Naratorul Senect Si Infant In Nuvelistica Lui Druta

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Nuvelistica lui Druță : prezentare generală

1. Ion Duță,omul cu cele mai multe doruri

2. Frumos și Sfînt în opera lui Druță

3. Idei și teme in epicul druțian

Capitolul II. Naratorul senect și infant în discursul epic druțian

2.1. Noțiuni generale

2.2. Imaginea copilăriei la Druță-naratorul infant

2.3. Naratorul senct în opera lui Druță

Concluzie

Bibliografie

Introducere

Studiul pe care îl fac are la bază tema:Naratorul senect și infant în nuvelistica lui Druță.Mi-am ales această temă pentru că am decis să fac o aprofundare în lumea scrierilor lui Druță,să-i cunosc personajele,viața dar și zbuciumul spiritului său.

Tema aleasă este actuală pentru toate vîrstele, pentru că scrierile maestrului sînt și vor rămîne mereu frînturi de moment, de prezent. Atît atunci cît și acum avem nevoie de toate calitățile sufletești cu care sînt înzestrate personajele druțiene, de noblețe, de hărnicia, dăruirea dar și bunătatea lor.

Scrierile lui Druță conțin pe deplin aceste două noțiuni de senect și infant și fac acea paralelă coerentă între copilul tuturor timpurilor și toamna din pletele bătrînilor.Și deoarece Druță a ales să scrie atît pentru copii cît și pentru bătrîni,consider că întreaga sa operă are un merit deosebit în literatura noastra postbelică pentru încă mult timp înainte.Mă voi axa mai mult pe elucidarea problemei copii-bătrîni,voi aborda temele majore pe care le are Druță în opera sa.

Studiul pe care îl fac, se referă pe larg la întreaga proză druțiană, la jocul de roluri și la integrarea cititorului în universul maestrului. Lucrarea, în sens larg, este împărțită în două capitole. În primul capitol se analizează o prezentare generală a întregii nuvelistici druțiene si la noțiunile atât de ințelept folosite de maestru, voi face o aprofundare în opera de succes a scriitorului-Frunze de dor și Ultima lunănde toamnă . Apoi, în cel de-al doilea capitol voi face analiza deplină a noțiunilor senect și infant, aduc exemple, fac referire la opera și la autor.

Capitolul 1

Subcapitolul 1.1.Ion Druță-Omul cu cele mai multe doruri

“Omul trăiește cu acel vis searbăd, cu acea speranță nemărginită în care el consideră că nu va muri. Deși știe foarte bine că va muri. Dar el trăiește așa, pentru că numai această nemoarte îl face activ, energic, îl face să riște, să se apuce de piept cu însuși Dumnezeu în sensul de a căuta, a găsi, a descoperi, a destăinui, a revela. Aici este toată explicația acestor eforturi ce vin de la sine…„

(Gheorghe Mazilu)

Ion Druță a adus în scrisul său marea dragoste pentru acest pământ, pentru țară și pentru oamenii săi. Pentru că el cunoaște acest popor și în marile lui înălțimi și în marile păcate…Această calitate de a prețui acest dor, de a vedea omul în toată complexitatea , cu toate laturile ei întunecate, de a releva ceea ce este esențial, fundamental ceea ce îl mișcă, îl face să zboare pe acest om în lumea visului, a fanteziei, a căutărilor, a moralității, a felului său de a-și trăi existența, toate acestea le-a reflectat și le-a materializat în scrisul său. Această pasiune, acest dor, această încîntare pe care o are scritorul Ion Druță față de cei de acasă i-au dictat și multe acțiuni, i-au creat și multe momente placute aici, acasă.

Azi, evident, trăim într-o lume amăgitoare, zgomotoasă, o lume în care apar an de an atîtea cărți noi, o lume în care fiecare se simte maestru, se simte geniu. Numai că doar ceea ce este plămădit cu o hărnicie nespus de mare nu capitulează în fața oricărei critici și judecăți. Ion Druță rămâne un mare creator, o mare onoare, o mare demnitate a acestui pământ. Datoria noastră este de a-l citi, de a-l cunoaște , de a-l cinsti, pentru că foarte rar avem șansa de ne întîlni cu un om de geniu, șana de a avea în viață un mare creator de frumuseți cum este Ion Druță,maestru în înțelesul deplin al acestui cuvînt. A vorbi despre Druță este mai mult sau mai puțin o sărbătoare spirituală, un alint al acelor clipe cînd dorul prinde rădăcini în noi, cînd momentul în care sîntem acasa pare veșnic, nemăsurat în lacrimi și dureri.

Ion Drută s-a născut la 3 septembrie 1928 în satul Horodiște raionul Dondușeni.  Fiul lui Pentelei Druță, zugrav bisericesc, și al Soficăi, de origine ucraineană. în 1939, familia Druță se mută în satul Ghica Vodă, de lîngă Bălți, unde viitorul scriitor va face clasele primare. [1]

Este un dramaturg valoros și un publicist incitant, marcat de subiectivitate în anii când se încadrase în procesul de trezire a conștiinței noastre naționale și lipsit de vigoare în eseurile și cuvântările televizate de ultimă oră .Valoarea social-estetică a operelor sale este asigurată de cunoașterea impecabilă de către scriitor a realității supuse investigației literare și de măiestria artistică de care dă el dovadă în procesul scrierii. Asemeni unui alt meșter Manole, Ion Druță se daruie totalmente “zidirii” sale.

Viața lui Druță – una puternică, închinată toată Adevărului din cuvînt – o povestesc operele Dumnealui. În ele scriitorul și-a răsădit adînca lui iubire de oameni, de viață, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului nostru. Maestrul rămâne a fi una din legendele plaiului nostru, una din zidirile de rezistență ale Literaturii noastre naționale. Iar eroii săi literari sau dramatici creează cu toții o familie mare de oameni vii, reali, asemenea nouă, dar mai ales asemenea părinților și bunicilor noștri. De la aceste personaje învățăm ani de-a rîndul spiritul, noblețea, demnitatea și frumusețea dragostei de om și de viață. Creația lui Ion Druță – integră, de o înaltă ținută artistică, civică și patriotică – se sprijină pe trei piloni esențiali:

–  idealurile atotpurificatoare ale creștinismului

–   tradițiile populare, culturale și istorice ale neamului;

–   preceptele unei gîndiri și experiențe civilizate, de factură modernă.

Cea mai înaltă apreciere, pe care ar rîvni-o un dramaturg, este istorioara spusă într-un interviu chiar de Ion Druță, despre o țărancă din Rusia, care și-a pierdut soțul în război, a crescut cu greu trei feciori, i-a ajutat să-și găsească rostul lor, și-a zdruncinat sănătatea, a rătăcit prin spitale, mergînd apoi să trăiască, pe rînd, la casele celor trei fii ai săi. Odată, unul din ei i-a cumpărat un bilet la spectacolul “Frumos și sfînt” (după Ion Druță), jucat de trupa Teatrului Central al Armatei Sovietice, sosit în turneu de la Moscova în orașul lor. Bătrînica a văzut spectacolul, i-a adunat apoi pe feciori și le-a spus: “Dacă pentru toate chinurile mele, pe care mi-a fost dat să le îndur, ca să vă fac oameni, mi-ați fi cumpărat numai acest bilet la teatru…  apoi și aceasta ar fi fost prea de ajuns ca să mă mulțumiți”. Peste cîteva zile bătrîna a plecat în lumea celor drepți, împăcată cu Dumnezeu, cu ea însăși și cu viața zbuciumată pe care a trăit-o. [2]

Ion Druta este omul cu cele mai multe doruri, el este acel care cu o nedesavirșită durere și melancolie în suflet a descris, a cîntat acest plai, acest neam moldovenesc. Autorul susținea: “Accept noțiunea de pesimism, pentru că nu am nici un motiv de optimism.”. Aceasta il face sa fie mai “mare” decit a putut el sa fie. [3]

