Morala Cultului Divin Ortodox

Plan lucrare

Introducere………………………………………………………………………4

Capitolul I. Apariția și dezvoltarea cultului……………………………6

Forme de manifestare a cultului în Vechiul Testament…………..6

Forme de manifestare a cultului în Noul Testament…………….12

Capitolul II. Cultul intern și cultul extern……………………………….18

Cultul intern – virtuțile Teologice. Rolul lor în desăvârșire umană………………………………………………………….18

Credința………………………………………………………23

Nădejdea……………………………………………………..27

Iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele………………29

Cultul extern – și contribuția lui la viața morală a omului……36

Cultul particular. Rugăciune și post………………………….36

Cultul public – mijloc de sfințire a vieții credincioșilor……..44

Votul și valoarea lui morală………………………………….48

Religiozitatea. Păcatele împotriva cinstirii lui Dumnezeu…..51

Capitolul III. Funcțiile cultului. Aspecte morale……………………54

1. Funcția latreutică a cultului…………………………………..54

2. Funcția hrismatică sau sfințitoare a cultului………………….56

3. Funcția didactică (catehetică) a cultului………………………57

Capitolul IV. Cultul ortodox – mediul de vindecare sufletească

și trupească a omului…………………………………………….61

Sfânta Spovedanie – schimbarea omului lăuntric……………….61

Sfânta Împărtășanie – medicament spre viața de veci……………67

Concluzii………………………………………………………………………76

Introducere

Cultul divin ortodox, reprezintă „totalitatea formelor instituite de Hristos și de Biserica Lui, prin care, cu mijlocirea organelor îndreptățite ale Bisericii, se realizează în om mântuirea adusă de Hristos și roadele ei, sfințirea omului și unirea lui cu Dumnezeu și se manifestă în exterior pietatea interioară, adică cinstirea și adorarea internă a lui Dumnezeu din partea comunităților, a membrilor lor, precum și a întregii Biserici.”

Întemeietorul cultului creștin este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a instituit și practicat primele forme de cult, investind pe apostoli și pe urmașii acestora (în slujirea Preoției), cu autoritatea și dreptul de a săvârși serviciul divin în Biserică așa cum însuși le-a poruncit zicând: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea.” (Luca 22, 19), „privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită” (Matei, 26, 41) și „mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura" (Marcu, 16, 15). Întreaga viață a cultului trebuie să fie susținută de spiritul viu al lui Hristos ca și întreaga noastră viață în general; altfel ea rămâne fără de valoare, ,,căci Duhul trebuie să stăpânească, iar nu litera”.

Prin cult, Biserica experimentează taina prezenței lui Hristos cel înviat și a comuniunii spirituale cu El până la sfârșitul veacurilor, așa cum însuși a făgăduit (Matei 28, 19). „Aceasta este taina cea mare – spune Sfântul Simeon al Tesalonicului – Dumnezeu între oameni, Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, care se îndumnezeiesc de la Cel cu adevărat din fire Dumnezeu, care S-a întrupat pentru dânșii. Aceasta este împărăția ce va să fie și petrecerea vieții celei veșnice, Dumnezeu cu noi văzut și împărtășit.”

Numai beneficiind efectiv de roadele cultului putem realiza integrarea deplină a vieții noastre în viața cea îndumnezeitoare a lui Hristos, străbătând pe plan spiritual și sacramental drumul pe care 1-a parcurs umanitatea Sa de la întrupare până la Înălțare, „căci într-adevăr, noi de aceea ne și botezăm – spune Nicolae Cabasila – ca să murim și să înviem împreună cu El.”

Prin toate actele de cult se realizează opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, iar prin intermediul slujbelor Biserica desăvârșește această operă în mod deplin. Astfel „Mântuitorul trăiește prin intermediul Biserici, sub forma în care El a trăit pe pământ.”

Capitolul I. Apariția și dezvoltarea cultului.

1. Forme de manifestare a cultului în Vechiul Testament.

În Vechiul Testament, în genere înainte de Hristos, în relația dintre om și Dumnezeu se accentua distanța: cât de mare și înfricoșător este Dumnezeu și cât de mic și neputincios este omul! Adonai, Cel atotputernic, în fața Căruia se cutremură munții și se topește tăria. Care coboară pe muntele Sinai în fulgere și în tunete, Care își revarsă mânia peste păcătoșii pământului. Acesta este Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar omul este praf și pulbere, pe care-1 bat vânturile. El stă în frică și cutremur înaintea Domnului, conștient de nimicnicia sa: ,,Astfel că închinarea întregii ființe lui Dumnezeu se face sub forma supunerii, ascultării necondiționate, deși nu lipsesc nici aici accentele unei iubiri filiale față de Dumnezeu”.

Analizând specificul cultelor și comparându-le, ne putem da seama de superioritatea unora. Cultele păgâne nu-1 înălțau pe om la nivelul unei trăiri religioase superioare, ci se rezumau doar la o serie de rituri banale și dezordonate care degene-lau uneori în acte de cruzime, fapt ce ilustrează gradul de cultură al popoarelor respective și dovedea „mintea (omului) întunecată de păcatul original, din care motiv nici ideea de Dumnezeu și nici omagiul pe care trebuia să i-1 aducă nu era cel adevărat. Erau forme de credință denaturate, risipite și amestecate cu noroiul superstițiilor grosolane, în care se zărea totuși ideea de bază: credința într-o putere supranaturală și obligația omagiului care trebuia adus acestei puteri”. Legătura indisolubilă dintre cult și religie este recunoscută de altfel și în vorbirea curentă, care întrebuințează termenul de cult pentru a exprima noțiunea de religie. De aceea auzim adeseori pomenindu-se de cultul păgân în loc de religia păgână sau cultul mozaic în loc de religia mozaică. Jertfa este cea mai înaltă formă de exprimare a cultului de adorare iar conținutul ei material reprezintă o substituire simbolică a vieții pe care omul recunoaște că a primit-o de la Ziditorul sau și în semn de mulțumire i-o consacră în scopul cinstirii și împlinirii voii lui cu toată ființa. Acest concept a pătruns și în cultul creștin, căci darurile de pâine și vin pe care le oferim preotului la Sfântul Altar pentru oficierea Sfintei Euharistii, ne reprezintă pe noi înșine. Ele semnifică „pârga vieții noastre, iar în schimbul lor Domnul „ne împarte contra darul, adică Pâinea cea vie și Paharul vieții celei veșnice, Trupul și Sângele Său cel de viață făcător, ca să primim viață pentru viață și să dobândim pe cea veșnică în schimbul celei vremelnice”.

Spre deosebire de popoarele păgâne, evreii aveau un mod superior de jertfire corespunzător formei revelate și evoluate a cultului fundamentat pe credința într-un singur Dumnezeu, promovată de patriarhii și profeții Vechiului Testament. Originile acestui cult urcă până la protopărinții neamului omenesc iar formele lui de exprimare se amplifică atunci când patriarhii poporului ales încearcă să imprime cultului o notă specifică de sobrietate, vigoare și naturalețe, ferindu-1 de influența idolatriei, în locul altarului de circumstanță apare acum jertfelnicul. Avraam și Iacov zideau jertfelnice din piatră ori de câte ori se statorniceau într-un ținut, și anume pe locul unde li se descoperise Dumnezeu (Facere 12, 7-8; 35, 7) iar Noe construiește jertfelnic îndată ce a ieșit din corabie (Facere 8, 20) ca să aducă lui Dumnezeu jertfă de mulțumire pentru izbăvirea din mânia potopului. „Jertfelnicul lui Noe este sâmburele templului de mai târziu, este piatra fundamentală (prototipul) a Bisericii ca locaș de închinare lui Dumnezeu.”

,,Deși s-ar părea că acest cult excela prin uzul frecvent al formelor și elementelor externe, nu era neglijată nici latura spirituală, deoarece Sfânta Scriptură ne relatează că urmașii lui Set invocau adesea numele lui Dumnezeu (Facere 4, 26) în rugăciunile lor”.

În cărțile Vechiului Testament se citesc sau se cântă stihuri alese: 1) în funcție de caracterul lor instructiv; 2) în funcție de sensul lor profetic; 3) pentru a se demonstra că Vechiul și Noul Testament sunt una, ca începutul și sfârșitul, alfa și omega unei singure opere dumnezeiești: răscumpărarea neamului omenesc; fiindcă Vechiul Testament a fost dascăl, pedagog spre Hristos [cf. Ga 3, 24], și a ieșit de la același Dumnezeu ca și Noul: fiindcă răscumpărarea neamului omenesc a început îndată după căderea primilor oameni. După lucrarea sa ființială, creștinismul e alcătuit din două Legi, cea veche și cea nouă. În prima dintre ele omenirea, îmbătrânită treptat în păcat, ajunsese în cele din urmă pe ultima treaptă a stricăciunii și ruinării; în cea de a doua, ea apare înnoită de noua și cereasca învățătură a Mântuitorului Hristos; de harul Său atotputernic, de viața Sa, de Tainele Sale; fiindcă dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă [2 Co 5, 17]; iată Eu le fac noi pe toate [Ap 21, 5] (adică omenirea, cerul și pământul). De aceea cultul divin al Bisericii noastre e alcătuit din scrierile Vechiului și Noului Testament, pentru a înfățișa adevărurile, puterile mântuitoare, măreția și divinitatea credinței creștine; fiindcă în ea s-au adeverit toate făgăduințele Vechiului Testament, prorocirile și preînchipuirile date protopărinților, strămoșilor și prorocilor. Creștinismul este cea mai veche religie, o preaînțeleaptă și minunată carte a destinului hărăzit de Dumnezeu neamului omenesc; această carte a fost începută înainte de facerea lumii și se scrie până în zilele noastre; sfârșitul îi va fi în împărăția slavei, când drepții vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui ceresc [Mt 13, 43] iar păcătoșii care nu se vor căi vor fi aruncați pentru nesfârșite veacuri în iad.

În general, cultul divin din vremea patriarhilor, consta în zidirea de sanctuare sau stâlpi de piatră, ,,pe care se turna vin și untdelemn, în depunerea anumitor făgăduințe solemne (Facere 28, 18-20) înaintea Domnului, oferirea de sacrificii, rostirea de rugăciuni sau jurăminte și îndeplinirea actului circumciziunii”.

Aducerea de sacrificii amintea omului de propria sa stare păcătoasă și îi întărea convingerea că moartea jertfei este pedeapsa meritată de el însuși prin căderea în păcat, că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Potrivit legii mozaice, jertfele fac parte din cult, ce se cuvin lui Dumnezeu. De aceea ele au caracter ,,latreutic – de adorare, imperativ – de cerere, euharistie – de mulțumire și expiator – de curățire. Prin intermediul lor, omul își manifestă sentimentul religios de a menține legătura cu Tatăl”.

Potrivit citatelor scripturistice, toate jertfele au un factor comun – sufletul, obiectul lor fiind păcatul și subiectul curățirea lui din inima omului. Intenția de a aduce sacrificii pornește din suflet, de aceea, vechimea ei este identică cu apariția omului. Înainte de a păcătui, omul era tot timpul în legătură cu Dumnezeu prin intemediul harului divin, har pierdut datorită neascultării de porunca lui Dumnezeu. ,,După alungarea din Rai, relația cu Creatorul a fost realizată prin intermediul acțiunilor cultice obișnuite – jertfele și rugăciunea, manifestări care își vor găsi desăvârșirea în mozaism, dar mai ales în creștinism, pe calea revelației supranaturale”.

La un proces de organizare și perfecționare a cultului divin asistăm abia după eliberarea evreilor din robia egipteană, când Moise, după încheierea legământului pe muntele Sinai, la porunca lui Dumnezeu instituie preoția sacramentală și înființează instituțiile cultice: cortul sfânt, sărbătorile, posturile și obligațiile ritualistice pentru a reglementa bunul mers al vieții religioase a poporului. De la forma simplă din epoca patriarhilor, cultul divin mozaic intră într-o fază nouă de dezvoltare, mai stilizată-și mai complexă pentru a fi apt să îndeplinească o dublă misiune a poporului Israel și anume aceea de a păstra credința în Unicul și adevăratul Dumnezeu și de a pregăti omenirea în vederea venirii Mântuitorului Hristos. Ca împlinitor al Legii Vechiului Testament (Matei 5, 17), Mântuitorul interiorizează, unifică și desăvârșește prescripțiile acesteia, combate formalismul și moravurile fariseilor și reformulează cultul iudaic, spiritualizând formele și practicile lui ritualistice. Deci, înainte de a fi executat în exterior, cultul trebuie îndeplinit mai întâi în adâncul inimii, iar toate formele și actele lui exterioare, pentru a căpăta valoare înaintea lui Dumnezeu trebuie să poarte pecetea unei trăiri și simțiri lăuntrice curate. „Trăirea rugăciunii este adunarea conștiinței împreunată cu smerenia, cu zdrobirea inimii, cu spovedania păcatelor și cu suspine nevăzute” – spune Evagrie Ponticul.

În acest context se stabilește și ceremonialul cultic, precizându-se timpul, locul, personalul deservent, precum și acțiunile sacre și practicile religioase menite să exprime în cea mai curată înfățișare raporturile omului cu Dumnezeu. Toate ritualurile cultice erau niște reprezentări simbolice ale trăirii lăuntrice, iar actul material al jertfei pentru a căpăta valoare și a fi bineprimit înaintea lui Dumnezeu trebuia să fie inspirat și însuflețit de sentimentul profund de adorare și să izvorască dintr-o „inimă înfrântă și smerită” (Ps. 50, 9) pentru a da expresia cuvenită conștiinței vinei pentru păcat. De altfel, profeții Vechiului Testament au accentuat în repetate ori această corelare indispensabilă dintre fond și formă, adică dintre elementul subiectiv și cel obiectiv al sacrificiului: „Ascultarea este mai bună decât jertfa și supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor" (I Regi, 15, 22) -îi spune profetul Samuel regelui David. Prin toate aceste jertfe se întărea credința celor din popor de a fi scăpat de greșeli. ,,În modul după, care ele preced jertfa desăvârșită a Mântuitorului, toate aceste sacrificii ale Legii Vechi au o mare valoare, chiar dacă acestea n-au fost însoțite de harul sfințitor”.

Până la mântuirea adusă de Hristos, omul trebuia să recunoască faptul că a meritat moartea și că are nevoie și de expiere, pe care el singur nu o poate înfăptui. Această mărturisire se făcea prin limbajul simbolic al sacrificiilor sângeroase. Atunci când sacrificatorul aducea animalul la altar și punea mâinile peste el, prin acest act recunoștea că el însuși merita moartea ca expiere pentru păcatele sale. În realitate, sângele victimei nu putea să expieze păcatul, doar că omul prin propria sa putere nu reușea să se împace cu Dumnezeu, având deci nevoie, de o satisfacere mijlocitoare. Înainte ca această satisfacere mijlocitoare să se înfăptuiască, ,,prin sacrificiul mesianic, trebuia deșteptată și întreținută conștiința vinei și dorința unui mântuitor care să ierte păcatul odată pentru totdeauna”.

Cultul sacrificial era un serviciu divin și, de aceea, sentimentele, virtuțile religioase care se exteriorizau prin jertfe trebuiau să fie plăcute lui Dumnezeu. ,,Recunoașterea majestății nemărginite a lui Iahve presupune credință și adorare. La sacrificiile benevole, expresia lor era de încredere deplină, iar la cele de pace, se exprima mulțumirea”. Prin urmare, conștiința vinovăției pentru păcat și nevoia de a o ispăși, atribuie sacrificiului și ideea de expiațiune pe lângă cea de adorare. Chiar dacă în realitate jertfele de curățire nu puteau oferi iertarea păcatelor ci numai o simboliza, ele trezeau conștiința păcătoșeniei și prefigurau adevăratul și veșnicul sacrificiu al Mântuitorului Hristos, prin care se va realiza împăcarea deplină a omului cu Dumnezeu și se va întemeia cultul divin al Legii celei Noi sau cultul creștin.

Forme de manifestare a cultului în Noul Testament.

Pe treptele inferioare ale religiei, omul credea că atunci când își aduce jertfa sa, Dumnezeu are nevoie de ea, că Dumnezeu vrea aceasta jertfă în măsura în care omul însuși vrea milă de la Dumnezeu. Potrivit acestei înțelegeri, Divinitatea nu doar oferă viața, ci la rândul ei și aceasta trăiește pe seama celor cărora le-a dat viață. Tocmai împotriva acestei înțelegeri se îndreaptă și cuvântul lui Dumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă”, adică, nu vreau ceea ce Îmi dați voi, ci ceea ce vă dau Eu cu prisosință. Și dacă pe treapta superioară a religiei, în adevărată rugăciune, omul aduce lui Dumnezeu jertfa spirituală supremă, jertfa voinței sale pe care o unește cu voia lui Dumnezeu în hotărârea: „Facă-se voia Ta”, prin însăși acest fapt, el își însușește ca principiu pentru activitatea sa cuvântul lui Dumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă”, adică nu mai vreau să trăiesc pe seama celuilalt, ci vreau ca el să trăiască pe seama mea. În virtutea unirii voinței mele cu cea divină, expresia voinței atotbune a lui Dumnezeu devine regula vieții omenești: „Milă voiesc, iar nu jertfă”.

