Nato Si Managementul Securitatii Internationale

Diverse2

Nato Si Managementul Securitatii Internationale

Byadmin ianuarie 1, 2024

NATO SI MANAGEMENTUL SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE

INTRODUCERE

Securitatea internațională, intens monitorizată, cercetată și cu instituții special create pentru previzionarea dezvoltării acesteia, pare a fi căpătat caracteristici care acum două decade păreau derizorii și insignifiante în influențarea acesteia. Lucrarea de față are ca scop evidențierea unor asemenea trasături, minore în aparență, dar cu influențe majore asupra mediului de securitate în spațiul de interes strategic al României, respectiv repolarizarea politică pe considerente economice, colapsul economic, ca sursă a decaderii societăților, și ambițiile politice ale unor lideri, ca motoare generatoare de reorientare totală a politicilor tradiționale ale unor state.
Mediul de securitate a fost cercetat, definit și caracterizat în mod constant, seminariile și conferințele cu această temă fiind de mai multe feluri, la toate nivelele (internațional, regional, național, dar și strategic, operativ și tactic), mare parte din acestea sfârșindu-se cu articole sau cărți tematice, frumos aranjate și cu concluzii logice, eventual cu propuneri de abordare a trăsăturilor actuale ale mediului de securitate. Din mediul de securitate actual rezultă o lipsă acută de rezultate practice al tentativelor de influențare pozitivă a acestuia, lucru pe care îl consider a fi nici mai mult,nici mai puțin decât efectul unei analize de fațadă a tendințelor de dezvoltare a mediului de securitate internațional sau lipsa unei motivări suficiente pentru evitarea situațiilor de criză a căror victime sunt, cel mai adesea, populațiile sărace și neimplicate militar ale societăților nedezvoltate social și economic.
Legătura și condiționarea reciprocă crescândă dintre state precum și globalizarea sunt fenomene care determină atât modul de conceptualizare a securității cât și politica de securitate, ca ansamblu de măsuri practice pentru realizarea securității.
Organizațiile internaționale de securitate, precum O.N.U. sau C.S.C.E. (O.S.C.E. după 1995) au propivasit notiunea de securitate,ca aceea de” securitate colectivă“, care este bazată pe ideea de cooperare dintre state în direcția coordonării eforturilor de securitate pentru atingerea unui scop comun: securitatea globală. Dupa ce s-a încheiat războiul rece, securitatea colectivă a ajuns sa fie un concept cheie, inclusiv N.A.T.O. mutându-și abordarea strategică de la „apărare colectivă“ către „securitate colectivă“.

,,Sarcina de a defini noțiuni noi de securitate în Răsăritul Europei este mai complexă acum pentru că percep provocările contra securității ca fiind de natură internă.Majoritatea înțeleg ca probleme de securitate deschiderea granițelor care duce foarte des la imigrație ilegală sau trafic, crima organizată, forțe polițienești ineficiente și corupție la nivel guvernamental“.
Globalizarea legăturilor economice internaționale progresează astăzi în același timp cu fragmentarea și regionalizarea politicii de securitate.Indivizii și națiunile sunt astăzi martorii unor eforturi de regionalizare a relațiilor politice și de securitate.În ultimul deceniu au fost vehiculate noi concepte ale securității internaționale.
Dintre acestea, securitatea cooperativă și securitatea comună sunt două dintre cele mai frecvente noțiuni utilizate, completând conceptele tradiționale de „securitate colectivă“, „apărare colectivă“ și „încredere reciprocă“. Acestea din urmă se centrează asupra teritorialității statului și pun în relief dimensiunea militară a securității și amenințării.
În noua eră a globalizării securitatea a fost promovată de către organizațiile multilateral cum ar fi O.N.U. sau O.S.C.E.
„În cazul în care interesele naționale ale României vor fi amenințate sau securitatea statelor aliate va fi afectată,mai ales prin apariția de conflicte între state, armata trebuie să fie pregătită să acționeze atât contra primejdiilor convenționale, cât și a celor asimetrice, independent sau în cadrul Alianței ”

Capitolul 1. Prezentarea generală a mediului de securitate

1.1 Conceptul de securitate internațională
Etapa actuală se caracterizează printr-o complexitate și o diversitate anterioară, create de mutațiile care se produc pe toate planurile – politic, economic, social.
Toate aceste schimbări colosale imprimă, la rîndul lor, caracteristici specifice vieții internaționale, relațiilor dintre state, prin aducerea în prim plan a unor fenomene, inclinații și întamplări remaracbile ce trebuie desluțite spre a li se identifica soluții corespunzătoare pentru ca pacea omenirii, securitatea și progresul popoarelor să fie asigurate .
• Noțiunea de securitate și-a extins sfera de cuprindere. Dacă, în mod tradițional, tratatele privind securitatea internațională și menținerea păcii cuprindeau prevederi de limitare a potențialului militar, nefolosirea armamentului de un anumit gen , restricționarea recurgerii la forță etc., secolul XX aduce în prim plan un element nou în cadrul conceptului de securitate, și anume cel de securitate a mediului.Făcând parte tot din sfera ideii de securitate internațională, în ultimul secol, a fost inclusă și aceea conform căreia amenințările la adresa securității internaționale nu au ca sursă numai conflictele internaționale, ci și conflictele interne.
• Conceptul de securitate este stipulat și în Carta ONU, prin care se interzice utilizarea forței ca modalitate de agresiune împotriva unui stat suveran pentru a se evita punerea în pericol a securității internaționale.
• În aceeași nuanță se pare că secolul XX a scos, mai mult decât oricând, în evidență interdependența dintre două elemenete importante și anume securitatea internațională și aspectele economice. Securitatea internațională este fundamentală pentru asigurarea maximizării și prosperității economice, iar forța economică este cheia pentru asigurarea potențialului militar, văzut ca garanție a securității.
• La momentul actual, pacea și securitatea mondială sunt în pericol, în cea mai mare parte datorită conflictelelor care au loc mai degrabă în interiorul țărilor, decât conflictele dintre state. Se vorbește foarte mult despre „pacea democratică”, afirmându-se că societățile democratice nu încep un război una contra celeilalte (ele pot lupta, dar împotriva statelor nedemocratice). Transparența și responsabilitatea, care au atins un nivel cu mult superior în societățile democratice, pot îngreuna izbucnirea războiului de către guverne, gîndirea și politicile acestora fiind impuse într-o oarecare măsură scrutinului. Așa cum ne-a demonstrat războiul din Golf, democrația este pentru pace o condiție imperioasă dar nu și suficientă.
• Conferința Internațională a relațiilor dintre dezvoltare și dezarmare convenită de Adunarea Generala a ONU, în New York în perioada 24 august – 11 septembrie 1987 a promulgat o definiție a securității . În documentul final, care a fost adoptat printr-un consens a reprezentanților a 150 de țări participante, s-a stabilit: „Securitatea este o prioritate de bază a tuturor națiunilor, ea este de asemenea fundamentală atît în ceea ce privește dezarmarea cît și dezvoltarea. Securitatea constă nu numai din aspecte militare, dar și politice, economice, sociale, drepturi umane și ecologice”.
Securitatea internațională este o cauză care nu a fost indeplinită decît în linii generale, fiind „uitate” anumite detalii precum: posibile conflicte între India și Pakistan, între Coreea de Nord și cea de Sud, între Grecia și Turcia, între Israel și Siria, între Nigeria și Camerun, printre altele,poziția Rusiei, neîmpăcată cu gîndul că a pierdut controlul asupra statelor baltice și a altor state componente ale fostului spațiu sovietic.
Securitatea mărită poate, pe de o parte favoriza dezarmarea, iar pe de alta parte poate asigura mediul propice și încredere cu scopul unei dezvoltări ulterioare. Procesul de evolutie prin depășirea obstacolelor nonmilitare a securității și participand la crearea unui sistem internațional mult mai stabil și durabil, poate creste securitatea și astfel sa promoveze micsorarea numărului de arme prin dezarmare .
Dezarmarea ar putea mări securitatea prin doua modalităț i:direct și indirect. Procesul dezarmării ce garantează securitatea prin reducerea treptată a gradului de echipare cu armament, poate prilejui alocarea resurselor adiționale pentru aspectele nonmilitare ale securității, și ca efect creșterea ei în totalitate.
De curând, pericolele nonmilitare ale securității au trecut în planul principal a activităților globale. Un grup de experți specializați în aspectele nonmilitare ale securității în Tașkent, în mai 1990, au utilizat următoarea definiție a securității:
„Securitate este starea în care statul consideră că nu există nici un pericol de atac militar, presiune politică și economică, astfel că ei pot urma în mod liber dezvoltarea și progresul țării lor” .
Modurile și mijloacele de garantare a securității pot fi caracterizate în termeni naționali, interguvenamentali, nonguvernamentali și globali.
Securitatea are 2 aspecte practice si anume:
• lipsa unor pericole obiective, chiar dacă acestea sunt sau nu recunoscute;
• lipsa temerilor subiective, dacă acestea sunt sau nu sunt legitime.
Este mai importantă vreuna dintre ele? Ambele ipoteze pot fi argumentate. Ignorarea sau negarea pericolului nu garanteaza securitatea. De exemplu: dacă un stat nu recunoaste existența unui fenomen precum efectul de seră, aceasta nu semnifica că țara la care facem referire nu se confruntă cu un real pericol. Nici formularea unor plângeri cu privire la un pericol de agresiune care nu a existat , de cele mai multe ori inventat obligatoriu (sau cel puțin exagerat) pentru a justifica cheltuielile militare, expune țara la un pericol real.
Totuși, ceea ce impulsionează politicile statelor este modul lor de determinare a pericolelor și amenințărilor, indiferent dacă acestea sunt sub-sau supraestimate.
În situatia actuala, unul din obiectivele principale ale comunității mondiale este garantarea și perpetuarea securității internaționale, crearea unor condiții ce ar exclude disturbarea păcii generale sau izbucnirea de acțiuni ce ar expune pericolului securitatea natiunilor sub orice formă s-ar afla ele. Securitatea națională a devenit o derivată a securității internaționale, a securității întregii comunități mondiale.
Printre obiectivele prioritare ale statutului pe arena internațională pe podium se află asigurarea securității unei țări sau a securității naționale sub toate formele și manifestările sale. Securitatea, in situatia de fata, semnifica garantarea cetățenilor unei tari cu condiții decente pentru autorelizare, apărarea vieții, libertății și proprietății lor împotriva atentatelor din partea unor oameni, organizații sau din partea statului. Securitatea este sinonimă cu garantarea supravețuirii statului.
• W. Lippman a fost unul dintre primii autori care a emis o concepție despre securitatea națională: „națiunea se află în stare de securitate atunci cînd ea nu este constransă să-și sacrifice interesele sale fundamentale cu scopul de a evita războaiele și cînd ea este capabilă să apere, în caz de necesitate, aceste interse pe calea războiului ” .
• Transformările intense ce au avut loc pe continentul european din anii’90, limitate de căderea sistemului bipolar, au determinat mai ales găsirea unor noi modele de comportament și convețuire a națiunilor europene, legate în in principal, de grija de securitate, sau de armonizarea intereselor naționale. De cele mai multe ori este foarte complicat să definim dimensiunile reale ale securității naționale. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că securitatea ineluctabil semnifică diferite lucruri în timpuri diferite, în diferite locuri, totul depinzând de faptul ca fiecare popor trebuie protejat,cât și de natura pericolului și amenințărilor.
• Securitatea națională este dependentă de însăși securitatea sistemului social – politic al țării în cauză, fiind subordonată unor factori precum: potențialul economic, industria competitivă, calitatea sistemului de învățămînt, bunăstarea cetățenilor, stările lor de spirit, etc.
• Istoria unei națiuni este un factor elocvent a ceea ce este considerat un pericol al securității acesteia. O națiune care a fost ocupată în mod repetat de armate străine, în mode cert este mult mai ingrijorată de securitatea granițelor țării sale, decît o țară care a fost ocolită de acest obstacol.
• Principiul securității naționale avea o orientare externă și, ținând cont de acest lucru, principalii ei stâlpi de suținere erau strategia politicii externe, practica diplomatică, platforma politico – militară și asigurarea ei militară de forță.
• A fost admis tot mai des faptul că în lumea noastră aflata intr-o stransa legatura este aproape imposibil pentru un stat să-și garanteze securitatea la nivelul cheltuielilor pentru securitate a altor state. Concepția aceasta a dus la reconsiderarea ideii de securitate și la apariția unor noi concepte precum :
• securitate colectivă : persoanele care făceau parte din alianța se obligau să se abțină de la folosirea forței unii împotriva altora și să se sprijine reciproc în cazul cînd unul din ei este atacat de un stat membru al grupării rivale.

• securitate comună : toate natiunile sau indivizii dintr-o anumita regiune trebuie să se simtă protejati,in siguranță și să nu fie amenințați. Acestă securitate nu poate fi posibilă în lipsa comunicarii și nu poate fi realizată prin eforturile unui singur stat. Ideea de securitate comună atrage dupa sine ideea de securitate completă.
• securitate cooperativă : „scopul central este acela de a preveni războiul și probabilitatea de constituire a echipamentelor necesare pentru inițierea și desfășurarea unei agresiuni”. Concepția de bază este aceea de a preveni și nu de a trata.
Pentru a putea realiza o securitate comună, este necesar să se adopte măsuri cooperative atît la nivel regional cît și la nivel global.

1.2 Evoluția situației politico-militare în perioada contemporană
Problema principală a politicii externe a statelor constă în pregătirea unor condiții internaționale favorabile pentru viitoarele ciocniri și conflicte armate, mai întâi de toate în înființarea propriilor coaliții și descompunerea coaliției potențialului oponent . O atare stare s-a menținut nemijlocit până la sfârșitul II Război Mondial. Dar în a doua jumătate a secolului XX situația a început să se schimbe.
Până la mijlocul secolului XX, puterea militară, în totală corespundere cu formula lui Carl Fon Clausewits a servit ca unul din mijloacele, des fiind cel mai important și eficace, de atingere a unor scopuri economice și politice concrete. În final, anume prin calea militară, pe de o parte, se stabileau sferele de influență, se ocupau teritorii care reprezentau interes strategic sau economic, se controlau cele mai importante comunicații, dar pe de altă parte – se blocau tendințele analoge ale concurenților. Cu alte cuvinte, în urma aplicării forței armate, statele s-au ales cu ceva, din punctul lor de vedere important, sau împiedicau alte state să le micșoreze propriile interese, de regulă, legate de instaurarea controlului asupra unor teritorii sau căilor de transport.
Dar o așa dezvoltare a situației a fost prevenită de apariția armei nucleare. Puterea colosală de distrugere a noilor înarmări aducea îndoieli din partea majorității în oportunitatea utilizării forței armate în relațiile dintre două mari puteri – Rusia și SUA și blocurile politico-militare pe care le conduceau. Pericolul că confruntarea militară directă a două mari supraputeri va duce la un război nuclear, rezultatul căruia poate să aibă un caracter catastrofal, a devenit un mijloc puternic de reținere a dezvoltării unei confruntări militare a NATO și Pactului de la Varșovia .
Folosirea armelor nucleare strategice pentru atingerea unor câteva scopuri politice sau militare în relațiile dintre sistemele publice în confruntare și statele ce le dirijează, și-a pierdut esența. Dar a apărut și o altă problemă. Nu era , dar nici nu putea să fie nici o siguranță că o confruntare militară, într-o oarecare măsură serioasă, între puterile obișnuite (nenucleare) înarmate ale coalițiilor confruntare, nu se va transforma într-un război nuclear cu toate urmările care decurg din el. Puterea militară și-a pierdut rolul de instrument de atingere a unor scopuri politice concrete pe arena internațională. Ea a obținut o calitate nouă – a devenit o metodă de prevenire a agresiilor din partea potențialului oponent. Pentru a reține potențialul oponent de la declanșarea războiului, e necesar să fie convins că activitățile agresive vor atrage după sine, fără scăpare, un „răspuns nuclear”. Dar aceasta necesită formarea diverselor arme nucleare, destinate pentru diferite tipuri de conflicte, de asemenea pentru atingerea unor avantaje concrete, dacă nu pentru fiecare atunci pentru majoritatea din ele. O astfel de abordare, la rândul său, este interpretată de oponenți ca pregătire pentru agresia nucleară, ceea ce poate provoca într-o situație critică folosirea armelor nucleare și promovarea continuă a goanei după armele nucleare.
Mulți experți presupun, că stimularea goanei înarmărilor a fost parțial bazată pe economia a mult mai slabe Uniuni Sovietice. Dacă un astfel de calcul într-adevăr a avut loc, atunci el s-a adeverit. Nivelul extrem de înalt a militarizației economiei sovietice a devenit unul din cei mai importanți factori de pierdere a războiului rece, și mai mult, a prăbușirii sistemului comunist și a statului fondat pe baza lui.
La fel, parțial, au fost și tendințele în timpul negocierilor legate de controlul asupra armelor și limitarea în primul rând a acelor sisteme armate conform cărora avantajele erau de partea partenerului, și interzicerea sau atenuarea maximală a limitărilor asupra acelor sisteme, în care statul dat simțea primordialitatea personală . Aceasta dădea negocierilor un caracter complicat, astfel încât greutățile esențiale apăreau în legătură cu faptul că obiecte ale discuțiilor deveneau acele momente ce țineau de aspectul tehnic. În același timp, rezultatul negocierilor și atingerea acordurilor ducea la apariția într-o oarecare măsură a încrederii acestor state aflate în conflict, acumulării de experiență la rezolvarea în comun a problemelor extrem de delicate, legate de întrebările esențiale ce țin de securitate.
Liderii politici tindeau să folosească în plină măsură tendințele în domeniul controlului asupra armelor pentru întărirea autorității sale. Cu toate acestea, bineînțeles, eforturile personale în acest domeniu se desprindeau exclusiv ca rezultatul tendințelor sincere de păstrare a păcii și de stopare a guanei înarmării. În rezultat, în jurul controlului asupra armelor a apărut un sistem întreg de mituri și companii propagandistice. Scopul lor constă în convingerea opiniei publice a societății în sinceritatea intențiilor personale și în ticăloșia partenerului. Dar metodele practice în domeniul limitării și reducerii armelor, deveneau posibile numai atunci și numai acolo, unde și când ambele părți, dintr-un motiv sau altul erau interesate într-un rezultat concret .
Statele semnatare a Acordului de ne răspândire a armelor nucleare, semnat la 1 iulie 1967, s-au obligat să nu transmită statelor nenucleare arme nucleare sau alte explozive nucleare, controlul asupra acestor arme, necontribuind în nici o măsură la procurarea acestora de către statele nenucleare. Din partea sa, statele nenucleare s-au obligat să nu producă și să nu procure altfel arme nucleare. Nu mai puțin important a fost încheierea în 1990 a Acordului Forțelor Armate Tradiționale din Europa (FATE). Semnarea acestui acord a avut o mare însemnătate pentru securitatea europeană, deoarece erau dispuse pentru nimicire zeci de mii de unități de arme, se egalau potențialele de luptă a armatelor coalițiilor aflate în opoziție. Dar lucrurile se desfășurau astfel încât practic imediat după semnarea Acordului FATE s-a destrămat Pactul de la Varșovia, iar după aceea s-a prăbușit și Uniunea Sovietică, ce pierduse războiul rece. Situația strategică din Europa s-a schimbat radical și a apărut o problemă destul de complicată de adaptare a Acordului FATE la noile realități politico-militare. Dar rezolvarea acestor probleme s-a început abia în 1997, unul din motive fiind acordul părților privind îndeplinirea în primul rând a prevederilor lui și reducerea forțelor armate naționale, și după aceasta metoda de adoptare la noua situație. O altă pricină consta în, problema privind schimbările din Acord, problemă ce s-a adeverit a fi legată în cea mai mare măsură de extinderea NATO la Vest.
Mediul de securitate actual este deosebit de dinamic și în continuă schimbare, în prezent având loc o reconfigurare a diagramei relațiilor de putere : de la un sistem global bipolar, în care S.U.A. și URSS îndeplineau rolul de superputeri, iar puterile regionale aveau o putere redusă, la un sistem multipolar, în care distingem superputeri – în prezent doar S.U.A., puteri regionale – China, Rusia, Japonia, India și Coreea reunită și state sau entități non statale care și-au dezvoltat o capacitate mare într-un domeniu relativ îngust și limitat, dar care le dă posibilitatea de a influența, uneori în mod determinant, dar pe termen scurt, evoluția mediului internațional.
Amenințările transnaționale (terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor are mai multe șanse de a se propaga la scară planetară.Accesul diferențiat al statelor la resurse afectează relațiile dintre acestea. Deși numărul și amploarea conflictelor care au la origine dispute teritoriale a scăzut, s-au amplificat și diversificat modalitățile de rezolvare prin forță a divergențelor de natură etnică și religioasă .
Varietatea riscurilor și amenințărilor vizând securitatea națională a statelor justifică o încercare de clasificare a lor.Unii analiști utilizează drept criteriu natura acestora și, din această perspectivă, se pot distinge următoarele categorii:
– riscuri și amenințări non-militare,
– agresiuni atipice implicând forța armată;
– agresiune armată, riscuri nucleare și ecologice.
Asigurarea securității și apărării statelor se poate considera realizată în momentul în care nu trebuiesc sacrificate interesele proprii în favoarea altui stat, grup de state sau organisme internaționale și care, în caz că se atentează la componente ale securității ei, poate să și le mențină, inclusiv cu ajutorul forțelor armate.
Conceptul de asigurare a securității și apărării statelor prin intermediul organizațiilor internaționale a apărut începând cu a doua jumătate a secolului XIX ca răspuns la nevoia resimțită de state de a crea un cadru organizatoric cu caracter permanent care să le faciliteze cooperarea în diferite domenii.
Ca urmare au fost propuse și s-au format o serie de organizații internaționale, la început, acestea având un caracter tehnic (Uniunea Poștală Internațională, Institutul Internațional de Agricultură…), numărul lor crescând vertiginos după al doilea război mondial, când a luat ființă și Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.), în prezent singura organizație internațională cu vocație de universalitate, constituind cel mai reprezentativ forum al popoarelor în epoca contemporană.
Diferența majoră constă în capacitatea crescută a puterilor regionale de a produce amenințări majore la adresa securității și apărării U.E.
U.E. și N.A.T.O. nu se află în competiție, ci desfășoară activități complementare împotriva unor obiective comune.N.A.T.O.constituie arhitectura pe care își construiesc apărarea colectivă, iar dezvoltarea capacităților U.E. trebuie să permită țărilor europene să contribuie mai mult la propria lor securitate .
Cu toate acestea, previziunile actuale duc la concluzia că mediul internațional actual nu oferă indicii care să sugereze declanșarea unor conflicte militare de proporții în Europa. Este de așteptat ca, pe termen scurt și mediu, riscurile la adresa securității și apărării țărilor europene să fie de natură nemilitară.
Mediul internațional actual reprezintă evoluția de ansamblu a cadrului politic și economic rezultat în urma evoluției internaționale a situației stabilite le sfârșitul celui de la doilea război mondial.În acest context, după încheierea recuperării datoriilor, U.R.S.S. nu a mai avut profit de pe urma colaborării economice cu țările satelit.
Pe plan mondial, țările capitaliste, nevoite să renunțe la colonii, s-au văzut nevoite să-și păstreze influența politică și economică pe teritoriile vechilor colonii.
Astăzi U.E. dispune de structuri politico-militare de securitate, încadrate cu personal militar și civil pentru realizarea Politicii Externe și de Securitate Comună.
În acest cadru de ansamblu s-a conturat noul mediu internațional, în cadrul căruia conceptul de securitate este legat de fenomenele de risc, pericol și amenințare, vulnerabilitate.

