarea corporațiilor de Vest, a listat companiile pe burse de valori străine și s-a folosit de așa înruditele ocupații de contabili, avocați și investitori bancari. Acesta camuflează adevărata sa natură: aceea de sistem de patronaj concentrat pe nomenklatura Partidului. Uriașele corporații de stat au adoptat tehnicile financiare ale competitorilor lor internaționali și au strâns miliarde de dolari în capital, ajungând la o scară economică nemaivăzută până atunci în istoria Chinei. Dar aceste companii nu sunt corporații autonome; cu greu pot fi denumite corporații. Conducerea lor mai în vârstă și, într-adevăr, soarta corporației însăși, sunt complet dependente de susținătorii lor politici. Economia Chinei deținută de către stat e o afacere de familie iar loialitățile acestor familii se află într-un conflict de interese, întinse strâns între nevoia de a menține puterea politică și impulsul de a face afaceri. Până în momentul de față, cel din urmă a câștigat întotdeauna.

Pe aceași linie investigativă, dintr-un alt studiu putem desluși mai bine dimensiunile concrete ale relației elitei politice cu mediul chinez de afaceri (reliefată în tabelele ce vor urma), și care credem noi, poate închega concludent înțelegerea tipului de capitalism existent în R.P. Chineză.

Princely (and Princessly) Positions

Sursa: McgGregor, James, No Ancient Wisdom, No Followers: The Challenges of Chinese Authoritarian Capitalism, Prospecta Press, ediție electronică, p.71.

SOE Leadership a Proven Path to Top Government Positions

Sursa: McgGregor, James, op.cit. p.73-74.

Suntem obișnuiți să vedem prin mass media și literatura de specialitate primirea cu entuziasm a modului în care planificatorii de la Beijing administrează resursele. Din expunerea celor de mai sus, putem să observăm că strategia de a controla și gestiona activitatea întreprinderilor de stat și a concurenților direcți, concomitent cu permiterea unor oaze de piață (având ca menire atenuarea efectelor haosului – rezultat al organizării birocratice – îndeosebi cel provenit din fixarea și reglementarea prețurilor) este operaționalizată nu pentru că un rolul unui birocrat în societate trebuie, așa cum îi dictează situația, să fie intervenționist, ci din motive extrem de personale. Rezultă din aceste observații că obiectivele oficiale au alte resorturi decât suntem obișnuiți să auzim în analizele curentului dominant de gândire, constituind de fapt o sistematică înșelătorie la adresa propriilor cetățeni și a publicului larg. Politicienii chinezi sunt beneficiarii propriilor lor politici de stimulare, subvenționare și protejare comercială.

Sunt relevante, în lumina discuțiilor din acest loc și de la subsecțiunea acestei lucrări ce tratează sectoarele strategice din China, punctele studiului citat mai sus, ce relevă influența Î.S. în industriile strategice, ce se estimează a controla mai mult de 90% din activele acestora, și contribuția acestora în P.I.B.: între 40 și 50.”Sectoarele cu cele mai mare participare a întreprinderilor de stat sunt telecomunicațiile (96.2 procente), energia (91.6 procente), petro și petrochimic (76.7 procente), transportul aerian (76.2 procente), și automobile (74 procente)” Totodată, e ridicată și problema dificultății estimării numărului întreprinderilor de stat:“Statisticile guvernului au decis în mod evident că este imposibil să țină evidența asupra companiilor mici ale Chinei, fie ele întreprinderi de stat, private sau combinate. Aplicând o definiție strictă a Biroului Național de Statistică, China a raportat oficial un total de 9105 firme ce aparțin de stat și 11405 firme controlate de stat în 2010 – sau un total de 20510 întreprinderi de stat. În același an, fostul conducător SASAC Li Rongrong a declarat că, China a avut 114500 întreprinderi de stat.”

4.1.6. Abordările în termeni de eficiență și realitatea întreprinderilor de stat

Nu în ultimul rând, e important să ne îndreptăm atenția către o teză majoritară ce ne-a fost scoasă în evidență, în câteva rînduri, radiografiind supozițiile literaturii din domeniu. Aceasta privește capacitatea statului de a îmbunătății eficiența companiilor de stat. Să luăm în considerare următorul paragraf:

Un element cheie al capitalismului de stat chinez este faptul că guvernul chinez, în mod direct sau indirect, controlează un număr mare de ÎS puternice, în mod special în sectoare strategice. Guvenrul chinez a consolidat aceste ÎS prin eficientizarea lor, prin profesionalizarea managementului și răspunderea asupra propriilor bugete. Multe dintre reforme au fost de succes și mule ÎS chineze au ajuns puternice înteprinderi moderne jucând un important rol economic și politic, atât pe piața locală cât și pe piața globală. Cu toate acestea, pentru a promova acești „eroi naționali” și pentru a-i dezvolta în întreprinderile moderne competitive pe plan internațional, guvernul chinez le-a acordat o serie de avantaje fiscale și regulatorii.

Ca punct preliminar, merită menționat aici un pasaj revelator scris de Huang al cărui învățământ rezonează cu ideea de mai sus, conform căreia statul a decis ca întreprinderile sale să fie eficiente: „În septembrie 2008, am întrebat un savant chinez proeminent ce înseamnă „socialism de piață cu caracteristici chinezești. Răspunsul său a fost că înseamnă orice vrea P.C.C. să însemne. Această viziune subliniază importanța primordială a rolului conducătorilor P.C.C. în dezvoltarea Chinei.” În opinia noastră, trei sunt problemele legate de această presupunere. Odată, faptul că, conceputul de eficiență în știința economică nu se reazămă pe fundamente prea solide. Fragilitatea acestora derivă din aceea că e nevoie, și în acest caz de proprietate privată pentru ca eficiența să capete sens. Susținem că acest concept este gol de conținut dacă se încearcă, așa cum suntem de fapt obișnuiți să vedem în analizele non-austriece, determinarea gradului de eficiență a vreunei entități sau a acțiunilor unei alte persoane. Afirmăm acest lucru, pentru că într-un asemenea demers, este avută în vedere atingerea scopurilor personale. Pe calea individualismului metodologic, știut fiind faptul că scopurile aparțin persoanelor și nu statului sau cine știe cărei alte organizații, rezultă că au o natură subiectivă. Urmează pe cale logică că numai aceste persoane sunt în măsură să facă astfel de aprecieri care concordă cu așteptările personale, efortul depus, resursele alocate și preferințele acestora. Ele nu pot fi judecate în mod obiectiv de către ceilalți semeni. Ar însemna stabilirea din exterior a gradului psihic de satisfacție sau insatisfacție al altei persoane.

Apoi, deși persoana în cauză poate face ex post evaluări cu privire la eficiența măsurilor întreprinse de ea în vederea atingerii respectivului obiectiv, nu dispune însă de nici un instrument cu care să măsoare în vreun fel eficiența acțiunilor sale întrucât utilitatea e și ea stabilită în mod “personal” pe scara de preferințe a fiecăruia – și ar fi absurdă orice încercare de măsurare a acesteia din urmă și a costurilor de oportunitate pe care le presupune, pentru că nu avem de-a face cu mărimi ce pot fi exprimate cardinal. Mai departe, derivăm că – a întreprinde comparații interpersonale și intersubiective de utilitate e un nonsens, și prin urmare a insista cu analiza în termeni de beneficii la nivelul întregii societății nu e întemeiat. Acest lucru ne conduce firesc la ideea conform căreia justificarea politicilor publice prin prisma eficienței nu poate avea un caracter științific.

Nu în ultimul rând, și suntem acum în măsură să tratăm în mod direct teza expusă la început, am susținut că scopurile diferă. Din aceasta, putem deduce mai departe că ele pot fi și contradictorii. Acum, ținând seama de definiția naturii statului, cu care am operat implicit în această lucrare, putem susține, fără să greșim, că politica de eficientizare a întreprinderilor de către stat, care se face în mod coercitiv, se află în direct conflict cu scopurile celor vătămați. Astfel, vedem că în cadrul acestei politici avem în față de fapt o presupoziție etică implicită și o problemă de natură etică: beneficiul unui grup de persoane se realizează numai în dauna altui grup de persoane. Fiecare din aceste grupuri intrate în dezacord “va pleda pentru maximum de ineficiență în atingerea țelului detestat.” Subscriem viziunii rothbardiene pentru care e evidend că discuția care s-a mutat acum în una de tipul “ale cui interese trebuie să prevaleze?” le infirmă utilitariștilor pretențiile analizelor lor economice ce se doresc a fi neutre față de valori și ce presupun în mod înșelător că toate grupurile au un scop comun, și concluziei că  “eficiența nu va putea niciodată să fie folosită ca un criteriu utilitarist în drept sau în politica publică.” Tot Rothbard așază pe un fundament etic soluția la această problemă: ”Dacă nu costurile sau eficiența, atunci care trebuie să fie punctul nostru de plecare, pe ce altceva ne putem baza? Răspunsul este că doar principiile etice pot fi criterii de evaluare a deciziilor noastre. Eficiența nu poate servi niciodată ca fundament pentru etică. Dimpotrivă, etica trebuie să constituie linia directoare și criteriul ultim pentru orice judecăți de eficiență. Etica este primordială. În sfera dreptului și a politicilor publice, după cum notează Rizzo cu înțelepciune, considerația etică de bază este conceptul al cărui nume a devenit de nerostit – conceptul de dreptate.”

4.1.7. Considerente concluzive – slăbiciunile de fond ale sistemului chinez

Ajunși aici, credem că pentru discuția noastră din acest capitol este semnificativ de reținut că toate acestea sunt grefate pe o structură care deși în prezent nu a rămas la fel, a păstrat consistent din caracteristicile celei promovate de Deng Xiaoping:

Proporția de planificare a forțelor de piață nu diferă în capitalism față de socialism. O economie planificată nu este echivalentă cu socialismul, fiindcă exista planificare și în capitalism, o economie nu înseamnă capitalism fiindcă există piețe și în socialism. Planificarea și forțele pieții sunt două modalități de a controla activitatea economică. Esența socialismului este eliberarea și dezvoltarea forțelor de producție, eliminarea exploatării și polarizării având ca scop crearea unei prosperități generale. Aceste principii trebuiesc clarificate și prezentate poporului. Sunt valorile mobiliare și bursa de valori bune ori rele? Prezinta vreun pericol? Sunt tributare capitalismului? Pot fi folosite in socialism? În final poporul va decide care trebuiesc încercate, dacă după un an sau doi de experimentare se dovedesc fezabile le putem extinde. Dacă nu ne oprim și renunțăm la ele. Putem să ne oprim brusc sau gradual, în totalitate sau parțial. Nu avem de ce să ne temem, atâta timp cât menținem acestă opinie totul va merge bine și nu ar trebui să facem greseli majore. Pe scurt, dacă vrem ca socialismul să se dovedeasca superior capitalismului, nu trebuie să ezitam să cooptam realizarile oricărei culturi și să invățăm de la alte popoare, incluzând cele din țările cu capitalism dezvoltat, care ne pot oferi metode avansate de moduri de operare și tehnici de management, care reflectă legile ce guvernează realizarile unei economii socializate moderne.

Această izbutită descriere a modalității de lucru, cel puțin la nivel retoric, merită studiată în detaliu pentru a desțeleni viziunea oficialilor de la Beijing. Mai jos vom analiza succint fiecare argument ce sprijină această viziune:

că “există planificare și în capitalism”. Cea ce nu e spus limpede și nici înțeles e faptul că deosebirile esențiale între cele două modalități de planificare nu permit acestora integrarea într-un singur sistem. Planificarea existentă în capitalism se referă la coordonarea socială spontană prin mijloacele non-agresive ale pieței, înfăptuită de către antreprenori și consumatori. Numai într-un astfel de regim este posbil calculul economic. O altfel de planificare nu poate fi asociată în mod legitim capitalismului. Există desigur planificare guvernamentală în sistemele apreciate ca fiind mai libere, mai deschise, dar acest lucru nu înseamnă că cele două modalități de alocare a resurselor pot fi asumate împreună într-un singur sistem și să îl putem numi în continuare capitalism. De aceea atrage atenția Comănescu despre înțelegerea greșită a liberalismului: “Că etatizarea învățământului, monedei și a jurisprudenței, deficitele bugetare, protecționismul, centralizarea politică și provocarea sau exploatarea belicoasă a crizelor sunt printre principalele semne seculare ale anti-liberalismului. Că statul este inerent socialist, partea socialistă a oricărei societăți contemporane. Că liberalismul și socialismul sunt ca două butoaie: unul cu vin bun, altul cu spurcăciune. Dacă pui o linguriță din primul în al doilea nu se schimbă nimic; dacă pui una în sens invers se schimbă totul.“

că “există piețe și în socialism”. Un lucru rămas pare necunoscut economiei mainstream este că fără posibilitatea recurgerii la prețurile reale din piețele voluntare (similar piața neagră/economia subterană) din interiorul țării sau din străinătate așa cum bunăoară au făcut planificatorii sovietici, atât de mult trîmbițata planificare a economiei chineze s-ar prăbuși într-un timp extrem de scurt din cauza problemelor de calcul. Însă, praxeologic vorbind, existența lor nu justifică netezirea diferențelor între cele două căi.

că “esența socialismului este eliberarea și dezvoltarea forțelor de producție, eliminarea exploatării și polarizării având ca scop crearea unei prosperități generale”. Amintim încă o dată că socialismul nedispunând de o metodă de calcul, nu poate nici estima corect o anumită creștere și nici produce bunuri cu adevărat. Dar să presupunem că ar putea avea loc, orchestrată de un guvern, o creștere semnificativă pe o perioadă îndelungată. Întrebarea care se pune acum e cu ce costuri se face această dezvoltare economică? A extinde planificat producția implică risipirea factorilor de producție, deoarece nu poate fi orientată către satisfacerea celor mai urgente nevoi ale publicului, iar acționarea stimulentelor lucrează în direcția suprautilizării acestor factori întrucât administratorul nu e constrâns de rezultatul acțiunilor sale. Statul poate doar redistribui și nu poate crește avuția societății – întâi trebuie, apelând la mijloace coercitive (confiscare) să își procure resursele necesare redistribuirii, de la cetățeni și de la alte posibile proiecte de producție. Apoi din ce culege rămâne întotdeauna cu mai puțin de oferit deoarece costurile privind funcționarea administrativă ce se ocupă cu redistribuirea veniturilor trebuiesc și ele acoperite, și, la rândul lor, urmează negreșit beneficiarii politici. Eliberarea forțelor de producție de care vorbește Deng Xiaoping nu funcționează la randamentul așteptat pe un teren improvizat, neautentic. Sistemul socialismului de piață, din cauza alocării defectuoase a resurselor, a produs mai peste tot unde a fost aplicat o vraiște și risipă în gestionarea factorilor de producție, și prin urmare o ofertă de bunuri economice necalitative. Economisirea pe baza căreia se fac investițiile nu se poate dezvolta prielnic într-un astfel de sistem rămas exfoliator în continuare. Întreprinzătorii știu că nu trebuie neglijat nivelul exproprierii veniturilor lor chiar și când acesta este redus, pentru că oricând acesta poate fi sporit, și cu cât producția realizată de către ei se va extinde, cu atât nivelul taxării va crește; această situație în care operează întreprinzătorii este firește generatoare de pierderi și riscuri.