Cultul creștin trebuia să se deosebească fundamental de cultul iudaic și de cultele păgâne care puneau accent mai mult pe latura externă decât pe adevărata simțire și trăire interioară. Condamnând formalismul ritualist, Mântuitorul se afirmă ca un purificator și reformator al cultului dând precepte pentru spiritualizarea lui în convorbirea cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov. în acest context, El trasează și principiile generale ale cultului nou, și anume universalitatea și închinarea „în duh și adevăr” (Ioan 4, 24), adică „cinstirea lui Dumnezeu în sinceritatea și curăția inimii.” Inima, duhul este centru afectivității și al ființei noastre și Dumnezeu vrea să-i slujim din acest centru, adică cu toată ardoarea sufletului, căci aceasta este condiția esențială a trăirii momentului sacra.

Fiecare formă de cult definește structura și trăsăturile etico-doctrinare ale religiei respective, căci „în fiecare religie există un act de căpetenie, un mit, un fapt istoric, o idee dominantă, o dogmă din care experiența religioasă își trage vigoarea” și pe care o fecundează și o conturează. Deci concepția religioasă despre divinitate determină formele și caracterul cultului iar cultul la rândul lui oglindește doctrina specifică a religiei respective.

În Noul Testament, Dumnezeu ni se descoperă în primul rând ca iubire. El este Tatăl, Care atât de tare a iubit lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca să mântuiască pe cei care cred într-însul și Care prin Fiul a purces pe Sfântul Duhul în lume. Din Tatăl, prin Fiul, în Duhul se revarsă iubirea divină în inimile credincioșilor. Astfel, accentul nu mai cade pe distanța dintre om și Dumnezeu, ci pe coborârea lui Dumnezeu la om și urcarea acestuia la Dumnezeu. Creștinul participă la viața divină, intră în relație nemijlocită cu Dumnezeu, devine «un duh» cu Hristos. El este fiul după har al Tatălui, frate după har cu Iisus Hristos și templu al Duhului Sfânt. Între Dumnezeu și om se stabilește o legătură de o intimitate așa de profundă, încât acasta poate mărturisi: «Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine» (Gal. 2, 20). Această nouă relație (care nu exclude sentimentul distanței), înseamnă dăruirea întregii noastre ființe lui Dumnezeu într-un avânt nemărginit. ,,Creștinul nu-și mai aparține sieși, ci lui Dumnezeu, Celui ce 1-a iubit și-1 iubește. Dăruirea aceasta este mai deplină, mai intensă și mai profundă decât supunerea în fața majestății divine. Nu mai este ascultarea robului de stăpânul său, ci iubirea fiului față de tatăl său. Toată viața lui devine o slujbă adusă lui Dumnezeu”.

În cultul divin e întreaga dogmatică, întreaga istorie bisericească, întreaga economie a mântuirii noastre, toate doctoriile duhovnicești, de orice fel; întreaga însemnătate, întreaga măreție a omului ca și chip și asemănare al lui Dumnezeu; în ele ni se înfățișează în culori vii toată căderea și stricăciunea lui, toată păcătoșenia și neputința omului, nevoia unei răscumpărări și a unui Răscumpărător; integritatea economiei mântuirii omului, credincioșia față de Domnul, Crea torul, Proniatorul și Mântuitorul prin Sine însuși și prin om în toate lucrările Lui. ,,,Există o minunată continuitate în toată această economie – crearea lumii și a omului, starea de fericire din rai, căderea, vădirea păcatului, făgăduința unui Mântuitor, așteptarea Lui, venirea Mântuitorului, săvârșirea faptelor mântuitoare, minunata Sa învățătură, prorocirile, patimile, moartea, învierea, înălțarea, trimiterea Duhului Sfânt, întemeierea Bisericilor, răspândirea lor, preamărirea și înnoirea omenirii”.

Întrucât Legea Veche, a fost o „umbră a celor viitoare” (Coloseni 1, 17), a încetat, și sacrificiile consemnate de ea prin încheierea Noului Legământ, și jertfa supremă a Mântuitorului. ,,Imperfecțiunea sacrificiilor este înlocuită de jertfa deplină a Domnului Iisus Hristos care se continuă în Biserici prin Sfânta Euharistie”.

Insuficiența jertfelor din Vechiul Testament pentru împăcarea reală a omului cu Dumnezeu, o subliniază elocvent Sfântul Apostol Pavel, care arată că purificarea pe care ele au adus-o n-a fost decât rituală, exterioară și trecătoare. Dumnezeu ierta doar provizoriu, iertarea definitivă realizându-se pe deplin la venirea lui Mesia: „Pe care Dumnezeu L-a rânduit jertfă de ispășire, prin credința în sângele Lui, ca să-și arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute” (Romani 3,25).

Ele au avut totuși o valoare incontestabilă pentru faptul că au închipuit jertfa Fiului lui Dumnezeu. Aducându-le cu credința și cu inima curată, jertfitorul se curăța într-o anumită măsură și intra în comuniune cu Dumnezeu. Se punea deci un mare accent pe aspectul intern al jertfei. Atunci când reprezentanții spirituali ai lui Israel – arhiereul, preoții, regii – se limitau la exprimarea pur formală a adorării lui Iahve, erau aspru mustrați de profeți. Semnificative în acest sens sunt cuvintele lui Isaia: „Ce-Mi folosește mulțimea jertfelor voastre? – zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci și de grăsimea vițeilor grași, și nu mai vreau sânge de taur, de miei și de țapi” (Isaia 1, 11).

În măsura în care preînchipuie jertfa Noului Testament toate jertfele Legii Vechi au avut o valoare deosebită chiar dacă nu au fost însoțite de harul sfințitor. Acestea au rămas prin ceremonialul lor religios numai niște semne vizibile cu scopul de a pregăti omenirea în vederea jertfei adevărate a Mântuitorului Hristos. în baza profețiilor mesianice din Vechiul Testament, Ioan Botezătorul identifica pe Iisus Hristos cu „Mielul lui Dumnezeu, cel care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

El este imaginea mielului pascal sacrificat în Vechiul Testament; Iisus Hristos este „Agnus Dei”, smerindu-se până la moarte; expresia unei iubiri care se jertfește, care vede biruința ei în suferință. În acest sens, jertfa este sinonimă cu înălțarea, cu sfințirea la care se referă textul din Ioan 17, 19: „Și însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfinți prin adevăr”.

Mântuitorul acceptă pătimirea, crucea și moartea ca preț de răscumpărare pentru păcatul lumii: „El a purtat păcatele noastre, în Trupul Său, pe lemn, pentru ca noi murind față de păcate, să viețuim dreptății. Cu rănile Lui v-ați vindecat” (I Petru 2, 24). Sacrificiul lui Iisus este un act de ascultare și iubire, întrucât S-a dat de bună voie spre moarte: „S-a adus pe Sine jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9, 13).

Tot cultul divin al Bisericii noastre Ortodoxe este în așa fel alcătuit încât creștinul adevărat să trăiască pe pământ o trăire sfântă, în neîncetată slujire și bună-plăcere lui Dumnezeu, într-o strânsă unire cu Dumnezeu, în legătură cu îngerii lui Dumnezeu din ceruri și cu toți sfinții.

Prin frumusețea, armonia, fastul și strălucirea sa, cultul ortodox creează o atmosferă înălțătoare, în care sufletul creștinesc începe să intuiască inefabilul lumii nevăzute. Reflectând în sine realitățile cerești, el reușește să dea sentimentul tainicului, îndreptând cugetul credinciosului către zările nevăzute ale Dumnezeirii, pe care o contemplă cu ochii minții luminată de credință. În felul acesta, ,,cultul ortodox devine manifestarea cuceritoare a unei atmosfere de încântătoare frumusețe duhovnicească și absorbit de cele cerești în toate fibrele ființei sale, el se mișcă sub dogoarea cerescului”, așa cum glăsuiește troparul: ,,În Biserica slavei tale stând, în cer ni separe a sta… “.

În această atmosferă, credinciosul se simte înfrățit cu semenii, cu sfinții, cu îngerii, cu Maica Domnului și cu tot universul creștin unit cu el în duh de rugăciune, pentru că rugăciunea liturgică este rugăciunea Bisericii dintotdeauna și de pretutindeni.

Capitolul II. Cultul intern și cultul extern

Cultul intern – virtuțile Teologice. Rolul lor în desăvârșire umană.

1. Credința

Întreaga Ortodoxie se caracterizează prin credința ei, deoarece ea înfățișează însăși datina vie a Bisericii, adică sfințenia sau trăirea ei religioasă, în continuuă viețuire și mișcare. Pentru toți creștinii ortodocși viețuirea este un cult. Este simultan cu trăirea în Dumnezeu.,,În cult, persoana simte atașamentul față de infinit, iar actele și operele morale devin apoi adevăruri ale acestui sentiment”.

În cultul divin se cuprinde o mare trăire sufletească, dacă luăm în considerare cărțile de cult. Cultul divin trebuie cunoscut și înțeles, fiindcă numai așa poate fi și trăit de slujitori care, la rândul lor, pot transmite această trăire credincioșilor. Cunoașterea rânduielilor tipiconale și a semnificației actelor de cult trebuie dublate de vocație și dragoste de slujire. Viața creștină este înduhovnicirea treptată a sufletului și a trupului. E singura viață care corespunde naturii umane așa cum a creat-o Dumnezeu. ,,Toate ispitele lumii au un scop comun: să sufoce Duhul. Este forța, dar și marea slăbiciune a lumii. Lumea, ne obligă aproape automat să o abandonăm, căci toate bucuriile exterioare nu reușesc să compenseze nostalgia Duhului”.

Creștinismul, nu este doar credința în Dumnezeu, ci și credința în om, posibilitatea realizării divinului în om. Există o măsură comună între Dumnezeu și om, și numai aceasta face posibilă revelarea lui Dumnezeu omului. Un transcedentism pur și abstract face imposibilă revelația, fiindcă nu poate justifica un drum care în același timp duce spre Dumnezeu și exclude posibilitatea unui dialog, a unei întâlniri, între om și Dumnezeu.

Motivul fundamental al creștinismului este drama iubirii și a libertății ce se desfășoară între Dumnezeu și om, nașterea lui Dumnezeu în om și nașterea omului în Dumnezeu. Apariția lui Hristos, Dumnezeul-om, constituie unirea desăvârșită a acestor două mișcări, realizarea unității în dualitate, misterul teandric. ,,În cer totul trăiește prin Duhul Sfânt, iar pe pământ Domnul ne-a dat același Duh Sfânt; slujbele sunt săvârșite prin Duhul Sfânt; în pustie, în munți, în peșteri și pretutindeni asceții lui Hristos trăiesc în Duhul Sfânt; dacă îl vom păstra, vom fi liberi de tot întunericul, și viața veșnică va fi în inimile noastre”.

Atingem aici vechea și mereu actuala problemă a cunoașterii modului în care prezența Duhului se manifestă în viața cotidiană. Trebuie deci, în același timp, să subliniem și să insistăm asupra faptului că este vorba de o conlucrare, synergeia. Dumnezeu e prezent acolo unde acționează, acolo unde se exprimă energia Sa, această energie căreia îi răspunde omul într-un act de sinergie. Nu trebuie să uităm, că noi trăim o „relație activă" cu Dumnezeu, inclusiv din punct de vedere al istoriei: „Istoria este dialogul dintre Dumnezeu și om, iar sinergismul lor„este procesul Divino-umanității. Cât despre „lucrarea lui Hristos", Dumnezeul-om, ea ne învață că această conlucrare „activă" poate lua aspectul exterior al unei supuneri „pasive", până la moarte pe cruce, în timp ce în realitate este vorba de o conlucrare creatoare „teurgică" prin excelență.”

Cuvântul lui Dumnezeu este „viu și lucrător” (Evrei 4, 12). El deține o putere în sine, are o calitate sacramentală, ireversibilă. De aceea, cuvântul lui Dumnezeu nu este literă moartă, ci semn al prezenței ipostatice a lui Hristos-Cuvântul: „Cuvintele pe care vi le-am spus eu sunt duh și viață” (Ioan 6, 63). Cuvântul este purtător de har. E harul prealabil care aduce credința: „Cuvântul meu – spune Apostolul – și propovăduirea mea…stau în arătarea Duhului și a puterii…pentru care credința voastră să stea în puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 4-5).

De acord cu întreaga tradiție, esența creștinismului, este unirea cu Dumnezeu prin intermediul lui Hristos. ,,A fi creștin înseamnă deci a iubi pe Hristos. Imitarea lui Hristos, iubirea de Hristos și dorința de a ne conforma sunt atitudini fundamentale ale adevăratului credincios. A merge pe calea imitării lui Iisus în timpul vieții pământești înseamnă a avea o purtare morală ireproșabilă. Noi, creștinii, trebuie să-L imităm pe Hristos Domnul nostru pentru toate aceste motive la un loc. Când îl imităm pe Hristos, acest lucru îi este bine-plăcut; EI dorește acest lucru mai puțin pentru Sine însuși cât pentru binele nostru. Îi este bine-plăcut; EI dorește acest lucru mai puțin pentru Sine însuși cât pentru binele nostru ”.

Originea virtuții creștine rezidă în harul divin prin care dobândim viața în Hristos. Astfel, virtutea devine calea ce ne conduce la mântuirea în Hristos prin sfințenia vieții noastre. Virtutea este sfințenia însăși a lui Hristos, ca izvor al sfințeniei noastre. De aceea, „care aparțin lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Galateni 5, 24). Virtutea creștină ca viață de sfințenie în Hristos, ne este dată de lucrarea Sfântului Duh, fiindcă Duhul ne conduce întotdeauna la viața în Hristos (I Corinteni 12, 3). În felul acesta, virtutea creștină ca viață de sfințenie în Hristos este lucrare și roadă a Duhului Sfânt. Iar „lucrarea Duhului este iubirea, mulțumirea sufletească, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, smerenia, milostivirea” (Galateni 5, 22). Acestea toate constituie tot atâtea numiri ale virtuții ca unică roadă a Duhului. Virtutea reprezintă, astfel, însăși viața duhovnicească, ce își are originea în viața lui Hristos, ca „deplinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9), desfășurându-se ca viață în Duhul Sfânt și având ca obiectiv „starea de bărbat desăvârșit, măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Genealogia virtuților o vedem limpede și din îndemnurile Sfântului Apostol Petru, de a ne „face părtași dumnezeieștii firi. Mai întâi se cuvine să scăpăm de stricăciunea poftei din lume. Pentru aceasta, punând toată sârguința, adăugați la credința voastră virtutea, iar la virtute cunoștința, la cunoștință înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavie, la evlavie iubirea frățească, iar la iubirea frățească dragostea. Căci dacă aveți acestea și sporesc în voi, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici sterpi în cunoașterea Domnului nostru Iisus Hristos” (II Petru 1, 4-8).

Virtuțile teologice sunt indicate de Sfântul Apostol Pavel ca fiind: credința, nădejdea și dragostea (I Corinteni 13,13). Ele se numesc “teologice” fiindcă sunt mijloace de a cunoaște pe Dumnezeu și a intra în comuniune cu El. în același timp, sunt moduri de realizare și trăire a vieții înnoite prin harul divin. Prin aceste virtuți ne împărtășim de viata divină, ridicându-ne la unirea cu Dumnezeu, la îndumnezeire prin harul divin.

Virtuțile teologice reprezintă puterea și lucrarea harului divin în viata credinciosului, ridicându-i sufletul la cel mai înalt nivel al cunoașterii, comuniunii și unirii cu Dumnezeu.

Se cuvine să facem precizarea că dacă pe celelalte virtuți numite “naturale” le dobândim prin strădanie continuă și susținută, tot la fel și pentru “activarea” virtuților teologice “infuzate” sau “revărsate” ca daruri ale harului divin, va trebui să depunem interes și strădanie în cultivarea lor, știut fiind că harul divin nu lucrează în firea noastră fără adeziunea libertății de voință, și nu-și amplifică acțiunea fără neîntrerupta colaborare cu el.

După cum arată un om înduhovnicit, „Cuvintele de mântuire, scrierile Sfinților Părinți, rugăciunile și mai ales cuvintele lui Iisus, a doua Persoană a Sfintei Treimi, sunt cu adevărat „apă vie”. Apa curge, și cuvintele curg ca apa; apa răcorește și însuflețește trupul, iar cuvintele de mântuire dau viață sufletului, umplându-l de pace și bucurie, de umilință și pocăință”.

Origen arăta că Logosul-Hristos se formează El însuși în creștini prin practicarea virtuților. „El este Virtutea, în general, și fiecare virtute, în special. Aceasta înseamnă că atât Virtutea, cât și fiecare virtute în parte, reprezintă Persoana divină a lui Hristos. La fel, și practicarea virtuților se concretizează existențial în Persoana lui Hristos, fiind o participare la Persoana Sa. Acest fapt se explică prin unitatea virtuții, ceea ce înseamnă că „nu putem practica o virtute fără a le practica și pe celelalte”.