1.3 Mediul de securitate – principalele riscuri și amenințări
La început de mileniu, lumea a intrat într-un nou ciclu de evoluție, marcat de coexistența și confruntarea unor tendințe pozitive marcante cu altele care generează riscuri și amenințări. Ordinea mondială veche, ce se baza pe logica bipolară – era definita de dusmanie precum si de capacitate de anihilare reciprocă a unor state și blocuri politico-militare –dar aceasta a dispărut, iar trecerea postbipolară s-a sfarsit, în acest timp germenii construcției unei arhitecturi globale noi de securitate ocupand un loc determinant în cadrul preocupărilor comunității internaționale.
La nivel mondial, lumea persista să rămână puternic angrenata in starea de conflict. Nucleele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora cat la piețele de desfacere, cât și în cel al diferențelor identitare de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Iminenta unui conflict militar de o mare avengura este redusă, în timp ce conflictele regionale și cele interne pot fi mai intalnite, iar consecintele lor – directe sau cumulate – tind să devină din ce in ce mai dificil de controlat .
Mediul de securitate internațional se află intr-o continuuă tranziție.Unele modificări sunt previzibile și lineare, fie că iși au izvorul in dezvoltarea obiectivă a mediului de securitate, fie că sunt efectul unor strategii și programe.Altele au insușiri nebănuite, de discontinuitate esențială,seismice și sunt acompaniate de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare și durată.
Înmulțirea noilor riscuri și amenințări intensifică aspectele de incertitidine și insecuritate ale mediului global, astfel că, în viziunea următorilor 10-15 ani, ordinea mondială va arăta diferit, tinand cont de faptul ca noua dinamică a relațiilor internaționale avantajează incercările comunității euroatlantice care țintește construcția unui nou echilibru internațional, capabilă să asigure extinderea și consolidarea libertății și democrației.
Mediul de securitate este definit, mai ales, de următoarele tendințe esentiale: grabirea si intensificarea proceselor de globalizare și de reintegrare regională, in acelasi timp cu persistența unor acțiuni având ca finalitate:
– Fragmentarea statală;
– Orientarea echilibrata a eforturilor consacrate fragmentarii unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, acompaniate de intensificarea tendințelor anarhice în unele regiuni;
– Improspătarea eforturilor statelor ce au ca tintă prezervarea influenței lor în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor nestatali în dinamica relațiilor internaționale .
În această lume complexă, dinamică și conflictuală, infruntarea principală are loc între valori, credințe și percepții fundamental diferite, între democrație și totalitarism, și este determinată de agresiunea majoră a terorismului internațional, de sorginte extremist-religioasă, structurat în rețele transnaționale, împotriva statelor democratice și a forțelor politice raționale din statele angajate în procesul democratizării. Obiectivele majore ce conduc dezvoltarea mondiala în epoca postbipolară da nastere la noi riscuri și provocări la adresa valorilor și intereselor naționale și comune, creează îngrijorări justificate, dar oferă și reale oportunități.
Globalizarea este fenomenul principal care influențează mediul de securitate contemporan, atât în ceea ce privește nasterea noilor riscuri și amenințări, cât și al apariției variatelor oportunități. În acest mediu, nici o natiune nu se poate retrage sau rămâne neutra, nici un stat nu este ferit și nici unul nu trebuie să rămână pe dinafara proceselor globale. Securitatea internațională accede tot mai mult să-și demonstreze caracterul indivizibil, iar comunitatea internațională este tot mai conștientă de responsabilitatile ce îi revin .
În linii generale, globalizarea reliefează o șansă reală de dezvoltare economică aptă să creeze prosperitate și să ocroteasca mediul, dar înscrierea pe această tendință nu este garantie pentru fiecare stat.Ea ține foarte mult de capacitatea statelor de a exploata programatic și eficient astfel de ocazii. În caz contrar, țările care nu corespund acestor criterii riscă să piardă oportunitatea de a beneficia de efectele pozitive al globalizării.
Dezvoltarea societății omenești actuale corespunde tuturor criteriilor fenomenului globalizării.Globalizarea definește un fenomen pluridimensional cu repercursiuni determinate în domeniile economic, cultural,social și de securitate.
În cadrul acestei configurații a scenei mondiale, zone întregi sunt lovite de stări de tensiune, labilitate și conflict, de sărăcie și frustrare care da nastere sau favorizează proliferarea noilor riscuri și amenințări.Dintre toate acestea, unele pot avea un efect impregnant asupra securității României.Privitor la o regiune, în Europa centrală, de est și de sud-est, stăruiesc sau sporesc în intensitate diferite stări de tensiune și situații conflictuale determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum și de criminalitatea transfrontalieră .
Eliminarea comunismului ca sistem politic și instituirea democrației, expansiunea N.A.T.O. și a Uniunii Europene, aflorimentul frontierelor, accentuarea fluxurilor de persoane, servicii și capital, mărfuri, dar și evoluția tehnologică au favorizat racordarea noilor democrații la zona de prosperitate și securitate euroatlantică.
Pentru România, aceste manifestări, consolidate cu conjunctura sa geopolitică, se constituie în oportunități strategice importante.
Acestea sunt amplificate de următoarele elemente:
– integrarea în spațiul economic, politic, cultural, de justiție și de securitate al Uniunii Europene;
– proveniența la Alianța Nord-Atlantică;
– gradul ridicat de interoperabilitate a instituțiilor de securitate și apărare ale României cu structurile identice din statele membre ale Alianței Nord-Atlantice și Uniunii Europene.
– parteneriatul strategic cu S.U.A.; intensificarea rolului și a ponderii regiunii Mării Negre în preocupările de securitate și energetice ale Europei;
Pentru N.A.T.O., în perioada actuală, prioritară este preocuparea restructurării Alinaței și, mai ales, “reașezarea” raporturilor dintre S.U.A. și partenerii săi occidentali și extinderea spre est, chestiune dorită de fostele state membre ale Tratatului de la Varșovia , state care, în cea mai mare parte a lor,sunt în prezent în N.A.T.O.

Amenințările de natură politică
Mass-media alaturi de lucrările de specialitate detaliaza și uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume.Nu toate studiile de caz sau comentariile se concretizeaza in amenințări certe.Dacă slabiciunile unui sistem de securitate ,național sau internațional, sunt reale si concrete, pericolele sunt cu atat mai greu de constatat și definit în contextul politicii internaționale actuale.
Elementul distinctiv dintre amenintarile minore care rezidă din mediul competitiv internațional și pericolele la adresa securității naționale se concretizeaza într-un spectru care se întinde de la obișnuit și rutinar, până la drastic și fără precedent.
Timpul și locul din acest ansamblu în care intră un tip de amenințare, zona elementelor ce afecteaza securitatea naționalăeste dependenta, de cele mai multe ori, de hotararea politică și mai puțin de obiectivitatea componentelor constitutive ale amenințării respective.
Mare parte a amenințărilor politice sunt canalizate catre ordinea de drept dintr-un stat sau catre statutu unui organism internațional. Aceasta se poate realiza doar prin:
– răsturnarea guvernului sau a organelor de conducere ale unui organism internațional;
– distrugerea structurii politice; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, ș.a.
– injonctiunile asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici;
Amenințările la adresa identității naționale necesita tentativele unui stat „mamă” de a întări identitățile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieși din aria naționala specifica acestora. Obiectivul propus ar putea fi: intensificarea dificultăților guvernului statului-țintă de a guverna; încurajarea secesionismului; pregătirea terenului pentru anexarea de către statul vecin a unor teritorii; federalizarea contra voinței naționale.
Amenințările politice pot fi de doua feluri si anume : intenționale și structurale.Dintre amenințările intenționale fac parte:
– nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv;
– intervențiile politice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat;
– amenințări determinate de natura regimului politic;
– sprijinul acordat unor grupări politice antistatale;
– formarea de grupări interne, ostile statului național;
– suspendarea sau scoaterea din diferite organisme de securitate;
– influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile pentru statul vizat
– propagandă ostilă.
Amenințările referitoare la structură rezultă ca urmare a dezvoltării sistemului social mondial în care anumite structuri pot deveni contrare uzurilor si ideilor actuale în ansamblul relațiilor bilaterale. Acestea apar doar atunci când convingerile organizatoare ale celor două state se contrazic între ele, astfel încât nu-și pot ignora existența reciprocă.
În ultimul timp, amenințările structurale pot avea la bază unele nepotriviri între diverse structuri supranaționale și statele din componenta acestora.Incluziunea în anumite structuri de securitate suporta riscuri de genul:
– crearea de instituții destinate legăturii cu organismele supranaționale, care funcționează după norme aflate in neconcordanta cu legislația statelor pe teritoriul cărora iau nastere;
– introducerea si impunerea unui sistem de norme comune, care nu este întotdeauna compatibil cu cel specific național;
– transferul de prerogative naționale către structura integratoare; situație care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate.
La calibrul relațiilor dintre state amenințările structurale pot avea în vedere:
– extrateritorialitatea legislativă;
– subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state;
– cosuveranitatea asupra unor teritorii;
Anihilarea acestora este o preocupație neîncetată, care presupune procedee adecvate și acțiuni tip „Joint”.Mai presus de toate acestea, posibilitatea de stabilitate politică definită de o asistare politică competitivă și legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului executiv și independență a puterilor din stat scaderea substanțială a punctelor vulnerabile asupra cărora se pot direcționa amenințările. În acest mod, statul ajunge să devina credibil, lucru ce exercită o atracție pentru interesul și investițiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.

Amenințările sociale
Mare parte a pericolelor sociale își au originea în interiorul statelor. Ele se dezvoltă pe fondul nemulțumirilor sociale de orice gen. Nesoluționarea sau tergiversarea rezolvării conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice constituie tot atâtea surse de amenințare la adresa securității naționale.
Ținând cont de faptul că securitatea socială depinde în mare masură de capacitatea statelor de a susține structurile tradiționale de limbă, cultură, identitate etnică și religioasă, primejdiile acestor valori provin, marea majoritate a lor, din exteriorul statului, putând fi utilizate de asemenea și căi interioare.
Înțeleasă drept o insușire a mediului contemporan de securitate, sporirea numărului de conflicte de natură etnico-religioasă a determinat abordarea mai in detaliu a acestui domeniu.
Analiza pluridimensională a unor astfel de confruntări a condus la elaborarea de către comunitatea internațională a unor strategii și tactici pentru rezolvarea conflictelor emergente sau în curs de desfășurare.
Caracteristica lor fundamentală o reprezintă îmbunătățirea continuă și adaptarea permanentă la sursele de instabilitate. În acest mod se caută și de cele mai multe ori se și reușește ca izvoarele generatoare de tensiune și de asemenea și amenințările de natură socială la adresa securității naționale cu implicații directe asupra celei internaționale să se diminueze considerabil.

Amenințările economice
Într-o economie de piață, situația normală a membrilor participanti este una de risc și incertitudine, creata de competiția care garanteaza dezvoltarea și prosperitatea națională.
Cu toate defectele sale, piața este la momentul actual unul din cele mai eficiente mecanisme prin care se obține în mod cert creșterea productivității, producției, distribuției și consumului.
Pentru îndeplinirirea acestora piața exclude din schema actorii ineficienți.În acest mod incertitudinea generată de jocul pieții este terenul fertil al unui pachet considerabil de amenințări economice.Ele pot îmbrăca diferite forme din care cele mai multe nu pot fi socotite ca primejdii la adresa securității naționale.
Periculozitatea conținutului primejdiilor de natură economică și momentul când acestea devin factori disturbanti ai securității naționale nu pot fi stabilite decât de factorii de decizie politică.
Dependența capacității militare de cea economică decurge din legile și principiile luptei armate.Privind din acest unghi, daca am ajunge în situația în care materiile prime strategice depind de import, amenințarea securității aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securității naționale a statului implicat.
Primejdiile de natură economică, sunt percepute ca fiind posibile pericole prin politici inadecvate care pot duce la conflicte nu numai de natură economică.
Ele pot fi considerate ca un atac contra securității tinând cont că acțiunea externă conștient dirijată conduce la daune materiale, presiuni asupra diverselor instituții și chiar prejudicii considerabile asupra sănătății și longevității populației statului țintă.

Amenințările militare
Amenințările militare au fost percepute pană nu de mult ca principala amenințare contra securității, deoarece acțiunea de forță era singura modalitate prin care se putea determina pierderi iremediabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora.
Utilizarea forței dezbină relațiile pașnice dintre actorii internaționali și sfârșește recunoașterea diplomatică. Disproporția de potențial militar existentă este de natură să agite unele state sau grupări de state importante.
Frica de eșec provoacă statele să-și aducă forțele armate la nivelul necesar respingerii efectelor amenințărilor sesizate. Canalizarea adunărilor militare către soluționarea problemelor istorice dintre state justifică accentul lipsit de proporții pus pe componenta militară a securității, chiar și în perioada actuală în care primejdiile din alte sectoare reprezintă riscuri mult mai mari și mai apropiate.
Sectorul militar are o dinamică proprie de dezvoltare, chiar dacă în statele în care controlul civil asupra armatei este indiscutabil.
Cursele înarmărilor sunt surse de amenințare create de competiția militară deschisă sau camuflată dintre state.
Amenințările directe au moduri variate de manifestare: începând de la hărțuirea persoanelor și bunurilor care aparțin unor state aflate în afara granitelor la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocadă și zone de interdicției aeriană sau navală la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și de cercetare-diversiune în interiorul statului țintă.
Noul statut al României , de membru N.A.T.O., o categorie importantă de amenințări militare o alcătuiesc și amenințările dirijate, în mod direct , contra unor membri ai NATO sau alianței, în general. Chiar dacă semnalele sunt receptate în mod indirect , ele duc la izbucnirea unor mecanisme de apărare și securitate care aparțin întregului sistem, iar România nu poate să lipsească ca urmare a obligațiilor asumate prin semnarea Tratatului de la Washington.

Corupția și economia subterană
Noile raporturi ale lumii determinate de cursa pentru obținerea unor favoruri politice și economice crescute și o înavuțire cât mai rapidă,exprimate mai ales în interiorul democrațiilor tinere, tind să se generalizeze la nivel mondial.
Consecințele defavorabile ale globalizării în plan economic și in plan politic propun destule posibilități de reușită manifestării fenomenelor de corupție și extinderii pieței „negre”. Acest lucru creeaza o sursă de amenințare contra soliditatii politice, întrucat afectează securitatea economică a cetățeanului, îi anulează dreptul de a asista cu șanse egale la rezolvarea „problemelor obștei”.
Toate aceste lucruri îl provoacă să-și piardă încrederea în politică.Frustrările se vor transforma în acțiuni contra ordinii de drept, care pot îmbrăca variate forme.
Crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice
Europa este principalul obiectiv pentru criminalitatea organizată.Această sursă internă de amenințare contra securității noastre are și o dimensiune fundamentală externă: traficul transfrontalier cu droguri, imigranți ilegali, arme, reprezintă o mare parte din activitățile grupurilor criminale.
Din unele prezentări din cadrul congreselor recente de specialitate ce au loc la nivel global a rezultat că la nivel mondial,economia frauduloasă ocupă un binemeritat loc doi.
Evenimentele sunt clare în a prezenta locuri in lume în care criminalitatea transfrontalieră garanteaza controlul la nivel politic, cu ajutorul finanțării campaniilor electorale și prin corupție.
Specialiștii reliefează ca pe o principală sursă de amenințare contra securității actuale unificarea a trei piloni la nivel mondial și anume :
a) terorismul
b) traficul ilicit de orice natura (arme, materiale strategice ființe umane, țigări , droguri, ș.a.)
c) criminalitatea și spălarea de bani în economia subterană
Există posibilitatea ca infracționalitatea transfrontalieră privită la scară largă să poată ajunge un instrument politic și să joace un rol fundamental în dominația și controlul unor sectoare importante. Lupta cu o astfel de amenințare poate fi începută cu determinarea minților înfierbântate să renunțe la planurile lor de acțiune și, utilizând toata gama de metode aflată în portofoliul comunității internaționale, readucerea la respectul față de ordinea mondială.
Totalizând aceste elemente distincte – terorismul asociat cu violența maximă, posibilitatea de procurare a A.D.M., criminalitatea organizată, slăbirea sistemului de stat și forțele armate private – constientizăm riscul de a ne confrunta realmente cu o amenințare radicală.

