Neglijenta In Serviciu

LUCRARE DE LICENȚĂ

Neglijența în serviciu

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunea

Secțiunea I. Infractiunea – temeiul raspunderii penale

Secțiunea II. Analiza trăsăturilor infracțiunii

Secțiunea III. Structura si conținutul infracțiunii

Capitolul II. Infracțiunea de neglijență în serviciu

Secțiunea I. Obictul infracțiunii

Secțiunea II. Subiecții infracțiunii

Secțiunea III. Conținutul constitutiv al infracțiunii

3.1. Latura obiectivă

3.2. Latura subiectivă

Capitolul III. Sancțiuni. Aplicarea pedepsei. Aspecte procesual penale

Secțiunea I. Sancțiuni

Secțiunea II. Aplicarea pedepsei

Secțiunea III. Aspecte procesual-penale

Capitolul IV. Aspecte din practica judiciară

Speta 1. Neglijență în serviciu. Elemente constitutive

Speta 2. Neglijență în serviciu. Elemente constitutive

Speta 3. Neglijență în serviciu. Achitare lipsă vinovăție

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Viața socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ.

Nevoia a dus la apariția funcției publice și a funcțiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu și-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcții statornicite de-a lungul timpului.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administrația publică necesită o extrem de variată gamă de prestațiuni realizate prin serviciile publice, ca și un personal cu pregătire profesională diversă.

Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivității, a nevoilor omului care trăiește într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esențială și singura justificare a administrației publice, atât de diversificată, mai ales în prestațiunile sale către populație.

Privită din punct de vedere sociologic, administrația publică nu reprezintă altceva decât o suma de colectivități umane care organizează anumite acțiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administrație capătă o importanță considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social si oricât de bune legi si decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenți, activi si devotați pentru realizarea scopului stabilit.

În prezent activitatea din ce în ce mai complexă a statului se desfășoară cu participarea a sute și mii de funcționari. În fața acestora statul ridică multe exigențe, firești, în raport cu funcția pe care o dețin și cu autoritatea de care se bucură.

Funcționarii publici sunt chemați să respecte cu strictețe legile țării, independent de funcția pe care o exercită. De aceea, așa cum vom constata, legea penală, odată cu grija de a ocroti prestigiul funcționarului public, prevede sancțiuni și pentru faptele nedemne ale unor funcționari.

Atât Codul penal, dar și alte legi extrapenale incriminează o multitudine de fapte, săvârșite de funcționari publici, care acoperă o sferă largă de relații sociale. În diferite circumstanțe, fapte săvârșite de funcționarii publici pot constitui infracțiuni.

Infracțiunea fiind o faptă antisocială și nepermisă, de regulă, se săvârșește pe ascuns și prin acest motiv, de o singură persoană. Antrenarea și participarea mai multor persoane la comiterea unei infracțiuni, comportă riscul descoperirii mai ușoare.

Astfel, Codul penal incriminează divulgarea secretului care periclitează siguranța statului, divulgarea secretului profesional, delapidarea, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu contra intereselor publice, neglijența în serviciu, purtarea abuzivă, neglijența în păstrarea secretului de stat, luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, omisiunea sesizării organelor judiciare, falsul intelectual, divulgarea secretului economic.

După cum se poate observa, infracțiunile arătate fac parte din diferite sfere de interes ale legii penale (siguranța statului, libertatea persoanei, apărarea patrimoniului, înfăptuirea justiției, etc.), cele mai multe infracțiuni săvârșite de funcționari fiind însă grupate într-un capitol distinct al Codului penal – "Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul".

În cele ce urmează vom analiza infracțiunea de neglijență în serviciu, și anume “Încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” – art.298 C.pen.

Lucrarea este structurată în patru capitole: “Considerații generale privind infracțiunea” (Capitolul I); “Infracțiunea de neglijență în serviciu” (Capitolul II); “Sancțiuni. aplicarea pedepsei. Aspecte procesual penale” (Capitolul III) si Aspecte din practica judiciară (Capitolul IV).

Capitolul I “Considerații generale privind infracțiunea” cuprinde trei secțiuni : Secțiunea I. Obiectul infracțiunii, Secțiunea II. Subiecții infracțiunii si Secțiunea III. Conținutul constitutiv al infracțiunii (latura obiectivă și latura subiectivă).

În Capitolul II “Infracțiunea de neglijență în serviciu”, se realizează o analiză amănunțită a infracțiunii de neglijență în serviciu.

Capitolul III “Sancțiuni. aplicarea pedepsei. Aspecte procesual penale” este structurat în trei secțiuni astfel : Secțiunea I. Sancțiuni, Secțiunea II. Aplicarea pedepsei, Secțiunea III. Aspecte procesual-penale.

Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA

Secțiunea I. Infracțiunea – temeiul răspunderii penale

Infracțiunea este un fenomen social prin condițiile de existență și un fenomen antisocial prin consecințele sale. Ca fapt social infracțiunea constituie obiectul de studiu al unor științe sociale, cum este sociologia, psihologia socială, criminologia etc.

Infracțiunea este fenomen social, deoarece este condiționată, în apariția și existența ei, de existența societății și de normele de conduită socială. Infracțiunea primește o anumită semnificație în raport cu valorile sociale ocrotite prin normele de drept penal și prin încălcarea acestora infracțiunea capătă un caracter antisocial și ilicit. Fapte ca trădarea, spionajul, omorul, delapidarea etc., sunt în mod evident fapte antisociale, fapte socialmente periculoase.

Înscrisă și reglementată prin norme de drept infracțiunea apare ca un fenomen juridic numai pentru că este în egală măsură un fapt social. În urma reglementării juridice, faptul social trece în plan juridic ca fapt juridic generator de efecte juridice antrenând răspunderea penală a celui care a săvârșit-o. Prin aceasta, infracțiunea devine o categorie juridică, obiect de studiu al științei dreptului penal.

Din punct de vedere social, se poate spune că infracțiunea este o faptă prin care se cauzează o vătămare valorilor sociale sau prin care este pusă în pericol ordinea socială și relațiile generate de valorile sociale.

Din punct de vedere natural, putem afirma că infracțiunea apare ca o deviere de conduită a unui membru (individ uman) al societății, care este lipsit de respect față de ceilalți componenți ai grupului din care face parte.

Din perspectivă morală, infracțiunea apare ca o activitate contrară conștiinței etice minime a societății (minima moralia).

Din punct de vedere religios, infracțiunea constituie păcat.

În limbajul curent neacademic, adeseori, prin termenul infracțiune se înțelege orice faptă ilicită, adică orice acțiune sau inacțiune prin care se încalcă o regulă juridică, confundându-se noțiunea de ilicit (în sensul de ilegalitate) cu cea de infracțiune. Această semnificație nu poate fi acceptată în domeniul dreptului penal, deoarece infracțiunea este numai una dintre speciile de fapte ilicite existente.

Autorii au fost și sunt puși să răspundă la următoarea întrebare: Este necesară o definiție legală a infracțiunii?

La această întrebare s-au dat răspunsuri diferite. De regulă, autorii occidentali apreciază că o definiție legală a infracțiunii nu este necesară, deoarece destinatarii legii penale și practicienii nu au de-a face cu noțiunea generală de infracțiune, ci cu infracțiuni în special – omor, furt, distrugere, viol etc. Legile penale occidentale au urmat, de regulă, acest punct de vedere, lăsând doctrinei atributul definirii infracțiunii în general.

În schimb, o parte însemnată a autorilor de specialitate din țările est-europene susțin ideea necesității și utilității unei definiții generale legale a infracțiunii. Această concepție a fost urmată și de legiuitorul român, care a optat pentru definirea infracțiunii în legea penală.

Doctrina românească este fidelă acestui din urmă punct de vedere, argumentându-se că, după ce fapta concretă este raportată la norma de incriminare, organele judiciare trebuie să verifice dacă fapta întrunește trăsăturile esențiale ale conceptului general de infracțiune, pentru că este posibilă nerealizarea vreuneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Având în vedere și tradiția instaurată de codul penal privind includerea unei definiții a infracțiunii într-un text al codului – s-a decis menținerea acestui model de reglementare și formularea definiției infracțiunii și în noul Cod penal în art. 15, o definiție care «a ținut cont atât de tradiția dreptului penal român interbelic, cât și de reglementări europene care consacră o asemenea definiție în codul penal. Redam mai jos o comparație între definițiile date de vechiul Cod penal – art. 17 și noul Cod penal – art. 15. (Tabelul nr. I.1.).

Tabelul nr. I.1. Comparație intre Noul Cod Penal si Vechiul Cod Penal

Marea inovație a acestei definiții constă în „renunțarea la pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii, trăsătură specifică legislațiilor de inspirație sovietică, fără legătură cu tradițiile dreptului nostru penal”.

Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menționat în conținutul definiției legale a infracțiunii nu înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele diferite ale pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracțiuni. Soluția penală este ultima ratio [numai dacă este necesară într-o societate democratică – art. 53 alin. (2) din Constituție], recurgându-se la incriminarea doar a acelor fapte care prezintă o anumită gravitate (pericol social) pentru ordinea publică, pentru care sancțiunile extrapenale nu sunt suficiente să garanteze apărarea acesteia.

Prevederea imputabilității în conținutul definiției infracțiunii ca o caracteristică a acesteia, inclusă în dorința deplasării „abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă” a eșuat lamentabil într-o definiție redundantă, după intervenția comisiei parlamentare asupra textului proiectului de cod, aceasta reintroducând vinovăția între trăsăturile caracteristice ale infracțiunii, deși imputabilitatea acesteia înseamnă implicit săvârșirea faptei cu vinovăție.

Schimbarea ordinii trăsăturilor caracteristice dându-se prevalență prevederii de către legea penală a faptei, este văzută de unii autori ca o abandonare a ideii selectării faptelor susceptibile de incriminare după criteriul substanțial, în favoarea criteriului formal al prevederii faptei de legea penală.

Definiția legală a infracțiunii s-ar vrea o definire conotativă, prin gen și diferență specifică, trăsăturile esențiale ale infracțiunii (specia), deosebind-o pe acesta de alte forme ale ilicitului (genul proxim). Ca formă logică distinctă noțiunea de infracțiune are o structură proprie oricărei noțiuni, respectiv o sferă (extensiune sau denotație) care reflectă acea latură a noțiunii care se referă la obiectele care alcătuiesc clasa respectivă și un conținut (comprehensiune, intensiune, conotație) acea latură care se referă la proprietățile comune ale obiectelor care alcătuiesc clasa respăsăturilor caracteristice dându-se prevalență prevederii de către legea penală a faptei, este văzută de unii autori ca o abandonare a ideii selectării faptelor susceptibile de incriminare după criteriul substanțial, în favoarea criteriului formal al prevederii faptei de legea penală.

Definiția legală a infracțiunii s-ar vrea o definire conotativă, prin gen și diferență specifică, trăsăturile esențiale ale infracțiunii (specia), deosebind-o pe acesta de alte forme ale ilicitului (genul proxim). Ca formă logică distinctă noțiunea de infracțiune are o structură proprie oricărei noțiuni, respectiv o sferă (extensiune sau denotație) care reflectă acea latură a noțiunii care se referă la obiectele care alcătuiesc clasa respectivă și un conținut (comprehensiune, intensiune, conotație) acea latură care se referă la proprietățile comune ale obiectelor care alcătuiesc clasa respectivă.

Infracțiunea, noțiune abstractă, prevăzută de norma juridică este o realitate juridică obiectivă distinctă de infracțiunea faptă concretă, prima preexistând faptei. Infracțiunea se include în sfera faptelor umane, și anume în submulțimea faptelor ilicite. Fapta ilicită este genul, iar infracțiunea este specia. Într-o asemenea construcție logică vom vedea că pretinsele trăsături caracteristice ale infracțiunii nu sunt specifice numai acestei specii a ilicitului. Câtă vreme criteriul formal al prevederii faptei în legea penală rămâne definitoriu pentru caracterizarea faptei ca infracțiune, utilitatea unei definiții legale a infracțiunii rămâne îndoielnică.

Secțiunea II. Analiza trăsăturilor infracțiunii

În noul Cod penal, conform art.15, “infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.

În această nouă viziune, prima trăsătură esențială a infracțiunii este aceea ca fapta să fie prevăzută de legea penală, prioritate pe deplin meritată a acestei trăsături esențiale.

Această încadrare perfectă a faptei concrete în tiparul prevăzut de norma de incriminare poartă denumirea de tipicitate.

Tipicitatea, ca și condiție pentru existența infracțiunii este impusă de principiul legalității incriminării – nulla poena sine lege – prevăzut de art. 2 Noul C. pen. (în vigoare), potrivit cu care Legea prevede care fapte constituie infracțiuni (…).

Prin urmare, legea penală prevede un model abstract de comportament de care leagă aplicarea unei sancțiuni penale, iar tipicitatea nu este o caracteristică a infracțiunii ca noțiune abstractă, ci este o cerință a infracțiunii fapt concret. Nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracțiune, dar orice infracțiune este o faptă prevăzută de legea penală, afirmă profesorul Pașca, subliniind distincția dintre infracțiunea – conduită concretă și infracțiunea – model abstract de comportament.

O anumită ambiguitate pe care provoacă totuși prima trăsătură esențială a infracțiunii (fapta să fie prevăzută de legea penală) este vorba de înțelesul noțiunii de „faptă” a fost clarificată în doctrina penală.

S-a argumentat în mod corect că în măsura în care legea folosește noțiunea de faptă într-un mod generic, fără a preciza dacă este vorba de faptă concretă sau de faptă descrisă în norma de încriminare, trebuie să admitem că fapta prevăzută de legea penală nu poate fi decât o faptă concretă, deoarece numai o atare faptă ar putea să se raporteze la norma de încriminare pentru a constitui infracțiune. Fapta concretă nu se identifică niciodată cu fapta descrisă în normă, ci numai se compară cu aceasta, verificându-se dacă trăsăturile faptei concrete corespund descrierii din textele incriminatorii.

Noua definiție, a infracțiunii menționează vinovăția, socotită ca a doua trăsătură esențială a infracțiunii, sistematizată, cum este firesc, după trăsătura privitoare la fapta prevăzută de legea penală; spre deosebire de legea veche care situează vinovăția înainte de cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

Noua sistematizare care dă prioritate cerinței ca fapta să fie prevăzută de legea penală în raport cu vinovăția a fost convingător justificată în doctrina penală. S-a motivat că organele judiciare în practică se preocupă mai întâi de existența unei norme de incriminare care să prevadă fapta cu care au fost sesizate și numai după aceasta verifică dacă fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită cu vinovăție. Pe de altă parte o atare sistematizare ține seama că vinovăția constituie un posterius, adică presupune existența în mod obiectiv a unei fapte prevăzute de legea penală în raport cu care urmează să se analizeze poziția psihică a făptuitorului.

Poziția vinovăției printre trăsăturile esențiale ale infracțiunii poate provoca unele nedumeriri. Într-adevăr, principial, prevederea faptei în legea penală, adică tipicitatea faptei concrete, ar putea sugera ideea că această prevedere se referă nu numai la elementele obiective ale faptei, ci și la cele subiective.

În viziunea doctrinei penale române vinovăția reprezintă un element al laturii subiective a infracțiunii și se înfățișează în forma intenției, a intenției depășite (preterintenția) și a culpei, totodată ea reprezintă și o trăsătură esențială a infracțiuni. Semnalăm ca pozitiv că în definiția vinovăției a fost introdusă în noul cod penal și intenția depășită ca o formă mixtă a vinovăției. Noua reglementare nu a mai menținut așadar art.19 al.3 din V.C.p, ca fiind susceptibil fie de inechități (nu poate fi evaluată identic inacțiunea intenționată cu cea din culpă) fie de controverse (dacă art. 19 al. 3 din V.C.p se referă și la omisiunile improprii). De asemenea este pozitivă renunțarea la diferențierea de tratament care exista în vechiul Cod penal între infracțiunile săvârșite prin acțiune (comisive) și cele săvârșite prin inacțiune (omisive).

După cum se știe în legea veche infracțiunile omisive puteau fi săvârșite fie cu intenție fie din culpă în afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea faptei cu intenție (de pildă, când omisiunea este însoțită de expresiile „cu rea credință ” sau „ cu știință”) în lipsa unor atari expresii omisiunea se sancționează identic fie că s-a comis cu intenție, fie din culpă.

O atare rezolvare a fost criticată pe drept cuvânt în doctrină subliniindu-se că între cele două comportări omisive există o deosebire evidentă de pericol social ceea ce ar trebui să se reflecte și în sancționarea lor diferită (de exemplu, o persoană observă că sub ochii săi se comite un omor; dacă intenționat nu denunță fapta atunci atitudinea sa va prezenta un grad de pericol mult mai mare decât dacă, preocupată de ocupațiile zilnice, persoana omite să denunțe fapta la care a fost de față.