Credința

Ca o cunoaștere vitală, credința sporește, crește, ca să spunem astfel. În creșterea sa se pot identifica trei etape. Este încrederea totală și victoria voinței asupra ezitărilor care rețin elanul spiritual. Etapa în care afirmăm: „Acum, cred și nădăjduiesc să înțeleg ceea ce cred";„Văd acum că credința mea este izvorul unei înțelegeri superioare", și, de aceea, din acest moment frontierele cunoașterii și ale credinței se confundă, deși cunosc încă doar în parte. în orice caz, „absurditatea" inițială a dogmei este depășită. Se constată că punctul de plecare al cunoașterii este încrederea. „Aceasta este poziția fundamentală și caracteristică a întregii filozofii mistice și, în general, a filozofiei răsăritene. Astfel, cunoașterea nu este sesizarea unui obiect neînsuflețit de către un subiect cunoscător rapace, ea este o comuniune morală și vie între persoane, în care fiecare este subiectul și obiectul celuilalt. Propriu-zis vorbind, doar persoana poate fi cunoscută, și numai de către o altă persoană. „Ce este adevărul?, întreabă Pilat pe Adevărul. Și nu primește răspuns: întrebarea sa este inutilă, căci el nu este în stare să recunoască Adevărul drept adevăr, adică să se încreadă în persoana lui Iisus Care, apoi, S-ar revela lui”.

Cunoașterea lui Dumnezeu implică în sine legătura și comuniunea cu El. Fiind deasupra realităților pe care le poate intui rațiunea, adevărul despre Dumnezeu îl primim prin credință, pe baza autorității Lui, și astfel spunem că acestea sunt adevăruri de credință. Credința merge mai în adânc în cunoașterea lui Dumnezeu. Ea implică o legătură dintre sufletul omenesc și viața divină. Astfel credința ca act de cunoaștere implică o participare la viața lui Dumnezeu. Credința adevărată determină certitudinea, adică încrederea, de unde și noțiunea de „încredințare” (în + credințare) în sensul de a avea credință în cineva pe baza unor probe sigure”.

Credința este facultatea de a înțelege nemijlocit realitatea vie actuală a lucrurilor în sine. Credința depinde de Biserică și de autoritatea sa. Efortul de a înțelege mai bine credința se face în Biserică, în experiența comună. Dialogală prin natura ei, credința se exercită în rugăciune.

Credința, ca orice fenomen sufletesc, are o viață a sa. Ea se naște, ca potențialitate, în apele botezului (pruncia), se actualizează prin libera noastră decizie. Ea scade, se formează fals și dispare sau crește, se dezvoltă normal și tinde spre desăvârșire. Credința este un fenomen universal. Nu există om care să nu aibă credință, să nu fi săvârșit nici un act de credință. Dumnezeu Se revelează și omul Îl primește, din partea sa, cuvântul, Îl recunoaște și urmează indicațiile voinței Lui. Deci credința este inerentă sufletului omenesc. Sensul credinței este însă în adevăr, ea este tendința activă despre adevăr. Lipsa de adevăr nimicește credința. Ea vrea să i se reveleze adevărul. De aceea, ea se deschide numai când are garanția adevărului, garanție izvorâtă de obicei din valoarea morală a persoanei în care crezi, dar și din alte elemente. Dar credința nu caută adevărul numai printre oameni, ci îl caută și dincolo de om și de lume. Există în suflet tendința după absolut, după găsirea temeiului transcendent al cosmosului. Credința caută adevărul despre Dumnezeu. Ea vrea să i se descopere Dumnezeu. ,,În actul credinței, însă, Dumnezeu nu numai se descoperă și ne cheamă la comunicare cu El, ci și influențează asupra noastră prin har. Capacitatea receptivă a omului față de realitățile nevăzute a fost slăbită datorită păcatului, sensibilitatea spiritului pentru această realitate a fost tocită”.

Specificul credinței ca virtute creștină rezidă în aceea că ea constituie un act sinergic, adică o împreună lucrare a firii cu harul divin. Ea este în primul rând dar de la Dumnezeu, sau har al Duhului Sfânt; este instrumentul prin care prindem în noi harul divin dat prin Hristos. Văzând la un moment dat puținătatea credinței lor, Apostolii cer Domnului: „Adaugă-ne credință” (Luca 17, 4). De aici vedem că credința ca virtute creștină este un dar de la Dumnezeu și în același timp o primire (acceptare) liberă sau chiar o cerință a sufletului omenesc. Angajând viața în Hristos credința ca virtute este lucrătoare, activă, fiindcă și viata în Hristos este, la fel, vie și în plină dezvoltare, asemenea unei chemări de a ne desăvârși viata până la asemănarea cu Dumnezeu Tatăl. Sfântul Apostol Pavel desemnează credința ca totală dăruire lui Dumnezeu a întregii noastre ființe, ceea ce înseamnă că nu este un simplu act singular, ci fiecare faptă trebuie să se raporteze și să întruchipeze „ascultarea credinței lui Hristos” (Romani 1, 5; II Corinteni 10, 5). De aici vedem că, fiind un act sinergic, credința ca virtute creștină este „lucrătoare în dragoste” (Galateni 5, 6).

Sfântul Ignatie Teoforul (+ 107) consideră credința, începutul, iar dragostea, desăvârșirea, cuprinzând între ele într-o coeziune organică toate virtuțile care alcătuiesc fizionomia morală a vieții Mântuitorului: „Nimic din acestea nu vă este necunoscut, dacă aveți în chip desăvârșit în Iisus Hristos credința și dragostea, care sunt început și sfârșit vieții; început este credința; sfârșit, dragostea. Când acestea două sunt unite, este Dumnezeu, iar toate celelalte virtuți care decurg din ele, duc la frumusețea morală. Nici un om care mărturisește credința, nu păcătuiește și nici cel care are dragoste nu urăște. „Se cunoaște pomul după roada lui” (Matei 12, 33); tot așa cei care mărturisesc că sunt ai lui Iisus Hristos se vor arăta prin cele ce fac. Căci acum nu-i vorba de o simplă mărturisire a credinței, ci de a fi găsit până la sfârșit cu o credință puternică”.

Putem conchide printr-o judicioasă remarcă a unui teolog român: „Credința nu este o presupunere sau deducție. Ea nu se naște nici din frică, nici din vederea minunilor. Credem pentru că suntem încredințați de simțirea tainică a prezenței lui Dumnezeu cel viu care Se îmbie și se oferă pe Sine ca dragoste și viață totală. Ea începe prin acceptarea cuvântului lui Dumnezeu prin el însuși, ca putere de viață și ca dar. Pe de-o parte credința implică voința liberă a celui ce asimilează cuvântul lui Dumnezeu… Capacitatea de primire a celui ce este la capătul receptiv al ascultării cuvântului este hotărâtoare… Credința adevărată înseamnă a cunoaște și a da mărturie despre cele descoperite în noi de Duhul Sfânt. Duhul este cel care ne învață și ne ajută să descoperim prezenta lui Dumnezeu. Credința este simțire reală și acceptare conștientă a acestei prezențe. De aceea, fără credință nu se poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Acesta nu este o cunoaștere teoretică, ci o mărturie despre comuniunea cu Dumnezeu. În acest sens, credința este virtutea care răsare în suflet din această cunoaștere-simțire și acceptare conștientă a harului. Este strălucirea lui Dumnezeu în persoana umană, de aceea ea este invers proporțională cu păcatul.Viața noastră în Hristos începe prin a ne pocăi datorită credinței”.

Adevărata credință o cunoaștem din revelația dumnezeiască păstrată de Biserică. Adică, Biserica este păstrătoarea credinței celei adevărate descoperite de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli, ea rămânând peste veacuri „stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15).

2. Nădejdea

Trecutul îl știm, prezentul îl simțim, dar viitorul îl construim după trebuința noastră. În această orientare spre viitor trebuie să distingem între simple visuri, care sunt asemeni aburilor ieșiți din pământ și între nădejde. Într-adevăr, viitorul poate fi pretext de imaginații gratuite, când las libere toate dorințele mele să-și găsească satisfacție în realizarea lor ipotetică în viitor. ,,Ea devine o forță care ne împinge la acțiune, la lupta pentru cucerirea acelui bun. Ea îndrumă toate forțele spre bunul viitor. Nădejdea este, așadar, o năzuință plină de încredere spre un bun viitor, posibil de dobândit. Aceasta este nădejdea în general, ca fenomen sufletesc. Ea are o mare importanță în viața omenească”.

Omul este singura ființă care privește și ia atitudine față de evenimentele pe care viața i le oferă, ca și de faptele sale referitoare la ele, printr-o abordare a lor, atât în prezent, cât și în trecut, și în viitor. El abordează viitorul de pe două poziții sufletești: al grijii și al nădejdii. ,,Nădejdea sau speranța aparține structural sufletului omenesc, fiindcă persoana umană nu conștientizează numai prezentul, ci și trecutul, precum și viitorul. Deschiderea spre viitor se face prin așteptarea care devine nădejde”.

Nădejdea devine virtute etică atunci când așteptarea pornită în mod natural din suflet se îndreaptă spre valori, adică spre bunuri, sub forma strădaniei constante de a le obține. Nădejdea ca virtute etică oferă persoanei umane puterea de a se orienta spre un orizont deschis devenirii sale axiologice, când năzuința sau tendința sufletului spre binele necesar vieții devine siguranța aspirațiilor sale spre viitor. Când firea omenească este ajutată de harul divin să năzuiască cu siguranță spre dobândirea bunurilor spirituale și veșnice ale comuniunii cu Dumnezeu, nădejdea devine virtute teologică.

Clement Alexandrinul definește pe nădejdea ca fiind „așteptarea dobândirii unui bun”. Apoi vine cu precizarea că bunurile așteptate pot fi din această lume, adică naturale, sau pot fi supranaturale. Bunul așteptat poate să fie dobândit ca venind din partea oamenilor, sau primit din partea lui Dumnezeu.” Astfel, nădejdea poate fi o năzuință privind obținerea bunurilor necesare vieții pământești, dar ca virtute teologică vizează năzuința, aspirația de a dobândi bunurile veșnice, adică mântuirea în comuniunea lui Dumnezeu. Această năzuință a dobândirii bunurilor veșnice este o certitudine, fiindcă se bazează pe făgăduința „nemincinosului Dumnezeu” (Tit 1,2), „pentru că prin două lucruri de neschimbat (făgăduința și jurământul), în care e cu neputință ca Dumnezeu să mintă, noi cei care am căutat scăpare la liman, să avem puternică îmbărbătare de a prinde (apuca) nădejdea ce ne stă înainte” (Evrei 16, 18). De aceea, „să ținem neclintită mărturia nădejdii, pentru că cel ce a făgăduit este vrednic de încredere” (Evrei 6, 23)”.

Clement Alexandrinul a afirmat că „nădejdea este sângele credinței”, fiindcă o înflorește și o face să trăiască în noi. De aceea distrugând speranța, viața credinței se stinge ca și cea a unui om care își pierde sângele.” Printr-o comparație sugestivă s-a arătat că „nădejdea pentru credință e ca apa pentru sămânță”.

3. Iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele

Dragostea este răbdătoare, binevoitoare; nu se întristează de binele altuia, nu se laudă, nu este lipsită de respect, nu caută propriul interes, nu se mânie, nu ține cont de răul primit, nu se bucură de nedreptate, ci se complace în adevăr. Toate le acceptă, crede totul, speră totul, suportă totul (l Cor3,4-7). Acestea sunt calitățile care caracterizează iubirea perfectă: dar mai ales două calități sunt prezentate ca făcând parte din adevărata esență a adevăratei iubiri: iubirea trebuie să fie interioară și activă.

Dumnezeu este Taina deplină, aflat într-o legătură tainică, iubitoare cu lumea. Omul este, la rândul său, o taină adâncă, după modelul Tainei divine. Aceasta este rezultatul iubirii, al curăției și al nepătimirii. Iubirea este sinteza poruncilor și culmea virtuților creștine, “cea mai generală dintre virtuți. Orice faptă săvârșită în credință, nădejde și iubire, care, inspirată de Duhul lui Dumnezeu, ne îngăduie să chemăm harul Său nevăzut. Atunci, cel ce iubește adevărul, apără pe cel slab împotriva abuzurilor celor puternici, luptă împotriva corupției, a torturilor și sclaviei este creștin, cel puțin în parte”. Punctul culminant al acestor virtuți, “prima împărăteasă și doamnă a tuturor virtuților”, cum o numește Sfântul Simeon Noul Teolog, este iubirea. Ea singură, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ,,indică persoana umană ca fiind chipul lui Dumnezeu. Ea este ușa prin care se intră în Sfânta Sfintelor, adică la desăvârșirea creștină, prin care omul devine văzător al neapropiatei frumuseți a Sfintei și Împărăteștei Treimi”. ,,Iubirea îl prezintă pe Dumnezeu ca om și pe om ca Dumnezeu”.

Creștinii considerau iubirea față de Iisus Hristos drept virtutea principală a creștinului. Esența vieții în Hristos, a vieții duhovnicești, constă în transformarea sufletului și a trupului, în introducerea lor în sfera Duhului.

Din “abisul fără margini al iubirii Sale de oameni”, Dumnezeu Își împărtășește razele iubirii Sale sub forma lucrărilor și darurilor Sale mântuitoare. La acest “foc al iubirii”, muritorii, răniți de flacăra lui, participă cu “lacrimile dorului” și cu“dragostea” lor, cu “scânteiele” și “razele” iubirii, toate acestea într-o “beție a luminii”. Ea este culme și sinteză a învățăturii creștine, din care răsar și în care se cuprind în mod unitar toate virtuțile. Adevărata dragoste este cea creștină, pentru că întreaga învățătură și trăire creștină izvorăște și capătă putere de la Dumnezeu, Care este iubire. Ca foc, iubirea dumnezeiească încălzește sufletul și aprinde inima, stârnind dorul și dorința spre iubirea Creatorului. Nu se poate trăi cu adevărat la modul propriu existența și nu se poate iubi curat, sincer și profund, decât în Dumnezeu. Ea învăluie sufletul ca un “Adevărat prieten al lui Dumnezeu înțelege și-i sunt dragi toate manifestările divinului în lumea naturală, și mai mult încă în istoria umană, devine flacără purtătoare de lumină, care umple cu raze strălucitoare sufletul”,,,luminează mintea și o răpește la înălțimea contemplației”. Ea se face, acestora “dulceață” și “mângâiere” a sufletului.

Elemente constitutive ale persoanei, libertatea și iubirea sunt insesizabile prin intermediul categoriilor raționale. Dumnezeu sfințește ceea ce creează. La fel trebuie să facă artistul uman, pentru ca frumosul, să fie „măreț”. Relațiile de iubire constituie Persoanele divine în viața trinitară, în timp ce persoanele umane sunt create și sfințite prin actul iubirii creatoare. Dumnezeu este Tată pentru că are un Fiu și „fii".

Scopul cultului divin este identic cu al întemeietorului lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Care prin întreaga Sa lucrare divino-umană a introdus în lume ,,plină de iubire și de lumină a Prea Sfintei Treimi, în care cele trei Persoane stau în raport de egalitate și dau mărturie una de alta împărtășindu-se de aceeași ființă a cărei esență este iubirea” (Ioan 10, 30; I Ioan 4, 16; 5, 7). Această unire perfectă trebuie să o înfăptuiască și Biserica cu membrii ei, determinând pe fiecare să participe la viața celuilalt și să nu trăiască singur, izolat, ci să asume, să trăiască spiritual viața, bucuria și suferința semenilor săi și a lumii întregi. Aceasta este condiția și vocația noastră harică: transpunerea modelului de viață treimic în condiția umană. Acest, aspect poate fi observat începând cu viața de familie, unde iubirea celor doi se răsfrânge asupra celui de al treilea element: copiii. Iată chipul divin al Sfintei Treimi oglindit în structura de bază a vieții umane. De aceea și Biserica se roagă pentru traducerea în faptă a acestui deziderat, atunci când binecuvintează unirea dintre soți prin Taina Cununiei: ,,.. unește-i pe ei cu sfânta unire cea de la Tine… ", "unește-I pe dânșii într-un gând: încununează-i într-un trup… “.

Iubirea care creează relațiile face parte din formarea persoanei umane. ,,Fără relațiile pe care persoana le întreține cu ceilalți libertatea ar fi satanică. Cu cât persoana umană „se universalizează în comuniune, într-o iubire care trebuie să fie deopotrivă «erotică» și «agapică», dorință după Dumnezeu și compasiune pentru cei pe care Dumnezeu pare să-i fi părăsit, cu atât ea se revelează mai unică. Această unitate a particularului și universalului este însuși misterul Treimii care se revelează în Hristos, căci omul este chemat să devină în libertatea Duhului o existență hristologică”.