Capitolul 2 – NATO – Concepte generale
2.1 Informații generale despre Nato
NATO este o coaliție formată din 28 de state din Europa și America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.
Misiunea fundamentală a NATO este aceea de a garanta libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite.Tratatul Nord-Atlantica fost semnat în data de 4 aprilie 1949. Acest tratat reprezintă baza legală și contractuală a Alianței și a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite, care afirma din nou dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.
Din momentul in care a luat naștere această structură politică, Alianța a desfășurat mari eforturi pentru stabilirea ordinii corecte și durabile de pace în Europa, ce au la baza valorile comune ale democrației,drepturilor omului și conform cu litera legii.
Principiul fundamental care stă la baza Alianței este un angajament comun față de cooperarea mutuală între statele membre, ce se axează pe indiviziunea securității acestora.
Solidaritatea și coeziunea din cadrul Alianței sunt concepte care statuează angajamentul tuturor aliaților în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariția unor amenințări ce atentează la securitatea sa. Fără a împiedica statele membre să se bucure de drepturile și obligațiile și de a se angaja la îndeplinirea responsabilităților suverane din domeniul apărării, NATO favorizează atingerea obiectivelor de securitate națională ca urmare a unei incercări colective.
Rezumând, Alianța este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-și menține securitatea prin garanții comune și prin relații permanente cu alte țări.
În 2009, cu ocazia Summit-ului NATO de la Strasbourg-Kehl,s-au sarbatorit 60 de ani de la nasterea Alianței Nord-Atlantice.
Aniversarea a reprezentat pentru NATO și un moment favorabil pentru determinarea viitoarelor ținte ținând seama de noile tipuri de amenințări.
Cu ocazia Summit-ului de la Strasbourg-Kehl, din aprilie 2009, șefii de stat și de guvern ai statelor membre NATO au acordat Secretarului general sarcina de a forma și de a îndruma un grup de experți care, comunicând cu statele membre, să redacteze recomandări vizând Noul Concept Strategic al NATO și să facă propuneri în vederea punerii in practica a acestuia.
La Summit-ul NATO ce a avut loc la Lisabona in noiembrie 2010 șefii de stat și de guvern au adoptat Noul Concept Strategic al NATO, document vizionar, care oferă liniile prinicipale de acțiune ale Alianței Nord-Atlanticepe următorii 10 ani. Actul constitutiv delimiteaza trei sarcini fundamentale ale Alianței:
• securitatea prin cooperare.
• apărarea colectivă,
• gestionarea crizelor ;

Modul de lucru
Structurile ce au luat naștere în cadrul NATO îndreptățesc țările ce fac parte din Alianță să-și coordoneze politicile, pentru îndeplinirea acestor sarcini de o importanta fundamentala. Ele garanteaza o conlucrare și cooperare în domeniul politic permanenta, economic, la fel ca în alte domenii non-militare, precum și exprimarea de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipajelor și facilităților de bază, indispensabile operațiunilor forțelor militare;și aranjamentele pentru programe și exerciții comune de instrucție.
O structură militară și civilă complexă sta la baza acestor activități, care necesita un personal administrativ bugetar și de planificare, precum și agenții desemnate de către țările membre ale Alianței, pentru a coordona lucrul pe domenii de specialitate – cum ar fi de exemplu, conducerea și controlul forțelor militare și suportul logistic în susținerea acestora,sistemul de comunicații imperios necesar în facilitarea consultării politice.

Sarcini fundamentale de securitate
Pentru a-și atinge scopul esențial, de Alianță a statelor angajată față de Tratatul de la Washington și de Carta Națiunilor Unite, aceasta utilizeaza următoarele sarcini esentiale de securitate:
• “Securitate: Să garanteze unul din fundamentele imperioase ale unui mediu de securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituțiilor ca o țară să nu poată intimida sau constrânge o alta prin amenințări sau prin utilizarea forței.
• Consultare: Să servească, conform prevederilor din Articolul 4 din Tratatul de la Washington, ca un colocviu transatlantic fundamental în consfătuirile aliate asupra oricăror probleme care dauneaza intereselor vitale, inclusiv evenimente probabilr care ating securitatea membrilor, precum și în coordonarea corespunzatoare a eforturilor depuse în domenii de interes comun.
• Descurajare și Apărare: Să descurajeze și să se protejeze în fața oricărui act de violenta împotriva unui stat membru al NATO,după cum se stipulează în Articolele 5 și 6 din Tratatul de la Washington.
Pentru a fortifica securitatea și stabilitatea din zona Euro-Atlantică:
• Managementul situațiilor de criză:Să fie gata, conform cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să participe la prevenirea efectivă a conflictelor și să se incadreze activ în solutionarea crizelor, in special în operațiunile de replicare a situațiilor de criză.
• Parteneriat: Să promoveze, la scară planetara, parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din zona Euro-Atlantică, detinand ca scop principal sporirea transparenței, încrederii reciproce și a capacității de actionare din cadrul Alianței”
Evoluțiile îndeplinite până la ora actuală în consolidarea democrației precum și a statului de drept arată că România asimilează și promovează principiile democratice și valorile tuturor națiunilor membre NATO. Caracterul ireversibil al procesului va fi confirmat odată cu integrarea în NATO și UE. Transmisiunea democratică a autorității ca urmare a alegerilor din 1996 si 2000, reprezintă una din dovezile de maturitate a clasei politice și a nivelului de participare la viața politică a populației.

2.2 Rolul forțelor militare aliate și schimbarea poziției în politica de apărare a Alianței

De la crearea NATO, forțele aliate au reprezentat baza apărării și timorării în fața amenințării unui război, care a rămas principala problemă de securitate al Aliaților vreme de patruzeci de ani. Rolul lor principal este acela de a asigura securitatea și integritatea teritorială a statelor membre. Sarcina de a garanta securitatea prin timorare și apărare colectivă rămâne aceeasi.Însă,ținând cont de toate acestea, situația cu mult distinctă a securității din anii nouăzeci a permis forțelor Alianței să își atribuie roluri noi pe lângă acela de a-și îndeplini această funcție primară. De exemplu, în cadrul programului îmbunătățit al Parteneriatului pentru Pace și în cadrul EAPC, Consiliul Permanent Reunit NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina și alte forumuri create pentru intensificarea cooperării, forțele militare aliate joacă un rol din ce în ce mai pregnant în facilitarea transparenței și creșterea încrederii între NATO și Partenerii săi.
De asemenea, ele au un rol fundamental în verificarea acordurilor privind controlul armamentului. Mai presus de orice, ca forțe operative de pastrare a păcii, ele s-au angajat in pastrarea rolului esential de sprijinire a rezolvării efective a crizelor și aranjamentelor de combatere a conflictelor, in special în rolul lor în implementarea Acordului de Pace din Bosnia și în asigurarea prezenței internaționale de securitate în Kosovo, mandatată de către Națiunile Unite. Rolul forțelor NATO de pastrare a păcii și de solutionare a situațiilor de criza a dobândit o importanță vitală concomitent cu dezvoltarea rolului de ansamblu al Alianței în acest domeniu . Într-adevăr, dintre toate tergiversările prin care a trecut Alianța, nici una nu a necesitat mai multă determinare și unitate a scopurilor decât acea de amplasare a forțelor sale militare în centrul eforturilor multinaționale de sistare a conflictului și de a pune bazele unui viitor stabil și pașnic în Balcani. Cea dintâi misiune combatantă majoră în care NATO a utilizat forțele militare ca instrument de soluționare a crizei, în scopul de a sprijini eforturile Națiunilor Unite de stopare a conflictului din Iugoslavia, a avut loc în 1995. Această misiune, știută în istorie ca și “Operațiunea Forța Deliberată”, a reprezentat un factor determinant al operațiunii care a culminat cu finalizarea unui acord de pace în Bosnia. Ulterior, la sfârșitul anului 1995, NATO a fost desemnată să implementeze aspectele militare ale acordului prin preluarea conducerii unei Forțe de Implementare multinațională (FOR), iar în anul următor a unei Forțem de Stabilizare (SFOR), amândouă stabilite în conformitate cu mandatele Națiunilor Unite .
Acționând în acest mod, NATO a trecut de la un rol relativ limitat de sprijinire a eforturilor pentru menținerea și păstrarea păcii la unul de preluare a întregului control al operațiunilor complexe de menținere a păcii, cuprinzând și participarea de forțe din partea a mai multor țări partenere sau care nu sunt membre NATO. Această experiență practică și operațională de conlucrare în domeniul militar a avut mari și importante consecințe,cum ar fi de exemplu, în producerea conlucrarii politice lărgite, nu numai între NATO și partenerii săi, ci și cu alte țări.Procesul este avantajos pentru ambele părți,atat pentru securitatea cât și pentru stabilitatea din întreaga Europă. Rolul jucat de Alianța în Kosovo și actiunea sa în temperarea crizei umanitare din țările vecine au contribuit la consolidarea rolului NATO în soluționarea crizei. NATO a avut o contribuție decisivă, in special datorită conduitei campaniei sale aeriene și prin desfășurarea ulterioară a KFOR, la obiectivul comunității internaționale de creare a fundamentului pentru pace și stabilitate de lungă durată în Kosovo. Campania aeriană din Kosovo, care a avut ca efect determinarea coeziunii și unitatii Alianței și decizia acesteia de a acționa contra violenței consecvente și a încălcării drepturilor omului în Kosovo, a reconfirmat eforturile diplomatice ale comunității internaționale și a realizat obiectivele-cheie ale Aliaților NATO și ale partenerilor acestora.Mai mult de 840 000 de refugiați s-au întors iar o forță internațională pentru pace condusă de NATO (KFOR) a avut un succes răsunător, iar comunitatea internațională și-a asumat răspunderea pentru administrația civilă, prin intermediul Misiunii în Kosovo a Națiunilor Unite (UNMIK). Noul rol al forțelor militare aliate afirmă angajamentul Alianței de a dezvolta Identitatea Europeană de Securitate și Apărare în cadrul NATO. Acest proces este în zilele noastre continuat în contextul Politicii de Apărare și Securitate Europeană și dezvoltate de către Uniunea Europeană.O altă prezentare a felului unic în care forțele militare aliate sunt adaptate la noile imprejurari este integrarea conceptului militar cunoscut sub denumirea de “Forțe Operative Multinaționale Interarme” (CJTF). La Summit-ul NATO, care a avut loc în ianuarie 1994, Șefii de Stat și de Guvern au aprobat noțiunea ca fiind o parte de o importanță strategică a adaptării structurilor Alianței la transformările din mediul de securitate european. Conceptul este astfel creat încât să poată oferi NATO modalități flexibile de reacție la noile amenințări la adresa securității, în special operațiuni care implică cooperarea națiunilor din exteriorul Alianței. Se urmărește ameliorarea capacității NATO de desfășurare, în cel mai scurt timp, a forțelor multinaționale și plurifuncționale necesare, potrivit cererilor specifice ale unui anume tip de operațiuni militare. Se facilitează, de asemenea, și integrarea participanților care nu fac parte din NATO la operațiunile de sprijinire a păcii de sub comanda NATO. Multe din caracteristicile notiunii CJTF, care este încă în lucru, au fost puse în practică în contextul operațiunilor de sub comanda NATO de menținere a păcii în Balcani.
Efectul net al transformărilor care au lezat forțele NATO a fost modificarea acestora într-o structură redusă substanțial, dar mult mai flexibilă. Forțele terestre destinate Alianței de către națiunile membre prin intermediul proceselor NATO de apărare integrată și planificare a forțelor au fost micșorate cu 35%. Numărul navelor de luptă a scă zut cu peste 30%,iar cel al escadrilelor de luptă ale forțelor aeriene a suferit o scădere cu aproximativ 40%, de la începutul anilor nouăzeci. Mai mult decat atât,au avut loc și reduceri semnificative ale numărului de forțe de intervenție rapidă.
În linii mari, forțele NATO au fost adaptate astfel încât să faciliteze maleabilitatea regenerării și măririi numărului de efective al acestora în cazuri de necesitate, fie pentru apărarea colectivă, fie pentru rezolvarea crizelor, inclusiv operațiuni de menținere a păcii.

2.3 Inițiativa NATO cu privire la capacitățile de apărare

Lansată la Întâlnirea la Nivel Înalt de la Washington din aprilie 1999, Inițiativa NATO a Capacităților de Apărare, DCI, are scopul să asigure faptul că Alianța este capabilă să facă față pericolelor la adresa securității în secolul XXI și că este pregătită să soluționeze crize ca cea din Kosovo,concomitent cu păstrarea abilității de a-și îndeplini responsabilitățile fundamentale privind apărarea țărilor membre. Lord Robertson,secretarul general al NATO afirmă că: “Inițiativa Capacităților de Apărare este menită să asigure că toți Aliații nu numai că rămân inoperabili, dar și că își optimizează și actualizează capacitățile pentru a putea face față noilor pericole la adresa securității.” Propunerea acoperă cea mai mare parte a domeniilor capacității militare. Aceastea includ și flexibilitatea forțelor; suportul lor logistic; modul lor de auto-protejare și atacare a inamicului; precum și sistemele de comandă, control și informațional pe care le folosesc pentru a avea isguranta că, în cazuride forta majora, pot să actioneze rapid și eficient în locațiile în care prezența lor este absolut necesara pentru rezolvarea crizelor, uneori, pentru perioade prelungite de timp. În timpul Războiului Rece, planificarea NATO a apărării se concentra asupra menținerii capacităților necesare în apărarea împotriva unor posibile agresiuni din partea Uniunii Sovietice și țărilor Pactului de la Varșovia.La ora actuală, mediul european de securitate este cu mult mai complex. Amenințările cele mai mari contra securității provin din conflictul asupra granițelor Europei, ca în fosta Iugoslavie, sau din proliferarea armelor de distrugere în masă.
Concluzionând, NATO trebuie acum să fie capabila să acționeze dincolo de granițele Alianței pentru a putea riposta la crize, pe lângă capacitatea acesteia de a se apăra în fața actelor constiente de violenta. La fel ca în Bosnia-Herțegovina și Kosovo, unde sunt desfășurate în prezent forțe NATO, operațiunile militare viitoare ale Alianței vor fi, cel mai probabil, semnificativ distincte de cele pentru care s-a făcut planificarea în timpul Războiului Rece. Acestea se vor desfășura, probabil, în exteriorul teritoriului Alianței și se pot extinde pe mai mulți ani; și vor necesita trupe aparținând multor națiuni care conlucrează îndeaproape – mai ales din statele membre, dar și, în unele cazuri, din statele partenere. Mai mult decat atat, operațiunile de solutionare a crizelor necesită abilități distincte de cele specifice războaielor. Evitarea aceste noi amenințări la adresa securității, NATO trebuie să se asigure că forțele sale au echipamentul, personalul și instrucția necesare pentru îndeplinirea cu succes a tuturor operațiunilor.Din invataturile însușite din experienta Bosnia-Herțegovina și Kosovo, precum și experiența unor operațiuni multinaționale anterioare care au implicat țările NATO, ca cele din Golf, Somalia și Haiti, au demonstrat punctele în care sunt necesare schimbări.
Inițiativa Capacităților de Apărare a fost lansată pentru a garanta faptul că NATO este gata pentru orice eventualitate. S-a format un Grup de Comandă la Nivel Înalt pentru conducerea programului.Ansamblul, care este alcatuit din oficiali superiori ai statelor membre și este condus de către Secretarul General Adjunct al NATO, se întrunește odată la câteva săptămâni pentru verificarea progresului înregistrat și dirijarea procesului.