De aceea susținem că asupra esenței socialismului e realist și corect să ne raportăm la descrierea pertinentă a lui Huerta de Soto care definește sistemul socialist ca fiind “orice sistem de agresiune instituționalizată împotriva funcției antreprenoriale și împotriva acțiunii umane.”

Din păcate, definițiile propagandistice și varianta de socialism a binecunoscutului reformator cu așa numita deschidere a piețelor este încă capcana prezentului în această țară. Recent, s-a vorbit chiar de faptul că economistul austriac Friedrich Hayek e citit de intelectualii chinezi, dar e limpede că guvernanții Chinei actuale păstrează un presupus echilibru obiectiv, încurajați fiind în continuare de economiștii mainstream să administreze economia, nefâcând un pas decisiv către sistemul capitalist și pentru că predomină încă ideea lui Xiaoping că planificarea și economia de piață nu sunt incompatibile. Ori, încroșând nițel ironic nota, să considerăm poate că Hayek – un social democrat între libertarieni – a fost studiat îndelung de establishment-ul politic actual, de vreme ce argumentul său forte în apărarea pieței nu deschidea drum către mai multă proprietate ci mai mult către o cunoaștere a particularităților (așa cum se întrevede în actuala strategie chineză a planificării)? Orice scurtă privire către planurile cincinale ne reamintește însă scopul liderilor de la Beijing în domenii și cu măsuri foarte precise.

că “pot fi folosite in socialism. În final poporul va decide care trebuiesc încercate, dacă după un an sau doi de experimentare se dovedesc fezabile le putem extinde.” Această optică este tributară viziunii sicentiste asupra economiei, parte a metodei încercare și eroare. Nu vom insista în acest loc, am argumentat deja în lucrarea noastră că joaca de-a observatorul științific în științele sociale este lipsită de relevanță, aici empiricul are rol de ilustrare și nu de demonstrație; cum la fel este și căutarea soluților provenite din experimente, unde de asemenea am explicat că spre deosebire de științele fizicii, aici nu avem posibilitatea de a extrage informații obiective, științifice ci doar informații de tip subiectiv ce țin de faptele oamenilor care sunt personale și irepetabile. Continuăm mai departe întrebându-ne: dacă, așa cum știm, rezultatele experimentelor pot fi diferite (relalizate în regiunea X față de o alta), în acest caz cum alegem soluția potrivită? Nu există realități care să fie statice, și care, ca într-un joc de șah, când identificând soluția la problema precedentă să o poți aplica optimist la următoarea mutare sau partidă. În lumea reală, contextul este de fiecare dată altul, chiar unic; incertitudinea viitorului fiind o axiomă ce ar trebui să tempereze apetitul organizatorilor de experimente. Ca atare, relevanța acestor încercări pentru viitor este întotdeauna nulă, iar teza că poporul va face selecția și nu politicul, nu are deci temei logic.

“Dacă nu ne oprim și renunțăm la ele. Putem să ne oprim brusc sau gradual, în totalitate sau parțial. Nu avem de ce să ne temem, atâta timp cât menținem acestă opinie totul va merge bine și nu ar trebui să facem greseli majore.” Această metodă pragmatică de determinare a comportamentului uman are din contră o istorie sumbră și poate că politicienii în calitatea lor de organizatori ai agresiunii sistematice asupra indivizilor sunt protejați, dar toți ceilalți ar trebui să se teamă de ea. Să ne gândim la ce au însemnat experimentele pe oameni de-a lungul vremii. Din breasla economiștilor puțini au rămas care să nu cadă pradă elogierii acestora. North citează în acest sens, cazul a doi economiști de renume ce aleg să înțeleagă diferit experimentul sovietic, ce credem că poate fi citit în înțelegerea Sfântului Marcu Ascetu: “atâta adevăr poate cuprinde cunoștința fiecăruia, câtă siguranță îi dau blândețea, smerenia și dragostea”:

Felix Somary menționează, în autobiografia sa, o discuție pe care a avut-o cu economistul Joseph Schumpeter și sociologul Max Weber în 1918. Schumpeter era un economist austriac care nu studiase în scolile economice austriece. El este cel care a scris, mai târziu, cea mai influentă monografie despre istoria gândirii economice. Weber era cel mai prestigios sociolog din lume până la moartea sa din 1920. Schumpeter și-a exprimat bucuria referitoare la revoluția rusească. URSS-ul ar fi un test pentru socialism. Weber a atras atenția că acesta ar atrage nespus de multă nefericire, însă Schumpeter a răspuns: „ este posibil, însă acesta ar fi un experiment reușit”. Weber a plusat: „un experiment încununat de cadavre!” Schumpeter a răspuns ironic: „fiecare curs de anatomie înseamnă același lucru”.

“să cooptam realizările oricărei culturi și să invățăm de la alte popoare, incluzând cele din țările cu capitalism dezvoltat, care ne pot oferi metode avansate de moduri de operare și tehnici de management.” Sub masca obiectivității acestor imitații sunt livrate sistematic ipoteze sau modele ce țin de cunoașterea conjuncturală, pe post de adevăruri de potrivit ca într-un puzzel societal. Este, firește, nevoie de o schimbare sistemică, pentru că dacă se transferă numai know-how-ul, se riscă o modificare de fațadă, aidoma unui corp uman cei îi lipsește tocmai capul: drepturile de proprietate. Așa cum am putut observa în câteva rânduri, conceptul de management fără proprietate aruncă în aer deciziile raționale, fiind condamnate la un management birocratic neorientat către profit. Nu numai hainele antreprenorului capitalist trebuiesc deci îmbrăcate; strategiile și tacticile de management trebuiesc desigur învățate, dar numai după ce funcționarul birocratic va fi înlocuit de întreprizător prin modificarea întregului “peisaj” în care el operează, altfel sunt fără valoare fiindcă a fi întreprinzător înseamnă a acționa dintr-o anumită poziție în economie care nu poate pur și simplu să fie imitată.

CONCLUZII ȘI REMARCI FINALE

Suntem acum în etapa inventarierii rezultatatelor principale ale demersului de față care s-a dorit a fi o etapă de “desțelenire” ce poate, sperăm, constitui un bun început pentru viitoare direcții de analiză. Acesta a conținut trei pași generali. Mai întâi, cel metodologic, apoi cel privitor la analiza argumentației liber schimbiste cu neo-protecționismul, pentru ca în ultimul pas să “decodificăm” teoretic și să ilustrăm cazul Chinei. Logica organizării acestui lanț succesiv (metodă-teoreme-judecăți:teoretice/istorice) ne-a permis să adecvăm mijloacele la scopuri. În alte cuvinte, prin acest filtru metodologic să putem înțelege și duce la consecințele lor logice, cele trei direcții de studiu: (1) raționamentele noului protecționism și (2) analiza reperelor neo-protecționiste din China, și ca un corolar al acestora (3) forma de organizare în care aceste instrumente își “desfășoară activitatea”.

Am considerat, și nădăjduim că am putut și demonstra, că fără o “procedură” apriorist-deductivă și o analiză teoretică a argumentelor protecționiste ce se găsesc concretizate pe piața chineză, ar fi fost imposibil de judecat numai pe baza observațiilor istorice (de tip statistic sau a faptelor realității fenomenului chinez), dacă politica protecționistă stă la baza faimoasei creșteri a economiei chineze, ce fel de rezultate produce aceasta, cât de benefică pentru comerț și competiție este trecerea acestora prin sita unor Acorduri comerciale de Liber Schimb sau prin cea a Organizației Mondiale a Comerțului.

Am argumentat în primul capitol al lucrării noastre că legile economice sunt valid universale, că ne raportăm la informațiile și întreaga istorie a unui fenomen economic înțelegând prezența unui caracter unic și deci irepetabil al acestuia, dar nu suntem de părere că fiecare etapă a reformelor, a procesului de tranziție din China, are propriile legi și că prin urmare e nevoie de teorie specifică particularităților din această țară. Ar însemna ca pentru fiecare perioadă de evenimente economice să avem o altă teorie, iar la următoarele testări emprice fiind foarte probabil să constatăm alte rezultate (alte cauze, premise și consecințe), ceea ce reprezintă, odată cu acceptarea acestei viziuni, însăși înlăturarea statutului de știință al economiei. Am argumentat de asemenea că astfel de constatări empirice nu pot invalida sau testa teoria, acest lucru realizându-se nu “pe teren” unde avem posibilitatea de a face doar presupuneri, ci în interiorul teoriei prin apel la procesul deductiv al praxeologiei. Reiterăm aici, în cuvintele lui Rothbard, ca o concluzie a explicațiilor și convingerilor noastre din capitolul metodologic, cu referire la folosirea într-o analiză economică “doar” a unor raționamente teoretice și propoziții din știința economică: “[…] dihotomia între “teoretic” și practic” este una falsă. Și, de vreme ce economia analizează lumea reală, aceste raționamente teoretice sunt prin natura lor și “practice”.

Reformele economice din China au avut într-adevăr un parcurs impresionant. Ele trebuiesc totuși înțelese într-un mod adecvat. Una e creșterea economică survenită prin filiera artificial forțată a mecanismului birocratic realizată prin “conexiuni” cu membrii guvernului pe cheltuiala populației, și o cu totul alta cea provenită prin mecanismele voluntare, firești și necoercitive ale mecanismului pieței. După cum au arătat unele studii discutate în lucrarea de față, rezultatele produse de reformele amintite, nu se datorează mecanismului complex și pragmatic implementat de către statul chinez, ci mai mult unora de tip spontan și menținute neintenționat sau cel mult declanșate de accesul la instituții de piață din afara țării, în pofida opoziției și atitudinilor referitoare la desfășurarea acțiunilor individuale – private.

Adăugăm acestor studii, perspectiva noastră asupra rolulului piețelor pentru a înțelege întregul “mod de operare” al autorităților de la Beijing. Ne referim îndeobște la teza că acolo unde piața a fost lăsată să se instaleze și să se manifeste, de multe ori scopul a fost acela de a cârpi și atenua efectele haosului derivat din organizarea birocratic-politică a sectoarelor economice, și nu pentru că atitudinea și concepția politică s-a schimbat într-atât încât “piața a devenit coordonatorul principal”, ci din rațiuni mult mai pragmatice, dincolo de cele privind evitarea colapsului: în China politicul e profund implicat în deținerea și conducerea întreprinderilor de stat.

Ar fi poate o dovadă de imprudență din partea noastră să mizăm pe susținerea politică a unor reforme de piață, liber schimbiste, fără să ținem seama de acest stimulent extrem de „constrângător” al politicieniilor chinezi. E interesant, în lumina acestor afirmații să observăm că deținerea în proprietatea statului a sistemului bancar e nu numai o strategie îndreptată către fidelizarea clientelei și finanțarea întreprinderilor de stat, dar vine să augmenteze propria lor bunăstare. De fapt, această afirmație e valabilă pentru toate sectoarele (menționate în lucrare) în care statul chinez are sau își dorește controlul total.

Lucrările ce utilizează metodologia neoclasicismului au afirmat, credem, prea repede existența unei economii de piață competitive – cu caracteristici chineze, însă tranziția în Republica Populară Chineză, e, după judecata noastră, țintuită de către oficialități într-un stadiu încă incipient. Aceștia sunt prinși în continuare în capcana încercărilor de combinare a pieței cu planul – specifice intervenționismului, care nu sunt o strategie nici nouă, nici de succes. Esența reformelor economice o reprezintă tocmai procesul de trecere a mijloacelor publice de producție în proprietate privată, pe care China nu l-a îndeplinit. În economia de piață, structurile de producție sunt în conformitate cu dorințele publicului, pe când în economia chineză ele pot supraviețui și fără aceste ajustări. La o privire mai atentă, oriunde micile “piețele negre”, acolo unde puteau supraviețui, îndeplineau, pe sub ușa sistemelor socialiste, cerințele reale ale consumatorilor. Acest lucru poate indica și celor mai sceptici dintre economiști, că eliberarea piețelor este primordială în procesele de tranziție. Se vorbește de faptul că în China tranziția către capitalism se face cu pași mărunți dar siguri, și că, ajustările necesare acestei treceri au nevoie de timp și numeroase etape prealabile de încercări și erori. Dar această modalitate nu poate avea un fundament teoretic solid, ea de fapt nu face parte din planurile conducătorilor chinezi. Orice reformă economică “de bună credință” ar putea fi realizată de fapt într-un termen extrem de scurt. Rothbard – economistul care a adus o contribuție seminficativă la înțelegerea realistă a teoriei și practicii sistemelor socialiste – arată în planul său de privatizare că reforma monetară poate dura câteva zile, însă toate celelalte ar trebui și ar putea fi întreprinse într-o singură zi.

Am încercat să identificăm, după puterile noastre, presupozițiile principale ce stau la baza explicării, justificării și aplicării politicilor protecționiste din această țară cu scopul de a expune și explica vulnerabilitățile și consecințele celor mai relevante instrumente de politică comercială uzitate de aparatul guvernamental chinez. Prin expunerea și înțelegerea acestor presupoziții cu caracter protecționist s-a scos la iveală realele obiective ale politicii comericiale de la Beijing, anulându-se pesemite, câteva din miturile ce persită în lucrările convenționale.

Întâi cel creat în jurul procesului de aderare la O.M.C., potrivit căruia s-a susținut politica liberului schimb. Așa cum am văzut în subcapitolul Presupozițiile protecționiste ale aderării la O.M.C., autoritățile chineze deși s-au folosit de eticheta și virtuțiile politicii menționate, ele nu vizau deschiderea piețelor și adoptarea per se a unui regim de liber schimb, ci ceeea ce se dorea era ca să fie folosit la un anumit grad, care să le permită restaurarea economică a sectoarelor în scopul inițial al evitării colapsului economiei artificializate de stimulii etatiști, pentru ca mai apoi, după ce a fost permisă va să zică refacerea economică, atragerea de investiții străine directe și dezvoltarea economiei, să își poată propune, pe de o parte, impunerea propriilor companii ca jucători globali, și pe de o alta, impunerea ca forță politică în procesul decizional al reglementării sistemului comercial internațional. A fost reliefată prin această investigație, în conformitate cu analiza de la subpunctul capitolului doi – Comerțul internațional administrat: Acordurile de liber schimb și Organizația Mondială a Comerțului – vehicule ale protecționismului? – constatarea că O.M.C. nu ține loc de stavilă împotriva noului protecționism.

În al doilea rând, am pus în evidență elementele ce compun iluzia creării unei competitivități solide prin prisma devalorizării monetare ca formă a noului protecționism. Totodată, am încercat să demonstrăm că, în realitate, această strategie ca formă subtilă de impozitare, aduce pierderi considerabile, instabilitate economică, abuzuri privind drepturile de proprietate legitime, și câștiguri iluzorii prin: scăderea puterii de cumpărare a propriilor cetățeni, subvenționarea (de fapt) a consumatorilor străini, slăbirea stimultentelor productive și falsificarea calculelor economice, precum și a celor provenite din cele ce complează acestă măsură, precum politica inflației. O altă direcție de analiză în continuarea acesteia, a fost schițarea urmând linia rothbardiană, unor măsuri radicale în ceea ce privește reforma yuanului fondate pe un sistem cu etalon aur și rezerve bancare 100%, care să permită stoparea politicii deprecierii monedei chineze, concomitent cu eliminarea abuzurilor rezervelor fracționare, inflației și monedei decretate. Cu atât mai important este eliminarea acestei politici monetare, dacă ne gândim la faptul că fie și dacă s-ar renunța la barierele din calea schimburilor fără a reforma actualul regim monetar, tot se va menține o politică protecționistă eficace, de data aceasta doar pe filieră monetară.