În viața trinitară, Tatăl Se comunică cu totul Fiului, iar Fiul „Se golește" (Filip 2, 7) din iubire pentru oameni. Dumnezeul creștinilor ,,iubește pe oameni nu pentru că are nevoie de ei, ci pentru că e liber, pentru a-i face să participe la bogăția Sa. De aceea El este în relație cu lumea.Concepte opuse, cuprinse sub acoperământul fragil al aceluiași cuvânt. Cu toate acestea sensurile nu sunt decât forme variate ale aceleiași impulsii originare, care este izvorul adânc al lor”.

Pe temeiul intenționalității persoanei umane spre comuniune și a aspirației spre valori, calități înscrise în onticul său, ea își poate îndrepta iubirea spre Dumnezeu deoarece și Dumnezeu este o realitate personală și fiindcă El reprezintă valorile de Adevăr, Bine și Frumos în sine. Dar iubirea omului față de Dumnezeu rămâne totdeauna o iubire-răspuns: „Noi îl iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit mai întâi” (I Ioan 4, 19), spune Sfântul Apostol Ioan. Inițiativa, originea și izvorul iubirii este Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4, 20). Omul este creația lui Dumnezeu, poartă chipul lui Dumnezeu, adică iubirea lui Dumnezeu în chipul său, și are menirea să-și desăvârșească menirea prin participarea la iubirea lui Dumnezeu. „Precum liniștitul lac, spune Soren Kirkegaard, își are cauza sa adâncă în izvorul ascuns, nevăzut de ochii omenești, așa și iubirea omului își are izvorul ei cel mai adânc în iubirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar fi iubire, atunci n-ar exista nici iubirea omului. Precum lacul cel liniștit ia naștere din izvorul ascuns vederii, tot așa și iubirea omului își are temeiul ei misterios (tainic) în iubirea lui Dumnezeu”. „Iubirea însăși are ceva de mare taină, spune Nicolae Mladin; ea este comuniune din esența vieții, unde se simte sufletul creator al Divinității. Minunată este această comuniune ființială, această dăruire de la suflet la suflet. Ea realizează o atât de profundă comuniune încât simte prezenta pașilor lui Dumnezeu în suflet. De aceea, în fața ei creștinul stă înfiorat, cutremurat, ca în fața marelui mister al vieții, prin care se vede misterul de nepătruns al vieții divine”. „Iubirea pătrunde până în adâncurile de taină ale existenței, unde lumea-și înfige rădăcinile în Dumnezeu și unde privirea obișnuită nu poate pătrunde”.

Dumnezeu este valoarea absolută. Adevărul absolut, Binele absolut, care există prin sine însuși; Frumusețea în sine. Spre toate acestea sufletul omenesc este atras prin natura sa, iar prin iubirea fată de Dumnezeu El se desăvârșește. Numai pe baza acestei realități înscrise în fiinta omului, Mântuitorul ne putea adresa îndemnul Său: „Fiți desăvârșiți precum și Dumnezeu este desăvârșit” (Matei 5, 48). Și cum Dumnezeu este iubire, noi suntem chemați să ne desăvârșim în iubirea Lui care ni se oferă spre a ne angaja în comuniune și iubire cu El. De aici vedem că iubirea ca virtute teologică are un caracter sinergic dat de iubirea lui Dumnezeu care se oferă sufletului omenesc, și răspunsul liber al sufletului de a o primi.
Chemarea iubirii divine este: „Fiule, dă-mi inima ta” (Pilde 23, 26). Răspunsul liber al iubirii omului este „ Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 38). Prin urmare, iubirea lui Dumnezeu coboară și se jertfește pentru om iar iubirea omului se ridică și se dăruiește comuniunii lui Dumnezeu. De aceea, „cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în El” (I Ioan 4, 20). Altfel spus, cel ce rămâne în iubirea lui Dumnezeu, rămâne în plenitudinea Binelui care este esența virtuții. Cine iubește pe Domnul, acela poate cugeta la El ziua și noaptea, ,,pentru că nici un lucru nu te poate împiedica să iubești pe Dumnezeu. Apostolii iubeau pe Domnul și lumea nu-i împiedica, deși ei își aduceau aminte de lume, se rugau pentru ea și propovăduiau”.

Mântuitorul aduce o învățătură nouă privind iubirea fată de aproapele. ,,La baza ei stă concepția despre Dumnezeu tatăl ca Părinte nu al unui singur popor, ci al tuturor popoarelor, fără nici o deosebire”. Această învățătură are și un aspect moral în sensul că Dumnezeu fiind socotit Părintele tuturor este bun și îndurător. El primește pe păcătoși cu iubire și iertare, fiindcă toți oamenii sunt fiii lui, și fiindcă vrea salvarea tuturor. Pilda „samarineanului milostiv” ilustrează convingător această nouă și adevărată învățătură adusă de Mântuitorul în lume. Întrebat de un învățător de lege cine este aproapele nostru, căruia îi datorăm iubirea, Mântuitorul distruge pentru totdeauna zidul despărțitor dintre oameni, arătând că „un om oarecare” a căzut între tâlhari și a fost salvat de un samarinean, adică de un om de alt neam. Mântuitorul spunând: „un om oarecare”, fără a indica neamul, sexul, starea socială sau chiar religia, aduce o învățătură nouă, temeluită pe fraternitatea universală în sensul că orice om este aproapele nostru”.

Iubirea față de aproapele sau iubirea frățească a fost definită ca a voi binele altuia. Binele care trebuie voit este acel bine pe care un altul îl posedă ca un dar natural sau ca facultate dobândită și de asemenea binele pe care ar trebui să-î posede și să-1 dezvolte sau să-1 redobândească. Ceilalți care trebuie iubiți sunt persoanele limitate, nu Dumnezeu, care este obiect al iubirii divine. O descriere mai detaliată a iubirii față de aproapele spune că iubirea creștină a aproapelui constă în a voi pentru aproapele nostru acea dezvoltare naturală și supranaturală la care el este destinat de Dumnezeu și a lucra pentru atingerea lor. În ceea ce privește aprecierea interioară, merită o iubire mai mare acele persoane care sunt mai aproape de Dumnezeu. Cu cât o persoană se dedică slujirii lui Dumnezeu și este mai perfectă asemănarea sa cu Dumnezeu și cu Hristos, cu atât mai mult ar trebui iubită și stimată. Această iubire constă mai ales în bucuria pentru bunătatea unei persoane, bucurie care include, în mod firesc, dorința și voința ca această bunătate să nu fie ofensată. Iubirea trebuie să Se interioară ceea ce înseamnă că ea afirmă și acceptă în mod sincer valoarea și calitățile bune ale unei persoane fără invidie și fără condiții. În afară de aceasta, interesul pe care ea îl arată aproapelui trebuie să fie adevărat și autentic. O caritate care practică faptele externe fără o preocupare interioară pentru binele aproapelui nu ar fi vrednică de acest nume. O iubire activă, plină de preocupare, creează un sens de responsabilitate față de toți într-un spirit de solidaritate. Ea se extinde atât la necesitățile temporale ale aproapelui, cât și la binele spiritual al mântuirii sale.

Practicând o astfel de iubire față de semeni, Biserica creștină a creat operele de caritate, nemai întâlnite până atunci în lume, pe măsură să arate că filantropia, avându-și originea în dragostea fatță de Hristos, a creat suflete generoase care au salvat viața fizică și morală a celor suferinzi și nenorociți, condamnați la pieire. Astfel, morala creștină proclamă pentru prima dată în lume iubirea vrăjmașului ca suprema virtute a iubirii care imită dragostea jertfelnică a lui Hristos. Aceasta este, după ingenioasa formulare a lui Orest Bucevschi: „iubirea crucificată”.

Motivul iubirii față de aproapele este iubirea lui Dumnezeu pentru orice persoană prin care face ca omul să participe la bunătatea și frumusețea sa. Această participare la bunătatea lui Dumnezeu este dscrisă de Sfânta Scriptură și ca o asemănare cu Dumnezeu sau în metafore, cum sunt cele de fiu al lui Dumnezeu, frate al lui Cristos, Templu al Duhului Sfânt. În mod natural, iubirea creștină a aproapelui își primește motivația sa de la porunca solemnă a iubirii de aproapele în Sfânta Scriptură, numită și cea mai mare poruncă. Această poruncă nu impune deloc omului ceva care este străin naturii sale. Ea este în concordanță profundă cu bucuria sa în fața bunătății pe care o descoperă în altă persoană și cu speranța precum și dorința ca asemănarea și frumusețea lui Dumnezeu să poată deveni tot mai perfecte în toți oamenii și în toată creația.

Aceasta este – continuăm noi, iubirea integrală și biruitoare. Integrală, fiindcă cuprinde în sfera ei de acțiune pe toți, absolut pe toți. Este biruitoare, fiindcă face ca în lume să domine binele asupra răului, actualizând prin aceasta până la sfârșitul veacurilor rugăciunea plină de iertare adresată lui Dumnezeu pentru toți oamenii, plini de nedreptate, de ură și de răzbunare, rostite pentru prima dată de Mântuitorul lumii pe Golgota: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

,,Cine iubește pe vrăjmași va cunoaște degrabă pe Domnul prin Duhul Sfânt, dar despre cel ce nu-i iubește, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuși și pe alții și nu cunoaște pe Domnul”.

B. Cultul extern – și contribuția lui la viața morală a omului

1. Cultul particular. Rugăciune și post.

Cultul divin cuprinde deci totalitatea actelor externe prin care creștinii adoră pe Dumnezeu. Cultul nu poate rămâne multă vreme în această stare embrionară, lăuntrică și invizibilă. Ca orice idee sau sentiment, și sentimentul religios cere în chip firesc să se exteriorizeze, adică să se exprime în afară, prin forme vizibile, perceptibile (acte religioase, rituri), devenind deci, în mod inevitabil, cult extern. Cinstirea sau adorarea externă a lui Dumnezeu constă în manifestare externă prin actele cultului divin, a sentimentelor noastre interne față de Dumnezeu.

În Iisus Hristos aducem lui Dumnezeu cultul cel adevărat. Dar acest cult instituit de Iisus Hristos, deși pune accentul pe cultul intern, este un cult integral, care angajează și sufletul și trupul în adevărata închinare ce se aduce adevăratului Dumnezeu. ,,Cultul creștin este cult intern și cult extern într-o unitate desăvârșită, cultul intern revărsându-se în cultul extern, iar acesta exprimând, sprijinind și cultivând cultul intern”.

Numai în acest stadiu cultul este complet și numai așa corespunde el pe deplin structurii organice a ființei omenești, în dubla ei esență, psiho-fizică. ,,Omul este adică nu numai suflet sau spirit, ci și trup sau materie, el tinde, prin însăși firea sa, să-și sensibilizeze simțămintele, ideile sau gîndurile în forme perceptibile, văzute sau concrete”.

După persoanele pe care îl practică, cultul poate fi: individual sau particular (când omul își îndeplinește îndatoririle sale religioase la sine acasă sau oriunde, independent de comunitatea religioasă din care face parte) și cult public, social sau colectiv (când se oficiază în cadrul Bisericii în prezența obștii credincioșilor uniți între ei prin legătura dragostei creștinești, prin identitatea credinței și a simțirii religioase și prin unitatea formelor de cult provenite de la Mântuitorul și Sfinții Apostoli și statornicite de Biserică). Cultul divin public se săvârșește după reguli sau norme generale și obligatorii pentru întreaga obște creștină la timpuri determinate (Duminici și sărbători) și în locașul sfințit al Bisericii, prin mijlocirea sfințiților slujitori, investiți cu puterea harică de a îndeplini acest oficiu.

Cultul particular nu este supus normelor și rânduielilor tipiconale consfințite și stabilite de Biserică pentru desfășurarea corectă și regulată a cultului divin public. In formele lui de exprimare predomină rugăciunea improvizată sau spontană creată sub imboldul inspirației momentane și a evlaviei pe care o nutrește credinciosul în sufletul său. Acest cult nu se rezumă numai la creația unor rugăciuni personale și specifice fiecărui credincios, ci cuprinde în mod obișnuit și rugăciunile tipizate, adică formulate și rânduite de Biserică cum sunt, de exemplu: împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Rugăciunile de dimineață, Rugăciunile de scară, Canonul de pocăință către îngerul păzitor, acatistele, paraclisele, etc.

Factorul uman este începutul, căci actul religios este născut de funcțiunile sufletești ale omului. Însă cel ce împlinește și face să încolțească spicul faptelor bune este Dumnezeu, obiectul cultului, către care se îndreaptă toate manifestările noastre de evlavie, cinstire sau venerație. Prin intermediul cultului, Biserica îi exprimă lui Dumnezeu aceste sentimente colective de adorație, iar El în schimb, îi transmite binefacerile și darurile Sale.

Din slava Sa cea cerească Hristos Dumnezeu comunică neîntrerupt cu noi, împărtășindu-ne harurile Sale dumnezeiești, înălțând rugăciunile noastre și mijlocind înaintea Tatălui pentru noi, „căci unul este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus” (I Timotei II, 5), spune Sf. Apostol Pavel.

Faptul că Hristos unește și primește rugăciunile noastre ca să fie bineprimite înaintea Tatălui este relevat și în cântările noastre de slujbă: „Rugăciunile noastre cele de seară primeștele Sfinte Doamne și ne dă nouă iertare păcatelor că Tu însuți ești, Cel ce ai arătat în lume învierea…”

Însă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu numai că ne-a învățat să ne închinăm cu duhul și cu adevărul (Ioan 4, 23), ci ne-a oferit și modelul desăvârșit de rugăciune – Rugăciunea Domnească – (Matei 6, 9-13), în care preocupările spirituale se găsesc împletite într-o ideală proporționalitate cu nevoile temporale legate de natura omului. Această rugăciune îmbrățișează toate nevoile vieții spirituale și materiale ale omului și este cea mai cuprinzătoare rugăciune din întreg cultul divin. De câte ori o rostim, spune un scriitor, „simțim cum duhul cel viclean ne părăsește și cum bucuria cerească intră în sufletul nostru și parcă nu mai suntem pe pământ ci în cer, pentru că această rugăciune poartă în ea sufletul primăvăratec al cerului.”

Rugăciunea devine lucrătoare și tare, când este înaripată de virtuți și este nelucrătoare și inertă, atunci când rugătorul nu o însuflețește prin practicarea virtuților. Rugăciunea este piscul sau culmea vieții și a desăvârșirii, măsura apropierii sau depărtării noastre de Dumnezeu, izvorul vieții și al iubirii. Rugăciunea este ambianța duhovnicească, locul și starea în care Dumnezeu își revarsă dragostea Sa asupra noastră, sub forma darurilor. Ea este, din punct de vedere duhovnicesc, starea culminantă a umanității. De darul îndumnezeirii după har sau după lucrare, omul nu se învrednicește decât în starea culminantă a rugăciunii, căci toate darurile duhovnicești de care se poate împărtăși firea umană, inclusiv desăvârșirea, sunt daruri pe care Dumnezeu le revarsă asupra credinciosului în stare de rugăciune. Viața fără rugăciune este ca trupul fără suflet. Viața sufletului lipsit de rugăciune își pierde adevăratul ei sens și de adevărata ei finalitate. Lipsirea lui de rugăciune este "mai amară decât orice moarte”.

Rugăciunea umple sufletul de harul dumnezeiesc și de darurile (harismele) duhovnicești; ,,cu cât se întipărește mai mult în inima omului, cu atât o umple mai mult pe aceasta de harul dumnezeiesc”.

Rugăciunea face din oameni ,,biserici ale lui Dumnezeu”. Mintea eliberată de patimi devine, în starea de rugăciune, ,,altar al lui Dumnezeu în curăție”. Omul însuși își descoperă prin rugăciune trăsăturile spirituale ale chipului lui Dumnezeu, sădite în adâncul ființei sale.

Pentru satisfacerea nevoilor sufletești ale credincioșilor, Biserica a alcătuit rugăciuni pentru toată trebuința pe care creștinul avizat le caută în cărțile de rugăciune, Acatistiere sau Ceasloave, etc. și le rostește cu umilință și deplină încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Rugăciunea este cheia vistieriei tuturor bunătăților dumnezeiești. „Toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit" se pogoară pe calea rugăciunii așa cum ne-a făgăduit însuși Mântuitorul zicând: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide”(Matei, 7, 7).

Prin rugăciune întreținem cât mai vie relația iubitoare cu Dumnezeu, „căci toți suntem fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Iisus.” (Galateni II, 26), iar „cel ce iubește pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând din inimă orice gând pătimaș”.

Orice clipă trebuie trăită sub impulsul rugăciunii, într-o necontenită trezvie și înălțare a minții spre Dumnezeu precum zice psalmistul: „Bine-voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea…” (Ps. 33, 1). De altfel, și Mântuitorul ne îndeamnă, zicând: „Privegheați în toată vremea, rugându-vă…” (Luca 21, 16). Sfântul Apostol Pavel adaugă și ei zicând: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17) sau: „Mulțumiți totdeauna pentru toate, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu Tatăl…” (Efeseni 5, 20) Credinciosul se poate ruga oricând și în orice împrejurare, însă locul cel mai potrivit pentru rugăciunea particulară rămâne locuința sa așa cum ne-a povățuit Mântuitorul: „Tu însă când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns îți va răsplăti ție…" (Matei 6, 6).