Capacitatea de apărare
În actualul context politic și strategic din Europa, succesul Alianței înmenținerea păcii și prevenirea războiului depinde, mai mult ca în trecut, de eficiențadiplomației preventive și de gestionarea cu succes a crizelor care afecteazăsecuritatea. Aspectele politice, economice, sociale și de mediu ale securității șistabilității dobândesc, deci, o importanță din ce în ce mai mare.Totuși, capacitatea deapărare a Alianței rămâne indispensabilă, contribuind atât la menținerea stabilității în Europa, cât și la gestionarea crizelor. Reorganizarea forțelor Alianței de după sfârșitul Războiului rece permite în prezent NATO să reacționeze într-o gamă mult mai largă de circumstanțe.Ținând cont de aceste lucruri , păstrarea unei capacități militare suficiente și voința clară de a acționa în mod unitar pentru apărarea comună rămân obiective centrale, în materie de securitate,ale Alianței.
În ultimă instanță, acest potențial, asociat cu solidaritatea politică, este menit să prevină orice încercare de constrângere sau intimidare și să împiedice ca agresiunea militară îndreptată împotriva Alianței să fie vreodată percepută drept oopțiune cu cea mai mică șansă de succes, garantând astfel securitatea și integritatea teritorială a statelor membre și protejând Europa, în ansamblul ei, de consecințele oricărei amenințări la adresa Alianței.Cadrul pentru procesul de planificare a apărării NATO este asigurat deprincipiile de bază ale securității colective în ansamblul său: solidaritatea politică între țările membre; promovarea cooperării și a relațiilor strânse între țări în care toate domeniile în care acestea servesc intereselor lor comune și individuale; împărțirea rolurilor și responsabilităților și recunoașterea angajamentelor comune; și un efort reunit de menținere a forțelor militare necesare sprijinirii strategiei și politicii Alianței.În ceea ce privește dimensiunea și natura contribuției statelor membre NATO la apărarea colectivă, acestea își păstrează întreaga suveranitate și libertate de acțiune.
Cu toate acestea, caracteristicile structurii de apărare a NATO cer ca țările membre să țină seama în deciziile lor individuale de interesele globale ale Alianței .Astfel,ele respectă procedurile convenite cu privire la planificarea apărării, care oferă metodele șimecanismele de evaluare a forțelor necesare aplicării politicilor Alianței, coordonării planurilor naționale de apărare și stabilirii obiectivelor de planificare a forțelor care răspund intereselor întregii Alianțe. Procesul de planificare are în vedere mai mulți factori, printre care: modificarea circumstanțelor politice evaluările comandanților militari ai NATO asupra forțelor utile îndeplinirii misiunilor lor, dezvoltarea tehnologiei, importanța unei împărțiri echitabile a rolurilor,riscurilor și răspunderilorr în cadrul Alianței, precum și posibilitățile economice și financiare ale țărilor membre. Acest proces permite, astfel, examinarea comună a tuturor elementelor relevante, în vederea utilizării optime a resurselor naționale colective alocate apărării.Schimbul anual de informații asupra planurilor naționale asigură coordonarea strânsă între Secretariatul internațional, statul major milita rinternațional, autoritățile militare ale NATO și guvernele țărilor membre.Acest schimb permite compararea intențiilor fiecărei țări cu criteriile generale ale NATO și, în caz de forță majoră, reconsiderarea lor în lumina noilor directive politice ministeriale, a criteriilor modernizării și chiar a schimbării rolurilor și raspunderii forțelor. Toate aceste aspecte sunt revizuite permanent și sunt examinate cu atenție în fiecare etapă a ciclului planificării apărării.
Ca parte a procesului de adaptare a Alianței a fost efectuată o reexaminare a procesului de planificare a apărării al NATO. Concluziile acesteia au fost aprobate de către miniștri, în iunie 1997. Un proces unic, coerent și planificat,a fost demarat pentru a putea permite NATO să dezvolte mai departe forțele și capacitățile necesare realizarii întregii game de misiuni ale Alianței.
În acestea sunt incluse garantarea sprijinului acordat operațiunilor care ar putea fi conduse de Uniunea Europeană în cadrul Identității Europene de Securitate și Apărare. Tot în acest context, procesul permite, în cadrul Alianței, garantarea sprijinului tuturor membrilor europeni, în planificarea operațiunilor desfășurate sub comanda UE. Începând cu 1991, elementul constitutiv al planificării apărării l-a alactuit conceptul strategic al Alianței, care reprezintă în linii mari obiectivele strategice NATO și modalitățile de realizare a acestora. Conceptul strategic original a fost schimbat de noul Concept strategic al Alianței, admis de șefii de stat ai NATO la Întâlnirea la nivel înalt de la Washington,din aprilie 1999. Informații detaliate și cuprinzătoare sunt acordate de către miniștrii apărării din doi în doi ani, prin intermediul unui document denumit “Directiva ministerială”. Acesta oferă direcții pentru planificarea apărării, în linii mari, și planificarea forțelor, în sens privat. Acest document seadresează factorilor economici, tehnologici ,politici, și militari care ar putea influența evoluția forțelor și capacităților Aliaților și definește prioritățile și domeniile de interes pe care trebuie să le aibă în vedere, în primul rând, autoritățile militare ale NATO, în momentul în care își stabilesc obiectivele de forțe și, în al doilea rând, națiunile membre ale Alianței, atunci când își organizează propria planificare. Acesta prevede planuri referitoare la forțele și capacitățile necesare atât pentru apărarea colectivă, cât și pentru situații care nu fac obiectul Articolului 5 din Tratatul de la Washington. Conceptul asigură, acolo unde este cazul, instrucțiuni asupra cooperării cu alte organizații, iar în urma revizuirii procesului de planificare a apărării, din 1997, acesta a inclus instrucțiuni politice elaborate de Uniunea Europei Occidentale (UEO), care definesc obiectivul probabil al operațiunilor sub conducere europeană. Plecând de la directivele ministeriale, se planifică obiective caracteristice pentru forțele armate ale fiecărui stat membru în parte. Ne referim aici la “Obiectivele forțelor”, valabile în general pentru o perioadă de șase ani, dar care pot, în anumite cazuri, să privească și mai departe în viitor. La fel ca în cazul directivelor date de miniștrii apărării, acestea sunt actualizate o dată la doi ani. Planurile aliate de apărare sunt reexaminate anual, iar miniștrii apărării fac recomandări în “Controlul anual al apărării”. Răspunzând unui Chestionar cu privire la planificarea apărării (DPQ), redactat și difuzat în fiecare an, guvernele țărilor membre își pregătesc și prezintă Alianței propriile planuri referitoare la forțe și la cheltuielile de apărare preconizate pentru cincinalul acoperit de studiu. Controlul anual al apărării este menit să evalueze și să cerceteze contribuția țărilor membre la apărarea comună, depinzând de capacitățile și constrângerile fiecărei țări și în cadrul Obiectivelor forțelor care le sunt fixate. Revizuirea se sfârșește cu redactarea unui plan comun de forțe al NATO, care oferă baza planificării apărării pentru un interval de cinci ani. Indicațiile naționale la Chestionarul cu privire la planificarea apărării sunt examinate în același timp și de către Secretariatul internațional (IS) cât și de autoritățile militare NATO. Secretariatul internațional pregătește pentru membrii organizației, proiectul unor “Capitole pe țară”.
Aceste capitole descriu în amănunt toate conflictele nerezolvate între Obiectivele de forțe ale NATO și planurile naționale, și includ și gradul de compatibilitate între acestea din urmă și cerințele operațiunilor conduse de UE. Acestea semnalează dacă țările și-au respectat, sau se așteaptă să își respecte angajamentele cu privire la forțe pentru anul în curs. Sunt explicate toate deficiențele, iar eforturile naționale sunt evaluate prin raportarea la capacitățile și constrângerile individuale. Proiectele capitolelor pe țări sunt completate cu evaluările înalților comandanți ai NATO, bazate în special pe capacitățile forțelor, în funcție de cerințele și misiunile operaționale ale acestora. Proiectele capitolelor pe țări sunt cercetate în cadrul unor “examinări multilaterale”. Obiectivul major al celor din urmă este să determine în ce măsură țările și-au îndeplinit, pe anul în curs, angajamentele și responsabilitățile cu privire la forțe. Ele au ca scop principal eliminarea eventualelor diferențe între planurile individuale .
Articolul 5 din Tratatul nord-atlantic face referire în mod special la descurajarea folosirii forței împotriva membrilor Alianței și este exprimarea și validarea concepției conform căreia un atac împotriva oricărui stat membru este considerat un atac împotriva tuturor. Eforturile Alianței care ies de sub incidența Articolului 5 sunt numite drept “Operațiuni non-Articol 5”, cu privire la forțe și obiectivele sau planurile NATO în acest domeniu.În același timp , ele au ca scop principal determinarea măsurii planurilor unor anumite state aliate ce ar putea răspunde operațiunilor conduse de UE și contribuirea la coordonarea planificării apărării diferitelor țări aliate.Bazându-se pe rezultatele obținute din capitolele pe țări și de evaluarea întreprinsă de Comitetul militar, se înaintează Comitetului de planificare a apărării un Raport general. Acesta face recomandări și oferă sugestii miniștrilor apărării în privința adoptării unui plan cincinal colectiv de forțe și examinează echilibrul, fezabilitatea și gradul de acceptabilitate, pe ansamblu, a planului de forțe. De asemenea, acesta include și secțiuni ce fac referire la respectarea de către țări a angajamentelor asumate pentru anul în curs, precum și o evaluare a progreselor realizate cu privire la obiectivele globale și instrucțiunile specifice prevăzute în Directiva ministerială, inclusiv cele referitoare la cerințele operațiunilor conduse de UE.
În cadrul consultărilor Alianței, sunt necesare consultări suplimentare, “în afara ciclului”, cu Aliații, în cazul în care o țară are de gand să își modifice substanțial angajamentele și planurile aprobate de miniștri pe parcursul procesului de refacere a apărării și de stabilire a obiectivelor de forțe. Acest criteriu este valabil și atunci când calendarul adoptării deciziilor naționale împiedică studierea acestor modificări în cadrul următoarei Revizuiri a apărării.
Forțele nucleare ale NATO în noul mediu de securitate
Odată cu sfârșitul Războiului Rece, Alianța a străbătut pași decisivi în adaptarea politicii sale generale și a poziției de apărare la noul mediu de securitate. Pentru confirmarea noii atitudini față de securitate, care admite importanța de netăgăduit a factorilor , sociali, politici, economici și de mediu, în plus față de dimensiunea indispensabilă a apărării, țările membre ale NATO au profitat din plin de ocaziile oferite de remedierile de moment ale mediului de securitate.Planificarea strategică nucleară a NATO și poziția acesteia de forță au fost printre primele domenii care au fost revizuite. De asemenea, acestea sunt domeniile care au fost supuse unor schimbări radicale. Cele mai importante și pregnante modificări sunt evidențiate mai jos.În timpul Războiului Rece, forțele nucleare au jucat un rol important în strategia Alianței de flexibilitate a ripostei. Pentru descurajarea unui război de mare amploare în Europa, armele nucleare au fost integrate în structura forțelor NATO, iar Alianța a menținut un număr de planuri de atac pe care să le poată executa într-un timp relativ scurt. Acest rol a necesitat impunerea unor nivele ridicate de pregătire și poziții de alertă ce se desfășoară cu repeziciune pentru părți importante ale forțelor nucleare NATO .
În noul mediu de securitate, NATO și-a redus semnificativ dependența deforțele nucleare. Intenția sa rămâne aceea a prevenirii războiului, însă nu mai este dominată de poibilitatea unei escaladări nucleare. Forțele sale nucleare nu mai sunt îndreptate către nici o țară, iar împrejurările în care s-ar putea lua în considerare utilizarea lor sunt considerate extrem de improbabile.Forțele nucleare NATO continuă să participe, în mod evident, la combaterea războiului. Rolul lor este unul decisiv,având o tentă predominantă politic și nu mai sunt direcționate către un anume pericol. Acestea sunt păstrate la cel mai redus nivel, suficient însă pentru menținerea păcii și stabilității.În conformitate cu diminuarea rolului armelor nucleare în strategia Alianței, poziția nucleară a NATO a fost redusă drastic. Spre sfârșitul Războiului Rece,forțele nucleare ale NATO au adoptat măsuri îndreptate într-o singură direcție de abrogare a programelor lor de modernizare. Franța este una din primele țări care a comunicat stoparea procesului de producere a rachetei Hades.SUA și Marea Britanie au încetat și ele planurile de fabricare pentru o rachetă nucleară tactică aer-sol. Ca predecesoare a ultimelor decizii de eliminare a sistemelor nucleare cu lansare de la sol, SUA a anulat și planurile pentru un sistem de urmărire nucleară a rachetei sol-sol LANCE și pentru fabricare aunui nou proiectil nuclear de artilerie de 155 mm. Începând cu 1991, Franța și-a diminuat tipurile de sisteme de producție nucleară de la șase la două;în zilele noastre, forțele nucleare franceze independente posedă doar patru submarine purtătoare de rachete balistice cu lansare din submarin (SLBM) și o aeronavă Mirage 2000Ncu rachete aer-sol cu rază medie de acțiune.Din 1992, Marea Britanie a fost determinată să renunțe la LANCE-ul nuclear și la fabricarea noului obuz nuclear, la capacitatea nucleară tactică maritimăbazată anterior pe nave de suprafață și la toate armele nucleare cu lansarea eriană, astfel eliminând rolul nuclear al aviației sale cu dublă capacitate.Submarinele Trident sunt acum singurul sistem nuclear al Marii Britanii.În octombrie 2001, ca urmare a inițiativei Președintelui Statelor Unite Bush, NATO a luat hotărârea să diminueze numărul armelor aflate la dispoziția celor 4 forțe sub-strategice din Europa cu peste 85%.
Această diminuare a fost încheiată în iulie 1992. Ca parte a acestor diminuări, toate focoasele nucleare pentru forțele sub-strategice NATO cu lansare de la sol (inclusiv artileria nucleară și rachetele sol-sol) au fost eliminate, iar bombele gravitaționale cu lansarea eriană au fost reduse cu peste 50 %.Mai mult decât atât, au fost excluse toate armele nucleare destinate forțelor maritime de suprafață. Procesul de excludere a cuprins aproximativ300 arme de artilerie nucleară și 850 focoase de rachetă LANCE. Absolut toate proiectilele nucleare care au fost destinate acestor puteri au fost radiate din inventarul NATO. Majoritatea au fost deja eliminate, iar armele rămase vor fi eliminate în viitor. SUA a eliminat, de asemenea, complet, toate sistemele non-strategice/sub-strategice navale, excepție făcând rachetele de croazieră nucleare cu lansare de pe submarin, care nu mai sunt aruncate pe mare pe timp de pace. Mai mult decât atât rolul nuclear al avioanelor cu capacitate dublă îmbarcate pe portavioane s-a definitivat. Astăzi, unicele arme nucleare cu bază terestră aflate la dispoziția NATO sunt bombele nucleare ale SUA, care pot fi transportate de avioanele cu dublă capacitate ale câtorva dintre Aliați.Bazele NATO de depozitare nucleară au suferit, și ele ,diminuări masive (aproximativ 80%), deoarece sistemele de armament au fost excluse, iar numărul armelor a fost redus. În același timp, a fost montat un sistem nou de depozitare a armelor, mult mai sigur și mai rezistent. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, trecând printr-o altă transformare de importanță majoră ,NATO nu a mai depus eforturi pentru păstrarea pe timp de pace a planurilor nucleare de contingență fixe și țintele asociate, pentru forțele nucleare sub-strategice.
Ca și o consecință a acestui fapt , forțele nucleare ale NATO nu mai au ca obiectiv nici o țară. Profitând de mediul de securitate oarecum remediat, NATO a adoptat o serie de măsuri de reducere a numărului și nivelelor de pregătire ale avioanelor ce au o dublă capacitate.Într-o altă propunere unilaterală, ce a avut loc în decembrie 1996, miniștrii de externe și ai apărării din statele membre NATO au adus la cunoștinșa noilor țări membre că extinderea Alianței nu va presupune o schimbare în poziția sa de reducere drastică a armelor nucleare și că NATO nu are nici “o intenție, plan sau motiv să desfășoare arme nucleare pe teritoriul noilor țări membre, nici nu are nevoie să modifice oricare aspect al poziției nucleare sau politicii nucleare ale NATO și că nu prevede nici o necesitate viitoare de a proceda în acest mod”. Forțele sub-strategice NATO,menținute diminuate într-o măsură considerabilă, au de gând să meargă mai departe, în viitor, cu satisfacerea necesităților politicii de descurajare promovate de Alianță .

Controlul armelor nucleare
Aliații NATO și-au menținut un angajament pe o lungă perioadă de timp în ceea ce privește controlul armelor nucleare, dezarmare și neproliferare, ca parte constitutivă a politicii de securitate, ferm introdusă în contextul politic mai larg în care Aliații caută să augumenteze stabilitatea și securitatea prin diminuarea nivelelor armelor și creșterea transparenței și încrederii reciproce pe plan militar. În “Decizia Montebello” din 1983, Alianța a anunțat și apoi a executat retragerea a 1 400 de focoase nucleare din Europa. Tratatul Forțelor Nucleare cu Rază Medie de Acțiune (INF), între Statele Unite și Uniunea Sovietică, din 1987, a exclus la scară globală rachetele nucleare cu lansare de la sol și rază medie de acțiune, valorificând astfel aspectul referitor la controlul armamentului, din “decizia dublă” a NATO din 1979.SUA și Federația Rusă se află angajate 100% într-un proces care are ca țel diminuarea drastică a armelor lor nucleare strategice.Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START I), semnat în iulie 1991 și intrat în vigoare din 1994, reduce armele strategice desfășurate de ambele părți, de la mult peste 10 000, la 6 000. START II (semnat în ianuarie 1993 și adoptat de Statele Unite în ianuarie 1996 și de Rusia în aprilie 2000) continuă să diminueze armele strategice de fiecare parte la aproximativ 3000 sau 3500 și va elimina vehiculele de repoziționare cu țintă independentă multiplă (MIRV) din Rachetele Balistice Inter-Continentale (ICBM), totodată garantând procedeele de verificare inopinată a respectării acordului.
Ca urmare a confirmării START II de către Rusia, SUA și Rusia au menționat faptul că sunt capabile și pregătite să se angajeze în negocierile pentru START III, pentru o altă reducere a armelor strategice la aproximativ 2000 sau 2500 și pentru a introduce măsuri legate de transparența inventarelor focoaselor strategice și a distrugerii focoaselor nucleare strategice. În alte domenii secundare, țările care fac parte din NATO încurajează și asistă în totalitate la Tratatul asupra Neproliferării Armelor Nucleare (NPT), care a fost semnat de 187 de țări.Țările semnatare au încurajat toate statele care nu au semnat să adere la Tratat și să-l implementeze în totalitate.
La Conferința ce are loc din 5 în 5 ani pentru reviziunea NTP, care a avut loc la New York în luna mai 2000, cele cinci puteri nucleare care sunt membri stabili ai Consiliului de Securitate al UN – China, Franța, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite – pe lângă alte metode practice de implementare a tratatului, s-au angajat într-o “misiune neechivocă[…] de realizare a excluderii complete a arsenalelor nucleare proprii, până la dezarmarea totală”. Acest angajament reprezintă un pas înainte important în domeniul controlului armelor nucleare și care poate avea o influență pozitivă asupra planurilor viitoare de control al armamentului.
NATO susține puternic încercările de diminuare a armelor nucleare printr-o modalitate gradată și prudentă. Aceasta a salutat permanent evoluțiile înregistrate pe baza Tratatului pentru Reducerea Armelor Strategice (START) și a intensificat imperativitatea adoptării Tratatului START II, ceea ce ar putea conduce la alte diminuări semnificative ale arsenalelor strategice preconizate printr-un Tratat START III.
Toate aceste promisiuni și acțiuni sunt în conformitate cu obiectivul Alianței de asigurare a securității și stabilității, cu cel mai scăzut nivel de forțe care să îndeplinească criteriile pentru apărare.