Acestă evaluare diferențiată a celor două situații sub aspectul pericolului lor social este evitată de noul cod penal care unifică situațiile de mai sus prevăzând că atât faptele comisive cât și cele omisive constituie infracțiuni când sunt comise cu intenție, iar din culpă numai când legea prevede aceasta în mod explicit.

Noul cod penal introduce o dispoziție nouă reglementând situația infracțiunii comisive săvârșită prin omisiune. O atare completare a noului cod penal nu a fost cerută de doctrină și nici de jurisprudență, problema în sine fiind rezolvată în doctrina penală într-un mod definitiv și indiscutabil. În doctrină s-a precizat că o infracțiune comisivă (când făptuitorul face ceea ce legea interzice) poate fi săvârșită și prin omisiune (de pildă, mama care refuză să-i dea copilului nou născut să mănânce ca acesta să nu mai supraviețuiască, comite o faptă pe care legea o interzice, uciderea copilului nou născut).

O atare combinație este cunoscută de multă vreme în doctrina penală română în sensul că o comisiune poate fi realizată prin omisiune după cum o omisiune poate fi realizată prin comisiune dar nu a constituit niciodată în legislația română obiect de reglementare.

Pe lângă aceste două trăsături esențiale (cerința ca fapta să fie prevăzută de legea penală și să fie săvârșită cu vinovăție), noul cod penal introduce printre trăsăturile esențiale ale infracțiunii două noi trăsături și anume: caracterul „nejustificat” al faptei (adică lipsa cauzelor justificative) precum și caracterul imputabil al faptei.

Antijuridicitatea, sau caracterul nejustificat al faptei, exprimă contradicția faptei cu întreaga ordine juridică, rezultând din inexistența unui fapt justificativ. Acest fapt justificativ constituie o normă permisivă care reglementează situația în care fapta concretă, deși tipică, nu este contrară ordinii juridice.

Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, tipicitatea este doar un indiciu de antijuridicitate, o posibilitate de a se identifica cu antijuridicitatea, iar această posibilitate devine realitate numai dacă nu intervine o normă permisivă (cauza justificativă).

Antijuridicitatea nu este recunoscută deci unanim ca trăsătură autonomă a infracțiunii, ea fiind privită ca o consecință a tipicității care presupune ca un element negativ subînțeles, lipsa unei cauze justificative.

Antijuridicitatea poate fi formală și materială (substanțială). Antijuridicitatea este formală atunci când acțiunea sau inacțiunea contravine preceptului normei. Antijuridicitatea este materială atunci când acțiunea sau inacțiunea vatămă sau periclitează interese individuale sau colective protejate juridic. În literatura de specialitate s-a pus problema recunoașterii caracterului substanțial al Antijuridicității. S-a arătat astfel că aspectul formal nu poate fi desprins de cel substanțial deoarece, atunci când incriminează o faptă sau prevede anumite dispoziții permisive, legiuitorul are în vedere atât lipsa de pericol social a faptei, cât și împrejurările care înlătură acest pericol, astfel ca fapta să devină permisă, adică licită. Astfel elementul de substanțialitate al Antijuridicității nu ar avea o existență autonomă deoarece nu ar putea fi valorificat decât tot în cadrul prevederilor normei de incriminare.

Cea de-a treia condiție de care depinde existența infracțiunii și, implicit și angajarea răspunderii penale a persoanei care a săvârșit-o este imputabilitatea.

Conceptul de imputație legală este la fel de bătrân, ca și legea însăși și constă în a face un om responsabil pentru acțiunile sale și pentru consecințele acestora. Conceptul a fost elaborat de Aristotel iar sensul său a evoluat de-a lungul timpului. În latină este desemnat prin sintagma imputatio plena sau doar imputatio. Samuel Puffendorf a fost primul care a utilizat conceptul imputatio cu sensul de atribuire de răspundere. În lucrarea sa Elementorium Universalis Jurisprudentiae Libris Duo și, mai târziu în cea mai importantă operă a sa De Jure Nature et Gentium Libri Octo, Puffendorf dezvoltă teoria imputabilității. Puffendorf a arătat că fapta agentului se atribuie acestuia dacă reprezintă o acțiune liberă a făptuitorului, dacă aparține acestuia ad ipsum proprie partinens.

Imputabilitatea a fost definită de către prof. Dongoroz ca fiind ”situația juridică în care se găsește o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat”.

Autorul remarcă incoerența în utilizarea de către doctrina penală a sensului acestui termen și arată că ”un termen tehnic nu trebuie să fie folosit decât în sensul pe care îl indică rădăcina din care ele derivă; or, a imputa are semnificația precisă de a pune în seama cuiva un fapt (act, atitudine), considerându-l drept cauză fizică și morală a acelui fapt; deci imputabilitatea nu poate fi decât stabilirea exactității unei imputațiuni”. Imputabilitatea poate fi materială (de fapt) și morală (psihică). Imputabilitatea de fapt presupune constatarea și dovedirea faptului că actul ilicit a fost comis de o anumită persoană prin voința sa. Imputabilitatea psihică presupune ca actul de conștiință să fie manifestat în chip nelegitim. Imputabilitatea pshihică (imputațiunea psihică, cum o mai numește Dongoroz) reprezintă în opinia sa vinovăția sau culpabilitatea (termeni apreciați de autor ca fiind sinonimi).

Sensurile noțiunii de imputabilitate sunt apreciate în mod diferit în doctrină.

În doctrina română recentă s-a afirmat că imputabilitatea (sau mai precis caracterul imputabil al faptei, ca și condiție a infracțiunii) presupune posibilitatea de reproșare a săvârșirii faptei persoanei în cauză. Premisele imputabilității ar fi în această concepție:

-făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele, (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității);

-făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală);

-făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare).

O altă analiză extrem de recentă face o distincție clară între imputabilitatea obiectivă și imputabilitatea subiectivă, reluând opinia mai veche, expusă deja, a pofesorului Dongoroz.

Astfel, imputabilitatea obiectivă presupune analizarea existenței unei legături între faptă și autorul acesteia. Fapta și rezultatul dăunător trebuie să aparțină celui căruia i se impută. Dacă se datorează fortuitului, ea nu va putea fi imputată cuiva (situația cazului fortuit). Imputabilitatea subiectivă ar echivala în concepția acestui autor cu capacitatea psiho-fizică de a înțelege și a voi actul infracțional. Doar unei persoane care înțelege consecințele faptelor sale și care acționează liber i se poate reproșa (imputa) conduita aleasă. Din această perspectivă cauzele care înlătură imputabilitatea pot fi grupate în cauze de ordin biologic (minoritatea sau bolile mintale), cauze de ordin psihologic (eroarea invincibilă, intoxicația voluntară completă) și cauze externe, care împiedică manifestarea liberă a făptuitorului (constrângerea fizică și morală).

După alți autori imputabilitatea reprezintă o condiție a vinovăției (culpabilității) iar vinovăția este o condiție a responsabilității penale (aici cu sensul de răspundere, adică de obligație a persoanei de a suporta consecințele faptelor sale).

O abordare inedită care privește strict sensul obiectiv al imputabilității o regăsim în lucrarea profesorului Streteanu care utilizează noțiunea de exigibilitatea conduitei conforme cu norma. Abordarea sa se realizează de pe poziția teoriei normative a vinovăției. Această exigibilitate, spune autorul, presupune ”posibilitatea de a–i pretinde subiectului să se conformeze preceptului normei”. Vinovăția, presupunând un reproș făcut subiectului pentru conduita sa contrară ordinii juridice, nu își găsește locul în acele situații în care, datorită unor circumstanțe excepționale în care acesta s-a găsit, nu era posibil un alt comportament.

În concluzie putem considera că imputabilitatea poate fi înțeleasă sub două sensuri:

a)lato sensu, imputabilitatea reprezintă capacitatea persoanei de a înțelege, voi și acționa în mod liber, constituind o condiție a răspunderii penale;

b)stricto sensu, imputabilitatea reprezintă doar capacitatea de a înțelege și a voi, constituind o condiție a vinovăției ca și trăsătură a infracțiunii.

În concluzie conform noii definiții a infracțiunii dată de Codul penal în vigoare se rețin următoarele trăsături esențiale:

prevederea în legea penală,

vinovăția,

caracterul nejustificat și

caracterul imputabil.

Secțiunea III. Structura si conținutul infracțiunii

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii oferă criteriile generale de diferențiere ale acesteia de alte forme de ilicit juridic dar nu pot servi la deosebirea faptelor penale între ele, la cunoașterea particularităților, elementelor ce compun infracțiunea. De aceea în doctrina penală, infracțiunea este cercetată și sub raportul conținutului, al elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte penale.

Conținutul infracțiunii este prevăzut în norma incriminatoare și poate fi definit ca o totalitate de condiții prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracțiune.

Conținutul infracțiunii poate îmbrăca două aspecte:

a) conținutul legal – cel descris prin norma de incriminare și cuprinde condițiile obiective și subiective în care o faptă devine infracțiune și

b) conținutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârșite în realitatea obiectivă de către o persoană și care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În doctrina penală se face deosebire între conținutul juridic și conținutul constitutiv al infracțiunii care ar cuprinde numai condițiile cerute de lege, cu privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârșirea faptei ori care devin relevante prin săvârșirea faptei.

Conținutul constitutiv, fiind dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conținutul juridic al infracțiunii.

Conținutul juridic al infracțiunii se identifică cu conținutul constitutive atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiții cu privire la actul de conduită interzis.

Conținutul juridic al infracțiunii poate cuprinde pe lângă conținutul constitutiv, și condiții privitoare la celelalte elemente.

Prin abstragerea condițiilor obiective și subiective din conținuturile legale ale infracțiunilor, în doctrina penală s-a conturat conținutul generic, care este cercetat, pentru o mai bună cunoaștere a infracțiunii în partea generală a dreptului penal.

Conținutul generic al infracțiunii ar cuprinde un ansamblu de condiții obiective și subiective, comune conținuturilor infracțiunilor.

În concluzie prin conținutul infracțiunii înțelegem elementele (componentele) infracțiunii și relațiile dintre acestea.

Conform prof. Vintilă Dongoroz: „nu se poate concepe o infracțiune fără o dispoziție de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracțiune fără un interes, sau un lucru care să fie vătămat sau primejduit prin săvârșirea faptelor care constituie infracțiune; nu se poate concepe o infracțiune fără o persoană care să o comită (infractor) și fără altă persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau amenințată în interesele sale; nu se poate concepe o infracțiune fără un anumit loc unde s-a comis și un moment în care a fost săvârșită. Toate aceste date sau entități sunt preexistente infracțiunii”.

Deși activitatea infracțională se înfățișează ca un tot unitar, acest întreg – infracțiunea – are anumite elemente intrinseci sau extrinseci. Într-adevăr, fiind o faptă, infracțiunea este atribuită unei persoane – subiect activ – și este orientată împotriva unei valori sociale – obiect – care aparține altei persoane – subiect pasiv. În al doilea rând, legalitatea incriminării presupune preexistența unei norme care să prevadă fapta ca infracțiune – elementul legal (prevederea faptei în legea penală).

Marea majoritate a infracțiunilor pot fi săvârșite de către orice persoană; există însă si situații când pentru consumarea unei infracțiuni subiectul activ al acesteia trebuie să îndeplinească și alte condiții care sunt prevăzute expres în norma de incriminare. Acestea pot fi legate fie de profesie (aceea de medic, avocat, funcție publică), fie legate de calitatea sau locul săvârșirii faptei. Dat fiind faptul ca persoana infractorului trebuie să aibă o anumită calitate în raport cu subiectul activ general, acesta se numește subiect activ special. Această calitate de subiect activ special poate să atragă uneori realizarea conținutului agravat sau calificat al infracțiunii cum ar fi de ex. distrugerea unor înscrisuri de către funcționarul public.

Subiectul pasiv general poate fi, în principiu, orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul. De cele mai multe ori subiectul pasiv este identic cu persoana vătămată. Subiectului pasiv al unei infracțiuni i se poate pretinde uneori ca pentru realizarea conținutului unei anumite infracțiuni să aibă o anumită calitate, caz în care este numit subiect pasiv special (ex. exercitarea de violență asupra unei persoane aflată în exercițiu funcțiunii). Calitatea subiectului pasiv special poate fi o trăsătură care să ducă la agravarea conținutului infracțiunii. Această calitate de subiect activ sau pasiv special trebuie să existe în momentul comiterii acțiunii sau inacțiunii, însă la cel activ aceasta calitate trebuie sa fie îndeplinita numai de către autori si coautori, nu și de către ceilalți participanți cum ar fi instigatorii sau complicii.

Pe de altă parte, infracțiunea este o descărcare de energie pe planul relațiilor sociale, este o manifestare externă a individului uman – aspectul obiectiv (numit latură obiectivă) – exteriorizare față de care făptuitorul a avut o anumită reprezentare – aspectul subiectiv (numit: element subiectiv sau moral, latură subiectivă sau vinovăție).

Elementele laturii obiective sunt următoarele : acțiunea sau inacțiunea, urmarea și raportul de cauzalitate între acțiune/inacțiune și urmare.

Prin acțiune se înțelege acea conduita umana care lezează sau pune în pericol valoarea ocrotită de norma penală și care este prevăzută de norma de incriminare. Inacțiunea constă în abținerea de a efectua o acțiune cu privire la care legea pretinde să fie îndeplinită.

Atunci când o infracțiune este săvârșită printr-o acțiune, vorbim de infracțiuni comisive, iar atunci când o infracțiune este săvârșită printr-o inacțiune, vorbim de infracțiuni omisive.

b) Urmarea. Prin urmare se înțelege crearea unei stări de pericol cu privire la valoarea socială ocrotită de norma penală sau vătămarea acesteia. Atunci când urmarea constă într-o modificare vizibilă a realității înconjurătoare se vorbește despre rezultat, și despre infracțiunile de rezultat.

c) Raportul de cauzalitate. Reprezintă legătura care se stabilește între acțiunea/inacțiunea prevăzută de norma penală și urmarea produsă. Proba raportului de cauzalitate se impune doar în cazul infracțiunilor de rezultat. În cazul infracțiunilor de pericol, raportul de cauzalitate nu trebuie dovedit, rezultând din însăsi săvârșirea faptei.

Latura subiectivă a infracțiunii are ca subelement principal vinovăția, iar ca subelement secundar mobilul și scopul. Formele vinovatei sunt următoarele: intenția directă și indirectă, culpa cu sau fără prevedere și praeterintenția.

Mobilul reprezintă elementul, factorul psihic care-l determină pe infractor să comită fapta. Scopul constă in ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin producerea acțiunii sau inacțiunii sale periculoase, reprezentarea rezultatului faptei.

Apoi, manifestarea exterioară de voință a făptuitorului se grefează, uneori, pe o situație preexistentă – situație premisă – se desfășoară în spațiu și timp și presupune, de multe ori, folosirea unor mijloace sau instrumente.

Toate aceste elemente sau părți componente ale sistemului infracțiunii – subiecții infracțiunii, obiectul infracțiunii, locul și timpul comiterii infracțiunii, situația premisă, modul și mijloacele săvârșirii infracțiunii, elementul legal (prevederea faptei în lege), latura obiectivă și latura subiectivă (vinovăția) – au relevanță pentru stabilirea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, putând fi considerate elemente sau factori ai infracțiunii.

Nu poate exista infracțiune fără să existe o faptă concretă (acțiune sau inacțiune) și un model legal de incriminare, iar elementele faptei comise în lumea înconjurătoare trebuie să se plieze pe cele ale modelului legal (tipicității). Infracțiunea este o manifestare exterioară de conduită a omului, pe planul relațiilor sociale, deoarece dreptul penal contemporan reglementează numai relațiile oamenilor unii cu ceilalți (relatio inter homines).

Infracțiunea presupune preexistența unui model (tipar) legal, care constituie haina juridică a faptei, cadrul legal care atribuie faptei concrete caracterul de faptă prevăzută de legea penală. Încadrarea juridică a faptei săvârșite de o persoană are loc prin raportare la normele părții speciale, la cele ale părții generale, precum și la alte norme cuprinse în acte normative ce sunt izvoare de drept penal.

Capitolul II. INFRACȚIUNEA DE NEGLIJENȚĂ ÎN SERVICIU

Secțiunea I. Obiectul infracțiunii

Infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută în art. 298 constă în „Încălcarea din culpă, de către un funcționar, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” .