Dacă Ion Creangă, dascălul său întru logos, a trăit într-un sat liber, urmașul s-a trezit într-un sat agresat de o mașinărie infernală, în care nici ciobanul mioritic nu mai are loc. Inefabilul armoniei, rezultat al umorului pur al humuleșteanului, deși încă răzbate ca firul de iarbă de sub caldarâm, cu discreție, ca o boare de primăvară, inefabilul acesta a rămas îngropat undeva în lutul din adâncuri, fiindcă deasupra au bătut vânturile aspre ale istoriei moderne. Clopotnița, Toiagul păstoriei, Șoapte de nuc, Povara bunătății noastre, Casa mare ș.a. aduc acea alchimie specifică autorului între dulceața armoniei sacrului și veninul unei prăbușiri de proporții etnice, care dă suflu de modernitate prozelor lui Ion Druță, sub masca unui tradiționalism sui generis, osmoză care prefigurează noua paradigmă culturală a transmodernismului. Experiența istorică a autorului are rădăcini similare cu aceea a lui Aitmatov din celebrul roman “O zi mai lungă decât veacul”. Nu e vorba de nici un soi de influență, ci de stări asemănătoare care generează fenomene asemănătoare, dovadă că „teroarea istoriei” a fost și mai este un fenomen specific nu doar realităților istorice românești. În definitiv, e aceeași dramă a dispariției unei umanități arhaice, dar nicicum anacronice, ca în Moromeții lui Marin Preda. Aitmatov a făcut-o zguduitoare prin scoaterea la lumină a legendei mancurților. Ce poate fi mai tragic decât fiul care și-a pierdut memoria strămoșilor și care aruncă, fără ezitare, săgeata ucigașă în pieptul mamei? Dintele necruțător al comunismului a supus unei amenințări viclene și dure, în numele „științei” și „ideilor” umanitariste, etnii și tradiții cândva înfloritoare. A nu-ți cunoaște trecutul, rădăcinile arheale echivalează cu dispariția, înseamnă a fi un mancurt. În Basarabia renașterii din anii 1988-1992 s-a vehiculat mult această tragedie a mancurtismului, dar, cu anii, când vechii barbari ai stepelor s-au reașezat pe malurile Bâcului, vocea mamei care-și căuta fiul s-a stins încetul cu încetul sub o nouă „teroare a istoriei”, cu mult mai vicleană decât toate, căci acum mancurtismul biruia sub noul chip numit moldovenism. În plămada acestei drame istorice de proporții opera lui Ion Druță și omul Ion Druță au rămas în miezul de foc al istoriei, chiar dacă, fizic, scriitorul s-a retras la Moscova. Nicolae Dabija a scris, cu ani în urmă, o minunată poezie despre “Întoarcerea fiului risipitor de frumusețe” care fiu nu era altul decât Ion Druță. Toți sperau că se-ntoarce arheul, Făt-Frumos din basmul popular, ca să le aducă aminte celor părăsiți de memorie istoria neamului românesc. Apoi, sentimentul a fost că Ion Druță s-a întors și nu s-a întors: cu un ochi al memoriei arheale, dar cu celălalt al uitării. Așa că Basarabia a rămas doar cu doi arhei: Eminescu și Ștefan cel Mare. Suficienți, desigur. Iar Druță a rămas, în Basarabia, cu opera care-i mai importantă decât omul pieritor, căci în ea trăiește Archaeus. Și e, totodată, oglinda conștiinței sfâșiate, despre care am vorbit într-un capitol din Basarabia sau drama sfâșierii, în ceea ce-l privește pe Ion Druță. [4]

Subcapitolul 1.2.Frumos și Sfînt în opera lui Druță

Motto:”Oamenii de geniu sînt meteori destinați să ardă pentru a- și lumina secolul” 

Adînc moralizatoare și interesant construită opera druțiană , e o oglindă reflectoare a celor mai înalte simțeminte caracteristice poporului moldovean. La Ion Druță, zbuciumul și întregul circuit pornește de la ideea de Frumos. Uneori văzut ca operă de artă, descoperit pe calea creației, alteori ca dimensiune valorică caracteristică unui Om. Și nu toți sunt oameni. Caracterele antagoniste vin să nu anteze ideea de Frumos și Sfînt în opera druțiană. Aceste două largi dimensiuni se extind la nivelul întregii creațiuni. Categoriile estetice amintite poartă la Druță amprenta unei mentalități profund populare. Încercînd să înțelegem ideea de sfințenie e necesar să pătrundem în miezul gîndirii poporului nostru. Această înțelegere nu înseamnă folosirea unor clișee decorative folclorice , nu echivalează cu frînturi de subiecte sau umbre de personaje împrumutate din creația orală ci presupune prezența motivelor populare care cer a fi descifrate. Eroii lui Druță sînt mesagerii și întruchiparea vie a ideii de bine și frumos, idee contradictorie manifestărilor antipodice de esență antimorală, antisocială, antinațională, antiumană. Proza și dramaturgia druțiană își găsesc într-un punct întîlnire , de aici și unicitatea lor , concordanța de sensuri și pe alocuri , de structuri gramaticale. [5]

Opera lui Ion Druulare care cer a fi descifrate. Eroii lui Druță sînt mesagerii și întruchiparea vie a ideii de bine și frumos, idee contradictorie manifestărilor antipodice de esență antimorală, antisocială, antinațională, antiumană. Proza și dramaturgia druțiană își găsesc într-un punct întîlnire , de aici și unicitatea lor , concordanța de sensuri și pe alocuri , de structuri gramaticale. [5]

Opera lui Ion Druță este în totalitate pătrunsă de sfințenie și de frumusețe spirituală. Personajele sale întruchipează o bogăție a sufletului și o lume în care Druță a muncit cu osîrdie la construirea și menținerea păcii. Pentru maestru, valoarea cuvîntului este la fel ca valoarea pîinii…cuvintul este sfînt în masura în care e sfîntă pîinea.

Ion Druță este un scriitor de dimensiuni universale. În acest om firav și modest se află o rară putere de creație. Când am văzut cetatea Sorocii, am înțeles toată drama oamenilor din acele locuri de trecere dintr-un spațiu într-altul, dintr-o lume în cealaltă. M-a izbit frumusețea împrejurimilor Sorocii, apa măiestuoasă a Nistrului și cetatea care stă încă întreagă, de veghe, în apărarea unor timpuri care au fost și s-au dus. Ion Druță este de acolo, din acele locuri, dar el este totodată un om înzestrat cu rare puteri, care a dăruit prin scrierile sale semenilor săi – în înțelesul cel mai larg, având în vedere extraordinara și rara răspândire a creațiilor sale, în atâtea limbi – imagini ale lumii din care a plecat. nuvelele, povestirile, romanele, eseurile și mai ales piesele sale prin care s-a adresat maturilor dar și copiilor, în cursul a peste o jumătate de veac, reprezintă, însumate într-o imagine, ceea ce Ion Druță a purtat cu sine în lumea largă în care a trăit și căreia i s-a adresat. El a luat cu sine toată zestrea spirituală din Horodiște pentru a o dărui lumii. Într-un fel, Druță este întruchiparea destinelor neamului căruia îi aparține și un purtător de cuvânt al său. [6] Etnic vorbind, Druță a moștenit elemente arhaice românești (pe linie paternă, fiind fiul unui pictor de biserici) și slave (mama fiind ucraineană, evlavioasă). Creștinismul ortodox, de coloratură slavă, a lăsat, de aceea, puternice urme în spiritualitatea profundă a scriitorului, dar pe fondul logosului românesc, afinitatea cu geniul verbal al lui Creangă constituind substanța lui estetică (v., în acest sens, nuvela Horodiște), însă evitând și din acest punct de vedere epigonismul, fapt vizibil, bunăoară, la povestitorul Ion Istrati. E ceea ce a făcut din Ion Druță un rezistent, în sensul dat cuvântului de Mircea Eliade. altminteri, Mihai cimpoi [2, p. 175-180] face trimitere la „teroarea istoriei”, convertită și transfigurată mioritic în sacralitate și în splendoare morală, casa mare țărănească, de exemplu, fiind un spațiu sacru, al sărbătorii și al omeniei (Casa mare, 1959). În limbajul lui Blaga, e ceea ce se numește boicot al istoriei împotriva hoardelor barbare care se erijează, prin forța brută devastatoare, în stăpâni și făuritori de istorie. Dacă Ion Creangă, dascălul său întru logos, a trăit într-un sat liber, urmașul s-a trezit într-un sat agresat de o mașinărie infernală, în care nici ciobanul mioritic nu mai are loc. Inefabilul armoniei, rezultat al umorului pur al humuleșteanului, deși încă răzbate ca firul de iarbă de sub caldarâm, cu discreție, ca o boare de primăvară, inefabilul acesta a rămas îngropat undeva în lutul din adâncuri, fiindcă deasupra au bătut vânturile aspre ale istoriei moderne. Clopotnița, Toiagul păstoriei, Șoapte de nuc, Povara bunătății noastre, Casa mare ș. a. aduc acea alchimie specifică autorului între dulceața armoniei sacrului și veninul unei prăbușiri de proporții etnice, care dă suflu de modernitate prozelor lui Ion Druță, sub masca unui tradiționalism sui-generis, osmoză care prefigurează noua paradigmă culturală a transmodernismului. [7] .