În al treilea rând, am putut observa că deoarece dezideratul politic este în realitate acela al extinderii și consolidării întreprinderilor de stat, guvernul a menținut doar la nivel declarativ o politică neprotecționistă. Evidențiind sectoarele deținute și controlate de statul chinez, și prin analizarea aplicării politicilor comericale de tip strategic, industrial, și incipient, s-au putut desprinde câteva concluzii. Prima fiind aceea că, este imposibilă o selecție rațională din punct de vedere economic, pe criterii stabilite independent de piață, a acelor companii care vor fi profitabile în viitor, și că prin urmare, companiile selectate de guvernul Chinei reprezintă adevărate obstacole în calea restructurării sectoarelor economiei chineze, pe fundamentele unei economii de piață. A doua ca o consecință derivată din prima: întârzierea și menținerea acestor sectoare, pe fondul întreținerii haosului alocativ, determină producerea de risipă și lipsuri în cadrul societății chineze.

În al patrulea rând, de această dată urmând studiile întreprinse de Haley și Haley, o altă demistificare a fost făcută, când am putut inventaria consistenta alocare de subvenții a administrației de la Beijing, către patru importante sectoare: siderurgic, sticlei, hârtiei și pieselor auto, în contrast cu opinia convențională din literatura de profil și declarațiile oficialilor chinezi care afirmă că subvențiile (pe fondul interzicerii unora și a trecerii la un sistem competitiv de liber schimb) nu mai sunt folosite sau după caz, ar fi destul de restrânse. Acest subcapitol ne-a permis să întregim înțelegerea noastră în legătură cu particularitățile filozofiei protecționiste în China.

În al cincilea rând, pornind de la propria presupoziție că politicile protecționiste nu pot fi caracteristica unei economii de piață și nici a capitalismului, am încercat pe de o parte să reliefăm punctele nodale pe care se sprijină susținătorii tezei contrare celei propuse de noi, iar pe de alta să oferim o perspectivă critică asupra acestora. Din aceasta am putut concluziona nu numai că premisele de la care pornesc aceștia sunt pernicioase, dar și că nu le susțin propria teză. Astfel, găsim că este întru-totul neîndreptățit să se pretindă: (1) o existență considerabilă a alocării resurselor prin canalele pieței, sau invers că distribuirea fondurilor publice ar putea avea rațiuni fundamentate economic; (2) o autentică liberalizare a sectoarelor; (3) existența unei piețe competitive și orientate către piață.

În al șaselea rînd, din clarificarea unor aspecte precum: “concurența între regiuni”, pragmatismul derivat din principiul “seeking truth from facts”, „laboratorul experimental”, “varianta unică de capitalism”, rolul social și eficiența întreprinderilor de stat”, “metoda încercare și eroare”, se poate ușor deduce “construcția” intervenționist-protecționistă compusă de acestea. Așa cum am văzut: competiția între regiuni promovată de autorități e opusă competiției autentice între proprietari, fiind consumatoare și risipitoare de resurse; prin pragmatismul și principiul “căutării adevărurilor în fapte” și metoda experimentelor care nu sunt un mijloc de liberalizare, membrii partidului își justifică de fapt propriile planuri; teza că economia chineză e administrată într-un mod pragmatic diferit de cele deja existente (statul și piața sau combinația acestora – intervenționismul) ce ar face ca forma de capitalism din această țară să fie unică, îi permite menținerea și angajarea în noi proiecte de stimulare, intervenție și protejare comercială a economiei; un al argument menit să deschidă posibilitatea sprijinului și protejării întreprinderilor de stat este atribuirea unei dimensiuni sociale a acestora – am argumentat că este atribuită în mod arbitrar deoarece se află în imposibilitatea de a evalua și calcula în mod real aceste lucruri, iar prin faptul că resursele distribuite de către acestea către componenta socială, sunt extrase prin coerciție de la cetățeni, distorstorsionând totodată procesul pieței și propagând haosul calculațional, se diminuează utilitatea socială a membrilor societății; întrucât nu se poate calcula eficiența unei întreprinderi ce nu are proprietar, iar încercările de eficientizare a acestor companii de stat sunt inutile și spoliatoare pentru public; metoda încercare și eroare din care nu putem extrage nicicând vreun principiu teoretic care să fie soluția aplicabilă altundeva (în științele sociale fenomenele și evenimentele economico-sociale sunt irepetabile) e doar o altă modalitate, fără temei logic și etic de a menține deschis drumul către politicile amintite. Nu credem că greșim când afirmăm că dacă în viitor se va adopta un regim de liber schimb, fără a înlătura astfel de justificări, se vor putea reglementa în continuare din planificare schimburile, instituindu-se un pseudo-regim de liber schimb controlat de către statul chinez. Nu am vrea să se înțeleagă că aceasta îi slăbește însemnătatea acestei doctrine ori a studierii politicilor comerciale, ci să sublinem importanța concentrării atenției nu doar asupra efectelor determinate de o singură politică, ci, mai repede, asupra ansamblului de politici și mentalități existente. Dar aceasta poate fi subiectul unei cercetări distincte.

Prin urmare, așa cum s-a putut vedea pe parcursul lucrării noastre, statul chinez pleacă de la asumpții îndoielnice ce se află în contradicție cu principiile pieței, și deși la nivel oficial se declară că deschiderea pieței și liberalizarea sectoarelor sunt obiective fundamentale, economia chineză este departe de a percepe o atenuare a protecționismului sub toate formele menționate: local, monetar, comercial.

În final, aș reitera convingerea noastră exprimată spre sfârșitul capitolului trei, că este un lucru neîndoios că abordarea teoriei protecționiste și a fenomenului protecționist din China are implicații mult mai extinse decât le-am putut noi explora în această lucrare, însă, potrivit interesului teoretic anunțat, credem că dacă consecințele expuse au fost corect deduse din premisele acestora – care au fost la rândul lor corecte și realiste – atunci punctul nostru de vedere a fost suficient de configurat, existând temeiuri pertinente și legitime pentru a extrage concluziile de mai sus.

BIBLIOGRAFIE

Anderson, Robert D., China‘s Accession to the WTO Agreement on Government Procurement: Procedural Considerations, Potential Benefits and Challenges, and Implications of the Ongoing Re-negotiation of the Agreement, Public Procurement Law Review, vol. 17(4), pages 161-174, 2008;

Anderson, Stuart, Unclean Hands: Americas Protectionist Policies,  Freedom to Trade: Refuting the New Protectionism, Cato Institute for Trade Policy Studies;

Andreson, Gregory, Designated Drivers: How China Plans to Dominate the Global Auto Industry, John Wiley &Sons Singapore Pte. Ltd, 2012;

Auerbach, Jerold S., Justice without Law?:Resolving Disputes Without Lawyers, Oxford University Press, New York, 1983;

Avednego, Chavez, Transitional Analysis of the Chinese Automotive Industry, The University of Kansas, 4 aprilie, 2011;

http://www.academia.edu/4370949/Chinese_Automotive_Industry_Transitional_Analysis_ofthe_Chinese_Automotive_Industry;

Ayau, Manuel F., Not a Zero-Sum Game, the paradox of exchange, Universidad Francisco Marroquin, Guatemala, 2007;

Barboza, David, Billions in Hidden Riches for Family of Chinese Leader, The New York Times, 25 Octombrie, 2012, http://www.nytimes.com/2012/10/26/business/global/family-of-wen-jiabao-holds-a-hidden-fortune-in-china.html?pagewanted=all;

Barro, R.J. , Obamanomics Meets Incentives, Wall Street Journal, 2010;

Barry, Smith, Aristotle, Menger, Mises: An Essay in the Metaphysics of Economics, History of Political Economy, Annual Supplement, 1990, 22, p. 263-288;

Batemarco, Robert, Why Managed Trade Is Not Free Trade, The Freeman/Ideas on Liberty, august, 1997;

Baumol, William J., Entrepreneurship: Productive, Unproductive, and Destructive, The Journal of Political Economy, vol. 98, nr. 5, partea I, 1990;

Bernanke, Ben, Deflation: Making Sure ‘It’ Doesn’t Happen Here, Remarks before the National Economists Club, Washington, D.C., 21 November, 2002; http://www.federalreserve.gov/BOARDDOCS/Speeches/2002/20021121/default.htm

Bhagwati, Jagdish, Free trade today, Princeton University Press, 2002;

Bhagwati, Jagdish, Termites in the trading system: how preferential agreements undermine free trade, Oxford University Press, Inc., 2008;

Bhattasali, Deepak, Shantong, Li, Martin, William, J., China and the WTO: accession, policy reform, and poverty reduction strategies, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare/Banca Mondială, 2004;

Blaug, Mark, The Methodology of Economics or How Economists Explain, Second Edition, Bloomberg News, China Statistics Chief Says No Tolerance for Fake Data, 12 septembrie, 2013, http://www.bloomberg.com/news/2013-09-12/china-statistics-chief-says-no- tolerance-for-fake-data.html;

Block, Walter, Comment on Leland Yeager on Subjectivism, Review of Austrian Economics, vol. 2, 1988;

Boettke, Peter J. Economia vie: ieri, astăzi și mâine, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013;

Boettke, J. Peter, Why perestroika failed: the politics and economics of socialist transformation,  Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2003;

Böhm-Bawerk, Eugen von, Capital and Interest, Libertarian Press, South Holland, Illinois, 1959;

Bonciu, Florin, Baicu, Gabriela, Economia mondială sub lupă, Editura Pro Universitară, 2010;

Bonciu, Florin, Moldoveanu, Marcel, The Proliferation of Free Trade Agreements in the Post-Doha Round Period: The Position of the European Union, Procedia Economics and Finance București, 2010;

Bonciu, Florin, Ghibuțiu, Agnes, The Changing Political Economy Of Protectionism, Romanian Economic Business Review, vol. 6, nr. 4, 2011, p. 123-134;

Câmpeanu, Virginia, Pencea, Simona, CHINA – Un elefant care nu mai poate fi ignorat, Editura Universitara, București, 2012;

Cerna, Silviu, Criza, statul și piața, Revista OEconomica, an. XX, nr. 1: 5-15, 2010;

Chen Jialu, “CEO Reshuffles Signal New View of Watchdog,” China Daily, 24 august 2010, http://www.chinadaily.com.cn/bizchina/2010-08/24/content_11194717.htm

Chen Jialu, “China’s Power Families,” Financial Times, 10 iulie, 2012, http://www.ft.com/intl/cms/s/2/6b983f7a-ca9e-11e1-8872 00144feabdc0.html#axzz20RpPdY6G;

China's Data Manipulation In One Chart, And Why The Real Data Implies Weakest GDP Growt, Over 20 Years, Zero Hedge, 5 decembrie 2013: http://www.zerohedge.com/news/2013-05-12/chinas-data-manipulation-one-chart-and-why-real-data-implies-weakest-gdp-growth-over;

China Economic Review, Why Chinese car brands are stuck in first gear Infant industry,7 iunie, 2012, http://www.chinaeconomicreview.com/infant-industry;

China Statistics Chief Says No Tolerance for Fake Data, Bloomberg News, 12 septembrie, 2013:

http://www.bloomberg.com/news/2013-09-12/china-statistics-chief-says-no-tolerance-for-

fake-data.html;

Ciutacu, Constantin, Chivu Luminita, Iorgulescu Raluca, The Global Financial Crisis: Management Of Deficits And Debts, Amfiteatrul Economic, Special Number 3 noiembrie, 2009;

Comănescu, Dan Cristian, Sensul liberalismului. Cristian Pătrășconiu în dialog cu Dan Cristian Comănescu, 2004: http://misesromania.org/295/.

Comănescu, Dan Cristian, Capitalismul are vocația de a fi sau a deveni ortodox. Ninel Ganea în dialog cu Dan Cristian Comănescu, 2005: http://misesromania.org/36/.

Comșa, Petre, Munteanu, Costea, Etică și Capitalism. O Interpretare Interdisciplinară, Oeconomica, nr. 4, 2013;

Costea, Diana, Activitatea antreprenorială și problema echilibrului economic în viziunea Școlii Austriece: teză de doctorat, 2005, http://mises.ro/files/04docDianaCostea.pdf.

Dickson, Bruce J., “Updating the China Model,” The Washington Quarterly, vol. 34, nr. 4, 2011, p. 39–58, http://csis.org/files/publication/twq11autumndickson.pdf.;

Dijmărescu, Eugen, Liberalizarea preturilor și controlul inflatiei în perioda de tranzitie, Oeconomica No. 4: 57-69, 1993;

Dijmărescu, Eugen, The Crisis Goes On: How To Respond? Romanian Journal of European Affairs Vol. 9, No. 3, 2009 ;

Dilorenzo, Thomas J., Economic Fascism, The Freeman/Ideas on Liberty, iunie 1994;

Dilorenzo, Thomas J., American Healthcare Fascialism, Mises Daily vineri, 23 octombrie, 2009;

Director-General Moore welcomes US-China deal, but cautions more work remains on China's entry, Organizația Mondială a Comerțului, Geneva, Elveția, 15 noiembrie, 1999,  http://www.wto.org/english/news_e/pres99_e/pr148_e.htm;

Dorn, James A., For Global Health, China Must Liberalize, Investor’s Business Daily, 19 august, 2011;

Dorn, A. James, (editor) China in the new millennium : market reforms and social development, Cato Institute, Washington DC,1998;

Done, Ioan, Probleme și provocări economice ale tranziție, Editura Expert, 2009;
Duanjie, Chen, China’s state-owned enterprises: how much do we know?From cnooc to its;
Ebeling, Richard, China’s Great Inflation Helped Bring The Communists To Power, The Daily Bell, 14 ianuarie 2014, http://www.thedailybell.com/editorials/34926/Richard-Ebeling-Chinas-Great-Inflation-Helped-Bring-the-Communists-to-Power/;

Finegold Catalan, Jonathan M., A Closer Look at China's Currency Manipulation, http://mises.org/daily/4256;

Friedman, Milton, The Methodology of Positive Economics, Essays In Positive Economics, Chicago: University of Chicago Press, 1966;

Folcuț, Ovidiu – Comerț internațional – Avantaje comparative și competitive, Editura Universul Juridic, București, 2005;

George, Henry, Protection or Free Trade, An Examination of the Tariff Question, with especial Regard to the Interests of Free Trade, Liberty Fund, Indianapolis, Indiana, Online Library of Liberty;

Glăvan, Bogdan, Despre rolul stimulentelor în producerea, explicarea și rezolvarea crizei economice, Oeconomica – Societatea Romana de Economie – SOREC. – nr. 02, 2010;

Glăvan, Bogdan, Macroeconomie, Editura Universitară “Carol Davila”, București, 2006;

Gordon, David, The Philosophical Origins of Austrian Economic, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1966;

Gordon G., The Coming Collapse of China, New York, Random House, 2001;

Grant, Charles, Barysch, Katinka, Can Europe and China shape a new world order? Centre for European Reform, London, may 2008;

Greenspan, Alan, Gold and Economic Freedom, Capitalism: The Unknown Ideal, Ayn Rand, New American Library, New York, 1967;

Gregory, Paul, Creșterea economică a Chinei: planificare sau liberă întreprindere,  http://www.ecol.ro/content/cresterea-economica-a-chinei-planificare-sau-libera-intreprindere;