Noul Cod Penal nu mai condiționează incriminarea faptei de producerea unei tulburări însemnate a bunului mers a organului sau instituției de stat ori altei unități dintre cele la care se referă art.145 din Vechiul Cod penal ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane, limitându‐se la condiția producerii unei pagube sau vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, ultimă categorie în care include și sfera entităților prevăzute în reglementarea anterioară. Însemnătatea tulburării și, respectiv, importanța vătămării, nu mai sunt condiții pentru incriminare.

Neglijența în serviciu face parte din categoria celor mai frecvente infracțiuni de serviciu întâlnite în practica juridică în ultimii ani. Ea denotă o atitudine de nepăsare, dispreț și persiflare a unor funcționari publici față de nevoile și interesele instituțiilor publice, aceștia uitând că sunt în slujba cetățeanului și nu cetățeanul în slujba lor.

Tragerea la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea unor fapte de neglijență în serviciu, contribuie în ultimă instanță la educarea și ridicarea conștiinței profesionale ale funcționarilor publici, cât și a celorlalți funcționari.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de neglijență în serviciu îl constituie buna și normala desfășurare a activității instituțiilor publice, a bunei gospodăriri a avutului public, a respectării legalității și a intereselor legitime ale cetățeanului prin îndeplinirea corectă a obligațiilor de serviciu.

Obiectul juridic secundar poate consta în relațiile sociale privind desfășurarea normală a activității unui organ sau al unei instituții de stat în relațiile sociale cu caracter patrimonial sau în relațiile sociale privind interesele lagale ale unei persoane.

Obiectul material lipsește la infracțiunea de neglijență in serviciu. În cazul in care acțiunea ce constituie elementul material s-a exercitat asupra unui lucru, de exemplu: redactarea defectuoasaă a unui înscris, neglijența în întrebuințarea unor bunuri (aparat, mașini, materiale) in astfel de situații există un obiect material al infracțiunii.

Obiect material al infracțiunii poate fi și corpul unei persoane în situația în care, ca urmare a încalcării din culpă a îndatoririlor de serviciu de către un funcționar public sunt vătămate interesele legale ale unei persoane în sensul că i se produce efectiv o vătămare acestei persoane. De exemplu,”fapta unui medic care nu a luat toate masurile pentru desfășurarea in bune condiții a operației de vaccinare în care cauză s-a produs uciderea din culpă a unei persoane de către agentul sanitar. În acest caz medicul va răspunde pentru neglijența în serviciu, iar agentul sanitar pentru ucidere din culpă”.

Secțiunea II. Subiecții infracțiunii

Prin noțiunea de subiecți ai infracțiunii, se desemnează în doctrina penală, persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin însăși săvârșirea infracțiunii, fie prin suportarea consecințelor acesteia. Sunt așadar, subiecți ai infracțiunii atât persoana fizică ce nu și-au respectat obligațiile din cadrul raportului juridic penal de conformare și a săvârșit fapta interzisă, pe de o parte, cât și persoana fizică beneficiară a ocrotirii juridice penale și care prin săvârșirea infracțiunii a suportat consecințele acesteia, pe de altă parte.

Noțiunea de subiecți ai infracțiunii nu se confundă cu noțiunea de subiecți de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai obligației de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale.

În literatura de specialitate s-a arătat că „prin subiect de drept penal se înțeleg persoanele fizice sau juridice implicate în raporturile juridice penale de conformare sau de conflict, fie ca destinatari ai obligațiilor de conformare sau, după caz, a obligației de a răspunde penal pentru nerespectarea acestor obligații, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale”.

Sub acest aspect se poate lesne observa că sfera noțiunii de subiecți de drept penal este cea mai întinsă, ea cuprinzând și persoanele neimplicate în săvârșirea vreunei infracțiuni, decât sfera noțiunii de subiecți ai infracțiunii.

Subiecții de drept penal prin implicarea lor în săvârșirea unei infracțiuni devin subiecți ai infracțiunii. Se poate observa că toți subiecții infracțiunii sunt și subiecți de drept penal, dar nu
toți subiecții de drept penal sunt și subiecți ai infracțiunii.

Subiectul activ (autorul) al infracțiunii de neglijență în serviciu este persoana care savârseste in mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Subiectul activ este calificat, adică este o persoană cu o anumită calitate, aceea de “funcționar public” sau de “funcționar”. Aceasta calitate trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, dobândirea ulterioară nu conferă făptuitorului calitatea de autor, după cum pierderea ei nu-i modifică situația în raport cu existența infracțiunii de serviciu pe care a comis-o când avea aceasta calitate.

În doctrina de specialitate s-a remarcat faptul că noțiunea de funcționar public din dreptul penal are o sferă mai largă decât aceea de funcționar public din dreptul administrativ. Legea privind statutul funcționarilor publici (Legea nr. 188/1999) restrânge și mai mult sfera noțiunii de funcționar public, în sensul legii, funcționarul public fiind persoana numită într-o funcție publică.

În înțelesul Legii nr.188/1999 nu sunt funcționari publici persoanele alese sau numite în funcție de demnitate publică. Nu sunt funcționari publici, în concepția aceleiași legi, nici personalul din aparatul administrativ, de protocol, gospodărire, întreținere, reparații și de deservire, sau care este angajat cu contract de muncă.

Conform unor opinii exprimate în doctrină, ceea ce deosebește pe funcționarii publici de salariații autorităților (instituțiilor) publice este și faptul că exclusiv prin cei dintâi "se realizează puterea de stat", neputând fi considerat funcționar public, ci numai salariat cel care doar "concură la realizarea puterii de stat".

Sub aspect penal, atât persoanele alese sau numite în funcție de demnitate publică, cât și personalul din aparatul administrativ, de protocol, gospodărire, întreținere, reparații și de deservire, sau care este angajat cu contract de muncă au calitatea de funcționari publici și vor răspunde ca atare pentru faptele care presupun această calitate a subiectului activ.

Dacă, conform dispozițiilor Legii nr.188/1999 funcționarul public nu își poate desfășura activitatea (la autoritatea sau instituția publică unde este numit) decât în temeiul unui raport de serviciu, iar nu în baza unui contract individual de muncă (aspect care, deși nu este expres arătat în lege, este unanim admis de doctrină), din punct de vedere al dreptului penal, noțiunea de funcționar este sinonimă cu cea de angajat sau salariat din dreptul muncii, presupunând atât învestirea legală în funcție, cât și retribuția.

Codul penal definește noțiunea de funcționar public, în art.175 ca fiind orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art.176 din Codul penal.

Din analiza dispozițiilor art.175 alin.1 Codul penal coroborate cu cele ale art.176 rezultă ca o persoană poate avea calitatea de funcționar public, din punctul de vedere al dreptului penal, numai dacă îndeplinește o însărcinare în serviciul autorităților publice, instituțiilor publice, instituțiilor sau a altor persoane juridice de interes public precum și în serviciile de interes public.

Calitatea de funcționar public în sensul art.175 alin.1 Codul penal implică prin urmare, existența unei însărcinari de serviciu, ca o situație de fapt sau este consecința încheierii unui contract de muncă cu una din unitățile menționate în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuțiile unei funcții.

Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esențial ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al unuia din unitățile prevăzute in art.176 și să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea și disciplina muncii.

Pentru stabilirea calității de funcționar public nu are relevanță titlul însărcinarii sau modalitatea investirii (alegere, numire, repartizare, concurs).

Din expresia ,,cu orice titlu” rezultă că este suficient ca subiectul activ al infracțiunii să exercite de fapt o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții sau altei persoane juridice de interes public sau a oricărui serviciu de interes public. Aceiași concluzie rezultă și din mențiunea “indiferent cum a fost investită” în acest caz legiuitorul a vrut să sublinieze că nu are relevanță valabilitatea raportului de muncă, că nici nu este necesar să existe un contract de muncă sau o numire în funcție, fiind suficientă exercitarea ca o realitate de fapt a atribuțiilor funcției pentru ca făptuitorul să poată fi tras la răspundere pentru o infracțiune de serviciu. Va fi necesar însă să existe consimțământul expres (oral sau scris) ori tacit al conducerii unității în cauză, în sensul că o persoană să exercite în fapt o funcție într-una din unitățile enumerate.

Persoanele ilegal investite, adică încadrate fără respectarea condițiilor de studii, vârstă, stagiu sau cele care au început serviciul înainte de îndeplinirea formelor de încadrare răspund în calitate de funcționari publici în cazul în care comit infracțiuni de serviciu în perioada cât si-au desfășurat chiar în aceste condiții activitatea.

Nu au calitatea de funcționari publici persoanele care au statutul de colaboratori externi ai unităților prevăzute in art.176 Codul penal, ori studenții și elevii care fac practica în cadrul acestor unități. Persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei unități dintre cele la care se referea art.145 au calitatea de funcționari publici indiferent dacă sunt sau nu retribuite.

Introducerea în Codul penal a categoriei de “funcționari”, art.175, alin.2, alături de aceea de “funcționari publici” ajută la împartirea din punct de vedere al legii penale a salariaților în două categorii distincte: una a salariaților funcționari publici și alta a salariaților funcționari, împărțire impusă de necesitatea de a diferenția tratamentul penal după calitatea salariaților.

Noțiunea de “funcționar” are în dreptul penal un interes diferit față de cel din dreptul administrativ și cel din dreptul muncii.

Între noțiunea de “funcționar” din dreptul administrativ și cea din dreptul penal deosebirea esențială privește modalitatea investirii; în dreptul penal sunt considerați funcționari și persoanele fără investitură oficială adică “funcționarii de fapt” sau “ilegal investiți”.

Potrivit dreptului administrativ “funcționarul” trebuie să facă parte din efectivul de funcționari al organului administrativ respectiv și să fie investit în mod legal cu îndeplinirea funcției pe care o exercită.

Totodată, potrivit dreptului administrativ, funcționarul trebuie să fie remunerat pentru munca pe care a depune în cadrul unității din care face parte. Prin urmare, noțiunea de funcționar din dreptul penal este mai largă înglobând și pe funcționarii de fapt sau pe funcționarii ilegal investiți indiferent dacă sunt sau nu retribuiți.

Accepțiunea mai largă a noțiunii de “funcționar” în dreptul penal este determinată, în primul rând, de necesitatea de a spori răspunderea angajaților în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, iar în al doilea rând, de exigentele de ocrotire și de promovare a intereselor publice.

În varianta prevăzută de art. 308 N.C.p., subiect activ al infracțiunii poate fi o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin.2 sau în cadrul oricărei persoane juridice; în această situație, limitele speciale de pedeapsă se reduc cu o treime.

Fiind o „infracțiune din culpă, nu este posibilă participația”. Ar putea totuși exista o participație improprie, când instigatorii și complicii (care nu trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege pentru subiectul activ nemijlocit) vor răspunde penal numai dacă au determinat, înlesnit sau ajutat cu intenție pe autor la comiterea neglijenței în serviciu.

Aceasta situație va imprima participanților intenționali (instigatori sau complici) răspunderea penală, după caz, pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor sau pentru infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, ori pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice. Cel care a săvârsit însă fapta, respectiv, autorul, va răspunde pentru neglijență în serviciu când a comis fapta din culpă.

Subiectul pasiv – poate fi o autoritate publicǎ, un organ sau o instituție de stat sau o unitate din cele prevǎzute in art. 176 C.pen. căreia prin fapta funcționarului public sau funcționarului i s-a cauzat o tulburare bunului mers ori o pagubǎ patrimoniului acesteia sau orice altă persoană juridică care a fost prejudiciată (material sau moral) prin infracțiune.

Secțiunea III. Conținutul constitutiv al infracțiunii

3.1. Latura obiectivă

Infracțiunea de neglijență în serviciu constă, sub aspectul elementului material de cele mai multe ori prin în încălcarea unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasa de către un funcționar public (sau funcționar), încălcare care a produs una din urmările prevăzute în textul legii.

Prin ,,îndatorire de serviciu” se înțelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcționar public potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu.

Aceste îndatoriri sunt stabilite într-o formă generală, în cadrul general al drepturilor și îndatoririlor ce revin tuturor angajaților.

,,Normele care reglementează activitatea de serviciu sunt extrem de variate și pot fi cuprinse în legi, hotărâri ale Guvernului, regulamente, statute, instrucțiuni. Unele dintre aceste norme stabilesc îndatoriri cu caracter general ale tuturor funcționarilor, iar altele prevăd îndatoririle specifice fiecărei categorii de funcționari” .

Chiar și dispozițiile individuale date unui funcționar public (sau funcționar) de către organul superior constituie îndatorire de serviciu, însă numai dacă sunt respectate întocmai dispozițiile legale. Dacă, în asemenea condiții funcționarul public din culpă nu îndeplinește sau îndeplinește în mod defectuos aceste îndatoriri, cauzând una din urmările prevăzute de lege, atunci se va face răspunzător de săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu. În plus, se mai cere îndeplinită condiția ca organul superior care a dat dispoziția, să aibă în competență aducerea la îndeplinire a unei dispoziții a legii.

Încălcarea unei îndatoriri de serviciu se poate realiza fie prin neîndeplinirea acelei îndatoriri, fie prin îndeplinirea ei în mod defectuos.

,,Neîndeplinirea” unui îndatoriri de serviciu înseamnă omiterea, neefectuarea unui act, care trebuia sa fie îndeplinit ori rămânerea făptuitorului în stare de pasivitate.

Neîndeplinirea unei îndatoriri poate fi totală (făptuitorul nu-si îndeplinește în întregime îndatorirea de serviciu) ori parțială (atunci când aceasta este îndeplinită numai în parte) poate viza o singură îndatorire de serviciu sau chiar mai multe asemenea îndatoriri.

Astfel în practica judiciară s-a reținut ca încălcare a unei îndatoriri de serviciu ,, fapta unui funcționar de a se îmbăta și de a pierde o servietă cu bani și hârtii de valoare, fapta unui expert contabil care, datorită ușurinței în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a considerat reale niște facturi deși cu ocazia anchetei penale s-a dovedit de a fi false, fapta unui gestionar de a fi primit în magazin, împotriva normelor de serviciu, persoane străine neangajate în unitate”.

Infracțiunea de neglijență în serviciu fiind o infracțiune de rezultat apare necesară întotdeauna, stabilirea legăturii de cauzalitate între acțiunea, inacțiunea făptuitorului si urmarea cerută de norma de incriminare.

Urmarea imediată este explicit arătată în norma de incriminare și constǎ într-o tulburare însemnatǎ a bunului mers al unui organ sau a unei instituții de stat ori al unei alte unitǎți din cele prevǎzute în art. 175 sau printr-o pagubǎ adusǎ patrimoniului acesteia ori printr-o vǎtǎmare importantǎ a intereselor legale ale unei persoane.

În cazul variantei agravante a infracțiunii de neglijență în serviciu, urmarea imediată constă în producerea de consecințe deosebit de grave.

Neglijența în serviciu care a produs consecințe deosebit de grave are drept consecință majorarea limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate, potrivit art. 309 N.C.p.

Potrivit art. 146/183 C.pen. prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubǎ materialǎ mai mare de 2.000.000 de lei noi sau o perturbare deosebit de gravǎ cauzatǎ unei autoritǎti publice sau oricǎreia dintre unitǎtile la care se referǎ art. 176 C.pen. Perturbarea deosebit de gravǎ se mai referǎ la însǎsi existența persoanelor juridice, care poate fi amenințatǎ prin producerea unor asemenea urmǎri.

Întrucât în cazul variantei tip, cât și în cazul celei agravante (art. 309) legiuitorul prevede urmǎri alternative, ori de câte ori prin sǎvârșirea infracțiunii s-au produs ambele consecințe nu vom fi în prezența unui concurs de infracțiuni ci a unei infracțiuni unice cu pluralitate de urmǎri, situație care va fi avutǎ în vedere de cǎtre instanța ce judecatǎ la individualizarea pedepsei.

Putem conchide că între elementele componente ale laturii obiective există o legătură indisolubilă, o intercondiționare, lipsa unuia influențând existența celeilalte și realizarea ei la infracțiunea de neglijență în serviciu are loc numai atunci când din situația faptică rezultă cumulativ toate aceste componente.

3.2. Latura subiectivă

Latura subiectivă face parte din conținutul constitutiv al infracțiunii și are ca elemente componente: elementul subiectiv (vinovăția cu modalitățile sale), mobilul și scopul, ca cerințe esențiale la unele infracțiuni.

Ea constă în atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit infracțiunea, atitudine alcătuită din elemente intelective, afective și volitive, pe baza cărora se stabilește vinovăția. Vinovăția unei persoane poate fi considerată mai gravă sau mai puțin gravă, în funcție de forma de vinovăție (intenție, culpă, praeter-intenție) și de mobilurile, motivele și scopurile urmărite.

Infracțiunea de neglijență în serviciu presupune, sub aspectul laturii subiective, vinovăția făptuitorului sub forma culpei, care poate fi simplă sau cu previziune.