Fiecare credincios trebuie să-și amenajeze în casa sa o cameră dedicată special în acest scop, împodobind-o cu candele și icoane sfințite, ca un adevărat paraclis de rugăciune și reculegere sufletească, un fel de „biserică domestică (a familiei), după îndemnul Sf. Ioan Gură de Aur: „Casa ta să fie o biserica; scoală-te la miezul nopții. Preamărește pe învățătorul Tău. Trezește din somn pe copiii tăi ca să se unească cu tine într-o rugăciune comună…”

Necesitatea rugăciunii rezultă mai ales din menirea omului, creat după chipul lui Dumnezeu de a ajunge la asemănarea cu El (Matei 5, 48). Desăvârșirea chipului omului înseamnă mântuirea sufletului lui, iar această treaptă a curăției și îmbunătățirii morale nu poate fi atinsă decât printr-o comunicare neîntreruptă cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. Ea este o necesitate vitală pentru suflet, după cum apa, hrana și lumina sunt absolut necesare pentru întreținerea vieții trupești. Despre acest adevăr însuși Mântuitorul ne încredințează prin cuvintele: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5).

Deci permanent avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu și nu-1 putem dobândi decât prin rugăciune. Că rugăciunea zilnică este hrana indispensabilă a vieții noastre spirituale, ne-a dovedit-o Mântuitorul prin pilda vieții Sale, Sfinții Apostoli și toți sfinții care și-au dedicat viața slujirii lui Dumnezeu în post și rugăciune. Sfinții au fost maeștrii rugăciunii. Rugăciunea a fost pentru ei desfătarea și odihna sufletului, hrana minții, bucuria inimii și focul râvnei care le-a sporit căldura dragostei și darul lacrimilor. „Dar chiar și în lacrimi, sfântul tot vesel stă ca și în post. Pentru că totdeauna sfinții au unit rugăciunile adânci cu postul, care are o tainică și nespusă putere de înrâurire asupra firii omului, ușurându-i sufletul și pregătindu-1 pentru unirea cu Dumnezei”.

Rugăciunea e definită drept „respirația Duhului, activitatea „spirituală" prin excelență. Și, pentru că Duhul este așa-zicând sufletul Bisericii, fiecare rugăciune este eclezială: fiecare rugăciune este făcută în Biserică și întărește unirea credincioșilor. Duhul își are locul în inimă. Atunci rugăciunea inimii practicată de sihastrii are și un caracter comunitar”.

Încă din cele mai îndepărtate timpuri rugăciunea a fost considerată ca unul din elementele esențiale ale unității dintre creștini. Acesta e de altfel însuși sensul cuvântului ekklesia care înseamnă la origine comunitatea credincioșilor reuniți pentru rugăciune și pentru frângerea pâinii. Rugăciunea este deci cea care constituie elementul esențial al unității ecleziale. „Poporul lui Dumnezeu" al Noului Testament este o obșcina reunită în jurul altarului; este deci într-adevăr o unire sacră, iar nu profană”.

Această realitate ne este zugrăvită sugestiv în cântările noastre bisericești: „Cuvioase Părinte de Dumnezeu purtătorule Teodosie, foarte te-ai nevoit întru viața aceasta trecătoare, în cântări și în postiri și în privegheri, chip făcându-te ucenicilor tăi; ia și acum dănțuiești împreună cu cei fără de trup, slăvind neîncetat pe Hristos Dumnezeu”.Urmând exemplul Mântuitorului și al sfinților, creștinul se poate ruga în orice moment, însă cele mai adevărate clipe de meditație și reculegere sunt cele de la începutul și de la sfârșitul activităților zilnice, cum ar fi dimineața, la prânz și seara, când omul se desprinde din sfera grijilor și preocupărilor mărunte ale vieții: „Seara și dimineața și la amiezi spune-voi, voi vesti și va auzi glasul meu…” (Ps. LIV, 19) – spune Psalmistul. Dimineața îi aducem mulțumire lui Dumnezeu că ne-a ocrotit în timpul nopții și Îl rugăm să ne izbăvească de primejdiile din timpul zilei și să ne dăruiască înțelepciune și putere ca să împlinim cum se cuvine rosturile și îndatoririle noastre zilnice în familie și la locul de muncă. Dimineața este timpul cel mai prielnic pentru rugăciune, căci mintea limpezindu-se după somnul nopții, este mai predispusă spre meditație și înălțarea cugetului către Dumnezeu.

Cultul public – mijloc de sfințire a vieții credincioșilor

Misiunea fiecărui slujitor al altarului este întreită, așa cum întreită este și puterea dată de Mântuitorul Iisus Hristos: învățătorească, sfințitoare și conducătoare (Matei 28, 19-20). În acest sens, preotul desfășoară o activitate pastorală continuă, pentru a-și conduce păstoriții spre țelul final al vieții creștine, și anume mântuirea sufletului.

Fiecare din aceste ,,trei laturi ale activității pastorale sunt la fel de importante, neputându-se face o ierarhizare a lor”. Credincioșii au nevoie, în egală măsură, de împărtășirea adevărurilor de credință, de sfințirea vieții lor, prin harul dumnezeiesc al sfintelor slujbe, precum și de povățuirea spirituală pe calea mântuirii. Povățuirea credincioșilor nu poate fi explicată exclusiv teoretic în cadrul studiului Teologiei pastorale, care nu ne poate oferi „rețete sau soluții de-a gata pentru rezolvarea fiecărui caz în parte, dintre cele ce pot surveni în activitatea pastorală a preotului. Ea ne oferă rezultatul unor experiențe verificate de veacuri, pe baza cărora păstorul alege sau găsește metoda, mijlocul sau soluția cea mai potrivită, cerută de împrejurările sau de situațiile speciale în care se poate afla de fiecare dată și care diferă de la caz la caz”.

Când vorbim despre cultul divin ortodox, ne gândim la „orice formă sau act religios menit să-l pună pe om în legătură cu Dumnezeu, pe de o parte exprimând cinstirea sau respectul față de Dumnezeu, iar, pe de alta, mijlocind sfințirea omului sau împărtășirea harului dumnezeiesc”. Această legătură a omului cu Dumnezeu se realizează, în primul rând, prin intermediul rugăciunii particulare, făcută de fiecare creștin în parte, ceea ce constituie cultul particular. Rugăciunea din cadrul cultului particular, bineînțeles, după rânduiala și sub ascultarea Bisericii, este cea care pregătește creștinul pentru participarea la ceea ce numim cultul public, adică la slujbele divine. Unite, aceste două manifestări ale cultului – particular și public – constituie viața Bisericii, care este o neîncetată slujire a lui Dumnezeu. Cultul divin este, astfel, „centrul, inima și expresia fundamentală și caracteristică a vieții religioase, este însăși viața Bisericii Ortodoxe, care nu se poate concepe fără el”. Născut din cultul Bisericii primare, cultul divin ortodox constituie opera colectivă și anonimă a întregii Biserici Ortodoxe, „un mod de expresie al tradiției bisericești, forma perceptibilă a vieții sacramentale a Bisericii”.

În cultul public ne dăruim fiind uniți întrolaltă prin iubirea lui Hristos, care circulă în toți. Așa se întărește solidaritatea și comunitatea și cresc forțele spirituale ale fiecărui credincios. Faptul că Mântuitorul recunoaște valoarea cultului pubic se vede din faptul că frecventează sinagogile și participă la templul din Ierusalim la anumite sărbători ale poporului iudeu. El însuși pune temelia cultului public creștin prin instituirea Sfintei Euharistii, care este centrul Sfintei Liturghii, focarul întregului cult public creștin. «Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea», a zis Mântuitorul (Luca 22, 19). Iar Sfinții Apostoli au ascultat porunca, «cina Domnului» devenind astfel centrul cultului creștin (Fapte 2, 45; 1 Cor. 11, 20 – 34). Cultul divin public, rugăciunea și lauda obștească a Bisericii, se exercită prin mijlocirea clerului, a sfințiților slujitori, adică a unor persoane liturgice, anume rânduite sau consacrate și învestite cu dreptul și puterea harică de a îndeplini acest oficiu.

,,Cultul divin public se săvârșește de regulă în biserică, adică în locașuri anumite, destinate pentru adunarea și rugăciunea colectivă a obștei credincioșilor, pe când rugăciunea particulară se poate face oriunde, nefiind legată de anumite locuri sau locașuri”.

Aceste rânduieli sau formulare de rugăciune, prin care credincioșii Sfintei noastre Biserici aduc lui Dumnezeu-prinosul lor de cinstire, laudă și mulțumire și prin care imploră și câștigă harul și ajutorul dumnezeiesc se numesc slujbe bisericești sau servicii divine.

Ele alcătuiesc elementele componente ale cultului divin public ortodox și din punct de vedere structural, fiecare unitate de slujbă are o individualitate distinctă, având o formulă de introducere (binecuvântare), un conținut propriu și o formulă de încheiere (otpust). Fiecare slujbă are o structură specifică, dependentă de scopul și planul rânduielii și în toate întâlnim următoarele elemente componente:

rugăciuni sub formă de molitfe, ectenii și diferite formule sacramentale;

cântări sau imne liturgice: tropare, condace, stihuri, stihiri, canoane, etc;

lecturi biblice (paremii, psalmi, catisme, Apostol, Evanghelie), sinaxare sau vieți de sfinți, etc. exprimând funcția didactică sau învățătorească a cultului;

acte liturgice, adică mișcări rituale, gesturi (semnul Sfintei Cruci, îngenuncherea, semnul binecuvântării, cădiri și tămâieri), procesiuni, vohoade, etc. care constitue expresii ale trăirii religioase sub forme sacramentale sau acțiuni cu valoare simbolică;

mărturisirea credinței în anumite momente ale slujbelor, prin rostirea Simbolului de credință sau prin anumite formule sacramentale și imne care exprimă învățături de credință pentru instruirea credincioșilor.

Unitățile de bază ale cultului divin public sunt următoarele:

Cele șapte Laude bisericești: Vecernia. Pavecernița. Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI, Ceasul IX:

Sfintele Taine și ierurgii;

Sfânta Liturghie.

Prin cele șapte sfinte Laude se îndeplinește funcția latreuti-co-euharistică a cultului ortodox, în ele predominând nota doxo-logică, adică de slăvire, laudă și mulțumire adusă lui Dumnezeu și sfinților în fiecare zi (în mănăstiri) sau în zilele de sărbătoare (în bisericile de enorie). Potrivit destinației și locului în care se săvârșesc, cele șapte Laude bisericești au, prin excelență, un caracter colectiv și totodată eclesiologic, adică se săvârșesc numai în biserică, în înțelesul ei de locaș de cult și în numele și folosul întregii Biserici, adică a comunității credincioșilor de pretutindeni sau dintr-o enorie.

Prin serviciul Sfintelor Taine și ierurgii se realizează scopul harismatic al cultului, adică acela de a împărtăși credincioșilor harul sfințitor al lui Dumnezeu, darurile și binefacerile Sale, absolut necesare dobândirii mântuirii noastre. Sfânta Liturghie este „încoronarea și desăvârșirea tuturor slujbelor sfinte", miezul întregului cult divin și centrul activității Mântuitorului în Biserică.

Cultul public este manifestarea firească a unității de duh ce leagă pe toți credincioșii într-o singură comunitate. Credincioșii nu sunt izolați, ci membre ale Bisericii. Ei au aceeași credință, aceleași sentimente, aceleași îndrumări, aceeași voință, un Domn, o credință, un botez. Ei sunt «un trup și un Duh» (Efes. 4, 4 – 5). Acest fond spiritual unitar tinde să se manifeste, ca suflet al comunității, în mod unitar în cultul public. Pe de altă parte, prin participarea la cultul public unitatea credincioșilor se adâncește și credința lor se intensifică. «În Biserica măririi Tale stând, în cer ni se pare a fi», mărturisesc credincioșii. Într-adevăr, aici prezența lui Hristos este mai sensibilă și sufletul, cuprins în valurile religiozității comune, se simte înălțat cu adevărat în cer și răpit din toată grija cea lumească.

Cultul public este expresia unității de duh a comunității, dar și mijlocul de întărire a acestei comunități. El nu desființează cultul particular, ci este temelia lui și izvorul puterilor lui duhovnicești. Despărțit de cultul public, cultul particular își pierde intensitatea, slăbește. Deci, cultul public și cel particular se sprijină reciproc, primatul avîndu-1 cultul public.

Votul și valoarea lui morală.

Votul se depune de obicei fie în vremuri de încercare, când credinciosul unește rugăciunea cu votul spre a da rugăciunii mai multă greutate, fie în vreme de mare bucurie, când din dorința generoasă de a se dărui Domnului, izvorăște făgăduința ce-1 leagă un anumit timp sau viața întreagă.

Din definiția votului rezultă că el trebuie să îndeplinească următoarele condiții: 1) Să aibă ca scop preamărirea lui Dumnezeu; 2) Să fie expresia unei convingeri clare și decizii libere; 3) Să se refere la faptele morale bune și posibile. Numai îndreptarea făgăduinței spre preamărirea lui Dumnezeu dă votului caracterul său de act cultic. Pe de altă parte, votul presupune cunoașterea clară și deplină a obiectului, scopului, împrejurărilor și aposibilităților votului depus. De asemenea, se cere libertatea în decizie; el trebuie făcut nu din constrângere sau frică, ci după o matură chibzuință.

În ce privește obiectul, votul trebuie să cuprindă fapte bune sau fapte ce apar în sfaturile evanghelice. Propriu-zis, votul se referă la acțiuni care nu sunt în general obligatorii, care, deci, depășesc porunca. Totuși, e posibil să făgăduiești, în anumite împrejurări, și împlinirea unor fapte general obligatorii, adăugând la obligația legii și obligația votului. Faptele rele nu pot fi obiectul votului și nici faptele fizice sau moral-imposibile. Cel ce se făgăduiește trebuie să se lege să facă lucruri pe care știe că este în stare să le împlinească. A promite lui Dumnezeu ceea ce știi că nu poți împlini, fie din motive fizice, fie din motive morale, este a te juca de-a făgăduința și a păcătui față de Dumnezeu.

Odată depus, votul este obligator, el trebuie împlinit exact și la timp. Nimeni nu e silit să depună votul. El este un act al liberei decizii. «Iar dacă te-ai jurat Domnului, să păzești și să împlinești ceea ce îți va ieși pe buze și anume juruințele pe care le vei face de bună voie Domnului Dumnezeului tău și pe care le vei rosti cu gura ta. Căci Domnul tău îți va cere socoteală si te vei face vinovat de păcat» (Deut. 23, 21 – 23). Același sfat îl dă și Eclesiastul (5, 4 – 5): «Dacă ai făcut o juruință lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlinești, căci Lui nu-I plac cei fără de minte, de aceea împlinește juruința pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruința, decât să faci juruința și să n-o împlinești». Iar Psalmistul (Ps. LXVI, 12 – 13), zice: «îmi voi împlini juruințele făcute Ție, juruințe care mi-au ieșit de pe buze, pe care mi le-a rostit gura când eram la strâmtorare». Obligația de a fi credincios făgăduinței rezultă din faptul că ea ,,este o promisiune liberă, dată lui Dumnezeu”. Dacă făgăduința dată unui om obligă, cu atât mai mult aceea făcută lui Dumnezeu. Neîmplinirea ei este un semn de superficialitate și de lipsă de respect față de Dumnezeu și față de persoana căreia îi promiți. De aceea, neîmplinirea juruinței este un păcat.

Votul a fost împărțit în mai multe categorii după diferite criterii: a) după obiect, votul este: personal (promite a întreprinde ceva, spre ex. a intra în monahism, a face pelerinaj la locurile sfinte), material (promite a da bunuri materiale, spre ex.: a face milostenie, a zidi o biserică) și mixt (și personal și material); b) după formă, votul este: condiționat, care e valabil numai după realizarea condiției (spre ex. fac cutare lucru, dacă mă voi vindeca de boala aceasta) și necondiționat, c) din punct de vedere social, votul este: vot particular, pe care-1 face persoana singură în fața lui Dumnezeu și vot public, care e făcut în biserică, în fața ierarhiei bisericești, iar votul public este sau vot solemn (cu deosebită ceremonie, spre ex. tunderea în monahism) sau vot simplu (fără ceremonii); d) după intenție, votul este: vot de preamărire, de mulțumire (pentru binefacerile divine), de cerere (pentru a primi ceea ce ceri în rugăciune) și de ispășire (ca semn al căinței). ,,În fond, toate voturile slujesc la preamărirea lui Dumnezeu”.

