Monografia Orasului Targu Neamt

Dacă cineva pe care pașii îl poartă pentru prima oară prin Moldova, și ar trece prin Târgu Neamț, ar fi imposibil ca, fermecat de frumusețile de basm care pur și simplu îi invadează privirile din toate unghiurile, să nu caute cât mai repede, cu înfrigurare să afle cât mai multe despre locurile binecu-vântate de Dumnezeu, locuri care la fiecare pas te poartă prin istorie, o istorie tumultuoasă în cele mai multe cazuri. Natura a căutat să suplinească din belșug zbuciumul celor care trăiau încă din negura vremurilor la poalele munților, la intersecția unor importante artere comerciale, cu vecini ostili care numai binele nu li-l doreau. Minunatele peisaje parcă scoase de pe pânzele unor mari maeștri ai penelului, dă deseori turistului o stare melancolică: gândurile o iau razna prin istorie. Dau fuga și pe zidurile cetății care se zărește pe e culmea muntelui, pe malurile Ozanei, prin împrejurimile orașului, spre Ceahlău, peste munți, spre cetatea de scaun a Sucevei ….. . Ce mai. La un moment dat simte că nu le mai poate controla. Degeaba turistul își întoarce capul spre stânga, spre dreapta. Istoria îl învăluie din toate părțile. În sinea lui se bucură că a ajuns la Târgu Neamț și intr-un final își face ordine în gânduri și își scoate din rucsac harta locurilor cât și fragmente strânse în timp despre locurile care îl încântă prin tot ceea ce îi oferă la fiecare pas.

Datele pe care le are deja îi spun multe: este al treilea oraș ca mărime al județului, este vegheat de Cetatea Neamțului, pe străzile lui se împleteau pașii lui Ion Creangă, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Vasile Conta, Mihail Kogălniceanu …. apa Ozanei „cea limpede și frumos curgătoare” …. Foarte aproape de mănăstirile Neamț, Agapia, Secu, Varatec …..

Micul orășel care pare că se alintă în mai multe forme de relief – munte, deal și podiș – se găsește din vremuri străvechi așezat în depresiunea Neamțului, altitudinea fiind de cca. 365m, pe punctul unde se intersectează coordonatele de 47g.latitudine nordică și 26g.21m. longitudine estică. S-a dezvoltat și datorită poziționării lângă o rețea de mari drumuri comerciale, foarte importante din punct de vedere economic și militar. Climatul bland, suportabil în orice anotimp, cu precipitații moderate face posibilă existența a numeroase surse de apă potabilă, propice practicării agriculturii în zonele care se pretau anumitor culture. Lângă oraș se găsesc chiar și izvoare cu apă sărată care ajutau pe locuitori la obținerea sării, implicit la conservarea alimentelor sau la schimburi comerciale. Datorită generozității zonelor verzi, a pădurilor, oamenii nu au pierdut oportunitatea de a prelucra lemnul sau de a se ocupa cu creșterea animalelor. (http://primăriatârguneamț.ro/despre-târgu-neamt)

Dar câte nu a văzut micul târg de la poalele cetății ? Enorm de multe. Aproape nimic din ce a marcat istoria Moldovei nu a trecut fără să atingă micuța urbe. și nu s-au dus pe apa Ozanei la vale ci au rămas întipărite în memoria locului și a oamenilor, transmițându-se din generație în generație până astăzi. Și nu greșesc deloc dacă spun că despre Tîrgu Neamț se pot scrie tomuri întregi. Atât de densă este istoria acestor locuri încât nici nu știi la care să te oprești, cu care să începi și că atunci când tratezi un subiect asupra căruia ai hotărât să te oprești te încearcă o mare dificultate: cât spațiu să-i acorzi? Câte sute de file? Dectimp ce să mai spun …. O jumătate din viața unui om!

De aceea în prezenta lucrare monografică voi încerca să surprind principalele evenimente istorice care au marcat orașul Târgu Neamț și împrejurimile în combinație cu cotidianul, cu viața de zi cu zi a locuitorilor micuțului târg. Cititorul trebuie să știe că în pofide tuturor vicisitudinilor, a tuturor uraganelor care s-au abătut asupra Cetății Neamțului și implicit asupra așezării de la poalele ei, viața a continuat aici cu și mai mare dorință de a merge mai departe, de a o lua de la capăt, de a invinge. Cred că pe cititor o abundență de date tehnice, o aglomerare de date pur arheologice, o înșiruire de ani și de argumente arheologice, l-ar face să nu mai savureze celelalte întâmplări care s-au transmis de secole despre locurile unde trăim, să nu-și mai creeze pe plan mental acel tablou care să se încadreze cât mai bine în viața așezării de-a lungul timpului.

DESPRE TOPONIMICUL „NEAMȚ”.TEORII.

Istoria acestei așezări se duce departe, spre neolitic și epoca bronzului, urmele descoperite la Lunca sau Oglinzi, în apropiere de izvoarele sărate, dovedind aceasta. Ceramica precucuteniană și cucuteniană descoperită aici, este similară cu cea descoperită în Pometea, Răucești, Târpești, Petricani, Valea Seacă, etc. Deci încă din secolele VI-III î.d. Hr. Zona a fost locuită. Și mai mult decât atât: așezările erau dese, ceea ce înseamnă că factorul demografic nu era deloc de neglijat.. Un lucru extrem de important l-a constituit descoperirea uneor vechi ziduri care, după toate probabilitățile aparțineau unei cetăți dacice ce se găsea amplasată pe teritoriul actualului spital. Descoperirile survenite în urma săpăturilor din anul 1847, au scos la iveală „secrie de piatră și de stejar scobite pentru morți, oase petrificate, harburi de fier zguriat, hârburi de lut ars, instrumente din piatră și alte obiecte de diferite trebuințe”. Obiecte similare, de proveniență geto-dacă s-au descoperit și în urma săpăturilor din anii 1967 și 1972 pe teritoriul orașului, Ocea sau Urecheni. S-au descoperit și monede, fapt ce adeverește faptul că pe aceste locuri pulsa o intensă viață comercială. Era și normal. Așezarea de la intersecția importantelor artere comerciale care străbăteau zona de la nord la sud și de la est la vest, se închega așadar pe zi ce trecea, începea să conteze nu numai în geografia locului ci să-și ducă numele de așezare strategică mult mai departe. Încetul cu încetul, așezarea firavă la început se dezvolta, lua amploare ca suprafață dar și ca populație, sub aspect militar și economic, lăsând în urmă aspectul de așezare rurală, de sat și căpătând înfățișarea unui târg de acum, unde viața începea să pulseze cu intensitate.Dar cum de s-a ajuns la acest nume de „Târgu Neamț” ? Au existat multe teorii dintre care unele chiar ne puneau în rândul urmașilor unei populații daco-slave și că nu am fi descendenții dacilor liberi care trăiau pe aceste locuri, se subânțelege, minoritari.

Cel care susținea o asemenea idee nu era altul decât Artiom Makarovici Lazarev (n. 30.10.1914 – 16.09.1999) „important” om de cultură din RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească). Lazarev a fost autorul a peste 150 de lucrări și studii cu caracter istoric – istorie de fapt fabricată în laboratoarele Kremlinului – . Nu degeaba în perioada 1976-1982 pe când era președinte al Secției moldovenești a Consiliului Științific al Academiei de Științe a URSS pentru relațiile naționale. A făcut – scriu frații basarabeni – și lucruri bune pentru ei din moment ce în 1993, a fost ales ca deputat în Parlamentul Republicii Moldova dar, în 1949, cînd ideile staliniste erau hrana de zi cu zi a omului de tip sovietic, A. M. Lazarev, pe atunci ministru al Educației Publice, alături de alți doi „istorici” tot de peste Prut – N. Mohov și Iachim Grosul – scriau un „Curs de istorie a Moldovei” în care era descris, ca un adevăr de netăgăduit, adevărul istoric al etnogenezei moldovenești. Implicit deci și a noastră. După el, formarea celor două „popoare” român și „moldovenesc” este prezentată cam așa: Romanii i-au asimilat pe dacii de sud, formându-se astfel poporul voloh și limba volohă, iar în nordul Moldovei, unde romanii nu ajunseseră, au venit populații slave care s-au așezat aici, slavizând populația existentă având ca urmare formarea poporului moldovenesc care, vorbea limba moldovenească. Nu trebuie să te gândești mult ca să-ți dai seama că acei care îi acordau ceva credit teoriilor lui nu erau decît susținătorii acerbi ai unui stat moldovenesc și membrii PCRM.

M. Lazarev, I. Grosul, N. Mohov – Curs de istorie a Moldovei. 1949, Chișinău)

Ca argument invoca de exemplu cuvântul „neamț” (Cetatea Neamțului, Tîrgul Neamț, râul Neamț ) că este de origine slavă („nemeț”, „nemțî”) și că zona ar fi fost stăpânită de populațiile slave care s-ar fi stabilit aici. Și cum spune românul că „orice pasăre pe limba ei piere” așa și Lazarev, cu argumentul lui cade în derizoriu.Cum? Tot prin argumente dar, venite tot din partea unui istoric rus. Este vorba de Henri Troyat – pe numele adevărat Lev Tarasov – devenit cetățean francez și membru al Academiei franceze. Referindu-se la Petru cel Mare, autorul arăta „ (…) Fără să șovăie, tânărul țar Petru, tânăr fiind, se îndreptă către „nemețkaia sloboda” (1), „slobozia nemțească”. Slobozia se afla în apropierea capitalei, pe malurile Iauzei, mic afluent al râului Moscova; este un soi de cartier rezervat, unde au fost siliți să se așeze toți străinii de credință protestantă ori catolică veniți să-și caute norocul în Rusia. Fiind la început un cătun cu case de lemn, slobozia nemțească a devenit în scurtă vreme o mică așezare liniștită, de o curățenie și ambianță apuseană și cu o civilizație așișderea. Aici spuneai că ești într-o așezare umană din vestul Europei, cu case mari, de cărămidă iar rondurile de flori și verdeață, aleile care le străbăteau și ele încadrate de copaci umbroși, fântâni arteziene care vara iți aruncau stropi reci pe frunte când treceai pe lângă ele, într-un cuvânt, te regăseai într-o oază de liniște.” Era o mare deosebire între această slobozie și Moscova acelor ani. Rușii îi porecliseră „nemțî” pe acești germani sosiți în oraș; „nemeț” vine de la „nemoi”, care înseamnă mut, adică „acela care nu vorbește limba țării, străinul”.

(Henri Troyat – Petru cel Mare./ Ed. Humanitas, București, 1994/ Capit. III: Petru ori Sofia?, pag. 43)

Iată cum un adevăr istoric se afirmă după secole. Deci, slavii, ca popor migrator în trecerea lor prin aceste zone, au întâlnit așezări constituite deja, o populație care își ducea viața de mult timp pe aceste locuri dar care, cum era și normal să vorbească altă limbă, să aibă o cu totul altă factură psihică și implicit de teritoriu. I-au numit „nemoi”, „nemeț” deci vorbitori de altă limbă, oameni tăcuți, blânzi. Sunt oare nemțenii altfel?

Să facem acum o scurtă incursiune asupra slavilor ca popor migrator și apoi să corelăm anii. Aceștia ajung pe teritoriul Daciei în secolul al VI-lea d.H. Atestarea lor documentară este de pe vremea împăratului Iustinian (527-565). Elemente slave existau pe teritoriul Daciei, încă de pe vremea împăratului Iustin (518-527), sosirea lor continuând până în secolul al VII-lea. Expedițiile lor de pradă, după ce ocupaseră aproape în întregime peninsula Balcanică, ajungeau până la țărmul Mării Egee.În anul 591, Mauriciu, împăratul bizantinilor îl învinge pe Radogost o căpetenie slavă. Și un alt conducător al lor Musokios este capturat. În situația creată – trupele bizantine, trecând peste Ilivachia (se pare râul Ialomița) și îi urmăresc pe slavi care în retragerea lor se ascund prin păduri și mlaștini. În anul 592 are loc o campanie romană condusă de această dată de Petrus, fratele lui Mauricius. Din nou slavii își pierd căpetenia, pe Pirogost. Au urmat campaniile din anul 600 în vestul Daciei, generalul Priscus învingându-i atât pe slavi cât și pe aliații lor și capturând mai bine de 17.000 de prizonieri și în 602 când trupele romane conduse tot de Petrus îi învinge din nou. Cei care au rămas pe loc, au fost asimilați de către daco-romani pe parcursul mai multor secole astfel că în anul 1241 dată când încep năvălirile tătarilor, asimilarea lor era terminată de mult timp. Cronicile acelor timpuri menționează numai pe români atăt la momentul scrierii lor cât și ulterior.

(Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, ediția a V-a, edit. BIC ALL)

Cercetările arheologice care au avut loc în zonă, au scos în evidență cum nu se poate mai clar că, nu numai zona aflată în discuție – aceea a Târgului Neamț – ci și întreaga zonă a Moldovei, chiar și dincolo de fruntriile ei istorice, nu au făcut parte din imperiul roman, nu au fost cucerite de către aceștia, nu existe nici pe departe un vid de populație, ci erau intens populate de către dacii liberi, un segment al acestora constituindu-l triburile carpilor care s-au stabilit în aceste locuri și organizându-și propriile așezări. S-au descoperit tot felul de așezări, obiecte care atestau clar că exista o puternică viață economică – agricultura, creșterea vitelor și diverse meșteșuguri precum și tezaure monetare.

(Vasile Diaconu, dr. – Dacii liberi din subcarpații neamțului / ziarguneamt.ro)

Dar cine erau acei străini vorbitori de altă limbă care trăiau în așezarea de la poalele culmii Pleșului?

Pentru a lămuri această problemă trebuie analizate evenimentele care au avut loc începând cu anul 1200, an când năvălirile tătarilor cumani erau la ordinea zilei, scopul lor fiind forțarea trecătorilor din zonă pentru a ajunge în Ardeal și de acolo mai departe, în Ungaria. Aceasta a fost principala cauză care l-a determinat pe regele maghiar Andrei al II-lea să îi aducă în zona noastră pe cavalerii teutoni. Inițial au fost aduși în Țara Bârsei cu scopul declarat de a apăra granița de est a Ungariei de incursiunile prădalnice ale tătarilor cumani. Dar nu era numai atât: ei trebuiau pe lângă altele să întărească poziția bisericii catolice într-o zonă unde majoritară era populația românească ce era ortodoxă, expoatarea minelor de aur, etc. Aceasta se întâmpla pe la 1211. (Dimitrie Gusti – Enciclopedia României. Vol. I – IV, pag. 103 / București, 1938)

Despre Cavelerii Teutoni se impun câteva lămuriri. Se numeau de fapt Ordinul Cavalerilor Sfintei Marii din Ierusalim, fiind fondat în 1198 finanțați fiind de cître mare parte din negustorii din Bremen și Lubeck. Din el făceau parte numai germani, având reguli interioare asemănătoare templierilor. Papa Inocențiu al III-lea a fost de acord cu înființarea lui.A contribuit în mare parte la expansiunea creștină și germană la Marea Baltică, la începutul secolului al XIV-lea ajungând să fie socotit mare putere militară și financiară, culmea atingînd-o sub conducerea marelui maestru W. von Kniprode (1351-1382). În secolul al XV-lea regele polonez Vladislav al II-lea Jagello îi invinge la Tannenberg în 1410. Ramura de rit catolic a ordinului a existat până în 1809 în Germania când Napoleon o desființează. Renaște în 1839 la Viena. Au fost persecutați de Hitler în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Rolul lor în istorie de multe ori a fost supradimensionat, fabulația prevalând realității.

(Simona Deleanu – Rolul Cavalerilor Teutoni./ Rev. Historia, 22.06.2010)

La un moment dat, aceștia, considerând că sunt suficient de puternici, caută să își extindă autoritatea, să se extindă, să ia în stăpânire noi teritorii, de dincolo de Carpați, ajungând astfel și în zona Neamțului unde ridică o formidabilă cetate denumită mai târziu cetatea Neamțului. Teutonii erau de origine germanică, nemți. („nemoi”, „nimeți”, „nemțî”). Situația, probabil că l-a nemulțumit profund pe regele maghiar deoarece reacția lui a fost deosebit de severă: I-a alungat din Transilvania cam pe la 1220. La intervenția Papei, dar și a amenințărilor care veneau dispre graniță, survine împăcarea și calmarea spiritelor. Pentru puțin timp, regele ungar, nemulțumit însă de noile stăpâniri ale teutonilor, considerând că aceste teritorii îi aparțin ajunge din nou la disensiuni cu Cavalerii Teutoni și, urmarea a fost că pe la 1225 sunt revocate toate înțelegerile și donațiile făcute către aceștia și alungați definitiv.

(Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa – Castele și cetăți din Transilvania: județul Brașov / București, 2011)

Ca urmare a acestei situații, regele maghiar Bela al IV-lea, fiul lui Andrei al II-lea, primește de la Papa Grigore al IX-lea la 1232 o bulă , prin care îl mustra pentru alungarea teutonilor care „ au cheltuit mulți bani, cu destulă muncă și vărsare de sânge, până au construit cinci cetăți, pentru ca să poată cultiva și întări, fiind în calea Cumanilor,cari intrau și eșeau în deese3le lor năvăliri asupra regatului unguresc.”

Interesantă poziția regilor maghiari încă de pe atunci. Considerau teritoriile asupra cărora Cavelerii Teutoni își instituiseră stăpînirea drept anexe ale regatului maghiar.

Situația nu era prea roză. Pe la 1222 începuseră să se facă simțite amenințător năvălirile mongolilor conduși cu dibăcie de Genghis-han situație în care cumanii, speriați de moarte caută de această dată să se înțeleagă cu ungurii și în schimbul ajutorului lor promiseseră că se vor creștina. Cei care au început acest proces au fost călugării dominicani. Teodorit a fost unul duintre ei care mai apoi a devenit Episcop de Cumania. Cumanii nu au dispărut odată cu nașterea principatului moldovean ci mult mai târziu, ei conservându-se până pe la sfârșitul secolului al XV-lea, deși cei mai mulți dintre ei fuseseră creștinați și botezați în credința catolică de Cavalerii Teutoni. Cert este că mai pe urmă, s-au convertit la ortodoxie.

(George Ioan Lahovary, general C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al Romîniei, vol. IV, București, 1901,pag. 468, 469)

Toponimul de „neamț” l-a preocupat și pe o față bisericească, arhiereul Narcis Crețulescu care, după aprecierile lui, s-ar trage tot de la Cavalerii Teutoni care, lăsareră în urma lor numeroase construcții: Cetatea, case și magazii care se găseau pe vatra actualului oraș Târgu Neamț, care au rămas în continuare funcționabile. Printre ele se număra și fortificația – Cetatea Neamțului – care avea și încăperi secrete dezvăluite mai târziu.

(http:// cetateaneamțului.ro/toponimul-neamț/2)

Mulți dintre istorici și filologi – chiar de mare prestigiu – cum ar fi A.D. Xenopol, D. Onciul ș.a. preocupați în mod special de Bula Papală din 1232, în care se strecura informația că pe timpul șederii Cavalerilor Teutoni în zona noastră ar fi fost cei care au construit un „castrum muntissimum”, după ei neputând fi altă construcție decât Cetatea Neamțului. Această ipoteză – teutonică sau săsească a Cetății Neamț a fost însușită de cea mai mare parte dintre istoricii noștri. Deci până aici toponimul de neamț s-ar justifica prin originea celor care au pus bazele cetății devenită nu degeaba „a neamțului”. Au fost însă și istorici ca Radu Popa (1933 – 1993) de exemplu – care prin scrierile lui a căutat să demonstreze că o lucrare de o amploare atât de mare pentru acele timpuri ar fi necesitat eforturi deosebit de mari precum și mari investiții materiale. După părerea lui, un asemenea efort uriaș nu putea fi susținut decât de domnii pământeni ai statului abia constituit – statul feudal Moldova. El avea în vedere ca fiind real – deși nu este absolut în afirmație – că la 6 mai 1387, când Petru I Mușat depunea jurământul de vasalitate regelui polon Vladislav Iagello, în documentul prin care se formula condițiile de vasalitate să apară inserat în text că „ne facem supuși cu omagiu, pe noi, poporul și țara noastră, cetățile Moldovei și celelalte domenii”. Radu Popa susține – dar nu cu tărie – că prin cuvântul „cetăți” domniturul făcea referire și la Cetatea Neamțului. Un lucru este clar: aceasta nu era menționată explicit.

(Cetatea Neamț – Târgu Neamț (www.viaromania.eu/atracții.cfm/199-cetatea-neamț-targu-neamț.html)

„Neamțul din munți” apare menționat în documente puțin mai târziu într-o cronică rusească care, printre altele, menționa și orașele de la est de Carpați. Este datată între 1387-1391. Concluzia logică este că nu putea fi vorba despre nici o așezare cu numele de „Neamț” decât de Cetatea Neamțului și că data aproximativă a construcției ei ar fi cam anul 1300.

(George Ioan Lahovary, general C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al Romîniei, vol. IV, București, 1901,pag. 468, 469)

De fapt cetatea, în mod cert era menționată documentar la 1395, an în care expediția regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg în Moldova trebuia să ocolească puternicile ziduri ale cetății și garnizoana care se afla în ea.

Chiar dacă istoricul Radu Popa este de părere că cetatea de pe Culmea Pleșului nu este construită de Cavalerii Teutoni – de nemți – de la care i-a rămas denumirea de Cetatea Neamțului iar mai apoi așezarea din imediata apropiere a căpătat numele de Târgul Neamțului și în dreapta cetății – Vânători –Neamț -, râul care curgea în vale s-a numit și el râul Neamț, apoi, Mănăstirea Neamț, Piatra Neamț mai târziu și munții Neamțului, un lucru e cert: în zonă exista o populație autohtonă care pe parcursul anilor a conviețuit cu alte seminții care fie că erau în trecere, fie că s-au stabilit pentru un timp.