În dreptul nostru, potrivit art. 16 N.C.p., căreia conținutul art. 19 C.p., infracțiunea este comisă din culpă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, ori când nu prevede rezultatul deși putea și trebuia să îl prevadă.

Legiuitorul român a consacrat astfel o distincție tradițională între două principale forme ale culpei: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere.

Există culpă cu prevedere atunci când autorul prevede ca o posibilă urmare a faptei sale producerea unei urmări vătămătoare pentru valoarea socială ocrotită, dar consideră că această urmare nu se va produce în concret.

Exemplul clasic de culpă cu prevedere îl reprezintă cazul „aruncătorului de cuțite” de la circ, care, în realizarea numărului său, aruncă de la distanță cuțite ce urmează a se înfige într-un panou, cât mai aproape de corpul partenerului său. În acest caz, autorul prevede posibilitatea rănirii partenerului, dar consideră că această urmare nu se va realiza. Dacă totuși urmarea prevăzută survine, vom fi în prezența unei culpe cu prevedere.

Și în cazul culpei cu prevedere, la fel ca în situația intenției eventuale, autorul prevede două urmări: o urmare dorită, care poate fi licită sau ilicită și o a doua urmare, pe care nu o dorește, considerând că ea nu se va produce. Spre exemplu, o persoană aflată la vânătoare, vede un animal la distanță mică de un coleg de vânătoare, dar decide să tragă, socotind că va reuși să evite rănirea colegului. Dacă acesta este totuși rănit, fapta va fi comisă din culpă cu prevedere. În acest caz, urmarea dorită – uciderea animalului – poate fi licită (dacă vânătoarea se desfășura legal) sau poate fi o faptă prevăzută de legea penală (dacă, de pildă, autorul nu avea permis de vânătoare), însă urmarea nedorită – rănirea colegului – este întotdeauna prevăzută de legea penală.

Criteriul de delimitare a culpei cu prevedere față de intenția eventuală formulat de doctrina noastră pornește de la faptul că în cazul culpei cu prevedere, convingerea autorului că rezultatul nu se va produce se bazează pe anumite împrejurări obiective, pe care însă, în concret, le evaluează în mod eronat.

Spre exemplu, conducătorul auto care se angajează în depășire într-o curbă fără vizibilitate, prevede posibilitatea comiterii unui accident în cazul în care un autovehicul vine pe contrasens, dar nu acceptă această posibilitate, bazându-se pe împrejurări cum ar fi: cunoașterea respectivei porțiuni de drum, viteza cu care mașina răspunde la comenzi, experiența sa în conducere etc. Dacă totuși accidentul are loc, în sarcina șoferului se va reține astfel o culpă și nu o intenție eventuală.

Dacă însă neproducerea rezultatului nu este o convingere bazată pe astfel de împrejurări de factură obiectivă, ci o simplă speranță, dependentă de hazard, vom fi în prezența unei intenții eventuale.

Potrivit art. 16 N.C.p., există culpă fără prevedere atunci când autorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, cu toate că trebuia și putea să îl prevadă.

Culpa fără prevedere este singura formă a vinovăției căreia îi lipsește prevederea urmării periculoase. Suntem, spre exemplu, în prezența unei culpe fără prevedere în cazul mamei care iese din casă, uitând în cameră, la îndemâna copiilor mici, un recipient conținând o substanță toxică cu care lucrase anterior. În măsura în care unul dintre copii consumă respectiva substanță și decedează, în sarcina mamei se va reține o culpă fără prevedere, căci nu a prevăzut urmarea, deși putea și trebuia să o prevadă.

Potrivit definiției date de Codul nostru penal, pentru a fi în prezența culpei fără prevedere, pe lângă lipsa în concret a prevederii, mai trebuie constatată existența a două elemente: obligația de prevedere și, respectiv, posibilitatea de prevedere.

Obligația de prevedere se leagă de existența unei obligații de diligență impuse subiectului, obligație cuprinsă într-un act normativ sau decurgând dintr-o regulă de conduită nescrisă.

În ceea ce privește posibilitatea de prevedere, ea se analizează prin raportare la împrejurările concrete în care s-a desfășurat acțiunea și la caracteristicile subiective ale autorului.

Se va avea astfel în vedere gradul de pregătire profesională, experiența de viață, anumite caracteristici fizice etc.

Cerința legii privind săvârșirea faptei din culpă este îndeplinită în cazul unui “magazioner de cantină care folosește un cântar defect la primirea mărfurilor ori le primește pe încredere, astfel ca la o verificare a gestiunii se constată o lipsă, ori in cazul gestionarului care a lăsat banii unității în magazin într-un sertar neîncuiat, de asta au fost furați în timpul nopții".

Dacă culpa făptuitorului, sub una din cele două forme nu poate fi reținută, fapta nu constituie infracțiunea de neglijență în serviciu. Astfel fapta nu constituie această infracțiune dacă făptuitorul era cu totul nepregătit pentru a îndeplini funcția de gestionar și dacă era în imposibilitatea să prevadă consecințele care s-au produs sau dacă nu și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu din cauze independente de voința sa, ca atunci când conducerea unității l-a folosit în alte munci ori dacă nu s-a aprobat ca mărfurile să fie păzite de un paznic de noapte, deși el a cerut asta și ca urmare mărfurile au fost furate.

Infracțiunea de neglijenșă în serviciu, fiind săvârșiăt din culpă nu este susceptibilă nici de acte pregătitoare, nici de tentativă, de aceea este incriminată numai în formă consumată.

Această infracțiune se consumă în momentul când s-a executat acțiunea incriminată ori în momentul în care a expirat termenul în care actul trebuia să fie efectuat și s-a produs vreuna din urmările imediate cerute de lege.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care a fost realizat în întregime elementul material și s-au produs urmările prevăzute de lege.

În cazul săvârșirii infracțiunii prin omisiune, consumarea infracțiunii coincide cu împlinirea (expirarea) termenului la care urma a fi îndeplinită o anumită sarcină de către funcționarul public (sau de funcționar).

Capitolul III. SANCȚIUNI. APLICAREA PEDEPSEI. ASPECTE PROCESUAL PENALE

Secțiunea I. Sancțiuni

În cadrul sancțiunilor de drept penal un loc important îl ocupă pedeapsa care este singura sancțiune penală și este menită să asigure restabilirea ordinii de drept ce a fost încălcată prin săvârșirea de infracțiuni. Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanța de judecată infractorului în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

Potrivit art. 61 Cod Penal, pedeapsa este o măsură de constrângere statală, și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului, ce se aplică de instanța de judecată în numele legii celor care au săvârșit infracțiuni cauzându-le astfel anumite lipsuri și restricții drepturilor lor.

Din noțiunea pedepsei se desprind trăsăturile caracteristice ale acesteia:

Pedeapsa este o măsură de constrângere, o măsură de represiune, de privațiune pentru cel care a nesocotit dispozițiile imperative ale normei penale și a comis fapta incriminată. Ca măsură de constrângere, pedeapsa implică deci, o suferință, o privațiune sau o restrângere de drepturi civice, o privațiune de bunuri, o privațiune de libertate, uneori în cazuri excepționale chiar de viață în unele țări.

Pedeapsa este un mijloc de reeducare. Prin aplicarea pedepsei nu se urmărește doar o reprimare a infractorului ci și formarea la acesta a unei noi atitudini față de valorile sociale.

Pedeapsa este prevăzută în lege. Prin prevederea în lege a pedepsei se dă expresie deplină principiului legalității în dreptul penal și se exprimă implicit caracterul de constrângere statală ce se realizează prin pedeapsă.

Pedeapsa este aplicată numai de instanțele judecătorești. Prin aceasta se realizează importanța deosebită a pedepsei în cadrul sancțiunilor de drept penal, faptul că aplicarea acesteia este de atributul exclusiv al unor organe specializate ale statului (instanțele judecătorești) care vor aplica pedeapsa numai dacă se stabilește răspunderea penală a infractorului.

Pedeapsa are caracter personal. Ea se aplică deci numai celui care a săvârșit ori a participat la săvârșirea unei infracțiuni în calitate de autor, instigator ori complice, în sensul pe care îl prevăd dispozițiile Codului penal.

Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Prin această trăsătură pedeapsa realizează împiedicarea făptuitorului să mai comită alte fapte prevăzute de legea penală, determinând o schimbare de atitudine, o atenționare cu privire la inevitabilitatea pedepsei în caz de săvârșire de noi infracțiuni.

Scopul pedepsei este consacrat în dispozițiile C.p. unde se arată că „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”. Prevenția specială și generală constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârșirea de infracțiuni. Scopul mediat al pedepsei care este tot prevenirea săvârșirii de infracțiuni se realizează prin incriminarea unor fapte periculoase și prevederea pedepsei corespunzătoare. Deci prin amenințarea cu pedeapsa, se realizează prevenirea săvârșirii de infracțiuni chiar din momentul incriminării faptei periculoase.

Funcțiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia adică prevenirea săvârșirii de infracțiuni. În literatura juridică penală se consideră că pedeapsa îndeplinește următoarele funcții:

Funcția de constrângere, este unanim recunoscută în literatura juridică și consacrată expres în definiția legală a pedepsei „pedeapsa este o măsură de constrângere”. Funcția de constrângere a pedepsei este de esența acesteia implicând o privațiune de drepturi, de bunuri , o restrângere a acestora. Condamnatul este forțat să suporte privațiunile, restricțiile prevăzute ca pedeapsă, ca răspuns la conduita lui periculoasă prin care a nesocotit dispozițiile legii penale.

Funcția de reeducare, este funcția pedepsei evidențiată în doctrina penală și consacrată legislativ. Prin aplicarea pedepsei nu se urmărește exclusiv reprimarea infractorului, pedeapsa are totodată și un puternic rol și efect educativ de împiedicare a repetării conduitei antisociale și de îndreptare a condamnatului. Astfel în cadrul pedepsei constrângerea devine indisolubil legată de reeducare, „constrângerea apare ca mijloc sau instrument de continuare în condițiile speciale a procesului educativ”. Reeducarea ca finalitate a pedepsei poate fi considerată ca realizată dacă conștiința condamnatului s-a însănătoșit din punct de vedere moral și social, și sunt serioase probabilități că el nu va mai săvârși o nouă infracțiune.

Funcția de exemplaritate a pedepsei se manifestă și decurge din caracterul ei invitabil atunci când a fost săvârșită o infracțiune. Funcția de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracțiune.

Funcția de eliminare. Constă în înlăturarea temporală sau definitivă a condamnatului din cadrul societății. În codul nostru penal această funcție a pedepsei se realizează în ambele forme: izolarea temporară a infractorului când i se aplică pedeapsa închisorii care întotdeauna este pe timp mărginit și eliminarea definitivă, când în cazuri excepționale, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață.

În doctrină și în legislații se fac diferite clasificări în funcție de diferite criterii și care ajută la o mai bună cunoaștere a pedepselor.

A. După rolul și importanța atribuită pedepsei se disting:

Pedepsele  principale sunt de sine stătătoare, au rol principal în sancționarea infractorului. De aceea pentru orice faptă incriminată, este prevăzută în lege, în mod obligatoriu pedeapsa principală aplicabilă în cazul săvârșirii acesteia. Este pedeapsa care, cu alte cuvinte, se poate aplica singură infractorului, fără a fi condiționată de aplicarea altor sancțiuni de drept penal.

Pedepsele complementare sunt acele pedepse care au rolul de a complini, completa și sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală.

Pedepsele accesorii după cum se desprind și din denumire, sunt un accesoriu al pedepsei principale, decurg din pedeapsa principală.

B. După obiectul asupra căruia poartă sancțiunea, se disting:

Pedepse privative de viață prin care se ridică viața infractorului-pedeapsa cu moartea.

Pedepse corporale care privesc corpul persoanei, provocarea unei suferințe fizice.

Pedepse privative de libertate care privesc lipsirea de libertate a infractorului pe timp determinat, ori perpetuu.

Pedepse privative ori restrictive de drepturi care privesc interzicerea exercitării unor drepturi politice sau civile.

Pedepse morale care se adresează moralului infractorului prin care se manifestă dezaprobarea publică a infractorului pentru fapta comisă, neimplicând alte restrângeri de drepturi.

Pedepse pecuniare care privesc patrimoniul condamnatului (amenda, confiscarea averii).

C. După gradul de determinare a pedepselor prin lege, se disting:

pedepse determinate care se caracterizează prin prevederea acestora prin lege atât în natura lor cât și în cuantum. La rândul lor, pedepsele determinate pot fi absolut determinate care presupun prevederea în lege a  duratei, a cuantumului fix în care se aplică pedeapsa respectivă și pedepse relativ determinate sunt acelea prin care prin lege sunt prevăzute limitele între care, astfel de pedepse, pot fi aplicate.

D. În literatura de specialitate se mai disting: pedepse unice și pedepse multiple după cum pentru sancționarea infracțiunii este prevăzută o singură pedeapsă sau mai multe.

Noul cod penal în art. 298 prevede: “ Încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă”.

Limitele de pedeapsă sunt majorate față de vechea reglementare, art. 249, Vechiul Cod penal care prevedea “închisoare de la 1 luna la 2 ani sau cu amendă”.

Secțiunea II. Aplicarea pedepsei

În dreptul nostru, legiuitorul a reglementat trei categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice: pedepsele principale, pedepsele complementare, pedepsele accesorii.

Potrivit art. 53 N.C.p. (art. 53 C.p.), pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt:

a) Detențiunea pe viață;

b) Închisoarea;

c) Amenda.

Din cuprinsul art. 298 Noul cod penal se desprinde faptul ca pentru infracțiunea de neglijență în serviciu sancțiunea aplicată este închisoarea sau amenda.

Pedeapsa închisorii este o pedeapsă privativă de libertate pe timp limitat și constă – de regulă – în lipsirea condamnatului de libertate, prin plasarea lui întru mediu de deținere, unde este supus unui regim de viață și de muncă impus, excepțiile constând în dispunerea condamnării cu suspendarea condiționată a executării ori în executarea pedepsei la locul de muncă.

Pedeapsa închisorii cunoaște două categorii de limite, prevăzute în partea generală a Codului, respectiv în partea specială sau în legi penale speciale. Astfel:

Limite generale. Prevăzute, așa cum reiese din chiar denumirea lor, în partea generală a Codului penal, ele nu pot fi niciodată depășite, indiferent de natura și numărul cauzelor de agravare și de atenuare incidente. Potrivit art. 60 N.C.p. (art. 53 C.p.), acestea sunt cuprinse între 15 zile (minim general) și 30 de ani (maxim general).

Între aceste limite generale, se situează limitele speciale ale pedepsei, prevăzute de normele de incriminare pentru fiecare infracțiune în parte.

Limitele speciale. Sunt prevăzute pentru fiecare infracțiune în parte, în funcție de pericolul social al acestora.

Așadar, pentru neglijența în serviciu, limitele de pedeapsă prevăzute în cuprinsul art. 298 N.C.p. sunt închisoarea de la 3 luni (minim special) la 3 ani (maxim special).

Întotdeauna, minimul special este mai mare decât minimul general, iar maximul special este mai mic decât maximul general.

Pedeapsa închisorii este prevăzută în legislația noastră penală fie ca sancțiune unică, fie ca sancțiune alternativă cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu amendă.

Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să o plătească.

În Noul Cod Penal pedeapsa amenzii cunoaște o nouă reglementare (art. 61 -64), dar și o sferă de aplicare semnificativ lărgită față de codul penal în vigoare, prin creșterea numărului infracțiunilor ori a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică dar mai cu seamă ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii (aproximativ 60 în vechiul cod – aproximativ 175 în noul cod).

În literatura juridică s-a subliniat pe bună dreptate că „amenda este considerată ca cea mai blândă și cea mai ușoară pedeapsă principală din cadrul general de pedepse stabilite de Codul penal”.

Amenda se deosebește de sancțiunea administrativă, civilă, fiscală, procedurală etc., prin caracterul ei de pedeapsă fiind o consecința a răspunderii penale a făptuitorului, o consecință numai pentru săvârșirea unei infracțiuni. Se aplică numai de instanța de judecată, fiind pronunțată în cadrul procesului penal judecat după normele Codului de procedură penală, în limitele stabilite de Codul penal.

Deosebirea de celelalte amenzi existente în sistemul nostru de drept este aceea că amenda penală este consecința răspunderii penale a făptuitorului și se aplică numai de instanța judecătorească.

Amenda are un caracter represiv deoarece patrimoniul celui condamnat este micșorat în mod silit prin obligarea la plata unei sume de bani hotărâtă de instanță, în folosul statului.