Groombridge, Mark A., China’s Long March to a Market Economy The Case for Permanent Normal Trade Relations with the People’s Republic of China, Cato Institute’s Center for Trade Policy Studies, aprilie, 2000;

Guyot, Yves,  The Tyranny of Socialism, ed. J.H. Levy, Swan Sonnenschein and Co., London, 1894, http://oll.libertyfund.org/titles/91;

Haley, Usha C. V., Haley, George T., Subsidies to Chinese Industry: state capitalism, business strategy, and trade policy, Oxford University Press, 2013 ;

Han Jing,  Xu Yan, Sun Peng, Feng Rui, Ten Major Industries Stimulus Plan: New Strategies For Structural Adjustment, în Xiaoxi Li and Biliang Hu (editori), China's New Deal: Economic Development Under International Financial Crisis,, Nova Science Publishers, Inc. New York, 2010;

Hayek, Friedrich A., Drumul către servitute, Editura Humanitas, București, 1997;

Hayek, Friedrich A., Why the worst get on top The Road To Serfdom, The Institute of Economic Affairs, 2005;

Hayek, Friedrich August von, The constitution of liberty. Chicago: Gateway, [1960] 1972;

Heilperin, Michael, Studies In Economic Nationalism, Librairie Minard, Paris, 1960;

He, Qinglian, Xiandaihua De Xianjing – Dangdai Zhongguo De Jingji Shehui Wenti, Traps of Modernization – Economic and Social Problems in Today’s China, Today’s China Press, Beijing, 1997;

Heyne, Paul, Do Trade Deficits Matter?, The Cato Journal, 1983/84;

Higgs, Robert, Eighteen Problematic Propositions in the Analysis of the Growth of Government, The Review of Austrian Economics, vol. 5, Nr. 1, 1991;

Hinds, Manuel, China’s ghost cities epitomize the problem with printing money, Paul Krugman-style, Quartz, Manhattan, New York City, 26 iunie, 2013, http://qz.com/98045;

Hoppe, Hans-Hermann, Hülsmann, Jörg Guido, Block, Walter, Against Fiduciary Media, The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 1, nr. 1, 1998, p. 19 – 50 ;

Hoppe, Hans-Hermann, Democracy: The God that Failed, Transaction Publishers, Rutgers, New Jersey, 2001;

Hoppe, Hans-Hermann, Economics and Ethics of Private Property, Kluwer Academic Publishers, Boston, 1993;

Hoppe, Hans-Hermann, Economic Science and The Austrian Method, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama , 2007;

Hoppe, Hans-Hermann,  Modelul statului occidental: lecția istoriei, http://mises.ro/251/;

Hoppe, Hans-Hermann, Socialism: A Property or Knowledge Problem?, The Review of Austrian Economics, vol. 9, nr. 1, 1996;

Hoppe, Hans-Hermann, Teoria Socialismului și a Capitalismului, Institutul Ludwig von Mises România, 2010 ;

Hou Yu, Local Protectionism: The Bottleneck of China's Economic Development, I IAS News letter, nr. 33, martie, 2004;

Huang, Yasheng: Between two coordination failures, automobile industrial policy with a comparism to Korea, Review of International Political Economy, vol.9, nr.3, din august 2002;

Huang, Yasheng, Inflation and Investment Controls; China. Cambridge, New York, 1996;

Huang, Yasheng, Capitalism with chinese characteristics : entrepreneurship and the State, Cambridge University Press, Newy York, 2010;

Huang, Yasheng, Private ownership: the real source of China’s economic miracle, The McKinsey Quarterly, nr. 1, 2009;

Huang, Yasheng, Selling China: Foreign Direct Investment During the Reform Era,: Cambridge University Press, New York, 2003;

Huanxin, Zhao, China Names Key Industries for Absolute State Control, China Daily, 19 decembrie, 2006;

Hudgins, Edward L., Freedom to Trade: Refuting the New Protectionism, Cato Institute, 1997;

Huerta de Soto, Jesus, Eseuri de economie politică, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2011;

Huerta de Soto, Jesus, Money, Bank Credit, and Economic Cycles, Ludwig von Mises Institute, 2012;

Huerta de Soto, Jesus, Socialism, Economic Calculation and Entrepreneurship, Edward Elgar Publishing, 2010;

Huerta de Soto, Jesus, Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială, traducere din spaniolă de Dan Chirleșan și Jorge Ernesto Gonzales Contreras, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2012;

Huerta de Soto, Jesus, Școala Austriacă. Piața și creativitatea antreprenorială, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2011;

Huerta de Soto, Jesus, Teoria eficienței dinamice, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iași, 2011;

Hülsmann, Jörg Guido, Banks Cannot Create Money, The Independent Review,

Volumul V, nr.1, Vara, 2000: http://www.independent.org/pdf/tir/tir_05_1_hulsman.pdf.

Hülsmann, Jörg Guido, Economic Science and Neoclassicism, The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 2, nr. 4, 1999;

Hülsmann, Jörg Guido, Editorial, The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 7, nr. 4, iarna, 2004;

Hülsmann, Jörg Guido Etica producției de bani, Editura Universității Al.I. Cuza din Iași, 2012;

Hülsmann, Jorg Guido, The Ethics of Money Production, Auburn, Alabama, Ludwig von Mises Institute, 2008;

Hülsmann, Jörg Guido, From Value Theory to Praxeology, introducere la Ludwig von  Mises, Epistemological Problems of Economics, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 2002;

Hülsmann, Jörg Guido, Knowledge, Judgment, and the use of property. The Review of Austrian Economics 10, nr. 1, 1997;

Hülsmann, Jörg Guido, The Meaning Of Macroeconomics, Romanian Economic And Business Review , Vol. 7, Nr. 3, 2012;

Hülsmann, Jörg Guido, The political economy of moral hazard, Politická Ekonomie, nr. 1, 2006;

Hülsmann, Jörg Guido, Toward A General Theory of Error Cycles, The Quarterly Journal of Austrian Economics, 1(4), pp. 1-23, 1998;

Hülsmann, Jörg Guido, The apriori foundations of property economics, The Quarterly Journal of Austrian Economics vol. 7, no. 4 (Winter): 41–68, 2004

Ianchovichina, Elena, Martin, Will, Economic Impacts of China’s Accession to the WTO, China and the WTO: accession, policy reform, and poverty reduction strategies, ed.: Deepak Bhattasali, Shantong Li, William J.Martin, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare; Banca Mondială, 2004; 

Iordan Popescu, Valeriu, Reforma economică în China; “Two tracks system” și economia de piață: teză de doctorat ASE, București, 2010;

Irwin, Douglas A., Do We Need the WTO?., CATO Journal, vol. 19, nr.3, ianuarie, 2000;

Irwin, Douglas A. Free Trade Agreements and Customs Unions, The Library of Economics and

Liberty, 2002;

http://www.econlib.org/library/Enc1/FreeTradeAgreementsandCustomsUnions.html

Irwin, Douglas A., Free Trade under Fire, Princeton University Press, Princeton, N.J., 2009;

Irwin, Douglas, Against the Tide: An Intellectual History of Free Trade, Princeton University

Press, Princeton, N.J., 1996;

Jialin Zhang, China Backpedals, Hoover Digest, 2011 nr.1, 12 ianuarie, 2011,

http://www.hoover.org/publications/hoover-digest/article/62771

Jialu, Chen, CEO Reshuffles Signal New View of Watchdog, China Daily, 24 august 2010 ;

Jo, Hoje, Chiongbian, Brian, Fremd, Eric, Kholiya, Kamal, Sethu, Rajesh, Is Chinese Yuan

undervalued?: a multi-currency basket approach, Journal of international business and economics : JIBE. vol. 10, 2010;

Jora, Octavian-Dragomir, Avataruri ale corporației multinaționale. Exercițiu de analiză proprietariană. București: Editura ASE, 2013;

Jora, Octavian-Dragomir; Butiseacă, Alexandru, The political philosophy and the political economy of public regulation. An apropos on the ultimate cause of the current crisis. Romanian Economic and Business Review, Vol. 5, no. 4-1, winter special issue: 23-31, 2009;

Jora, Octavian-Dragomir; Butiseacă, Alexandru, Free Trade Semantic Disagreements: Why WTO-style Multilateral Liberalization and FTAs Stand Much Closer to Protectionism, Romanian Economic and Business Review, volumul 9, numărul 2, 2014;

Jun, Tang. Joining the WTO, the Employment Problem, and How to Deal With It, The

Chinese Economy, V34, No. 3, 2001.

Kelly, Kel, The China Bust:: Tic Toc, Mises Daily, 10 octombrie 2011, http://mises.org/daily/5701;

Kestenbaum, David, Goldstein, Jacob, The Secret Document That Transformed China, Planet Money, 20 ianuarie, 2012, S.U.A,

http://www.npr.org/blogs/money/2012/01/20/145360447/the-secret-document-that-transformed-china;

Keynes, John Maynard, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Editura Publica, București, 2009;

Kirsten Tatlow, Didi, A Lonely Passion: China’s Followers of Friedrich A. Hayek, 30 octombrie, 2013: http://sinosphere.blogs.nytimes.com/2013/10/30/a-lonely-passion-chinas-followers-of-friedrich-a-hayek/?_php=true&_type=blogs&_r=0

Kornai, Janos, From socialism to capitalism: eight essays, Central European University Press, Budapest, 2008;

Kornai, János, The Hungarian Reform Proces: Visions, Hopes and Reality, Remaking the Economic Institutions of Socialism: China and Eastern Europe, Stanford University Press Stanford, California, 1989;

Lange, O, On the Economic Theory of Socialism, B. Lippinc, 1983;

Lange, Oskar. On the economic theory of socialism: part one. The Review of Econo-mic Studies, 4, no. 1, October, 1936;

Lardy, Nicholas R., China: The Great New Economic Challenge?, The United States and the World Economy, Institute for International Economics, Washington DC, 2005, p.134-136.

Lee, Junyeop, State Owned Enterprises in China: Reviewing the Evidence, Organization for Economic Cooperation and Development, 2009;

Lipman, Joshua Klein, Law of Yuan Price: Estimating Equilibrium of the Renminbi, The Michigan Journal Of Business, aprilie 2011;

Lipman, Melissa, DOC Finds Dumping, Unfair Subsidies For Italian Pasta, 8 august, 2011, http://www.law360.com/articles/263301/doc-finds-dumping-unfair-subsidies-for-italian-pasta?article_related_content=1

Lo, V. and X. Tian, Property Rights, Productivity Gains and Economic Growth: the

Chinese Experience, Post-Communist Economies, V14, No. 2, 2002;

Long, Roderick T., Realism and abstraction in economics: Aristotle and Mises versus Friedman, The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 9, nr. 3;

Luo, Xiaopeng, Ownership and Status Stratification, China’s Rural Industry;

Mai Toan Thang, Efectele Mondializarii asupra Economiei Japoniei, Chinei, Coreei De Sud și țărilor membre ASEAN : teză de doctorat, Academia de Studii Economice, București, 2007;

MacIntyre, Alasdair, După virtute. Tratat de morală, Editura Humanitas, București, 1998;

Mankiw, N. Gregory, U..S. Trade Policy Is Just Plain Schizo, Revista Fortune, 12 aprilie, 1999;

Mapping China’s Red Nobility, Bloomberg News, 26 decembrie, 2012:

http://go.bloomberg.com/multimedia/mapping-chinas-red-nobility/

Marinescu, Cosmin, Anatomia avantajului competitiv: de la holismul metodologic la capturarea

statului,Theoretical and Applied Economics, nr. 9 , 2006;

Marinescu, Cosmin, Economia de Piață. Fundamentele Instituționale ale Prosperității, Editura

ASE, București;

Marqués, Gustavo, A Critique Of The Austrian Approach To Holistic Concepts, Journal Of

Libertarian Studies, vol. 22, 2010;

Martin, Michael F., China’s Banking System: Issues for Congress, Congressional Research

Service Report for Congress, 20 februarie 2012;

McEvoy, Ciaran, DOC Finds Unfair Subsidies For Italian Pasta Brands, 12 august, 2013;

http://www.law360.com/articles/464362/doc-finds-unfair-subsidies-for-italian-pasta-

brands; 

McGee, Robert W., The Philosophy of Trade Protectionism, Its Costs and Its Implications, Policy

Analysis, The Dumont Institute for Public Policy Research, nr. 10, NJ, Iulie, 1996;

Mcgee, Robert W., Why Trade Deficits Don't Matter, The Dumont Institute for Public Policy

Research, nr.6, iulie 1996;

McGee, Robert W., Some Ethical Aspects of Antidumping Laws, Reason Papers, vol. 25, 2000;

McGee, Robert, W., A Trade Policy for Free Societies: The Case Against Protectionism, Quorum

Books, 1994;

McGregor, Richard. The Party: The Secret World of China's Communist Rulers, HarperCollins

Publishers, New York, 2010;

McMahon, Dinny, China's Gleaming Ghost Cities Draw Neither Jobs Nor People, The Wall Street

Journal, 9 august, 2013 ;

Melitz, Marc, When and How Should Infant Industries Be Protected?, Journal of International

Economics, vol. 66, 2005, p.177-196;

Menger, Carl. 1981. Principles of economics. New York : New York University Press;

Minqi Li, Three Essays on China’s State Owned Enterprises: Towards an Alternative to

Privatization, VDM Verlag, Hamburg octombrie, 2008 – disponibil on-line la adresa:

http://content.csbs.utah.edu/~mli/CV/China_State%20Owned%20Enterprises_Book.pdf.;

Ming Du, China’s State Capitalism and World Trade Law, International and Comparative Law

Quarterly, (Cambridge), vol.63, nr.02, aprilie 2014;

Minqi Li, Three Essays on China’s State Owned Enterprises: Towards an Alternative to

Privatization, 2008,

http://content.csbs.utah.edu/~mli/CV/China_State%20Owned%20Enterprises_Book.pdf

Miron, Dumitru, Comerț Internațional, Editura ASE, 2003;

Miron Dumitru, Folcuț Ovidiu, Râmniceanu, I. – Politici Comerciale, Editura Luceafărul,

București, 2003;

Miron, Jeffrey A., Liberalismul de la A la Z, Editura Universității Româno-Americane, 2011;

Miron, Jeffrey, The Economics of Drug Prohibition and Drug Legalization, Social Research, vol.