(Cetatea Neamț – Târgu Neamț (www.viaromania.eu/atracții.cfm/199-cetatea-neamț-targu-neamț.html)

Elementele care au rămas în spațiul în discuție, au fost asimilate de autohtoni care au constituit majoritatea absolută odată cu formarea statului feudal Moldova. Chiar dacă avem în vedere că termenul „nimeț”, „neamț”, „nemoi” vine din slavonă, toponimul de neamț definește în mod clar, fără echivoc faptul că zona Târgului Neamț și a împrejurimilor era locuită deci de oameni tăcuți, blînzi, vorbitori de altă limbă, muți (tocmai din cauză că nu le era înțeleasă limba pe care o vorbeau). Același lucre este valabil și în situația când în zonă au conviețuit pentru un timp Cavelerii Teutoni care ridicaseră Cetatea Neamțului, împreună cu populația băștinașă. Termenii proveniți din slavonă amintiți mai sus, aplicați acestui segment de populație ar avea ca rezultat același lucru. În concluzie: slavii, ca popor migrator au străbătut zona în deplasarea lor spre sud sau spre zona central vestică a Europei. Elementele care au rămas din diverse motive, au fost asimilate de către populația autohtonă. La sosirea lor în zona Tărgului Neamț exista deja Cetatea și o așezare închegată deacum ai cărei locuitori, mai mult ca sigur ei i-au numit „nimeți”, „nemțî” sau „nemoi”. În nici un caz zona nu era locuită de slavi care să-i dea motivul istoricului Lazarev să emită teorii că Moldova ar fi fost ocupată și stăpânită de slavi, argumentând aceasta prin diverse toponime sau hidronime în speță – Tg. Neamț, râul Neamț, satul Vânători-Neamț, etc. și că de fapt, teritoriul li s-ar cuveni.

La rândul său, Victor Spinei, formula ipoteza că datorită timpului scurt pe care l-au petrecut Cavalerii Teutoni pe aceste locuri nu ar fi fost suficient pentru a construi o cetate sau să influențeze toponimia locului. Își argumenta susținerea pe recentele săpături arheologice de la Cetatea Neamțului care nu au relevat nimic datat mai înainte de secolul XIV. De unde totuși atunci toponimicul de „neamț”? Poziția lui înclină spre ideea că fortificația ar fi fost construită în perioada mușatină, 1375 – 1391, perioadă când Moldova a cunoscut un avânt economic și politic. (PetruI Mușat). Bine. Dar atunci de ce se numea Cetatea Neamțului ? Datorită cărui fapt?

Dacă am susține că la rândul său hidronimul neamț a determinat toate celelalte denumiri de Neamț nu am ajunge tot la Cetatea Neamțului? Să faci o legătură între cuvântul de origine slavă liniștit, tăcut și să-l aplici râului Neamț (Ozana) nu prea e în regulă. Ozana doar acum este pur și simplu liniștită și tăcută. Ne aducem aminte fiecare, cei din generațiile anterioare că Ozana era tumultoasă, cu debit puternic mai ales când ploua puțin. Dovadă este și lărgimea albiei, digurile care prin 1960 erau făcute pe unele porțiuni.

(Toponimul Neamț – siteul http://cetatea Neamțului.ro/toponimul-neamț/2)

CETATEA NEAMȚULUI

Țara Moldovei, încă de la începuturile existenței ei a stârnit poftele marilor puteri ale acelor vremuri care, spre nenorocul locuitorilor se învecinau cu noi. Oriunde te duci, pe oriunde treci, frumusețea și bogăția locurilor, ospitalitatea și bunătatea locuitorilor impresionează mai mult decât plăcut. Oameni harnici dar și luptători, au știut să se adapteze timpurilor, mai bune sau mai vitrege, și să se opună tuturor încercărilor de dominație sau în cel mai rău caz, de a alege „din două rele pe cea mai puțin rea”. Un asemenea loc este și zona Neamțului, și în mod direct a noastră, a celor născuți și crescuți „sub cetate”. „Iar acea țară a Moldovei este îndeajuns de frumoasă cu șesuri și văi pretutindeni, pline de orașe și felurite sate, însă fără de cetăți sau cetăți întărite prin iscusință sau meșteșug, afară doar de Cetatea Neamțului, care este așezată pe un munte foarte înalt și înconjurat de ziduri altminteri țara fiind apărată doar de râuri ca de niște întărituri dăruite de natură”.

(Georg Reicherstorffer – Chorografia Moldovei, text: Călători străini despre țările române, Vol. I, pag. 202/Volum îngrijit de Maria Holban, Edit. Științifică, București, 1968)

În apropierea Tîrgului Neamț, deasupra unui povârniș de munte, trecătorul zărește încă de departe ruinele încă impunătoare ale unor ziduri. Sunt ale Cetății Neamțului și ele de fapt, sunt mărturia începutului vieții noastre ca stat, mărturie care a stat acolo, în vârful acelui pinten de stâncă de veacuri întregi în slujba țării, asemenea unui cuib de vulturi.

(Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă,AulV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142)

Ea face parte din categoria monumentelor medievale de valoare excepțională din România, apariția și existența ei fiindatrâns legate deistoria locului, a cărei vechime coboară cu aproximativ șapte milenii în negura timpului.

(viaromânia.eu/atracții.cfm/199-cetatea-neamt-targu-neamt.html)

Cei care ne oferă date credibile despre zona noastră care duc implicit la Cetatea Neamțului, sunt doi autori bizantini care în relatările lor menționează o populație română „care urcă pe Carpații Moldovei mai sus de județul Bacăului, prin locurile unde este și Cetatea Neamțului”, ambii autori încadrând în același timp menționările, adică secolul XII. Primul Cinnamus, era născut la 1145 a devenit oarecum contemporan cu evenimentele în desfășurare pe care le-a relatat. În acest sens el îl menționează pe „împăratul Manoil Comnen care în anul 1161, era dușmanul cel mai înverșunat al regatului ungar drept pentru care, organizează o expediție asupra lor trimițând o puternică armată ce-l avea în frunte pe Alexios”. Acesta, dă ungurilor două lovituri puternice, capturând o mulțime de robi și prăzi. Planificând și o a treia lovitură asupra ungurilor se mai trimite încă o armată care ia calea munților Carpații Orientali spre nord având în fruntea ei pe Lamparda și Nichifor Petralifa. Se vroia să se aplice ungurilor trei locvituri concomitente: dinspre Dunăre și Sava, disnpre Marea Neagră și din direcția Tauro-Sciției care nu putea fi decât dinspre Galiția. Cel care trebuia să lovească dinspre trecătorile Carpaților Orientali era generalul Batatze la a cărui armată – atenție !!! – i se alătură valahii într-un număr extrem de mare după cum menționează Cinnamus. Sublinierea faptului că numărul valahilor extrem de mare care s-au alăturat armatei lui Batatze se explică numai prin faptul că toți aceștia erau autohtoni, erau de prin părțile locului. Și tot Cinnamus mai menționează că la un timp numărul acestora era atât de mare încât alcătuiau majoritatea armatei bizantine și că o făceau de bunăvoie, din dorința de a stăvili poftele cuceritoare ale ungurilor de care se simțeau amenințați.

Un alt cronicar bizantin, Choniates, contemporan cu Cinnamus mențio-nează faptul că valahii care constituiau o populație densă în Moldova, erau prieteni ai împăratului bizantin Manoil Comnen și după afirmația lui, locuiau prin zonele pe unde se deplasau armatele generalului Leon Batatze, inclusiv prin zona Bacîului și Neamțului. Asemănarea în mențiuni a celor doi cronicari bizantini privitoare la localizarea românilor în locurile arătate „este sprijinită și de numele ce-l poartă cetățuia de lângă orașul Neamțul”, fapt întărit și de Bula Papală din 1232 care printre altele, susține construcția cetății de către cavalerii Teutoni

Concluzia celor doi cronicari bizantini, cât și Bula Papală din 1232 este că Cetatea Neamțului a fost construită de Cavalerii Teutoni cu rostul de a apăra pasul Tulgheșului cel mai u8șor de trecut,la început de năvălirile barbarilor din zona de șes peste munți iar numele de Cetatea Neamțului a fost dat acestei fortificații de către românii lui Cinnamus și Choniates din elementul slavon al limbii lor, element care de fapt îi numea pe teutoni „nimeț”, „nemțî”, „nemoi”.Deci numele de neamț nu i-a fost dat de către întemeietorii ei.

(A.D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia traiană./ Ediția a III-a, Vol. II: „Năvălirile barbare” (270-1290); Capit. 2: „Locuințele românilor în Muntenia și Moldova”, pag. 216, 218, 219./ Dedicată lui Carol al II-lea)

După cum am văzut construcția cu destinația inițială de apărare – Cetatea Neamțului – a fost în centrul atenției și al disputelor argumentelor istorice, a toponimiei locului, a misiunii sale istorice. Este cazul să ne oprim mai mult asupra ei mai ales că așezarea de sub Culmea Pleșului , pentru sute de ani au împărțit vicisitudinele istoriei.

Despre ridicarea ei au fost amintite unele date la capitolul anterior. Acum, îi vom acorda atenția cuvenită unei cetăți greu de cucerit, care a înfruntat istoria secole de-a rândul, cu „fruntea sus”.

Așezată pe partea dreaptă a drumului care șerpuiește pe sub munte spre mănăstirea Neamț, pe vârful unei culmi muntoase, într-o poziție strategică de invidiat, înconjurată re râpi abrupte ce făceau practic imposibile asediile din trei părți,, cetatea Neamțului tronează pe vărful acelei culmi, veghind spre zările îndepărtate, supraveghind rutele comerciale sau granița de apus a Moldovei. Zidurile ei sunt de o mare grosime construite pe temelii puternice din piatră de granit fiind întărite cu șase contraforți solizi.

(George Ioan Lahovary, general C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al Romîniei, vol. IV, București, 1901,pag. 468, 469)

Într-un discționar istoric din perioada interbelică, cetatea este menționată ca având o formă pătrată și fiind așezată într-o poziție dominantă „castelul fiind întrebuințat de cei dintâiu domni ai Țării Moldovei, în secolul 14, ca loc de refugiu și rezistență, după ce fusese din secolul 13, un burg al târgului de la poalele lui”

(O.G. Lecca – Dicționar istoric, arheologic și geografic al României, pag. 362/ București, Edit. „Universul” S.A., 1937)

Prin poziția ei, cetatea nu veghea numai asupra Văii Moldovei și Siretului ci și asupra drumului comercial care trecea prin munți spre Transilvania care atunci fusese deja cucerită de unguri și făcea parte din Regatul maghiar. Acest drum de mare importanță pornea de la Tg. Neamț, trecea prin Pipirig apoi peste Petru Vodă spre Poiana Largului și apoi prin pasul Tulgheșului în Transilvania.

Cetatea nu avea numai rolul de a veghea asupra căilor comerciale ci, se încadra și în concepția strategică a domnitorilor Moldovei în sistemul general de apărare al țării, împreună cu celelalte fortificații similare existente atunci. Ea reprezenta nu numai un pion important în sistemul de apărare a graniței de est a ststului moldovean ci un avanpost important, așa cum am arătat – spre trecătorile Carpaților Răsăriteni, formând practic un zid extrem de greu de trecut de el în cazul unor primejdii deosebite, cea mai mare dintre acestea fiind considerată regatul maghiar care, în acele timpuri (și nu numai) manifesta un apetit deosebit spre expansiune, spre cucerirea teritoriilor învecinate

(Cetatea Neamț – Târgu Neamț (www.viaromania.eu/atracții.cfm/199-cetatea-neamț-targu-neamț.html)

Arătam că regii maghiari emiteau pretenții asupra teritoriilor de dincolo de granițele impuse de ei pe linia Carpaților Orientali au dus tot timpul o politică de cucerire, de răpire pe orice cale și prin orice mijloc a teritoriilor din proxima vecinătate. Doar de la asemenea problemă intervenise și disputele cu Cavalerii Teutoni. În edificarea acestui subiect, Mihail Kogălniceanu, preocupat și el de istoria acestor locuri dar și a românilor în general. În acest sens el spune că Cetatea Neamțului a fost înălțată nu doar pentru apărarea și supravegherea pasului Tulgheș motivându-se că ar fi amplasată la mare depărtare de acesta. Teoria este discutabilă. Chiar pe atunci, nici o armată invadatoare nu se putea aventura în interiorul Moldovei având în spate o fortăreață puternică prin porțile căreia puteu ieși unități – de mici dimensiuni totuși – care să facă dușmanului o viață amară sau să-i distrugă liniile de comunicație. Pe lângă rolul pe care îl avea în sistemul general de apărare a Moldovei ea ar mai fi avut rolul de a proteja așezarea de la poalele ei, Târgu Neamț, cât și a zonei înconjurătoare pe care o luaseră în stăpânire. Iar orașul de la poalele ei, Târgul Neamț se spune de către el, ar fi fost înființat de către sașii veniți din Ardeal, după construcția cetății care îi putea astfel ocroti și adăposti în caz de pericol. Se pune problema însă în felul următor: dacă sașii care nici în zona locuită de ei inițial nu au construit astfel de cetăți (Marienburg, Codlea, Kreuzsburg și celelalte) care au fost ridicate de către Cavalerii Teutoni de ce ar fi zidit tocmai în locurile noastre Cetatea Neamțului? Și dacă totuși au construit-o de ce au numit-o așa și nu Cetatea Sasului sau Sasca. Kogălniceanu conchide că aceasta ar fi fost construită de către Cavelerii Teutoni, vorbind chiar despre indicii în acest sens în preajma izgonirii lor din Transilvania, mulți dintre ei rămînănd totuși în proaspăta așezate de la poalele muntelui,dar nu enumeră nici unul.

(C. Kogălniceanu – Istoria veche a României. / Partea I-a: Până la năvălirea tătarilor în 1241, pag. 29 / București, 1938)

Cert este că după retragerea teutonilor, moldovenii au conservat amintirea șederii lor în aceste părți, dând construcției impunătoare numele sub care a rămas în istorie, acela de „Cetatea Neamțului”, cetate care a fost martora multor pagini din istoria Moldovei – și nu numai – în lupta ei pentru neatârnare împotriva ungurilor, tatarilor, polonilor, turcilor, etc.

(George Ioan Lahovary, general C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al Romîniei, vol. IV, București, 1901,pag. 469)

Cronicarul Miron Costin susținea la vremea lui că cetatea exista încă de pe vremea dacilor sau că ar fi fost construită pe ruinele unui castru roman. Pe ce se baza, nu se știe încă. Pantazi Ghica care era adeptul teoriei că ar fi fost construită de Cavalerii Teutoni începând cu 1190 și restaurată de Ștefan cel Mare, trecând în proprietatea românilor în 1288 după retragerea acestora. După D. Frunzescu, Cetatea Neamțului ar fi fost zidită între anii 1210-1220 iar după I. Anastasiu, în 1249.

. ( I. Felix, dr. – Cultura și igiena la începutul Evului Mediu. Întemeierea principatelor române. Alimentarea cu apă a celor dintăi așezări ale românilor: Cetățile./ Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XXVII, 1904-1905 / Memoriile secțiunii științifice, București, 1905)

Teorii despre originea Cetății Neamț sunt multe, fiecare afirmând sau negând elementul teutonic sau slav romanizat. Personal, din poziția de analist doar a datelor istoriei, nu aș da mare credit elementului slav. Nici nu ar corespunde cât de cât relității istorice și este periculos. Și pe deasupra ar putea fi motivul unor interpretări geopolitice expansioniste din partea neprietenilor poporului român. Suntem cu toții martori la rescrierea istoriei la est de noi.

Trebuiesc stabilite încă de la început câteva date despre construcția cetății. Trebuie știut că materialul de construcție folosit, erqa constituit dintr-on gresie verzuie care se găsește din belșug prin vecinătățile ei iar în unele locuri și cărămida. Tencuiala era făcută din var și nisip mare și era tot atât de tare ca și piatra. Se observa în ziduri – pe la începutul secolului XIX – și urmele unor grinzi de stejar. Zidul exterior era întărit prin 15 contraforturi puternice dintre care, cele dinspre nord – două la număr – sunt mult mai groase decât celelalte. Drumul la cetate se pare că venea dinspre Nord-est, din direcția Oglinzilor iar la intrarea în cetate exista un pod, sprijinit pe puternici stâlpi de piatră și având forma unui viaduct. Șanțul care o înconjura era foarte adânc și înconjura cetatea spre partea de nord. Spre sud cetatea era apărată de piovârnișul abrupt, prăpăstios al muntelui. (Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă,AulV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142-156)

O cercetare a ruinelor cetății în 1899 de către arhitectul C.A. Romstorfer a analizat modul ei de alimentare cu apă. În curtea interioară a cetății se afla un puț din care se scotea apă cu roata, și un rezervor de apă ghizduit cu atejar, alimentat cu apă, adusă din munți printr-un canal. O scară conducea în interiorul rezervorului, încât se putea scoate apa chir și cu mâna. Rezervorul avea o scurgere spre curtea exterioară a cetății. ( I. Felix, dr. – Cultura și igiena la începutul Evului Mediu. Întemeierea principatelor române. Alimentarea cu apă a celor dintăi așezări ale românilor: Cetățile./ Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XXVII, 1904-1905 / Memoriile secțiunii științifice, București, 1905)

Pentru trebuințele ei militare și gospodărești, „avea câteva sate din apropiere cu anumite îndatoriri și privilegii, deosebit de satele de robi, tatari care îngrijeau acum de cetate”. Conducătorul cetății era un pârcălab care era guvernatorul militar al acesteia și avea o foarte mare autoritate, nu dădea socoteală pentru faptele lui decât Domnului și avea însărcinarea de a apăra cetatea și de a administra întregul ținut. Uneori se găseau și doi pârcălabi în același timp, fiecare cu artribuțiile lui bine stabilite. (Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă,AulV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142-156) La Cetatea Neamț, nu s-a întâlnit de prima dată denumirea de staroste în sensul de conducător al cetății ci acela de pârcălab. Aceștia au fost cunoscuți începând cu domnia lui Alexandru cel Bun.

Primii pârcălabi mai cunoscuți au fost:

Szandra ot Nimcia – care a fost pârcălab al cetății între 7.01.1403-august 1404 și pentru scurt timp începând cu 8.03.1407, pe timpul domnitorului Alexandru cel Bun;

Duma in Nemz – între 12.03.1439 și apoi între 2.07.1439-15.07.1439, pe timpul domniei lui Ilie Ștefan

(Gavril Luca, Gheorghe Dumitroaia – „Cetatea Neamț” / Editura „Constantin Matasă”, 2000)

Printre cei mai cunoscuți din pârcălabii Cetății Neamțului sunt: bătrânul Arbore, comandant al cetății (probabil mort în lupta pentru apărarea acesteia împotriva asediului instituit de către sultanul turcilor Mahomed al II-lea în 1476 după bătălia de la Rîzboieni), Rateș și Micotă care apar printre boierii de divan timp de mai bine de 10 ani ca pârcălabi de Neamț. După Isaia, Albu, Dragoș și Mănăilă, la 1496, apare în documente ca pârcălab de neamț, cunoscutul mare boier și cel mai apropiat sfetnic al lui Ștefan cel Mare, Duma al Vlaicului, văr cu Voevodul. (Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă,AulV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142-156)

Din alte izvoare aflăm că la 3 martie 1465 pârcălab al cetății era Bourenul, iar la 5 februarie 1468 un anume Ion.

(Alexandsru V. Boldur – Ștefan cel Mare, voevod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială și politică./ Editura „Carpatii”, Madrid, 1970)

Pe timpul domniei lui Petru Rareș dar și în perioadele scurte de întrerupere sunt amintiți ca pârcălabi ai Cetății Neamțului Manea și Grozav, la 7 martie 1540, Frătian – la 1541(domnia lui P. Rareș), Danciu Huru și Miron – după 4 aptrilie 1545, Șandru și Tâmpa – la 10 iunie 1546, Petru Circa – 1545-1546 (domnia lui Petru Rareș).

(Leon Șimanschi (Redactor și coordonator) – Petru Rareș./ Institutul de Istorie și arheologie „A.D. Xenopol”-Iași; Institutul de Istorie „N. Iorga” – București / Editura Academiei RSR, București, 1978)

Pe la 1660, pe timpul domniei lui Ștefăniță Lupu (1659-1661) care era fiul lui Vasile Lupu, sunt menționați ca pârcălabi ai Cetății Neamțului neculai Buhuș și Ilie Arapul. (Revista pentru istorie, arheologie și filologie – Organ al societății istorice române, vol. XIII, partea 1-II, 1972, București)

Într-un alt document, datat 23 ianuarie 1661, apare ca pârcălab al Cetății Neamțului Iftimie Boțul. (Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă,AulV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142-156)

În timpul domniei lui Ștefan I Mușat (cca 1394-1399), Cetatea Neamțului cunoaște primul eveniment major atunci când regele ungar, Sigismund de Luxemburg dorind să-și extindă stăpânirea dincolo de Carpații Răsăriteni organizează o intervenție militară în Moldova. Mai mult ca certă este ajungerea la 2 februarie 1935 a armatelor sale până sub zidurile cetății din moment ce un act emis de cancelaria sa era localizat ca fiind dat „ante castrum Nempch”. Acest act este de altfel și prima menționare documentară a cetății. Izvoarele ne menționează că regele maghiar a fost înfrânt la Hindău (Ghindăoanii de azi). Pe lângă poziția în care era amplasată cetatea, aceasta mai beneficia și de conducerea unor pârcălabi de mare valoare militară. Astfel, pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) sunt menționați pârcălabii Șandru și Stanislav Rotompan.

(Gavril Luca, Gheorghe Dumitroaia – „Cetatea Neamț” / Editura „Constantin Matasă”, 2000)

Pentru o scurtă perioadă, pe tronul Moldovei a urcat Iuga Ologul după care la conducerea țării a venit Alexandru cel Bun care era fiul lui Roman I. Cât timp a condus țara Alexandru cel Bun a încercat să să pună bazele unei noi politici de reorganizare administrativă, bisericească, politică li nu în ultimul rând, militară.. Chiar domnitorul însuși un susținător al mănăstirilor și bisericilor, un ctitor de seamă al lăcașelor de cult. Era și normal de altfel din moment ce se trăgea din sângele renumitei familii a Mușatinilor. În timpul domniei lui, evenimente importyante în care Cetatea Neamțului să fi fost implicată nu s-au înregistrat.(*)

Venind la domnia Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504), soarta Cetății Neamț se va schimba, domnitorul înțelegând cum nu se poate mai bine pericolele care planau asupra Moldovei precum și dezvoltarea continuă a armelor de foc (artileria) ce puteau produce pierderi devastatoare, pentru a tăia poftele torcilor, tatarilor, ungurilor și polonilor, a dispus înălțarea zidurilor cu încă 6-7 metri, de la înălțimea cărora se putea revărsa asupra celor care asediau cetatea o ploaie de plumbi din sânețele plăeșilor sau de săgeți. Tot în acest sens, domnitorul a poruncit să se construiască un zid gros în exteriorul cetății, prevăzut cu patru bastioane semicirculaere și care pe unele locuri avea o înălțime de 30 metri. Construcția acestui zid ducea implicit și la apariția unei curți exterioare. S-a mai intervenit – tot în scopuri de apărare – la șanțul de la baza zidurilor care a fost făcut mai adînc și mai larg decât cel existent până atunci, la construcția unui pod semicircular sprijinit pe 11 picioare de piatră la capătul căruia, spre intrarea în cetate existând un alt pod, mobil care se ridica la apropierea dușmanului, sub el existând și două capcane cu trape, „curse de șoareci” cum erau denumite.