Rolul forțelor nucleare rămase în cadrul NATO
Obiectivul principal al forțelor nucleare rămase este unul de natură politică: de menținere a păcii și combatere a somațiilor. Acestea fac ca riscurile agresiunii împotriva NATO să fie inimaginabilee și inacceptabile într-o manieră în care doar forțele convenționale nu ar fi putea-o realiza. Alături de o combinație corespunzătoare de capacități stabilite printr-o convenție, ele încă mai produc o nesiguranță reală oricărei țări care ar putea căuta beneficii politice sau militare prin intermediul amenințării sau folosirii de arme de distrugere în masă împotriva Alianței. Prin demobilizarea utilizării armelor nucleare, biologice sau chimice, forțele Alianței contribuie și la eforturile aliaților de combatere a proliferării armelor acestora și a mijloacelor de aprovizionare. Securitatea colectivă garantată de poziția nucleară a NATO este împărtășită de către toate țările membre a Alianței.De asemenea, existența forțelor nucleare ale Statelor Unite ce au baza în Europa, angajate față de NATO, reîntărește legătura militară și politică dintre membrii europeni și nordamericani ai Alianței.Totodată, asistarea țărilor non-nucleare la implementarea politicilor nucleare ale Alianței dovedește solidaritatea țărilor aliate, dar și angajamentul comun al acestora de a-și păstra securitatea și de a-și împărți pe scară largă răspunderile și riscurile. Monitorizarea politică a poziției nucleare a NATO este admisă și de către națiunile membre. Grupul NATO pentru Planificare Nucleară pune la dispoziție un forum în care miniștrii apărării ai Aliaților din statele nucleare sau non-nucleare participă laolaltă (cu excepția Franței) la adoptarea deciziilor în ceea ce privește poziția NATO în problema nucleară, cât și politica nucleară a Alianței.
Aceasta se face pe baza unui acord între țările membre, prin care NATO trebuie să sprijine – și trebuie să dovedească că sprijină – un nucleu de capacități militare cu o combinație adecvată de forțe, asigurându-i puterea militară de bază, necesară în cazul apărării colective. Forțele nucleare ale NATO rămân un element fundamental al acelei capacități centrale, ca urmare a transformărilor drastice ale mediului de securitate, care au autorizat NATO să adopte diminuării masive și în postura sa nucleară și în dependența sa față de armele nucleare.
La ora actuală, NATO iși canalizează eforturile în direcții care răspund provocarilor momentului. Ne referim aici la combaterea terorismului, stabilizarea Europei de Sud-Est, perfecționarea capacităților militare ale NATO, dezvoltarea identității europene de securitate și apărare, relația cu Rusia, procesul de lărgire al NATO, parteneriatul pentru pace.
Procesul de extindere al NATO este conform cu articolul 10 al Tratatului Atlanticului de Nord, care menționează că membrii Aliantei pot, pe baza unui acord unanim, să poftească orice alt stat european să adere la Tratat daca acesta este capabil să aplice principiile stipulate în document și să își aducă aportul la securitatea zonei nord-atlantice.Așa cum este stipulat în Tratatul Atlanticului de Nord adoptat in 1949, NATO este o Alianță de state independente. Pe parcursul a 40 de ani, în baza articolului 10 al tratatului, 7 state s-au anexat celor 12 țări fondatoare, mărind numărul total al membrilor la 19.
Consecințele deciziilor adoptate de miniștrii de Externe aliați, în decembrie 1994, rațiunile extinderii NATO au fost examinate de statele membre pe parcursul anului 1995, iar rezultatul a fost un studiu care a fost adus la cunoștință partenerilor interesați și, apoi, a fost publicat.Conform documentului, expansiunea NATO contribuie la întărirea securității și la extinderea stabilității în regiunea euro-atlantică. Totodată va conduce la promovarea modelelor și practicilor de cooperare, consultare și stabilire a consensului care caracterizează relațiile dintre actualii membri ai Alianței și va promova relațiile de buna vecinătate în toată zona euro-atlantică. Procesul de extindere va avea consecințe directe pentru întărirea capacității Alianței de a contribui la securitatea europeană și internațională și de a sprijini activitățile de menținere a păcii sub egida ONU sau OSCE .
Conform studiului, țările interesate să adere la NATO trebuie să aibă capacitatea de a contribui, din punct de vedere militar, la apărarea colectivă și la păstrarea pacii, precum și la alte misiuni ale Alianței, ceea ce va constitui un factor determinant în adoptarea deciziei de chemare a lor să adere la Alianță. În decembrie 1995, miniștrii de Externe aliați au luat decizia ca, pe baza studiului privind extinderea NATO, dar și ca urmare a reacțiilor partenerilor față de aceasta, ca următoarea faza a procesului de lărgire trebuie să cuprindă trei elemente distincte : dialogul individual cu partenerii interesați; evaluări asupra a ceea ce trebuie să facă NATO pe plan intern asa încât lărgirea să mențină eficacitatea Alianței; întărirea, în continuare, a Parteneriatului pentru Pace pentru a-i ajuta pe partenerii interesați să se pregatească în vederea asumării responsabilităților derivând din apartenența la Alianță.Cu privire la consolidarea parteneriatului pe termen lung cu alți parteneri, miniștrii au exprimat un interes special în dezvoltarea relațiilor Alianței cu Rusia si Ucraina.
1997 reprezintă momentul lansării politicii ,,ușilor deschise”- Summitul de la Madrid a constutuit un eveniment major in istoria Alianței, lansându-se politica ,,ușilor deschise”. ,,Noul NATO” poate fi caracterizat prin:
• Menținerea angajamentului privind apărarea membrilor săi;
• asumarea angajamentului de a contribui la o mai mare stabilitate a spațiului euro-atlantic prin primirea de noi membri, înființarea Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic care reunește state membre ale OSCE, dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace;
• introducerea de noi mecanisme pentru asigurarea unei relații apropiate și permanente cu Rusia
• eficientizarea dar și optimizarea structurii de comandă militare care să-i permita Alianței să desfășoare operațiuni de gestionare a crizelor și de menținere a păcii cu participarea țărilor partenere;
• dezvoltarea unei identități de securitate și apărare europene în cadrul NATO și, în cazul operațiunilor pentru care se cade de acord ca UE să-și asume responsabilitatea, adoptarea de angajamente pentru închirierea de mijloace și capacități ale Alianței;
• stabilirea unui dialog mediteranean destinat să contribuie la securitatea zonei Mediteranei la îmbunătățirea înțelegerii.
1999 – Summitul de la Washington
Dezideratul politicii ,,ușilor deschise” a fost mai clar exprimat la Summitul NATO/EAPC de la Washington. România și Slovenia au fost primele state menționate în lista statelor candidate la aderare. La sfârșitul lucrărilor summitului a fost redactat un program de pregătire a candidaților statelor aspirante, denumit ,,Plan de Acțiuni pentru Aderare – Membership Action Plan – MAP”, bazat pe două principii esențiale: auto-diferențiere și ,,feedback”. Practic, programul constă în descrierea de către statele candidate a stadiului pregătirii pentru aderarea la NATO și evaluarea acestui stadiu de către Alianță. Nu a fost specificată la acea dată un termen la care vor fi făcute noi invitații de aderare, dar a fost menționat anul 2002 ca termen limită până la care un nou Summit al Alianței va reanaliza procesul de lărgire, pe baza raporturilor anuale ale Reuniunii miniștrilor de Externe. Planul de acțiune pentru aderare (MAP) a fost creat pentru a reafirma angajamentul Alianței pentru o viitoare extindere, prin stabilirea unui program de activități care să ajute statele aspirate în pregătirea lor pentru aderare.
Fiecare stat aspirant a elaborat la rândul său un program-plan national anual al acțiunilor ce vor fi întreprinse în vederea aderării la NATO. Alianța a făcut anual analiza progreselor realizate, pe baza programelor naționale, și a întocmit rapoarte care au fost analizate în cadrul Consiliului Nord-Atlantic. MAP, care reprezintă o manifestare practică a politicii ,,ușilor deschise”, este împărțit în cinci capitole: probleme politico-economice; probleme militare și de apărare; resurse; probleme de securitate; legislație.
Noul concept strategic adoptat la Summitul de la Washington din aprilie 1999 a stabilit ca obiective ale Alianței:
• confirmarea principiilor fundamentale ale Alianței (indivizibilitatea apărării, apărarea colectivă, capabilitatea nucleară etc.) și a importanței relației transatlantice;
• reflectarea evoluției și experiențelor Alianței din 1991 până în prezent și ,,legitimizarea” lor conceptuală (adaptarea internă și externă a Alianței, relațiile speciale cu Rusia și Ucraina, participarea la misiunile de menținere a păcii etc.);
• Stabilirea orientărilor strategice adecvate pentru începutul secolului următor (conceptul strategic trebuie să fie valabil cel puțin 15-20 de ani) și a instrucțiunilor corespunzătoare Forțelor Alianței;
• întărirea capacității de reacție a Alianței cu privire la noile amenințări și riscuri de securitate, inclusiv terorismul, extinderea ariei de interes strategic și fundamentarea conceptuală a unor noi sarcini – de securitate – și a unor noi tipuri de misiuni și obiective care derivă din ele.

La sarcinile fundamentale ale organizației se adaugă apărarea securității și stabilității membrilor săi și, implicit, a întregii regiuni euro-atlantice. Se introduce noțiunea de ,,equal security” – securitate egală – pentru toți membrii Alianței. Acesta le permite că, indiferent de deosebirile circumstanțiale sau de capacitatea militară, să-și atingă prin efort colectiv interesele naționale de securitate legate de regiunea euro-atlantică. Astfel, sarcinile fundamentale ale Alianței sunt: securitatea, consultarea trans-atlantică în probleme de securitate, apărarea, gestionarea crizelor și parteneriatul. Documentul reafirmă, și în nul context, caracterul defensiv al Alianței.

Implicarea politică a NATO în Balcani
Alianța dispune de mai multe elemente cu ajutorul cărora încurajează atingerea obiectivelor sale în Balcani, legate în principal de asigurarea stabilității și securității în regiune, precum și de înaintarea statelor din zonă pe calea integrării europene și euro-atlantice, inclusiv prin stabilizarea reformelor interne. Dintre acestea, pot fi amintite procesul MAP (Membership Action Plan-MAP), instrumentele aflate sub egida Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) și a Parteneriatului pentru Pace (PfP) sau activitățile din cadrul Inițiativei pentru Europa de Sud-Est (SEEI) . De asemenea, în vederea promovării obiectivelor menționate mai sus, Alianța sprijină și activitatea altor consilii, precum Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) și – până la 27 februarie 2008 – Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (Stability Pact), iar după acea dată – Consiliul de Cooperare Regională (Regional Cooperation Council) etc.
La summit-ul ce a avut loc la Riga (28-29 noiembrie 2006), Alianța a adoptat o hotărâre de o importanță deosebită pentru consolidarea securității și stabilității în Balcani prin invitarea în EAPC a Bosniei și Herțegovina, Muntenegrului și Serbiei. Prin această modalitate s-au pus bazele pentru stabilizarea dialogului politic între statele din regiune, ce au o influență benefică asupra stabilității regionale.
Aceste procedee au fost dezvoltate, pe baza interesului acestor state de a aprofunda cooperarea cu Alianța Nord-Atlantică, astfel încât la summit- ul ce a avut loc la București (2-4 aprilie 2008) s-a decis acordarea Dialogului Intensificat Muntenegrului și Bosniei și Herțegovinei, comunicându-se totodată disponibilitatea Alianței de a-și adânci cooperarea cu Serbia, în special prin PfP, inclusiv de a evalua demararea și cu aceasta a Dialogului Intensificat, la cererea Belgradului. România a sprijinit aceste decizii, din postura sa de participant activ la realizarea obiectivelor Alianței în Balcani. România a susținut ferm, de asemenea, invitarea să adere la Alianță a Albaniei și a Croației, precum și a Republicii Macedonia, deși pentru cea din urmă procesul a fost amânat până după reglementarea disputei privind numele acestei țări.
Dimensiunea operațională a NATO în Balcani
Alianța Nord-Atlantică conduce în prezent în Balcani acțiunea de păstrare a păcii intitulată KFOR. Începută în 1999, operațiunea are loc actualmente în baza Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU și a Acordului Tehnic-Militar dintre NATO și fosta Republică Federală a Iugoslaviei, semnat la 9 iunie 1999. La KFOR participă peste 15.000 persoane din 25 state aliate (148 militari din România) și 8 state partenere. Obiectivele fundamentale ale KFOR sunt păstrarea mediului de securitate sigur și stabil, dar și a libertății de mișcare în întregul Kosovo.
La 12 iunie 2008, NATO a decis inițierea implementării noilor sarcini constând în: dezmembrarea KPC (“Kosovo Protection Corps”); construcția, în locul KPC, a KSF (Kosovo Security Force), ca o structură de Securitate redusă numeric, înarmată ușor, multi-etnică, profesionistă, democratică și aflată sub control civil; construcția unei structuri de supervizare civilă a KSF.
România nu a încetat să acorde sprijinul său eforturilor aliate de garantare a securității în Kosovo. Având, însă, în vedere dezmințireaa independenței declarate de Kosovo, participarea forțelor românești la KFOR nu include noile sarcini, ci se circumscrie exclusiv dimensiunii de securitate, pe baza mandatului conferit misiunii NATO de Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.
Altfel spus, tot la nivel operațional, NATO se află localizat și în Balcanii de Vest prin Cartiere Generale regionale (HQ NATO) la Tirana, Skopje și Sarajevo (cu participarea și a unui militar român), precum și o Misiune NATO – Biroul de Legătură Militară la Belgrad. Obiectivul HQ NATO din cele trei capitale este de a participa și sprijini guvernele locale în reforma apărării și în alte activități legate de pregătirea statelor respective pentru aderarea la NATO, prin implementarea mecanismelor de dialog și cooperare convenite.

Diplomație publică
Anul 2009 reprezintă un an al oportunităților din punctul de vedere al diplomației publice pentru statele aliate și partenere în contextul Summitului NATO de la Strasbourg-Kehl (3-4 aprilie 2009) și al aniversării a 60 de ani de la crearea Alianței Nord-Atlantice. România și-a propus să sprijine și să contribuie la proiectele de diplomație publică specifice elaborate sub egida Diviziei de Diplomație Publică a NATO (PDD) pe temele de referință și să desfășoare, în plan intern, pe durata întregului an, o campanie de diplomație publică activă dedicată marcării a cinci ani de la aderarea la NATO și a 60 de ani de la crearea Alianței Nord-Atlantice. În preambulul celei de-a 60-a aniversări a NATO, România a participat alături de alți aliați la campania de informare publică având ca temă evidențierea contribuției Alianței la stabilitatea și securitatea Afganistanului, lansată de PDD, în Washington, D.C. Manifestarea a constat în expunerea în interiorul metroului din capitala S.U.A., în perioada 23.03.-19.04.2009, a unor fotografii ce ilustrează încercările aliaților de formare a unei armate afgane capabilă să asigure un climat de securitate în Afganistan și a unor instituții democratice care să asigure o guvernare stabilă și să răspundă cerințelor populației locale. Una din cele 11 fotografii alese pentru această campanie publicitară constituie aportul românesc la misiunea NATO din Afganistan și înfățișează un dialog între militarii români și reprezentanți ai comunității locale din provincia Zabul, sudul Afganistanului.

Aderarea României la NATO
România a cerut oficial aderarea la NATO în 1993. Cu un an mai târziu, România a fost primul stat care a acordat un răspuns invitației lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, având un rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.
În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acțiune în vederea acceptării de noi membri (Membership Action Plan – MAP). Conform acestui mecanism, România și-a creat propriul plan național anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilește obiective, măsuri și termene de realizare în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianță.
La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), conform evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de state și de guverne ai țărilor membre ale NATO au decis chemarea României, alături de alte șase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.
Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România și celelalte 6 state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii ce a avut loc la Bruxelles la 26 martie 2003. După ce protocoalele au fost semnate, pentru adaptarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorității structurilor aliate.
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.
În contextul marcării a nouă ani de la aderarea României la NATO și a 60 de ani de istorie a Alianței Nord Atlantice, în 31 martie a.c., Parlamentul României s-a reunit în ședință solemnă, prilej cu care a fost adoptată o Declarație. Campania de comunicare și diplomație publică internă, derulată de Ministerul Afacerilor Externe în parteneriat cu Ministerul Apărării Naționale și în coordonare cu PDD, urmărește informarea publicului larg privind beneficiile pe care le aduce apartenența la NATO în viața de zi cu zi a cetățenilor români; rolul de furnizor de securitate pe care România îl are în relație cu aliații săi și cu vecinătatea; activitățile propriu-zise pe care România le desfășoară ca stat membru NATO.

„De 60 de ani, NATO este varantul stabilității și securității statelor membre, asigurând condițiile necesare unei vieți prospere. De 9 ani, România este stat membru și participă activ în cadrul NATO. Prin acțiunile la misiunile NATO, susținerea vecinătății imediate, Marea Neagră, Ucraina, Georgia, prin susținerea perspectivei euro-atlantice pentru statele din Balcanii de Vest și alte astfel de acțiuni, România joacă un rol activ în asigurarea securității internaționale. România, stat membru NATO, este astfel un stat furnizor de securitate și nu doar beneficiar de securitate. Este important ca românii să cunoască atât ce face România în cadrul Alianței, cât și de ce sunt importante astfel de acțiuni pentru bunăstarea vieții de zi cu zi a fiecăruia dintre noi”.

Capitolul 3 – Nato, România și securitatea internațională
3.1 Rolul României în geostrategia N.A.T.O
O lungă perioadă de timp cele două mari organizații militare N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia au dus o luptă politică, diplomatică, economică și de creștere a potențialului militar, iar uneori în unele teatre de confruntări militare, neoficial, militari, unități sau subunități aparținând țărilor celor două blocuri și-au înfruntat priceperea militară și armamentul. După mai bine de 40 de ani de „Război rece” una dintre cele două super forțe mondiale a intrat în colaps, autodizolvându-se, aceasta marcând dispariția unui regim politic, dar și o victorie clară, fără umbre de tăgadă și fără defilări de trupe victorioase pe sub Statuia Libertății sau Arcul de Triumf.
În aceste condiții scopurile blocului militar învingător au trebuit să se transforme, Alianța Nord-Atlantică găsindu-i o nouă identitate, un nou motiv al existenței și păstrării relațiilor între țările componente. Tratatul Atlanticului de Nord, din Aprilie 1949, care este baza legală și contractuală a alianței, a fost creat în cadrul Articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite, articol care reiterează dreptul la apărare individuală sau colectivă inerent al statelor independente. Țelul Aliaților este promovarea și menținerea relațiilor de pace și prietenie în zona Atlanticului de Nord, scop menționat și în partea introductivă a Tratatului. În ciuda acestui fapt, la momentul ratificării tratatului, obiectivul imediat al N.A.T.O. era mai degrabă unul defensiv, apărarea membrilor alianței împotriva unei posibile amenințări rezultate în urma politicilor de creștere a puterii militare a fostei Uniuni Sovietice.
În prezent N.A.T.O. funcționează ca forum transatlantic pentru consultările aliaților în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a se constitui ca riscuri la adresa securității lor, facilitând coordonarea eforturilor lor în ceea ce privește problemele comune. Acesta oferă protecție împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrității teritoriale a oricărui stat membru, promovează securitatea și stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente și active cu toți partenerii, prin Parteneriatul pentru Pace și prin Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic și prin consultare, cooperare și parteneriat cu Rusia, și Ucraina, promovează înțelegerea factorilor care sunt în relație cu siguranța internațională și a obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare activă în Alianță și în țările partenere, dar și prin inițiative precum Dialogul Mediteranean. .
Toate țările membre ale N.A.T.O. participă pe deplin la cooperarea politică din cadrul Alianței și sunt angajate în mod egal față de prevederile Tratatului (art. 5), care consideră că orice atac armat asupra uneia sau mai multora dintre părți drept un atac împotriva tuturor, iar la Articolul 6 al Tratatului este definit domeniul geografic al acestuia ca acoperind „un atac armat pe teritoriul fiecărei părți din Europa sau America de Nord”. Totuși consultarea politică între membrii Alianței nu vizează doar evenimentele care se desfășoară în interiorul spațiului euroatlantic, ci și în tot ceea ce se întâmplă în afara spațiului de securitate euroatlantic și afectează stabilitatea și securitatea membrilor Alianței. Astfel au loc consultări regulate cu privire la problemele politice importante cu țările partenere în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, precum și cu Rusia, Ucraina și cu participanții la Dialogul mediteranean al N.A.T.O., în cadrul grupului de cooperare mediteraneană.
La Summit-ul de la Washington, din aprilie 1999, aliații au aprobat noul Concept Strategic al N.A.T.O., care identifică scopul alianței și sarcinile sale fundamentale de securitate, caracteristicile esențiale ale noului mediu de securitate, care specifică elementele unei abordării mai largi, de către N.A.T.O., a securității și care furnizează orientările necesare pentru continuarea adaptării forțelor sale militare. În vederea întăririi securității și stabilității spațiului euroatlantic, alianța este pregătită să contribuie, de la caz la caz și prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor și la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv operațiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din spațiul euroatlantic. Această abordare largă a securității, cu edificarea unei arhitecturi de securitate europeană nu poate fi concepută fără un parteneriat puternic și dinamic cu Europa, cu Uniunea Europeană în sprijinul valorilor și intereselor pe care acestea le au în comun și în același timp în cadrul tripolarității internaționale N.A.T.O.-U.E.-O.S.C.E.
În urma summit-ului de la Praga din martie 2004 s-a început o nouă reformă în structura N.A.T.O. și în același timp s-a atins numărului de 26 state membre prin admiterea a încă 7 țări, printre care și România, ceea ce marchează împlinirea domeniului geografic al Alianței aflat între cele 3 mări – Marea Baltică, Marea Mediteraneană și Marea Neagră. În acest fel flancurile de nord, sud-est și sud ale Alianței și în același timp ale spațiului european devin limitate de întinderile de ape care au constituit teatrul unor dispute permanente pentru promovarea intereselor diferitelor puteri de-a lungul istoriei. Prin întinderea sa și despărțirea a trei continente, spațiul mediteranean reprezintă principalul interes al Alianței pentru promovarea unei politici de stabilitate, securitate și cooperare multilaterală în regiune, urmat îndeaproape de zona Mării Negre, zonă istorică, situată la confluența a mai multor axe de importanță strategică.
Nivelul de securitate din România a fost profund marcat, în 2004, odată cu intrarea în Alianță și încheierea negocierilor de aderare la U.E., elemente care au dus indisolubil la o consolidare a securității sale. Momentul Istanbul a avut un impact serios pe întreaga filieră a surselor interne de insecuritate, inclusiv în domeniul economic.
Intensificând eforturile de valorificare a avantajelor oferite de aderarea la N.A.T.O. și posibilitatea aderării la U.E., România are posibilitatea de a elimina din vulnerabilități, riscuri și amenințări, care periclitau securitatea națională și o ocazie de a se afirma mai pregnant ca producător de securitate, ca factor de stabilitate în zona balcanică și în zonele de interes geostrategic ale Mărilor Neagră și Caspică, ale Asiei Centrale și Orientului Mijlociu.
Ca membru cu puteri depline al N.A.T.O., țara noastră resimte diverse influența asupra nivelului său de securitate, influențe care provin din spațiile vecine, dar, totodată, poate influența la rândul ei mediul de securitate internațional.
Mediul românesc de securitate este, totodată, altfel perceput, în condițiile în care, post Istanbul, țara noastră își asigură securitatea prin integrarea efortului propriu în eforturile organizațiilor de securitate europeană și euro-atlantică.