Unică prin concepție și arhitectonică, prin diversitatea de grile aplicate și prin ponderea estetică a investigațiilor, dar și prin caracterul lor voit internațional și internaționalizat, ampla exegeză colectivă fenomenul artistic Ion Druță, realizată în viziunea academicianului Mihail Dolgan și apărută în colecția „academica” (iv), reprezintă o temerară sinteză valorizantă a întregii opere druțiene în ceea ce are ea fundamental – a scriitorului moldovean cu cea mai mare popularitate, a „clasicului în viață”, cum l-a caracterizat norocos Mihail Gorbaciov, părintele „perestroicii” și al „transparenței”.calificativul „clasic în viață” presupune neapărat prezența unui talent nativ de excepție și a unor adevărate capodopere, cum ar fi, în viziunea cercetătorilor lui Druță:Povara bunătății noastre, Biserica Albă, Clopotnița, Casa mare, Frumos și Sfânt, Păsările tinereții noastre, Doina, Sania, Ultima lună de toamnă, Toiagul păstoriei, Samariteanca, Povestea furnicii… anume valorile umane și estetice excepționale l-au făcut pe Ion Druță să devină un fenomen artistic profund original nu numai în plan național, ci și în plan internațional. Fenomen artistic în sensul de valoare estetică esențializată și ontologizată la maximum, de etalon poetico-existențial al ființei umane din spațiul mioritic, cu starea dorului și a rugăciunii în suflet. Fenomen artistic cu sensul de mod specific de a fi al moldoveanului / românului cu o concepție particulară asupra lumii, cu o sensibilitate poetică înnăscută și cu un spirit autohton ce focalizează particularitățile definitorii ale creativității naționale. Fenomen artistic cu sensul de model de poeticitate, capabilă să exprime straturile abisale ale ființei noastre în timp, spațiu și istorie, poeticitate ce provoacă uimire și farmec estetic prin descoperirea de noi fațete și semnificații ale cosmosului omenesc, cu parametrii lui constituenți: spiritual, etic, ontologic, religios, filozofic, metafizic. În sfârșit, fenomen artistic cu sensul de simbioză dialectică a actualului cu general-umanul, a naționalului cu internaționalul, a autohtonului cu alolingvul în actul de creație, precum și a lirismului cu dramatismul, a epicului cu baladescul. Prin cele mai perfecte nuvele, romane și drame poetice, Ion Druță a reușit să dezvăluie lumii întregi adevărata „față” a sufletului neamului dintre Nistru și Prut, frumusețea lui poetică și înțelepciunea-i nepieritoare, credința neclintită în adevăr, în datini și în cele sfinte, verticalitatea și demnitatea, dar și dramele nesfârșite și puterea lui de rezistență, dar și răzvrătirile lui întru căutarea și stabilirea propriei identități. aceasta în ciuda faptului (sau, poate, tocmai datorită acestui fapt!) că scriitorul nostru s-a aflat, chiar dintru început, într-o neîntreruptă opoziție / „încleștare” / confruntare cu Puterea, cu vechiul regim totalitar, cu dogmele „realismului socialist” și cu temele „interzise” de cenzură, cu mulțimea de dificultăți prin care a trebuit să treacă poporul, dar și cu critica obtuză, conservatoare, de esență sociologist-vulgară, inclusiv cu confrații de condei invidioși și rău intenționați, și – nu în ultimul rând – cu scrisul iresponsabil și mediocru al epocii. Ca și Eminescu, Ion Druță a preferat să fie „urât” de către contemporani, decât să nu spună adevărul întreg verde în ochi. Într-o scrisoare inedită către Veronica Micle, clasicul nostru se destăinuia cu amărăciune: „… sunt peste voia mea grăitor de adevăr” în fața oricui, de aceea sunt unul dintre oamenii cei mai bine urâți din România. N-a spus-o așa, dar ar fi putut s-o spună cu destul temei și autorul Poverii[8] …Într-un studiu substanțial, consacrat lui Ion Druță – Istorie și identitate în romanele lui Ion Druță (în original: „History and identity in the novals of Ion Druță”), doctorul în istorie din statele Unite ale americii Keith Hitchins, care s-a aplecat adeseori asupra culturii și literaturii din România și Basarabia, se arată a fi „fascinat” de „superba vocație artistică” a prozatorului moldovean în evocarea faptelor istorice și a efectelor acestora asupra „minților individuale și a conștiinței colective”. Apreciind înalt tipul de roman istoric creat de I. Druță, savantul conchide judicios: „Pentru I. Druță, țăranii sunt adevărați creatori ai istoriei, deoarece ei poartă poverile societății și mențin unitatea comunității de-a lungul veacurilor prin păstrarea credinței și a valorilor, precum și prin transmiterea acestora generațiilor viitoare. Nu există o afirmare mai frapantă a credinței sale în misiunea țăranului decât contrastul izbitor ilustrat în Biserica Albă dintre Ecaterina Mare a Rusiei, împreună cu cei de la curtea sa, și țăranca Ecaterina «cea mică», cu sătenii și vecinii ei” (studiul figurează în cartea de față). Cele peste 3100 de surse artistice și critice privind creația polifonică a scriitorului, înglobate în cuprinzătoarea biobibliografie Academicianul Ion Druță: prozatorul, dramaturgul, eseistul (întocmit de un grup de lucrători de la biblioteca academică „Andrei Lupan”), vorbesc de la sine și cu probe de netăgăduit de popularitatea enormă a lui Ion Druță la noi și în lume. Chiar numai faptele arătate mai sus, la care se adaugă cele opt volume a întregii creații în curs de apariție, îl îndreptățesc pe autorul Poverii bunătății noastre să beneficieze de Anul Druță la cei 80 de ani împliniți. Dintre toți dramaturgii contemporani doar unul Ion Druță din Moldova a avut norocul să intre dimpreună cu piesa sa Apostolul Pavel în cel mai sfânt și cel mai pătimit lăcaș al moscoviților – în soborul Bisericesc al Mântuitorului Iisus Hristos (anume aici în august 2004 a fost montată sus-numita piesă). În genere, distinși critici și istorici literari din Rusia, prin cărți aparte, prin studii și articole solide, prin recenzii și interviuri au trudit nespus de mult pentru netezirea drumului spre glorie al lui Ion Druță, pentru descifrarea fenomenului lui artistic ieșit din comun, pentru configurarea unei imagini fosforescente a scriitorului nostru. Îi avem în vedere, în primul rând, pe Valentin Oskoțki (reținut în monografie), Vladimir Gusev (la fel), Igor Dedkov (la fel), Nina Velehova (la fel), Natalia Krâmova, V. Maximova, precum și pe actorii celebri Igor Ilinski, Liubovi Dobrjanskaia, Evghenii Lebedev, Rufina Nifontova, Alexandr Zbruiev, Vladimir Samoilov ș.a.( acad. Mihail Dolgan,Institutul de Filologie.Fenomenul artistic Ion Druță în viziunea coordonatorului)

Încerc în final să parafrazez o vorbă înțeleaptă: „Dacă o țară nu are un DRUȚĂ – să și-l  cumpere!”. Și pentru că am trăit aievea vraja frunzelor de dor, am învățat să plîngem de la Vasiluța, să așteptăm – de la Mătușa Ruța, să stăm la masa tăcerii cu mătușa Veta,  să creăm – urmărind cum moș Mihail își meșterește sania, să culegem înțelepciune, numărînd păsările tinereții noastre, împreună cu Pavel Rusu și să ducem cu demnitate povara bunătății noastre…  pentru aceasta îi mulțumim Cîmpiei Sorocii. Îi mulțumim că ni l-a dăruit pe Ion Druță…