(www.neamț.ro/cmj/Cetatea_Neamț/Cetate_Construcția1.html)

Se pare că adaptarea Cetății Neamțului la noile condiții de luptă s-a făcut oarecum paralel cu lucrările din prima etappă de la Cetatea de Scaun întrucât experiența de la Suceava i-a fost de mare folos constructorului care n-a mai fost pus în situația de a recurge la prima pânză de ziduri cu turnuri pătrate, ci a realizat de la început , o incintă exterioară cu zidul gros de 3,50 m prevăzută cu patru turnuri semicirculare (cele din mijloc cu rolul de flancare a intrării). Și aici noul zid a foast ridicat pe mijlocul vechiului șanț de apărare și, datorită suprafeței reduse de teren, mnumai pe latura de nord a vechiului fort mușatin. Prin umplerea cu moloz șimpiatră a golului rămas în spatele noii pânze de ziduri se realiza și aici o curte exterioară lată de circa 20 m, însumând o suprafață de aproximativ 800 m pătrați, precum și acel suport trainic de pământ ce susținea în spate și pe toată înălțimea noile ziduri. În fața noii incinte vechiul șanț de apărare a fost lărgit spre nord, realizându-se astfel un nou șanț de apărarwe adânc de 9 m și larg de peste 25 m. Datarea operațiilor de reamenajare a Cetății Neamțului s-a făcut pe baza materialului ceramic găsit în umplutura care acoperă vechiul șanț de apărare mușatin, în 1476. Datarea aceasta este confirmată atât de Angiolelo care, decsriind asedierea cetății în vara anului 1476, vorbește atât de asedierea ei de către turci cu bombarde cât și de folosirea artileriei de către apărători, precum și de cronica moldo-germană ce menționează tunul celmnare din Cetatea Neamțului în timpul aceluiași asediu otoman.

(Lucian Chițescu – Cu privire la cetățile Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare / Revista de istorie, Nr. 10, Tomul 28; Edit. Academiei RSR, 1975, pag. 1540)

Legenda spune că după bătălia de la Războieni – Valea Albă (1476), Ștefan cel Mare ar fi venit la Cetatea Neamțului ce se găsea la o distanță de 27 km de locul bătăliei, dar mama sa i-a refuzat intrarea în cetate, îndemnându-l să strângă o nouă oaste și să înfrângă dușmanul. În timp ce domnitorul își aduna prin nordul Moldovei o nouă oaste cu care să-i lovească din nou pe turci, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului asedia cetatea, bănuind că în ea se afla domnitorul, familia lui cît și averile.

(A.D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Ediția a IV-a, pag. 305 / Editura Științifică și enciclopedică, București, 1986) Deși la început conducerea cetății o avea numai un singur pârcălab iar, cu timpul au fost doi și așa rămânând până la sfârșitul existenței cetății, în acele vremuri, garnizoana cetății era condusă de unul dintre cei mai de seamă pârcălabi ai Cetății Neamț, Luca Arbore.

(Teodor Bălan – Vornicia în Moldova./ Extras „Codrul Cosminului” VII, 1931. pag. 166,176,184,186 / Buletinul Institutului de Istorie și Limbă de la Universitatea din Cernăuți, 1931)

Vestitul Pârcălab (1471-1476), numit ulterior și Arbore cel Bătrân, a căzut precum se admite, în timpul bătăliei cu otomanii din vara anului 1476, după unii cercetători la Valea Albă iar după alții apărând cetatea Neamțului.

(Valentin Eșanu, cercetător științific la Institutul de Istorie al AȘM – Luca Arbore în misiuni diplomatice ale lui Ștefan cel Mare/Revista „Akademos”, 136, nr. 4(31), decembrie 2013)

Bătrânul hatman, în afara sarcinii de a apăra cetatea mai avea în grijă și un număr de prizioneri turci, capturați după bătălia de la Vaslui – Podu Înalt și care erau folosiți la diverse munci trebuincioasecetății cum ar fi ridicare zidurilor exterioare și consolidarea lor. Mahomed al II-lea a asediat timp de opt zile cetatea dar fără succes. În acest timp,Ștefan cel Mare își strângea o nouă armată cu care îl va lovi crunt făcându-l să se retragă în degringoladă. Legenda spune, asemeni și cronicarului Ion Neculce că după bătălia de la Războieni, Ștefan cel Mare s-ar fi îndreptat spre Cetatea Neamțului în care se afla ș mama sa adăpostită și care nu i-a permis să intre trimițându-l la luptă pentru a-i alunga pe turci. Un neamț care se afla în cetate închis dar care era priceput la mânuirea artileriei, a propus mamei domnitorului că dacă va fi eliberat va izbăvi cetatea de turci. Fiind pus în libertate, acesta a îndreptat tunurile ce se aflau în cetate spre tabăra turcească și spre ghinionul acestora, primaa ghiulea nimerește drept în mijlocul pulberăriei dușmane. După imensa explozie care a avut loc, fiind lipsit de aporetul tunurilor, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat asediul și s-au retras. Știm cu toții ce s-a întâmplat în continuare.

Despre neputința turcilor în fața zidurilor cetății Neamțului aflăm date din scrisoarea datată 16 august 1476 a lui Ștefan Bathory către regele Ungariei Matei Corvin (A.D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Ediția a IV-a, pag. 305-306 / Editura Științifică și enciclopedică, București, 1986), din Cronica moldo-germană – în care se spunea că „au tras din castel în tunul cel mare și au împușcat și pe comandantul artileriei. Atuci împăratul (sultanul Mahomed al II-lea) s-a tras înapoi”, sau din însenările vistiernicului venețian al sultanului Giovanni Maria Angiolello (1451-c 1525) (Mihai Iacobescu (coord.) – Suceava. Ghid turistic al județului, pag. 130 / Edit. Sport-turism, București, 1979)

Acum trebuie să recunoaștem că legenda conform căreia domnitorul n-ar fi fost lăsat să intre în cetate de către mama sa,nu este decât chiar o legendă, departe de adevărul istoriccare este clar: Doaemna Maria Oltea, mama lui Ștefan cel Mare, decedase încă de la 4 noiembrie 1475. A fost înmormîntată la Mănăstirea Probota, ridicată de fiul ei, lângă Reuseni, locul unde fusese decapitat tatăl său. Mormîntul lși piatra tombală au apărut la lumină în urma cercetărilor întreprinse de către Constantin Moisil, la 1904. S-a putut citi următorul text: „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ștefan Voievod, care a murit în anul 6973 (1465) noiembrie 4”. Iată deci care este adevărul despre Doamna Oltea care pe drept a fost considerată de Spiru Haret „femeia care a dat neamului românesc pe cel mai mare fiu al său”. (Gheorghe Buzatu – Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei: Biserica Mănăstirii Probota, pag. 177 / Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974)

Despre ea, Dimitrie Cantemir în „Istorie Imperiului Otoman” și Ion Neculce în „O samă de cuvinte” spun că a avut o contribuție deosebită la înfrângerea turcilor în 1476, idee preluată de Gheorghe Asachi în poezia „Ștefan cel Mare înaintea cetății Neamțu” sau de Dimitrie Bolintineanu în poezia „Muma lui Ștefan cel Mare”, transpusă muzical de Alexandru Flechtenmacher.(George Marcu (coord) – Enciclopedia personalităților feminine din România / București, 2012; Enciclopedia României: „Doamna” Maria Oltea)

Cititorul trebuie să afle că Ștefan cel Mare era foarte recunoscător cu slujbașii lui credincioși, fideli. Avea o încredere deosebită în pârcălabii lui îndeosebi în pârcălabul de Neamț și de Suceava. În cele ce urmează voi prezenta un uric de-al domnitorului prin care i se întărea de către domnitor cumpărarea unor moșii unui alt vestit pârcălab de Neamț, Dajbog:

„ (…) Suceava, 1479 Martie 4

Ștefan voevod, domn al Moldovei, întărește, prin carte, slugii și boierului său, panului Dajbog pârcălab de Neamț, satul Doljeștii, la gura Albânei, cumpărat: două părți de la Marușca fiica lui Oancea Doljescul, a treia parte, de la Nistor, fiul vitreg al lui Doljescu și un alt sat, cumpărat: o parte, de la Mușa fiica lui Manciul altă parte, de la soția lui Danciul și fiul acesteia: Todor și o a treia parte, de la Zoica. I se confirmă și țiganii, cumpărați de la Purcel și de la Ilea, fiica lui Ponici.

Cu martori (…)

Și spre mai marea tărie și întărire tuturor acestora mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru pan Tăutul logofăt să scrie și pecetea noastră să atârne către această carte a noastră.

A scris Toma, în Suceava, în anul 6987 (1479), luna martie 4”.

(Damian P. Bogdan – Acte moldovenești din anii 1426-1502/București, 1974/Institutul de Istorie Națională București)

În timpul domniei lui Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546), s-au adus meșteri zidari din orașul Bistrița pentru efectuarea unor reparații la Cetatea Neamțului. Fiu al lui Ștefan cel Mare, domnitorul a căutat să ducă mai departe politica tatălui său pe toate planurile. După prima domnie a acestuia, fiind silit să ia drumul pribegiei, Cetatea Neamț a fost nevoită să accepte între zidurile sale o unitate din oastea lui Soliman Magnificul. Și lui i s-a impus de către turcidistrugerea cetății dar, pentru a o putea scăpa de la distrugere, a prefăcut-o în mănăstire având hramul „Sf. Nicolae”, și i-a dăruit tot teritoriul de prin prejur ca qaparținea cetății. (Aceasta până la 1665 când domnitorul Eustație Dabija a dăruit mănăstirea din Cetatea Neamțului, cu tot teritoriul ei, Mănăstirii Secu) (Marin Dumitrescu, preot – Istoricul a 40 de biserici din Româniqa, vol. 4, București, 1915)

(…) În uricul lui Petru Vodă Rareș din 7037 (1529) Martie 25 se arată că Gonțea a cumpărat de la Toma Paharnicul și de la fratele său Gherman călugăr, nepoți de frate a lui Cozma pârcălab de Neamț. Îmntre pârcălabii de Neamț găsim plecând de la 1472 pe Arbore, apoi pe Dajbogă după 1476, Micola și Reațeș după 1486; Eremia și Dragoș după 1498; apoi Eremia și Frunteș după 1508. În sfârșit pe Eremia cu Cozma în 1513; în 1515 găsim la Neamț pe Coste și Condrea până la 1523. După această dată vine Cârje și Hurul”.

(„Surete și Izvoade (Documente slavo- române) publicate de Gh. Ghibănescu, profesor, membru corespondent al Academiei Române. Vol. IX. Documente basarabene, 1914, pag. 29, 30. (Documente din arhiva de la Cobale, ținutul Soroca).

La puțin timp după cea de-a doua domnie a lui Petru Rareș, pe tronul Moldovei a urcat Alexandru Lăpușneanu. Acesta a domnit în două rânduri: septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564-9 martie 1568. Era fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea cu Anastasia din Lăpușna. Din această cauză avea porecla „Lăpușneanu”, după numele târguluiLăpușna, locul copilăriei sale.

(Moldovenii.md – Enciclopedia de la A la Z: Alexandru Lăpușneanu)

La data de 8 sau 10 august 1563, Ștefan Tomșa a fost ridicat domn al Moldovei dar imediat ce s-a văzut urcat pe tron și-a dat pe față gândurile răzbunătoare pe care le ținea ascunse. Imediat s-a îndreptat spre Cetatea Neamțului, pe care a luat-o din mâinile garnizoanei care a sfârșit prin a fi măcelărită. Puținii supraviețuitori care au reușit să-și salveze viața au fugit la Despot, care a aflat astfel din spusele lor directe de unde, de fapt, îl amenința adevărata primejdie. Nu peste mult timp Tomșa instaurase asediul și asupra Cetății Sucevei.

(Victor Motogna – Relațiunile dintre Moldova și Ardeal în veacul al XVI-lea, pag. 106/București, 1927)

În 1563, după uciderea lui Despot Vodă, și domnia pentru scurt timp a lui Ștefan Tomșa, Lăpușneanu, care ajunsese domn al Moldovei între timp, începea să se preocupe de întărirea relațiilor cu Înalta Poartă. Și nu era de mirare acest lucru: el petrecuse mai mult timp la Constantinopol unde, pe toate căile căuta să se facă agreat de către Sultan și înalții demnitari care-l înconjurau. Promisiunile de orice fel erau făcute peste tot și printre acestea se număra și aceea că, în cazul în care ajungea la conducerea Moldovei, va distruge toate cetățile, indiferent de poziția lor. Ceea ce s-a și întâmplat: ajuns în țară nu a așteptat mult și a umplut cu lemne mai multe cetăți, printre care și Cetatea Neamțului, le-au dat foc și le-au ars. Cu tot focul pus, cetatea Neamț nu a fost distrusă total ci va continua să fie în continuare un important bastion de apărare pentru o perioadă destul de însemnată în continuare. Doar cetatea Hotinului a avut o soartă mai aparte.

(N.C. Bejenaru – Politica externă a lui Alexandru Lăpușneanu. Capit. Legături de prietenie cu turcii, pag. 127 / Iași, 1935)

După Grigore Ureche, „Alexandru Vodă făcându pre cuvântul împăratului, umplîndu toate cetățile cu lemne, le-au aprinsu de au arsu și s-au răsipit, numai Hotinul l-au lăsat, ca fă-i fie apărătură dispre leși”. (Grigore Ureche – Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor care scrie de la Dragoș Vodă până la Aron Vodă (1359-1594; Cartea cronicilor”, pag. 226 / Edit. Junimea, Iași, 1986)

Peste numai câțiva ani, Domnitorul Petru Șchiopul, în timpul primei sale domnii (1574-1577) a început să refacă cetățile distruse prin incendiere de către Alexandru Lăpușneanu. A început acest lucru având în vedere faptul că apărarea sa contra diverșilor pretendenți la tronul Moldovei veniți cu sprijin polonez, ungar sau cazac se putea face mult mai ușor.(Neamt.ro – Evenimente din sec. al XVI-lea)

Și a venit în istorie românilor anul 1600 când Cetatea Neamțului s-a închinat și a deschis porțile de bunăvoie marelui Voievod Mihai Viteazul care, a înfăptuit unirea celor trei principate pentru prima dată.

(George Ioan Lahovary, general C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al Romîniei, vol. IV, București, 1901,pag. 469) După ce plăeșii care se aflau în Cetartea Neamțului i-au deschis porțile marelui Voevod, primindu-l cu bucurie și Cetatea Sucevei a făcut același lucru în luna septembrie a anului 1600 numai că, imediat ce voevodul a părăsit Moldova îndreptându-se spre Alba Iulia, o armată poloneză îl readuce la tron pe Ieremia Movilă, mica garnizoană din Cetatea Neamțului depunând armele fără a opune cu adevărat rezistență.

(Miron Costin – Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace./Editura Herra, 2006)

„Am vizitat anul acesta (1604) de asemenea orașul Neamț în care am găsit vreo 250 de cămine, dintre care numai 74 familii sunt de catolici iar suflete sunt 383. Aici sunt două biserici făcute din lemn. Există obiectele de cult necesare, potire, discuri de argint și o cruce de aramă aurită. În acest oraș am găsit un singur preot, bătrân, de peste 70 de ani, de neam sas, pus în zisa parohie de același vicar apostolic și avea de asemenea soție, care era bătrână ca și el și locuiau împreună. Și prin îndemnurile și poruncile mele a părăsit-o și a trimis-o să locuiască într-alt sat învecinat, și a făgăduit să nu mai aibă legătură cu ea și kl-au lăsat în acea parohie pentru că nu am avut alt preot mai bun.”

(Călători străini despre țările române, vol. IV, pag. 38-39: Bernardo Quirini (?-1605) din Ordinul franciscanilor / Vol. Îngrijit de Maria Holban, Edit. Științifică, București, 1972)

Între aprilie 1634-13 aprilie 1653 și 8 mai 1953-16 iulie 1653, Vasile Lupu va domni în Moldova, cu o întrerupere de câteva zile. Era bogat, ambițios și mândru. Din mărturiile unor călători străini, menționate de către cronicarul Miron Costin, reiese că acesta s-a preocupat de soarta cetăților, Cetatea Neamțului fiind reparată și mai construind un paraclis cu hramul „Sf. Nicolae” pentru îngrijirea sufletelor celor din interiorul cetății. A făcut o nouă poziționare a spațiilor, dându-le aspectul unor cămăruțe curate. Procedând așa, numărul celor care puteau găsi adăpost în interiorul cetății creștea simțitor. În anul 1646, toate aceste lucrări erau terminate. Consolidarea Cetății Neamțului a mai fost făcută și cu scopul ca în vremuri tulburi, fam,ilia și averea domnitorului să-și găsească aici adăpost. Nu a fost chiar așa. În acei ani tulburi, mai exact pe la 1650, când tătarii făceau dese năvăliri în Moldova iar jafurile și o0morurile se țineau lanțVasile lupu și-a trimis soția precum și toată averea, folosind cărările codrilor numai de oamenii locului știute, la Cetatea Neamțului.

Pe timpul războiului pe care Vasile Lupu l-a purtat cu Matei Basarab în cetate s-a aflat adăpostit pentru perioada desfășurării conflictului Ștefăniță Paharnicul, nepotul lui Vasile Lupu, împreună cu toat averea lui.

(George Ioan Lahovary, general C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al Romîniei, vol. IV, București, 1901,pag. 469)

Cu timpul, atribuțiile lor s-au extins. În timpul domniei lui Miron Barnovschi, la 1627 călugării de la mănăstirile Neamț și Secu se plângeau domnitorului că pârcălabii de Neamț, intrau adesea în satul lor petricanii unde „judecă și jăcuiesc pe țărani”. În situația reclamată, domnul le atrăgea atenția pârcălabilor că țăranii acelui sat erau scoși de sub autoritatea judecătorească a pârcălabilor de Neamț și drept urmare, erau îndemnați „să nu se amestece” sub nici o formă în acel sat. Mai aflăm că pe timpul lui Vasile Lupu, la 1644 a fost condamnat un anume Boldescul să restituie lui Cârstea banii luați pe nedrept însărcinând cu ducerea la îndeplinire a sarcinii pe pârcălabii de Neamț.

Tot pe timpul domniei lui Vasile Lupu, la 1645, domnitorul se adresa pârcălabilor de Neamț să meargă în satul Popești, pentru a cerceta o ceartă in privința proprietății și „dacă nu vor reuși să împace pe oameni, atunci să le dați zi de soroc să stea de față”. Asta însemna că urma să fie aduși la judecată în fața domnului.

Cu timpul, denumirea de pârcălab s-a generalizat, ajungându-se ca mai târziu aceștia să fie și șefi de ținut, având atribuții mult mai lărgite.

(Teodor Bălan – Vornicia în Moldova./ Extras „Codrul Cosminului” VII, 1931. pag. 166,176,184,186 / Buletinul Institutului de Istorie și Limbă de la Universitatea din Cernăuți, 1931)

Despre rolul jucat în continuare de Cetatea Neamțului, aflăm date și dintr-un zapis datat din 23 ianuarie 1661, dat la Cetatea Neamțului „când s-au ridicat Constantin Vodă Șerban pre Ștefan Vodă feciorul lui Vasile Vodă”, menționează că din cauza evenimentelor, în cetate se aflau la adăpost, refugiați din cauza luptelor, „clericii Sava, mitropolitul Moldovei și Sucevei, Serafim-episcopul Hușilor, egumenii Iosif de Trei-Sfetitele, Macarie de Golia, Ioanichie de Sf. Sava, Gheorghe de Galata, Macarie de Bârnova, Dosoftei de Neamț, Eftimie de Secu, Ioan de la mănăstirea Sf. Nicolae din Cetatea Neamțului, precum și clericii-popa Gheorghe și popa Ion ”. Actul era scris de pisarul ieromonah Ghedeon Taslor. Tot în acest înscris mai erau amintiți ca aflându-se în cetate, boierii Eftimie Boțul (fost) stolnic și pârcălab de Neamț, Gavrilaș Tăbârță cîmăraș, Hanăș vătaful de pușcași și Simionică șoltuzul târgului Neamț, adică autoritățile locale. Se mai găseau refugiați în cetate și alți boieri cum ar fi marele vistiernic Iordache Cantacuzino cu casa și prietenii săi, Gavrilaș Neaniul treti vistiernic, Roșca și Rugină vornici de poartă, Miron Costin fost pârcălab, Savin Vătaful și Mârza. Acestia toți, au rămas în cetate până spre sfârșitul lunii februarie, dată când tulburările au încetat. La 8/18 februarie 1661, un alt înscris prezenta pe Iordache Cantacuzino, Zosim Bașotă, Vasile fost preot din Sârbești și alții ca găsindu-se și ei în cetate împreună cu fostul pârcălab Eftimie Boțul, Meleștean Taban fost pârcălab, Savin vătaful și Mârza. Toți aceștia „au rămas aici până la sfârșitul lunii februarie, când s-a potolit turburarea”. De altfel, la începutul lunii februarie, Constantin Șerban era încă stăpânul Moldovei,

(Constantin I. Andreescu , Constantin A. Stoide – Ștefăniță Lupu, domnul Moldovei (1659-16610,Capit. „Legăturile exterioare ale Moldovei în timpul domniei lui Ștefan Lupu; (5)Expediția lui Constantin Șerban în Moldova în 1661, pag. 60, 61)

Anul 1672 pentru istoria Moldovei a însemnat urcarea în tron a lui Ștefan Petriceicu. Domnia lui în tronul Moldovei se va petrece în două rânduri: 1672-1673 și 1673-1674. Probabil că raporturile lui cu polonii erau dintre cele mai bune din moment ce o garnizoană poloneză este instalată în Cetatea Neamțului la 1673. Au fost necesare șase luni unei părți a boierimii moldovenești ajutați de turci să-i izgonească pe aceștia. Nu mult după alungarea polonilor, turcii instalează la conducerea Moldovei pe Dumitrașcu Cantacuzino. Și el va avea parte de o domnie în două rânduri: 1673, 1674-1675 și 1684-1685. Prima domnie i-a fost scurtă deaoarece turcii, care-l puseseră în scaun au fost bătuți de polonezi la Cetatea Hotinului. Și este un adevăr faptul că după luptă oastea acestora s-a răspândit prin toată țara jefuind tot ce le ieșea în cale. O parte dintre ei au fost încartiruiți și în Cetatea Neamțului unde au rămas vreme de câteva luni acolo și ieșind deseori din cetate în expediții cu scop de jaf. Vrând să dea turcior mari dovezi de încredere, spre sfârșitul celei de-a doua domnii, adica la 1675, el a cerut turcilor ajutor pentru a dărâma cetatea din temelie. În acest scop, el a trimis pe Panaitachi Ușerul Morona cu un agă turc ca să dărâme cetățile, Neamțul fiind în mod deosebit vizată.. Mai întîi le-au jefuit de tot ce aveau mai de preț. După stricarea cetății Neamț, le-a venit rândul cetăților Suceava și Hotin. Dar, mai mult ca sigur că Cetatea Neamț a fost foarte puțin asfectată deoarece după 16 ani, în 1691, regele Poloniei Ioan Sobieski nu putea lua Cetatea Neamțului pe calea armelor.

(Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă,AulV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142-156) Și când s-a spus că „a cerut turcilor” ajutor, Dumitrașcu Cantacuzino era în următoarea situație: „În iunie 1675, prinzând leșii vestea că turcii duc spre Camenița tributul Munteniei de 50.000 de taleri pentru solda garnizoanei, o puternică coloană de poloni sub conducerea lui Kiaszko năvăli în Moldova, lovi convoiul turceasc și-i ridică banii. Turcii bănuind că incursiunea polonilor a fost pusă la cale cu complicitatea moldovenilor, ordonară tătarilor să ardă totul de-a lungul Prutului. La rândul său, Dumitrașcu Cantacuzino, temându-se ca prin astfel de incursiuni, cari se vede că găseau ajutor și printre moldovenii de lângă Prut, să nu se trezească din nou cu polonii încuibați în cetățile moldovenești, se înțelese cu turcii și puse de aruncară în aer zidurile Cetății Neamțului, iar Cetatea Sucevei, rezistând la minele cu iarbă de pușcă, fu umplută cu lșemne și arsă”. Ce s-a întâmplat apoi, am arătat mai sus.

(Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș – Studiul „Rivalitatea polono-austriacă și orientarea politică a Țărilor Române la sfârșitul sec. al XVII-lea”, pag. 234 / Anuarul Institutului de Istorie Națională, VI, 1931-1935, Universitatea „Regele Ferdinand I”, Cluj, 1936)

La 25 iunie 1685 începea domnia lui Constantin Vodă Cantemir. Va domni până la 27 martie 1693. Cronicele arată că începutul domniei lui nu a fost tocmai liniștită din cauza faptului că (…) au luat cetatea Neamțului Craiul leșesc puind în ea comindat și slujitori de ai săi, scoțând oamenii lui Cantemir Vodă, întărind cu pușci și cu bucate deajuns (…). Și așa au rămas din Neamț tot locul sub ținere leșească și de acolo ieșea podgheazuri la drumul Caminiții de lovea haznelele și pre neguțători, și ajungea până la Bugeag, de apuca herghelii și prindea tătari (…)

(C. Giurescu, editor, – Letopisețul Țării Moldovei de la Istratie Dabija până la domnia a doua a lui Antioh Cantemir, 1661-1705/ București, 1918)

La 1691, cetatea Neamțului suportă asediul unei oști poloneze condusă de Jan Sobieski care ajunge la sub zidurile ei cu gândul de a o cuceri și de a mai adăuga încă o victorie la palmaresul său de mare comandant de oști. Era însoțit de hatmanii Iablonovski și Pototki. La acea dată, Sobieski era deja un rege cu faimă în toată Europa care-l privea cu sperabța că va da lovituri puternice puterii otomane.. provenea dintr-o mare familie nobiliară, parcursese întreaga ierarhie militară și statal-administrativă, era un strateg militar deosebit de valoros, era erudit și vorbea mai multe limbi străine. Printre marile bătălii purtate de el – până la momentul ajungferii armatei poloneze sub zidurile Cetății Neamțului – se numără și aceea din data de 11 noiembrie 1673, din timpul războiului polono-turc (1672-1676), obținând o importantă victorie în lupta de la Hotin în urma căreia a fost capturată și cetatea. Încoronat rege al Poloniei la 2 februarie 1676, Sobieski a depus mari și susținute eforturi pentru a întări țara, sens în care a încheiat o serie de alianțe politice și militare, îndreptate împotriva pericolelor care se profilau pe atunci la orizont: ascensiunea otomană și expansiunea suedeză. S-a alăturat la un moment dat papei Inocențiu al XI-lea în lupta pentru salvarea creștinătății. După victoria împotriva tătarilor și cazacilor – 1648 respectiv 1653 – în iulie 1683, vine în ajutorul Vienei care era împresurată de turci, reușind ca la 12 septembrie să-i înfrângă din nou pe turcii în evidentă superioritate numerică și aflați sub comanda lui Kara Mustafa în bătălia de la Kahlenberg. (Wikipedia – Enciclopedia liberă)

Așadar Sobieski în persoană se afla în fața porților cetății Neamțului. De fapt, regele polon mințea pe undeva: deși afirma că dorea să elibereze Moldova de sub turci, în realitate, el nu voia altceva decât să anexeze Moldova regatului său. Jurnalul expediției lui Sobieski, care era ținut de un lituanian, arăta negru pe alb, că „cetatea era de o tărie deosebit de mare”, „o operă străvecfhe pe un munte înalt, stâncos, într-un pătrat, deasupra pârâului Neamț”. Izvoarele istorice care fac relatări despre acest asediu sunt contradictorii și caută să încline balanța fie de o parte fie de cealaltă, minimalizând sau amplificând meritele celor două tabere, asediații și asediatorii. Pe cine să învrednicim de încredere privitor la acest asediu? Pe cronicarul regelui polon, nobilul lituanian Cazimir Sarneki, care pune predarea micii garnizoane moldovene prea devreme și în urma unui mic incident? Pe Dimitrie Cantemir care nefiind martor al evenimentului relata povestirile celor care au servit la curtea tatălui său, Constantin Cantemir în „Istoria Imperiului Otoman” și „Viața lui Constantin Vodă Cantemir”? Pe Vasile Alecsandri sau pe Negruzzi? Greu de pronunțat. Oricum, Cetatea Neamțului a cunoscut încă o pagină glorioasă în tumultoasa sa existență.

(www.lovendal.ro/wp52/negruzzi-a-mintit-in-sobieski-si-romanii-moldovenii-au-cedat-ușor-cetatea-neamtului/)

Privitor la acest eveniment, nu numai Costache Negruzzi a descris în nuvela „Sobieski și românii” asediul Cetății Neamț (Constantin Negruzzi – „Păcatele tinerețelor”./ Editura „Minerva”, BucureȘti, 1986, pag. 111-116) sau Dimitrie Cantemir ci și George Coșbuc, în poezia „Cetatea Neamțului” scrisă în 1896.

„Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care “Neamțul se numea
Și-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemți, germani sau teutonici.

……………………………….

Ce-a mai fost puțin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieșii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărți i-a pus.
Și din Dorna până-n Tulcea,
Toți citesc ce-a scris Neculcea.

(George Coșbuc – Cetatea Neamțului / www.poezie.ro)

Sunt interesante aceste versuri. Nu numai cele care fac referire asupra plăeșilor din cetate ci și asupra celor care au construit cetatea precum și a sursei care a tratat subiectul, anume cronicarul Ion Neculce.

Pe timpul domniei lui Constantin Vodă (Constantin Cantemir, 1685-1693) în Cetatea Neamțului și-au aflat scăparea cei trei fii ai lui Miron Costin, logofătul care a fost ucis din ordinul domnitorului bănuit de conspirație împreună cu alți boieri. Fiii logofătului au scăpat refugiindu-se în cetate dar „ceilalți boieri au fost prinși, li s-au jefuit casele, puși în fiare și trimiși spre Iași”. Au scăpat numai datorită faptului că a intervenit moartea domnitorului. (Ioan Lupu – Vina și procvesul ei la români./ Cugetări sociologice, Vol. I, pag. 255, Iași, 1934.)

Tot în timpul domniei lui, și chiar din porunca acestuia, s-a dat foc și a ars Târgul Neamțul, trimețându-se pentru acest scop pe Antioh Hatmanul, care totodată a împrăștiat pe toți leșii câți se aflau aici, fugind unii la cetate pe care însă hatmanul n-a putut-o lua.

(George Ioan Lahovari și G-ral C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu – marele dicționar al României, vol. IV. Alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe./Bucurețti, 1901, pag. 469)

În Letopisețul său, Neculce face referire la anii 1684-1694 când Cetatea Neamțului cnoaște o mare tragedie iar Moldova o perioadă de nesiguranță, de invazii ale oștilor polone sau cazace precum și a diverselor pâlcuri de răzvrătiți înarmați care jefuiau și ucideau pe unde ajungeau. Așa s-a întâmpat și când oștile regelui polon Sobieski au ajuns în Moldova. Atunci, o ceată de cazaci și polonezi au ajuns la Cetatea Neamțului, unde se afla și domnița Rucsandra, fiica lui Vasile Lupu care rămasă văduvă după moartea soțului ei Timuș Hmelnițchi se retrăsese în interiorul cetății împreună cu toate bogățiile ei. Prin trădarea unui boier-anume Crupenschi- cazacii a intrat în cetate unde după relatările cronicii „mai multe munci au muncit-o pentru avuție, iarpe urmă i-au tăiat capul cu toporul pe pragul cetății. Spun că au găsit la dânsa 19.000 de galbeni”

(Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă,AulV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142-156)

La 1694, sub domnia lui C. Duca, Cetatea Neamț a fost jefuită de tătari care au făcut același și cu satele dinn jurul ei. Tot în timpul domniei lui, în al treilea an al domniei, au parvenit date despre Mose Serdarul care era reiment la Cetatea Neamțului, și care a făcut o incursiune spre Iași însoțit de o mică unitate de vreo 300 de panduri, omorând pe Cerchez-Aga despre care se spunea că era putred de bogat și revenind apoi la cetate lăsând Iașii în spaimă și teroare

(George Ioan Lahovary, general C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al Romîniei, vol. IV, București, 1901,pag. 468, 469)

La 18 noiembrie 1695, numele Cetății Neamțului apare într-o adresă a comandantului garnizoanei poloneze care se afla încartiruită în cetate către superiorul său de la Cracovia. Astfel, Daniil Rupicki îi scria lui Stanislav Jablonovski următoarele: „Comandantul garnizoanei polone din Cetatea Neamțului raportează marelui hatman că domnul Moldovei, Constantin Duca (1693-1695), le-a întrerupt aprovizionarea cu hrană, aceasta la îndemnul socrului său, Constantin Brâncoveanu, care-i trimite oameni pentru recuperarea punctelor ocupate de poloni.”. Înștiințarea îi era adresată – așa cum am arătat mai sus – „Preaputernicului și mult milostivului meu domn și binefăcător, domniei sale domnului castelan de Cracovia, marelui hatman al coroanei și binefăcătorului meu să i se dea în grabă la Liov”. La stânga adresei era scris: „De la comandantul Neamțului în ziua de 18 noiembrie 1695”. Nu cunoaștem cum s-a reglementat această situație dar, mai târziu, în timpul domniei lui Antioh Cantemir (1695-1700), la 3 august 1699 găsim „Instrucțiunile lui Sigismund Brzescianski, sol în Moldova trimise din tabăra de la Zwaniec: va face cunoscut lui Antioh Cantemir punctul de vedere al comisarilor în legătură cu găsirea mijloacelor pentru evacuarea Cameniței de turci iar a Neamțului și Sucevei de poloni”.

(Ilie Corfus – Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea./ Edit. Academiei RSR, București, 1983, pag. 335, 339)

Între martie-aprilie 1693 și 1710-1711, domn al Moldovei va fi Dimitrie Cantemir. În una din lucrările sale, el descrie „Ținutul Neamțului care se întinde o bucată bună între apele Moldova și Bistrița. Aici este Neamțul, cetate, pe un deal înalt lângă apa cu acest nume, care din fire este așa de tare încât poate să înfrunte cu mândrie orice atac ostil. Ea a fost împresurată de mai multe ori, odată de turci, sub imperiul lui Soliman (în timpul domniei lui Patru Rareș) și odată în timpurile noastre, de Ion Sobieski, regele Poloniei. Și nici atunci n-ar fi fost luată dacă puținii moldoveni care erau într-însa, n-ar fi fost siliți să se închine polonilor. Mai înainte era împrejurată cu două ziduri și avea numai o poartă, iar după aceea turcii, stricând zidul cel din afară, a rămas acum moldovenilor cel dinăuntru. Până a nu fi Moldova supusă turcilor, la vreo întâmplare de războiu, domnii își trimiteau copiii și visteria acolo ca într-o cetate nebiruită. Încă și acum este pentru locuitori la orișice timp de răsmeriță un loc foarte sigur de scăpare. Pentru aceea și domnii mai înainte, au zidit într-însa case mari, care și acum se pot vedea, dar nu au purtarea de grijă ce i se cade”.

(Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae / Edit. Academiei RSR, 1973)

Cetatea își trăia însă ultimile ei zile de glorie. Prin Tratatul de la Karlovitz (1699) s-a stabilit ca armatele poloneze să se retragă din Moldova în totalitate însă abia în timpul domniei lui Antioh Cantemir (1705-1707) o armată moldovenească sub conducerea hatmanului Lupu Costachi i-a alungat pe polonezi din cetățile Neamț și Suceava. Ultimele momente de glorie înainte de a intra definitiv în istorie Cetatea Neamț le-a trăit în timpul domniei lui Mihail Racoviță (1703-1706, 1707-1709, 1715-1729).

(Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă, AnulV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142-156) Împotriva lui s-au răsculat o parte din boiericare au fost încurajați în acțiunnea lor de un general austriac ce-și avea garnizoana la Brașov. Austriecii au fost chemați în ajutorul răzvrătiților de către boierul moldovean stolnicul Vasile Ceaurul, nepot al lui domnitorului Gheorghe Ștefan. (N. Istrate – Cele din urmă evenimente ale Cetății Neamțului./ „Calendar” Asachi, 1847) Conducătorul austriecilor veniți în ajutor era un anume căpitan Ferenț caere printre altele s-a mai preocupat și de cetate, efectuând câteva reparații și desfundând fântâna din curtea interioară. În drumul lor spre Cetatea Neamțului „prins-au pe Ilie Catargiul, vel logofăt și pe Antoniu Comisul, și alți, și i-au închis în cetate; și pe urmă au slobozit pe logofătul Catargiul, iar pe celalți i-au ținut închiși”.

(Octav- George Lecca – Familiile boierești române. Istoric și genealogie după izvoare autentice, pag. 157/MDCCCXCIX (1899) – București)

În 1716, conducătorul expediționarilor Francois (Ferenț) Ernaut de Lorena este ucis undeva pe lângă Iași. Austriecii au fost cu greu scoși din cetate și alungați după ce au fost înfrânți în lupta din 10 ianuarie 1717 de la Mănăstire Cetățuia, -loc unde și Ferenț a fost decapitat-de către moldoveni sprijiniți de tătari, care s-au dedat apoi la prădăciuni cum nu se mai văzuse până atunci.

Odată cu aceste evenimente dar și cu distrugerea ordonată de Mihai Racoviță, Cetatea Neamț și-a pierdut din importanță, atăt militar cât și politic, intrând într-o stare de degradare continuă. O certitudine era și faptul că artileria conoscuse o asemenea dezvoltare încât puterea de foc a tunurilor cât și distanța apreciabilă la care își puteau lansa încărcăturile făceau din Cetatea Neamț o „pradă” extrem de facilă. Abandonată din secolul al XVIII-lea și neglijată total de către domnitorii fanarioți ai Moldovei timp de mai bine de 100 de ani, cetatea a intrat accentutat proces de ruinare. Din toată gloria ei străveche, ajunsese un adăpost pentru tâlhari. A trăit aceeași istorie cu cea a Moldovei. Pe la 1733 din ea nu mai rămăsese decât scheletul. În acest stadiu era atunci când a fost vizitată de Grigore Ghica Vodă pe când se întorcea dintr-o vizită de la Mănăstirea Neamț. Și domnitorul Mihail Sturza a vizitat Cetatea Neamț, ocazie cu care s-a refăcut drumul. Și cam atât. Mai bine de două sute de ani nu numai că nimeni nu s-a preocupat de conservarea ei, de păstrare pentru viitorime ca o pagină de glorie nemuritoare a Moldovei sau poate chiar la restaurare dar locuitorii din Târgu Neamț sau dinsatele apropiate din acele timpuri știu sigur că multe din casele și beciurile lor au fost făcute cu piatră din cetate.

(Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă,AulV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142-156)

Văzând situația jalnică a Cetății Neamțului, decăderea la care ajunsese, ruinarea continuă a zidurilor care încă se încăpățânau să cadă dar mai ales impasibilitatea autorităților îl face pe G. Tutoveanu să-i dedice următoarele strofe, extrem, de sugestive și la obiect dar și de o tristețe molipsitoare:

„ CETATEA NEAMȚULUI

Trezește luna morții din cetate:

S-aud semnale, freamăt. Zăngăniri,

Plutesc pe ziduri tainice sclipiri

De coifuri și de suliți ferecate…

Și. prin Ozana, trec nenumărate

Și numai-n zale-oștiri după oștiri,

Cu cai sirepi ca niște năluciri

Și flamuri albe-n vânt desfășurate…

Și vin mereu… talaz de urieși:

Sobieski-și duce-armia-i nenfricată

Să-nvingă-n lupte-o mână de plăieși…

Că nu mai știu: aievea-i ori visez…

Dar de pe turnul străjilor de-alt-dată,

În loc de bucium, cânt-un huhurez.”

(„Cuget clar” (Noul „Sămănător”) – Anul IV, Nr. 1 24, București, 21 decembrie 1939 / Revistă de direcție literară, artistică și culturală condusă de N. Iorga)

Între 1834-1849, din timpul lui Mihail Sturdza, a început, cu toate intervențiile lui Chrisoverghi care în acele vremuri era poet, a se dărâma.și din piatra scoasă s-au zidit foarte multe case evreiești din Târgul Neamțul, chiar și în zilele noastre.

(George Ioan Lahovari și G-ral C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu – marele dicționar al României, vol. IV. Alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe./Bucurețti, 1901, pag. 470)

Asemenea unui vestit solist de operă, Cetatea Neamțului, după ce și-a terminat „de interpretet partitura istorică” a intrat în uitare. Părăsită, abandonată, uitată de oficialități și de forurile îndrituite în a conserva pagi-nile de strălucită istorie a neamului, mai trezea din când în când interesul unor oameni care căutau să mențină interesul asupra unor obiective istorice.Unul dintre aceștia era și N. Istrate, care, la sfârșit de secol XIX deplângea lipsa de pietate a moldovenilor „față de ruinele cetății Neamțu, după dărâmarea ei de către Mihail Racoviță”. El arăta că „locuitorii din Târgu Neamțu” și nu numai au scos piatră și cărămizi dinzidurile cetății, pentru a le folosi la construcția locuințelor. Tot el îl amintește pe generalul Kiseleff care s-a gândit la păstrarea acestor ruine. În acest sens, el a dat indicații „ocârmuirii” să facă „îngrădire în jurul cetății șia pus pază ruinelor”. Cu timpul însă îngrădirea s-a dărâmat. La acele timpuri – anul 1894 – „ministrul instrucției publice, Nicolae Ghica Comanul, a luat noi măsuri pentru paza ruinelor”.

(Revista „Albina românească”, XXI (1894), foileton: „S. Gherman”, semnat N. Istrati, pag.425-428/Bibliografia analitică a periodicelor românești, vol. I, 1790-1850, Partea a II-a./București – Academia RSR, 1967)

La început de secol XX, pe sub dealul cu râpi golașe și abrupte unde zăceau în uitare ruinele a ceea ce a fost cândva un falnic „cuib de vulturi”, călătorul putea vedea după ce trecea prin tihnita mică urbe, o moară cu stăvilarele lăsate cu „lăptocul umflat de apă care parcă tace și așteaptă”. Apa care purta roata acestei mori trecea pe la poalele dealului în vîrful căreia străjuia cetate și prin anii 70, numai că noi nu aveam în memoria noastră tabloul acelor timpuri. Pe lângă acea moară, se mai puteau vedea câteva case, parcă pipite și înfricoșate de imensitatea stîncilor sub care erau construite. Nu erau rare situațiile când șuvoaiele de apă care veneau de pe stânci atunci când ploile se făceau simțite din plin, înecau grădinile cu zarzavaturi ale oamenilor. În unele dintre grădini se puteau vedea, parcă înțepenite în pământ, bucăți de piatră rupte din stâncile de deasupra caselor și căzute. Dar undeva sus, prin negura pădurii se puteau zări rămășițele a ceea ce a fost odată Cetatea Neamțului, triste și și abandonate, asemenea unui muribund care urmează să-și dea ultima suflare pe care înainte de a muri cu demnitate. Vor mai trece însă ani și ani, timp în care zidurile ei se vor proiecta pe ecranul imens al cerului

(„ALBINA” – Revistă populară. Anul X, Nr. 10, 3 decembrie 1906)

După decăderea ei, Cetatea Neamțului era asemenea unui cimitir cu mormintele prădate, și cu crucile frânte. Așa arăta dacă reușeai să te strecori printre ruine în interior. Astăzi, porțile ei sunt larg deschise tuturor celor car vor să-i admire măreția, să-i retrăiască istoria, inchizînd ochii pentru câteva secunde și gândind la gloria ei de altă dată, la glorioasele pagini scrise de domnia lui Ștefan cel mare. Zidurile ei groase, mai dezvăluie și acum locul fostelor țâțâni de fier și a zăvoarelor de fier cu care se înhideau porțil făcute din stejar masiv. Cele patru turnuri care străjuiau cetatea sunt acum în mare parte surpate, măcinate de tempestele naturii dar și de mâna omului. Pe la începutul secolului XX, din cele 12 picioare care susțineau podul din piele mai existau patru. Se puteau bine desluși încă, până la începerea lucrărilor de restaurare rândurile de ziduri care împrejmuiau cetatea Se vedeu și urmele fântânii din mijlocul curții interioare, de unde, după cum spun legendele „ pornea hruba pe sub pământ și scotea capul tocmai la Cerdac, straja cea mare de pe vârful muntelui. Și de acolo tăia drum, iarș pe sub pământ, până la valea Oglindeștilor – Oglinzii de astăzi”.. Tot mărturiile amenilor timpului spun că în aceeași perioadă de început de secol, se mai vedeau urmele magaziilor și beciurilor care erau în mare parte acoperite cu moloz. Ici acolo mai apărea conturul unor uși. mai rămăsese o parte din zidul care pe timuri făcea parte din turnul vestit numit „La melc”, turn care se spunea că avea o scăriță întortocheată care ducea spre „fundul ascunzătorii pe cel care, neștiind seama, ar fi cutezat să se coboare aici”. Tocmai din vârful acestui turn straja care veghe zi și noapte se înțelegea cu paza de le mănăstirea Neamțului care se afla la o distanță de 12 km. în linie dreaptă, prin semnale cu foc. Puțin mai rămăsese și din turnul plăieșilor de gardă, din casele domnești, din balcoanele acestora, din altarul sfântului lăcaș. La acea dată se mai distingeau urmele icoanelor. Trist tablou.