Libertatea evanghelică și libertatea Duhului a dat posibilitatea celor mai sinceri și profunzi trăitori creștini să-și consacre viața lui Dumnezeu, fără nici un fel de oficializare a acesteia. Pentru acest motiv, sfaturile evanghelice au fost rânduite în cadrul Bisericii abia în secolul V, la sinodul IV ecumenic, deși organizarea vieții monahale a fost făcută pentru prima dată se Sfântul Pahomie (349). Acesta, devenind monah după încreștinare, nu a uitat că înainte a fost militar și astfel ordinea pe care o “avea în sânge” a aplicat-o cu succes și râvnă în instituirea vieții comunitare a monahilor. Astfel au apărut voturile monahale, ca expresie concretă a sfaturilor evanghelice. Potrivit Sfintei Scripturi acestea sunt trei la număr: votul sărăciei, al fecioriei și al ascultării.

Religiozitatea. Păcatele împotriva cinstirii lui Dumnezeu

Toate rânduielile cultice trebuie să poarte pecetea trăirii religioase. Pentru aceasta se cere o participare cât mai activă și conștientă la săvârșirea cultului divin, atât din partea credincioșilor cât și din partea preotului slujitor. Preotul trebuie să slujească sfintele slujbe cu toată convingerea și simțirea lăuntrică. El este organul providențial care proiectează lumina harului și a învățăturii evanghelice și de aceea chipul lui trebuie să radieze blândețea îngerească, nevinovăția și căldura inimii. Dacă el lasă loc să pătrundă rutina și monotonia, cultul își pierde din frumusețea și strălucirea lui clasică iar cântarea și rugăciunea liturgică nu mai sunt în măsură să înalțe inimile și să aducă desfătare sufletului, „pentru că în timpul serviciului divin, mintea omului însoțită de voință lucrează mult mai bine pe câmpul celor sfinte, când firul pietății străbate întregul organism al ființei lui.”

Cultul transformă religiozitatea indefinită într-o conștiință religioasă individuală și colectivă. Odată constituită, conștiința religioasă pe care cultul tinde să o reprezinte și să o obiectiveze, devine un fundament solid al cultului și cultul continuă să întărească conștiința religioasă. Cultul nu se mărginește numai să dea o formă inteligibilă reprezentărilor, sentimentelor sau gândurilor schițate, ci reînnoiește necontenit sfintele emoții, dându-le intensitate. ,,El aprofundează conștiința religioasă și o extinde într-o experiență religioasă” iar aceasta este „baza prealabilă a comuniunii divine.”

Religiozitatea determină pe credincios la exercitarea religiei, deci a cultului intern și a cultului externe îl determină să se dăruiască lui Dumnezeu și să dea expresie relației lui cu Dumnezeu. Ea izvorăște din căutarea sufletului nostru după Dumnezeu și din conștiința dependenței lui de Dumnezeu. Omul credincios este dominat de prezența lui Dumnezeu, gata să cinstească pe Dumnezeu prin toate actele de cult. Sufletul lui este plin de evlavie față de Dumnezeu și el împlinește actele de cult cu dragoste și bucurie. Pentru cultul divin nu este simplă formă, automatism fără suflet, ci viață. Cultul este hrana sufletului său, inima vieții sale duhovnicești. Nimic nu este mai de preț decât cultul. El își dăruiește simțirea în slujba lui Dumnezeu și marea lui dorință este să stea cât mai mult de vorbă cu Dumnezeu prin actele de cult, să contribuie cât mai mult la preamărirea lui Dumnezeu. Acțiunea morală izvorăște din religiozitate, devenind o închinare adusă lui Dumnezeu. ,,Religiozitatea este o credință vie, întrupată în propria persoană, este trăire în Dumnezeu”.

Religiozitatea este o virtute. Ea nu crește de la sine, ci numai prin efortul permanent al voinței. Ea însă trebuie să fie purificată de orice excrescență, luminată și călăuzită spre adevăr. Această călăuzire o oferă credința noastră ortodoxă. Cel ce urmează învățătura ei și viază în duhul ei trăiește pe linia unei religiozități desăvârșite.

Dacă religiozitatea este o râvnă neobosită în cinstirea lui Dumnezeu, lipsa religiozității, micșorarea sau diformarea ei se manifestă în o mulțime de păcate împotriva cinstirii lui Dumnezeu. Ele sunt în opoziție cu religiozitatea. Acestea sunt: fie o necinstire directă a numelui lui Dumnezeu (hula împotriva lui Dumnezeu), fie o necinstire a persoanelor și lucrurilor închinate Domnului (sacrilegiul și simonia).

Hula împotriva lui Dumnezeu este necinstirea Lui prin gânduri, cuvinte sau atitudini ofensatoare. Prin ea, Dumnezeu este batjocorit ca nevrednic de a fi cinstit, fiind și disprețuit. Ea este păcatul direct opus religiozității, închinării lui Dumnezeu. Rădăcina ei este revolta creaturii împotriva Creatorului ei. Ea poate fi pur internă, dar se poate manifesta și în afară.

Hula împotriva lui Dumnezeu se manifestă în diferite forme: fie atribuindu-i lui Dumnezeu scăderi sau însușiri rele (spre exemplu că Dumnezeu este crud), fie negându-i anumite însușiri bune sau afirmându-le în mod ironic, batjocoritor (spre exemplu că Dumnezeu nu este drept, atotputernic: «cunoaștem noi iubirea lui Dumnezeu», fie dând unei creaturi însușiri divine și cinstea care i se cuvin numai lui Dumnezeu (2 Tes. 2, 3 – 10), fie numind lucrarea lui Dumnezeu lucrarea demonilor (Mat. 12, 25 – 32). Hula poate să se refere direct la Dumnezeu sau indirect, când se îndreaptă împotriva sfinților și a lucrurilor sfințite. Ea poate culmina în blesteme împotriva lui Dumnezeu. La aceasta îl îndemna pe Iov soția lui: «Blestemă pe Dumnezeu și mori» (2, 9), căci pedeapsa acestui blestem este moartea. În blestem se manifestă ura împotriva lui Dumnezeu (Apoc. 13, 6; 16, 11).

Sacrilegiul este necinstirea sau profanarea celor sfinte, celor consacrate Domnului. «Sfinte» sunt toate persoanele, locurile și lucrurile care au valoare cultică, adică sunt sfințite pentru a sluji lui Dumnezeu.

Simonia și-a primit numele de la Simon Magul, care a voit să cumpere harul Duhului Sfânt cu bani; el a adus Apostolilor bani, zicând: «Dați-mi și mie această putere (a voastră), pentru ca aceia pe care voi pune mâinile să ia Duh Sfânt». Apostolul Petru îl mustră pentru socotința lui «că darul se agonisește cu bani» și-1 îndeamnă să se pocăiască și să se roage lui Dumnezeu, ca să primească iertare pentru acest păcat (Fapte 8, 18 – 24).

Capitolul III. Funcțiile cultului. Aspecte morale.

Funcția latreutică a cultului.

Subiectul cultului are în vedere, exprimarea sentimentelor noastre de evlavie, de respect, recunoștință, admirație și dragoste față de El sau față de persoanele și lucrurile sfinte pe care le cinstim în raport cu El. Prin funcția latreutică a cultului se redă legătura dintre Dumnezeu și om; care pleacă de la om spre Dumnezeu. ,,Prin ea respiră personalitatea noastră religioasă, se exteriorizează nevoia firească a ființei omenești de a preamări pe Dumnezeu sau de a cinsti pe Sfinții bineplăcuți Lui”. Preamărirea lui Dumnezeu se datorează acelor sentimente care ne biruiesc în fața dumnezeirii Sale:

a) Aprecierea față de atotputernicia și măreția lui Dumnezeu determină rugăciunea de laudă a Bisericii pe care o exprimă, de exemplu, Biserica în rugăciunea pentru sfințirea apei din slujba botezului: «Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns pentru lauda minunilor Tale» (cf. Ps. CXXXVIII, 13). Din admirație izvorăște preamărirea, lauda și slăvirea lui Dumnezeu, care constituie conținutul doxologic al diferitelor rugăciuni și imne din rânduiala sfintelor slujbe, ca doxologia (slavoslovia) de la sfârșitul Utreniei «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu».

b) A medita la bunătatea, la dragostea și milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu față de făpturile Sale, din care izvorăște sentimentul recunoștinței sau mulțumirea adusă de Biserică lui Dumnezeu pentru binefacerile și darurile primite de la El, mulțumire care alcătuiește fondul euharistic al celor mai multe texte liturgice folosite în cult, duce la împlinirea rugăciunii de mulțumire pentru binefacerile dăruite.

c) Descoperirea defectelor și a greșelilor noastre, în contrast cu atotputernicia, perfecțiunea și sfințenia absolută a lui Dumnezeu, ceea ce dă naștere rugăciunii de mărturisire (pocăință) și de cerere sau solicitarea ajutorului, a milostivirii și a îndurării dumnezeiești, cum face, de exemplu psalmistul în psalmul 50.

Dintre toate aceste forme de manifestare a funcției latreutice a cultului, ,,această unire apare în Liturghie care constituie fața văzută a Bisericii, mai ales în celebrarea euharistică care este, totdeauna un eveniment în Biserică, prin Biserică și pentru Biserică. Biserica este acolo unde este celebrată Euharistia. Euharistia este deci izvorul tuturor Tainelor”.

Adevărata întoarcere la rânduiala Bisericii nu este problema pietății euharistice personale, ci participarea la Cină a totalității Trupului ei în toate zilele Domnului. ,,La începuturile ei, comunitatea creștină mărturisea și practica ceea ce numim astăzi o «ecleziologie euharistică». Ucenicii se adunau în diferite locuri pentru a asculta Cuvântul și a participa la Euharistia tainei trupului înviat al lui Hristos.”

Pentru a pune mai bine în relief prioritatea acestei uniri ecleziale, Evdokimov nu vrea să derive Taina Euharistiei din puterea sacerdotală, ci vede, dimpotrivă, ,,în celebrarea comună originea și sursa oricărei Preoții. Preoții sunt indispensabili, dar pentru a transmite darurile ce vin de la izvorul divin care se întrupează în realitatea sacramentală a Bisericii”.

Funcția hrismatică sau sfințitoare a cultului.

Funcția harismatică fiind unită cu cea latreutico-euharistică în cultul ortodox, se reliefează în ,,sfânta Euharistie, care reprezintă atât forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cât și darul cel mai de preț făcut oamenilor de către Dumnezeu, adică Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului, cu Care ne împărtășim”.

Prin funcția harismatică a cultului ni se transmite, deci, ceea ce coboară de la Dumnezeu spre om, se face simțit ecoul sau răspunsul Său la glasul rugăciunii omului, adică ni se fac cunoscute – pe cit este cu putință omului – bunătatea, iubirea și milostivirea lui Dumnezeu față de noi și totodată ni se împărtășesc roadele binecuvîntate ale mîntuirii realizate de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea și Jertfa Sa pe Cruce, ca de exemplu: iertarea păcatelor și împăcarea omului cu Dumnezeu, moștenirea vieții de veci, ajutorul, binecuvântarea și harul dumnezeiesc în tot ce facem, dobândirea diferitelor bunuri vremelnice sau materiale. Scopul acesta al cultului se realizează îndeosebi prin serviciul sfintelor taine și al ierurgiilor, adică acele slujbe de binecuvântare și sfințire, cuprinse în Molitfelnic, care țintesc să cuprindă și să mențină necontenit, în curentul harului dumnezeiesc, întreaga fire zidită și întreaga existență omenească, în toate laturile, actele și momentele ei mai importante.

Așadar, după latura sa omenească sau subiectivă, scopul cultului este să aducă lui Dumnezeu cuvenitul nostru tribut și prinos de laudă, mulțumire și cinstire, iar după latura sa dumnezeiască sau obiectivă și supranaturală în același timp, este să mijlocească sfințirea și mântuirea credincioșilor. Privit, deci, din amândouă aceste puncte de vedere, actul de cult este un mijloc de comunicare între Dumnezeu și om. Cu un cuvânt, ,,scopul ultim al oricărui act de cult este de a ridica pe om spre Dumnezeu și de a pogorî harul dumnezeiesc la om, făcând astfel posibilă legătura tainică și sfântă care unește, în chip invizibil, cerul cu pământul și pe om cu Dumnezeu”.

3. Funcția didactică (catehetică) a cultului

Funcțiunea didactică sau catehetică se realizează atât instruirea sau edificarea credincioșilor în învățătura de credință creștină ortodoxă, cât și promovarea vieții religioase-morale adică susținerea, întărirea și răspândirea credinței și a virtuților creștine. Formele cultului și rânduielile sfintelor slujbe sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei și mijloace de împărtășire a Harului divin, ci și o școală sau cateheză vie, un mijloc de educație, un inspirator și generator de viață creștină. Învățătura nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc.

,,Prin strălucirea, frumusețea și bogăția doctrinară a formelor sale, cultul ortodox dispune de o mare putere de înrâurire asupra celor ce iau parte la el, ajutându-i să progreseze în cunoașterea adevărurilor de credință, să sporească în virtute și evlavie”.

Funcția didactică sau învățătorească este, de altfel, scopul principal al catehezei și al predicii, iar nu al cultului. «…Liturghia nu poate fi privită în primul rând ca un rezumat al teologiei; ea reflectează într-adevăr credința creștină și se referă la evenimente din istoria mântuirii și din viața spirituală a Bisericii. Liturghia este un îndemn adresat credincioșilor la rugăciune comună, la care să participe cu toată ființa lor, pentru a se putea împărtăși de roadele ei binefăcătoare. Un prim gest de participare îl constituie aducerea darurilor de pâine și vin ce urmează a fi folosite ca materie a Jertfei nesângeroase, precum și a pomelnicelor cu numele viilor și ale morților pentru care aceștia se roagă. Printr-o povățuire atentă, credincioșii pot fi ajutați să conștientizeze că darurile pe care le aduc nu sunt deloc întâmplătoare, că ele au valoare de jertfă, fiind produsul specific al priceperii și îndemânării omului ».

Cultul ortodox a fost, mai ales în trecut, o adevărată școală, din care credincioșii simpli au învățat și Sfânta Scriptură, și adevărurile de credință ale Bisericii, și regulile morale de viețuire creștină. Așa, de exemplu, doctrina ortodoxă despre Sfânta Treime este exprimată, lapidar și simplu, în rugăciuni de o concizie și limpezime neîntrecută, cum este cea a Sfântului Ioanichie cel Mare, din rânduiala Pavecerniței: «Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfânta, slavă Ție !». Imnul «Unule-Născut…» din prima parte a Liturghiei cuprinde, în formule scurte și accesibile, aproape toată doctrina hristologică a Bisericii, iar în alte formule presărate în cursul Liturghiei, ca de exemplu, «Să ne iubim unii pe alții, ca întru un gând să mărturisim…», este mereu amintit comandamentul moral al iubirii reciproce și al unității sufletești, formulat de Mântuitorul (Ioan 13, 34) și pe care Sfinții Apostoli îl repetă sub diverse forme (1 Ioan 3, 11, ș.a.).

Funcția aceasta didactică a ,,cultului iese la iveală mai ales în partea de la început a Liturghiei, cunoscută odinioară sub denumirea de Liturghia catehumenilor, în care se reînnoiește simbolic lucrarea învățătorească a Mântuitorului, din cei trei ani de activitate publică a Sa”. Îndeosebi lecturile biblice (Catismele, Paremiile, Apostolul și Evanghelia), predica și cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul își împlinește misiunea sa didactică, edificatoare sau catehetică, la care contribuie, de altfel, precum am văzut, toate rugăciunile, imnele și actele de cult, prin forța lor de sugestie și impresionare.

Aducerea darurilor pentru jertfă, întâlnirea reală cu Mântuitorul, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său sau gustarea, la sfârșit, din pâinea binecuvântată (anafura) „sunt realități care de multe secole au pătruns adânc în ființa credincioșilor ortodocși. Toate aceste realități constituie un factor de pastorație creștină de o valoare excepțională, un mijloc puternic prin care credincioșii sunt legați sufletește într-un chip indisolubil de dumnezeieștile slujbe, de Iisus Hris-tos Mântuitorul lor, de Biserica Lui și de preoții Săi”.

Capitolul IV. Cultul ortodox – mediul de vindecare sufletească

și trupească a omului.

Sfânta Spovedanie – schimbarea omului lăuntric.

Pacea sufletească ne-o dă Hristos. Trebuie să înțelegem astfel cât de departe suntem de Acesta, să ne privim în suflet, să ne pocăim. În traducere din limba greacă, ,,pocăința înseamnă schimbarea minții, și această schimbare începe cu chemarea lui Dumnezeu”.

Desigur, intrarea în relație personală cu Hristos nu poate avea loc în altă parte decât în-câmpul în care este prezent harul unificator și sfințitor al Duhului Sfânt, adică în cultul divin al Bisericii și în special prin Sfintele Taine. "Tainele prelungesc în noi lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos. Cu fiecare taină sau în fiecare Taină are loc un act de chenoză a lui Dumnezeu care vine la noi prin harul Său împărtășit într-o formă vizibilă, omenească și a omului care trebuie să se micșoreze pe sine, ca să vină în întâmpinarea harului care i se împărtășește ".