Subcapitolul 1.3.Idei și valori umane întîlnite în epicul druțian

Nu cunosc nimic mai frumos decît omul. Perfecțiunea și sublimul este cantitatea estimabilă a valorilor acestuia care iși au rădăcinile în sufletul acestuia. Consider că frumusețea sufletului uman persistă în oricine dintre noi, iar cultivînd și valorificînd condițiile de înflorire ale acestor valori, formăm un ansamblu de oameni capabili să mențină inteligența și rațiunea umană la nivel. Ca cititor avizat, mi-am format un concept asupra frumuseții sufletului uman, inspirîndu-mă din acțiunile și gîndurile personajelor insuflețite de către scriitori, un impact aparte, însă, îl are opera druțiană, care crează figuri de oameni cu suflet curat, ghidat de lumina bunătații, a căror corpuri sunt harpe ce emana prin intermediul spiritului interior muzica dulce și divină. Ion Druță, a citat mereu una dintre cele mai solemne calități spirituale ale omului – demnitatea, în care scriitorul vede o necesitate de supraviețuire a omului în condițiile societății. Despre demnitatea omului trebuie să judecăm nu după marile lui însușiri, ci dupa modul cum le folosește. Apreciez nespus de mult opera lui Ion Druță deoarece acest prozator nu încetează să uimească prin claritatea și profunzimea temelor tratate, iar frumusețea sufletului uman este punctul primordial de la care îi pornește creația, iar personajele druțiene sunt construcții care tratează un vast florilegiu de judecăți devaloare. De fapt, personajele lui Druță se remarcă prin faptul că formează o conduită a oamenilor, relatînd un concept de viață care trebuie a fi urmat de toți ceilalți. Numai cîtă hărnicie și suflet bogat și plin de lumină îl are Moș Mihail din nuvela “Sania”, care poate fi considerat un Meșter Manole, fiindcă promovează o idee frundamentală a vieții lui:de a crea o sanie, de a-și înfăptui pasiunea mult visată năzuind astfel spre perfecțiune. El este nevoit însă, să jertfească în numele creației, sacrificînd soția și feciorii. De la Moș Mihail înveți că fiecare om își are o menire, una specială, care este compatibilă doar unui suflet , iar pentru a realiza ceva măreț, este nevoie să jertfești multe “necesități”, dedicîndu-te deplin artei sau scopului tău. Așadar, Druță își încheie nuvela cu un gînd de profundă semnificație umana: munca creatorie, singura ce dă conținut și valoare vieții omenești, constă nu numai în acea totală dăruire a forțelor fizice și spirituale, și într-o permanentă năzuință spre perfecțiune în veșnica sete de ideal. Citisem recent “Frunze de dor”, în care l-am întîlnit imaginar pe Gheorghe Doinaru, a cărui destin este determinat de istorie, de timpul care nu mai are răbdare, și de dorința aprigă de a munci, și odată cu aceasta, și capacitatea lui de a trăi puternic un sentiment sacru precum dragostea. Protagonistul operei este un țăran născut în zodia țăranilor, care prin hărnicie și dibăcie dă dovadă de spiritul strămoșesc care se păstrează însufletul eroului. Gheorghe este o fire sensibilaă , ce se simte strivit de noua ipostază a Rusandei (cea de profesoară) , suferind pentru dragostea sa sinceră , adîncă și mică. Din textul dat se desprinde o morală : primenirile sociale influențează puternic lumea , (în contextul operei Gheorghe și Rusanda) , determinîndu-le să-și trădeze chiar dragostea.(“…mai fiecare dintre noi…nici n-a iubit pe cel pe care ar fi vrut sa-l iubească”). Povestirea Frunze de dor, cred că, ne oferă șansa de a ne întoarce la unele valori între timp pierdute sau oarecum ieftine. Mai puțin amară decat Frunze de dor, mai puțin tragică, dar întemeiată și ea peadevăruri dureroase despre om și despre viață, nuvela “Ultima luna de toamnă” constituie obiectul unei alte lecturi revelatoare. Ion Druță are specificul de a reda în operele sale spațiile vitale ale neamului romanesc-satele,care păstrează în sinea lor o puternică vibrație istorică, care evocă tradițiile populare-verigile nemuririi culturii. Scriitorul este un puternic promotor a tot ce ne definește o națiune individuală-a datinilor și obiceiurilor seculare, care servesc totodata și sursa de inspirație și îi schițează portretul copilăriei. Bătrinul tată din nuvela “Ultima luna de toamna” , este învăluit de o durere profunda, deoarece copiii au plecat și l-au lasat singur. Totuși, el are un scop bine definit de a fi demn de predecesorii săi. Fiind o fire cinstită , batrînul reprezintă etalonul părintelui păstrător de tradiții și ocrotitiorul valorilor naționale. Cu toate că îi este foarte dor de copiii plecați, bătrînul coboară cu durerea în adîncul firii sale, fiind chinuit de gîndul ” au nu cumva și-au pierdut esențele culturale adunate de veacuri de către neam?!”. Prin tematica tratată Ion Druță prezintă societății o degradare a tradițiilor seculare , a nepăsarii copiilor față de soarta părinților, fiind totodata o tematică actuală , deoarece multe sate au ramas pustiite , iar batrînii iși așteaptă odraslele lîngă “copacii fara frunze” .

Scriitorul Ion Druță, fiind cunoscut și ca mare creator de metafore și simboluri nemaiîntîlnite, care datorită originalității lor exprese, de multe ori nu pot fi traduse în alte limbi ale lumii, a devenit el însuși persoana care s-a învrednicit de cele mai alese figuri de stil. Pornind de la celebrul îndemn al maestrului – Să ne trăiască păsările tinereii noastre!, vom spune că toți anii lui Ion Druță se călătoresc ca păsările în zboruri nesfîrșite către stele, configurînd competuos o epocă-epoca lui Ion Druță.

Din perspectiva selecției valorice pe care o face istoria ,această sintagmă caracterizează exact și sugestiv viața și creația scriitorului în raport și în context cu viața poporului său din perioada postbelică .Or,așa cum remarcă Vasile Coroban ,Ion Druță a creat în proza noastră strălucite tablouri plastice pline de viață.

Epoca lui Ion Druță, complexă și controversată, este întradevăr una a contrariilor, constituindu-se din răzvrătire și cenzură, luptă și cedare, victorii și eșecuri, adevăr și minciună, bine și rău, credniță și ateism. În această dramatică epocă s-a încercat suprimarea unui veritabil poet în proză-Ion Druță, care, în egală măsură o marchează și o exprimă. Las pe seama criticilor literari și de artă să se pronunțe asupra subtilităților de ordin estetic și filosofic ale creației druțiene. Țin să subliniez doar că prozatorul, eseistul și dramaturgul Ion Druță a reușit să revoluționeze literatura, dramaturgia, întreg fenomenul cultural al timpului prin mesajul său umanist și creștin, dar prin modelu-i narativ de mare autenticitate, printr-un lirism și psihologism profund național. Pe parcusul a cinci decenii Ion Druță a ilustrat cu măiestrie prin opera sa adevărată frumusețe a sufletului omenesc și spiritualitatea poporului nostru, întemeiată pe tradiție și creștinism. Scriitorul îndrăgit al moldovenilor a dat dovadă nu numai de talent scriitoricesc și de capacitatea de a crea veritabile valori estetice, ci și de multă bărbăție, de mult spirit combativ. El a avut curajul să pledeze cauza națională într-o vreme cînd cei care se opuneau deschis regimului totalitar erau nespus de puțini. Trebuie să recunoaștem și faptul că opera academicianului Ion Druță a fost o școală excepțională pentru cîteva generații de conaționali de-ai săi cu impact asupra altor popoare, dovadă fiind și succesul montării pieselor druțiene.

Capitolul 2

Subcapitolul 2.1.Naratorul senect și infant în discursul epic druțian

Deși, lumea e plină de dendreptăți și răutate, există însă oameni care se gîndesc și la binele sufletesc, nu doar la cel trupesc. Cea mai impunătoare, remarcabilă și perfectă personalitate care a adus argumente existenței credinței și bunătății pe pămînt a fost scriitprul și dramaturgul Ion Druță. El a lăsat adînci urme în literatura noastră, accentuîndu-și activitatea prin încredere, bunăstare și credință în Dumnezeu. La fel cum însuși scriitorul crede binelui, el și-a proiectat personajele după acest criteriu. Personajele druțiene sunt veritabile. La proiectarea personajelor druțiene totul pornește de la frumos și sfînt. Toate operele druțiene sunt conținătoare de idei vizînd binele,credința și bunăstarea sufletească.

Spre deosebire de ceilalți prozatori moldoveni, Ion Druță nu-și divizează eroii în personaje strict negative și strict pozitive în conformitate cu principiile obligatorii ale acelei științe literare dogmatice, care decenii în șir a dominat conștiința noastră estetică. La el nu există erou pozitiv care să nu aibă și unele slăbiciuni, păcate și dimpotrivă, nu există personaj negativ care să nu dețină și anumite virtuți, calități nobile(pag 39,Dolgan,farmecul lirismului drutian)…

Druță presimte psihologia unei clase, a unei comunități umane a satului, a țărănimii, nu numai pătrunde în miezul conștiinței eroilor, ci este el însuși acea conștiință a fiecărui erou, fiind, într-o manieră sau alta, un alter ego al autorului. Atitudinea sa o simțim din felul cum mlădiază fraza, cum povestește. Urmărim dialectica eroilor săi în relațiile lor cu lumea, scriitorul e atent la acțiuni, la mișcările sufletești, dar nu ledescrie ci adesea le sugerează știind sădiscifreze o personalitate deprobe mai subtile, un gest, o reacție, un detaliu vestimentar, în gesturi și mimica, în peisaj, în detalii care aduc schimbări.