România nu ignoră existența potențialului de conflicte din regiune, a conflictelor interetnice, a influențelor fundamentaliste și tendințelor naționalist-extremiste. Motiv pentru care, pentru partea din Europa de Est rămasă în afara procesului de extindere europeană și euro-atlantică, rolul său este unul de strânsă cooperare în înlăturarea amenințărilor asimetrice, teroriste, a riscurilor la adresa securității naționale și regionale, a crimei organizate și îndeosebi a traficului de arme, droguri și persoane, dar și unul de sprijin pentru apropierea de N.A.T.O. și de U.E., ca și de promovare a unor relații speciale cu vecinii, de solidaritate și transfer al valorilor europene.
Țara noastră poate participa mai activ la reintegrarea spațiului sud-est european în arhitectura de securitate a continentului, se poate implica mai decis în demersurile de stabilizare, prin lucrul la proiectele regionale, aliate și europene privind sporirea securității și încrederii în Europa de Sud-Est.
Mediul de securitate național nu este singurul care suferă modificări în urma momentului Istanbul, ci înseși conceptele de securitate și apărare, ale căror remodelări conceptuale sunt cerute de obligațiile ce revin României în cadrul Alianței și noua abordare expediționară a misiunilor „out of area”.
Deschiderea unor baze militare americane pe teritoriul românesc consolidează poziția țării noastre de membru al Alianței și partener strategic al S.U.A. si îi conferă și mai multă încredere în posibilitățile proprii de a-și spori contribuția la securitatea regiunii.
Experiența a confirmat fără doar și poate obligativitatea abordării regionale exigente ale noilor riscuri de securitate, domeniu în care România are o determinare și o vocație geostrategică remarcabilă.
Influențele pe care spațiul euro-atlantic și celelalte spații le exercită asupra mediului intern și extern de securitate au un impact notabil în politica de apărare națională, ce vizează apărarea și promovarea intereselor primordiale ale României, precum și participarea noastră activă la asigurarea securității zonelor de interes ale N.A.T.O.,U.E și S.U.A.

3.2. România și flancul de S-E al Alianței
România devine membră a N.A.T.O. în urma reuniunii Consiliului Nord-Atlantic din 2 aprilie 2004 la Bruxelles. Eforturi făcute pentru îndeplinirea condițiilor de aderare s-au manifestat pe diferite planuri politico-militare, diplomatice, reformare internă a instituțiilor, în special instituției militare, cooperare în cadrul programelor comune de pregătire și instruire, susținerea campaniei din Kosovo și evenimentelor asociate intervenției N.A.T.O. în zonă și participarea cu trupe la acțiunile militare ale Alianței. În același timp poziția geostrategică a României constituie un element important în strategia nord-atlantică, președintele american George Bush aflat la București în 2004, după summit-ul de la Praga, a arătat că „România trebuie să devină un avanpost al Alianței Nord-Atlantice și, în același timp un factor de multiplicare a strategiei N.A.T.O. în regiunea Mării Negre, a Caucazului și în spațiul C.S.I.”.
Redislocarea și reașezarea noilor actori de putere într-un nou mediu de securitate, după încheierea războiului rece, au provocat profunde transformări geopolitice și geostrategice în Europa Răsăriteană și de Sud, ceea ce a determinat ca această zonă să fie readusă în prim-planul evenimentelor mondiale. Marea Neagră a intrat în centrul atenției întregii lumi după ce, mai întâi, această regiune a constituit un important interes de securitate european, fiind în atenția O.S.C.E., Consiliului Europei, mai târziu a Uniunii Europene, și, totodată, a făcut obiectul strategiei de securitate americană pe termen lung. Scopul implicării directe sau indirecte a acestor actori de securitate în evenimentele din Europa Răsăriteană îl constituie întărirea și asigurarea flancului sud-estic al N.A.T.O. prin realizarea unei atmosfere de stabilitate în această zonă și furnizarea securității și democrației în spațiul turc și asiatic islamic supus unor ample transformări politice, economice și sociale. Deși este înconjurată de o serie de „conflicte înghețate” (Transnistria, Oseția de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah) regiunea Marii Negre urmează să fie inclusă în sistemul euroatlantic, consolidându-se astfel flancul sud-estic al acestuia în vederea protejării sistemului împotriva unor amenințări regionale la adresa păcii și stabilității: imigrația ilegală, crima organizată și terorismul.
Interesele strategice ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu determină strategia de securitate a acestora în zona Mării Negre. Principiile ce au fost aplicate de acestea care să conducă la coagularea democratică în jurul Mării Negre sunt: sprijinirea României și Bulgariei, ca și a noilor democrații; reformarea instituțiilor de la Marea Neagră; implicarea Turciei; prioritate pentru conflictele înghețate; armonizarea programelor de democratizare ale S.U.A. și U.E.; concentrarea asupra viitorului Ucrainei.
Prin susținerea României și Bulgariei pentru realizarea reformei juridice și a standardelor necesare accesului în U.E., liderul mondial a avut în vedere ținerea atenției treze și relaționarea interregională și a celorlalte țări din zonă pentru accesul la structurile euro-atlantice, dar și repoziționarea bazelor americane din Europa în locațiile oferite de guvernele celor două țări.
În prezent există o serie de instituții de securitate și cooperare în regiunea Mării Negre, parte din ele create la propunerea S.U.A. și U.E. sau susținute de către acestea și de către alte state membre N.A.T.O., și în care România este parte, aducându-și o contribuție importantă la stabilizarea, securizarea și cooperarea în regiune.
Inițiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (S.E.C.I.), lansată în decembrie 1996 la propunerea U.E. și S.U.A. cuprinde țări din regiune și a fost creată cu scopul dezvoltării unei strategii economice și de mediu viabile, de a spori cooperarea regională și încurajarea integrării lor în structurile europene.
Centrul Regional S.E.C.I. pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere, a fost creat în București la propunerea României cu ocazia Comitetului de Agendă al S.E.C.I. din 26.01.1998. Pe lângă țările din regiune membre, au calitatea de observator S.U.A., unele țări europene și Ucraina. În Transnistria, Abhazia, Oseția de Sud și zona balcanică criminalitatea transnațională și-a găsit refugiul și a dezvoltat baze pentru traficul de arme, mașini furate, monedă falsă, droguri, femei și copii, destabilizând guvernele regiunii și amenințând Europa prin traficul ilicit și țările membre N.A.T.O. prin capacitatea și intenția de a vinde arme și tehnologie grupărilor teroriste. România își aduce aportul la lupta împotriva criminalității transfrontaliere ca țară membră a S.E.C.I. și ca gazdă a Centrului Regional S.E.C.I., în care sunt incluse secretariatele unor inițiative ale Pactului de Stabilitate (Combaterea Crimei Organizate – S.P.O.C. și lupta împotriva corupției – S.P.A.I.).
Forța Multinațională de Pace din Sud-estul Europei(MPFSEE), constituită la Skopje în anul 1998, reprezintă o structură politico-militară multinațională care are scopul de a demonstra angajamentul statelor participante în vederea asigurării securității și stabilității în spațiul euroatlantic, prin promovarea de bune relații de vecinătate între țările din regiune și dezvoltarea relațiilor de cooperare mai strânse între forțele militare ale acestora. Statele membre – Grecia, Italia, Turcia, România, Bulgaria, Albania și Macedonia asigură cele două componente operaționale: Brigada din Sud-estul Europei(SEEBRIG) și Forța Multinațională de Geniu(E.T.F.). S.U.A., Slovenia, Croația și Ucraina au statut de observator, nepunând trupe la dispoziția SEEBRIG, dar participă la activitățile politico-militare. SEEBRIG a fost concepută pentru a fi utilizată de la caz la caz în funcție de decizia politică adoptată în operațiuni în sprijinul păcii mandatate de O.N.U. sau O.S.C.E., conduse de N.A.T.O. sau U.E., inclusiv operațiuni de menținere sau restabilire a păcii și operațiuni umanitare.
Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est este o inițiativă care aparține Germaniei, la 8 aprilie 1999, la reuniunea U.E. de la Luxemburg pe fondul crizei din Kosovo. Rezultatul acestei inițiativei este crearea unei Europe de Sud-est ce se defineste prin pace, democrație, prosperitate și integrare în structurile euroatlantice. Inițiativa a fost precedată de o serie de alte inițiative similare, venite din partea unor țări precum Grecia, S.U.A., Turcia, precum și a altor organizații regionale, documentul fondator fiind semnat de 9 țări sud-est europene, de S.U.A., președintele O.S.C.E., reprezentantul Consiliului Europei și alte organizații internaționale. Printre obiectivele pactului se numără diminuarea și eliminarea potențialului conflictual al regiunii prin prevenirea și încetarea crizelor, sprijinirea dezvoltării unor regiuni democratice prin maturizarea proceselor politice democratice, crearea economiilor de piață viabile, crearea condițiilor necesare integrării regiunii în structurile politice, economice și de securitate euroatlantice.
Alte inițiative de apărare a securității europene în sud-estul Europei sunt: Inițiativa N.A.T.O. pentru Sud-estul Europei (SEEI) și Forța Navală Multinațională din Marea Neagră(BLACKSEAFOR).
Cu privire la al patrulea principiu strategic american în regiune expertul american menționează rolul U.E. și României de parteneri constructivi și esențiali în cadrul negocierilor pentru închiderea întreprinderii criminale din Transnistria și a conflictului secesionist cu guvernul constituțional de la Chișinău. Este accentuată de asemenea atenția care trebuie acordată succesului democrației din Ucraina, pacea din Moldova precum și democrațiile din Caucazul de Sud rămânând izolate în lipsa acestuia.
Concepția americană acordă o „importanță strategică majoră” regiunii Mării Negre, atât pentru Europa cât și pentru S.U.A., România reprezentând centrul ei de greutate, fiind caracterizată ca una dintre acțiunile de succes ale Europei de Sud-Est și ale Mării Negre. De asemenea prin noua configurare geopolitică a Mării Negre cu România, Bulgaria și Turcia ca țări N.A.T.O. și, primele două țări membre U.E., care domină partea de vest și sud, și cu noile state independente Moldova, Ucraina și Georgia pe coasta de nord și est, zona a căpătat o nouă identitate, care determină o altă abordare a problematicii specifice întregii regiuni, inclusiv în elaborarea strategiilor și programelor aflate în fază de proiecție, din care nu pot fi excluse țările din Caucazul de Sud care reprezintă reperele coridorului energetic euro-asiatic și care leagă sistemul euro-atlantic cu resursele de energie din zona caspică și cu statele din Asia Centrală.

ROLUL ROMÂNIEI CA STAT DE FRONTIERĂ

1.Umană, referitoare la ansamblul resurselor umane pune la dispoziție de România Alianței în vederea realizării obiectivelor acesteia;
2.Organizatorică, referitoare la schimbările și implementările făcute la nivelul instituției militare și a celorlalte instituții pentru asigurarea compatibilității și interoperabilității cu celelalte state membre;
3.Materială, referitoare la capabilitatea de a asigura resursele materiale necesare îndeplinirii angajamentelor asumate;
4.Militară, reprezentând aportul adus la desfășurarea acțiunilor militare N.A.T.O. și soluționarea crizelor;
5.Normativă, prin armonizarea legislației cu cea a țărilor aliate;
6.Politică, prin interdependența politicilor naționale de securitate și apărare cu cele similare N.A.T.O.;
7.Psihosocială, prin interferența sentimentului identității naționale cu sentimentul apartenenței la Blocul Nord-Atlantic;
8.Culturală, prin interacțiunea elementelor culturale naționale cu cele ale statelor membre.

3.3. Intervențiile NATO și implicarea României
Prezența forțelor militare N.A.T.O. în România – baza militară de la Mihail Kogâlniceanu și scutul anti-rachetă din Europa și de la Deveselu
Scutul antirachetă urmează a fi construit în fosta bază aeriană din Deveselu, județul Olt, după ce statul roman a dat permisiunea SUA să folosească baza aeriană de la Mihail Kogâlniceanu și portul Constanța pentru tranzitul trupelor și materialelor de război americane dinspre și înspre teatrele de război din Irak și Afganistan.
Prin intermediul acestei decizii președintele în funcție al României, Traian Băsescu afirma că “Romania ajunge la cel mai înalt nivel de securitate din istoria sa, securitate care e garantată acum pe termen lung”.
Lucrările de amenajare a bazei de la Deveselu care va găzdui elemente ale scutului de apărare antirachetă al SUA au fost programate să demareze în 2013.
Corpul de geniu al forțelor terestre ale Statelor Unite din Europa (USACE), în colaborare cu Agenția de apărare antirachetă – U.S Missile Defense Agency (MDA), Comandamentul European al Statelor Unite – U.S European Command (EUCOM) și Forțele Navale ale SUA (U.S Navy) au organizat la București, conferința Zilele industriei pentru abordarea adaptivă în etape privind scutul antirachetă. Conform Ambasadei SUA la București, la eveniment au fost prezenți circa 175 de participanți din țări precum România, SUA, Spania, Turcia, Grecia, Italia, Bulgaria, Marea Britanie și Emiratele Arabe Unite. Firmele reprezintă domenii precum construcții industriale, infrastructură, logistică, comunicații și IT, precum și securitate.
Corpul de geniu al forțelor terestre ale Statelor Unite din Europa (USACE) menționa că în final vor fi aprobate două contracte. Un contract va include facilitățile MDA și va cuprinde toate lucrările de infrastructură pentru întreaga suprafață a perimetrului militar american. Totodată reprezentanții americani consemnau că valoarea contractului privind facilitățile Agenției de apărare antirachetă (MDA) este estimată undeva între 100 și 250 de milioane de dolari. Printre dotările agenției de apărare antirachetă se numără infrastructura zonei de lansare, o clădire pentru asistență, o centrală electrică de rezervă, o facilitate de depozitare, o facilitate de control al accesului și o clădire de control al securității. În acest scop, s-a cerut ca executorul principal să fie o companie americană, care poate intra în parteneriat cu o altă firmă sau poate subcontracta. Dincolo de acestea, facilitățile ulterioare prevăzute în cadrul contractului cu MDA sunt un al doilea depozit, o centrală electrică ce nu va deservi misiunea, construcția fundației, o stație de pompieri și infrastructura și utilitățile sitului. Pentru acestea din urmă lipsește condiția ca principalul contractor să fie american. Deoarece acest contract va conține unele informații clasificate, contractorul general va fi obligat să dețină o autorizație de securitate.
Contractul relativ la toate facilitățile Forțelor Navale ale SUA, cu o infrastructură mai redusă în perimetrul elementelor sistemului de apărare antirachetă al SUA a fost scos la licitație ulterior. Pentru acesta, contractorul general avea nevoie să dețină o autorizație de securitate. Lucrările cuprinse în acest al doilea contract privesc un centru de control al accesului, facilități de cazare și mâncare, un depozit, o unitate sanitară, o facilitate pentru lucrări publice, precum și utilitățile și infrastructura sitului. Valoarea estimată a celui de-al doilea contract este cuprinsă între 25 și 100 de milioane de dolari.
În urma acestor evenimente, aeroportul Kogâlniceanu și portul Constanța au devenit infrastructuri strategice și pentru SUA, și N.A.T.O. totodată. Baza aeriană a rămas sub comandă românească, comandantul bazei fiind ofițer român. În urma acestui acord au fost dislocati acolo în medie, 200 de militari americani, iar cifra maximă acceptată este de 500 de militari străini.
Se menționează ca sistemul antirachetă este unul defensiv, de apărare a teritoriului SUA și al României, țară membră N.A.T.O., astfel de eficiența sistemului beneficiază si alte tări membre N.A.T.O.
Construirea sistemului este o consecință a unei înțelegeri bilaterale româno-americane. Astfel, atunci când dezvoltarea scutului antirachetă va lua sfârșit în toate statele N.A.T.O. și componenta americano-română va fi integrată acestui sistem defensiv aerian.
Având în vedere situația creată în 2010 în Coreea și amplasarea pe coastele Americii a unui număr mai mare de interceptori, Statele Unite și-au regândit strategia în domeniul scutului antirachetă. Totodată, programul în Europa și mai ales programul legat de România și Polonia a continuat în conformitate cu planificarea inițială, iar construcția elementelor scutului antirachetă sunt plănuite a deveni operaționale, așa cum s-a stabilit anterior în documentele de parteneriat cu Statele Unite, lucrările au fost demarate în 2013, cu data de finalizare orientativă în anul 2015, faza a doua, și, legat de Polonia, faza a treia, care se găsește într-o etapă diferită de plasare a interceptorilor, cu data de finalizare în anul 2018.
Ulterior, Polonia a inițiat un program propriu de scut antirachetă, scut ce urmează a fi construit în perioada 2014-2023, ocazie cu care Bronislaw Komorowski, președintele polonez în funcție a promulgat în aprilie 2013 un amendament la legea referitoare la finanțarea forțelor armate poloneze, acest program urmând să fie integrat în structurile defensive NATO.
Ulterior. în octombrie 2012, guvernul spaniol a anunțat vineri că a autorizat desfășurarea a patru nave de război americane și a 1.000 de soldați la baza navală americană de la Rota, pe costa de sud a Spaniei, în cadrul sistemului de apărare antirachetă al NATO. Acesta acord acorda dreptul de includere, la baza de la Rota, a unor facilități de susținere necesare pentru staționarea permanentă a patru nave de tip AEGIS ale Marinei americane și a echipajelor lor.
Staționarea acestor nave face parte din cadrul scutului antirachetă european al NATO, care are ca principal obiectiv protejarea Europei de eventuale atacuri cu rachete lansate din Orientul Mijlociu, în special din Iran, un proiect promovat de SUA, însă căruia Rusia s-a opus ferm, considerându-l o amenințare la adresa securității țării.