68, nr. 3, 2001;

Miron, Jeffrey, Zwiebel, Jeffrey, The Economic Case Against Drug Prohibition, The Journal of

Economic Perspectives, vol. 9, nr. 4, toamna, 1995, p. 175-192;

Mises, Ludwig von, Birocrația și imposibilitatea planificării raționale în regim socialist, Institutul Ludwig von Mises – România, București, 2006 ;

Mises, Ludwig von, Calculul economic în societatea socialistă, Institutul Ludwig von Mises – România, 2001, http://misesromania.org/265/.;

Mises, Ludwig von, Epistemological Problems of Economics, New York University Press, New York, 1981 ;

Mises, Ludwig von, Human Action: A Treatise on Economics, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1996 ;

Mises, Ludwig von, Human Action: A Treatise on Economics, ed. a 4-a revizuită, The Foundation for Economic Education, Irvington-on-Hudson, NY,1996;

Mises, Ludwig von, Human Action. A Treatise on Economics, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1998;

Mises, Ludwig von, Interventionism: An Economic Analysis, The Foundation for Economic Education, Irvington-on-Hudson, New York, 1998;

Mises, Ludwig von, Money, Method, and the Market Process, Kluwer Academic Publishers, 1990;

Mises, Ludwig von, Planificarea libertății și alte eseuri, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2012;

Mises, Ludwig von, Profit and loss, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2008;

Mises, Ludwig von, Socialism. An economic and sociological analysis, New Haven Yale University Press, 1962;

Mises, Ludwig von, Theory of Money and Credit, The Foundation for Economic Education, Inc. Irvington-on-Hudson, New York, 1971;

Mises, Ludwig von, Theory and History. An Interpretation of Social and Economic Evolution, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007;

Mises, Ludwig von, The Ultimate Foundations of Economic Science. An Essay on Method (UFES),Van Nostrand, Princeton, N. J., 1962 ;

Mingardi, Alberto, Hayek as read by Chinese communists, The Library of Economics and Liberty, 17 august, 2013, http://econlog.econlib.org/archives/2013/08/hayek_as_read_b.html;

Mixich, Vlad,  HotNews.ro, 8 noiembrie, 2012: http://www.hotnews.ro/stiri-international-13572808-mostenitorii-chinei-cei-9-oameni-care-conduc-sfert-din-populatia-omenirii.htm;

Moldoveanu, Marcel, Regional Integration and International Cooperation: Between Wishes and Realities, Romanian Economic and Business Review, vol. 8, nr. 3, 2013;

Morrison, Wayne M., Labonte, Marc, China's Currency Policy: An Analysis of the Economic Issues, Congressional Research Service, 22 iulie, 2013;

Munteanu, Costea, Despre controversele metodologice din știința economică II, Oeconomica, nr.1, 2008;

Munteanu, Costea, Despre ritmul si metoda de privatizare, Oeconomica, nr. 2, 1994;

Murphy, Robert, The Alleged China Threat, Mises Daily, Ludwig von Mises Institute, 15 decembrie 2005, http://mises.org/daily/1979;

Musetescu, Radu, Alianțe strategice între firme pe plan international : teza de doctorat, Academia de Studii Economice, București, 2005;

National Development and Reform Commission, The 12th Five Year Guideline for National Economic and Social Development, 2011;

Nee, Victor, Opper, Sonja, Capitalism from Below: Markets and Institutional Change in China, Cambridge, MA: Harvard University Press, 2012;

Negrescu, Dragoș, Protecționismul netarifar – evoluții și tendințe în țările dezvoltate, Editura Economică, 1998;

Niedermeyer, Edward, How China Protects Its Auto Industry, Bloomberg View, 15 august, 2014, http://www.bloombergview.com/articles/2014-08-15/how-china-protects-its-auto-industry

Norberg, Johan, In apararea capitalismului global, Libertas Publishing, 2010;

North, Gary, Socialism in Practice: The Lethal Laboratory, Mises Daily, 11 iunie 2012. http://mises.org/daily/6066/Socialism-in-Practice-The-Lethal-Laboratory;

North, Gary, Tariffs as Welfare-State Economics, Mises Daily, Ludwig von Mises Institute, 30 iulie, 2012;

O’Connor, Dan, China's hard-money history, http://mises.org/daily/5378/chinas-hardmoney-history#idc-cover;

Odea, Alexandru, Individualismul metodologic: principiu esențial în cunoașterea științifică a realității sociale, Oeconomica, nr. 3, 2010;

Organizația Mondială a Comerțului, Geneva, Elveția, Director-General Moore welcomes US-China deal, but cautions more work remains on China's entry, 15 noiembrie, 1999, http://www.wto.org/english/news_e/pres99_e/pr148_e.htm;

O'Toole, Randal, Paying Attention to Incentives, Institutul Cato, 9 octombrie 2012; http://www.cato-unbound.org/2012/10/09/randal-otoole/paying-attention-incentives;

Palmer, Tom G., Globalization Is Grrrreat!, Cato’s Letter, vol.1, nr.2, Institutul Cato, Washington, DC, 2002 ;

Palmer, Tom G., Twenty Myths about Markets, Conference on The Institutional Framework for Freedom in Africa 2007 Regional Meeting, Mont Pelerin Society, Nairobi, Kenya, 25 februarie, 2007: http://tomgpalmer.com/wp-content/uploads/papers/myths_about_markets_ii.pdf.

Pencea, Sarmiza, China as a new center od power in the global economy, Institute for World Economy, Revista de Economie Mondială, volumul 4, iunie, 2012;

Pencea, Sarmiza, Modelul chinez de dezvoltare, în pragul schimbării, Revista Oeconomica, Societatea Română de Economie, nr.3, septembrie, 2012;

Planul Cincinal pentru perioada 2012-2015, Confederation of British Industry (CBI), Beijing, China,http://www.cbichina.org.cn/cbichina/upload/fckeditor/Full%20Translation%20of%20the%2012th%20Five-Year%20Plan.pdf;

Pohoață, Ion, Fundamente epistemologice si metodologice ale stiintei economice, Editura Economică, București, 2011;

Pop, Napoleon, Franc, Ioan, Valeriu, Creștinism și dezvoltare economică (V) – Progresul în credință confirmă progresul economic, Caiete critice, nr. 6-7, 2008;

Popper, Karl,  Filosofie socială și filosofia științei, Editura Trei, 2000;

Poladian-Moagar, Simona, The Global Economy in a Significant Transforming Process of the Power Centers ,  Revista de Economie Mondială, vol. 2, Institute for World Economy, Romanian Academy, septembrie, 2010;

Reisman, George, Capitalism: A Treatise on Economics, Jameson Books, Ottawa, Illinois,1998,

Richman, Sheldon, Fascism; The Concise Encyclopedia of Economics, http://www.econlib.org/library/Enc1/Fascism.html;

Rockwell, Llewellyn H., Stop the WTO, Jr, The Free Market, februarie, 1994;

Rodrik, Dani, What’s so special about China’s exports?, Harvard University, ianuarie, 2006, https://www.sss.ias.edu/files/pdfs/Rodrik/Research/Whats-special-China-exports.pdf;

Rodrik, Dani, Making Room for China in the World Economy, Paper prepared for the AEA session on Growth in a Partially De-Globalized World, 2009.

Rose, Andrew K., Do We Really Know That the WTO Increases Trade?, The American Economic Review, vol. 94, nr. 1, 2004;

Rose, Andrew K., Do WTO Members Have A More Liberal Trade Policy? Working Paper Nr. 9347, National Bureau of Economic Research, Noiembrie 2002;

Rothbard, Murray N., Classical Economics: An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, vol. II, 2006;

Rothbard, Murray N, Ethics of Liberty, New York University Press, New York, 1998;

Rothbard, Murray N., How and How Not to Desocialize, The Review of Austrian Economics, Vol. 6, Nr.1; pp. 65-78, 1992;

Rothbard, Murray N., Man, Economy, and State, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004;

Rothbard, Murray N., Making Economic Sense, Ludwig von Mises Institute, 1995;

Rothbard, Murray N. , Making Economic Sense, ediția a doua, Mises Institute, Auburn, Alabama, 2006;

Rothbard, Murray, Mitul eficienței, Liberalismul: Adevărat și Fals, Institutul Ludwig von Mises România, 2011;

Rothbard, Murray N., Pleodoarie pentru o monedă sănătoasă, Editura Liberalis, 2013;

Rothbard, Murray N., Power and Market. Government And The Economy; Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004;

Rothbard, Murray N., Protectionism and the Destruction of Prosperity, Ludwig Von Mises Institute. Auburn, Alabama,1986, disponibil la: http://mises.org/rothbard/protectionism.PDF;

Rothbard, Murray N., Scientism and Values, D. Van Nostrand, Princeton, N.J, 1960;

Rothbard, Murray N., The End Of Socialism And The Calculation Debate Revisited, 1991;

Rothbard, Murray N., Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics, The Logic of Action One, Edward Elgar Publishing Limited, UK, 1997;

Rothbard, Murray N., The Case for a 100 Per Cent Gold Dollar, Ludwig von Mises Institute. Auburn, Alabama, 2001;

Rothbard, Murray N., The Ethics of Liberty, New York University Press, 1998;

Rothbard, Murray N., The Mystery of Banking, Richardson & Snyder, 1983;

Salin, Pascal, Liberalismul, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013;

Salerno, Joseph T., De ce este „imposibilă” o economie socialistă?, Institutul Ludwig von Mises – România, 2005, http://mises.ro/287/;

Salerno, Joseph T, Postscript: Why a Socialist Economy is „Impossible”, http://mises.org/econcalc/POST.asp.;

Salerno, Joseph T., Mises and Hayek dehomogenized, Review of Austrian Economics, vol. 6, nr. 2, 1993;

Salerno, Joseph, Money, Sound and Unsound, Ludwig von Mises Institute, 2011;

Sally, Razeen, Chinese Trade Policy After (Almost) Ten Years In The Wto: A Post-Crisis Stocktake, Ecipe, Nr. 2, 2011;

Salvatore, Dominick, Protectionism and world welfare, Cambridge University Press, 1993;

Say, J. B., Treatise on Political Economy, Augustus Kelley, New York, 1971;

Scissors, Derek, The Most Important Chinese Trade Barriers,The Heritage Foundation, 19 Iulie, 2012;

Schmid, Valentin, Economic Sense: What China’s Depreciation of the Yuan Means, The Epoch Times, 27 februarie, 2014, http://www.theepochtimes.com/n3/column/532435-economic-sense-what-chinas-depreciation-of-the-yuan-means/;

Sorlescu, Mariana; Ivanescu, Iuliu Marin, Ivanescu, Mona Maria, World Economy Trends In The Present Post Crisis Enviroment,  Annals Of Daaam For 2012 & Proceedings Of The 23rd International Daaam Symposium: 2012;

Sheehan, James, This Isn't Free Trade, The Free Market, vol.17. nr. 7, iulie, 1999;

Smith, Adam, Avuția națiunilor: clasicii economiei: ediție selectată pentru cititorul contemporan, Cartea a IV-a, Editura Publica, 2011;

Smith, Barry, Aristotle, Menger, Mises: An Essay in the Metaphysics of Economics. History of Political Economy, Annual Supplement, 1990;

Smith, Barry, In Defense of Extreme (Fallibilistic) Apriorism, Journal of Libertarian Studies, vol. 12, nr. 1(primăvara 1996), p. 179-192;

Spiridon, Marius, Ciclul în teoria economică modernă: teza de doctorat, septembrie 2005, http://misesromania.org/468/.

Spiridon, Marius, Discurs în cadrul Colocviilor SOREC, Deschideri Economice – Matematica în economie, București, 2010;

Stiglitz, Joseph, Globalizarea: speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2003;

Stiglitz, Joseph E., Reforming China’s State-Market Balance, Project Syndicate, 2 aprilie, 2014, http://www.project-syndicate.org/commentary/joseph-e–stiglitz-asks-what-role-government-should-play-as-economic-restructuring-proceeds

Sun, Liping, Wang, Hansheng, Wang Sibin, Lin Bin, Yang, Shanhua, Changes in China’s Social Structure Following the Reforms, Social Sciences in China, vara, 1995. p. 70–80;

Taleb, Nassim Nicholas, Lebăda Neagră. Impactul foarte puțin probabilului, Editura Curtea Veche, 2010;

Tașnadi, Alexandru; Tașnadi, Bogdan, Universul teoriilor economice, Editura Economică, București, 2001;

The Chinese University of Hong Kong, China's Accession To WTO, 2000, http://intl.econ.cuhk.edu.hk/faq/wtochina.php;

The Economist: Free exchange. Hayek on the standing committee. Who is winning the battle of economic ideas in China? 15 septembrie, 2012.

The Economist Intelligence Unit, China Regulations: Regulator Maintains Stance on Small/Midsize, Banks." May 10, 2006.

Thornton, Mark, The economics of prohibition, University of Utah Press, 1991;

Tian, Ariel, Printing Money Is Cause of Inflation in China The Epoch Times, 1 martie, 2013: http://www.theepochtimes.com/n3/3901-printing-money-is-cause-of-inflation-in-china/;

Topan, Mihai-Vladimir, Despre trei tipuri de judecăți economice. Jurnalul Economic VIII (17), septembrie, 2005;

Topan, Mihai-Vladimir, Întreprinderea în afacerile internaționale. O abordare din perspectiva Școlii Austriece: teză de doctorat, Academia de Studii Economice din București, 2009;

Topan, Mihai-Vladimir, Întreprinzătorul în firma internațională. O teoretizare în tradiția Școlii Austriece, Editura ASE, București, 2013;

Tsai, Kellee S, Back‐Alley Banking: Private Entrepreneurs in China, Ithaca: Cornell University Press, 2002;

Tullock, Gordon, Paper money – a cycle in Cathay, The Economic History Review, Seria II, Vol. IX, Nr. 3, 1957;

United States Trade Representative, 2013 Report to Congress On China’s WTO Compliance, decembrie, 2013. University Press, București, 2008;

US Treasury: Chinese Currency Still 'Significantly Undervalued, VOA News, 31 octombrie, 2013,http://www.voanews.com/content/us-treasury-china-currency-still-significantly-undervalued/1780475.html;

United States Trade Representative, 2013 Report to Congress On China’s WTO Compliance, , decembrie, 2013;

Usha, Haley, C. V., Haley, George T., No paper Tiger: Subsidies to China’s Paper Industry, Subsidies to Chinese Industry: state capitalism, business strategy, and trade policy, Oxford University Press, 2013;

Viner, Jacob, Studies in the Theory of International Trade, London, George Allen & Unwin LTD, 1955;

VOA News, US Treasury: Chinese Currency Still 'Significantly Undervalued, vol. 8, 31 octombrie, 2013;

Wang, Alex, China's Environmental Tipping Point? China In And Beyond The Headlines, Rowman And Littlefield, 2012;

Wang, Hua, Policy Reforms and Foreign Direct Investment : The case of Chinese Automobile Industry, Journal of Economics and Business, vol. VI, nr.1, 2003;

Wang, Jiwei. "A comparison of shareholder identity and governance mechanisms in the

monitoring of CEOs of listed companies in China." China Economic Review 21, 2010,p. 24–37;

Waldmeir, Patti, Kwong, Robin, Stevenson,Alexandra Unilever bows to Beijing pressure, Financial Times, 1 aprilie, 2011; http://www.ft.com/intl/cms/s/0/86b6ca0e-5c88-11e0-ab7c00144feab49a.html#axzz2gZMo6gGo;

Walter, Carl E., Howie, Fraser J.T, Red Capitalism: The Fragile Financial Foundation of China's Extraordinary Rise, John Wiley & Sons (Asia) Pte.Ltd, 2011;

Want China Times, China accounts for nearly half of world's new money supply, 30 ianuarie, 2013:http://www.wantchinatimes.com/news-subclass-cnt.aspx?id=20130130000046&cid=1102 ;

Wedeman, Andrew H., From Mao to Market Rent Seeking, Local Protectionism,and Marketization in China, Cambridge University Press, 2003;

Wen, J.J, Can Globalisation Save SOEs in China?, Globalisation and World Economic Policies, New Delhi, 2005;

Wei, Zuobao, The Financial and Operating Performance of China’s Newly Privatized Firms, Financial Management, vol.32, nr.2., 2003;

World Trade Organization, Report of the Working Party on the Accession of China. Geneva: 1 octombrie,2001;

World Trade Organization, Information and External Relations Division, Understanding WTO, 2011;

World Trade Organization, World Trade Report 2013 – Factors Shaping the Future of World Trade, Geneva, 2013;

World Bank, China's Emerging Private Enterprises- Prospects for the New Century. Washington DC, 2000;

Xin,  Li, Shaw, M. Timothy, The Political Economy of Chinese State Capitalism, The Journal of China and International Relations (JCIR), vol. 1, nr. 1, 2013;

Xinhua, “China to Drive Consolidation of 8 Industries Over Next 5 Years,” 7 iulie, 2011, http://news.xinhuanet.com/english2010/china/2011-07/07/c_13971925.htm

Xinhuanet, Chinese Premier Urges Financial Support for Cash-Strapped Small Businesses, 5 octombrie, 2011, http://news.xinhuanet.com/english2010/china/2011-10/05/c_131175191.htm;

Xiwen, Chen, China’s Agricultural Development and Policy Readjustment after Its Accession to WTO, 14 decembrie 2002, http://econ.worldbank.org/;

Xu, Bin, Infant Industry and Political Economy of Trade Protection, Pacific Economic Review, 2006;

Yang, Jiawen, Bajeux-Besnainou, Isabelle, Is the Chinese Currency Undervalued? The GW Center for the Study of Globalization, Occasional Paper Series February 10, 2004;

Yang, Ruilong, Zhang, Yongshang, Globalisation and China’s Reform of State-owned Enterprises (SOEs), Globalisation and World Economic Policies, New Delhi, 2000;

Zaman, Gheorghe, Goschin, Zizi, Typology And Structure Of Economic Growth, Romanian Journal of Economics, vol.20, nr. 1(29), 2005;

Zero Hedge, China's Data Manipulation In One Chart, And Why The Real Data Implies Weakest GDP Growth In Over 20 Years, 5 decembrie 2013: http://www.zerohedge.com/news/2013-05-12/chinas-data-manipulation-one-chart-and-why-real-data-implies-weakest-gdp-growth-over.