Naratorul senect și infant la Druță presupune acel narator care se dedica atît copilului cît și bătrînului/adultului. Ca noțiune, infant presupune ceea ce ține de copil, ceea ce este pe înțelesul copilului, ce poate fi citit și privit cu ochii lui. Naratorul infant deci, este persoana care vorbește pentru copii, care are o legătură aprofundată cu lumea copilăriei, care tinde să cultive în copil acea încredere în bine, frumos și sfînt. Naratorul senect este persoana care relatează despre bătrinețe despre înaintarea în vîrstă. Noțiunile “infant ” și ”senect”sînt în opoziție,se contrazic. Ion Druță însă ne-a demonstrat ca poate combina atît copilul cît și bătrînul pentru a crea o frumoasă operă pentru toate vărstele. Druță a cultivat atît dorul pentru vremurile cînd era copil, le-a pecetluit pe foaie și le-a dat copiilor motiv să trăiască aceeași copilărie cu maestrul. De asemenea a creat și opere în care geniul a ales să trăiască vremea unui apus omenesc împreuna cu bătrînii. A avut aceleași sentimente, aceeași durere, același dor pentru țară și casă, pentru străbuni și tradiții și dorul pentru limba noastră care răsuna vreacuri în cele mai străvechi adîncuri.

Subcapitolul 2.2.Imaginea copilăriei la Druță-naratorul infant

Dragostea noastră pentru copii, în acest secol înclinat spre teoritizări și pedanterie este și ea mai mult teoretică. Este important însă, ca ea să existe la modul practic. Pentru aceasta este nevoie să ne consacrăm o parte din timp copiilor. Ion Druță este unul dintre cei care nu s-a ascuns după grijile sale mari, după scrierile sale pentru maturi, ci a avut timp și pentru ei. Și e necesar să subliniem că nu a făcut din literatura pentru copii stațiuni de popas, s-au de odihnă adică nu s-a apucat să scrie pentru copii atunci cînd inspirația l-ar fi dat de gol, așa cum mai procedeaza unii autori. Lucrările sale consacrate celor mici sunt niște flori pline de farmec și frumusețe răsărite spontan în cîmpul creației sale, nefiind dictate de nici un fel de directivă sau de vre-un concept autoritar. Lumea copilăriei așa cum se desprinde din creația lui Ion Druță, parcurge diferite etape. Prima coincide cu nostalgia scriitorului după propria sa copilărie ,cu nelipsita ei ”nuielușă subsuoară” și cu trăistuța în care poartă „miroznă de brazdă zvîntată”. Așteptarea vizitei de neuitat a vărstei de aur și chiar întîlnirea cu ea în secvența ”De demult și de departe”este învăluită într-o tulburătoare poezie ”Cînd rîndunica își face cuibarul , cînd drumul prinde a toarce cărăruși, cînd mugurul își desface din fașă podoaba lui verde, atunci vine să mă vadă copilăria. Vine încet, numărîndu-și pașii, ca să-i pară drumul mai scurt. Vine cu o nuielușă subsuoară, smulsă de tata din gard căci drumețului multe i se întîmplă, vine cu basmaua mamei în jurul gîtului-vîntul e vînt și niciodată să nu-i dai crezare…”

Din această bucată lirică ce concentrează în sine ”afinități cu poezia”(I.C.Ciobanu) se desprinde interesul artistic al scriitorului față de copilăria universală,față de acel anotimp al primăverii,al desfacerii mugurilor ,pe care omul îl poartă în suflet pe tot parcursul existenței sale. Odată cu aprofundarea sensurilor din opera sa Ion Druță va descoperi noi dimensiuni umane ale universului ce aparține copilului. În “Frunze de Dor” vîrsta copilăriei în persoana celor doi copii ce rîsar în fiecare dimineață pe podul din marginea satului și stau în așteptarea răvașelor de la rudele plecate pe front, pune în valoare un mesaj antirăzboinic reliefat cu o forță de convingere ce izvorăște dintr-o înțelegere profundă a vieții umane în general și a vieții satului moldovenesc în particular. În romanul “Povara bunătății noastre”imaginea copilăriei este integrată temeinic în viața Ciuturii. Acest fapt într-o anumită măsură este determinat de felul lui Ion Druță de a reflecta realitatea ăn imagini integralizatoare și în timpuri de personaje. Cu toate acestea răzbește la suprafață un adevăr surprinzător, care odată cu trecerea anilor este și mai evident. El se referă la mutațiile ce se produc în raporturile dintre cei mici și cei maturi, dintre părinți și copii, nu numai în conformitate cu maturizarea copiilor, dar și cu trecerea timpului, cu transformările care au loc în realitate. Preocupați de griji cotidiene gospodarii din Ciutura nu au timp să-și supravegheze copiii. Revenind acasă, obosite de muncile cîmpului, mamele aproape că nu aud ce le ciripesc odraslele. Tații încep să-și ia în seama copiii abia cînd aceștia se fac buni de ajutor. Lăsați în voia soartei, copiii din romanul lui Ion Druță la un moment dat se vor porni cu toții cîrdișor în lume să-și facă dreptate. Vor fi prinși departe de sat și aduși înapoi”Iar într-un miez de vară cănd au rămas de capul lor și despărțiți de Ciutura cea mare nu mai știau ce joacă să închipuie între ei, au dispărut. Au dispărut așa pe neștiute, pe nevăzute, o bună jumătate din copiii satului. S-au întors seara părinții, iar odraslele nu-s. Ba că-s la bunica, ba că ar fi adormit prin grădini, ba că s-au ascuns înadins, iar ei nu-s și pace. Ciuturencele s-au așternut pe bocete, bărbații încălecînd cîte o gloabă, au colindat pămînturile din jurul satului, dar ștrengarii parcă au intrat în pămînt. Abia a doua zi au dat de dînșii, i-au ajuns pe drumul vechi al Pămînturilor, nu departe de gară. Mergeau lănțișor ca bobocii, fiecare avînd o vărguță la subsuoară.

-Unde vă duceți măi?

-Apu, judecată…că zicea să ne facă dreptate și nouă…”

Această “căutare ”a dreptății, la care face aluzie autorul nu fără unorul ce-l caracterizează, este fără îndoială o aluzie la faptul că feciorii și fiicele ciuturenilor încep să princeapă că față e ei mamele și tații ar trebui să adopte o altă atitudine și că a sosit timpul să fie și ei orientați, inițiați în descifrarea unui alt nivel al vieții. Se cuprinde aici revolta copilăriei și încercarea de a “asalta” într-un mod naiv dar firesc, viața. După această ”pățanie”, picii printre care se află Nuța și Mircea, vor începe să învețe la școală. Privit din punct de vedere al vieții și al literaturii de azi, episodul acesta ilustrează în mod fericit un moment din faza incipienta a schimbărilor ce se produc în atitudinea față de copii și față de copilărie. De fapt, un punct inițial al acumulării mutațiilor ce vor avea loc pe parcursul creației lui Ion Druță. Din acest punct de vedere poate fi pus în “Frunze de Dor”, de exemplu, pe seama unei întîmplări concrete :Pierderea în război a lui Toader, fiul mai mare al lui badea Zînel, îl va determina pe acesta din urmă să-și schimbe, mai bine zis să-și exteriorizeze cu mai multă hotărîre și dîrzenie afecțiunea sa intimă de părinte față de mezinul său, Trofimaș: ”De azi înainte cine pune mîna pe Trofimaș are de a face cu mine”

Dar punctul culminant al mutațiilor ce se produc în atitudinea autorului față de vîrsta copilăriei convertirea deplină a acesteia în acțiunea de descoperire a unor sensuri profunde ale vieții omului de astăzi se realizează în “Clopotnița”

Procesul constituirii caracterului avînd la baza un cod popular nescris al omeniei este pe deplin reflectat de Ion Druță în culegerile sale de povestiri pentru copii ”Bobocel cu ale lui”(1972) și “ Daruri “ (1983). Intinerarul pe care îl parcurge Bobocel, eroul principal, este marcat de întîmplări contidiene, la prima vedere neînsemnate, dar care se dovedesc a fi hotărîtoare pentru destinul de mai tîrziu al viitorului cetățean. Sentimentelor și emoțiilor pe care le trăiește eroul în sînul familiei, la școală sau la joacă, autorul le imprimă semnele sufletului popular, lucru deosebit de importnt într-o lucrare destinată copiilor. Astfel criticul rus V.G.Belinskii făcea un apel revelatoriu în acest sens:”Oferiți-le copiilor tot mai mult posibilitatea de a contempla generalul ,umanul, universalul , dar străduiți-vă să-i familiarizați cu aceste noțiuni mai cu seamă prin intermediul fenomenelor din universul natal și național: ”generalul se manifestă numai prin particular: cine nu aparține patriei sale nu aparține nici umanității”