(I.Chiru Nanov – În preajma Ceahlăului. Cuibul vitejilor. – „Noua revistă română”. Politică, literatură, Știință, Artă. Director: C. Rădulescu-Motru – Nr. 20, 11 martie 1912, Vol.XI, pag. 315)

De acolo de sus, de pe culmea acelor stânci golașe, cetatea își reflecta tăcut tristețea în apa Ozanei, care încă mai trecea pe la poalele ei la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, zidurile ei pe atunci distruse plângându-și mărirea de odinioară când străjile se plimbau pe ziduri cutând să pătrundă cu vederea dincolo de linia orizontului sau dinspre direcțiile de unde se puteau ivi primejdiile. În interiorul ei, paznicii nu mai străbăteau zidurile mărețe și impunătoare, preotul din bisericuța ce se găsea în cetate rămăsese doar în amintirea oamenilor locului, iar în rândurile de jos, hambarele, cămările de provizii, grajdurile care adăposteau caii garnizoanei care era încartiruită în cetate, locuințele, fântâna chiar și căile secrete de ieșire din cetate atunci când era supusă unui asediu îndelungat erau într-o totală prăsire. Nici un caveler îmbrăcat în zale strălucitoare nu mai putea trece pe podul sprijinit pe picioarele solide din piatră sau pe podul mobil spre a intra în cetate. Așa era pe la 1911. Totul era o amintire,un vis despre timpurile pierdute în istorie, mai liniștite sau mai agitate, dar care au marcat din plin Cetatea Neamțului sau micuța urbe de la poalele ei.

(„Viața Romînească”, 1911, Anul VI, Martie, Nr. 3.Directori C. Stere și Dr. I. Cantacuzino – Note pe marginea cărților: „Cu paloșul”, D.D.P., pag. 399)

Ceea ce se aștepta de aproape 200 de ani, a început să se întâmple în 1968-1972, când s-a făcut o consolidare a zidurilor. Întreaga lucrare a fost coordonată de arhitectul Ștefan Balș și a urmărit o reconstituire parțială a unor segmente de ziduri prăbușite. Abia între anii 2007-2009, s-a făcut o reabilitare mai amplă, beneficiindu-se în acest sens de fonduri Phare în valoare de 2,5 mil. euro.

De-a lungul timpului Cetatea Neamț a fost evocată în versuri și proză de numeroși poeți și scriitori, cu toții fascinați de filele de glorie pe care le-a trăit. Astfel, Grigore Ureche în „Letopisețul Țării Moldovei”, Miron Costin în „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace” și în „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, Ion Neculce în „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat” și „O samă de cuvinte” au prezentat pe larg date și fapte la care Cetatea Neamț a fost martoră de-a lungul timpului. La fel și Dimitrie Cantemir în „Descripțio Moldaiae”, scrisă între anii 1714-1716 la curtea Țarului Petru I. (Preot Constantin Matasă – Cetatea Neamțului / „Boabe de grâu” – Revista de cultuă,An lV, 1934, Nr. 3, redactor Emanoil Bucuța, pag. 142-156) Alexandru Hrisoverghi (27.02.1811-9.03.1937)prin poezia „Odă la ruinele Cetății Neamțului”, 1830 merită un moment aparte. Și aceasta nu pentru că era preferatul lui M. Kogălniceanu ci pentru cea dintâi „compunere a sa”, amintită anterior dar și pentru faptul că ia o poziție durtă asupre acelor locuitori ai orașului nostru Târgu Neamț care nu gândeau deloc la respectul ce fiecare locuitor trebuie să-l aibă pentru conservarea valorilor istoriei neamului. El spunea că pornirile vandaliste ale acestora combinate cu interesul mârșav îi determina să distrugă cetatea lui Ștefan prin scoaterea pietrelor din zidurile acesteia și ridicarea unor construcții în oraș. Între toți acești vandali, se distingea un anume Beli-Bou, care devenise pătimaș în a distruge zidurile cetății, din pietrele căreia și-a ridicat ulterior „un ratoș întreg” (han), cel mai mare din Neamț. Pornit de ura asupra unor astfel de apucături barbare, el și-a strigat mânia în viersuri:

„O, fraților moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valmă,

Veacurile viitoare nu gândiți că-i să dați samă?

Și puteți cu sânge rece privi ace dărâmare?

Nu opriți barnara faptă, nu săltați toți o strigare?”

(M. Kogălniceanu – Viața lui Al. Hrisoverghi./1.01.1843/ www.titudorancea.org.ro; „Societatea de mâine” – Revistă săptămânală pentru probleme sociale și economice./Anul III, Nr. 19, Cluj, 9.05.1926)

Mai amintesc aici pe Costache Negruzzi (nuvela istorică „Sobieski și românii”, 1845), Gheorghe Asachi (În volumul de lirică patriotică „Ștefan cel Mare la Cetatea Neamțului”, despre care revista „Albina” din 1845, Nr. 100 din 20 decembrie, menționa: „Asachi … are un foarte intereresant foileton „Bănuțul lui Ștefan Vodă”, în care povestește călătoria făcută cu taicî-său, la 1805 la Cetatea Neamțului, unde un sihastru i-a dăruit un bănuț de argint”. (E. Lovinescu – Gheorghe Asachi – viața și opera sa./ Editura Casei Școalelor, 1927, pag. 174) Și mai departe Vasile Alecsandri (drama „Cetatea Neamțului”, 1857), Dimitrie Bolintineanu (poezia „Muma lui Ștefan cel Mare”, 1857 și proza memorialistică „Călătorii în Moldova”, 1859), Ion Creangă (Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri , 1880-1881), George Coșbuc ( poezia „Cetatea Neamțului”, 1896), Alexandru Vlahuță („România pitorească”, povestirea „În munții Neamțului”, 1901),Mihail Sadoveanu (povestirea „Cetatea Neamțului”, 1908), Nicolae Iorga („Note de călătorie”, 1908).Calistrat Hogaș (povestirea „Spre mănăstiri”, 1912). La rândul său, Alecu Russo, făcând o asemănare între frumusețea unor țări din Apus și bogăția locurilor și mărturiilor istorice de la noi, ne arată că și în zona noastră sunt locuri minunate și chiar îndeamnă călătorul „să arunce în trecere o privire de admirație înlăcrimată spre Neamț, lasă altă lșacrimă în locul acela cu nume poetic, care se cheamă Valea Albă, pe unde rătăcesc umbrele războinicilor lui Ștefan”. Nu se poate să nu amintesc pe Ana Conta-Kernbach (1866-1921, sora filosofului Vasile Conta) căreia, în București, la 1915, îi apărea în volumul „Clipe”, sub îngrijirea editorului C. Sfetea, poezia „Cetatea Neamțului” din care trebuie neapărat să reproduc prima strofă:

„ Pădure adâncită s-agață pe munte, în fașă pe-o culme Cetatea.

Pustiu singuratec și tainic sub albă fâșie de lună,

Zidire răsleațpă cu negre prăpăstii în preajmă,

Din galerii străbune atâta-i ! Atât e din râvna străbună !

O strajă de taină în juru-i fac negrele falduri de umbră.” (…)

TÂRGU NEAMȚ – Trecător prin secole

Târgu Neamț se găsește așezat în partea central-estică a României, mai exact în depresiunea Ozana-Topolița, pe cursul mijlociu al rîului Ozana, la o altitudine medie de cca 365 m, în locul unde se intersectează coordonatelen de 47G12m lat. N. și 26g21m longitudine E. Pe harta județului Neamț este așezat în partea de nord-est, la intersectarea unor drumori circulate, de o deosebită importanță economică și turistică.

Zona a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, din epoca bronzului tracic (cca 1800-1100 î.H.) fapt atestat de descoperirile de la Lunca, Oglinzi, Vânători, Săvești, atribuite culturilor Costișa și Noua. Obiecte din perioada geto-dacică au fost descoperite și la Tg. Neamț , Ocea și Urecheni. Așezarea de pe teritoriul actualului oraș s-a închegat în perioada premergătoare constituirii statului feudal Moldova.

(Gabriel Davidescu, Traian Onofrei – Orașul Tîrgu Neamțși împrejurimile/Edit. „Egal”, Bacău, 1998, pag. 7, 9)

Primele mărturii documentare despre orașul Tg. Neamț ne parvin –deocamdată – din „Lista orașelor rusești îndepărtate și apropiate” (1389-1392) document care mai cuprinde și o serie de informații despre ceilalți vecini ai Rusiei din acea perioadă. Orașul a apărut într-o perioadă incertă , aceea a cristalizărilor relațiilor feudale pe teritoriul României, la început fiind un mic nod comercial dezvoltându-se mai apoi sub puternica protecție a Cetății Neamțului. Dezvoltarea urbei a fost favorizată și de faptul că s-a constituit într-o zonă neinundabilă, apa Ozanei neputând pune în pericol gospodăriile oamenilor. Pe parcurs, târgul s-a întins spre Culmea Pleșului constituindu-se astfel vatra așezării care se găsea pe undeva , la nord-vest de centrul pa care-l cunoaștem noi, adică zona cuprinsă între Biserica Domnească și fosta Uliță veche. Aceasta nu era însă singura. Mai existau, paralel cu ea, Ulița Târgului și Ulița Prundului. Se promovează ideea că aceste trei ulițe, precum și rețeaua de străduțe care făceau legătura dintre ele ar fi constituit vatra inițială a orașului. Înn timp, odată cu dezvoltarea economică a așezării, a creșterii numărului de locuitări precum și a oportunităților pe care le ofereau amplasarea orașului a făcut ca după un anumit timp să apară și alte zone de locuințe adiacente vechiului nucleu, zone care ar însemna actualele cartiere Humelești și Blebea. Cât privește această ultimă zonă care apăruse inițial pe șoseaua care ducea spre Pașcani, a fost strămutată pe malul Ozanei, sub dealul Boiștei (la începutul secolului al XVIII-lea) ca urmare a deselor raiduri militare ale turcilor și polonezilor.

În pofida acestor inconveniente, Târgul Neamț se extindea continuu atingând în secolul al XIX-lea cele mai mari valori, procesul stagnând în adoua jumătate a secolului al XX-lea.

(Anca Dimitriu, Radu Dimitriu – Evoluția teritorială și zona funcțională a orașului Târgu Neamț/Seminarul geografic „D.Cantemir”, Nr. 21-22/2002)

„Așezarea de la umbra cetății bătrâne, începe să aibă un târg cercetat, pentru vînzare de cai între altele. El avea acum, pe la 1600, un șoltuz și 12 pârgari și oameni din Câmpulung veniau până aici la „zi de târg”, cumpărând caii după datină, fără „chizeș”, fără „sodăș”, dar cu scriere în „catastivul târgului”. Era aici și o biserică domnească, a Sf. Dumitru, cu „popă domnesc”, căreia i se zicea anume „biserica Ștefan Vodă”. Târgul era pe la începutul veacului al XII-lea, legat cu Ardealul prin valea Hangului și avea o populație de „orășeni” exclusiv românească de acum, cu nume ca: Floreciu, Flocea, Ursul, Bordeiu, Giurgea, Bordea, Leancă, etc. Doar câte un nume neobișnuit ca Valentin, Hanoș, Șandor, Ilie Sasul, dacă mai rămăsese din vremurile amestecului cu străinii colonizați (La acea vreme călătorul Bandini menționa la 1636, 20 de familii catolice). Autoritatea de căpetenie nu mai era a șoltuzului și pârgarilor: se vede din actul de la 1672 care pomenește într-o chestie de proprietate, că „județul” îl face pârcălabul sau Portarul de sus de la cetate, care-și primește ca răsplată „leul bătut”, iar „feciorii” lui un potronic; se mai plătesc diacului, ce scrie, doi potronici, pentru osteneală, târgului, ai cărui șoltuz și un pârgar sunt totuși de față, revenindu-i numai „13 costande de băut”. De altfel „pârcălabul cu aprozii, vătafii și pușcăriașii lui se amestecau zilnic în trebile târgului”.

(N. Iorga – Istoria comerțului românesc-Epoca veche. Lucrare scrisă din inițiativa și cu sprijinul „Sfatului Negustoresc” din România, București, 1925, pag. 221,222)

Terebuie să notez poziția lui Marco Bandini din 1644 care, din relatările sașilor din Tg. Neamț, orașul ar fi fost locuit la începuturile lui de câtre sai veniți din Transilvania, sași care se bucurau de respect și autoritate dar și de potență economică, financiară. Astfel s-ar fi explicat și existența a cinci biserici catolice, informație care este totuți discutabilă. De aici se poate discuta și despre contribuția lor la ridicarea cetății la începuturile ei.

(cetateaneamtului.ro/toponimul –neamt/2)

O misiune apostolică în Moldova, petrecută în anul 1661, menționa faptul că „(…) Târgul Neamț este aproape de munții Transilvaniei, lângă râul cu același nume; multe biserici și mănăstiri schismatice în apropiere. Biserica romano-catolică e de lemn; 109 suflete rămase după ciumă. Preut nu este (…).

În completarea acestui raport, vine un altul, în 1662, al lui Vlas Koicevic (1622 ? sau 1625-1677) care arăta că „în înscrisul vistației din1661 apar și unele informații asupra cărora nu se stăruie îndeajuns și care sunt de un interes deosebit. Ravagiile ciumei sunt menționate doar în două locuri, la Tg. Neamț și Vaslui pentru a explica micul număr al catolicilor din ele”.

(Călători străini despre Țările Române – Vol. VII/Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, pag. 136, 138)

Deși cercetătorul ieșean Nicolae Grigoraș a respins ideea originii străine și aportul alogenilor în geneza orașelor moldovene, considerând că „negustorii și coloniștii străini, când au venit la noi, țara era organizată, ei au mărit numărul negustorilor români întemeietori” (Nicolae Grigoraș – Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regulamentul Organic, pag. 13-14 / Publicațiunile Institutului de Istoria României „A D Xenopol”, 1942) , ulterior el a acceptat o idee mai veche privind importanța pe care au avut-o drumurile comerciale de tranzit ce străbăteau Moldova în formarea și dezvoltarea orașelor din această provincie. În această situație și-a exprimat opinia că vechile capitale, Baia, Siret și Suceava au putut fi centrele unor formațiuni statale locale existente în nordul Moldovei în perioada anterioară constituirii statului independent (Nicolae Grigoraș – Despre orașul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal, pag. 90 / în „Studii de Cercetări Științifice (SCȘ), Iași, an XI (1960), fascicul 1) apreciind că locul castelului feudal occidental l-a luat cetatea: o parte din orașele moldovenești, ca Târgu Neamț, Suceava, Siretul și Romanul, întemeiate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, s-au dezvoltat sub ocrotirea cetăților (Nicolae Grigoraș – Vechi cetăți moldovenești (istoria lor), în „SCȘ”, istoric, Iași, vol. XX (vol. III din seria nouă), 1946, pag. 13.) O poziție apropiată a adoptat și Constantin Șerban care afirmă că „ … unele cetăți din țările române, având în jurul lor așezări stabile ale unei populații care desfășura activitate comercial-industrială, au devenit treptat orașe, ca de exemplu Cetatea Neamțului care a generat Târgu Neamț, Cetatea Sucevei – orașul cu același nume, etc.” (Constantin Șerban – geneza orașelor medievale românești. Noțiunile de „târg” sau „oraș”. Etimologia și semnificația termenilor / În „Studii și articole de istorie! (SAI), București, 1969, pag. 71)

În acea perioadă, Moldova era străbătută și de drumuri care coborînd din Polonia se îndreptau prin trecătorilșe și pasurile Carpaților orientali spre Transilvania. (…) Al doilea drum cobora de la Suceava, traversa apa Moldovei și ajungea la Târgu Neamț, situat în apropierea Cetății Neamțului. De aici urma apa Bistriței până la Tazlău (important punct de vamă) unde se bifurca, o ramură a sa urmând Valea Trotușului, trecea prin Moinești și Comănești și străbătea trecătoarea Ghimeș spre Transilvania, iar alta, prin Onești și Târgu Trotuș, ajungea prin trecătoarea Oitux, la Brașov.

(Traian Valentin Poncea – Geneza orașului medieval românesc în spațiul extracarpatic, sec. X-XIV. Prefață de Rdu Florescu, pag. 43-44, 71, 160-161 / „Editura Bucureștilor”, Bucurelști, 1999)

Într-un dicționar de acum mai bine de 100 de ani este menționat Târgul Neamțul ca fiind „un orășel din moldova, pe pârâul Neamț. Se spunea că exista din secolul 14, la picioarele cetății, înființat prin secolul 13 de sași, de la care i se trage și numele”. La 1403 e amintit în documente printre târgurile mai importante ale Moldovei. „In imediata lui vecinătate erau Vânătorii Neamțului, un sat vechi al vânătorilor domnești și care avea o biserică de pe timpul lui Eremia Moghilă”.

(O.G. Lecca – Dicționar istoric, arheologic și geografic al României, pag. 567-568 / Editura „Universul” S A, București, 1937)

Pe la 1407 „(…) Drumul Băii ducea de la Suceava la Baia, unde se vămuiau mărfurile. Pornind din Baia, drumul trecea peste apa Moldovei la Tg. Neamț și de acolo la Piatra, în valea Bistriței Aurii, pentru a străbate prin pasul Tulgheș în secuime și de acolo la Bistrița”

(Ion Nistor – Istoria românilor. Vol. I, Capit. VI: Consolidsarea statului moldovenesc sub domnia lui Alexandru cel Bun.4-Relațiile comerciale cu Liovul, Bistrița, Brașovul și Caffa, pag. 266 / Ediție îngrijită de Florin Rotaru; Edit. „Biblioteca Bucureștilor”, București, 2002)

Anul 1408, a fost anul încare Alexandru cel Bun a acordat liovenilor privilegiul comercial în care se specifica și ce se va plăti pentru diversele categorii de mărfuri. Acest privilegiu, amintește de târgul Neamț. Aici poposeau uneori Domnii în drumurile lor prin țară. Documentul datat 9 iunie 1436, de la Iliaș Voevod este dat „în Neamț” („in Nempch). La fel și documentul din 1443 prin care Ștefan Voevod întărește lui Mihai Pisarul mai multe proprietăți. În același an , un călugăr Mihul Sava cumpără de la „Andrica de la Neamț” o vie „mai sus de Cetatea Neamțului”, iar în 1452, la 7 septembrie, „Tizoane, fiica lui Conatas din Neamț și cu fiul său Leurinț” vând mănăstirii Neamțului o bucată de pământ. De fapt, autorul susține că Târgu Neamț era o așezare anterioară întemeierii și trebuie pusă în legătură cu Cetatea Neamțului. Târgul Neamț, pare a exista din secolul al XIII-lea, ridicându-se la adăpostul cetății, având la început mai ales o populație „nemțească” și ungurească, apoi însă din ce în ce mai mult, românească. Multe din numele târgoveților din Neamț, menționate în documentele secolelor XV-XVII, sună străin. Astfel, vânzătorii bucății de pământ din 7 septembrie 1452, amintiți mai sus, au toți astfel de nume: Leurinț ar putea fi și săsescul Lorenz. Vom vedea mai încolo că mult mai târziu, la 13 iunie 1661, alături de „Dumitru șoltuzul de târg de Neamțu”, e pomenit și „Arpentie, pârgariul cel mare”; printre târgoveți se află și „Fialtin al Giurgei” iar între martori „Hanoș vătavul de pușcași”. Tot așa, la 6 august 1672, se vinde o casă între „casa lui Hanoș” și „biserica săsească”, la vânzare asistând „șoltuzul Dumitru și pârgar Simion și Fealtin”. Din rândurile de mai sus se observă cuvintele „biserica săsească”. Ele sunt pomenite deci la 1672. Asta însemna că la acea dată existau încă în Târgu Neamț urmași de-ai vechilor coloniști sași.

(Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, partea a II-a. De la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazukl./ Ediția a IV-a, revăzută și adăugită, pag. 444-446, 456)/Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1943);

După unele izvoare se spune că înainte de oreganizarea Mărcii Moldova de către Dragoș, Târgul Neamț a avut o veche populație gerrmană după cum îl arată și numele. Dar, prin anul 1420, ca urmare a războaielor husite (1420-1434), mulți slovaci și-au găsit adăpost în țara lui Alșexandru cel Bun „care a îngăduit așezarea lor în Moldova, în târgurile Trotuș, Bacău, Roman și în satele din jurul acestor două din urmă centre, în Târgu Neamț, Cotnari, Hușiși Ciubărciu pe Nistru, ba mai mult a dat și o poruncă în scris să nu fie tulburați de nimeni în exercitarea cultului lor”. Domnitorul se simțise deosebit de deranjat de proiectul regilor maghiari și poloni care planificaseră în secret împărțirea Moldovei între ei și de aceea i-a ocrotit pe husiți în Moldova cu toate intervențiile papalității

(1 – Anatol Măcriș, dr. – Segmente și fragmente de istorie. Cetăți și biserici (evoluție instituțională) anterioare organizării primelor state românești, pag. 118; 2 – C.G. Giurescu – Istoria românilor, I, București, 1974, pag. 146)

Nu întâmplător voi aminti aici data de 12 martie 6945 (1437). La această dată, la Suceava, Ilie Voevod dăruiește lui Ion Tolici și frateluui său Șandru, Varatecul lui Giurgiu, unde au fost viile sașilor, pentru a-și întemeia sat, arătându-i-se hotarul, de asemenea, hotărăște ca beneficiarul să asculte de judecătorul de la cetatea Neamț. De ce este impoprtanță această dată: în primul rând trebuie reținut faptul că la Varatec nu erau stabiliți sași. Cel puțin până acum nici un document nu menționează aceasta. Acești sași erau stabiliți în Târgu Neamț iar la Varatec aveau doar ceva domenii. Concluzia este că la 1437 în Tg. Neamț mai trăiau încă sași, nu fuseseră asimilați deci în totalitate și aveau și putere economică.