Acest har devine activ și roditor atât timp cât omul consimte să conlucreze cu el și i se deschide în mod liber: ,,Iată, Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și de va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Pocăința este constitutivă dinamismului uman sau tensiunii ființiale, ontologice umane de a se împlini într-un plan superior, adică în universul spiritual și în ambianța duhovnicească a virtuților creștine. Pocăința este o notă esențială a universului spiritual atât de variat și complex al omului duhovnicesc.

,,Ea este cea mai înaltă dintre virtuți, izvorul celorlalte virtuți pentru că, nemulțumindu-se cu ceea ce înfăptuiesc acestea, întreține tensiunea lor după mai bine”.

Mântuitorul ne-a lăsat și Taina Pocăinței, ca o posibilitate continuă de a reveni la starea de har. Pentru acest motiv a dat Sfinților Apostoli, și prin ei ierarhiei bisericești, adică episcopilor și preoților, puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor. Temeiul mărturisirii păcatelor stă în atenționarea apostolică adresată tuturor celor ce se vor împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului: „oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, își mănâncă și își bea osândă, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi și mulți au murit. Căci de ne-am fi judecat noi singuri, nu am mai fi judecați; dar fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți” (I Corinteni 11, 27-32).

De aici reiese clar că înainte de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, fiecare trebuie să-și facă examenul de conștiință. Dar întrucât suntem de multe ori foarte subiectivi se cuvine ca cercetarea conștiinței să fie făcută de preotul duhovnic, care va și aprecia vrednicia sau nevrednicia noastră, și prin care Dumnezeu ne acordă iertarea păcatelor. ,,Datorită importanței mărturisirii păcatelor, Taina Pocăinței se mai numește și Mărturisire sau Spovedanie”.

Cea de a doua fază a acestei Sfinte Taine o constituie rugăciunea de iertare sau de dezlegare a păcatelor rostită de preotul duhovnic.

Cea de a treia fază este canonul sau epitimia, ca o mustrare spre îndreptare, ca un exercițiu menit să ne întărească în viața de har și în cultivarea virtuților. Canonul îl dă preotul duhovnic ca să ne fie asemenea unui medicament potrivit stării de boală duhovnicească ce trebuie vindecată.

În actul spovedaniei, de pildă, credinciosul se deschide în fața lui Hristos pentru a-i descoperi interiorul (starea sufletului său, îngreuiat de păcat), iar Hristos fiind de față în chip nevăzut primește mărturisirea lui cea cu umilință, dăruindu-i harul iertării și al slobozirii de păcate.

Părerea de rău reprezintă faza de judecător al conștiinței nu numai peste greșelile noastre, ci și peste calitățile noastre, întrucât mereu le realizăm ,,Acesteia nu-i scapă nimic; nu iartă nimic; nu ascunde nimic. Nu există nici o calitate care să nu fie supusă judecății.”.

Pocăința este suportul și însoțitoarea tuturor celorlalte virtuți creștine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar și sora lor, care le ajută să se desăvârșească. Edificiul duhovnicesc uman se fundamentează, se înalță pe punctele de rezistență ale pocăinței. Conștiința imperfecțiunilor și păcatelor noastre întreține dinamismul nostru sufletesc către o viață mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc. Fiecare nouă virtute dobândită și fiecare faptă virtuoasă se face motiv sau cauză a unei noi perfecțiuni și tot așa, spre desăvârșire.

Ființa pocăinței are un caracter dialectic, dinamismul și experierea ei se exprimă în termeni antinomici, paradoxali.

Pocăința, ca Taină a ,,refacerii ființei umane și a dezlegării ei din servitutea păcatelor și din neputințele produse de ele”, reprezintă „o nevoie importantă a sufletului omenesc, căreia creștinul i-a dat o contație și o formă nouă prin faptul că o consideră ca un mijloc prin care credincioșii sunt scoși din închistarea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuși la comuniunea cu Dumnezeu și aproapele“.

Antrenat în acest dinamism prin firea sa, omul oscilează între slăbiciune și putere, între cădere și ridicare, între abisurile păcatului și înălțimile senine, însorite ale virtuților, culminând în iubire. Între aceste limite, viața creștină are nevoie, pentru a-ți atinge adevăratul ei sens, de forța sau puterea duhovnicească a pocăinței, cea care este în stare să reclădească pe locul patimilor trecute – prezentele virtuți, să transforme neputința și slăbiciunea în putere și hotărâre de îndreptare.

Viața noastră în Hristos, spune cunoscutul patrolog G. Florovsky, începe prin a ne pocăi datorită credinței… Nici un om nu poate primi evanghelia până nu se pocăiește, adică până ce nu-și schimbă mintea. Căci în limbajul evanghelic „metanoia” nu înseamnă pur și simplu o recunoaștere a păcatului și căința pentru el, ci în mod precis o „schimbare a minții”, o profundă schimbare a atitudinii mentale și emoționale a omului, o reînviere integrală a sinei omului, o reînnoire ce începe cu renunțarea la sine și se împlinește și este pecetluită cu Duhul”.

Tema predicii Mântuitorului era împărăția lui Dumnezeu. Ea nu putea fi însă primită ca o realitate vie în sufletele oamenilor, decât dacă acestea sunt curățite de păcat. Pocăința este tocmai întoarcerea vieții de la păcat la Dumnezeu, la împlinirea voii Sale, de aceea ne spun Evangheliile că Mântuitorul a început să învețe zicând: „pocăiți-vă că iată s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu ” (Matei 4, 17). Întreaga activitate a Domnului a avut ca obiectiv să „caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10), printr-un act de pocăință din partea lor, pe măsură să facă dovada că acceptă mesajul divin ce le este adresat”.

Nicolae Steinhardt exprimă într-o formă deosebită căința, „ cea mai mare minune este schimbarea totală a omului, săvârșită atât în vremea în care a trăit El pe pământ, cât și după înălțarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin șirul practic infinit de mucenici, sfinți, convertiți, transfigurați.”.

Într-un formă deosebită, Sfântul Isaac Sirul, a comparat trecerea noastră prin această lume și viață ca pe o călătorie pe o mare agitată.

“Spovedania – spune Sfântul Isaac – este barca, teama este conducătorul ei; iubirea a este țărmul dumnezeiesc. Deci frica ne așează în nava spovedaniei și ne trece peste marea vieții celei rău mirositoare și ne conduce spre țărmul dumnezeiesc, care este iubirea, la care străbat toți cei ce se străduiesc, toți cei încărcați de pocăință. Și când am ajuns la dragoste, am sosit la Dumnezeu“.

Pocăința este un mijloc de restaurare a legăturii cu Dumnezeu și cu aproapele. Pentru acest motiv, ea este considerată „al doilea Botez“ și precede Taina Sfintei Împărtășanii, a comuniunii depline cu Hristos. ,,Pocăința este Taina împăcării cu Dumnezeu și cu semenii, fiindcă aduce în sufletele credincioșilor acea armonie care vine de la Dumnezeu”.

Sfânta Împărtășanie – medicament spre viața de veci.

Privit din punct de vedere obiectiv cultul poate fi definit ca- „activitatea și actualitatea Dumnezeului personal și treimic revelat, care primește înapoi de la El Însul întreg și întreaga Sa creație” pentru a o transforma prin energia Duhului Sfânt. Euharistiaeste taina centrală în jurul căreia se unesc toate celelalte taine. Aici are loc legătura dintre duh și materie, aici se unește în mod nevăzut ,,Cel Carele pretutindenea este și toate le plinește” într-un punct central: pâinea și vinul prefăcându-le întru trupul și sângele lui Hristos. Fundamentul sau embrionul acestui cult este Taina Sfintei Euharistii, instituită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină, când, luând pâinea și vinul le-a binecuvântat și le-a dat Apostolilor zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi…” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24). Cu acest prilej Mântuitorul își jertfea în chip real Trupul Său prin moarte sacramentală, anticipând mistic, sub formă nesângeroasă Jertfa Sa cea sângeroasă de pe Golgota, ce s-a adus ca preț de răscumpărare pentru viața și mântuirea lumii. În felul acesta, Domnul nostru Iisus Hristos enunță principiul și conținutul Liturghiei și rânduiește Preoția Noului Testament, pentru a actualiza prezența Sa continuă în comunitatea Bisericii.

Sfânta Împărtășanie este punctul central al întregii Biserici: unirea tuturor ce dau și primesc dragostea lor, întru Dumnezeul om și omul îndumnezeit prin Dumnezeul întrupat în om și adus pentru noi. Biserica pământească și cea cerească se unesc într-o singură cântare de bucurie: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt… Aceasta este cea mai înaltă rugăciune: rugăciunea îngerească: lauda Domnului. Aceasta pătrunde toate sfintele slujbe: Slavă Ție, Doamne… Aceasta este respirația Bisericii”.

Sfânta Liturghie este artera principală prin care pătrunde în viața noastră însuși Hristos, izvorul vieții și al mântuirii noastre. Germenele cultului rămâne Sfânta Euharistie. Din acest sâmbure se vor dezvolta ulterior toate formele și riturile liturgice adaptate la condițiile și necesitățile timpului. De aceea, putem spune că viața autentic creștină începe să se dezvolte până la completa ei maturizare în Biserică, în cult. Cultul a fost mediul ambiant în care s-a format conștiința religioasă a primilor creștini, fiindcă noua comunitate de credincioși s-a închegat numai în atmosfera Liturghiei. „Cultul reprezenta adică unica împrejurare în care se puteau aduna laolaltă noii adepți ai Evangheliei… Întreaga viață religioasă a primilor creștini se desfășura în cult și în legătură cu el. Liturghia a sporit pe de altă parte consistența noțiunii de comunitate în conștiința publică creștină și prin faptul că ea reprezenta singura ocazie în care se exercitau atribuțiile și autoritate ierarhiei. Într-un cuvânt, conștiința de sine a Bisericii creștine s-a plămădit și a căpătat expresie în Liturghie. Cauza Liturghiei era astfel cauza Bisericii.”

,,Liturghia și Biserica s-au născut odată, în același context istoric și au evoluat paralel, condițienându-se reciproc. Viața primilor creștini era centrată în Liturghie ca aluatul în frământătură iar rugăciunea colectivă era elementul esențial al cultului. Miezul Sfintei Liturghii îl constituia ritualul frângerii pâinii (Efeseni 5, 19; Coloseni, 3, 16) după care urma împărtășirea și în final predica Apostolilor”.

Deci, Sfânta Liturghie este cea mai sensibilă și mai concretă formă de actualizare a prezenței reale și substanțiale a lui Hristos în noi și în viața noastră creștinească. Ea este „lucrarea Mântuitorului, înnoirea oamenilor și părtășia Lui cu noi.”

Întrucât activitatea răscumpărătoare a Domnului nostru Iisus Hristos a fost încununată de Jertfa Sa de pe Cruce, prin care am dobândit harul înfierii și al izbăvirii din robia păcatului, partea centrală a Sfintei Liturghii este tocmai reproducerea și prelungirea peste veacuri în formă sacramentală, nesângeroasă, a acestei Jertfe și împărtășirea din darurile ei. În general, toate rugăciunile, formulele și actele exterioare care întregesc conținutul manifestărilor cultice din Biserica Ortodoxă au la bază conceptul unirii divinului cu umanul, a descoperirii și a coborârii lui Dumnezeu la om și a înălțării omului prin har la Dumnezeu. Ele nu numai că reprezintă, ci și reproduc acest act. Cel ce a făcut posibilă această legătură teandrică este Iisus Hristos – Dumnezeu – Omul – sacramentul și misterul original, căci Persoana Sa divino-umană este locul unic al – unirii lui Dumnezeu cu făptura Sa: omul. El S-a făcut om, pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi. El a inaugurat un cult nou, spiritual, care îl mobilează și îl sfințește pe om. În locul prescripțiunilor formale, practicate la templu, El a instituit Sfintele Taine, torentele curgătoare care revarsă în noi apa cea vie a harului dumnezeiesc. "Cine este, așadar, făcătorul Tainelor – se întreabă Sfântul Ambrozie – decât Domnul Iisus? Din cer au venit aceste Taine; căci tot sfatul din cer este”.

Așadar, cultul creștin își are fundamentul în oficiul divin al Mântuitorului celebrat de la întrupare și până la înălțarea Sa la cer, fapt autentificat în Sfânta Liturghie în care se înnoiește continuu viața și activitatea Domnului nostru lisus. ,,Aducându-ne aminte așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de-a doua și slăvită iarăși venire” – rostește preotul înaintea sfințirii Cinstitelor Daruri. Această anamneză (pomenire) ,,înseamnă prezența în conștiința și în viața Bisericii a unui fapt dumnezeiesc săvârșit odată pentru eternitate, căci faptele mântuitoare ale Domnului sunt un mereu astăzi. Și în acest moment sfânt, Biserica le înalță în conștiința ei și le trăiește fiind săvârșite pentru ea, pentru toți oricâți îi va chema Dumnezeu” (Fapte II, 39)

Ori de câte ori se săvârșește Sfânta Liturghie, auzim implorându-se acest har prin glasul preotului slujitor: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți" (II Cor. XIII, 13).

Fiecare act liturgic, rugăciune, ritual și cuvânt este o mărturie grăitoare a prezenței lui Hristos, iar noi cei ce participăm la oficierea acestor lucrări sfințitoare parcurgem împreună cu Hristos același drum prin care a trecut umanitatea Sa. Despre cuprinderea noastră virtuală în actele mântuitoare ale lui Hristos vorbesc și imnele noastre bisericești. Astfel, o cântare din slujba Sfintelor Paști"spune: ,,Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă scol împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; însuți împreună mă premărește Mântuitorule, în împărăția Ta”.

Hristos Dumnezeu este centrul care polarizează pe toți semenii Săi, spre a le comunica (prin Biserică) viața și puterea Sa dumnezeiască, precum și starea de jertfă, de înviere și de slavă prin care a trecut El.

Mântuitorul nu a instituit aceste lucrări sfinte pentru a-L comemora în anumite împrejurări, ci pentru a ne împărtăși prin intermediul lor de viața Sa dumnezeiască și a reactiva mereu prin ele prezența Sa în Biserică. În acest sens, cultul divin prelungește în timp și spațiu rugăciunea și-lucrarea sacerdotală a Domnului nostru Iisus Hristos. Când Biserica se roagă și Hristos se roagă împreună cu ea și atunci cultul se transformă într-un dialog viu între Domnul Care se adresează comunității de credincioși și comunitatea care răspunde invitației Domnului. Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbește în Biserică prin glasul Evangheliei Sale, ne împărtășește viața Sa nemuritoare prin Sfintele Taine și tot El ne îndrumă și ne însoțește pașii în lucrarea mântuirii.

Din aceste motive, cultul nu mai înseamnă un simplu ceremonial cu rol comemorativ, ci este locul corespunzător al întâlnirii omului cu Dumnezeu, locul și momentul sacru în care se face sensibilă prezența, acțiunea și învățătura Sa mântuitoare. În acest cadru misterios, credinciosul poate grăi ca și profetul Samuel: ,,Vorbește Doamne că robul Tău ascultă…!” (I Regi 3, 9), căci în actul mântuirii cei doi factori ai cultului, Dumnezeu și omul, stau într-un permanent raport de comuniune, ,,întoarceți-vă către Mine, zice Domnul Savaot, și atunci Mă voi întoarce și Eu către voi” (Zaharia 1, 3).

În anaforaua Liturghiilor ortodoxe anamneză se unește cu epicleza: pomenirea Domnului cu chemarea Duhului Sfânt ca să prefacă Cinstitele Daruri de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului. Deci anamneză ,,nu se poate realiza decât în epicleza”, adică pomenirea Domnului se identifică într-o clipă cu prezența Sa reală. Chiar în momentul invocării (Sfântului Duh) și al prefacerii, Sfintele Daruri sunt înălțate ,,în jertfelnicul cel mai presus de ceruri”, așa cum enunță textul ecteniei. Acest ,,înțelegător jertfelnic nu este altul decât Hristos. El este Arhiereul și Jertfa și Altarul. El este sângele spre iertarea păcatelor…”, El este ispășitorul, căci prin El ne este îndurător Tatăl și prin El ajunge la țintă rugăciunea și tot prin El ne apropiem de Tatăl, căci nu putem fi primiți, astfel după cum El însuși a zis: ,,Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine…” (Ioan 14, 6).

Funcția comunitară sau eclesiologică a Sfintei Liturghii este și mai clar evidențiată în partea a doua a ei, adică în Liturghia credincioșilor sau euharistică. În cursul ei, rolul liturghisitorilor pe de o parte și al credincioșilor pe de alta, se completează și se condiționează reciproc, așa cum afirma Sf. Ioan Gură de Aur, explicând formula de binecuvântare: ,,Harul Domnului nostru Iisus Hristos…” – ,,Precum se roagă preotul pentru popor așa și poporul se roagă pentru preot în timpul înfricoșătoarelor Taine; căci aceasta și nimic altceva nu înseamnă cuvintele: ,,Și cu duhul tău… “.