Cunoașterea de sine a copilului are loc prin conștientizarea deprinderilor, a sentimentelor și a comportamentului față de lumea din jur. Simțul umorului prin care este subliniată căldura și bunătatea părinților(Casa) sau a învățătoarei(Gluma), felul în care se iscă sentimentul de solidaritate omenească, ce își are izvorul în apropierea sufletească dintre cei ce trăiesc sub același acoperiș(Grămăjoară), lecția de omenie, adică descoperirea faptului că atitudinea înțelegătoare a oamenilor unul față de altul sporește oarecum lumina dintre ei(Omenie), depistarea acelor profunzimi ale sufletului în care își află originea comuniunea spirituală a copiilor și celor virstnici sau a unui sat întreg(Glasurile)-toate aceste modalități de a lua cunoștință de sine însuși și de lumea înconjurătoare denotă explicit trăsăturile dominante ale caracterului în formare al lui Bobocel. Procesul conștientizării se încheie în ciclul de povestiri pentru copii, și profilul micului erou se conturează distinct atunci cînd Bobocel(spre sfîrșitul ciclului eroul își va descoperi înscris în catalog numele său alfel: Andrei Boboc)devine capabil să-și apere propria sa demnitate de om. De remarcat în acest moment concentrarea maximă a forțelor sale inclusiv și a cunoștințelor sale cu rădăcini în istoria neamului pe care nu vrea să-l dea de gol. În literatura noastră destinată copiilor și adolesceților s-a stabilit o tradiție”a atmosferei solare”menită să încălzească lumea copiilor. De remarcat și încadrarea firească a copilului în ambianța caldă a familiei. Aici meritul cel mai mare îi revine, fără îndoială lui Ion Druță, care în povestirile sale despre Bobocel îl situiază pe micul său erou în ambianța tradiției de veacuri a familiei. Felul lui Ion Druță de a vedea lumea copilului reiese din modul său aparte de a concepe universul artistic al prozei sale în dependență de structura cracterului național, în dependență de o structură de viață constituită de secole, care stă la baza civilizațiilor ulterioare. (Ana Bantoș,139-148. Copilul și familia în lumea artistică a lui Druță din cartea..Aspecte ale creației lui Druță)

Pentru Druță, personajele sale au întipărite în suflet o părticică din sufletul creatorului. Departe, în Europa, își mai poartă ecourile sinistre ultimele salbe de tun, războiul e pe sfîrșite, dar in Valea Răzeșului mai continuă să vină scrisori cu colțuri aurii, frunze de dor, așteptare și înfrigurare la marginea satului , înștiențări de sănătate celor dragi sau vești negre, după ce satul se umplea de așteptare înfrigurată, compasiune, lacrimi ,”De-i frig , de plouă, de bate vîntul , lamarginea satului răsar doi copii.”. Veneau copiii să împartă așteptările și durerile satului din asprile zile de război, cînd chiar și geanta poștașului mirosea a tranșee, a praf de pușcă, a iod… , a caror copilărie a coincis cu războiul: ”iar noi copleșiți , țiindu-ne de mînă, / printre tranșee rătăciți am fost “. Aceasta a fost și soarta lui Trofimaș și a celorlalti copii și tineri pe care îi invocă Ion Druță. “Deodată printre scrisori răsare un pătrățel cenușiu , unul dintre acelea ,după care niciodată nu mai scrie soldatul. Pe pod se lăsa o liniște adînca și numai pîrîiașul murmura încet, stingherit. Lelea Artina , albă ca varul, abia șoptește : Maica precistă a cui să fie?  Poștașul își coboară fruntea jos, buchisește multă vreme și în cele din urmă șoptește cu vîrful buzelor:”ZînelCojocaru”… Peste o jumătate de ceas vestea colindase tot satul . Și-l jeleau gospodinele , căci a fost harnic, și-l jeleau fetele căci era băiat frumos , și tot așteptau cu toți ,așteptau cu înfrigurare în suflet cînd se vor deschide larg ușile casei de pe malul iazului și un bocet de mamă va porni a frămînta micuțul sătuc pierdut în largul cîmpurilor. Dar s-a lăsat amurgul, pornise a se întuneca și în Valea Razeșilor domnea liniștea . Numai streșenele lăcrămau din belșug și vîntul plîngea la marginea satului, temîndu-se să pornească singur asupra nopții”…

Druță, mai presus de toate a privit lumea cu ochii unui copil care le aude și le vede pe toate, dar nu indrăznește să riposteze. A avut acel curaj de a spune lucrurilor pe nume și a crescut generații și suflete de copii cu scrierile sale. Dragostea maestrului pentru copii a fost și este de necomparat, el le-a dăruit nu doar amintiri ci și un nume, un trecut și prin urmare un viitor.

Subcapitolul.2.2.Naratorul senect în opera lui Druță

“Urmărindu-ne în fugă, nu demult copii, nu demult tineri, pe negîndite ne-a ajuns din urmă bătrînețea’’

(Cicero)

Unele vieți se aseamănă cu acele flori care înfloresc și răspîndesc parfumul lor spre înserare. Bătrînețea începe atunci cînd crezi că poți face toate lucrurile ca și în tinerețe, dar le lași întotdeauna pe mâine. Pregătirea pentru bătrînețe trebuie să înceapă în adolescență. Dacă ai trăit fără rost pînă la 65 de ani, nu ți se va umple viața de sens numai pentru că ai ieșit la pensie! Ghioceii de la tîmple vestesc primăvara unei alte vieți. Lucrurile ar fi mult mai bune dacă oamenii bătrîni ar fi prețuiți la fel de mult ca și mobila veche. Cînd nu mai ai dreptul să te numeri printre cei tineri, aceștia ți se par dintr-o dată foarte necugetați. Mulți consideră bătrînețea un fel de boală de care nu scapă nimeni. Eu prefer să consider tinerețea o boală din care ne revenim de îndată ce ajungem la bătrînețe. Totuși, vîrsta inimii nu are de a face cu culoarea părului. Victor Hugo spunea: ”pentru cel ignorant, bătrînețea este ca o iarnă, pentru cel înțelept este vremea secerișului. Patruzeci este vîrsta bătrîneții pentru cei tineri , cincizeci este vîrsta tinereții pentru cei bătrîni…”

Știi că ai îmbătrînit cînd lumînările de pe tort costă mi mult decît tortul .

Un tînăr bătrîn va fi un bătrîn tînăr-Benjamin Franklin

Cei mai mulți dintre oamenii obsedați să-și adauge cîțiva ani la viața lor , ar face bine să mai adauge și ceva…viață la anii lor . Nu te plînge că ai ajuns la bătrînețe, multor li s-a refuzat acest privilegiu. Dacă tot ai trecut peste deal de ce nu te bucuri de panoramă? Respectă-i pe cei în vîrstă , gîndindu-te că în curind vei fi și tu unul dintre ei. Nu-i de mirare că mulți oameni laudă trecutul ,atunci erau mai tineri. Nimeni nu îmbătrînește trăind , ci doar pirzîndu-și interesul în viață . Cel mai greu lucru cu îmbătrănirea este că trebuie să asculți de copiii tăi.

În viață sunt momente când îți pare că totul e pierdut, când sufletul ți-e bântuit de dor și de deznădejde și ți-ai dori măcar un pic de fericire din partea copiilor. Dar cât de important e că bunătatea, tactul, demnitatea, simțul datoriei față de părinți, față de copii, față de aproapele nostru să ne domine mereu în toate acțiunile. Relațiile nici pe departe obișnuite dintre părinți și copii sunt zugrăvite în chip măiestrit de I. Druță în nuvela “Ultima lună de toamnă”. Simplitatea concepției e un prim însemn al talentului care pune accentul pe capacitatea de a se manifesta prin trăsăturide caracter distincte, prin mesaje etice importante, “care n-au voie să fie alambicate în construcții verbale bizare, străine firii personajelor”.

 Reflecțiile senine sau amărui asupra vieții trăite nu ne înfățișează o criză a “conștiinței patriarhale” a eroului din nuvelă, ci lumea bogată și complexă a sufletului, atât de sensibilă la transformări impetuaseale realității.