(Documenta romaniae historica-Moldova, vol. I – 1384-1448/Edit. Academiei RSR, București, 1975)

De-a lungul timpului orașul a avut de suferit de pe urma deselor invazii ale vecinilor, care în urma incursiunilor jefuiau și incendiau provocând distrugeri repetate lăsând în urma lor cenușă. „ (…) se pare că, pe urma războaielor, monastirea și biserica ei erau mai cu totul ruinate (M-rea Neamț). Ungurii cari în 1467 dădură foc Târgului, vor fi prădat și mănăstirea din apropiere (…)

(N. Iorga – Mănăstirea Neamțului-Viața călugărească și munca pentru cultură. Cap. IV: Ștefan cel Mare și Monastirea Neamțului, pag. 21 / Ed. a III-a, îngrijită de mănăstire. Edirtura Tipografiei Mânăstirii Neamțului, 1937)

Cu un an înainte de a trece în neființa, la 1503 (7011), septembrie, 30, la Suceava, Ștefan cel Mare voevod „dăruiește mănăstirii Neamț satele Băiceni și Mogoșești, pe Siret, (…) o prisacă, precum și în fiecare an câte 6 pietre de ceară din cele cuvenite domniei, din Târgul Neamț”. Era un semn bun acest fapt. Orașul avea oarece putere economică și avea proprietăți și dincolo de hotarele orașului.

( Ioan Bogdan – Documentele lui Ștefan cel Mare, vol. II: Hrisoave și cărți domnești 1493-1503: Tractate, Acte omagiale, Solii, Privilegii comerciale, Salv-conducte, Scrisori, 1457-1503./ București, Atelierele grafice Socec & Co, S.A., 1913; Documente privind Istoria României – Veacul XVI; Moldova, vol. I (1501-1550)/Edit. Academiei RPR, 1953)

De fapt, cu toate că orașul era subordonat pe de o parte Mănăstirii Neamț, pe pământul căreia exista și se dezvolta iar pe de altă parte domniei, Târgu Neamț, asemenea „orașelor și târgurilor, se bucura de o largă autonomie locală, gospodărindu-se prin șoltuzulmși pârgarii aleși de obștea târgoveților și asistați de sfatul oamenilor buni și bătrâni. Domnul putea însă acorda dreptul de târg și unor proprietăți boierești sau mănăstirești. De exemplu Craiova era proprietatea boierilor Craiovești iar Târgu Neamț sau Rădăuți erau proprietăți mănăstirești”.

(Ion I. Nistor – Istoria românilor. Vol. I, Partea a IV-a: „Viața economică și administrativă”, Partea a VI-a:„Epoca lui Ștefan cel Mare”, pag. 338)

Peste 60 de ani, m-ai precis în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1568) Johann Sommer relata despre răzbunarea voevodului care s-a revărsat asupra tuturor străinilor care trăiau în Tg. Neamț pe care îi bănuia că l-ar fi ajutat pe Despot. Au fost uciși „toți meșteșugarii care au fost vreodată ca fauri, zidari, săpători de mine de metale, arhitecți, și care mai toți erau sau germani sau italieni.” Deci și pe la acei ani, existau ăn oraș mulți urmași ai coloniștilor sași sau de alte naționalități. Nu fuseseră încă asimilați în întregime.

(cetateaneamtului.ro/toponimul-neamt/2)

Într-un document din anul 1597 Ieremia Movilă, domnul Moldovbei, adresându-se pârcălabilor de Neamț într-o cercetare zicea: „(…) Scriem credincioșilor slugilor noastre Pârcălabi de Neamț cum veți vedea această carte a noastră …”. Tot în același an, 1597, Ieremia Movilă dădea următoarea poruncă: „(…) scriem credincioșilor slugelor noastre pârcălabi de Neamț, cum veți vedea această carte a noastră să faceți legiuită dreptate lui Hâra ot Vârtop cu Ionașcu Drob ot Hogioage, că are să-i plătească lui un bou sau cinci taleri. Iar de va avea nedreptate, atunci să-și strângă megieșii și să se arate aicea. Altfel să nu faceți. Singur Domnul a poruncit”. Reiese deci că la acea dată la Neamț numai era un singur pârcălab ci doi și faptul că, în cazărturie mincinoasă Domnul își asuma judecata pentru reclamația nedreaptă.

(Vasile C. Nicolau – Priviri asupra vechei organizări administrative a Moldovei. Capit. IV: „Organizarea ținuturilor din Moldova în perioada de la constituirea principatului până la Regulamentul Organic”, pag. 158-159/Bârlad, 1913)

De la sfârșitul secolului al XVI-lea și din prima jumătate a celui următor ne-au rămas numeroase documente în care se arată că pârcălabii cercetau la fața locului diverse pricini din porunca domnului, ajutând astfel sfatul domnesc să le rezolve. Astfel, la 5 ianuarie 1591, referindu-se la o neânțelegere pentru stăpânirea unor poieni pe râul Bistrița, domnul Moldovei, arată că „i-am trimis la pârcălabii de Neamț și la târgul Neamț” să cerceteze cine trebuie să stăpânească aceste poieni; pe baza poruncii domnești, pârcălabii au dat o carte de judecată împreună cu reprezentanții tîrgului Neamț”.

(Nicolae Stoicescu – Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova sec. XIV-XVII. Capit. „Dregători cu atribuții de ordin public (administrativ, judecătoresc, fiscal), Partea a II-a/Biblioteca istoricăXVI, Academia RSR, București, 1968, pag. 212)

La începutul veacului al XVII-lea șoltuzii și pârgarii erau aceia care țineau condica orașului O astfel de condică e pomenită încă de pe timpul domniei lui Petru Rareș în Moldova și se numea „catastiful târgului”. Din punct de vedere al dezvoltării, în acel timp, Târgul Neamț cuprindea 250 de case; 74 erau ale catolicilor. Mai existau două biserici de lemn, preotul fiind sas. Deci la începutul secolului XVII populația de origine germană din Târgu Neamț era în scădere fapt susținut de existența numai a două biserici. Era și normal în condițiile în care în oraș mai erau doar 74 de case ale sașilor.

(N. Iorga – Istoria Românilor prin călători. Capit. VII,pag. 107: „Supt Petru Rareș” și Capit. XV: „Străini la noidupă adeverirea călătorilor”./Ediția a II-a, Vol. I, Edit. Casei școalelor,1928)

Dispute lăsate cu judecăți se purtau și în lumea ecumenică, chiar dacă le localizăm în anul 1619. Ele începuseră în 1916, 26 iulie și s-au întreținut până la 9 februarie 1619 și mai apoi s-au reluat între 1623-1626. În ele au fost atrași șoltuzul și cei 12 pârgari din Tg. Neamț care au trebuit să depună mărturie de faptul că mănăstirea Săcu nu a fost făcută pe locul mănăstirii Agapia, ci pe locul Cetății Neamț.

(Documente privind Istoria României. Veacul XVII-Moldova 1616-1620, pag. XI)

Tot acum la început de veac XVII, asemenea și altor zone din Moldova, și Tg. Neamț cunoaște o ascensiune a meșteșugurilor. În toată diversitatea lor. Astfel, prelucrarea pieilor a cunoscut în secolul XVII o dezvoltare deosebită la orașe. Sunt menționați un număr mare de meșteșugari din toate categoriile prelucrării pieilor: blănari, cojocari, cizmari, tăbăcari, curelari, etc. în cele mai importante orașe printre care și Tg. Neamț. Mențiunile despre șelărit și curelărit se înmulțesc după 1627. În afară de Iași, ele masi sunt menționate la Tg. Neamț și Suceava.. Berăritul și brăhăritul s-au dezvoltat în cadrul industriei alimentare. Interesate în venitul unor astfel de întreprinderi erau mănăstirile, care obțin de la domnie dreptul de a avea berării. Este cazul mănăstiriiHangul, carea obținut de la domnie încuviințarea de a avea o berărie în Tg. Neamț cu drept de monopol exprimat prin cuvintele „și nimene din lăcuitorii de pe acolo ce vor fi să nu aibă a fierbi în acea berărie”.

(Ștefan Olteanu – Meșteșugurile din Moldova în secolul al XVII-lea./ Studii și materiale de Istorie medie, vol. III, 1959/Edit. Academiei RPR-Institutul de istorie, pag. 32, 142, 157)

Prin anii 1623-1624 se consemna în Tg. Neamț, la 21 martie 1623 faptul că „Pietra din Târgul Neamț vinde lui Vasile Stroici o casă din satul Lățcani, ținutul Suceava. Un alt document, tot din 1623, 20 iunie, Ștefan Tomșa voievod poruncește pârcălabilor de Neamț să pună în vedere târgoveților din Târgu Neamț să lase în pace o poiană a mănăstirii Secul. Un an mai târziu, la 13 ianuarie 1624, la Iași, Radu Mihnea voievod, întărește mănăstirii Secul niște poieni din hotarul Târgului Neamț, danie de la Ieremia Moghilă voievod.

(I. Caproșu, V. Constantinov – Documenta Romaniae Historica: Moldova (1623-1625). / Rditura Academiei RSR, București, 2006, pag. 26, 29, 34)

Am aflat deja din datele anterioare că în zona Târgului Neamț a existat o comunitate însemnată de sași, unii storici acordând acestei comunități meritul „ctitoririi” Cetății Neamț și a orașului de la poalele ei. Un lucru este cert: în anul 1633, această comunitate era puternic redusă. Sigur din această cauză misionarul Paolo Bonicio din Malta, care a vizitat Neamțul în acel an, menționa despre comunitatea catolică din Tg. Neamț că „mai are vreo 20 de case, cu o biserică fără preot, pentru că nu au nici o posibilitate de a-l întreține”

(www.sfvoievozi.iași.mmb.ro/1580-scurta-monografie-parohiei)

Micuța urbe de la poalele cetății o găsim pomenită și în uricele date de Vasile Lupu care, la 1638 (7146), 2 martie, de la Iași hotăra: „ Io Vasile Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei. Iată dăm și întărim sfintei mănăstiri Săcul un sat, anume Borceștii, din ținutul Neamț, din dreptele lor privilegii de la alți domni, de dinainte. Și am timis pe sluga noastră, Marco șoimar, și a adunat acolo oameni buni din Târgul Neamț și megieși din satele de prinprejurul acelui sat și au cercetat pe unde este hotarul. Și începe hotarul acestui sat Borceștii dinspre Târgul Neamț, de la Porumb vornic, care se numește La Vârful Vilniții, până la capătul pârâului Dăneștilor, și de acolo, pe pârâu în jos, până la pod între hotarul Ogindeștilor până la capătul pârâului Corbul (…) Pentru aceea să le fie dreaptă ocină și uric cu tot venitul, neclintit niciodată în veci. Și altul să nu se amestece..

La Iași, aul 7146 (1638) martie 2

Însuși domnul a poruncit

Gavril Mătiaș mare logofăt <m.p.>

Șaidir <a scris>”.

Deci în Târgu Neamț existau pe atunci „oameni buni”: domnitorul deci știa aceasta și când făcvea această referire probabil că îi aprecia atât ca oameni de onoare, de cuvânt dar și ca potență economică.

(Documenta Romaniae historica – Moldova 1637-1638, pag. 239-240./ Edit. Academiei Române; Academia Română – Institutul de Istorie A.D. Xenopol, Iași / Edit. Academiei Române, București, 1998 / Volum ]ntocmit de C Cihodaru și I. Caproșu)

Aproape că nu exista călător străin prin țările române care să nu treacă și prin Moldova iar odată ajuns în Moldova să nu treacă și prin Târgu Neamț și împrejurimile sale. Unul dintre aceștia a fost și Petru Bogdan Baksic (1601-1674), misionar catolic bulgar care trecâmnd prin Târgu Neamț la 16 octombrie 1641, lăsa următoarea mărturie a celor constatate: „Am vizitat orașul Neamț (Târgul Neamț), așezat la poalele susnumiților munți, într-o vale acoperită toată de pruni, meri și alți pomi. Nu există vii și pământul este neroditor, nu produce cereale. Vitele nu sunt în număr mai mic decât în alte locuri , deoarece au pășunile trebuitoare (…) Sunt 63 de catolici pentru împărtășanie și 29 de copii care nu se împărtășesc încă, ca neam sunt sași. Au o biserică de lemn lungă de 18 pași li lată de 8 pași. În fața bisericii se află o clopotniță de lemn cu două clopote, iar împrejurul bisericii e un cimitir împrejmuit cu gard unde se îngroapă credincioșii. În acest oraș Neamț a fost din vechime o biserică frumoasă și mare de zid, dar este ruinată. Sânt 100 de case de români cu 550 de suflete. Au două biserici de lemn, una a sfântului mucenic Dumitru și alta a Nașterii Maicii Domnului. Aici se ia vamă de la negustorii care merg în Transilvania.”

Un alt trecător a fost misionaarul franciscan Gasparo din Noto (?-1650) care a flăsat următoarea mențiune despre Tg. Neamț: „Acest orășel era odinioară locuit doar de sași care se bucurau de mare cază, atât ca autoritate, cât și ca bani. Ei amintesc că în vremea aceea erau în floare cinci biseruici catolice. Acum, sunt trei biserici de lemn ale schismaticilor (?) (ortodocșilor). Sânt la un loc mai bine de 400 suflete”.

(Călători străini despre Țările Române – Vol. V; Academia deștiințe sociale și politice a RSR/Institutul de istorie N. Iorga, Edit. Științifică, București, 1973, pag. 241-242, 324-325)

Personalitate indiscutabilă a istoriografiei românești, Nicolae Iorga era sărbătorit în 1921 cu mare cu mare fast. La Galați apărea chiar o publicație, „Lui Nicolae Iorga – Omagiu 1871-5/18 iunie 1921”, publicație în care, sub semnătura lui Tudor Pamfile, apasre articolul „Două ctitorii nemțene ale lui Vasile Lupu: Mănăstirea de la Cetate și Biserica din Neamț”. Se menționează faptul că biserica din Neamț a avut de suferit, împreună cu Mănăstirea din Cetate și târgul. Un act din 1661, 13 iunie arăta: „adică eu Dumitru Șoltuzul din târgul Neamțului și Arpentie pârgarul cel mare și alți pârgari toți, și din târgoveți Pintilie Căldăruș și Andrei, feciorul Arămescului, și Fâltin a Giurgiului și Ion Curălariu și Hrisa… cum s-au întâmplat de au fugit toți alți oameni din târgu Neamțului, numai ce am rămas câți mai sunt sus scriși.” Deci la acea dată târgul Neamțului fusese distrus locuitorii fiind nevoiți să fugă care cum a putut. După cum se va vedea, orășelul va găsi puteri pentru a renaște din propria-i cenușă.

(Lui Nicolae Iorga – Omagiu 1871-5/18 iunie-1921)

Dar nu cred că aceasta ar fi cauza că în Tg. Neamț, la 1672 era pomenită încă biserica cea săsească”

(Constantin C. Giurescu – Istoria Românilor, vol. III, partea a II-a: De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocii fanariote (1601-1821), Capit. „Orașele și târgurile. Satele”, pag. 522)

De fapt, distrugerile și incendiile în Târgu Neamț se cam țineau lanț. și de fiecare dată cu pagube. Mai mari sau mai mici.În 1679, la 29 Aprilie 7188(1679) Duca-Vodă, se adresa „pârcălabilor de la Niamțu” care judeca și pricinile din oraș spunându-i că egumenul de la Cetatea Neamțului s-a plâns de „Ion Bordeiu din Niamț. Deci Ion a avut un gunoiu la casa lui, și au aprinsu gunoiul și din gunoiul acela s-au aprinsu o poiată, iarș a lui Ion, și din poiata aceia s-au aprinsu casa sfintii mănăstiri, de au arsu de tot”. Să cerceteze: „iar voi să dați strânsoare lui Ion, ori să-i facă casa la loc precum au fostu, ori să-i plătiască casa cu bani, precum vor socoti oameni buni”.

(N. Iorga – Studii și documente cu privire la Istoria Românilor VIII. Partea a III-a 10 Iași, pag. 376)

De multe ori orașul suporta consecințele luptelor interne sau dintre anumite caoliții boierești și domnia țării. Un astfel de caz ni-l dezvăluie următoarele rânduri de cronică: „(…) Făcut-au Constantin Vodă (referire la Constantin Cantemir, 1685-1693) oaste în leafă, și au îngrădit târgul (Neamț) împrejur, și cu oastea au trmis pe Antiohie hatmanul de au lovit Târgul Neamțului fără veste, să prinză pe Bogdan și pre Iordache, știind că era în Neamț, ce nu i-au apucat, că întru acea seară ei s-au suit în cetate … EJșit-au raimăntarul de Neamț și s-au lovit cu oastea lui Constantin Vodă, și înfrângând ai noștri pre jolniri, au plecat fuga care cum putea”.

Radu Rosetti – Istoria artei militare a României până la mijlocul veacului al XVII-lea / Academia Română, București 1947 2-Letopisețul Țării Moldovei de la Istrate Dabija până la domnia a doua a lui Antioh Cantemir, pag. 89, Edit. Giurescu)

Anul 1695 reprezintă pentru Târgu Neamț ultima dată când se face referire la sașii care locuiau în această zona: preotul Ioan Bercuș semnala în „Scrisoarea unui preot catolic pământean din veacul al XVII-lea”, publicată de Vladimir I. Ghica în „Revista Catolică” din 1912, scrisoare în care, poate cu multă amărăciune pentru declinul acestei comunități cândva mare din Tg. Neamț arăta. „(…) nu sunt mai mult de 3 sau 4 case de catolici, care înainte erau foarte mulți și cu vază”. Locul lor este luat însă de o altă comunitate aceea a nugustorilor de origine armeană care dorind să aibă propriul lor locaș de cult, cumpără de la ultimii catolici rămași, biserica lor care era deja în paragină. Spre sfârșitul secolului vor părăsi și ei meleagurile noastre.

(www.sfvoievozi.iași.mmb.ro/1580-scurta-monografie-parohiei)

După distrugerea Cetății Neamțului la 1718 de către Mihail Racoviță, dar mai ales din cauza mutării capitalei la Iași, orașul a început să decadă și săși piardă din importanța strategică. Aste pentru puțin timp însă. O revenire a orașului se va observa odată cu venirea în oraș și stabilirea lor aici a evreilor dar mai ales a transilvănenilor în sec. al XIX-lea. Primii dintre ei s-au așezat sub cetate formând mahalaua Țuțuieni (mahalaua oierilor) iar cei care au sosit mai târziu s-au așezat în Blebea sau Humulești. Au adus cu ei și meșteșugurile aferente ocupației lor cum ar fi producția de produse lactate, sau aceea a țesăturilor de lână sau in. Cum spunea și Creangă, erau vestiți prin „teascurile de făcut oloi”. În scurtă vreme ei au făcut să se afle departe de țară renumele unui veritabil meșteșug și a unui comerț înfloritor: producerea unor brânzeturi de înaltă calitate precum și al țesutului. Tot acum au început să ia avânt comerțul cu vite, înființarea unor noi fabrici de oloi, elnițe, fabrici de bere iar meșteșugurile prelucrării lemnului, pieilor și lânii se diversificau continuu. (turismland.ro)

De aceea comerțul a început să înflorească în Tg. Neamț prin 1764-1766 urmărindu-se chiar aceasta pe orice cale și aproape cu orice. Comerț cu locuri de casă în Tg. Neamț făceau până și egumenii de la Mănăstirea Neamț, ca de exemplu egumenul Varlaam care „la data de 22 martie 7272 (1764) vinde lui Iosif jidanul din Târgu Neamțului un loc de casă cu uliță (…), și … m-am tocmit ca să dau la sfânta mănăstire pe an câte două oca ceară, iar, nefiind ceară, să aibă a împlini de la mine câte cinci coți pe oca și șase ani să mi se ție în samă la chiria dughenii pentru doisprezece lei ce am fost dat lui Gavril fiul lui Pătrașcu pe acel loc de dugheană … iar eu să nu vând casa nimănui, numai eu să trăiesc întrânsa și după mine copiii mei… M-am iscălit jidovești”

Martori: „Era Ursul din Târgul Neamțul, la biserică gospodar, era Ion ot tam, Grigori Falticean, Luca ot Târgu Neamțului”.

Cum era pe atunci, învățământul a început în oraș sub tutela bisericilor ortodoxe construite pe arealul orașului, primele forme de învățământ datând de prin 1765, dată la care preoții și diaconii de la biserica Sf. Dumitru, desfășurau primele forme de învățământ, în schimbul lor siind scutiți de plata unor dări. (Anca Dimitriu, Radu Dimitriu – Evoluția teritorială și zona funcțională a orașului Târgu Neamț/Seminarul geografic „D.Cantemir”, Nr. 21-22/2002)

Peste puțin timp, la 21 mai 7274 (1766), „Gheorghe, feciorul luii Ursu Pătrașcu, nepot al lui Pătrașcu Botezatul, târgoveț din Târgul Neamțului, vinde lui Varlaam egumenul de Neamț, locul său în Târg, din ulița cea mare, spre biserica Sf. Dimitrie, socotit în pași domnești de 6 palme, cu 25 lei palma. În hotar cu Dumitrașcu Cotruță, socrul lui Leontie și cu Iosăpu Jidovul. Martori: popa Ștefan, popa Lupul, popa de la bisericagospodarilor, postolachie, Ion Brană, Iftimie Maga, Vasile Maga, Grigore Fălticean, Gavril biv șoltuz, Gavril brat Gheorghie pârcălab”.

(Nicolae Iorga – Studii și documente cu părivire la istoria românilor. /VII-Cărți domnești, zapise și răvașe./Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688 / Editura Ministerului de Instrucție, București, 1904, pag. 376-377)

Nu însă tot timpul Mănăstirea Neamț a fost o susținătoare a culturii și învățământului în urbea de sub cetate. A avut și perioade de decădere cum ar fi cea dintre 1764-1766, când „ (…) Astfel mănăstirea nu mai însemna nimic pentru cultură. Egumenul Varlaam, se îndeletnicea mai mult cu darea locurilor de casă din Târgu Neamțului la evrei pripășiți, cari aveau să răspundă către dânsul două oca de ceară sau 10 orți pe an; și egumenul el îmnsuși își cumpăra locuri acolo, lângă clienții săi Iosif Jidovul și Iancu Jidovul”.