Pedeapsa amenzii, ca si pedeapsa închisorii, are aceeași finalitate și anume, prevenirea săvârșirii de infracțiuni. În raport cu finalitatea pe care o îndeplinește în represiune, în concepția legiuitorului român amenda este privită ca o pedeapsă principală. Ea poate funcționa ca o pedeapsă de sine stătătoare ca sancțiune unică, fie ca sancțiune alternativă alături de pedeapsa închisorii.

Ca sancțiune unică este prevăzută pentru un număr redus de infracțiuni și acelea prevăzute în legi speciale.

Ca pedeapsă alternativă, amenda penală este prevăzută, de regulă, în cazul infracțiunilor pentru care se prevede pedeapsa închisorii de maximum doi ani, însă există și excepții pentru care legea prevede pedeapsa mai mare de doi ani, alternativ cu pedeapsa amenzii, așa cum este și neglijența în serviciu – art. 298.

Ca pedeapsă penală, amenda prezintă următoarele avantaje :

a.) este ușor adaptabilă, putând fi mai bine individualizată în raport cu necesitățile represiunii ;

b.) este reparabilă fără dificultăți în cazul erorii judiciare ;

c.) este mai ușor de suportat deoarece executarea ei se face menționându-se condițiile normale de muncă si de viața ale condamnatului.

Pedeapsa cu amendă poate avea și unele neajunsuri printre care amintim :

a.)   încalcă, uneori, principiul personalității pedepsei în sensul că se poate răsfrânge si asupra altor persoane, de exemplu asupra membrilor familiei condamnatului care suferă si ei datorită acelei sancțiuni ;

b.) nu prezintă întotdeauna caracterul de exemplaritate ;

c.) nu poate fi privită ca egală pentru toți condamnații, pentru unii amenda maximă înseamnă puțin în timp ce pentru alții, chiar minimă sau apropiată de minim înseamnă foarte mult.

Amenda penală este în mod necesar investită cu unele decăderi din punct de vedere social, deoarece reprezintă „un antecedent penal” al persoanei condamnate, în sensul evaluării conștiinței juridice individuale, prin raportarea la responsabilitatea individuală și la unele decăderi determinate de săvârșirea infracțiunilor.

În sistemul pedepselor penale există posibilitatea ca prin aplicarea circumstanțelor personale în favoarea infractorului, în loc de închisoare să se aplice amenda penală.

În noul cod penal, cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 400 de zile.

Reglementarea amenzii sub forma zilelor-amendă este benefică atât pentru persoana condamnată cât și pentru sistemul judiciar românesc, prin aceasta: reducându-se semnificativ numărul persoanelor încarcerate; reducându-se numărul persoanelor care fiind la prima infracțiune ușoară comisă intră în contact cu sistemul penitenciar dacă nu achită amenda din lipsa resurselor financiare și nu cu rea-credință; reducându-se costurile de întreținere a statului a sistemului penitenciar; sprijinirea colectivităților locale prin muncă în folosul comunității, muncă care se va efectua la locul de domiciliu al persoanei condamnate.

Noutatea care o aduce noul CP român este ca cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor–amendă. Suma corespunzătoare unei zile – amendă, cuprinsă între 100 si 5 000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 15 zile si 600 de zile.

Instanța stabilește numărul zilelor–amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile – amendă se determină ținând seama de cifra de afaceri în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa.

Amenda penală ca și pedeapsa închisorii fiind susceptibilă de diferenței cantitative, legea penală prevede limitele în care poate avea loc aplicarea amenzii penale. Limitele sunt generale și speciale, iar determinarea lor este relativă fiecare având o limită minimă și una maximă.

Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:

a) 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii;

b) 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

c) 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de doi ani.

Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.

Fracțiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) și alin. (5).

Dacă persoana condamnată, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.

Dacă amenda neexecutată a însoțit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă. În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condițiile art. 63, alin. (1) și alin. (2), unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare.

În caz de concurs de infracțiuni, dacă s-a stabilit o amendă, pentru fiecare infracțiune în parte, se aplică amenda cea mai mare, amendă care poate fi sporită până la maximul ei special.

Când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda în totul sau în parte.

Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă, situație reglementată prin dispozițiile art. 34 alin.(1), lit.e CP român se aplică pedeapsa închisorii potrivit regimului concursului de infracțiuni, sancționate cu pedeapsa închisorii, la care se adaugă amenda potrivit regimului concursului de infracțiuni sancționate cu amendă.

Potrivit art. 425 Cod proc. pen. român, privind punerea în executare a pedepsei amenzii penale, persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanța de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Când cel condamnat se găsește în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul de trei luni prevăzut de lege, instanța de executare, la cererea persoanei condamnate, poate dispune eșalonarea plății amenzii, pe o perioadă de cel mult doi ani, în rate lunare.

În cazul de neîndeplinire a obligației de plată a amenzii, sau de neplată a unei rate, instanța de executare comunică un extras de pe aceea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii, organelor competente, în vederea executării amenzii potrivit dispozițiilor legale privind executarea silită a creanțelor fiscale și cu procedura prevăzută de aceste situații.

Când persoana condamnată nu face dovada plății amenzii nici ulterior datei rămânerii definitiva hotărârii și nici după sesizarea instanței (deși aceasta a fost legal citată), instanța va considera, că această persoană se sustrage cu rea credință de la plata amenzii deci de la executarea acesteia.

Conform art. 631 CP român, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța de judecată poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată.

Potrivit art. 64 N.C.p., în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile  persoanei condamnate, cu consimțământul acesteia, instanța înlocuiește obligația de plată a amenzii neexecutate cu obligația dea presta o muncă neremunerată în folosul comunității, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunității

Potrivit noii reglementări, înlocuirea cu munca în folosul comunității se face doar pe baza consimțământului condamnatului. Dacă acesta nu își dă consimțământul, amenda se înlocuiește cu pedeapsa închisorii. Executarea prin muncă în folosul comunității se înlocuiește cu închisoarea și atunci când persoana condamnată nu execută munca în condițiile stabilite de instanță sau săvârșește o nouă infracțiune descoperită înainte de executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunității.

Zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunității la data comiterii noii infracțiuni, înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracțiune

Secțiunea III. Aspecte procesual-penale

Acțiunea penală este o acțiune ce aparține statului și este exercitată prin intermediul organelor judiciare investite în acest sens. Ea aparține statului și în cazurile în care punerea ei în mișcare ar fi subordonată unei condiții de punibilitate și de procedibilitate, fiindcă asemenea cerințe nu sunt de natură să schimbe trăsătura esențială a acțiunii penale, aceea de a aparține statului.

Situația este aceiași și în varianta în care punerea în mișcare a acțiunii penale este lăsată la dispoziția părții vătămate pentru că statul este acela care efectuează tragerea la răspundere penală sau dispune asupra acțiunii prin amnistie.

În mod obișnuit săvârșirea unei infracțiuni generează obligativitatea organelor judiciare de a declanșa procedurile necesare tragerii la răspundere penală a infractorului indiferent de modul de sesizare a acestora, din oficiu, ca urmare a denunțului unei persoane străine de consecințele infracțiunii sau ca urmare a plângerii formulate de persoana vătămată, acțiunea penală ca acțiune publică se exercită din oficiu (principiul oficialității acțiuni penale art. 2 C. pr. pen.).

Concilierea intereselor colective cu cele private necesită ca în cazul unor infracțiuni care lezează drepturile subiective patrimoniale sau nepatrimoniale ale persoanei să i se încredințeze acesteia sarcina de a aprecia oportunitatea exercitării acțiunii penale fără ca prin aceasta acțiunea penală să devină o acțiune privată, persoana vătămată fiind doar un substitut procesual al puterii publice.

Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289 – 291 și încheie un proces-verbal în acest sens.

Sesizarea din oficiu reprezintă modalitatea de sesizare internă, care constă în posibilitatea (dreptul și obligația) organului de urmărire penală de a se sesiza din oficiu, ori de câte ori află, pe altă cale decât prin denunț sau plângere, că s-a săvârșit o infracțiune.

Sesizarea din oficiu se poate realiza ori de câte ori organele de urmărire penală constată prin mijloace proprii, în mod direct săvârșirea unor infracțiuni. Spre deosebire de instanțele de judecată, care nu se pot sesiza din oficiu, pentru că în cazul acestora operează regula de drept consfințită în adagiu „nemo iudex sine actore", organele de urmărire penală au posibilitatea să se sesizeze din oficiu în situațiile în care, nefiind sesizate pe calea denunțului sau a plângerii, iau cunoștință de săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală și incriminate de legiuitor ca infracțiuni.

Situațiile, împrejurările în urma cărora organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu sunt multiple, în condițiile în care legea se referă la orice altă cale diferită de modurile generale sau cele speciale prevăzute de lege.

Astfel, printre căile prin care organele de urmărire penală pot lua cunoștință de săvârșirea unor infracțiuni vom aminti, cu titlu de exemplu, câteva situații, care nu au caracter limitativ:

– când organele de cercetare penală constată infracțiuni flagrante; în aceste cazuri, organul de urmărire penală are obligația să încheie un proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante care, din punct de vedere procedural, reprezintă actul de începere din oficiu a urmăririi penale;

– sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală poate interveni și în cazul în care acestea descoperă fapte noi, ce constituie infracțiuni, cu ocazia desfășurării urmăririi penale în alte cauze sau când sunt constatate infracțiuni de către alte organe decât cele de urmărire penală (organele de constatare prevăzute de art. 214 C. proc. pen., comandanții de nave și aeronave, agenții poliției de frontieră etc.);

– în cazul în care sunt formulate denunțuri anonime, scrise sau verbale (telefonice), organul de cercetare penală se poate sesiza din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunilor indicate prin aceste sesizări, însă numai după o verificare prealabilă a veridicității faptelor semnalate, care trebuie întreprinsă cu multă operativitate, discreție și atenție;

– în cazul informațiilor legate de săvârșirea faptelor antisociale cu caracter penal de care organele de cercetare penală iau cunoștință prin mijloacele de informare în masă, respectiv presa scrisă sau vorbită, care dă publicității aspecte negative din activitatea anumitor persoane fizice sau unități economice, societăți;

– zvonul public reprezintă și el o modalitate care este de natură să atragă atenția organelor de urmărire penală cu privire la anumite activități sau fapte care să ascundă infracțiuni.

Legislația penală română a reglementat instituția plângerii prealabile în toate cele trei coduri penale. Restrânsă în Codul Penal din 1864 doar în cazul infracțiunilor de adulter, instituția plângerii prealabile este reglementată în Codul penal din 1936 în Titlul IX sub denumirea improprie de „Condiții privitoare la incriminarea infracțiunilor supuse plângerii prealabile” deoarece plângerea penală nu privește incriminarea faptei ci doar pedepsirea infractorului.

Codul Penal din 1968 reglementează în Cap. III al Titlului VII din Partea Generală lipsa plângerii prealabile și împăcarea părților drept cauze care înlătură răspunderea penală (condiția de pedepsibilitate) iar Codul de procedură penală reglementează procedura plângerii prealabile (condiția de procedibilitate) în cap. VIII din Titlul I al Părții Speciale (art.279-286).

Plângerea prealabilă este o instituție juridică cu caracter mixt:

– din punctul de vedere al dreptului penal, reprezintă o condiție de pedepsibilitate; astfel, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală;

– din punctul de vedere al dreptului procesual penal, reprezintă o condiție de procedibilitate, lipsa plângerii prealabile constituie o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale;

Plângerea prealabilă reprezintă un mod special de sesizare a organelor de cercetare penală și a procurorului;

Spre deosebire de plângere, ca mod general de sesizare a organelor judiciare de către persoana vătămată despre săvârșirea unei infracțiuni (art. 222 C. pr. pen.), plângerea prealabilă este acea manifestare expresă de voință a persoanei vătămate exprimată în forma și condițiile prevăzute de lege de a cărei existență prealabilă este condiționată începerea și desfășurarea întregii activități procesuale.

Condiționarea răspunderii penale de necesitatea formulării unei plângeri prealabile din partea persoanei vătămate constituie o excepție de la principiul oficialității procesului penal, justificată din considerente de politică penală.

Deși originile acestei instituții trebuie căutate în acțiunile private – actiones privatae – cunoscute și în dreptul roman, instituția plângerii prealabile a cunoscut extinderi sau restrângeri ale sferei sale de incidență în decursul evoluției dreptului penal în epoca medievală și apoi în epoca modernă, după cum se constată diferențieri sensibile și între legislațiile naționale contemporane.

Pentru ca acțiunea penală să fie exercitată la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, plângerea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Plângerea prealabilă trebuie făcută personal de persoana vătămată.

b) Plângerea prealabilă trebuie să privească vreuna din infracțiunile pentru care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

c) Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută cu respectarea condițiilor de formă și în termenul prevăzut de lege, adresându-se organului judiciar competent.

Potrivit art. 306 din Noul Cod de procedură penală plângerea prealabilă trebuie formulată și introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul. Când persoana vătămată este minor sau incapabil, termenul de două luni curge de la data când persoana îndreptățită să reclame a știut cine este făptuitorul. Termenul de două luni este un termen de prescripție, nu un termen de decădere, ca atare el este susceptibil de întrerupere ori suspendare în condițiile legii.

Introducerea plângerii prealabile după acest termen echivalează cu lipsa ei.

Plângerea prealabilă trebuie formulată în scris și trebuie să cuprindă pe lângă datele prevăzute de art. 301 din Noul Cod de procedură penală (numele, prenumele, domiciliul petiționarului) descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă, și dacă este cazul, și indicarea persoanei responsabile civilmente.

Doar lipsa mențiunilor privitoare la identificarea persoanei vătămate și descrierea faptei fac ca sesizarea întocmită să nu îndeplinească cerințele de valabilitate ale plângerii prealabile, lipsa celorlalte mențiuni putând fi suplinită ulterior prin lămuririle pe care organele judiciare sunt obligate să le ceară persoanei vătămate. Dacă autorul faptei este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.

Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului. Plângerea prealabilă greșit îndreptată se trimite organului competent, caz în care plângerea se consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la primul organ sesizat, chiar dacă acesta nu avea competența de soluționare a cauzei.

Lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a făptuitorului fiind indiferente motivele pentru care persoana vătămată a rămas în pasivitate și nu și-a exercitat dreptul de a formula plângere prealabilă, deși avea posibilitatea să o facă.

Plângerea prealabilă făcută de o persoană care nu are calitatea procesuală ori introdusă după termenul legal echivalează cu lipsa plângerii prealabile.

Infracțiunile urmărite la plângerea prealabilă sunt și în Noul Cod penal, în general infracțiuni are privesc drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale persoanei precum unele infracțiuni contra persoanei (art.193, art. 206, art. 208, art. 218 alin. 1 și 2 art. 219 alin.1 etc..) infracțiuni contra patrimoniului (art. 238, art. 239, art. 240, art. 241 – 247), infracțiuni contra familiei (art.378 art.379 etc.) fără ca prin aceasta să se fi epuizat valențele procesuale ale acestei instituții a cărei extindere este recomandată de către Consiliul Europei, ca o cale spre o justiție retributiv – restitutivă.

Capitolul IV. ASPECTE DIN PRACTICA JUDICIARĂ

Speta 1. Neglijență în serviciu. Elemente constitutive C. pen., art. 249 alin. (1)/ art. 298 Noul Cod Penal :

 Încălcarea din culpă, de către executorul judecătoresc, a îndatoririlor de serviciu privind notificarea actelor judiciare și extrajudiciare – încălcare constând în încheierea unui contract de mandat, cu avocatul persoanei care a solicitat notificarea, pentru efectuarea notificărilor privind convocarea adunării generale a asociaților unei societăți în scopul majorării capitalului social , prin care s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor legale ale unui asociat al societății, care, nefiind notificat în mod corespunzător, nu a avut posibilitatea de a participa la luarea deciziei privind majorarea capitalului social al societății, devenind asociat minoritar prin diminuarea părților sociale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen.     

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1972 din 6 iunie 2013

Prin sentința nr. 252/F din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, reținută în sarcina inculpatului T.G., din infracțiunea prevăzută în art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută în art. 246 C. pen. coroborat cu art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., formulată de partea civilă G.C.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T.G. sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și fals intelectual, prevăzută în art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă a părții civile G.C.

Analizând probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut următoarele:

În sarcina inculpatului T.G. s-a reținut că acesta, în baza aceleiași rezoluții infracționale, la datele de 30 noiembrie 2005 și, respectiv, 15 decembrie 2005, cu intenție, nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu ca executor judecătoresc, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și Ordinul nr. 210 din 5 februarie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, prin aceasta cauzând o vătămare a intereselor legale ale numitului G.C., faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește fapta reținută în sarcina inculpatului T.G., instanța constată că din materialul probator administrat rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 246 C. pen.