 După părerea lui Haralambie Corbul opera poartă amprenta unei mentalități profund populare. La Druță întâlnim motivul popular – dorul – care e mai cu seamă unul “baladesc”, adică “balada bătrânului Tată” din operă. Sintagma – titlul operei “Ultima lună de toamnă” presupune nu numai “vremea musafirilor în Moldova” . “Ultima lună” mai e și cea din urmă etapă a vieții unde omul în etate reflectează asupra existenței trăite, asupra succeselor și insucceselor, asupra tăcerii omului pe pământ, asupra morții. Dorul de viață, de copii, de părinți e mai acut anume în ultima lună de toamnă a vieții. Părinții au copii, acești copii cresc mari, fiecare își găsește un rost înviață, își caută destinul, și la un moment dat rămân bătrânii singuri și duc dorul, tânjesc, cum e și firesc după copii:“

  Mătușa face focul, vreascurile trosnesc harnic, mistuite de o singura soartă fierbinte și zâmbește, furată de gânduri,bătrâna. Focul din vatră e vechiul ei tovarăș care a ajutat-o să încălzească, să hrănească, să- și crească odraslele și cu toate că a rămas singurică, atunci când vede un foc încins, i se pare că se grăbesc să vie toți cei care au împărțit odată căldura acestei vetre” . Rămași singuri în casa părintească, bătrânii, mai ales mama, așteaptă când la fereastră, când la poartă să le vină copiii, dar ei nu mai vin. “Sara se lasă peste tot și femeia stă împietrită de o mare tulburare, cu privirea pierdută înlungul drumurilor. E tăcută și buna noastră mama. A ieșit acum, ca și în multe alte seri, la portiță să ne aștepte” . Întruchiparea motivului central al operei – dorul – e Tata și mama. Acest motiv caracterizează de astfel întreaga operă druțiană, dându-i din profund accent liric. Tata, protagonistul operei expediind fiilor telegramă că e, chipurile, bolnav și-i așteaptă, se îmbolnăvește cu adevărat (căci e boala dorului de copii), neputând suporta fățărnicia, falsul,minciuna.“Tata oftează a pagubă și-și pipăie grumazul:

 – Uite aici, la încheietură, mă frige.…

– Da oare să le trimitem că ești pe pat de moarte?”

Bătrânii analizează cauzele înstrăinării copiilor, căci după ce și-au făcut “datoria” se așteaptă la mai multă dragoste, căldură, atenție sufletească. Însă copiii își au alte bucurii, interese, preocupări. De aceea atitudinea lor față de cei care le-au dat viață rămâne într -o oarecare măsură “ritualică”.

Părinții se întorc retrospectiv în planul trecutului, astfel compensând lipsa și dorul ce îl simt pentru copii:“

– Unde-s spânzurații ceia? Măi dracilor! Ia, cin’mă descalță îi dau bomboane.  Ne cheamă pe noi. Cum se îmbată, uită că am crescut, că ne-am risipit prin lume. 

–  Au să vie. Să ții minte ce- ți spun, zicea mama.

 –  Las’dar. Aștept până vin ei”.

 Tata nu înțelege din ce cauză copiii întârzie. Să vină să-i viziteze, ce-i face să uite drumul spre casă.“

–  Am fost prost, iaca, n-am adunat avere…Că, de-aș avea un ulcior de galbeni ca moșul cela din poveste, să vezi cum mi-ar alerga odraslele. Dar, cum v-am spus, am fost prost, n-am adunat avere”.

Părinții sunt prezentați ca niște firi poetice, trăiesc “până la paroxism bucuriile și durerile existenței lor, dramele ei”. Știu prețul umorului și al ironiei, sunt plini de demnitate și de voie bună, “se înfioară în fața satului și a sublimului”, caută cu înfrigurare adevărul și rostul trecerii prin lume a omului.

Tata e zugrăvit de I. Druță ca un erou ce adună în sine acele valori spirituale acumulate de popor timp de secole și pe care le vrea cu toată energia ce o mai are să le vadă înfiorate și în modul de trai al celor șase copii ai lui.

Simplitatea concepției nuvelei este un prim semn al talentului care pune accentul pe capacitatea personajelor de a se manifesta prin mesaje etice importante.Compoziția lucrării este de o simplitate maximă:fiii plecați în lume nedînd mult timp pe acasă,părinții acestora le expediază telegrame.Chipurile tatăl e bolnav .Bătrînul Tată(cu majusculă,în povestire el nu are nume ,este chiar Tatăl)e o fire atît de cinstită încît nu poate face o glumă și dacă mama ne sperie cu telegram el se împotrivește numaidecît-pesemne ca să nu tragă cu obrazul dacă se va ăntîmpla ca cineva dintre noi să vină.Temperatură mai puțin de patruzeci el nu obișnuiește să aibă.

Episodul bolii Tatălui este o nuvelă aparte ,dar cît Tatăl stă la pat vine numai fiica Marina.”Din șase cîți sîntem ,observă naratorul,a crezut în telegram numai biata Marina.Știe carte puțină și crede orbește în tot ce-I scris pe hîrtie.”

Bătrînul tată venindu-și curînd în fire,se pornește el să-i viziteze pe fiii care nu dăduseră crezare telegramei.Fiecare fiu se dobvedește un personaj distinct,cu trăsături morale pronunțate,purtător de mesaj etic important.Primul,Andrei,e “cărunt , are copii de însurat…Totuși, cînd pornește să ne vadă, tata pornește de fiecare dată cu Frumușica, pentru ca să stea de vorbă cu un om deștept și cuminte, ce drag îi este ca lumina ochilor”. Concret și plastic sunt prezentați copiii bătrînului Tată, nuvela întipărindu-se adînc în memorie și prilejuind meditații serioase asupra relațiilor dintre părinți și copii.

Puterea de influiență a nuvelei este asigurată de lirismul cu care deapănă firul vorbei sale naratorul. Acesta are ochi ager care observă totul și exprimă esențialul prin amănunte pitorești, detalii vii, grăitoare. Drept exemplu poate servi chiar modul în care începe vorba despre cel de-al treilea fiu, la care ajunge Tatăl: ”Aici, la canton, trăiește Anton, cel mai cinstit și cel mai ciudat dintre noi. Lucru de mare mirare, dar cam de multișor tata n-a mai fost pe la dînsul și nici Anton, ce-i drept, n-a pășit pragul casei părintești. Se miră tata de fiecare dată cînd vine, mirat e și acum-fără să fi avut vre-o sfadă, vre-o neînțelegere, se înstrăinează cu fiece an tatăl de fecior. Bătrînul pornește încet spre canton ,cătînd bine pe unde calcă , fiindcă în jur, cît prinzi cu ochiul, e numai găinaț. Vreo patru porci bine hrăniți răsar de după tulpina unui stejar și-l privesc curioși cu ochi mici, dospiți în grăsime…”

O dovadă a concretitudinii narațiunii, a schimbării tonalității în funcție de conținutul comunicat, totodată –a măiestriei de portretist a naratorului, poate fi considerat modul în care o prezintă acesta pe bătrîna de la cantonul lui Anton :”Bătrîna se uită la el, cască și nu-i răspunde. Tata își aduce aminte că nici înainte vreme ea nu răspundea la binețe. Era, ce-i drept, mai tinerică, avea un trup moale de șarpe și lumea nu se supăra că nu-i răspundea la binețe. Hei, dar cînd a fost asta!”

Bătrînul se scarpină cu un deget la ceafă și o întreabă: -Ce dracu’, parcă ți-am dat bună ziua!

Stînd pe scăunaș, bătrîna prinde ași mîngîia două picioare uscate și murdare : -Iaca, nu mă mai poartă ‘cioarele . Dacă mă așez jos, nu mă pot ridica singură înapoi. De pe scăunaș mă ridic mai ușor. De aceea îl port cu mine. Ai venit cu vreo trebă?

Nu-l cunoaște pe tata de rudă. De căte ori a fost bătrînul, nu-l găsea pe Anton acasă și n-avea cine-i spune mătușii că omul care-i stă în față e părintele pădurarului. Și tata nu vrea să se răspundă de neam, disprețuind-o de pe cînd păștea vitele la dînsa…”

O particularitate a nuvelei Ultima lună de toamnă este îngemănarea organică a lirismului cu dramatismul. Principala sursă a dramatismului este îmbătrînirea părinților, accentuată puternic de înstrăinarea fiilor de casa părintească, înstrăinare vădită nu numai în cazul lui Nicolai și a lui Anton. În lumina acestui dramatism se afirmă cu toată gravitatea mesajul etic al operei: necesitatea dragostei copiilor pentru părinții lor. Toamna și anume ultima lună de toamnă are o semnificație deosebită chiar principală pentru întreaga operă.Toamna este anotimpul în care par să apună toate speranțele, în care se domolesc toate visele, în care vîntul pasiunilor și a încercărilor devine lent, monoton și liniștit. În ultima lună de toamnă par să se stingă toate dorurile părintești, cele ale Tatălui și a bătrînei care așteaptă, așteaptă, așteaptă…

Bătrînul Tată, a știut  cum și pentru ce se răstoarnă brazda, a știut să rostească o vorbă frumoasă la închinarea unui pahar cu vin, a jucat copiii pe genunchii osteniți, și acum uite nu mai vin. Cu acestă întrebare mistuitoare bătrînul pornește la drum. Pe la Marinca nu mai trece, fiindcă traiește aproape și vine la părinți mai des. Bătrînul tată se îgrijorează cum a dus cu sine Marinca sămînța neamului? Ea nu poate prinde rădăcini la locul nou. 