(N. Iorga – Mănăstirea Neamțului-Viața călugărească și munca pentru cultură. Cap. VI: Decăderea în veacul al XVIII-lea până la reforma lui Paisie, pag. 39 / / Ed. a III-a, îngrijită de mănăstire. Edirtura Tipografiei Mânăstirii Neamțului, 1937)

Prima înregistrare oficială a populației orașului Tg. Neamț a început să se facă în 1772, întreruptă fiind de războiul ruso-turc , 1769-1774, an la care a fost reluată de către administrația rusă , avându-se în vedere cheltuielile de întreținere a armatei ruse. În urma acestei statistici s-a concluzionat că orașul avea la acea dată 145 de case, dintre care 6 erau pustii, 128 birnici, 11 slujitori ai bisericii care erau scutiți de plata dărilor. După proveniența familiilor erau: ungurean – 5. brăilean – 4, muntean – 15, rus – 4. Erau menționate și profesiunile locuitorilor: ciubotar – 3, curelar – 1, cojocar – 2, pescar – 2, solonar – 2, blanar – 1, olar – 1, cârciumar – 5, bărbier – 1, soponar – 1, potcovar – 1, salahor – 1, morar – 2, porcar – 1, berbecar 1, șoltuz – 1. ca număr de populație la acea dată Tg. Neamț era mai mare decât Piatra Neamț, abia în 1835, aceasta reușește săl depășească. In acel an Piatra Neamț avea un număr de 601 familii iar Tg. Neamț, 519.

(primăriatarguneamt.ro/despre-tărgu-neamt)

Începutul secolului al XIX-lea a fost marcat în primul rând de înființarea la Odessa a organizației Eteria (Societatea prietenilor), în 1814, organizație care urmărea eliberarea creștinilor de sub dominația turcească și în special a grecilor. Au avut și asentimentul țarului Rusiei. Condusă de Alexandru Ipsilanti au decis declanșarea revoluției de eliberare la 1821. Ajunsă pe teritoriul Țării Românești se întâlnește cu Tudor Vladimirescu care tocmai declanșase mișcarea revoluționară de la 1821. În urma unor uneltiri ale boierilor munteni dar și a unor locotenenți din anturajul apropiat al lui Tudor Vladimirescu, Ipsilanti împreună cu căpitanii Farmache și Iordache Olimpiotul îl asasinează pe Tudor, oastea de panduri după o scurtă ciocnire cu turcii dezmembrându-se. Eteriștii sun înfrânți în bătălia de la Drăgășani după care, resturile armatei lor se retrag în Moldova. Dar să vedem, ce spun documentele în legătură cu aceasta: „După bătălia de la Drăgășani, căpitanul Iordache se retrase la Curtea de Argeș unde se uni cu prietenul său Farmache. Aflând că turcii și arnăuții lui Sava vin după ei, o luară spre Moldova cu gândul de a trece în Basarabia. Pentru a nu fi prinși de turci și pentru a se aproviziona ei trimeteau cete de recunoaștere în toate părțile. Astfel pârjoliră și prădară Târgul Neamț și Fălticeni”. Pentru a câta oară Târgul Neamț era distrus? Nimeni nu a contabilizat. Poate că ar fi bine ca cineva să alcătuiască o lucrare despre acest subiect. Avantura eteristă s-a încheiat după cum se știe la Mănăstirea Secu, unde turcii i-au trecut prin sabie pe toți. Nu cunosc vreo lucrare istoruică în care să se menționeze dacă a scăpat cu viață careva dintre eteriști.

(Andrei Oțetea – Tudor Vladimirescu și Mișcareav Eteristă în Țările Românești (1821-1822); capit. XIV: Intrarea turcilor în țară și lichidarea mișcării eteriste. Lichidarea mișcării eteriste din Moldova./ București, 1945)

Tot acum, la început de secol XIX sarea începea să fie localizată cu atenție, exploatarea și întrebuințarea ei să preocupe mai mult autoritățile. În documentele vremii se specifica faptul că indicațiile arătau că puțuri de sare adică de apă sărată cărora li se mai spunea și saline, existau în număr de două și în ținutul Neamț, la nord și la nord-est de Târgul Neamț.

(Constantin C. Giurescu – principatele române la începutul sec. XIX. Capit. „Bogății minerale: sarea”./Edit. Științifică, București, 1957, pag. 49)

În anul 1828, izbucnește un nou război ruso-turc, război încheiat cu victoria rușilor. Ca urmare, aceștia au preluat controlul administrației din Moldova (și din Țara Românească) prin persoana generalului Pavel Kiseleff, care a inițiat redactarea unor legi organice menite a duce spre modernizarea administrației de stat, cunoscute sub numele de Regulamentul Organic. În Moldova, acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1832. Legile „Regulamen-tului Organic” viza și reorganizarea militară, „ (…) Dislocație, adică rânduiala dupe care cetile miliții au a se împărți prin orașă, ținuturi și pe la margini”. Iată cum și județul Neamț, Târgu Neamț, a fost implicat în acest sistem de dislocație:

Numirea trupelor Locul cantonatului sau a petrecerii lor

Al 2-lea batalion și Pe marginea Austriei și în ținuturile Herța, Al 2-lea escadron Dorohoiu, Suceava, Cârligătura, Neamțu,

Bacău și Putna.

Cetele acestei trupe sunt împărțite

după cum urmează:

1 companie de pedestrime și – În târgurile Neamțu și Bacău

1 peloton de călărime

Însemnare:

„Înpărțirea și întrebuințarea oamenilor trebuie să fie cu amănuntul arătată potrivit cu întinderea și firea locurilor mărginii, precum și cu numărul lăcuitorilor ținuturilor”

În capitolul VII – „Reglementul Jandermerii”, la tabela 6, prevedeac tocmai acest lucru, anume că „Dislocația adică rânduiala dupe care cetele miliții au a se împărți prin orașă, ținuturi și la margini”.

(Paul Negulescu, George Alexianu, prof. coord. – Regulamentele organice ale Valahiei și Moldovei, vol. I. Textele puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Valahia și la 1 ianuarie 1832 în Moldova./ Biblioteca Institutului de Științe Administrative al României/ Nr. 1/Colecțiunea vechilor legiuiri administrative, București, 1944)

Să vedem însă care era situația dinpunct de vedere economic în Tg. Neamț înainte de 1848, mai exact în anul 1830.Și cum putem vedea aceasta mai bine decât prin inventarierea numărului de bresle existent atunci în oraș? Documentele arată că la acea dată în Tg. Neamț existau:

8 ciubotării cu 2 calfe, 4 la mijloc și 2 cârpaci

11 talpalari, 3 de frunte, 4 de mijloc și 4 de coadă

10 olari

12 băcălii

22 precupiile

7 blănari

1 pescăriile la lipoveni cu merenii și alte amestecături

3 dugheni

1 bărghierii

2 căldărarii

4 chitarii (brutarii)

30 cârciume

1 boiangerii

3 croitorii

4 cojocarii

După numărul breslelor destul de mare pentru un orășel ca al nostru, se poate trage concluzia că totul era în mișcare, în dezvoltare continuă. Mai însemna că și moneda circula fapt ce ducea la acumulare de capital și la extindere. Târgul nostru deocamdată era pe drumul bun, drumul care-i era favorabil.

(Arhivele statului-Isprăvnicia Neamț, Dosar 223 / Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț, Sibiu, 1977)

Anul 1848 se știe că a zguduit din temelii toate monarhiile europene și nu numai. Revoluțiile care izbucneau în întreaga Europă se făceau simțite și în Moldova iar prin anumiote personaje chiar și în Târgu Neamț. După cum se știe, Mihail Kogălniceanu avea o casă la Tg. Neamț dar, fiind căutat de autoritățile statului pentru participarea sa la revoluția din 1848, a fost nevoit cxa pentru o vreme să ia calea străinătății. În octombrie 1848 îl găsim la Cernăuți, de unde trimetea acasă următoarele rânduri, datate 8.X.1848:

„De la Cernăuți,

(…) Aici suntem bine, însă poate că vom fi siliți de a ne duce aiure, pentru că războiul din Ardeal între unguri și români se va întinde și pe aice. Babacă, am trimis la Iași pre vătavul meu de la casele de la Târgu Neamțului ca să-mi aducă niște schimburi (…) M.K.

Iar peste un an:

„ (…) Tot acum trimăt lui Alecu un protest, ca să-l deie în ziua mezatului la Târgu Neamțului. De aceea te rog ca cu câteva zile înainte să-l înlesnești cu ceva bani, ca să poată merge la Neamț (…)”

M. Kogălniceanu

(M. Kogălniceanu – Scrisori din exil./ Publicate de Petre V. Hanes, profesor secundar./ Editura Societății „prietenii Istoriei Literare”, București, 1934)

Raportul lui Vasile Sion vornic și ispravnic de Neamț de la 12 iulie 1848 către „departamentul trebilor din Lăuntru, că fiind bolnav, a trimes pe sărdar Petrachi Tircă, ca cu leitenantul Costachi Păcurariu să meargă la Târgul Neamțului, unde înconjurând casa dumisale maiorului Mihail Kogălniceanu, și căutându-l nu l-au putut găsi, erau numai surorile dumisale, care însuși le-au învoit căutarera, prin tioate odăile și nici a tăgăduit a arăta că dl. maior este dus peste hotar” dar am aflat că ar fi dus în Târgul Romanului”.

(Gh. Ghibănescu – Surete și izvoade (Documente kogălnicenești între 1528-1878, vol. XXV, Iași, 1933. Anul 1849, Vol. II, pag. 440)

Puțin după revoluția de la 1848, în 1852, a apărut în Tg. Neamț prima școală –„Școala Domnească”- o contribuție substanțială la apariția ei având-o și domnitorul Grigore Alexandru Ghica. Aceasta a funcționat inițial într-o clădire vis-a-vis de spitalpentru ca apoi, să fie mutată într-o clădire de peste drul de grădina publică. Ea a fost urmată în 1858 de „Școala de fete” ce se înființase la Blebea, în casele ce aparținuseră lui Mihail Kogălniceanu. (Anca Dimitriu, Radu Dimitriu – Evoluția teritorială și zona funcțională a orașului Târgu Neamț/Seminarul geografic „D.Cantemir”, Nr. 21-22/2002)

Pe la mijlocul secolului XIX în Tg. Neamț comerțul era înfloritor. Luau ființă noi ateliere, dughene, crîșme, prăvălii, etc. oamenii cautau locuințe iar cei care nu aveau fie cumpărau, fie închiriau. Era bine însă pentru cei care dădeau imobilele în chirie. Unul dintre cei mai mari posesori de imobile erau mănăstirile Neamț și Secu. Spre ele se îndreptau mai toate „vămile” din târg. Aveau însă și cheltuieli. Un tablou al încasărilor dar și al alocării banilor câștigați pe seama negustorilor și meșteșugarilor din orașul Tg.Neamț voi reda mai jos:

Astfel:

„Sama” de toate veniturile și cheltuielile sf. mănăstiri Neamțu și Secu pe anul 1853

(…)

Lei Parale Încărcările

De la Mitocul Blebea

Venitul dughenilor și altor acareturi

Lei Parale Încărcările

Chiria dughenilor din Tg. Neamțu, adică:

Pe dugheana cu două rânduri din Ulița Mare

Pe 4 dughene a schitului Vovidenia

Pe casele în care șăde d-lui colonelul Mihaiu Kogălniceanu

Pe o dugheană prin părintele Timoftei cămăraș

Chiria spițeriei din Târgu Neamțului

pe moara din luncă a răposatului părinte Varnava

Toate cheltuielile sf. mănăstiri Neamțu și Secul urmate pe anul 1853

4.569,20 – Bisericile de la Spitalul din Târgu Neamțului, adică:

1480 În 40 pentru un aer

1250 Lefile preoților și a disconilor

559,20 Prefacerea policandrului

1060 Cheltuiți asupra facerii bisericii cu hramul Sf. Lazăr.

Cheltuiala metoacelor de la care se îndestulează mănăstirea cu producturile trebuitoare după semile părinților dichii:

4217,22 – Mitocul Blebea cu îmbunătățirile făcute și cu ținerea părinților ascultători și în casnice cheltuieli, osebit de 91 lei 39 parale cari sunt trecuți la cheltuiala bisericilor

962 – În 26 pe locul părintelui Ghervasie croitorul din Târgu Neamțului

27.503,20 – Plata meșterilor tocmiți pentru zidirea bisericii Sf. Lazăr, însă: 23.600 – lui Orban, calșfa de pietrari

1.391,20 – lui Leferman, calfa de stolerie

1.391,20 – Cheltuiți pentru Școala publică din Târgu Neamțului, însă: 1355 – pe 542 suhuri piatră la acoperământul zidirii

576,20 – în osăbite cumpărări și cărți.

27.392,39 – Cheltuiala urmată asupra spițeriilor pe doftorii și lefile doftorilor, însă: 11.350 – doftorilor de la spital, adică:

– 8350 – doftorului Fleișlan, adică:

– 6500 – din leafa sa

– 8350 – chiria casei în care șede pe un an

– 3000 – doctorului al 2-lea

16.042, 39 – S-au plătit d-sale Bredemener, spițeriu din Târgu Neamțului, pentru doftoriile date bolnavilor din spital după rețetele doftorului și adeverințele sale

Plata datoriilor de mai înainte:

(…) s-au plătit negustoruklui David Isecescu din Târgu Neamțului după izvoade:

Rămășițurile pe anul 1853

82.578 – De la posesia moșiei Tg. Neamțu, Răucești ci Oglinzi și Scoproșeni, adică:

54.000 – Din anii trecuți, neîncuviințașți a fi iertați d-sale colonelului M. Kogălniceanu

10.000 = Din câștigul Sf. Dimitrie pe 1853 (…)”

Iată acum bugetul mănăstirilor Neamț și Secu în ceea ce privește segmentul încasărilor de pe proprietățile și de la imobilele închiriate în Tg. Neamț pe anul 1858. Astfel:

Venitul moșiilor pe anul 1858:

– Tg. Neamț, Răucești, Oglinzi – 92.500

– Venitul dughenilor și a altor acareturi de prin târguri:

– Spițăria – 6845

– Salhanaua – 1500

– Casele de la Mantacaș – 1850

– Dugheana de piatră cu 2 rânduri – 1201

– O dugheană a schitului Vovidenia – 475,60

– Altă dugheană tij – 475,60

– Altă dugheană tij – 310

– Altă dugheană tij – 310

– Două dughene de la răposatul Varnava Gorgos – 451

– Un han tij – ––––––––––

– Un han de la Gheorghe Aron – 962

– Dugheană de lângă dl. stol. Chiriac Fasolă – 623

– Dugheana de lângă Vasile Târpescu – 172

– O căsuță acoperită cu paie – 37

Total = 52.024

Toate aceste aflătoare în Tg. Neamțului s-au imposesiet de la an 1856, Aprilie 23 și până la 1859 iarș aprilie 23 afară de casele lui Mantacaș a cărora imposesuire se prelungește până la anul 1860, iarș aprilie 23.

Venitul orenzilor, a morilor și a pivelor aflătoare pe moșiile rămase în căutarea casei:

(…)

Moara din Mănești de la anul 1856 Aprilie 23 până la 1859, iarș aprilie 23 zile – 1110 lei

Oranda de pe moșia Blebea de la anul 1856 până la anul 1859 aprilie 23 – 2061

Lefile vechililor

Pentru ținerea spitalului din Tg. Neamțului precum și a paraclisului ce este în el, după osebit buget, cu reparația ce urmează a se face – 114.607,12 lei.

Cheltuiala seminariei din mănăstire:

Cheltuiala școalei primare din Tg. Neamțului – 11.296,12 lei

(Analele Academiei Române – Seria II, Tomul XXXII (1909-1910): Radu Rosetti – Conflictul din guvernul Moldovei și Mănăstirea Neamțului. V. Înainte de 1 iunie 1859 / Memoriile secțiunii istorice, București, 1910, pag. 708,711,714-715,717,720,739-740,742-743)

În perioada de dinainte a Războiului Crimeii (1853-1856) un călător care trecea prin zona Târgului Neamț, încîntat de locurile pe care le străbătea nota în jurnalul său: „(…) Am ajuns curând în ținutul mănăstirilor, adică în Carpați, și am mers mai întăi la mănăstirea Neamț, situată în acești munți (…) o ospitalitate strălucită mă aștepta la Neamț. După ce am luat o excelentă gustare, în timpul căreia am fost servit de călugări, m-am culcat într-o cameră în care erau portretele ultimilor stareți și al împăratului Nicolae (țarul Rusiei) (…) Pământurile mănăstirilor Neamț și Secu sunt foarte întinse. Prima dintre aceste mănăstiri a construit, de la vizita mea în orașul Neamț, foarte aproape de mănăstire, un foarte frumos spital care ar trebui să adăpostească șaizeci de paturi (…) Viața călugărilor de la Neamț și Secu nu trece nicidecum ca exemplară și vecinătatea numeroaselor mănăstiri de femei, libertatea de mișcare lăsată călugărilor – moldoveni și ruși – duc la acuzații împotriva lor”

(Daniela Bușă. coord. – Călători străini despre Țările Române în secolul al nXIX-lea. Cartea a V-a: Principatele înainte și după război. Principatele înainte de conferință, pag. 492-493, Serie nouă, vol. VI (1852-1856) / Edit. Academiei Române, București, 2010)

În acele vremuri, mai precis în 1853, ca și astăzi, pentru anumite operații de împrumuturi sau cumpărări de imobile era nevoie de garanți. Numai că pe atunci garantarea cuiva însemna a te pune „chizășie”. Iată o astfel de chizășie și nu pentru oricine. Era chiar pentru Mihail Kogălniceanu:

„Supt iscălitul evreiești Zeilik sin Elkune din târg Neamțului inchizășluiesc dumisale boierului cuconu Mihail Kogălniceanu, că după contract ci au închiet fratili mieu Avram Reișăr, cu dumlui de ai strângi bani trebuitori, la fabrica de postav, că va fi următor întocmai după condițăile contractului sânt eu răspunzătoriu cu avere me nemișcătoare ce o am în târgu Neamțului, dugheana din ulița prundului, precum și cu ace mișcătoare, ce se va găsi la mine, fără a mă pute apăsa cu vreo protecție străină, pentru cari spre ași ave temeiu am rugat pe cinstita poliție de lam întărit.

Iscălit evreești 1853 Mart 3 zile

Zeilik sin Elkune

CCXVIII. 1853 Mart 3, Chizășie ce dă Zeilik Elkune, jidov din Neamț lui M. Kogălnicveanu pentru fratele său Avraam Reișăr, în chestia fabrici de postav.”

(Gh. Ghibănescu – Surete și izvoade (Documente kogălnicenești între 1528-1878, vol. XXV, Iași, 1933. Anul 1849, Vol. II, pag. 440; Arhiva M. I. Kogălniceanu, București)

La 1853, noua ordine administrativă se făcea simțită și în domeniul învățământului. În prima fază cele chemate a stimula deschiderea de școli erau tot mănăstiruile: „După aprobarea Domnului, soborul (Mănăstirii Neamț) printr-un jurnal încheiat la 5 iunie 1855, hotărî printre altele: ca clasele primare și secundare să se înființeze la Târgul Neamțului, unde se vor mări încăperile școalei fondate la 1853. Să se clădească un internat în care se vor întreținea 50 elevi bursieri, primiți prin concurs, pe lângă un număr de solvenți. prima piatră a internatului, o clădire din cele mai modeste, fu pusă la 1 august, iar gimnaziul se deschide la 4 septembrie 1855, cu douăzeci de interni deosebit de externi.

(Analele Academiei Române. Seria II-Tomul XXXII 1909-1910. Memoriile secțiunii istorice, București, 1910. Capitolul VII: Măsuri de rigoare luate de Grigore Ghyka, Dionisie Romano, stareț impus. Starea școalelor, pag. 667)

Viața cotidiană a Târgului Neamț era reflectată și în ziarele naționale, semn că deși orașul era mic, aici se întâmplau lucruri care stârneau interes și care erau consemnate în presa vremii la loc de cinste. Astfel,

„Gazeta de Moldova”-XXIV-1852, p. 119, col. II – „Aviz” – Aducea la cunoștință „Înștiințarea privind subarendarea moșiilor Târgul Neamț, Reucești și Oglinzi din ținutul Neamț, proprietatea mănăstirilor Neamț și Secu, luate în arendă de către maiorul Mihail Kogălniceanu până la 23 aprilie 1860”;

„Buletin” (Mold), XXCI (1853), p. 117: Spre știința Departamentului de Finanțe: „Se aduce la cunoștința generală că colonelul M. Kogălniceanu a cerut aprobarea ca la Târgul Neamț să se țină un al doilea iarmaroc anual”.

(Bibliografia analitică a periodicelor românești (1851-1858), vol. II, partea a II-a/București, Edit. Academiei RSR, 1971, pag. 642, 777, 890)

„Gazeta de Moldova” XXV, (1853), p. 228 – „Înștiințarea adresată de fabrica de postav de la Tîrgul Neamț șefilor de trupe „și în general onoratului public, că de acum sunt în stare de a fabrica după cerere, tot felul depostav gros și de mijloc. covoare, flanele, materii de mobile și draperii, sucmane, etc.” și îmn continuare ziarul adăuga: „ Privilegiata fabrică de postav de la Târgul Neamțului, a d-sale colonelului M. Kogălniceanu, pregătindu-se acum cu toate mașinile trebuitoare, prelucrate după metodele cele mai bune, în ateliile cele mai renumite a Austriei și a Belgiei”.

(Ioan Lupu, Dan Berindei, Nestor Camariano, Ovidiu Papadima – Bibliografia analitică a periodicelor Românești, vol. II 1851-1858, Partea a III-a./Biblioteca Academiei RSR, București, 1972, pag. 676)

„Zimbrul” III (1855) referitor la Tg. Neamț anunță că se va întocmi și prezenta „Dare de seamă despre punerea pietrei fundamentale la internatul pe care mănăstirea Neamțului voește a întemeia în acest târg lângă școala publică zidită tot de această mănăstire”;

(Bibliografia analitică a periodicelor românești (1851-1858), vol. II, partea a II-a/București, Edit. Academiei RSR, 1971, pag. 642, 777, 890)

„Gazeta de Moldova” (XXV, 1853, p. 2), acordă „Mențiune că arhitectul A. Costinescu a proiectat și construit spitalul din Tg. Neamț „în frumos stil bizantin-modern”.

În anul 1855 „Direcția fabricii de postav din Tg. Neamț anunță deschiderea unui atelier de boit, condus de Anesorge, „chimist însemnat din Germania” fapt consemnat în

„Gazeta de Moldova”, XXVII, p. 88 și „Zimbrul” III (1855), p. 228; Tot în legătură cu fabrica de postav de la Tg. Neamț care „anunță că de la 1 mai va fi „mișcată cu puterea de vapor”; ca atare, „numărul scaunelor” se va dubla și fabrica va fi în măsură de a lua comenzi însemnate.

„Zimbrul”, III (1855), p. 784,808: Înștiințări. „ Direcția fabricii de postav, proprietatea colonelului M. Kogălniceanu, anunță că are la Iași un depozit central, unde se vând diferite stofe”.