Războiul Civil Libian din 2011 și intervenția militară NATO
Războiul din Libia a fost la origine un conflict între revoluționarii libieni și Marea Jamahiriye Arabă Socialistă Populară Libiană. Acesta a început ca o serie de proteste și confruntări care au loc în statul nord-african împotriva lui Muammar Gaddafi, conducătorul Libiei de 42 de ani. Protestele au fost declanșate pe 15 februarie 2011 și au devenit o revoltă la scară mare până la sfârșitul lunii februarie, luptele evoluând aproape către un război civil, în speciali după ce Consiliul Național de Tranziție a preluat conducerea în teritoriile pe care le controlau rebelii. Această revoltă a fost declanșată ca urmare a revoluției din Tunisia și Egipt și, în general, protestele din Africa și Orientul Mijlociu din 2010–2011
O parte semnificativă aforțelor de securitate ale lui Gaddafi au refuzat efectiv să lupte împotriva civililor, mai mult decât atât, majoritatea dintre aceștia s-au alăturat protestatarilor. Ca urmare a acestui fapt, liderul Libian, Gaddafi a angajat un număr imprsionant de mercenari străini, proveniți din țările africane vecine pentru a combate protestele. Astfel, până la începutul lunii martie, Gaddafi a pierdut controlul asupra unei mari părți a țării sale. Opoziția libiană a constituit Consiliul național de tranziție, iar presa liberă și-a stabilit sediul central în Cirenaica. Ulterior, presa a jucat un rol important în organizarea opoziției.
Gaddafi a deținut controlul în Tripoli, Sirt, Zlitenși Sabha Gaddafi a controlat bine armata, Brigada Khamis și o mare masă de mercenari. O parte dintre generalii lui Gaddafi și a altor apropiați ai acestuia au trecut de partea protestatarilor și au solicitat ajutorul comunității internaționale pentru a stopa masacrelor de civili, mulți dintre aceștia fiind non-combatanți.
În martie 2011, atunci când forțele NATO au inițiat bombardamentele aeriene in Libia, foarte mulți lideri militari și politicieni occidentali s-au grăbit să afirme optimiști că războiul din nordul Africii va fi o chestiune de zile, nu săptămăni. Ulterior acesta avea să se întindă până în octombrie 2011, când dictatorul libian Muammar Gaddafi a fost capturat și ucis în mod brutal de către rebeli. A fost nevoie de 13.000 de misiuni aeriene ale NATO, mii de rachete Tomahawk care au lovit forțele lui Gaddafi, de amenințarea că liderii libieni vor fi prezentați pentru a fio judecați în fața Tribunalului Penal Internațional, și în cele din urmă de o determinarea supraomenească a libienilor sătui de viața sub conducerea dictatorială a acestuia.
Motivul pentru care ofensiva aeriană a NATO a părut inițial ineficientă a fost considerat orgoliul liderului libian Gaddafi, care chiar dacă ar fi fost dispus să negocieze îndepărtarea sa de la conducerea statului, ar fi dorit și o soluție care să îi protejeze în cele din urmă și imaginea, lucru pe care rebelii nu au fost dispuși să îl accepte. O soluție pașnică din partea NATO ar fi trebuit să implice exilul liderului libian, lucru a greu de dus la capăt după mandatul de arestare emis de Curtea Penală Internațională și după îmbolnăvirea președintelui venezuelean, Hugo Chavez.
Intervenția aeriană a fost lungă din cauza faptului că, de regulă, campaniile aeriene sunt dificile atunci când un obiectiv principal al alianței era minimizarea pagubelor colaterale, concret se dorea evitarea pierderilor de vieți omenești civile: femei, copii sau bărbați neimplicați în această dispută.

Războiul din Libia, a însemnat pentru alianța NATO:
• 17 state implicate in campania din nordul Africii
• NATO a preluat comanda completă a operațiunilor militare la 31 martie
• circa 13.000 misiuni de luptă efectuate de NATO în cadrul “Operation Unified Protector”
• avioanele NATO au efectuat deasupra Libiei circa 120 de misiuni de luptă zilnic
• forțele NATO au atacat aproximativ 50 de ținte zilnic, majoritatea în Tripoli, Misrata, Brega, munții Nafusa
• aproape 5.000 dintre misiuni au fost atacuri cu bombe și lansări de rachete; doar jumătate dintre ele și-ar fi atins ținta
• capacitatea de lupăa a forțelor libiene a fost redusă cu peste 50%, a precizat Pentagonul
printre obiectivele distruse se numară inclusiv centrul de comandă al lui Muammar Gaddafi din Tripoli, Bab al-Aziziya
• la 3 iunie, forțele britanice și franceze au început sa folosească elicoptere pentru atacuri în Libia
• campania din nordul Africii a depășit-o pe cea din Kosovo, din 1999 (Slobodan Milosevici a cedat după 78 de zile de raiduri aeriene)
• peste 1.100.000 de libieni s-au refugiat în Tunisia, Egipt, Niger, Algeria, Ciad și Sudan
numărul persoanelor ucise variază între 1.000 și 13.000, în funcție de sursă; alte câteva mii au fost rănite
• circa 1,5-2 miliarde de dolari cheltuite de țările din coaliția internațională
unele surse au afirmat că războiul costa 100 de milioane de dolari pe zi
• echipe de agenți secreți ai CIA și ai Mi6 au fost dislocate în Libia, pentru a strânge informații despre ținte militare și despre poziția forțelor lui Gaddafi
• Consiliul Național de Tranziție al rebelilor fost recunoscut de 22 de țări drept singurul guvern legitim al Libiei, imediat după instalarea acestuia la conducerea țării.
Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în octombrie 2011, în unanimitate, o rezoluție care punea capăt la 31 octombrie mandatului ce autoriza recurgerea la forță în Libia.
Decizia Consiliului de Securitate al ONU a apărut la o zi după ce Consiliul Național de tranziție instalat la conducerea Libie ,a cerut prelungirea misiunii NATO în Libia până la sfârșitul anului. Consiliul Național de tranziție susținea că, și după moartea lui Muammar Gaddafi, ultimii luptători fideli acestuia constituie o amenințare pentru țară.
Rezoluția Consiliului de Securitate a ordonat sfârșitul autorizării, începând de la 31 octombrie, ora Libiei 23.59, a unei zone de excludere aeriană și a oricărei acțiuni militare vizând protejarea civililor. NATO s-a reunit în urma acestei rezoluții la Bruxelles pentru a declara oficial sfârșitul misiunii aeriene în Libia, care a durat aproximativ șapte luni.
Rezoluția Consiliului a mai prevăzut și ridicarea embargoului internațional asupra livrărilor de arme către Libia, și a pus capăt înghețării conturilor Corporației naționale libiene a petrolului, Zuetina Oil Company, ca și restricțiilor vizând Banca centrală a Libiei, Libyan Arab Foreign Bank, Libyan Investment Authority și Libyan Africa Investment Portfolio

Participarea României la războiul din Libia
România a trimis Fregata Regele Ferdinand, acest act a reprezentat participarea României la monitorizarea embargoului care se desfasoara in Marea Mediterana, decis de NATO în cazul Libiei. Aceasta a fost lansată la apă în 1986, a ieșit din serviciul Marinei Britanice în 2002, în 2003 a intrat într-un proces de refacere, în 2004 fiind preluată de Forțele Navale Române. Echipajul de la bordul navei era constituit din 205 marinari și doi ofițeri din Forțele Navale.
Achiziția de către Forțele Navale Române a fregatei, denumită inițial HSM Coventry și scoasă din uz de către Marina Regală Britanică, a fost aprobată de Guvernul României în 2002. Programul de modernizare și reabilitare a acesteia și a fregatei Regina Maria urma să fie realizat de compania BAE Systems. La 9 septembrie 2004, pe dana Victory Jetty din portul Portsmouth/Marea Britanie, s-a conferit în cadru festiv pavilionul navei. Cu această ocazie navei i s-au acordat numele de Regele Ferdinand și numărul de bordaj F 221. La ceremonia de comisionare au fost prezenți președintele de atunci al României Ion Iliescu, ministrul Apărării Naționale Ioan Mircea Pașcu, șeful SMG generalul dr. Mihail Popescu și șeful Statului Major al Forțelor Navale, contraamiralul dr. Gheorghe Marin. Partea britanică a fost reprezentată de Lordul Bach of Lutterworth, ministrul pentru înzestrare, viceamiralul James Burnell Nugent, din Royal Navy, Sir Charles Mansfield, președintele BAE Systems, reprezentanți ai Fleet Support Limited și Rolls Royce.
Nava a părăsit portul Portsmouth la 26 noiembrie 2004, orele 13.30 și a acostat în portul Constanța la 10 decembrie 2004, fiind escortată la intrarea în port de două elicoptere și nave de luptă. A intrat în subordinea Comandamentului Operațional Naval. A fost numită nava comandant a portului militar Constanța, preluând ștafeta de NAVĂ AMIRAL a Forțelor Navale Române. În 2005 a fost prima navă românească care a participat la Operația NATO (art.5) Active Endeavour.
Comandantul navei a fost desemnat comandorul Mihai Panait, absolvent al Academiei Navale Mircea cel Bătrân – promoția 1991. În perioada 1999-2001 a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Militare, iar în 2009 a absolvit Colegiul Naval de Comandă, Newport, SUA. A absolvit următoarele cursuri de carieră și nivel: curs postuniversitar de conducere a unităților de marină/1999, curs de arme sub apă în cadrul Academiei Navale/2004, curs pentru echipa de comandă la Den Helder în Olanda/2005, curs Joint SMFA, București/2006. Din 2008 este cetățean de onoare al statului Rhode Island-Newport-SUA.
Date tehnice ale navei:
• Fregata Regele Ferdinand are un deplasament de 4900 tdw, o lungime de 148,2 m, lățimea de 14,75 m, viteză maximă de 30 Nd pescaj maxim.6,4 m, 8 punți. Echipajul numără 18 ofițeri, 77 de maiștri militari și 110 militari angajați pe bază de contract.
• La bordul navei se află: tun super-rapid 76 mm Oto Melara; instalații lansare torpile; sistem de comandă asistat de calculator; instalații de bruiaj pasiv; sisteme de luptă electronică; 9 sisteme radar; sistem de propulsie, 4 turbine Rolls-Royce; elice cu pas variabil; patru Diesel generatoare a câte l MW la 450 V/60 Hz/3 faze.
• Fregata Regele Ferdinand este capabilă să execute lupta în toate cele trei medii: la suprafață, aerian și sub apă. Principalele misiuni ale navei sunt: participarea la operațiuni comune sau colective; navă de comandă a unei grupări navale; supravegherea situației navale și controlul traficului maritim în marea teritorială, zona contiguă și zona economică exclusivă; protecția căilor de transport și de comunicații maritime; sprijinirea forțelor specializate în combaterea poluării apelor maritime, contrabandei și transporturilor ilicite de armament și droguri; participarea la acțiuni naționale și internaționale de căutare și salvare pe mare sau ajutor umanitar; instruirea navală pe mare.

Revolta din Siria (denumită și Războiul civil din Siria) este reprezentată de o serie de demonstrații antiguvernamentale ce au început la 26 ianuarie 2011. Aceasta a fost stimulată de celelalte valuri de demonstrații antiguvernamentale și revoluții din țările arabe, protestatarii din Siria cer libertate politică, manifestează împotriva sistemului dictatorial constituit dintr-un singur partid, consolidat în timpul conducerii țării de către președinții Hafez și dr.Bashar al-Assad, împotriva dominației membrilor sectei alawite, apropiați de familia Assad, în guvern și conducerea armatei și a organelor de securitate, împotriva șomajului, a corupției și a încălcării drepturilor omului în țară.
Manifestațiile antiguvernamentale au stârnit reacția, fără rețineri, cu focuri de arme, arestări și bombardamente focalizate pe cartierele și localitățile rebele, acest tip de reacția a dus la degenerarea manifestațiilor într-un adevărat război civil, la care au început să fie folosite tancuri și avioane împotriva civililor. Acest act de violență din partea guvernului a dus la extinderea manifestațiilor în toată țară, la ele participând musulmani suniți, care reprezintă circa 73% din populația Siriei, religioși și laici, și membri ai minorităților, mai ales kurzi, și ei la rândul lor, musulmani suniți, dar nu arabi. După estimări făcute de asociațiile internaționale pentru protecția drepturilor omului, până la data de 1 februarie 2012, au fost uciși în confruntări cel puțin 14 000 oameni, multe mii de demonstranți și răsculați au fost răniți, circa 14,000 persoane au fost arestate, iar circa 14,000 s-au refugiat în Turcia și Liban.
Liga arabă și Organizația Națiunilor Unite au demarat inițiative de negociere cu președintele Assad pentru încetarea represiunii sângeroase a manifestanților, pentru demararea de reforme și totodată pentru a ajunge la o înțelegere cu opoziția. În acest sens, ONU și guvernul Siriei au căzut de acord că protestatarii au legături cu grupările teroriste. Guvernul a început procesul de reforme, inițiind schimbarea Constituției. Totodată și Vaticanului a inițiat proteste față de persecutarea creștinilor de către rebelii arabi, și folosirea acestora ca scut uman pentru a acuza apoi guvernul de nerespectarea drepturilor omului
Comandantul suprem al forțelor NATO, amiralul american James Stavridis, a afirmat că unele state membre ale Alianței au luat în calcul posibilitatea unei intervenții militare în Siria.
Acesta afirma că unele state membre ale Alianței Nord-Atlantice evaluează în mod individual o acțiune militară în Siria, totodată acesta a menționat că orice eventuală intervenție a NATO ar urma aceeași succesiune ca în cazul intervenției din Libia.
Rolul jucat de NATO în conflictul din Siria s-a limitat până la momentul redactării acestei lucrări de licență la desfășurarea de rachete de intercepție de tip Patriot pe lungimea frontierei dintre Turcia și Siria, în scop de prevenire a intruziunilor aeriene și a lansării de rachete dinspre Siria.
Turcia, membră a NATO, și vecin al statului Sirian și-a propus în mai 2013 să ridice un zid de securitate la granița cu Siria, de o lungime totală de 2,5 kilometri, înconjurând practic punctul de frontieră Cilvegozu, pentru a preveni trecerile ilegale.
Orașul Cilvegozu se găsește la circa de 10 kilometri de orașul turcesc Reyhanli, unde un atac dublu cu bombă a ucis 51 de oameni și a rănit alți 100, la începutul lunii mai 2013, atacuri puse pe seama rebelilor sirieni.

Conflictul din Coreea de Nord
Cel mai recent conflict dintre cele două Corei: Coreea de Nord și Coreea de Sud s-a declanșat în urma scufundării unei nave de război sud-corene pe 26 martie 2010, Coreea de Sud a afirmat că o torpilă nord-coreeană a provocat incidentul și a suspendat imediat schimburile comerciale cu Coreea de Nord. Aceștia din urmă s-au apărat afirmând că sud coreeni au falsificat dovezile referitoare la incident, răspunzând violent și amenințând cu un război total. În ciuda apelului la precauție în fapte și mesajele externe lansat la adresa Coreei de Nord, SUA au răspuns propagandei Nord Coreene de amenințări în același mod, și au trimis ulterior un distrugător, capabil să intercepteze rachete, în apropierea coastelor sud-coreene.
Odată cu trecerea timpului, situația a degenerat, și a ajuns să se transforme într-un cerc vicios: orice încercare a marilor puteri occidentale de a minimiza amenințările lui Kim Jong-un, a condus imparabil la multiplicarea mesajelor și gesturilor de același del din partea conducerii de la Phenian, acțiuni considerate și mai provocatoare. În acest mod a început să se vehiculeze la nivelul conducerii marilor puteri occidentale, ideea posibilității unui conflict deschis, ca soluție finală de rupere a acestui cerc vicios.
Pericolul primordial în această situație în acest context, îl reprezintă faptul ca oricare dintre părțile implicate în acest duel diplomatic de o duritate fără precedent să treacă la fapte.
Cronologia crizei nord-coreene
Catalizatorul crizei dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud îl reprezintă moartea liderului Nord Coreean Kim Jong-il, la în 17 decembrie 2011. Liderului suprem al Coreei de Nord a fost succedat la conducerea țării de tânărul lui fiu, Kim Jong-un, care, imediat, a început să transmită mesaje de avertizare pentru Coreea de Sud și Statele Unite. Atitudinea acestuia belicoasă a fost considerată de puterile occidentale o încercare de a-și consolida puterea în fața propriilor oameni.
Pe 13 aprilie 2012, înainte de aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Kim Ir-sen, Corea de Nord a avut o tentativă de a lansa o rachetă cu rază lungă de acțiune, de tip Unha-3. Lansarea, care a avut loc în prezența presei internaționale, a fost un eșec. Pe 12 decembrie, are loc o nouă încercare de a lansa o rachetă de tip Unha-3, de această data încercarea a fost încununată de succes, asimilat de SUA cu un tir de rachetă balistică. Reacționând față de acest test provocator al Coreei de Nord, Consiliul de Securitate al ONU a extins, în 22 ianuarie 2013, sancțiunile impuse Coreei de Nord. Ca și consecință, la scurt timp după această decizie, Comisia nord-coreeană pentru Apărare Națională a anunțat că are de gând să efectueze un al treilea test nuclear.
În 12 februarie 2013, s-a presupus că guvenrul de la Phenian a efectuat un nou test nuclear, ipoteză susținută de agențiile de supraveghere seismică din regiune, care au estimat la acest moment că s-a produs un seism cu magnitudinea de aproximativ 5 grade, generat artificial. Conform estimărilor autorităților din Coreea de Sud, puterea exploziei ar fi ajuns la șase-șapte kilotone.
În 8 martie, Coreea de Nord a încetat acordurile de neagresiune cu Coreea de Sud și a întrerupt telefonul roșu dintre cele două țări înființat în anul 1971, la câteva ore după ce Consiliul de Securitate al ONU a votat noi sancțiuni împotriva Phenianului. Coreea de Nord “abrogă toate acordurile de neagresiune dintre Nord și Sud”, a declarat “Comitetul pentru reunificare pașnică din Coreea”, într-un comunicat difuzat de agenția oficială KCNA.
Pactul de neagresiune a fost semnat în 1991. Acesta stipula ca cele două țări să își rezolve pe cale pașnică diferendele și să evite confruntările militare accidentale.
Retorica belicoasă a regimului de la Phenian nu s-a oprit aici, aceștia amenințînd că urmează să denunțe și acordul de armistițiu care a pus capăt războiului Coreei din 1953, continuând cu amenințarea unui “război termonuclear” și lansând amenințări la adresa Statelor Unite, care se expun unui “atac nuclear preventiv”.
Pe 30 martie 2013, liderul Nord Coreean Kim Jong-un a declarat că se află în stare de război cu Coreea de Sud. Acesta reiterând că începând din această dată, relațiile intercoreene sunt în stare de război și toate problemele între cele două state coreene vor fi tratate conform unui protocol adaptat războiului. Situația de durată conform căreia peninsula coreeană nu este nici în război, nici în stare de pace s-a încheiat.
Pe 4 aprilie 2013, agențiile de presă internaționale relatau că Phenianul a transferat o rachetă cu rază medie de acțiune spre coasta de est. Ministrul de Externe sud-coreean a minimizat gestul, afirmând că racheta nu pare să vizeze teritoriul continental al Statelor Unite. În acest sens, conducerea de la Casa Albă a transmis că orice nouă provocare ar fi regretabilă, dar că nu ar reprezenta un element de surpriză dacă regimul nord-coreean ar lansa o nouă rachetă. Ulterior Coreea de Sud a reacționat la acest gest provocator, mobilizând două nave de război dotate cu interceptoare antibalistice.
Pe 9 aprilie 2013, regimul de la Phenian a transmis un avertisment oficial tuturor diplomaților străini să părăsească teritoriul nord coreean până pe 10 aprilie, motivând că după această dată nu mai poate garanta securitatea acestora în cazul unui atac nuclear. SUA au reacționat imediat afirmând că acest ulttim gest provocator al Correei de Nord reprezintă o amenințare clară și directă la securitatea națională a Statelor Unite, precum și la adresa stabilității și a păcii în regiune. SUA au trecut rapid la consolidarea scutului antirachetă din guam, totodată și liderii japonezi au reacționat imediat la aceste amenințări, mobilizând un sistem antirachetă în jurul capitalei Tokyo.
În figura 3.1. și 3.2. este reprezentată grafic situația dispozitivelor din Coreea de Nord, și modalitatea de interceptare a eventualelor rachete lansate de către aceasta de scutul antirachetă plasat de SUA în Guam.