Potrivit art. 246 C. pen., reprezintă infracțiune și este pedepsită de lege fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Instanța nu supune niciunei îndoieli calitatea de funcționar public pe care executorul judecătoresc o are, potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., raportându-se la atribuțiile sale de serviciu reglementate în art. 1 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, potrivit căruia „executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public constând în executarea silită a dispozițiilor civile din titlurile executorii, precum și alte atribuții date prin lege în competența lor.”

Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se realizează, sub aspectul elementului material, fie printr-o inacțiune – neîndeplinirea unui act, fie prin o acțiune – îndeplinirea defectuoasă a unui act, această din urmă modalitate fiind cea reținută în sarcina inculpatului.

Potrivit rechizitoriului, îndeplinirea defectuoasă a actului ar fi constat în comunicarea notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005 către partea vătămată G.C., atribuție pe care, deși este dată expres în competența executorului judecătoresc, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 7 lit. b) din Legea nr. 188/2000, acesta a „delegat-o” martorei N.S., ce reprezenta chiar partea care solicitase efectuarea acestor notificări.

La dosarul cauzei au fost depuse, atât procesele-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005, cât și delegațiile date de executorul judecătorești martorei N.S., precum și procesele-verbale de descărcare de mandate încheiate cu aceasta.

Declarațiile inculpatului T.G. și apărările acestuia se bazează pe faptul că, potrivit legii, comunicarea celor două notificări a fost îndeplinită legal, cu respectarea prevederilor art. 54 din Legea nr. 188/2000 și art. 82 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000.

Într-adevăr, potrivit art. 82 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr.188/2000, „pentru efectuarea lucrărilor, executorul judecătoresc poate încheia contracte de muncă cu unul sau mai mulți secretari și, după caz, cu alt personal auxiliar, având și posibilitatea de a încheia contracte civile și cu colaboratori externi.”

Legea nu distinge și nu limitează natura contractelor civile sau calitatea colaboratorilor externi cu care executorul judecătoresc poate încheia aceste contracte, așa încât nu exclude legalitatea încheierii unui contract de mandat.

Raportându-ne la atribuțiile executorului judecătoresc, așa cum sunt specificate în art. 7 din Legea nr. 188/2000, cu referire la sfera de aplicabilitate a art. 36 din același act normativ, potrivit căruia executorii judecătorești își exercită personal atribuțiile, obligativitatea îndeplinirii atribuțiilor, personal de către executor, se rezumă exclusiv la actele de executare silită propriu-zisă, nu și la actele auxiliare, aspecte de altfel comunicate și prin adresa din data de 15 iulie 2011 de către Ministerul Justiției, Corpul de Control al Ministrului.

Pentru început trebuie să menționăm că notificările din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005 nu sunt acte de executare propriu-zisă, ci, fiind acte de comunicare a unor convocări a părții vătămate G.C. la adunările asociaților societății M., sunt acte nonexecuționale (auxiliare).

Este evidentă intenția și rațiunea legiuitorului, prin prevederile art. 82 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, de a acorda posibilitatea delegării (prin încheierea contractelor de muncă cu secretari sau personal auxiliar sau contracte civile, cu colaboratori externi) a acestor îndatoriri ale executorului și altor persoane, angajate de către acesta prin contracte civile.

Mai mult, instanța constată că, prin rechizitoriul parchetului, se pornește de la premisa, fără a fi fost dovedită, că aceste comunicări ale convocărilor, din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005, nu s-au realizat, că acestea nu au fost afișate, astfel încât partea vătămată G.C. nu a luat la cunoștință despre întrunirea adunării generale extraordinare a asociaților societății M., din datele de 14 decembrie 2005 și 4 ianuarie 2006. Această premisă s-a bazat doar pe susținerile părții vătămate, care, de altfel, a dovedit a avea un interes în anularea actelor de comunicare, în situația în care acțiunile civile demarate de aceasta în anularea hotărârilor adunărilor generale din acele date au fost respinse.

O altă observație o reprezintă soluția de neîncepere a urmăririi penale față de N.S. și de numitul C.C., care au fost ulterior propuși pentru a fi audiați în calitate de martori, cu motivarea că martora N.S. a avut reprezentarea că respectivele înscrisuri au fost întocmite corect de către învinuitul executor judecătoresc T.G. și, prin urmare, folosirea lor a fost făcută cu aceeași convingere că înscrisurile sunt legat întocmite, iar în ceea ce îl privește pe martorul C.C., din actele de cercetare efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice în sensul că acesta ar fi desfășurat vreo activitate de instigare sau de ajutorare a învinuitului executor judecătoresc.

Astfel, este cel puțin hazardată concluzia cuprinsă în rechizitoriu că inculpatul T.G., executor judecătoresc, primind din partea societății M., prin martora N.S., solicitarea de a comunica anumite acte către partea vătămată G.C., fără a avea vreun interes și fără concursul persoanelor care reprezentau societatea, din proprie inițiativă a luat hotărârea să îndeplinească defectuos aceste acte, în mod intenționat și în scopul vătămării intereselor părții vătămate.

Există, astfel, o contradicție izvorâtă din chiar logica desfășurării acțiunilor fiecărei părți, între acțiunile martorei N.S., care, în opinia parchetului, a acționat fără vinovăție, dar care ar fi avut interesul de a nu se realiza acea comunicare și cele ale inculpatului T.G., care, la solicitarea acesteia, cu intenție directă și-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu.

Nu este îndeplinită, așadar, nici condiția existenței laturii subiective sub forma intenției, directe sau indirecte, de a cauza o vătămare a intereselor legale ale părții vătămate G.C., întrucât, din probele administrate, se desprinde concluzia că inculpatul T.G. nu a cunoscut și nu a prevăzut o eventuală intenție a asociaților societății M. de a nu aduce la cunoștința părții vătămate despre întrunirea adunării generale extraordinare a asociaților societății M., din datele de 14 decembrie 2005 și 4 ianuarie 2006.

De altfel, din declarațiile martorei N.S. rezultă, în concordanță cu declarațiile inculpatului T.G., că aceasta a primit delegație de a se realiza comunicarea de la inculpat, întrucât solicitarea adresată biroului executorului judecătoresc a fost formulată, având un timp scurt la dispoziție, iar datorită aglomerării biroului, persoana angajată cu îndeplinirea acestor acte era ocupată.

Martora declară că s-a deplasat la locuința părții vătămate și că, întrucât nu a răspuns nimeni la poartă, a afișat comunicarea pe poartă, prin lipire cu un scotch, realizând, cu acea ocazie, și fotografii.

În plus, din declarațiile martorilor C.V., C.C., S.C. și N.S. rezultă că partea vătămată G.C. a cunoscut despre intențiile celorlalți asociați de a majora capitalul social al societății M., pentru a se putea realiza investiții și i-au fost aduse la cunoștință telefonic și datele la care fuseseră convocate adunările generale ale asociaților.

Infracțiunea de abuz în serviciu include în elementele sale constitutive și legătura de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și vătămarea adusă intereselor legale ale unei persoane.

În cauză, nu este îndeplinită condiția existenței acestei legături de cauzalitate, întrucât lanțul cauzal între presupusa îndeplinirea defectuoasă și rezultatul vătămător nu a reprezentat un proces obiectiv de condiționare, ci a fost întrerupt de acțiunile martorei N.S., asupra cărora inculpatul nu a putut avea niciun control și a căror responsabilitatea o are doar martora, în virtutea contractului de mandat încheiat.

Concluzionând, în privința infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată, prevăzută în art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., reținută în sarcina inculpatului T.G., instanța constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, respectiv nu au fost relevate existența elementului material al laturii obiective, întrucât contractul de mandat a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, nereprezentând o îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, a laturii subiective, întrucât inculpatul a acționat fără vinovăție și nici a legăturii de cauzalitate, prin ruperea acestei legături prin intervenția acțiunilor unei alte persoane.

De asemenea, în sarcina inculpatului s-a reținut prin rechizitoriu și infracțiunea de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru aceea că inculpatul, executor judecătoresc, în baza aceleiași rezoluții infracționale, la datele de 30 noiembrie 2005 și, respectiv, 15 decembrie 2005, cu intenție, a atestat în mod necorespunzător realității, prin completarea rubricilor proceselor-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005, în sensul că el este persoana care s-a deplasat la domiciliul părții vătămate G.C. și a efectuat procedura de comunicare prin afișare, în fapt aceasta fiind efectuată de martora N.S.

Falsul intelectual presupune, sub aspectul elementului material, o activitate de falsificare a unui înscris oficial în conținutul său, adică de alterare a adevărului cu privire la faptele sau împrejurările despre care înscrisul este destinat să facă probă.

În cauză, procedura de comunicare a convocărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005 a fost realizată, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc T.G., prin delegarea, în cadrul contractului de mandat al martorei N.S., aspecte deja analizate mai sus, prin care instanța a concluzionat că aceasta s-a desfășurat potrivit normelor legale.

După realizarea procedurii prin afișare, numita N.S. a prezentat procesul-verbal de aducere la îndeplinire a comunicării, inculpatului, executor judecătoresc, completat la rubricile privind modalitatea de aducere la îndeplinire, mai puțin la rubrica agent procedural, care a fost completată de către inculpat.

Instanța constată că, în privința contractului de mandat cu reprezentare, așa cum este cel încheiat între Biroul Executorului Judecătoresc și martoră, mandatarul încheie actul juridic în numele și pe seama mandantului; nu se creează raporturi juridice între mandatar și terți (F. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, 1993, p. 151).

Așadar, în speță, actul juridic de comunicare, deși realizat de terț, calitatea de agent procedural rămâne tot a executorului judecătoresc, respectiv inculpatul T.G., mandatarul nesubstituindu-se mandantului în privința calității acestuia din urmă, ci fiind obligat a duce la îndeplinire mandatul în limitele împuternicirii.

Instanța constată, așadar, că mențiunea de pe procesul-verbal de aducere la îndeplinire a procedurii de comunicare la rubrica „agent procedural” nu este una falsă. Desigur că, pentru acuratețe, ar fi fost indicat ca să se fi făcut mențiunea că aceasta s-a realizat prin mandatar, însă aceasta nu poate reprezenta o mențiune în fals a unei împrejurări nereale.

Instanța constată, deci, că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, în formă continuată, prevăzută în art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., lipsind elementul material al laturii obiective, în sensul că mențiunile de pe procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare realizate de către inculpatul T.G. nu reprezintă o consemnare în fals în cuprinsul acestor înscrisuri.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs procurorul și partea civilă G.C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 25 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la audierea directă și nemijlocită a inculpatului T.G., a părții civile G.C. și a martorilor N.S. și S.C.

Cu ocazia deliberării, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că este necesară punerea în discuție a eventualei schimbări a încadrării juridice a uneia dintre faptele deduse judecății, din infracțiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de neglijență în serviciu, sens în care pentru a da posibilitatea părților să-și exprime un punct de vedere și să-și formuleze apărarea în raport cu noua încadrare juridică, prin încheierea din 28 mai 2013, s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt fondate.

Din materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, ca situație de fapt, că la data de 30 noiembrie 2005, la sediul Biroul Executorului Judecătoresc al inculpatului T.G. s-a prezentat martora N.S., în calitate de avocat al societății M., cu patru cereri, prin care solicita comunicarea notificărilor către cei patru asociați ai societății referitoare la convocarea adunării generale extraordinare a asociaților pentru data de 14 decembrie 2005, pe ordinea de zi fiind inclusă și problema majorării capitalului social.

În privința notificări, doar cea adresată părții civile G.C. s-a solicitat a fi transmisă prin intermediul agentului procedural (printr-o mențiune olografă, aparținând martorei).

În loc să execute el însuși (sau prin intermediul personalului auxiliar angajat al biroului) această însărcinare, inculpatul T.G. s-a înțeles cu martora N.S. și i-a înmânat acesteia notificarea, urmând ca ea să se deplaseze la domiciliul părții civile și să efectueze procedura de notificare (fie prin înmânarea ei persoanelor prevăzute de lege, fie prin afișarea ei pe ușa locuinței sau pe cea principală a clădirii).

Pentru a da o aparență de legalitate acestui demers, inculpatul a încheiat un înscris intitulat „împuternicire”, în care se preciza expres că martora va îndeplini comunicarea notificării, că aceasta va întocmi apoi un referat în baza căruia inculpatul, în calitate de executor judecătoresc, va întocmi procesul-verbal de comunicare ce va servi ca dovadă de îndeplinire a procedurii.

Ulterior, martora a revenit la sediul biroului, comunicând-i inculpatului că a afișat notificarea, întrucât la domiciliul părții civile nu a fost găsită nicio persoană, întocmind în acest sens „referatul” menționat în împuternicire.

În baza referatului, inculpatul a completat în nume personal rubricile procesului-verbal de comunicare a notificării, pe care l-a semnat, ștampilat și înmânat martorei.

Întrucât partea civilă a fost singurul asociat care nu s-a prezentat la adunarea generală  extraordinară din data de 14 decembrie 2005, iar potrivit actului constitutiv deciziile la prima convocare se luau cu unanimitatea voturilor asociaților, s-a hotărât convocarea unei a doua asemenea adunări pentru data de 4 ianuarie 2006, dată la care hotărârile se puteau lua cu majoritatea simplă a asociaților.

În acest context, la data de 15 decembrie 2005, martora N.S. s-a prezentat din nou la sediul Biroului Executorului Judecătoresc al inculpatului T.G. cu alte patru cereri de notificare, procedându-se în aceeași modalitate ca și cea descrisă anterior, pentru convocarea noii adunări generale extraordinare pentru data de 4 ianuarie 2006.

Întrucât partea civilă nu s-a prezentat nici la noua dată fixată, ceilalți asociați au decis în lipsa sa asupra majorării capitalului social, modificându-se corespunzător părțile sociale ale fiecăruia, astfel încât partea civilă a devenit asociat minoritar, cu 0,34% din capitalul social (de la 25%).

De îndată ce a aflat despre această decizie, partea civilă a început demersuri legale pentru anularea acesteia, însă acțiunile sale în justiție au rămas fără rezultat, întrucât instanțele civile au pornit de la prezumția că notificările adresate părții civile au fost comunicate prin intermediul inculpatului, în calitate de executor judecătoresc, fapt probat de mențiunile inculpatului și semnătura inculpatului de pe procesele-verbale de comunicare a notificărilor.

Contrar concluziilor la care a ajuns instanța de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că faptele inculpatului T.G. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de neglijență în serviciu (iar nu abuz în serviciu, așa cum s-a reținut în actul de sesizare) și fals intelectual.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată, astfel, că inculpatul și-a încălcat din culpă atribuțiile de serviciu care îi reveneau în calitate de executor judecătoresc în legătură cu comunicarea celor două notificări adresate părții civile, prin neîndeplinirea acestora în condițiile legii, cauzând o vătămare importantă intereselor sale legale ale părții civile, care a pierdut posibilitatea de a participa la luarea deciziei privitoare la majorarea capitalului social al societății pe care o fondase, devenind asociat minoritar prin diminuarea părților sociale de la 25% la 0,34%, cu consecințe patrimoniale negative, respectiv reducerea corespunzătoare a cotei-părți din beneficiile societății.

Apărarea inculpatului T.G. a vizat, în esență, modul în care acesta a interpretat dispozițiile legale în vigoare, susținând că avea posibilitatea de a-și delega atribuțiile de serviciu privitoare la comunicarea notificărilor, sens în care putea apela și la alte persoane decât personalul angajat al biroului, cu care putea încheia contracte civile.

Aceasta ar fi fost și situația în speță, în condițiile în care datorită imposibilității de a folosi serviciile propriilor angajați, a apelat chiar la partea care dorea efectuarea notificării, delegând-o pe martora N.S. să realizeze în fapt procedura notificării, după care, în baza referatului întocmit de aceasta, a încheiat și semnat el însuși procesul-verbal prevăzut de lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate, procedând astfel, inculpatul a încălcat dispozițiile legale care reglementează activitatea executorilor judecătorești, respectiv Legea nr. 188/2000 și Regulamentul de punere în aplicare a acesteia.

Potrivit art. 7 lit. b) din Legea nr. 188/0000, executorul judecătoresc are ca atribuție și notificarea actelor judiciare și extrajudiciare.

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 188/0000, executorul judecătoresc poate angaja executori stagiari, alt personal de specialitate, precum și personal auxiliar corespunzător, necesar pentru desfășurarea activității biroului.

Din coroborarea dispozițiilor legale și a celor regulamentare (art. 36 din Lege și art. 82 din Regulament), rezultă că executorul judecătoresc își exercită personal atribuțiile, iar pentru efectuarea lucrărilor, acesta poate încheia contracte de muncă (cu secretari sau alt personal auxiliar) și contracte civile (cu colaboratori externi).