Ea n-a putut să-și creeze o atmosferă spirituală proprie. Viața ei e o jertvă pe care tata nu o primește. „Lipsa de demnitate e un păcat pe care bătrînul nu-l iartă nimănui ”. Pentru el demnitatea vine din conștientizarea propriului eu. Demnitatea este pivotul spiritual al personalității, e calitatea dominantă a celor mai multe personaje din întreaga operă druțiană.

E semnificativ titlul operei care ni-l aduce pe bătrînul Tată, ajuns în toamna vieții sale, ca personaj principal. El simte sfîrșitul vieții sale și hotărăște ca înaintea morții să mai vadă o dată zestrea sufletească a celor șase copii risipiți prin lume. O face anume toamna . E semnificativ și timpul ales . E vorba nu numai de bătrînețea eroului , ci toamna e și vremea musafirilor în Moldova. Pornirea nu e întîmplătoare. E o probă a valorilor eterne.Copii nu au venit la izvorul vieții lor și pe bătrîn îl frămîntă, dacă nu cumva și-au pierdut esențele cultivate de veacuri de către neam? Din această simplă pornire desprindem frumoasa idee – rostul omului pe pămînt.

Tata socoate opera vieții sale împlinită și e firesc să fie așa, căci a trăit o viață lungă. De copii a îngrijit și pomi sădi, și o fîntînă a săpat. A lucrat mult și cu sufletul, ca la bătrînețe să obțină toate culorile înțelepciunii și ale spiritului uman, al poporului său.

Prima vizită o face la Andrei, apoi la Nicolae. Doi feciori diferiți. De primul tata e mulțumit, deoarece acesta a menținut toate valorile etice general– umane. Al doilea se pretinde doar un fecior demn al neamului, dar în realitate e un om mușcat de egoism, lăcomie și zgîrcenie. Tata se întristează că Nicolae e străin printre ai săi. Următorul popas îl face la Anton „cel mai cinstit și cel mai ciudat dintre noi”. Anton a pierdut încrederea în oameni încă de tinăr. A fost înșelat în dragoste. Unicul său sprijin în viață a rămas pădurea, Anton degrabă e un simbol decît o natură vie. Se întristează tata că e singur, dar se bucură că rădăcinile feciorului sînt împlîntate adînc în spațiul naturii. Destinul lui Anton e destinul unui martor spiritual al întergului neam. El e o jertfă a neamului. Așa încearcă bătrînul tată trăinicia rădăcinilor morale ale copiilor săi, verifică destinul fiecăruia cu măsura vieții sale. După vizita făcută, lui Anton „Dintr-un bătrîn năcăjit de drumuri, frămîntat de griji se desprinde un om mîndru și voinic”.

Spre deosebire de ceilalți tata nu-l judecă pe Serafim cu categorii veșnice. El e mezinul, viitorul lui abia se conturează prin jocurile tinereții. Ba chiar tata se prinde în acest joc. În zburdalnica tinerețe a fiului se vede pe sine.

Ultimul copil pe care îl are a vizita bătrînul e autorul – narator. Aici tata e un doar un narator plin de nedumerire al veții feciorului – scriitor, căci literatura e o altă realitate, nu cea țărănească. Tata se vrea împăcat cu viața pe care o duce feciorul. Autorul îi oferă acestă posibilitate. Și nuvela se încheie cu scene de un lirism înduioșător (scena cu merele, scena cu cocoșul). Autorul îl poartă pe personajul principal prin toate locurile de care-l leagă viața. După ce le-a mai trăit o dată, el vrea să-l convingă căcele care trebueau să se schimbe, s-au schimbat, iar cele care nu trebuiau să se schimbe – așa și au rămas neschimbate. Autorul îl ridică în înaltul cerului, dîndu-i posibilitatea să privească la lumea sa de la distanță. Prin procedeul distanțării bătrînul se convinge că portretul destinului său a fost împlinit.

Nuvela e construită compozițional din șase micronuvele. Fiecare din aceasta fiind consacrate unui din cei șase copii. Folosind un vocabular adecvat omului simplu, nuvela își află locul cuvenit în rîndul cuvenit în rîndul cititorilor.

Mă despart de text și nu-mi pot alunga tristețea provocată de constatarea eroului: „ – Poate mai ai pe cineva? Tata coboară fruntea jos, înfruntînd o mare durere pe care n-o cunoscuse pînă atuni; dă moale și trist din cap în semn că nu mai are acum pe nimeni”.

Concluzii

În concluzie vreau să mai amintesc că Ion Druță, omul cu cele mai multe doruri, are implantat în suflet acea sămînță pentru dreptate și adevăr, acel sentiment de noblețe spirituală și acea sete de umanitate pe care o împarte cu personajele sale.

Studiul pe care l-am facut, mi-a creat o imagine artistică deosebit de lucidă și am primit o deosebită plăcere lecturîndu-l pe maestru, am rămas plăcut surprinsă de ceea ce am cunoscut la Druță, de măreția cuvintelor sale, de capacitatea sa de a se afirma printre oamenii cu idei diferite, banale, printre critici și printre cei care nu cunosc gustul esteticului.

Ion Druță rămîne a fi creatorul celor mai sufletiste opere, opere cu care au crescut și vor continua să ne crească generațiile. Mai mult sau mai puțin, sîntem cuprinși cu certitudine între acest joc de cuvinte druțian, pentru că numai la el, zboară păsările tinereții noastre în speranța unei întoarceri în veșnicie; numai la el copacul vieții are întotdeauna cele mai aurii frunze de dor; numai la Druță părinții își așteaptă odraslele în ultima lună de toamnă; și numai Druță poartă pe umeri povara bunătății noastre…

În aceeași măsură, opera lui Druță are un caracter lejer, este pe înțelesul tuturor și este tradusă în multe limbi ale lumii. Autorul a scris de la suflet pentru suflet; vocabularul său este unul modest și nu impune utilizarea dicționarului.

Sunt ferm convinsă că Druță și-a depus toată silința la construirea operei sale. Mulți au refuzat să spună lucrurilor pe nume fiind urmăriți de ochiul bizar al timpului, dar Druță și-a asumat toată responsabilitatea pentru a avea astăzi un strop de adevăr, o închipuire a ceea ce a avut loc cu străbunii. Am deosebita plăcere să îl lecturez pe maestru și pot să afirm sigur că suntem mîndri că avem astăzi un Druță pe care nici timpul, nici locul și nici gurile rele nu ni l-au putut lua…

Bibliografie

1.Istoria.md,Ion Druță-bibliografie,

2.Revista Vip magazin”Ion Druță –omul cu cele mai multe doruri”, ediția 2008

3.Internet-ro.scribd.com-Motto”Oamenii de geniu sînt meteori destinați să ardă pentru ași lumina secolul”. Mihaela Gavriliță.

4.Internet,Druță.asm.md.Teodor Codreanu,Huși,România.

5.Internet.preferatele.com-Frumos și Sfînt în opera druțiană

6.Internet,if.asm.md.Ion Druță-scriitor de dimensiuni universale.Acad.Dan Berindei,vicepreședinte al Academiei Române(București)

7.Revistă de lingvistică și știință literară, nr 5-6,2008.Teodor Codreanu,critic și istoric literar(Huși,România)-Ion Druță și memoria arheală,pag.9-10.

8.Revistă de lingvistică și știință literară, nr 5-6,2008.Acad.Mihail Dolgan.Institutul de Filologie,Chișinău-Fenomenul artistic Ion Druță în viziunea coordonatorului.pag 14-15.

Bibliografie

Istoria.md,Ion Druță-bibliografie,

Revista Vip magazin”Ion Druță –omul cu cele mai multe doruri”, ediția 2008

Internet-ro.scribd.com-Motto”Oamenii de geniu sînt meteori destinați să ardă pentru ași lumina secolul”. Mihaela Gavriliță.

Internet,Druță.asm.md.Teodor Codreanu,Huși,România.

Internet.preferatele.com-Frumos și Sfînt în opera druțiană

Internet,if.asm.md.Ion Druță-scriitor de dimensiuni universale.Acad.Dan Berindei,vicepreședinte al Academiei Române(București)

Revistă de lingvistică și știință literară, nr 5-6,2008.Teodor Codreanu,critic și istoric literar(Huși,România)-Ion Druță și memoria arheală,pag.9-10.

Revistă de lingvistică și știință literară, nr 5-6,2008.Acad.Mihail Dolgan.Institutul de Filologie,Chișinău-Fenomenul artistic Ion Druță în viziunea coordonatorului.pag 14-15.