Zhou, Xiaochua, Why China Refuses All-out Privatization?Privatization Versus a Minimum Reform Package , China Economic Review, vol. 4, nr. 1, 1993;

Zhang, Jialin, China Backpedals, Hoover Digest, nr.1, 12 ianuarie 2011, http://www.hoover.org/publications/hoover-digest/article/62771;

Zwiebel, Jeffrey, Miron, Jeffrey A. , The Economic Case Against Drug Prohibition, The Journal of Economic Perspectives, vol. 9, nr. 4, toamna, 1995;

Zhigang Li, Xiaohua Yu,Yinchu Zeng, Rainer, Holst Estimating transport costs and trade barriers in China: Direct evidence from Chinese agricultural traders Economic Analysis, Hong Kong, mai 25, 2012;

Zhang, Jialin, China Backpedals, Hoover Digest, nr. 1, ianuarie 2011;

Zhu, C. J., Cooper, B., De Cieri, H., Thomson, S. B., Zhao, S. Development of Hr Practices in Transitional Economies: Evidence from China, The International Journal of Human Resource Management, 19, 2008;

BIBLIOGRAFIE

Anderson, Robert D., China‘s Accession to the WTO Agreement on Government Procurement: Procedural Considerations, Potential Benefits and Challenges, and Implications of the Ongoing Re-negotiation of the Agreement, Public Procurement Law Review, vol. 17(4), pages 161-174, 2008;

Anderson, Stuart, Unclean Hands: Americas Protectionist Policies,  Freedom to Trade: Refuting the New Protectionism, Cato Institute for Trade Policy Studies;

Andreson, Gregory, Designated Drivers: How China Plans to Dominate the Global Auto Industry, John Wiley &Sons Singapore Pte. Ltd, 2012;

Auerbach, Jerold S., Justice without Law?:Resolving Disputes Without Lawyers, Oxford University Press, New York, 1983;

Avednego, Chavez, Transitional Analysis of the Chinese Automotive Industry, The University of Kansas, 4 aprilie, 2011;

http://www.academia.edu/4370949/Chinese_Automotive_Industry_Transitional_Analysis_ofthe_Chinese_Automotive_Industry;

Ayau, Manuel F., Not a Zero-Sum Game, the paradox of exchange, Universidad Francisco Marroquin, Guatemala, 2007;

Barboza, David, Billions in Hidden Riches for Family of Chinese Leader, The New York Times, 25 Octombrie, 2012, http://www.nytimes.com/2012/10/26/business/global/family-of-wen-jiabao-holds-a-hidden-fortune-in-china.html?pagewanted=all;

Barro, R.J. , Obamanomics Meets Incentives, Wall Street Journal, 2010;

Barry, Smith, Aristotle, Menger, Mises: An Essay in the Metaphysics of Economics, History of Political Economy, Annual Supplement, 1990, 22, p. 263-288;

Batemarco, Robert, Why Managed Trade Is Not Free Trade, The Freeman/Ideas on Liberty, august, 1997;

Baumol, William J., Entrepreneurship: Productive, Unproductive, and Destructive, The Journal of Political Economy, vol. 98, nr. 5, partea I, 1990;

Bernanke, Ben, Deflation: Making Sure ‘It’ Doesn’t Happen Here, Remarks before the National Economists Club, Washington, D.C., 21 November, 2002; http://www.federalreserve.gov/BOARDDOCS/Speeches/2002/20021121/default.htm

Bhagwati, Jagdish, Free trade today, Princeton University Press, 2002;

Bhagwati, Jagdish, Termites in the trading system: how preferential agreements undermine free trade, Oxford University Press, Inc., 2008;

Bhattasali, Deepak, Shantong, Li, Martin, William, J., China and the WTO: accession, policy reform, and poverty reduction strategies, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare/Banca Mondială, 2004;

Blaug, Mark, The Methodology of Economics or How Economists Explain, Second Edition, Bloomberg News, China Statistics Chief Says No Tolerance for Fake Data, 12 septembrie, 2013, http://www.bloomberg.com/news/2013-09-12/china-statistics-chief-says-no- tolerance-for-fake-data.html;

Block, Walter, Comment on Leland Yeager on Subjectivism, Review of Austrian Economics, vol. 2, 1988;

Boettke, Peter J. Economia vie: ieri, astăzi și mâine, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013;

Boettke, J. Peter, Why perestroika failed: the politics and economics of socialist transformation,  Routledge, Taylor & Francis e-Library, 2003;

Böhm-Bawerk, Eugen von, Capital and Interest, Libertarian Press, South Holland, Illinois, 1959;

Bonciu, Florin, Baicu, Gabriela, Economia mondială sub lupă, Editura Pro Universitară, 2010;

Bonciu, Florin, Moldoveanu, Marcel, The Proliferation of Free Trade Agreements in the Post-Doha Round Period: The Position of the European Union, Procedia Economics and Finance București, 2010;

Bonciu, Florin, Ghibuțiu, Agnes, The Changing Political Economy Of Protectionism, Romanian Economic Business Review, vol. 6, nr. 4, 2011, p. 123-134;

Câmpeanu, Virginia, Pencea, Simona, CHINA – Un elefant care nu mai poate fi ignorat, Editura Universitara, București, 2012;

Cerna, Silviu, Criza, statul și piața, Revista OEconomica, an. XX, nr. 1: 5-15, 2010;

Chen Jialu, “CEO Reshuffles Signal New View of Watchdog,” China Daily, 24 august 2010, http://www.chinadaily.com.cn/bizchina/2010-08/24/content_11194717.htm

Chen Jialu, “China’s Power Families,” Financial Times, 10 iulie, 2012, http://www.ft.com/intl/cms/s/2/6b983f7a-ca9e-11e1-8872 00144feabdc0.html#axzz20RpPdY6G;

China's Data Manipulation In One Chart, And Why The Real Data Implies Weakest GDP Growt, Over 20 Years, Zero Hedge, 5 decembrie 2013: http://www.zerohedge.com/news/2013-05-12/chinas-data-manipulation-one-chart-and-why-real-data-implies-weakest-gdp-growth-over;

China Economic Review, Why Chinese car brands are stuck in first gear Infant industry,7 iunie, 2012, http://www.chinaeconomicreview.com/infant-industry;

China Statistics Chief Says No Tolerance for Fake Data, Bloomberg News, 12 septembrie, 2013:

http://www.bloomberg.com/news/2013-09-12/china-statistics-chief-says-no-tolerance-for-

fake-data.html;

Ciutacu, Constantin, Chivu Luminita, Iorgulescu Raluca, The Global Financial Crisis: Management Of Deficits And Debts, Amfiteatrul Economic, Special Number 3 noiembrie, 2009;

Comănescu, Dan Cristian, Sensul liberalismului. Cristian Pătrășconiu în dialog cu Dan Cristian Comănescu, 2004: http://misesromania.org/295/.

Comănescu, Dan Cristian, Capitalismul are vocația de a fi sau a deveni ortodox. Ninel Ganea în dialog cu Dan Cristian Comănescu, 2005: http://misesromania.org/36/.

Comșa, Petre, Munteanu, Costea, Etică și Capitalism. O Interpretare Interdisciplinară, Oeconomica, nr. 4, 2013;

Costea, Diana, Activitatea antreprenorială și problema echilibrului economic în viziunea Școlii Austriece: teză de doctorat, 2005, http://mises.ro/files/04docDianaCostea.pdf.

Dickson, Bruce J., “Updating the China Model,” The Washington Quarterly, vol. 34, nr. 4, 2011, p. 39–58, http://csis.org/files/publication/twq11autumndickson.pdf.;

Dijmărescu, Eugen, Liberalizarea preturilor și controlul inflatiei în perioda de tranzitie, Oeconomica No. 4: 57-69, 1993;

Dijmărescu, Eugen, The Crisis Goes On: How To Respond? Romanian Journal of European Affairs Vol. 9, No. 3, 2009 ;

Dilorenzo, Thomas J., Economic Fascism, The Freeman/Ideas on Liberty, iunie 1994;

Dilorenzo, Thomas J., American Healthcare Fascialism, Mises Daily vineri, 23 octombrie, 2009;

Director-General Moore welcomes US-China deal, but cautions more work remains on China's entry, Organizația Mondială a Comerțului, Geneva, Elveția, 15 noiembrie, 1999,  http://www.wto.org/english/news_e/pres99_e/pr148_e.htm;

Dorn, James A., For Global Health, China Must Liberalize, Investor’s Business Daily, 19 august, 2011;

Dorn, A. James, (editor) China in the new millennium : market reforms and social development, Cato Institute, Washington DC,1998;

Done, Ioan, Probleme și provocări economice ale tranziție, Editura Expert, 2009;
Duanjie, Chen, China’s state-owned enterprises: how much do we know?From cnooc to its;
Ebeling, Richard, China’s Great Inflation Helped Bring The Communists To Power, The Daily Bell, 14 ianuarie 2014, http://www.thedailybell.com/editorials/34926/Richard-Ebeling-Chinas-Great-Inflation-Helped-Bring-the-Communists-to-Power/;

Finegold Catalan, Jonathan M., A Closer Look at China's Currency Manipulation, http://mises.org/daily/4256;

Friedman, Milton, The Methodology of Positive Economics, Essays In Positive Economics, Chicago: University of Chicago Press, 1966;

Folcuț, Ovidiu – Comerț internațional – Avantaje comparative și competitive, Editura Universul Juridic, București, 2005;

George, Henry, Protection or Free Trade, An Examination of the Tariff Question, with especial Regard to the Interests of Free Trade, Liberty Fund, Indianapolis, Indiana, Online Library of Liberty;

Glăvan, Bogdan, Despre rolul stimulentelor în producerea, explicarea și rezolvarea crizei economice, Oeconomica – Societatea Romana de Economie – SOREC. – nr. 02, 2010;

Glăvan, Bogdan, Macroeconomie, Editura Universitară “Carol Davila”, București, 2006;

Gordon, David, The Philosophical Origins of Austrian Economic, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1966;

Gordon G., The Coming Collapse of China, New York, Random House, 2001;

Grant, Charles, Barysch, Katinka, Can Europe and China shape a new world order? Centre for European Reform, London, may 2008;

Greenspan, Alan, Gold and Economic Freedom, Capitalism: The Unknown Ideal, Ayn Rand, New American Library, New York, 1967;

Gregory, Paul, Creșterea economică a Chinei: planificare sau liberă întreprindere,  http://www.ecol.ro/content/cresterea-economica-a-chinei-planificare-sau-libera-intreprindere;

Groombridge, Mark A., China’s Long March to a Market Economy The Case for Permanent Normal Trade Relations with the People’s Republic of China, Cato Institute’s Center for Trade Policy Studies, aprilie, 2000;

Guyot, Yves,  The Tyranny of Socialism, ed. J.H. Levy, Swan Sonnenschein and Co., London, 1894, http://oll.libertyfund.org/titles/91;

Haley, Usha C. V., Haley, George T., Subsidies to Chinese Industry: state capitalism, business strategy, and trade policy, Oxford University Press, 2013 ;

Han Jing,  Xu Yan, Sun Peng, Feng Rui, Ten Major Industries Stimulus Plan: New Strategies For Structural Adjustment, în Xiaoxi Li and Biliang Hu (editori), China's New Deal: Economic Development Under International Financial Crisis,, Nova Science Publishers, Inc. New York, 2010;

Hayek, Friedrich A., Drumul către servitute, Editura Humanitas, București, 1997;

Hayek, Friedrich A., Why the worst get on top The Road To Serfdom, The Institute of Economic Affairs, 2005;

Hayek, Friedrich August von, The constitution of liberty. Chicago: Gateway, [1960] 1972;

Heilperin, Michael, Studies In Economic Nationalism, Librairie Minard, Paris, 1960;

He, Qinglian, Xiandaihua De Xianjing – Dangdai Zhongguo De Jingji Shehui Wenti, Traps of Modernization – Economic and Social Problems in Today’s China, Today’s China Press, Beijing, 1997;

Heyne, Paul, Do Trade Deficits Matter?, The Cato Journal, 1983/84;

Higgs, Robert, Eighteen Problematic Propositions in the Analysis of the Growth of Government, The Review of Austrian Economics, vol. 5, Nr. 1, 1991;

Hinds, Manuel, China’s ghost cities epitomize the problem with printing money, Paul Krugman-style, Quartz, Manhattan, New York City, 26 iunie, 2013, http://qz.com/98045;

Hoppe, Hans-Hermann, Hülsmann, Jörg Guido, Block, Walter, Against Fiduciary Media, The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 1, nr. 1, 1998, p. 19 – 50 ;

Hoppe, Hans-Hermann, Democracy: The God that Failed, Transaction Publishers, Rutgers, New Jersey, 2001;

Hoppe, Hans-Hermann, Economics and Ethics of Private Property, Kluwer Academic Publishers, Boston, 1993;

Hoppe, Hans-Hermann, Economic Science and The Austrian Method, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama , 2007;

Hoppe, Hans-Hermann,  Modelul statului occidental: lecția istoriei, http://mises.ro/251/;

Hoppe, Hans-Hermann, Socialism: A Property or Knowledge Problem?, The Review of Austrian Economics, vol. 9, nr. 1, 1996;

Hoppe, Hans-Hermann, Teoria Socialismului și a Capitalismului, Institutul Ludwig von Mises România, 2010 ;

Hou Yu, Local Protectionism: The Bottleneck of China's Economic Development, I IAS News letter, nr. 33, martie, 2004;

Huang, Yasheng: Between two coordination failures, automobile industrial policy with a comparism to Korea, Review of International Political Economy, vol.9, nr.3, din august 2002;

Huang, Yasheng, Inflation and Investment Controls; China. Cambridge, New York, 1996;

Huang, Yasheng, Capitalism with chinese characteristics : entrepreneurship and the State, Cambridge University Press, Newy York, 2010;

Huang, Yasheng, Private ownership: the real source of China’s economic miracle, The McKinsey Quarterly, nr. 1, 2009;

Huang, Yasheng, Selling China: Foreign Direct Investment During the Reform Era,: Cambridge University Press, New York, 2003;

Huanxin, Zhao, China Names Key Industries for Absolute State Control, China Daily, 19 decembrie, 2006;

Hudgins, Edward L., Freedom to Trade: Refuting the New Protectionism, Cato Institute, 1997;

Huerta de Soto, Jesus, Eseuri de economie politică, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2011;

Huerta de Soto, Jesus, Money, Bank Credit, and Economic Cycles, Ludwig von Mises Institute, 2012;

Huerta de Soto, Jesus, Socialism, Economic Calculation and Entrepreneurship, Edward Elgar Publishing, 2010;

Huerta de Soto, Jesus, Socialismul, calculul economic și funcția antreprenorială, traducere din spaniolă de Dan Chirleșan și Jorge Ernesto Gonzales Contreras, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2012;

Huerta de Soto, Jesus, Școala Austriacă. Piața și creativitatea antreprenorială, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2011;

Huerta de Soto, Jesus, Teoria eficienței dinamice, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iași, 2011;

Hülsmann, Jörg Guido, Banks Cannot Create Money, The Independent Review,

Volumul V, nr.1, Vara, 2000: http://www.independent.org/pdf/tir/tir_05_1_hulsman.pdf.