Raportând conținutul acestor prevederi legale și regulamentare la situația concretă din speță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpatul avea obligația de a efectua personal comunicarea notificării adresate părții civile ori, în situația în care acest lucru nu era posibil, să apeleze la personalul auxiliar angajat al biroului.

În apărarea sa, inculpatul a susținut că la data de 30 noiembrie 2005, când i s-a solicitat efectuarea primei notificări, nu a putut să îndeplinească nici personal și nici prin intermediul unui angajat procedura de notificare a părții civile, invocând volumul mare de activitate al biroului, fără ca această împrejurare să fie în vreun fel dovedită.

Pe de altă parte, faptul că și cu ocazia celei de-a doua notificări inculpatul a procedat similar, demonstrează că în realitate acesta a fost mai degrabă un mod al său de operare, iar nu un caz izolat.

În al doilea rând, activitatea desfășurată în concret de martora N.S. nu poate avea acoperire legală în dispozițiile regulamentare invocate de inculpat. Înalta Curte de Casație și Justiție constată, astfel, că sintagma „contracte civile cu colaboratori externi” are o altă semnificație decât cea atribuită de inculpat, fiind vorba despre persoane care desfășoară o activitate, sporadic sau cu o oarecare continuitate, în legătură cu atribuțiile de serviciu ale executorului, fără a se confunda chiar cu acestea. În acest sens, se poate apela la serviciile unor terți (experți, traducători, avocați), iar fiecare din aceștia își va îndeplini obligațiile asumate contractual față de biroul executorului judecătoresc, potrivit specificului activității profesionale a fiecăruia.

Or, în speță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, fără a încheia vreun contract explicit (în formă scrisă), inculpatul a apelat la un avocat, însă nu pentru vreo însărcinare specifică profesiei acestuia, ci pentru a îndeplini chiar o atribuție de serviciu care îi revenea potrivit legii executorului.

Mai mult, inculpatul nu doar că „i-a delegat” atribuția unui avocat (încasând un onorariu pentru ceva ce nu a prestat), ci a acceptat ca procedura de comunicare a notificării să fie efectuată de acesta, în condițiile în care era chiar reprezentantul părții care îi solicitase notificarea.

Rațiunea pentru care îndeobște se apelează la serviciile unui executor judecătoresc în cazul comunicării notificărilor constă tocmai în efectele pe care legea le recunoaște în favoarea unei asemenea proceduri, mai precis procesului-verbal de comunicare, care face dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.

Fără a fi un act inatacabil, acest proces-verbal are fără îndoială o mai mare greutate, ca și dovadă de comunicare a unei notificări, decât alte modalități ce pot fi utilizate în acest scop (fax, poștă, internet), procedura de notificare prin intermediul unui executor judecătoresc fiind, de regulă, utilizată în cazul unor relații de adversitate (dacă nu chiar de conflict) între cel care face notificarea și cel notificat.

Această situație premisă trebuie avută în vedere de către executor, ca și posibilitate, fiind de aceea exclusă folosirea unei alte persoane decât un angajat al biroului (și aceasta, numai în măsura în care executorul nu este disponibil) în procedura mai restrictivă, de comunicare a unei notificări solicitate a se face prin agent procedural.

În mod evident, cu atât mai puțin se poate delega o asemenea atribuție chiar părții de la care provine notificarea, indiferent de calitatea reprezentantului, fiind vorba în sens larg despre un conflict de interese.

În speță, pe lângă această chestiune derivând din corecta interpretare și aplicare a legii, existau și elemente de fapt pe care inculpatul putea și trebuia să le ia în considerare atunci când a decis comunicarea notificării de către un terț.

Astfel, inculpatul trebuia să observe faptul că, deși a primit cu aceeași ocazie notificări pentru toți cei patru asociați, doar pentru partea civilă s-a solicitat efectuarea ei prin agent procedural; or, interesul special acordat părții civile de către partea care a întocmit notificarea impunea o rigoare din partea inculpatului în exercitarea atribuției ce-i revenea potrivit legii.

Mai mult, respectiva solicitare a fost adăugată olograf pe tipizatul cererii chiar de către persoana care a semnat-o și care nu era administratorul societății, ci avocatul acesteia, adică însăși persoană căreia ulterior inculpatul i-a delegat atribuția comunicării notificării.

De asemenea, din conținutul notificării rezulta clar faptul că prezența părții civile notificate era absolut necesară pentru a se putea lua decizii la prima adunare convocată, ceea ce impunea o diligentă sporită din partea inculpatului în comunicarea notificării.

Este evident că o asemenea concluzie se impunea cu atât mai mult în cazul celei de-a doua notificări, din care rezulta că problema majorării capitalului se va decide la cea de-a doua convocare, chiar și în lipsa părții civile.

Din toate aceste chestiuni de fapt, dar și din conținutul reglementărilor legale și regulamentare, rezultă că inculpatul a avut posibilitatea de a prevedea că, prin „delegarea” părții care a întocmit notificarea de a realiza în fapt și comunicarea acesteia, există riscul vătămării intereselor legale ale părții notificate.

Practic, inculpatul a pierdut controlul asupra procedurii de notificare din momentul în care, contrar dispozițiilor legale, a transferat responsabilitatea comunicării acesteia în favoarea reprezentantului societății.

Împrejurarea că partea civilă era sau nu la curent cu intenția celorlalți asociați de majorare a capitalului social este lipsită de relevanță, câtă vreme probatoriul administrat în cauză nu a demonstrat că aceasta a aflat pe altă cale, chiar și în lipsa notificărilor, despre datele celor două adunări generale extraordinare și despre ordinea de zi a acestora.

De altfel, dacă partea civilă ar fi avut o asemenea posibilitate de informare, demersul unei notificări prin executor judecătoresc, solicitată a fi comunicată prin agent procedural, nu ar mai fi avut sens.

Prin urmare, fără a evalua corespunzător aspectele de fapt, bazându-se totodată pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale și regulamentare, inculpatul T.G. și-a încălcat îndatoririle de serviciu în legătură cu solicitarea de comunicare a celor două notificări adresate părții civile, deși trebuia și putea să prevadă că prin implicarea reprezentantului societății în efectuarea acestei proceduri există riscul vătămării intereselor persoanei căreia i se adresează notificarea.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta inculpatului nu a fost săvârșită cu intenție, ci din culpă, astfel încât urmează ca în baza art. 334 C. proc. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată în infracțiunea de neglijență în serviciu în formă continuată, fiind întrunite toate elementele constitutive ale acestei din urmă infracțiuni.

În privința celei de-a doua infracțiuni reținute în sarcina inculpatului, aceea de fals intelectual în formă continuată, este evident că, prin completarea în nume propriu și semnarea celor două procese-verbale de comunicare a notificărilor, inculpatul a atestat în mod neadevărat că a fost persoana care s-a deplasat la domiciliul părții civile și a efectuat procedura de comunicare prin afișare.

Susținerile inculpatului potrivit cărora este vorba despre o simplă eroare materială (constând în nemenționarea faptului că a acționat prin reprezentant) nu pot fi primite, câtă vreme, potrivit art. 100 din vechiul Cod de procedură civilă în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, respectivul proces-verbal face dovada faptelor constatate personal de cel care l-a încheiat, până la înscrierea în fals.

Prin urmare, în toate cazurile există o identitate între persoana care a efectuat în fapt procedura de comunicare și cea care a întocmit și semnat mai apoi procesul-verbal.

În caz contrar, ar însemna că niciodată nu s-ar mai putea pune problema înscrierii în fals, căci persoana care a semnat procesul-verbal va invoca faptul că nu ea a fost cea care a efectuat comunicarea, iar aceasta din urmă va invoca faptul că nu ea a semnat actul respectiv.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual în formă continuată, inculpatul atestând cu intenție în cele două procese-verbale aspecte necorespunzătoare adevărului.

În ce privește latura civilă a cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că urmarea imediată a infracțiunii de neglijență în serviciu reținută în cauză nu este paguba produsă patrimoniului părții civile, ci vătămarea (importantă) adusă intereselor legale ale acesteia în condițiile în care, nefiind legal notificată, nu a putut participa la adunarea generală ce a decis majorarea capitalului social, devenind astfel asociat minoritar.

În egală măsură, deși partea civilă a formulat pretenții civile în cauză sub forma daunelor materiale și morale, ea nu a administrat probe pentru dovedirea acestora.

În fine, ținând seama de faptul că se va dispune desființarea proceselor-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005, întocmite în fals de către inculpat, partea civilă va putea solicita revizuirea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele civile, care au pornit de la premisa regularității notificărilor adresate părții civile prin Biroul Executorului Judecătoresc T.G.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de procuror și de partea civilă G.C. împotriva sentinței nr. 252/F din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a ll-a penală, a casat în totalitate sentința penală atacată și rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului T.G. din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 249 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul T.G. la pedeapsa de un an închisoare.

În baza art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 10 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de un an închisoare.

A făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

În baza art. 81 – art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, se suspendă și executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 348 C. proc. pen., a dispus desființarea proceselor-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 și din 15 decembrie 2005.

A respins pretențiile civile formulate de partea civilă G.C.

Speta 2. Neglijență în serviciu. Elemente constitutive

Fapta notarului public, săvârșită din culpă, de a autentifica un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cuprins în lista monumentelor istorice, fără a-și îndeplini în mod corespunzător îndatorirea de serviciu de a verifica dacă statul și-a exercitat dreptul de preemțiune – condiție prevăzută, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării, în art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice – întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen.

Prin sentința nr. 30/Pi din 4 februarie 2009, Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta S.S. împotriva ordonanței din 4 noiembrie 2008 dată în dosarul nr. 245/P/2008 și ordonanței din 3 decembrie 2008 dată în dosarul nr. 1219/II/2/2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pe care le-a menținut.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Prin ordonanța din 4 noiembrie 2008, dată în dosar nr. 245/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitei S.S. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen. și s-a dispus aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, respectiv amendă în cuantum de 1.000 lei.

În motivarea rezoluției s-a arătat că Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a județului Timiș a sesizat Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș cu privire la faptul că la un anumit apartament situat într-un imobil din Timișoara s-au executat lucrări de construcție, respectiv demolare de pereți, fără ca proprietarul să solicite avizul de specialitate pentru efectuarea acestora și fără a poseda autorizație de construire eliberată de Primăria Municipiului Timișoara.

S-a mai arătat că prin rezoluția din 15 octombrie 2008 s-a început urmărirea penală față de notarul public S.S. cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 249 alin. (1) C. pen. pentru faptul că a autentificat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1710 din 27 iulie 2007, fără să observe că imobilul ce făcea obiectul tranzacției putea fi înstrăinat numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune de către statul român, întrucât era cuprins în lista monumentelor istorice.

Din cercetări a rezultat faptul că prin încheierea nr. 1710 din 27 iulie 2007, notarul public S.S. a autentificat contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia G.D. i-a vândut lui G.I. apartamentul situat într-un imobil din Timișoara, strada T. Vladimirescu.

S-a reținut faptul că Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a județului Timiș a comunicat că acest imobil se află în zona de protecție a Sitului urban „Vechiul cartier Iosefin”, fiind cuprins în lista monumentelor istorice 2004 județul Timiș.

S-a mai arătat că pe lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial s-a constatat că Splaiul Vladimirescu Tudor se regăsește la poziția nr. 63 și face parte din Situl urban „Vechiul cartier Iosefin.”

Procurorul a arătat că din verificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1710 din 27 iulie 2007, autentificat de notarul public S.S., și a actelor care au stat la baza autentificării acestuia, nu rezultă că statul român și-a exercitat dreptul de preemțiune cu privire la imobilul ce făcea obiectul tranzacției.

S-a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, modificată și completată de Legea nr. 259/2006, apartamentul din imobil putea fi înstrăinat numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al statului român, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.

Procurorul a concluzionat că notarul public nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația de a verifica, în conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemțiune cu privire la imobilul ce urma a fi înstrăinat, responsabilitatea sa penală fiind antrenată, deoarece a autentificat un act sub sancțiunea nulității absolute.

În aceste condiții, procurorul a apreciat că fapta a fost comisă din culpă, iar învinuita nu are antecedente penale, fiind la prima încălcare a legii penale, astfel că sunt întrunite condițiile pentru a se face aplicarea dispozițiilor art. 181 C. pen. și este suficientă sancționarea acesteia cu amendă administrativă.

Împotriva acestei ordonanțe a formulat plângere petenta S.S., care a fost respinsă prin ordonanța din 3 decembrie 2008 dată în dosarul nr. 1219/2/II/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Nemulțumită de soluția procurorului, petenta S.S. s-a adresat cu plângere, în condițiile art. 2781 C. proc. pen., instanței de judecată competentă, susținând că în mod greșit s-a reținut culpa sa în săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 249 C. pen., întrucât nu se putea imputa notarului neîndeplinirea obligațiilor legale de către Direcția de Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a județului Timiș.

Analizând plângerea petentei formulată împotriva celor două rezoluții arătate mai sus, instanța a apreciat că aceasta este nefondată.

Notarul public, în momentul în care autentifică un contract de vânzare-cumpărare, este obligat să verifice dacă imobilul care face obiectul tranzacției figurează sau nu pe lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial, iar în cazul în care sesizează că imobilul în cauză este monument istoric și figurează pe această listă, trebuie să treacă la verificarea faptului dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemțiune cu privire la acel imobil.

În speța de față, notarul public petenta S.S., în mod eronat, a apreciat că imobilul care era obiectul tranzacției nu figurează pe lista monumentelor istorice și, în consecință, nu a verificat dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemțiune asupra imobilului în cauză, încheind astfel un contract de vânzare-cumpărare supus nulității absolute.

În cauză, petenta S.S. a ignorat aceste obligații care îi reveneau în calitate de notar public și care sunt reglementate de Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale, iar fapta sa în mod formal îndeplinește condițiile infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen. Apărările petentei, că statul român nu și-a exercitat efectiv dreptul de preemțiune, nefăcându-se niciun fel de mențiune în extrasul de carte funciară, nu pot fi primite, deoarece aceste verificări trebuiau făcute din oficiu de către notarul public care a autentificat contractul de vânzare-cumpărare.

Procurorul în mod corect a apreciat că în speța de față sunt aplicabile dispozițiile art. 181 C. pen., deoarece în cauză s-a adus o atingere minimă valorilor apărate de legi și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, fapta nu prezint gradul de pericol social al unei infracțiuni, fiind comisă din culpă, iar petenta nu are antecedente penale, fiind la prima abatere de natură penală.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs petenta S.S.

Prin motivele scrise de recurs, petenta a solicitat casarea sentinței, infirmarea soluțiilor procurorului și schimbarea temeiului juridic al soluției de scoatere de sub urmărire penală din art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. în art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există.

Examinând hotărârea atacată atât sub aspectele invocate de petentă, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică.

Potrivit art. 249 C. pen., constituie infracțiunea de neglijență în serviciu încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele prevăzute în art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Rezultă că infracțiunea de neglijență în serviciu constă, sub aspectul laturii obiective, în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, încălcare care a produs una dintre urmările prevăzute în textul legii.

Prin „îndatorire de serviciu” se înțelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcționar public sau a altui funcționar, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, norme care sunt cuprinse în legi, hotărâri ale guvernului, regulamente, instrucțiuni etc., funcționarul fiind obligat să-și cunoască îndatoririle care alcătuiesc conținutul funcției pe care o îndeplinește.

În cauză, din cercetările efectuate, a rezultat că prin încheierea nr. 1710 din 27 iulie 2007, recurenta, în calitate de notar public, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia G.D. i-a vândut lui G.I. apartamentul situat într-un imobil din Timișoara, strada T. Vladimirescu.

Din lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial nr. 646 bis din 16 iulie 2004 rezultă că Splaiul Vladimirescu Tudor se regăsește la poziția nr. 63 și face parte din Situl urban „Vechiul cartier Iosefin”.

Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute, numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al statului român, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, notarul trebuie să ceară părților, ori de câte ori este cazul, documentele justificative și autorizațiile necesare pentru încheierea actului sau, la cererea acestora, va putea obține el însuși documentația necesară.

Notarul public este obligat să cunoască îndatoririle care alcătuiesc conținutul funcției pe care o îndeplinește, astfel că omiterea unor asemenea îndatoriri nu poate echivala cu o eroare de fapt (cum a încercat recurenta să se apere, în sensul că din actele prezentate de părți nu a rezultat faptul că imobilul era trecut pe Lista monumentelor istorice), deoarece necunoașterea a fost rezultatul însuși al culpei recurentei.