Unitatea în viață și în cântare vine din puterea lui Dumnezeu Cel Unul și se menține prin ea, încât putem spune că în nici o altă experiență obștească nu se efectuează o mai mare unitate de conștiință, ca în experiența bisericească liturgică. Acest duh perihoretic de întrepătrundere a omenescului cu cerescul își găsește expresivitatea și împlinirea în cult. ,,Rugăciunile liturgice, fie cele ale preotului rostite tainic de el în altar sau public în auzul credincioșilor, sau rugăciunile credincioșilor rostite prin citeț sau cântate sunt în așa fel concepute de Biserică încât să ne dea o imagine clară duhovnicească a realității divine supranaturale care se revarsă în cosmos, în natură și asupra noastră cu scopul de a ne mântui…”.

Importanța covârșitoare a Sfintei Liturghii rezidă tocmai în faptul că noi, cei ce participăm la ea, beneficiem efectiv de roadele jertfei euharistice care este identică cu cea de pe Golgota. În felul acesta, în Sfânta Liturghie, credinciusii realizează prin împărtășirea cu Sfintele Taine, unirea deplină cu Hristos euharistie care preface darurile lor în Trupul și Sângele Său „pentru a-i uni cu Sine prin Sfânta Euharistie și a-i prezenta Tatălui ca fii plini de Duhul Sfânt.” De aceea. Sfânta Liturghie reprezintă taina comuniunii și zidirii sufletești a credincioșilor și centrul întregului cult divin public ortodox. Toate slujbele religiose gravitează în jurul ei, iar unele din ele, cum ar fi cele șapte Laude sunt premergătoare și pregătitoare pentru acest oficiu divin. însemnătatea ei în raport cu celelalte slujbe bisericești constă și în faptul că Jertfa de pe Cruce pe care o înnoiește și o prelungește în timp și spațiu este izvorul din care se revarsă cu îmbelșugare harul dumnezeiesc (în diferite proporții) prin celelalte lucrări simțitoare: Sfintele Taine și ierurgii.

Pentru aceasta, „tot creștinul trebuie să se afle des la Sfânta Biserică și să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie săvârșită în ea, pentru sfinții îngeri care sunt de față și scriu de fiecare dată pe cei ce intră și se înfățișează lui Dumnezeu și care fac rugăciuni pentru ei, de asemenea, pentru harul Sfântului Duh, care este în chip nevăzut pururea prezent dar mai ales în timpul Sfintei Liturghii.” Pentru acest fapt Sfânta Liturghie ne apare ca un laborator minunat în care se lucrează restaurarea și luminarea sufletească a credincioșilor și, implicit, sfințirea lor, așa cum glăsuiesc ecfonisele și rugăciunile din finalul ei: „Că Tu ești sfințirea noastră…" și „sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine… și …iubesc podoaba casei Tale…” (Rugăciunea Amvonului).

Concluzii

Căile de transmitere a vieții dumnezeiești în umanitate și mijloacele sfințitoare ale prezenței lui Hristos cel înviat în noi, sunt sfintele slujbe, mărturisirea dreptei credințe, rugăciunile, Sfintele Taine și ierurgii, cultul divin în general și în special Sfânta Liturghie. Prin aceste servicii divine credincioșii își însușesc în mod subiectiv roadele mântuirii obiective realizată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru noi, căci toate slujbele, toate ceremoniile, toate cuvintele n-au rost, n-au valoare decât ca purtătoare ale Duhului. Prin ele marele torent al Duhului lucrează asupra credinciosului pe care Duhul trebuie să-și pună pecetea Sa. Acest prilej de interferență divino-umană ni-1 oferă cu prisosință cultul divin. Fiecare zi liturgică din cursul anului bisericesc închinată în cinstea unuia sau a mai multora dintre sfinți, ne înfățișează o multitudine de căi și posibilități de transpunere în viață a sfințeniei. Desigur, intrarea în relația personală cu Hristos nu poate avea loc în altă parte decât în câmpul în care este prezentă energia unificatoare și sfmțitoare a Duhului Sfânt, adică în cultul divin al Bisericii și în special prin Sfintele Taine.

Cultul divin rămâne în esența lui climatul în care lucrează Duhul Sfânt la opera de sfințire a vieții credincioșilor, căci prin el Biserica însoțește pe om în răspântiile cele mai însemnate ale destinului său, începând de la leagăn și până la mormânt, binecuvântând munca și sfințind străduințele, bucuriile și necazurile vieții prin rugăciune, rit și har. Pentru varietatea, bogăția și măiestria formelor sale artistice cât și pentru fondul doctrinar, măreția imnelor și parfumul ieratic al rugăciunilor, cultul divin ortodox a fost supranumit cerul pe pământ, adică transpunerea frumuseții spirituale în forme sensibile.

Fiecare act liturgic, rugăciune, ritual și cuvânt este o mărturie grăitoare a prezenței lui Hristos iar noi cei ce participăm la oficierea acestor lucrări sfmțitoare parcurgem împreună cu Hristos același drum prin care a trecut umanitatea Sa.

Viața religioasă se manifestă și se traduce, în primul rând, prin frecventarea sau practicarea formelor de cult, dacă nu se reduce aproape exhaustiv la ele. Pentru credinciosul ortodox, Ortodoxie, adică «dreaptă credință» sau «lege (strămoșească)» înseamnă: botezul pruncilor în apa sfințită din cristelniță, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în fața icoanelor pentru rugă, «Paștele» primit cu frică și cu cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfințită la Bobotează, grija pentru îndeplinirea soroa-celor tradiționale de pomenire a morților, slujbele impresionante din săptămâna sfântă a Patimilor, culminând cu Prohodul Domnului nostru. Cultul îi formează omului conștiința realității transcendenței divine, inspirându-i convingerea că această realitate absolută și infinită este dispusă să se apropie și să intre efectiv în relație cu el. Acest fapt îi sporește și mai mult credința și râvna de a-L căuta pe Dumnezeu pentru a se uni cu El prin fapte bune și prin viață curată. Deci, din toate formele de cult, Biserica a consacrat cu autoritate numai pe cele care păstrau o legătură neîntreruptă cu trecutul și reprezentau un stadiu firesc de evoluție, a căror autenticitate nu putea fi pusă la îndoială de girul întreg al comunității. Biserica a sintetizat în mare parte în cântările și rugăciunile ei această experiență mistică a unirii divinului cu umanul, în care, lucrarea lui Dumnezeu pe de o parte și lucrarea omului potențată și transfigurată de lucrarea dumnezeiască, devine tot mai evident ilustrată. Biserica, nu numai că ne prezintă imaginea sfințeniei, oglindită în chipurile sfinților și în persoana Mântuitorului, ci ne-o și oferă în mod potențial, punându-ne la dispoziție toate condițiile și mijloacele dobândirii ei și anume: harul divin împărtășit prin Sfintele Taine, Sfânta Euharistie, mărturisirea păcatelor, rugăciunea, postul, cântarea bisericească, cuvintele ae învățătură și toate celelalte obiceiuri și practici de cult. Prin toate aceste lucrări sacre ce se săvârșesc în Sfânta Biserică și pe care, în ansamblul lor, le numim acte liturgice sau acte de cult, Mântuitorul ne comunică sfințenia Lui, pentru a ne ridica pe toți în planul vieții Lui sfinte.

Ori de câte ori intrăm în sfântul locaș și participăm la sfintele slujbe, ascultând cu evlavie duhovniceștile cântări și rugăciuni încheiate în mod obișnuit cu cuvântul de învățătură, inspirăm aerul curat al sfințeniei. Simțim că petrecem în casa lui Dumnezeu, înaintea Căruia ne înfățișăm cu o nouă dispoziție sufletească.

Bibliografie

Izvoare

***, Sfânta Scriptură sau Biblia, E.I.B., București, 1992

***,Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiep. Clujului, EIBMBOR, București, 2001.

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.

Izvoare patristice

***,Din viața Sfântului Grigorie, arhiepiscopul Salonicului. Făcătorul de minuni. Că toți creștinii îndeobște trebuie să se roage neîncetat, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul VIII. Traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1979,

Ambrozie al Milanului, Sf., De Sacramentis, cartea a IV-a, cap. IV, trad. și studiu introducere trad. de Pr. prof. Ene Braniște, în rev. "Studii Teologice", XIX (1967), nr. 9-10,

Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia…, volumul VIII,

Clement Alexandrinul, Sfântul, Stromate, PSB 5 (trad. Pr. D. Fecioru), București 1982,

Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, trad. în rom. de Pr. Prof. D. Stăniloae în Filocalia, vol. 1. Sibiu,1947,

Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, trad. în rom. de Pr. Prof. D. Stăniloae, în „Filocalia", vol.1, Sibiu, 1947,

Ignatie Teoforul, Sfântul, Epistola către Efeseni, XIV, 1-2, PSB I,

Ioan din Kronștadt, Sfântul, Liturghia – cerul pe pământ, Traducere Boris Buzilă, Studiu introductiv diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2002,

Idem, Viața mea în Hristos, trad. Diac. Dumitru Dura, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1995,

Isaac Sirul, Sfântul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși. Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1981,

Isaia Pusnicul, Cuviosul, Douăzeci și nouă de cuvinte. Cuvântul IV. Despre cunoștința celor ce șed în chilii, în Filocalia…, volumul XII,

Iustin Martirul, Sf., Apologia I, cap. LXVII, trad. în rom. de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, col. „P.S.B.", vol. 2 (Apologeți de limbă greacă). București, 1980,

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși. Traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1980, volumul 3,

Idem, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești. Traducere din grecește, introducere și note Pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1990,

Idem, Mistagogia, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în „Revista Teologică", Sibiu, 1944,

Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, București, 1989,

Siluan Athonitul, Cuviosul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei însemnări duhovnicești, Ediția a IV-a revizuită Studiu introductiv și traducere: diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001,

Simeon al Tesalonicului, Sf., Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos, partea a IV-a, Despre Sfânta Liturghie, trad. în rom. de Toma Teodorescu, București, 1865,

Simeon Noul Teolog, Sfântul, Imnele iubirii dumnezeiești. Imnul 17, în volumul Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991,

Xanthopol, Calist și Ignatie, Metodă și regulă foarte amănunțită pentru cei ce-și aleg să viețuiască în liniște și singurătate, în Filocalia…, volumul VIII,

Cărți, studii și articole cu caracter general

Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cornițescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologie biblică, București, 1994,

Arseniev, Nicolae, Biserica răsăriteană, trad. în rom. de mitropolit Tit Simedrea, București, 1930,

Belu, Prof. D., Despre iubire, Timișoara 1945,

Braniște, Preot Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, EIBMBOR, București, 1985,

Idem, Liturgica generală, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002,

Bria, Pr. Prof. Ioan, Credința pe care o mărturisim, EIBMBOR, București, 1987,

Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. în rom. de Nicolae Grosu,  Editura Paideia, București, 1994

Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1989,

Idem, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, București, 1989,

Cireșeanu, Pr. Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creștine Ortodoxe de Răsărit, tom III (studiu liturgic special), București, 1912,

Chialda, Pr. Prof. Mircea, Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeș, 1941,

Colliander, Fritjof Tito, Credința și trăirea Ortodoxiei, Traducerea din limba suedeză și notele de Părintele Dan Bădulescu, București 2002,

Cosma, Preot prof. univ. dr. Sorin, Ascetica, Editura Marineasa, Timișoara, 2003,

Deseille, Placide, Nostalgia ortodoxiei, Editura Anastasia, Trad. Dora Mezdrea, București, 1995,

Dron, Pr. C., Originea și formele cultului creștin, București, 1937,

Evdokimov, Paul, La priere de l'Eglise d'Orient, Paris-Tournai, 1996,

Idem, Ortodoxia, Ed. IBM, București 1996,

Ică, Ioan I., Duhul pierdut al Scripturii, Arad, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 3 / 1986,

Leontin, Pr. lect. dr. Popescu, Teologie Morală Ortodoxă, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați, 2006,

Lossky, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas, București, 1998,

Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Trad. de pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, București, 1998,

Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae, Bucevschi, Diac. Dr. Orest, Pavel Prof. Dr. Constantin, Zăgrean, Prof. Diac. Dr. Ioan, Teologia Morala Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, București, 1980,

Mladin, Nicolae, Familia creștină, în vol. Studii de Teologie morală, Sibiu 1969,

Sârbu, Pr. prof. Corneliu, Adevărul și frumusețea Ortodoxiei, în rev. "Ortodoxia", VIII (1956), nr. 4,

Semen, Pr. Conf. Dr. Petre, Arheologia biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1997,

Spidlik, Tomas, Izvoarele luminii-Spiritualitatea (trad. rom.), Iași 1994,

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și mistica ortodoxă, EIBMBOR, București, 2002,

Idem, Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia“, anul XXIV (1972), nr. 1,

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a Il-a, Craiova, 1993,

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986,

Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1994,

Tomás, Špidlik, Spiritualitatea Răsăritului creștin, Omul și destinul său în filozofia rusă, trad. diac.Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002,

Vlăduțescu, Gheorghe, O encilcopedie a filosofiei grecești, Ed. Paideia, București, 2001,

Will, Robert, Le culte, etude d'Histoire et de Philosophie religieuses, tome I, Slrasbourg, 1925,

Cărți, studii și articole cu caracter special

***, Mineieul pe ianuarie, ed. a VI-a, București, 1997,

***, Otoihul Mare, ed. a Vl-a, București, 1975,

Anania, Bartolomeu Valeriu, Cartea profetului Isaia, Editura Anastasia, București, 1999,

Besedina, Dr. Dmitriavdeev Ioana, Femeia și problemele ei, Traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti și Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, București, 2009,

Braniște, Pr. Prof. Ene, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, în S.T., an X (1963), nr. 3-4,

Idem, Mijloace și metode de lucru în activitatea pastorală și misionară a preoțimii de azi, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCI (1981), nr. 1-2,

Idem, Cultul ortodox în cadrul lumii de azi – opinii ale unui teolog român ortodox, în „Mitropolia Olteniei”, XXVI (1974), nr. 3-4,

Idem, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și a bunei înțelegeri între oameni, în S.T., 1953, nr. 9 – 10,

Idem, Însemnătatea Sfintei Liturghii în viață creștină, în rev. „Glasul Bisericii". X (1951). nr. 1-3.

Bucevschi, Diac. Prof. Dr. Orest, Iubirea față de aproapele, Cernăuți, 1946,

Idem, Iubirea față de dușman, Sibiu, 1940,

Buzescu, Pr. prof. Nicolae, Liturghia – centrul cultului ortodox, în "Ortodoxia", XXXIII (1981), nr. 1,

Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Cultul divin și pastorația creștină – factori de promovare a vieții religioase în Ortodoxie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV(1967), nr. 11-12,

Crouzel, Henri, Origen, trad. rom. Cristian Pop, Editura Deisis, Sibiu, 1999,

Galeriu, Pr. prof. Constantin, Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în rev. "Ortodoxia", XXXIII (1981), nr. 1,

Gogol, Nicolae, Dumnezeiasca Liturghie meditată, trad. în rom. de Marin Dumitrescu, București, 1937,

Marcu, Diac. Prof. Dr. Grigorie, Antropologia Paulină, prefață de Dr. Vasile Gheorghiu, Sibiu, 1941,

Mitrofanovici, Prof. Dr. Vasile, Prelegeri academice despre Liturghia bisericii drept credincioase răsăritene, prelucrate, completate și editate de Prof. Dr.Teodor Tarnavschi, Cernăuți, 1909,

Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei credințe, în „Glasul Bisericii”, XXXV (1976), nr. 9-12,

Nissiotis, Nikos A., Cuminecarea cultică și intercomuniune, trad. de Prot. Sălâgianu, în „Mitropolia Banatului", XIV (1964). nr. 4-6,

Popescu, Pr. Anton I., Sfinți și sfințenie, Huși, 1936,

Popescu, Pr. Asist. Dumitru, Pocăința ca refacere a legăturilor credincioșilor cu Dumnezeu și cu semenii, în „Biserica Ortodoxă Română“, anul LXXXIX (1971), nr. 9- 10,

Radu, Pr. prof. dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Teză de doctorat, în rev. "Ortodoxia", XXX (1978), nr. 1-2,

Schmemann, Al., Euharistia – Taina împărăției, trad. Boris Răduleanu, Ed.

Anastasia, București, 1992,

Soloviov, Vladimir, Fundamentele spirituale ale vieții, Editura Deisis, Alba Iulia, 1995,

Timiadis, Mitrop. Emilianos, Preot, parohie, înnoire. Noțiuni și orientări pentru teologia și practica pastorală, traducere de Paul Brusanowski, Editura Sophia, București, 2001,

Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Sacrificiul religios ca principiu al Liturghiei, București, 1927,

Idem, Principiile și ființa cultului creștin ortodox – Curs de Liturgică Generală (manual dactilografiat), București, 1940,

Idem, Funcțiunea ecleziologică sau comunitară a Liturghiei, București, 1946,

Idem, Funcțiunea catehetică a Liturghiei, în ST, an. 1949, nr. 1- 2,

Idem, Curs de Liturgică Generală (litografiat), București, 1940,