Hülsmann, Jörg Guido, Economic Science and Neoclassicism, The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 2, nr. 4, 1999;

Hülsmann, Jörg Guido, Editorial, The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 7, nr. 4, iarna, 2004;

Hülsmann, Jörg Guido Etica producției de bani, Editura Universității Al.I. Cuza din Iași, 2012;

Hülsmann, Jorg Guido, The Ethics of Money Production, Auburn, Alabama, Ludwig von Mises Institute, 2008;

Hülsmann, Jörg Guido, From Value Theory to Praxeology, introducere la Ludwig von  Mises, Epistemological Problems of Economics, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 2002;

Hülsmann, Jörg Guido, Knowledge, Judgment, and the use of property. The Review of Austrian Economics 10, nr. 1, 1997;

Hülsmann, Jörg Guido, The Meaning Of Macroeconomics, Romanian Economic And Business Review , Vol. 7, Nr. 3, 2012;

Hülsmann, Jörg Guido, The political economy of moral hazard, Politická Ekonomie, nr. 1, 2006;

Hülsmann, Jörg Guido, Toward A General Theory of Error Cycles, The Quarterly Journal of Austrian Economics, 1(4), pp. 1-23, 1998;

Hülsmann, Jörg Guido, The apriori foundations of property economics, The Quarterly Journal of Austrian Economics vol. 7, no. 4 (Winter): 41–68, 2004

Ianchovichina, Elena, Martin, Will, Economic Impacts of China’s Accession to the WTO, China and the WTO: accession, policy reform, and poverty reduction strategies, ed.: Deepak Bhattasali, Shantong Li, William J.Martin, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare; Banca Mondială, 2004; 

Iordan Popescu, Valeriu, Reforma economică în China; “Two tracks system” și economia de piață: teză de doctorat ASE, București, 2010;

Irwin, Douglas A., Do We Need the WTO?., CATO Journal, vol. 19, nr.3, ianuarie, 2000;

Irwin, Douglas A. Free Trade Agreements and Customs Unions, The Library of Economics and

Liberty, 2002;

http://www.econlib.org/library/Enc1/FreeTradeAgreementsandCustomsUnions.html

Irwin, Douglas A., Free Trade under Fire, Princeton University Press, Princeton, N.J., 2009;

Irwin, Douglas, Against the Tide: An Intellectual History of Free Trade, Princeton University

Press, Princeton, N.J., 1996;

Jialin Zhang, China Backpedals, Hoover Digest, 2011 nr.1, 12 ianuarie, 2011,

http://www.hoover.org/publications/hoover-digest/article/62771

Jialu, Chen, CEO Reshuffles Signal New View of Watchdog, China Daily, 24 august 2010 ;

Jo, Hoje, Chiongbian, Brian, Fremd, Eric, Kholiya, Kamal, Sethu, Rajesh, Is Chinese Yuan

undervalued?: a multi-currency basket approach, Journal of international business and economics : JIBE. vol. 10, 2010;

Jora, Octavian-Dragomir, Avataruri ale corporației multinaționale. Exercițiu de analiză proprietariană. București: Editura ASE, 2013;

Jora, Octavian-Dragomir; Butiseacă, Alexandru, The political philosophy and the political economy of public regulation. An apropos on the ultimate cause of the current crisis. Romanian Economic and Business Review, Vol. 5, no. 4-1, winter special issue: 23-31, 2009;

Jora, Octavian-Dragomir; Butiseacă, Alexandru, Free Trade Semantic Disagreements: Why WTO-style Multilateral Liberalization and FTAs Stand Much Closer to Protectionism, Romanian Economic and Business Review, volumul 9, numărul 2, 2014;

Jun, Tang. Joining the WTO, the Employment Problem, and How to Deal With It, The

Chinese Economy, V34, No. 3, 2001.

Kelly, Kel, The China Bust:: Tic Toc, Mises Daily, 10 octombrie 2011, http://mises.org/daily/5701;

Kestenbaum, David, Goldstein, Jacob, The Secret Document That Transformed China, Planet Money, 20 ianuarie, 2012, S.U.A,

http://www.npr.org/blogs/money/2012/01/20/145360447/the-secret-document-that-transformed-china;

Keynes, John Maynard, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Editura Publica, București, 2009;

Kirsten Tatlow, Didi, A Lonely Passion: China’s Followers of Friedrich A. Hayek, 30 octombrie, 2013: http://sinosphere.blogs.nytimes.com/2013/10/30/a-lonely-passion-chinas-followers-of-friedrich-a-hayek/?_php=true&_type=blogs&_r=0

Kornai, Janos, From socialism to capitalism: eight essays, Central European University Press, Budapest, 2008;

Kornai, János, The Hungarian Reform Proces: Visions, Hopes and Reality, Remaking the Economic Institutions of Socialism: China and Eastern Europe, Stanford University Press Stanford, California, 1989;

Lange, O, On the Economic Theory of Socialism, B. Lippinc, 1983;

Lange, Oskar. On the economic theory of socialism: part one. The Review of Econo-mic Studies, 4, no. 1, October, 1936;

Lardy, Nicholas R., China: The Great New Economic Challenge?, The United States and the World Economy, Institute for International Economics, Washington DC, 2005, p.134-136.

Lee, Junyeop, State Owned Enterprises in China: Reviewing the Evidence, Organization for Economic Cooperation and Development, 2009;

Lipman, Joshua Klein, Law of Yuan Price: Estimating Equilibrium of the Renminbi, The Michigan Journal Of Business, aprilie 2011;

Lipman, Melissa, DOC Finds Dumping, Unfair Subsidies For Italian Pasta, 8 august, 2011, http://www.law360.com/articles/263301/doc-finds-dumping-unfair-subsidies-for-italian-pasta?article_related_content=1

Lo, V. and X. Tian, Property Rights, Productivity Gains and Economic Growth: the

Chinese Experience, Post-Communist Economies, V14, No. 2, 2002;

Long, Roderick T., Realism and abstraction in economics: Aristotle and Mises versus Friedman, The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 9, nr. 3;

Luo, Xiaopeng, Ownership and Status Stratification, China’s Rural Industry;

Mai Toan Thang, Efectele Mondializarii asupra Economiei Japoniei, Chinei, Coreei De Sud și țărilor membre ASEAN : teză de doctorat, Academia de Studii Economice, București, 2007;

MacIntyre, Alasdair, După virtute. Tratat de morală, Editura Humanitas, București, 1998;

Mankiw, N. Gregory, U..S. Trade Policy Is Just Plain Schizo, Revista Fortune, 12 aprilie, 1999;

Mapping China’s Red Nobility, Bloomberg News, 26 decembrie, 2012:

http://go.bloomberg.com/multimedia/mapping-chinas-red-nobility/

Marinescu, Cosmin, Anatomia avantajului competitiv: de la holismul metodologic la capturarea

statului,Theoretical and Applied Economics, nr. 9 , 2006;

Marinescu, Cosmin, Economia de Piață. Fundamentele Instituționale ale Prosperității, Editura

ASE, București;

Marqués, Gustavo, A Critique Of The Austrian Approach To Holistic Concepts, Journal Of

Libertarian Studies, vol. 22, 2010;

Martin, Michael F., China’s Banking System: Issues for Congress, Congressional Research

Service Report for Congress, 20 februarie 2012;

McEvoy, Ciaran, DOC Finds Unfair Subsidies For Italian Pasta Brands, 12 august, 2013;

http://www.law360.com/articles/464362/doc-finds-unfair-subsidies-for-italian-pasta-

brands; 

McGee, Robert W., The Philosophy of Trade Protectionism, Its Costs and Its Implications, Policy

Analysis, The Dumont Institute for Public Policy Research, nr. 10, NJ, Iulie, 1996;

Mcgee, Robert W., Why Trade Deficits Don't Matter, The Dumont Institute for Public Policy

Research, nr.6, iulie 1996;

McGee, Robert W., Some Ethical Aspects of Antidumping Laws, Reason Papers, vol. 25, 2000;

McGee, Robert, W., A Trade Policy for Free Societies: The Case Against Protectionism, Quorum

Books, 1994;

McGregor, Richard. The Party: The Secret World of China's Communist Rulers, HarperCollins

Publishers, New York, 2010;

McMahon, Dinny, China's Gleaming Ghost Cities Draw Neither Jobs Nor People, The Wall Street

Journal, 9 august, 2013 ;

Melitz, Marc, When and How Should Infant Industries Be Protected?, Journal of International

Economics, vol. 66, 2005, p.177-196;

Menger, Carl. 1981. Principles of economics. New York : New York University Press;

Minqi Li, Three Essays on China’s State Owned Enterprises: Towards an Alternative to

Privatization, VDM Verlag, Hamburg octombrie, 2008 – disponibil on-line la adresa:

http://content.csbs.utah.edu/~mli/CV/China_State%20Owned%20Enterprises_Book.pdf.;

Ming Du, China’s State Capitalism and World Trade Law, International and Comparative Law

Quarterly, (Cambridge), vol.63, nr.02, aprilie 2014;

Minqi Li, Three Essays on China’s State Owned Enterprises: Towards an Alternative to

Privatization, 2008,

http://content.csbs.utah.edu/~mli/CV/China_State%20Owned%20Enterprises_Book.pdf

Miron, Dumitru, Comerț Internațional, Editura ASE, 2003;

Miron Dumitru, Folcuț Ovidiu, Râmniceanu, I. – Politici Comerciale, Editura Luceafărul,

București, 2003;

Miron, Jeffrey A., Liberalismul de la A la Z, Editura Universității Româno-Americane, 2011;

Miron, Jeffrey, The Economics of Drug Prohibition and Drug Legalization, Social Research, vol.

68, nr. 3, 2001;

Miron, Jeffrey, Zwiebel, Jeffrey, The Economic Case Against Drug Prohibition, The Journal of

Economic Perspectives, vol. 9, nr. 4, toamna, 1995, p. 175-192;

Mises, Ludwig von, Birocrația și imposibilitatea planificării raționale în regim socialist, Institutul Ludwig von Mises – România, București, 2006 ;

Mises, Ludwig von, Calculul economic în societatea socialistă, Institutul Ludwig von Mises – România, 2001, http://misesromania.org/265/.;

Mises, Ludwig von, Epistemological Problems of Economics, New York University Press, New York, 1981 ;

Mises, Ludwig von, Human Action: A Treatise on Economics, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1996 ;

Mises, Ludwig von, Human Action: A Treatise on Economics, ed. a 4-a revizuită, The Foundation for Economic Education, Irvington-on-Hudson, NY,1996;

Mises, Ludwig von, Human Action. A Treatise on Economics, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1998;

Mises, Ludwig von, Interventionism: An Economic Analysis, The Foundation for Economic Education, Irvington-on-Hudson, New York, 1998;

Mises, Ludwig von, Money, Method, and the Market Process, Kluwer Academic Publishers, 1990;

Mises, Ludwig von, Planificarea libertății și alte eseuri, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2012;

Mises, Ludwig von, Profit and loss, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2008;

Mises, Ludwig von, Socialism. An economic and sociological analysis, New Haven Yale University Press, 1962;

Mises, Ludwig von, Theory of Money and Credit, The Foundation for Economic Education, Inc. Irvington-on-Hudson, New York, 1971;

Mises, Ludwig von, Theory and History. An Interpretation of Social and Economic Evolution, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007;

Mises, Ludwig von, The Ultimate Foundations of Economic Science. An Essay on Method (UFES),Van Nostrand, Princeton, N. J., 1962 ;

Mingardi, Alberto, Hayek as read by Chinese communists, The Library of Economics and Liberty, 17 august, 2013, http://econlog.econlib.org/archives/2013/08/hayek_as_read_b.html;

Mixich, Vlad,  HotNews.ro, 8 noiembrie, 2012: http://www.hotnews.ro/stiri-international-13572808-mostenitorii-chinei-cei-9-oameni-care-conduc-sfert-din-populatia-omenirii.htm;

Moldoveanu, Marcel, Regional Integration and International Cooperation: Between Wishes and Realities, Romanian Economic and Business Review, vol. 8, nr. 3, 2013;

Morrison, Wayne M., Labonte, Marc, China's Currency Policy: An Analysis of the Economic Issues, Congressional Research Service, 22 iulie, 2013;

Munteanu, Costea, Despre controversele metodologice din știința economică II, Oeconomica, nr.1, 2008;

Munteanu, Costea, Despre ritmul si metoda de privatizare, Oeconomica, nr. 2, 1994;

Murphy, Robert, The Alleged China Threat, Mises Daily, Ludwig von Mises Institute, 15 decembrie 2005, http://mises.org/daily/1979;

Musetescu, Radu, Alianțe strategice între firme pe plan international : teza de doctorat, Academia de Studii Economice, București, 2005;

National Development and Reform Commission, The 12th Five Year Guideline for National Economic and Social Development, 2011;

Nee, Victor, Opper, Sonja, Capitalism from Below: Markets and Institutional Change in China, Cambridge, MA: Harvard University Press, 2012;

Negrescu, Dragoș, Protecționismul netarifar – evoluții și tendințe în țările dezvoltate, Editura Economică, 1998;

Niedermeyer, Edward, How China Protects Its Auto Industry, Bloomberg View, 15 august, 2014, http://www.bloombergview.com/articles/2014-08-15/how-china-protects-its-auto-industry

Norberg, Johan, In apararea capitalismului global, Libertas Publishing, 2010;

North, Gary, Socialism in Practice: The Lethal Laboratory, Mises Daily, 11 iunie 2012. http://mises.org/daily/6066/Socialism-in-Practice-The-Lethal-Laboratory;

North, Gary, Tariffs as Welfare-State Economics, Mises Daily, Ludwig von Mises Institute, 30 iulie, 2012;

O’Connor, Dan, China's hard-money history, http://mises.org/daily/5378/chinas-hardmoney-history#idc-cover;

Odea, Alexandru, Individualismul metodologic: principiu esențial în cunoașterea științifică a realității sociale, Oeconomica, nr. 3, 2010;

Organizația Mondială a Comerțului, Geneva, Elveția, Director-General Moore welcomes US-China deal, but cautions more work remains on China's entry, 15 noiembrie, 1999, http://www.wto.org/english/news_e/pres99_e/pr148_e.htm;

O'Toole, Randal, Paying Attention to Incentives, Institutul Cato, 9 octombrie 2012; http://www.cato-unbound.org/2012/10/09/randal-otoole/paying-attention-incentives;

Palmer, Tom G., Globalization Is Grrrreat!, Cato’s Letter, vol.1, nr.2, Institutul Cato, Washington, DC, 2002 ;

Palmer, Tom G., Twenty Myths about Markets, Conference on The Institutional Framework for Freedom in Africa 2007 Regional Meeting, Mont Pelerin Society, Nairobi, Kenya, 25 februarie, 2007: http://tomgpalmer.com/wp-content/uploads/papers/myths_about_markets_ii.pdf.