Astfel, aceasta, în calitatea sa de notar public, nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația de a verifica dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemțiune cu privire la imobilul care a fost înstrăinat, autentificând un act sub sancțiunea nulității absolute. În condițiile în care dreptul de preemțiune are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă, rezultă că dreptul de preemțiune trebuie ocrotit, ca orice drept patrimonial, indiferent de titularul lui sau persoana celui obligat să-l respecte, fiind opozabil erga omnes.

În consecință, în cauză fiind dovedită culpa recurentei în îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor de serviciu, corect s-a reținut, în raport cu împrejurările concrete în care s-a comis fapta – care au fost anterior redate – că fapta există, dar nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii de neglijență în serviciu, fiind întrunite cerințele art. 181 C. pen.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că soluția primei instanțe este corectă, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentă.

Speta 3. Neglijență în serviciu. Achitare lipsă vinovăție

În conformitate cu dispozițiile art. 249 C.pen rap. la art. 258 C.pen., este fapta funcționarului care, prin încalcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vatamare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Prin îndatorire de serviciu se înțelege tot ceea ce cade în sarcina funcționarului, conform reglementărilor legale în materie sau fișei postului.

Inculpata era încadrată, în anul 2004 în funcția de gestionar la SC B.SA – secția Transport Electric, atribuțiile si obligațiile acesteia fiind cele prevăzute în fisa postului (fila 44-45 dosar up).

Din raportul privind cercetarea evenimentului reclamat la 12.11.2004 (fila 67 si urm. Dosar up) rezultă că lipsa din gestiune a firului contact a fost anunțată de către inculpată, la data de 12.11.2004, lipsa din gestiune fiind adusă la cunoștința conducerii unității de către seful de secție – ing. P.G., prin referatul 5144/12.11.2004.

Din același referat rezultă că la inventarierea anuală a gestiunii magaziei de piese, materiale R.N., unde gestionara era inculpată, operațiune desfășurata în perioada 01.10.2004 – 19.10.2004, s-a stabilit că nu exista diferențe față de fișa de magazie. Verificarea faptică a tamburilor cu fir contact nu s-a realizat, însă, prin măsurare sau cântărire, ci numai prin vizualizarea acestora de către președintele comisiei de inventariere.

Prin rechizitoriul Parchetului se reține în sarcina inculpatei îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, materializată prin aceea ca obișnuia să înmâneze cheile magaziei de materiale diverșilor angajați ai unității fără ca ea să fie prezentă la operațiunile efectuate.

Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că firul contact se afla depozitat în una din magaziile gestiunii, fiind înfășurat pe șase tamburi (fila 52 dosar UP). La momentul constatării lipsei din gestiune lipsea o cantitate destul de mare de pe fiecare dintre acești tamburi.

Martorii audiați în cauză, atât la urmărirea penală cât și pe parcursul cercetării judecătorești, au arătat ca au existat situații în care inculpata dădea cheia de la magazia cu materiale unor persoane din conducerea secției (seful de secție, șefii de depou), pe care însă îi urma în scurta vreme, fiind prezentă la închiderea ușilor depozitului.

De asemenea, martorii au arătat ca inculpata avea in gestiune patru magazii, cea în care fusese depozitat firul contact fiind magazia de materiale provenite de la casări, astfel explicându-se și faptul că aceasta mai dădea uneori cheia unor persoane din conducerea secției, căci în celelalte magazii se aflau depozitate materialele de valoare si combustibilii, astfel că până ce termina de eliberat materialele din celelalte magazii se întâmpla să dea cheia de la magazia în care se afla firul contact, venind însă de fiecare dată în urma celor ce intrau în magazie, la interval de câteva minute, pentru a închide ușa.

Instanța va reține că pentru a exista infracțiunea de neglijență în serviciu este necesar ca neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu sa se fi produs cu vinovăția sub forma culpei (neglijența).

Culpa simplă (sau neglijența) ca formă a vinovăției, se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale deși putea și trebuia să-l prevadă.

Aprecierea vinovăției sub forma culpei urmează a se stabili după observarea criteriilor prevăzute de lege: dacă făptuitorul trebuia sa prevadă rezultatul faptei sale și dacă putea să-l prevadă.

Criteriul obiectiv care se propune în doctrina penală în stabilirea obligației de prevedere este cel al împrejurărilor în care se savârseste fapta, pentru a observa dacă orice om normal și atent din categoria făptuitorului avea în momentul săvârșirii faptei posibilitatea să prevadă rezultatul.

În speța din analiza materialului probator administrat rezultă că firul contact dispărut avea un diametru de aproximativ un cm și o structură elastică, oțeloasă, toți martorii audiați în cauză arătând că acesta era foarte greu de manevrat de către un singur om, pe de o parte din cauza acestei structuri a firului contact și pe de alta datorită faptului că se afla înfășurat pe tamburi rotunzi de diametru foarte mare, ceea ce îi făcea dificil de manevrat.

Pe de altă parte, instanța va reține și cantitatea foarte mare de fir contact dispărută din gestiunea inculpatei, mai mult de cinci tone, cantitate care cu certitudine nu ar fi putut sustrasă de o singură persoană și într-un interval scurt de timp.

Așa fiind, instanța va aprecia ca, deși este probat în cauză că inculpata mai dădea ocazional cheia de la magazia în discuție unor persoane din conducerea secției, totuși acest lucru nu se întâmpla decât pentru perioade de timp de ordinul minutelor, interval în care în nici un caz nu putea fi sustrasă din magazie cantitatea de peste cinci tone de fir contact a cărei dispariție s-a reclamat.

Analizând așadar existența obligației de prevedere prin raportare la circumstanțele producerii faptei, instanța apreciază că nici un om normal, din categoria inculpatei, oricât de prudent și diligent ar fi fost, nu ar fi putut sa prevadă producerea rezultatului păgubitor al faptei (dispariția a peste cinci tone fir contact cu diametru de 1 cm într-un interval de timp de 10-15 minute).

Pentru aceste motive, instanța apreciază ca nu se poate reține în sarcina inculpatei culpa în dispariția firului contact astfel că, faptei lipsindu-i unul dintre elementele constitutive, va dispune achitarea inculpatei in temeiul art. 11 alin 2 lit a raportat la art. 10 lit d C.pr.pen.

În ce privește latura civilă, instanța observă că, pentru a se declanșa răspunderea civila delictuală, în condițiile art. 998-999 C.civ, este necesar ca în cauză sa fie probate atât prejudiciul cât si fapta ilicită și legătura de cauzalitate între acestea două.

Deși este indiscutabil în cauză că există un prejudiciu creat în patrimoniul părții civile prin dispariția firului contact, prejudiciu evaluat conform expertizei contabile efectuate în cauză, instanța va retine totuși că acest prejudiciu nu se datorează vreunei fapte ilicite a inculpatei.

Apare cu evidența de analiză a materialului probator administrat ca sustragerea firului contact nu s-ar fi putut produce pe timpul zilei, martorii arătând ca zona în care se află depozitul în discuție era foarte circulată, de asemenea materialul sustras era greu de manevrat. O eventuală sustragere ar fi putut avea loc noaptea sau la sfârșitul de săptămână, când însă inculpata nu se afla la serviciu.

Cu toate acestea, instanța va observa ca partea civilă nu a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt în ce privește materialul dispărut.

Pentru motivele mai sus arătate, instanța va respinge pretențiile civile ale SC B. SA ca nefondate.

Tribunalul Brăila a desființat în parte sentința Judecătoriei Brăila și în rejudecare a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimisă în judecată inculpata din infracțiunea prev. de art.249 alin.1/C.pen în infrac. prev de art.249 alin.1/C.pen., în referire la art.258/C.pen., în baza căreia a condamnat inculpata la 500 lei amendă penală. A fost de asemenea admisă și acțiunea civilă.

S-a reținut că deși nu există probe directe a modului cum a dispărut cantitatea de fir contact, fapt subliniat de instanța de fond, exigenta instanței de fond nu corespunde condițiilor de cele mai multe ori oculte în care se desfașoară activitățile infracționale nici prevederilor procedurale în materie de probe. Potrivit art.63/C.pp”Constituie proba orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni ….”Prin urmare legea se referă la orice element de fapt nu la probe directe.

Concluzii

Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală.

Funcționarul public este persoana numită, în condițiile prezentei legi, într-o funcție publică. Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei își păstrează calitatea de funcționar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici.

Legea penală acordă o atenție deosebită funcției publice și implicit titularului acesteia: funcționarul public. Motivul este determinat de rolul pe care îl are funcționarul public în organizarea și prestarea serviciilor publice naționale și locale, activitatea desfășurată în acest sens fiind de un real interes atât pentru stat cât și pentru cetățenii săi.

De aceea funcționarii publici au datoria să‐și îndeplinească în mod corect atribuțiile și să rezolve cu promptitudine sarcinile de serviciu ce intră în competența lor. Tocmai acest aspect îl determină pe legiuitorul penal ca, prin măsuri legale, să ocrotească prestigiul funcției publice și implicit pe cel al funcționarului public, dar în același timp să instituie și sancțiuni pentru faptele nedemne ale unora care pot genera prejudicii însemnate atât gestionarea resurselor umane și a celor financiare, colectarea creanțelor bugetare, reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în justiție sau față de alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat.și nu în ultimul rând realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

Interesul public implică ocrotirea prin lege a relațiilor sociale, menite să asigure desfășurarea normală a vieții sociale si economice. De aceea, legea penală interzice și sancționează faptele care aduc atingere activității de interes public.

Activitățile de interes public, alte activitatea reglementate de lege, se realizează prin intermediul funcționarilor. În acest context trebuie subliniate si dispozițiile art. 28 din Legea nr. 18 / 1996 completată cu O.U. nr. 161 / 2000 privind paza persoanelor, obiectivelor, bunurilor și valorilor care precizează ca „ personalul de pază este asimilat, pe timpul executării serviciului, persoanelor care îndeplinesc o funcție ce implica exercițiul autoritarii publice ”. De aceea, este necesar ca aceștia sa-si îndeplinească corect si conștiincios îndatoririle de serviciu, sa nu si le exercite in mod abuziv si neglijent, să nu facă din exercitarea acestor îndatoriri o sursă de venituri necuvenite.

Buna desfășurare a activității de interes public, a celorlalte activitatea reglementate de lege este incompatibilă cu acreditarea ideii că funcționarii ar fi coruptibili, că ar putea fi influențați în modul de exercitare a atribuțiilor de serviciu de persoane din afară, sau prin oferirea unor foloase ce nu li se cuvin după lege.

Faptele de încălcare a îndatoririlor de serviciu săvârșite de funcționari, care pot prejudicia grav prin consecințele lor activitatea de serviciu, ca și interesele legale ale persoanelor, prezentând pericol pentru societate, au fost incriminate în categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Bibliografie

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. Nemira, București, 1996;

Al. Barbăneagră, V. Birliba, și colaboratori, Codul Penal. Comentat și adnotat, Ed. Cartier juridic, 2005;

Al. Boroi, Drept penal Partea generală, Ed. C.H.Beck, 2009;

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal, Ed. Trei, București, 2001;

C. Bulai, C. Mitrache, C. Mitrache, L. V. Lefterache, Drept penal roman. Partea generală. Ediția a VII-a, revăzută și adăugită. Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, 1997;

C. Mitrache, Drept penal roman, partea generală, Casa de editură Sansa S.R.L., București, 1997;

C. Bulai, Manual de Drept penal, p.gen., Ed.Universul Juridic, București 2007;

C. Mitrache, Drept Penal Român,p.gen., Ed.Universul Juridic,București 2006;

Codul penal al României, cu modificările până la data de 10.09.2006, aduse prin Legea 278/2006 și Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 60/2006, București, Ed. Hamangiu, 2006;

Comentariu în coord. G.Antoniu, Noul Cod Penal. Vol.I (art. 1-56), Ed. C.H.Beck, București, 2006;

Crișan C. M., Amenda penală. Cauze speciale de modificare a pedepsei., Sesiunea de comunicări științifice AFASES 2008, Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, Brașov, 2008;

Crișan C. M., Amenda penală. Noile reglementări prevăzute în L. nr. 286/2009. Noutatea față de actualele reglementări din Codul penal român, Ed. Annales Universitatis Apulensis, Alba Iulia, 2010;

Dan Lupascu, Prezentare coparativa, Noul si vechiul cod penal, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2014;

E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L, București, 1999;

F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti 2003;

Fl. Streteanu, Proiectul noului Cod penal și reconfigurarea teoriei infracțiunii în dreptul român, Caiete de drept penal, nr. 2/2009;

G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, R.D.P. nr. 2/2004;

G. Antoniu, Noul Cod penal, Ed. CH Beck, București, 2006;

G. Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, în R.D.P. nr. 4/1997;

G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 2002;

G. Cudrițescu Pilă, Noțiunea de funcționar, în R.D.P. nr.3/2001;

Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, Ed. All Beck, București, 2002;

I. Neagu., Tratat de procedură penală, Ed. PRO, București, 1997;

Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Drept penal general, Ed. Allbeck, București, 2002;

Legea nr. 275/2006, privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intrată în vigoare la 90 de zile de la publicare, Monitorul Oficial al României nr. 627 din 20 iulie 2006, Ed. Hamangiu, București, 2006;

Legea nr.188/1999 a fost publicată în M.Of. , partea I, nr.60/1999;

O. Predescu, D. Ilica, Drept penal special, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, 2002;

P. Botezatu, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iași 1997;

Ș. Beligrădeanu, Considerații . teoretice și practice. în legătură cu Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, în Dreptul nr.2/2000;

V. Dongoroz, Drept penal, (Tratat), reeditarea ediției din 1939, Ed. Asociația Română de Științe Penale București, 2000;

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2003;

V. Pașca Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2010;

V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2010;

http://www.juspedia.ro/;

http://www.scj.ro/;

http://www.jurisprudenta.com/speta/;

Bibliografie

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. Nemira, București, 1996;

Al. Barbăneagră, V. Birliba, și colaboratori, Codul Penal. Comentat și adnotat, Ed. Cartier juridic, 2005;

Al. Boroi, Drept penal Partea generală, Ed. C.H.Beck, 2009;

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal, Ed. Trei, București, 2001;

C. Bulai, C. Mitrache, C. Mitrache, L. V. Lefterache, Drept penal roman. Partea generală. Ediția a VII-a, revăzută și adăugită. Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, 1997;

C. Mitrache, Drept penal roman, partea generală, Casa de editură Sansa S.R.L., București, 1997;

C. Bulai, Manual de Drept penal, p.gen., Ed.Universul Juridic, București 2007;

C. Mitrache, Drept Penal Român,p.gen., Ed.Universul Juridic,București 2006;

Codul penal al României, cu modificările până la data de 10.09.2006, aduse prin Legea 278/2006 și Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 60/2006, București, Ed. Hamangiu, 2006;

Comentariu în coord. G.Antoniu, Noul Cod Penal. Vol.I (art. 1-56), Ed. C.H.Beck, București, 2006;

Crișan C. M., Amenda penală. Cauze speciale de modificare a pedepsei., Sesiunea de comunicări științifice AFASES 2008, Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, Brașov, 2008;

Crișan C. M., Amenda penală. Noile reglementări prevăzute în L. nr. 286/2009. Noutatea față de actualele reglementări din Codul penal român, Ed. Annales Universitatis Apulensis, Alba Iulia, 2010;

Dan Lupascu, Prezentare coparativa, Noul si vechiul cod penal, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2014;

E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L, București, 1999;

F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti 2003;

Fl. Streteanu, Proiectul noului Cod penal și reconfigurarea teoriei infracțiunii în dreptul român, Caiete de drept penal, nr. 2/2009;

G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, R.D.P. nr. 2/2004;

G. Antoniu, Noul Cod penal, Ed. CH Beck, București, 2006;

G. Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, în R.D.P. nr. 4/1997;

G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 2002;

G. Cudrițescu Pilă, Noțiunea de funcționar, în R.D.P. nr.3/2001;

Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, Ed. All Beck, București, 2002;

I. Neagu., Tratat de procedură penală, Ed. PRO, București, 1997;

Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Drept penal general, Ed. Allbeck, București, 2002;

Legea nr. 275/2006, privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intrată în vigoare la 90 de zile de la publicare, Monitorul Oficial al României nr. 627 din 20 iulie 2006, Ed. Hamangiu, București, 2006;

Legea nr.188/1999 a fost publicată în M.Of. , partea I, nr.60/1999;

O. Predescu, D. Ilica, Drept penal special, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, 2002;

P. Botezatu, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iași 1997;

Ș. Beligrădeanu, Considerații . teoretice și practice. în legătură cu Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, în Dreptul nr.2/2000;

V. Dongoroz, Drept penal, (Tratat), reeditarea ediției din 1939, Ed. Asociația Română de Științe Penale București, 2000;

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2003;

V. Pașca Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2010;

V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2010;

http://www.juspedia.ro/;

http://www.scj.ro/;

http://www.jurisprudenta.com/speta/;