Pe 10 iunie 2013, după 18 ore de negocieri între reprezentanții celor două coreei, în orașul de frontieră Panmunjom, discuții începute duminică dimineața și încheiate în noaptea de duminică spre luni, Coreea de Nord și Coreea de Sud au semnat un acord în vederea organizării unei reuniuni la nivel de Guvern în 12 și 13 iunie la Seul, prima întrunire de acest fel din 2007, în vederea aplanării definitive a conflictului. În acest fel, după o lungă retorică belicoasă, și acțiuni provocatoare ale Coreei de Nord, care au generat reacții dure, atât la nivel comunicațional cât și la nivel militar, generând mișcări de trupe, conflictul contemporan dintre cele două coreei pare că se apropie de un sfârșit pașnic.
Argumente pentru și contra intervenției NATO în Coreea de Nord
Argumente pentru:
• Intervenția ar putea conduce la o mai bună respectare a Drepturilor Universale ale Omului – de peste 60 de ani Coreea de Nord este ținută sub influența directă a familiei Kim, statul fiind sub o dictatură militară continuă și îndoctrinată prin „cultul personalității” al acestei familii Kim. În practică, drepturile fundamentale ale oamenilor nord coreeni sunt grav afectate, drepturi precum dreptul la exprimare, dreptul la religie (constituția din Coreea de Nord specifică că fiecare om are dreptul la religie, dar fiecare om are și dreptul de a folosi violența pentru a-și exprima religia), dreptul la un trai decent (guvernul nord corean a preferat să cheltuiască bani pe bombe nucleare și contruirea armate în dauna asigurării unui nivel de alimentație optim pentru populație). În acest sens poate fi susținută afirmația că o interventie militară a NATO în acest conflict ar însemna în cele din urmă eliberarea a mii de oameni, care sunt oricum în pericol de moarte și care nu au o viață decentă, în ciuda pagubelor. Așadar, intervenția poate fi considerată o măsură de împlinire a Drepturilor Universale ale Omului.
• Coreea de Nord reprezintă un factor de instabilitate în regiune – relația dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud nu a fost niciodată una foarte cordială, iar în ultimul deceniu au existat numeroase acte cu caracter belicos (uneori chiar de provocare, ca atacul de la graniță din 2010) față de Coreea de Sud. În același timp, Coreea de Nord a refuzat consecvent să participe la discuțiile care au ca scop reducerea armamentului nuclear și a ignorat cu desăvârșire tratatul internațional de non-proliferare a armelor nucleare. Comportamentul acesta poate fi atribuit în mare măsura liderului totalitar Kim Jong-Il. Și cum acesta a fost succedat la putere de fiul său care îi impartășește majoritatea concepțiilor, iar în unele cazuri acesta este mai extremist decât tatăl său, Coreea de Nord va reprezenta în mod constant un pericol pentru vecinii pașnici și un risc de declanșare a unor arme de distrugere ăn masp în cazul în care încercările sale de provocare vor da roade .
• Înterventie în scopul normalizării relațiilor dintre Nord și Sud ar deschide noi piețe pentru comerțul din regiune – Coreea de Nord a practicat în ultimele decenii o politică de izolare atât la nivel economic cât și la nivel diplomatic și militar. Această orientare și-a lăsat direct amprenta asupra nivelui de trai din Coreea de Nord, numeroase organizații pentru protecția drepturilor omului au înaintat ONU rapoarte în care se arată clar că populația trăiește sub limita sărăciei . O intervenție NATO în Coreea de Nord ar putea obliga conducerea țării să isi schimbe atitudinea față de Sud la nivel politic, și la nivel economic. Încetarea politicii economice de izolare a Coreei de Nord ar însemna un progres imens pentru regiune, și totodată pentru îmbunătățirea nivelului de trai al populatiei Nordului.
• NATO are obligația de a ajuta Coreea de Sud – NATO consideră Coreea de Sud drept un „stat de contact”, cu alte cuvinte, un stat aliat cu organizația, așadar, intervenire de partea Coreei de Sud în acest caz, ar reprezenta menținerea unei cooperări foarte bune între cele două părți, cu avantaje multiple pentru ambele tabere. Totodată Statele Unite au inițiat tratative cu partea chineză, tratative ce ar putea duce la retragerea susținerii pe care China o acordă de câteva decenii Coreei de Nord .

Argumente împotriva unei intervenții a NATO
• Un război ar implica pierderi semnificative de vieți omenești, mulți dintre aceștia civili nevinovați, și pierderi materiale – nu doar numărul soldaților morți ar fi ridicat ci totodată și cel al civililor prinși la mijloc, și la care de regulă se face referire ca fiind victime colaterale. În războiul din Irak se estimează că numărul militarilor care au murit este de 4.748 iar în Afganistan de 2.271. Pierderi alarmante, ce le depășesc cu mult numărul militarilo, s-au numărat și în rândul civililor sacrificați, se estimează că doar în războiul din Irak numărul acestora este de 108.281, majoritate fiind cetățeni irakieni. În același timp pierderile materiale sunt foarte mari, existând riscul ca în timpul bombardamentelor să fie afectate sau chiar distruse muzee și clădiri considerate patrimoniul mondial. O intervenție NATO în conflictul dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud presupune și alocarea unor sume mari de bani, existând riscul ca țările implicate să fie lovite de recesiune, mai ales în contextul economic actual, s-a estimat că intervenția din Libia a costat țările participante, membre NATO, circa 2 miliarde de dolari americani. Intervențiile Nato în Afganistan și Irak a însemnat mobilizarea unor sume consistente de bani cheltuiți pentru trimiterea trupelor pe teatrul de război. Guvernul SUA estimează că aproximativ 345 de miliarde de dolari au fost cheltuiți de către Statele Unite pentru războiul din Afganistan, din 2001 de la pornirea acestuia. Se menționează că doar pentru ajutoarele umanitare SUA a cheltuit aproximativ 17 miliarde de dolari. Această observație este valabilă și pentru razboiul din Irak, război în care s-au cheltuit aproximativ 750 miliarde de dolari, și operațiunea este încă în desfășurare.
• O intervenție NATO ar crește exponențial riscul recurgerii la arme de distrugere în masă de către Coreea de Nord – în decembrie 2002 Coreea de Nord a anunțat că intenționează să reia programul nuclear, iar în 2003 aceasta a ieșit din Tratatul de Neproliferare Nucleară. Trei ani mai târziu aceasta susține primul test nuclear care a fost anunțat ca fiind un succes . În ciuda acestui fapt, Coreea de Nord a semnat un document prin care s-a obligat să renunțe la fabricarea de arme nucleare în schimbul unor sume de bani și a garantării securității din partea celorlalte state , serviciile secrete au descoperit că Coreea de Nord încă se ocupa de fabricarea de arme. Din cauza forței acestor arme de distrugere în masă, și a faptului că există pericolul ca acestea să afecteze indirect și alte țări pe lângă țara țintă, problema armelor nucleare este de câteva decenii o problemă mondială și ar trebui acționat la nivel mondial. Însuși comportamentul deseori total irațional pe scena politică internațională ar trebui să reprezinte un motiv în plus de gândire asupra oricărei intervenții străine, care, foarte probabil, ar conduce la escaladarea ostilităților deja existente între cele două coreei.
• Un război între Coreea de Nord și Coreea de Sud ar afecta și celelalte țări ar putea produce și o instabilitate generală economică – după atacul lansat de Coreea de Nord asupra insulei Yeonpyeong bursele asiatice au reacționat negativ, înregistrând scăderi semnificative. Ca urmare, nu doar cele două coreei implicate în incident au fost afectate ci și Japonia, țară cu un renume pentru stabilitatea cursului. Astfel, investitorii au asaltat piața japoneză cu ordine de vânzare pentru moneda japoneză din cauza proximității geografice dintre Japonia și Peninsula Coreeană. Totodată piețele europene au fost și ele afectate, indicele bursier a scăzut semnificativ ca urmare a acestui incident, scăzând în Londra sau Paris. Strategi militari au afirmat că acest conflict dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud este defapt o reproducere la scară redusă a Războiului Rece, un ecou al acestui război. Rusia, vechi aliat al Coreei de Nord, și China, unul dintre principalii susținători ai Coreei de Nord, ar putea forma o alianță destul de puternică împotriva statelor membre NATO.
• O intervenție NATO nu ar fi motivată de propriului tratat – singurul stat afectat de acest conflict a fost Coreea de Sud, stat care momentan nu face parte din NATO ci doar din „Țările de Contact” ale NATO, adică state care sunt aliate cu NATO, în ciuda atacurilor Nord Coreene, alianța NATO nu ar putea invoca articolul 6, care menționează faptul că dacă un stat este atacat, fiecare stat membru NATO trebuie să declare razboi țării atacatoare. Astfel, nu există vreun motiv pentru a interveni militar în conflictul dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, conform tratatului actual.

Acum două luni, pe 04 aprilie 2013, Organizația Tratatului Nord Atlantic a împlinit 64 ani de la constituirea alianței, odată cu semnarea actului de constituire a alianței de la Washington, 4 aprilie 1949. Pe 02 aprilie 2013 s-au împlinit 9 ani de când steagul României a fost ridicat la Cartierul General al NATO.
Acești 64 de ani scurși de la înființarea NATO nu au făcut altceva decât să consolideze organizația și structurile de conducere și decizionale ale acesteia. Au mărit numărul de membri al alianței, și a conexiunilor dintre aceștia. Alianța NATO este fără doar și poate cea mai puternică alianță militară a secolului în care trăim, motiv pentru care aceasta poate și în același timp, trebuie, să își asume rolul de asigurator de securitate pe plan mondial, nu doar pentru statele membre, ci pentru toate statele de pe Glob.
Ținând cont de conotația globală pe care o are acest rol, asumat deja parțial de NATO, în ciuda unor ezitări din partea membrilor alianței, sau a piedicilor puse, prin vot în cadrul Consiliului Națiunilor Unite, de marile puteri, încă sub conducere comunistă, Rusia și China, este important de precizat că la nivelul NATO trebuie să se mențină principiul egalității și solidarității membrilor, și să se dezvolte o structura organizațională de așa natură încât să poată fi evitate cu ușurință eventualele abuzuri ale NATO pe plan mondial.
Având o asemenea putere armată, de altfel puterea armata în general a condus lumea încă din cele mai vechi timpuri, granița dintre garantul securității pe plan mondial și comiterea de abuzuri în vederea atingerii propriilor interese, devine foarte îngustă, motiv pentru care toate intervențiile NATO trebuie dezbătute pe larg și analizate în detaliu consecințele acestor decizii.

CONCLUZII
Lumea în care trăim se găsește într-un mileniu nou, în care noile riscuri și amenințări la adresa securității au determinat-o să reconsidere valorile general umane ce leagă între ele statele și națiunile.
La nivelul țării nostre, strategia de securizare a regiunii poate avea trei dimensiuni esențiale, și tododată, complementare: extinderea N.A.T.O. și a Uniunii Europene și includerea regiunii în arealul de securitate și stabilitate european și euroatlantic; definirea și consolidarea unei entități de cooperare economică, socială, politică și militară pe arealul zonei Mării Negre Extinse; participarea fiecărui stat din regiune la această construcție, prin armonizarea intereselor, estomparea conflictualității tradiționale și participarea activă în cadrul organizațiilor și al structurilor create în acest scop.
Consiliul N.A.T.O.-Rusia și Consiliul N.A.T.O.-Ucraina, parteneriatul strategic dintre Rusia și Uniunea Europeană, candidatura la Uniunea Europeană a Turciei și, în viitor, a Rusiei, Ucrainei, Georgiei și a altor țări din zona caucaziană reprezintă modalități de securizare economică, politică și militară a zonei și de creare a premiselor pentru realizarea unui concept politic, economic și de securitate eurasiatic important pentru securitatea zonei de interes strategic a României.
Există un risc fără precedent ca omenirea, în întregimea sa, să se scufunde, la începutul mileniului al treilea, într-un adevărat „armaghedon”, dacă armele nucleare vor fi scoase din hambarele secrete și folosite. Dar, în același timp, există și posibilitatea ca omenirea să poarte civilizația la cote și mai înalte dacă spiritul păcii va prevala asupra spiritului războiului.
Pentru aceasta este nevoie să se dezvolte o nouă paradigmă bazată pe politicele care vor îmbunătăți pacea și vor limita conflictul. O asemenea paradigmă ar trebui să pună accentul pe un proces global comun de securitate destinat să reîntoarcă polarizarea socio-economică, să îmbunătățească dezvoltarea economică și să controleze procesul de proliferare și militarizare.
Atfel creșterea nivelului de securitate a statelor poate crea condiții favorabile dezarmării, și, totodată poate asigura mediul și încredere cu scopul unei dezvoltări economice fără precedent, canalizând și antrenând resursele economice în procese de producere de valoare în dauna unei antrenări și echipări continue a forțelor armate. Acest țel nu poate fi atins fără a se lua măsuri cooperative atât la nivel regional cât și la nivel global.
În sublinierea importanței actorilor nestatali și limitelor puterii militare, terorismul contemporan provoacă concepțiile tradiționale a securității internaționale, care se bazează pe așteptările comportamentului diferitor state și prioritatea capacităților materiale. Pericolul terorismului sugerează că dezordinea sau nedreptatea din cadrul statelor nu este compatibilă cu o ordine de securitate internațională. Sistemul internațional este indisolubil legat de conflicte generate pe arena politicilor interne. Se poate afirma că terorismul internațional reprezintă revărsarea conflictelor civile pe scena internațională.
Intervențiile NATO, fie ele și în scop umanitar, cum a fost cea din Libia, au stârnit fără doar și poate antipatii și mai puternice din partea extremiștilor la adresa membrilor organizației, cât și a Statelor Unite în particular, vâzuți ca liderii acestei alianțe și totodată motorul ei decizional, SUA fiind acuzate în nenumărate rânduri de folosirea NATO în interes propriu.
În acest context strategic, post 11 septembrie, când statele se confruntă cu primejdia statelor care întâmpină dificultăți grave economice, a epurărilor etnice, a terorismului internațional și mai ales a statelor conduse de regimuri totalitare ce dețin arme de distrugere în masă, proiectarea unei instituții supranaționale capabilă să impună un sistem de control la nivel internațional asupra comportamentului iresponsabil al acestor actori și, atunci când este cazul să intervină cu măsuri coercitive atunci când este pusă în pericol pacea și securitatea internațională a devenit imperativă. Se poate spune că această instituție este deja prezentă la nivel global, în fază incipientă, prin NATO, și prin extinderea acestei organizații și sporirea rolului acesteia la nivel mondial se poate atinge dezideratul comun al țarilor civilizate: pace și prosperitate.

Bibliografie

1. I.M.Anghel, „Globalizare și probleme globale”,București, 2001
2. Bidu, Ioan – Meridiane de securitate, Editura Academiei Naționale deInformații, București, 2011
3. Barry Buzan, Ole Wæver, Jaap de Wilde – Securitatea, un nou cadru de analiză , 2010, Editura CA Publishing ,Cluj
4. J.Baylis, “International and global security”, Box 12.1 Notions of “security”
5. Simion Boncu , Securitatea europeană în schimbare. Provocări și soluții, Editura Amco Press, București,2005
6. Jean Callaghan– Securitatea intenațională și forțele armate, 2011, Editura Tritonic, București
7. Anton Carpinschi, Diana Mărgărit – Organizații internaționale, Editura Polirom,Iași , 2011
8. Bogdan Chirieac – România in NATO – De la Madrid la București , Editura Historia , 2011
9. Col. dr. Cosma Mircea, Cpt. drd. Ispas Teofil, Securitatea în structurile europene și euro-atlantice, Editura Academiei Fortelor Terestre, 2012
10. Dan Dungaciu, Sanda Cinca – NATO post-Lisabona și provocările regionale , Editura Institutului de Stiințe Politice și Relații Internaționale , 2011
11. Dicționar de securitate internațională, Editura CA Publishing, 2012
12. Duțu Petre Dinu Mihai-Ștefan – Politica europeană de securitate și apărare – Cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională, Lucrare discutată în ședința Consiliului Științific al CSSAS, Universitatea Națională de Apărare “Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2012
13. Paul Dănuț Duță ,Cristian Popa-“Securitatea prin cooperare. Politici de integrare,vol 1,Sibiu:TehnoMedia 2007
14. Klare Michael T. – The Geography of Conflict, in “Foreign Affairs”, Vol. 80, No.3, May /June 2011.
15. Ion IRIMIA, Aspecte ale insecurității naționale, în Buletinul AISM nr. 2/2002
16. Walter Lippmann – ,,The Political Scene ” (1919)
17. P.Mangold, ”National security and International Relationes”, London, 2010
18. Mircea Mureșan, Statutul și rolul României ca stat la frontiera de est a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și a Uniunii Europene, publicată în Strategii de apărare și securitate la frontiera răsăriteană a N.A.T.O. și UE, vol. I, Ed. UNAp, București, 2011
19. Naghi, Gabriel -Securitatea europeană : fundamentări normative și instituționale, Editura C.H. Beck București, 2011
20. Stan Petrescu, Apărarea și securitatea europeană, Ed.Militară,București,2006
Stan Petrescu, Mediul de securitate global și euroatlantic,Editura Militară,2005
21. Tudorache Ovidiu-Adrian, Conflicte de interese în Europa: NATO-OSCE, în “Studii de Securitate”, vol. 5, nr. 1/2012.
22. Radu-Sebastian Ungureanu – Securitate, suveranitate și instituții internaționale, Editura Polirom , 2010
23. Vasile Simileanu- Conflicte asimetrice,2011, note de curs
24. Stefan Vladutescu, Ella Magdalena Ciuperca – Securitatea națională și manipularea opiniei publice, Editura Didactică și Pedagogică, 2012
25. Gheorghe Văduva. – Factori de risc la adresa securității și apărării naționale Editura Universității Naționale de Apărare, București , 2012
26. Marian Zulean,Luciana-Alexandra Ghica – Politica de securitate intenațională. Concepte, instituții, procese, Editura Polirom, 2010
27. „Disarmament forum. Making Space for Security?”, Printed at United Nations, Geneva, UNIDIR/DF/2003/1, Editor in Chief Kerstin Viguard
28. Strategia Europeană de Securitate,publicată în documentul “O Europă mai sigură într-o lume mai bună”,adoptată în cadrul consiliului de la Bruxelles,pe 12 decembrie 2003.
Surse electronice:
29. http//consilium.europa.eu/infopubl
30. http://nato.mae.ro
31. http://militar.infomondo.ro/
32. http://www.nato.int
33. http://natolibguides.info
34. www.europe.org.ro- Securitatea internă
35. http://www.mediafax.ro/
36. http://www.realitatea.net/
37. http://www.mediafax.ro/
38. http://viapolitica.eu/
39. http://huffingtonpost.com/
40. http://www.guardian.co.uk/

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Nato Si Managementul Securitatii Internationale (ID: 122528)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Nato Si Managementul Securitatii Internationale

Copyright Notice

Originea Romilor. Fenomenul de Migratie

Energie

Rolul Comunicarii Interne In Procese de Schimbare Intern Organizationale

Interfete Digitale Pentru Calculator

Sursele de Informare Pentru Serviciile de Referinta

Dilema Securitatii Energetice

Copyright Notice

Similar Posts