Pencea, Sarmiza, China as a new center od power in the global economy, Institute for World Economy, Revista de Economie Mondială, volumul 4, iunie, 2012;

Pencea, Sarmiza, Modelul chinez de dezvoltare, în pragul schimbării, Revista Oeconomica, Societatea Română de Economie, nr.3, septembrie, 2012;

Planul Cincinal pentru perioada 2012-2015, Confederation of British Industry (CBI), Beijing, China,http://www.cbichina.org.cn/cbichina/upload/fckeditor/Full%20Translation%20of%20the%2012th%20Five-Year%20Plan.pdf;

Pohoață, Ion, Fundamente epistemologice si metodologice ale stiintei economice, Editura Economică, București, 2011;

Pop, Napoleon, Franc, Ioan, Valeriu, Creștinism și dezvoltare economică (V) – Progresul în credință confirmă progresul economic, Caiete critice, nr. 6-7, 2008;

Popper, Karl,  Filosofie socială și filosofia științei, Editura Trei, 2000;

Poladian-Moagar, Simona, The Global Economy in a Significant Transforming Process of the Power Centers ,  Revista de Economie Mondială, vol. 2, Institute for World Economy, Romanian Academy, septembrie, 2010;

Reisman, George, Capitalism: A Treatise on Economics, Jameson Books, Ottawa, Illinois,1998,

Richman, Sheldon, Fascism; The Concise Encyclopedia of Economics, http://www.econlib.org/library/Enc1/Fascism.html;

Rockwell, Llewellyn H., Stop the WTO, Jr, The Free Market, februarie, 1994;

Rodrik, Dani, What’s so special about China’s exports?, Harvard University, ianuarie, 2006, https://www.sss.ias.edu/files/pdfs/Rodrik/Research/Whats-special-China-exports.pdf;

Rodrik, Dani, Making Room for China in the World Economy, Paper prepared for the AEA session on Growth in a Partially De-Globalized World, 2009.

Rose, Andrew K., Do We Really Know That the WTO Increases Trade?, The American Economic Review, vol. 94, nr. 1, 2004;

Rose, Andrew K., Do WTO Members Have A More Liberal Trade Policy? Working Paper Nr. 9347, National Bureau of Economic Research, Noiembrie 2002;

Rothbard, Murray N., Classical Economics: An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, vol. II, 2006;

Rothbard, Murray N, Ethics of Liberty, New York University Press, New York, 1998;

Rothbard, Murray N., How and How Not to Desocialize, The Review of Austrian Economics, Vol. 6, Nr.1; pp. 65-78, 1992;

Rothbard, Murray N., Man, Economy, and State, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004;

Rothbard, Murray N., Making Economic Sense, Ludwig von Mises Institute, 1995;

Rothbard, Murray N. , Making Economic Sense, ediția a doua, Mises Institute, Auburn, Alabama, 2006;

Rothbard, Murray, Mitul eficienței, Liberalismul: Adevărat și Fals, Institutul Ludwig von Mises România, 2011;

Rothbard, Murray N., Pleodoarie pentru o monedă sănătoasă, Editura Liberalis, 2013;

Rothbard, Murray N., Power and Market. Government And The Economy; Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004;

Rothbard, Murray N., Protectionism and the Destruction of Prosperity, Ludwig Von Mises Institute. Auburn, Alabama,1986, disponibil la: http://mises.org/rothbard/protectionism.PDF;

Rothbard, Murray N., Scientism and Values, D. Van Nostrand, Princeton, N.J, 1960;

Rothbard, Murray N., The End Of Socialism And The Calculation Debate Revisited, 1991;

Rothbard, Murray N., Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics, The Logic of Action One, Edward Elgar Publishing Limited, UK, 1997;

Rothbard, Murray N., The Case for a 100 Per Cent Gold Dollar, Ludwig von Mises Institute. Auburn, Alabama, 2001;

Rothbard, Murray N., The Ethics of Liberty, New York University Press, 1998;

Rothbard, Murray N., The Mystery of Banking, Richardson & Snyder, 1983;

Salin, Pascal, Liberalismul, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013;

Salerno, Joseph T., De ce este „imposibilă” o economie socialistă?, Institutul Ludwig von Mises – România, 2005, http://mises.ro/287/;

Salerno, Joseph T, Postscript: Why a Socialist Economy is „Impossible”, http://mises.org/econcalc/POST.asp.;

Salerno, Joseph T., Mises and Hayek dehomogenized, Review of Austrian Economics, vol. 6, nr. 2, 1993;

Salerno, Joseph, Money, Sound and Unsound, Ludwig von Mises Institute, 2011;

Sally, Razeen, Chinese Trade Policy After (Almost) Ten Years In The Wto: A Post-Crisis Stocktake, Ecipe, Nr. 2, 2011;

Salvatore, Dominick, Protectionism and world welfare, Cambridge University Press, 1993;

Say, J. B., Treatise on Political Economy, Augustus Kelley, New York, 1971;

Scissors, Derek, The Most Important Chinese Trade Barriers,The Heritage Foundation, 19 Iulie, 2012;

Schmid, Valentin, Economic Sense: What China’s Depreciation of the Yuan Means, The Epoch Times, 27 februarie, 2014, http://www.theepochtimes.com/n3/column/532435-economic-sense-what-chinas-depreciation-of-the-yuan-means/;

Sorlescu, Mariana; Ivanescu, Iuliu Marin, Ivanescu, Mona Maria, World Economy Trends In The Present Post Crisis Enviroment,  Annals Of Daaam For 2012 & Proceedings Of The 23rd International Daaam Symposium: 2012;

Sheehan, James, This Isn't Free Trade, The Free Market, vol.17. nr. 7, iulie, 1999;

Smith, Adam, Avuția națiunilor: clasicii economiei: ediție selectată pentru cititorul contemporan, Cartea a IV-a, Editura Publica, 2011;

Smith, Barry, Aristotle, Menger, Mises: An Essay in the Metaphysics of Economics. History of Political Economy, Annual Supplement, 1990;

Smith, Barry, In Defense of Extreme (Fallibilistic) Apriorism, Journal of Libertarian Studies, vol. 12, nr. 1(primăvara 1996), p. 179-192;

Spiridon, Marius, Ciclul în teoria economică modernă: teza de doctorat, septembrie 2005, http://misesromania.org/468/.

Spiridon, Marius, Discurs în cadrul Colocviilor SOREC, Deschideri Economice – Matematica în economie, București, 2010;

Stiglitz, Joseph, Globalizarea: speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2003;

Stiglitz, Joseph E., Reforming China’s State-Market Balance, Project Syndicate, 2 aprilie, 2014, http://www.project-syndicate.org/commentary/joseph-e–stiglitz-asks-what-role-government-should-play-as-economic-restructuring-proceeds

Sun, Liping, Wang, Hansheng, Wang Sibin, Lin Bin, Yang, Shanhua, Changes in China’s Social Structure Following the Reforms, Social Sciences in China, vara, 1995. p. 70–80;

Taleb, Nassim Nicholas, Lebăda Neagră. Impactul foarte puțin probabilului, Editura Curtea Veche, 2010;

Tașnadi, Alexandru; Tașnadi, Bogdan, Universul teoriilor economice, Editura Economică, București, 2001;

The Chinese University of Hong Kong, China's Accession To WTO, 2000, http://intl.econ.cuhk.edu.hk/faq/wtochina.php;

The Economist: Free exchange. Hayek on the standing committee. Who is winning the battle of economic ideas in China? 15 septembrie, 2012.

The Economist Intelligence Unit, China Regulations: Regulator Maintains Stance on Small/Midsize, Banks." May 10, 2006.

Thornton, Mark, The economics of prohibition, University of Utah Press, 1991;

Tian, Ariel, Printing Money Is Cause of Inflation in China The Epoch Times, 1 martie, 2013: http://www.theepochtimes.com/n3/3901-printing-money-is-cause-of-inflation-in-china/;

Topan, Mihai-Vladimir, Despre trei tipuri de judecăți economice. Jurnalul Economic VIII (17), septembrie, 2005;

Topan, Mihai-Vladimir, Întreprinderea în afacerile internaționale. O abordare din perspectiva Școlii Austriece: teză de doctorat, Academia de Studii Economice din București, 2009;

Topan, Mihai-Vladimir, Întreprinzătorul în firma internațională. O teoretizare în tradiția Școlii Austriece, Editura ASE, București, 2013;

Tsai, Kellee S, Back‐Alley Banking: Private Entrepreneurs in China, Ithaca: Cornell University Press, 2002;

Tullock, Gordon, Paper money – a cycle in Cathay, The Economic History Review, Seria II, Vol. IX, Nr. 3, 1957;

United States Trade Representative, 2013 Report to Congress On China’s WTO Compliance, decembrie, 2013. University Press, București, 2008;

US Treasury: Chinese Currency Still 'Significantly Undervalued, VOA News, 31 octombrie, 2013,http://www.voanews.com/content/us-treasury-china-currency-still-significantly-undervalued/1780475.html;

United States Trade Representative, 2013 Report to Congress On China’s WTO Compliance, , decembrie, 2013;

Usha, Haley, C. V., Haley, George T., No paper Tiger: Subsidies to China’s Paper Industry, Subsidies to Chinese Industry: state capitalism, business strategy, and trade policy, Oxford University Press, 2013;

Viner, Jacob, Studies in the Theory of International Trade, London, George Allen & Unwin LTD, 1955;

VOA News, US Treasury: Chinese Currency Still 'Significantly Undervalued, vol. 8, 31 octombrie, 2013;

Wang, Alex, China's Environmental Tipping Point? China In And Beyond The Headlines, Rowman And Littlefield, 2012;

Wang, Hua, Policy Reforms and Foreign Direct Investment : The case of Chinese Automobile Industry, Journal of Economics and Business, vol. VI, nr.1, 2003;

Wang, Jiwei. "A comparison of shareholder identity and governance mechanisms in the

monitoring of CEOs of listed companies in China." China Economic Review 21, 2010,p. 24–37;

Waldmeir, Patti, Kwong, Robin, Stevenson,Alexandra Unilever bows to Beijing pressure, Financial Times, 1 aprilie, 2011; http://www.ft.com/intl/cms/s/0/86b6ca0e-5c88-11e0-ab7c00144feab49a.html#axzz2gZMo6gGo;

Walter, Carl E., Howie, Fraser J.T, Red Capitalism: The Fragile Financial Foundation of China's Extraordinary Rise, John Wiley & Sons (Asia) Pte.Ltd, 2011;

Want China Times, China accounts for nearly half of world's new money supply, 30 ianuarie, 2013:http://www.wantchinatimes.com/news-subclass-cnt.aspx?id=20130130000046&cid=1102 ;

Wedeman, Andrew H., From Mao to Market Rent Seeking, Local Protectionism,and Marketization in China, Cambridge University Press, 2003;

Wen, J.J, Can Globalisation Save SOEs in China?, Globalisation and World Economic Policies, New Delhi, 2005;

Wei, Zuobao, The Financial and Operating Performance of China’s Newly Privatized Firms, Financial Management, vol.32, nr.2., 2003;

World Trade Organization, Report of the Working Party on the Accession of China. Geneva: 1 octombrie,2001;

World Trade Organization, Information and External Relations Division, Understanding WTO, 2011;

World Trade Organization, World Trade Report 2013 – Factors Shaping the Future of World Trade, Geneva, 2013;

World Bank, China's Emerging Private Enterprises- Prospects for the New Century. Washington DC, 2000;

Xin,  Li, Shaw, M. Timothy, The Political Economy of Chinese State Capitalism, The Journal of China and International Relations (JCIR), vol. 1, nr. 1, 2013;

Xinhua, “China to Drive Consolidation of 8 Industries Over Next 5 Years,” 7 iulie, 2011, http://news.xinhuanet.com/english2010/china/2011-07/07/c_13971925.htm

Xinhuanet, Chinese Premier Urges Financial Support for Cash-Strapped Small Businesses, 5 octombrie, 2011, http://news.xinhuanet.com/english2010/china/2011-10/05/c_131175191.htm;

Xiwen, Chen, China’s Agricultural Development and Policy Readjustment after Its Accession to WTO, 14 decembrie 2002, http://econ.worldbank.org/;

Xu, Bin, Infant Industry and Political Economy of Trade Protection, Pacific Economic Review, 2006;

Yang, Jiawen, Bajeux-Besnainou, Isabelle, Is the Chinese Currency Undervalued? The GW Center for the Study of Globalization, Occasional Paper Series February 10, 2004;

Yang, Ruilong, Zhang, Yongshang, Globalisation and China’s Reform of State-owned Enterprises (SOEs), Globalisation and World Economic Policies, New Delhi, 2000;

Zaman, Gheorghe, Goschin, Zizi, Typology And Structure Of Economic Growth, Romanian Journal of Economics, vol.20, nr. 1(29), 2005;

Zero Hedge, China's Data Manipulation In One Chart, And Why The Real Data Implies Weakest GDP Growth In Over 20 Years, 5 decembrie 2013: http://www.zerohedge.com/news/2013-05-12/chinas-data-manipulation-one-chart-and-why-real-data-implies-weakest-gdp-growth-over.

Zhou, Xiaochua, Why China Refuses All-out Privatization?Privatization Versus a Minimum Reform Package , China Economic Review, vol. 4, nr. 1, 1993;

Zhang, Jialin, China Backpedals, Hoover Digest, nr.1, 12 ianuarie 2011, http://www.hoover.org/publications/hoover-digest/article/62771;

Zwiebel, Jeffrey, Miron, Jeffrey A. , The Economic Case Against Drug Prohibition, The Journal of Economic Perspectives, vol. 9, nr. 4, toamna, 1995;

Zhigang Li, Xiaohua Yu,Yinchu Zeng, Rainer, Holst Estimating transport costs and trade barriers in China: Direct evidence from Chinese agricultural traders Economic Analysis, Hong Kong, mai 25, 2012;

Zhang, Jialin, China Backpedals, Hoover Digest, nr. 1, ianuarie 2011;

Zhu, C. J., Cooper, B., De Cieri, H., Thomson, S. B., Zhao, S. Development of Hr Practices in Transitional Economies: Evidence from China, The International Journal of Human Resource Management, 19, 2008;