Găsim consemnări în „Steaua Dunării, II-1856, pag. 43 (Știri în legătură cu fabrica de postav din Tg. Neamț).

(Bibliografia analitică a periodicelor românești, vol. II 91851-1858), Partea a II-a/ București, Edit. Academiei RSR, 1972, 1089, 1094)

„Zimbrul” IV (1856), nr. 55, p. 1-2 înserează în coloanele sale „Cererea locuitorilor Târgului Neramț, către Domn, prin care se stăruie ca școala primară și gimnaziul depinzând de M-rea Neamț să funcționeze în oraș. Se precizează că s-a hotărât acest lucru de către conducerea mănăstirii, care, din lipsă de local a dispus ca la mănăstire să se predea numai învățăturile teologice”;

(Bibliografia analitică a periodicelor românești (1851-1858), vol. II, partea a II-a/București, Edit. Academiei RSR, 1971, pag. 642, 777, 890)

Tot conform REGULAMENTULUI ORGANIC, înainte de 1 iunie 1859, „Mănăstirile sunt ținute să contribuie la sarcinile statului cu parte din venitul lor, sunt exceptate de la această îndatorire mănăstirile chinovii: Neamțul, Secul, Varatecul, Agapia și Floreștii. Însă având în vedere însemnătatea mijloacelor sale, mănăstirea Neamțului este ținută a întreținea,în Târgu Neamțului, un spital cu 30 de paturi, cu toate accesoriile trebuitoare. „Bolnița trebuie ținută în cea mai bună stare, înzestrată cu toate cele trebuitoare, având un medic iscusit și numărul de frați trebuitori pentru a sluji pe bolnavi. Starețul, soborul și dicasteria să aibă mare grijă a păstra acest așezământ, știind că, la dinpotriva urmare, vor fi și aceste mănăstiri supuse legiuirii celorlalte, cuprinzând în urmă, printre îndatoririle mănăstirii, și aceea de a întreținea spitalul de la Târgul Neamțului, conform Regulamentului Organic.

(Analele Academiei Române. Seria II-Tomul XXXII 1909-1910. Memoriile secțiunii istorice, București, 1910. Capitol: Conflictul din guvernul Moldovei și Mănăstirea Neamțului. Înainte de 1 iunie 1859, de Radu Rosetti, pag. 645, 649)

Orașul era preocupat și de pregătirea școlară a copiilor celor care își duceau veacul pe acele locuri sens în care se înființau școli, după modelul celor apărute deja în orașele mari, de exemplu în Iași. Astfel, la Tg. Neamț

(…)

„ Pisaltul Ioan paradosește grecește și românește după metod vechiu (pregătea la 1839) 40 de elevi”;

O „școală din Târgu Neamțu, (avea) derector (pe) Ipolit Neamțu” la 1842;

Mai exista o „școală din Târgu Neamțu, unde profesor era Monahu Chesarie”;

Mai exista pe la 1846 și „școala unde dascăl era Vasile Pisaltul cu 17 sholeri”. În total, existau în Tg. Neamț și satele din apropiere 21 de școli, fiind frecventate de 58 elevi atât din Tg. Neamț cât și din 40 de sate.(…)

(„Ion Neculce”, Buletinul muzeului municipal Iași, director Gh. Ghibănescu – Fascicola 6. 1926-1927/Iași, „Viața Românească”, 1927. / CLXXCIV (184) – 1839 – 1842 – 1846. Listă de pensioanele și sholile particularnice aflate în Moldova)

Prin Târgu Neamț a trecut și filosoful Vasile Conta.Născut la Ghindăoani, el a urmat clasele primare la Târgu Neamț avându-l coleg chiar pe Ion Creangă. A întrerup studiile de la Târgu Neamț și le va continua pe cele guimnaziale la Iași.

Săteanu – Figuri din Junimea,pag. 201/ Edit. „Bucovina”, București, 19932)

În anul 1856, domnitorul Ghica pierzând dmnia, a fost înlocuit de Caimacamul Teodor Balș. În această situație mănăstirea Neamț a profitat de situația creată cerând – și primind – dreptul de a desființa, pe motiv de sărăcie (!!!) – școlile din Tg. Neamț „(…) rămăind după hotărârea din noiembrie 1856 școala primară și o umbră de Seminariu, nesupuse controlului statului. Școlarii din Tg. Neamț fuseseră izgoniți, pe când clopotele sunau de bucurie în mănăstire”.

(N. Iorga – Mănăstirea Neamțului. Viața călugărească și munca pentru cultură. Cap. XIII: Decădere; Conflict cu Statul. Secularizaere./ Tipografia Monastirii Neamțu, 1925, pag. 92)

În noiembrie 1856, orășenii din Târgul Neamțului cer școală de fete. La caimacamul T. Balș. Acesta a pus „resoluțiunea.Departamentul bisericesc se va înțelege cu d-na Ecaterina Balș, patroana școalelor de fete, pentru regularisirea înființării unei asemenea școli”. Localulș se va lua de la Monastirea Neamțului, iar profesoara va fi plătită „ca și la celelalte școli din județe”.

În privința școlilor, la 1857 în Tg. Neamț funcționa încă școala înființată cu fondurile Mănăstirii Neamț, cu un internat de 18 elevi cu un buget pentru perioada 1.09.1956-1.01.1857 de 18.065,40 lei.

În octombrie 1858, tot nu era înființată școala cerută. Sfatul orășenesc al târgului în 28 septembrie 1858, cu raportul nr. 1.100, cere din nou școala de fete și pe la finele abuluii 1858, se timite în sfârșit institutor.

(V.A. Urechia – Istoria școalelor de la 1800-1864. Tomul III, București, 1894, pag. 154, 155)

Odată cu venirea la domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, la 1859 „s-a înființat la Târgul Neamț o școală de silvicultură”.

(Ion Nistor – Istoria românilor, vol. II, Partea XV: Trecerea Principatelor române sub garanta colectivă a puterilor europene și împlinirea dorințelor exprimate de divanele Ad-hoc, V – Domnia principelui Alexandru Ion Cuza, 1859-1866)

Dar despre deschiderea ei s-a publicat abia la 9 septembrie 1860. Școala mai avea un internat de 20 elevi gratis și 40 solvenți. Asemenea școală „nu putea să se realizeze după căderea din Minister a d-lui M. Kogălniceanu și ieșirea din directorat a lui V.A. Urechia”.

(V.A. Urechia – Istoria școalelor de la 1800-1864. Tomul III, București, 1894, pag. 230)

Școala însă nu a durat mult și după unirea definitivă a Principatelor și unificarea lor administrativă, nu a mai rămas decât cea de la București.

(Constantin C. Giurescu – Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până azi, pag. 107/108/Edit. Ceres, București, 1976)

Secularizarea averilor mănăstirești de la 1864, a afectat din greu mănăstirile din jurul orașului, mai ales Mănăstirea Neamț . Toate fabricile cel aparțineau, atelierele meșteșugărești precum și alte instituții „prin o rea chibzuință și neprevedere a oamenilor de la guvernul de atunci” fie că au fostt lăsate în părăsire fie că au fost strămutate fără un scop practic.Puțin din ceea ce s-a secularizat a avut și un oarecare folos cum a fost de exemplu mașinile de la fabrica de postav care s-au dus la fabrica d-lui M. Kogălniceanu, la data scrierii lucrării era deja fabrica Alcaz din satul Blebea, lângă oraș.

(George Ioan Lahovari și G-ral C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu – Marele dicționar al României, vol. IV. Alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe./Bucurețti, 1901, pag. 471)

Târgu Neamț nu a fost un orășel uitat de lume sau de reforme sociale, de organizări de structuri militare. Din contră. Era luat în calcule așa cum reiese dintr-un document datat 26 noiembrie 1876 și dat la București și prin care se hotăra:

„Asupra raportului ministrului Nostru secretar de stat la Departamentul de Resbel, sub Nr. 10.162,

Am decretat și decretăm:

Art. I – Se crează opt regimente de dorobanți, peste cele opt care există astăzi;

Art. II – Organizația teritorială a acestor 16 regimente în batalioane și companii va fi după cum urmează:

(…)

I-ul batalion Neamțu, Reședința Piatra

1 – a companie Piatra (reședința Piatra) se compune din plasa Piatra și orașul Piatra

2 – a companie Mijlocul (reședința Bărcăeni) se compune din plasa Mijlocul

3 – a companie Neamțu (reședința Târgu Neamț) se compune din Plasa de Sus

4 – a companie Prisecani (reședința Prisecani) se compune din plășile Muntele și Bistrița (…)

După cum se vede, acesată reorganizare militară avea loc în anul 1876. Războiul de independență bătea la ușă. Numai peste un an, în 1877, oștirea română urma să dea proba supremă a eroismului de care putea da dovadă, în eliberarea de sup dominațioa de secole a otomanilor. Printre cei care au dat pilde de vitejie s-au aflat și mulți cetățeni din Târgu Neamț.

(Documente privind istoria României – Războiul pentru independență Vol. I (partea a II-a). Evenimentele premergătoare anului 1877, pag. 486 / Editura Academiei RSR, București, 1954)

D-l Eugeniu Alcaz, proprietarul fabricei de postav din T.-Neamțu, a oferit precum aflăm din „Corespondența provincială”, 1000 de lei pentru cumpărarea de arme. Aceasta este un frumos act de patriotism din partea D-lui Alcaz.

(România liberă – An 01, Nr. 0136 / 28.X. 1877 – Cronica zilei)

Ce se mai vindea în Târgu Neamț prin 1879 ? Nu se cunoaște motivul dar casele și terenurile ocupau spațiu mult la rubricele de vânzări. Ofertele erau dintre cele mai variate iar prețurile corespunzătoare. Să vedem câteva dintre ele:

„Un loc viran ca de 20 stânjeni lățimea despre Neculae al Vornicului, 8 st.4 palme laturea despre Ilie Roșca și 11 stânjeni facia la ulița despre văduva Smaranda Telescanu, din Tergul-Neamțu, mahalaua Țuțueni, lengă periul Osana, estimat cu lei 160, garanția privisorie lei 27.”

„Un loc viranca de 1 stânjen și 7 palme facia la uliță, 3 stânjeni fundul, 18 stânjeni lungul,megieșit po parte cu G. Hara și pe alta cu preotul G. Scobai, din Tergul-Neamțu, ulița barierei Boiștea, estimat cu lei 120, garanția procisorie lei 20.”

„Un loc de 32 stânjeni, la drumul barierei, 25 stânjenni laturea despre Pandele Paveluță, 48 stânjeni, 6 palme laturea despre Ionică Zugravu, 25 stânjeni 1 palmă despre Anton Dumitrașcu, și 37 stânjeni 1 palmă despre văduva Marinca Căruțoaia, având și pomi roditori, din Târgul Neamțu, mahalaua Pometea, estimat cu lei 270, garanție provisorie lei 45.”

„Un loc (s)terp (pe care a fost dugheana arsă de lângă Fasoloaia) de 1 stânjen și 7 palme facia, și lungul de 17 stânjeni, 7 palme, învecinat la miază-zi cu strada Mare, la răsărit cu Vasile Antoniu, la miază-noapte cu strada Teohari și la apus cu Ioan Fasoloaia, din Târgul Neamțu, suburbia Spitalu, strada Mare, estimat cu 375 lei, garanția provisorie lei 63.”

„O livadă pronumită a preotului Ioniță zet Dumitru al Popii, ca de 52 stânjeni pătrați și 5 palme, având și pomi roditori, din Târgul Neamțu, cuartalul 1-iu, mahalaua Pometei, estimată cu lei 247, paranția provisorie lei 42.”

(Monitorul Oficial – Nr. 252, Miercuri,7(19) Noiembrie 1879)

„Dl. Aizic Grinștein, din urbea Neamțu văzând atestația ce i s-a eliberat de mai multe persoane, și legalizată de poliție sub Nr. 2936 din 1881 și atașată raportului polițistului orașului cu Nr. 2937 din 1881, prin care se constată că numitul întrunește condițiunile prevăzute de art. 4, din regulamentul relativ la stabilimentele publice, publicate în M.O. Nr. 152 din 1867, în virtutea dispozițiunilor din citatul regulament, se autorizează deschiderea unui stabiliment de cârciumă în urbea Neamțu, despărțirea II, după ce de către D. Aizic Grinstein se va îndeplini cerințele legii licențelor.

Nr. 852 1882, Ianuarie 26”.

(M.O. – Nr. 247/Sâmbătă 6/18 Februarie 1882)

Aceste „atestații” se dădeau încă din 1881. Sunt pomeniți în acest sens Aba Diamant, Rica Rafu, Ilie sin Avram, Burah haim Lemnariu, Iancu sin leiba Croitoru, Zalic Avram Anisiu, Avner Ferester.

(M.O. – Nr. 236 / Sâmbătă, 29 ian./4 feb. 1882)

În iulie 1896 Tg. Neamț era în fierbere: era anunțată vizita părintelui Iosif care se hotărâse de puțin timp să întreprindă o vizită canonică la Tg. Neamț și la mănăstirile din zonă. În ziua hotărâtă, tot clerul și credincioșii erau adunați la catedrală așteptându-l pe înaltul reprezentant al bisericii. Prea-sfințitul însă nu a crezut că trebuie mai întăi să se întrețină cu d-l Teohari care îl invitase la un îmbelșugat banchet dat în onoarea sa, cu lăutari, în timp ce mulțimea de credincioși și clerul așteptau la biserică. Într-un final a apărut și mitropolitul care înainte de a începe slujba a ținut un scurt discurs îndreptat împotriva ateiștilor. După terminarea slujbei și a vizitei în Tg. Neamț, a plecat spre mănăstirea Neamț și varatec unde a fost primit cu o mulțime de daruri care nu au făcut decât să-l încânte și, într-unmomet (pecare eu cred că nu l-a regretat ulterior) a promis mănăstirilor că pe viitor nu va mai lua de la acestea bani pentru oficierea hramurilor. Pe urmă, „însoțit de două care pline de daruri și merinde” a luat drumul Ceahlăului.

(„Epoca” – Seria II-a, Anul II, Nr. 205 / Marți 16 iulie 1896)

Anul 1882 a însemnat începutul aventurii căii ferate spre Tg. Neamț. În Senatul României – ședința din 6 noiembrie 1882 – „s-a citit proiectul de lege, privitor la împrumutul de 10.000 lei, cerut de comuna Neamțu. D. ministru al lucrărilor publice retrage acest proiect declarând că în ceea ce privește comuna Neamțu, nu mai are nevoie de acest împrumut, din cauză că studiul liniei ferate pentru care-l ceruse s-a făcut de către Stat”.

(„România Liiberă” – Anul VI, Nr. 1615 / Miercuri, 10 noiembrie 1882)

Despre organizarea orașului Tg. Neamț la 1882 (25 martie 1882 mai exact), avem următoarele date din diferite statistici, prezentate în „Expunerea situațiunei județului Neamțu făcută de către comitetul permanent, cu ocasiunea sesiunei ordinare a consiliului general, la 15 octombrie 1883”. Astfel:

Numărul populației era de aproximativ 10.466 locuitori (?) din care 3273 bărbați și 3869 femei. Evrei erau în număr de 5200 bărbați și 1770 femei.

Se născuseră în 1882 130 de ortodoxi, s-au căsătorit 34 și au murit 206. Catolici, s-au căsătorit 2 și au murit 5. Evrei s-au născut 142, s-au căsătorit 34 și au murit 102. Total: s-au născut 172, s-au căsătorit34 și au murit 102(…)

Ca proprietăți, „comuna urbană” Tg. Neamț, avea în 1882 următoarele:

Un local de primărie cu grădină publică

Un rând case locuitede comandantul de pompieri

Un hambar durat din lemn cu beciu de piatră

Încăperile comendei pompierilor

Încăperile poliției

Încăperile Școalei Nr. 1 băieți

Idem Nr. 2

Șapte localuri de barieri

Cinci piețe și baratce pe piața din Strada Mare

O casă cu locul ei în care este instalată cancelaria perceptorului fiscal și a unui comisar

Un abatoriu

Locul cu atananțele pentru cimitir

Un loc pentru deschiderea unei ulițe.

Siguranța publică

Se spunea în situația statistică faptul că în „comuna urbană Tg. Neamțu” pentru ordinea publică și pază, a siguranței cetățenilor erau prevăzuți : un polițai, 2 comisari, 2 ajutoare de comisari, un șef de birou pentru servitori, un șef de sergenți și 28 de sergenți. polițistul menționat primea salariu de la stat. La fel și tot ceea ce-i era necesar pentru exercitarea serviciului în bune condițiuni. Pe an, suma alocată pentrun acel „polițai” era de 12.268 lei.

Paza de incendiu

Unitatea de pompieri a comunei urbane Neamțu, avea în compunere:

– un comandant de pompieri

– un sergent major

– un sergent furier

– 32 de soldați.

Pentru plata celor menționați mai sus, pentru hrana și îmbrăcămintea soldaților pompieri, iluminatul, furajele cailor și potcovitul, remonta instrumentelor, cumpărare de cai și altele necesare, comuna a alocat prin bugetul stabilit pe anul 1882 suma totală de 17.178 lei.

Instrucțiunea publică

Școlile primare urbane

„(…)În Tergu Neamțu, sunt 2 școle de băieți și una de fete cu 313 băieți și 163 fete, întreținute de stat (…)Comuna urbană Neamțu, pentru salariul odăiașilor de la școle, pentru reparații, chiria de localuri încăldire și premii, contribuie cu suma de 2510 lei.”

Șoselele comunale urbane

„Comuna Neamțu”, avea prevăzut pentru anul 1883-1884, un fond de 19.553 lei 95 bani la care se adăuga și excedentul anului care trecuse. Aceste sume erau pregătite a fi alocate pentru facerea de șosele, aprovizionare cu prund, construirea de ezeturi, salariul arhitectului și alte necesități relative; În anul curent, 1882, comuna reparase ezeturile existente și a construit și o parte din nou pentru a apăra mai bine orașul de inundațiile la care era expus din partea râurilor Ozana și Nemțișoru.

Serviciul sanitar. Bolile contagioase și infecțioase.

„(…)În urbea Neamțu, au fost afectați de dysenterie 35 bărbați și 50 femei, morți 17 bărbați și 23 femei, însănătoșiți 18 bărbați și 27 femei (…) În comuna Humulesci au fost afectați de dysenterie 54 bărbați și 32 femei, morți 12 bărbați și 5 femei, însănătoșiți 42 bărbați și 27 femei.”.

(M.O. – Nr. 86 / Vineri, 20 iulie/1 august 1884)

Una peste alta, un uriaș incendiu, în ziua de „5 curent pe la ora 2 jumătate când goarna pompierului din observator anunța un nor de fum iar mai apoi un foc ce izbucnise în strada veche vis-a-vis de școala evreiască cea mare de la un cuptor ce cocea turte, și care se afla situat în apropiere și la dreapta și la stânga decâte-o dugheană de stolerie pline cu lemne verzi (…) Supleantul subprefecturei (…) a constatat că incendiul a consumat 400 de case dintre care 250 dughene lăsând peste 1000 ființe sub cerul liber, o buiserică, o moară și mai multe hambare și șuri pline cu producte. Se observa că între românii arși sunt mulți din aceia ce făceau coroana Comercianților Români (…). Pagubele sunt colosale urcându-se la suma de 470.000 franci acaretele și 60.000 franci mărfurile”.

(„România Liberă” – Anul VI, Nr. 1423, Marți, 16 martie 1882)

Timpul trecea însă și urmările incendiului care a distrus multe locuințe din oraș erau departe de a fi redate unui trai normal. Foștii proprietari, sărăciți, aduși la sapă de lemn, erau departe de a reconstrui cu puterile lor. În ajutorul lor a sărit Eugenia Negri care, nu da înapoi în a se adresa în scris domnitorului, în speranța obținerii unui ajutor material pentru cei aflați la strâmtoare. Iată misiva care a fost trimisă pe când se afla la mănăstirea Varatic precum și răspunsul domnitorului:

„ M-rea Varatic, 1883, Martie 15

Alteța Voastră

Lumea atrasă deja prin nobillele fapte ce vă caracterizează dovedind totdeauna aceasta la timpuri oportune,pe această bază zic, o deputațiune din Târgu Neamțului dintre cei incendiați au venit la mine rugându-mă nu numai cu multă stăruință, dar și cu șiroae de lacrimi, ca să fiu interpretul d-lor pe lângă Alteța Voastră ca pe calea ce veți găsi cuviincioasă. Să interveniți pe lângă Comitetul general sau Comisiunea compusă din d-nii Socek, Colonel Skeletti, I.G. Bibescu, Al. Băicoianu și Minovici, a cerceta reclamațiunile de ajutoare ce s-au adresat Comitetului și a le da satisfacere.

Vă rog cu multă insistență a face a se da incendiaților din Târgu Neamțului ajutorul ce vor găsi cuviincios din banii adunați de d-na Rosetti, etc, etc.

Veți face și acum ca totdeauna un act mare de binefacere.

Asemenea fosrte mult vă rog nu vă supărați dacă mi-am luat curajul a apela la bunătatea și generozitatea Alteții Voastre în numele incendiaților din T. Neamțului sunt convinsă că aceasta va găsi ecoul dorit în nobilele voastre sentimente.

Primiță, vă rog, și cu această ocaziune, respectele mele și înalta considerațiune ce vă conserv.

Eugenia Negri”

Răspunsul domnitorului, prințul G. Bibescu:

„București, 23 martie 1883

Domnule redactor,

Vin a vă ruga să binevoiți a publica în ziarul ce dirigeți următoarea epistolă ce mi-a fost adresată (…)

„Fiindcă Comitetul general al Presei a anunțat nu demult că mai posedă încă o sumă de150.000 franci pentru incendiați, cred că va avea de datorie de a răspunde la chiemarea făcută de Maica Eugenia Negri. Comitetul general de caritate a făcut la timpul cuvenit tot ce i-a stat în putință pentru a-i ajuta pe nenorociții incendiați. Primiți d-le redactor, toate mulțumirile mele.

Gheorghe Bibescu”.

(„România Liberă” – Anul VII, Nr. 1725 / Duminică, 27 Martie 1883)

Eugenia Negri, (1818-1894) – Stareță a mănăstirii Varatec între anii 1887-1894. era sora lui C. Negri și a doamnelor Catinca Negri și Zulnia Sturdza. Ea conducea ferm comunitatea maicelor și impunea vizitatorilor respectul liniștei, pe toți îi primea cu o perfectă urbanitate și bunăvoință. (General Radu R. Rosetti – La Iași. Mărturisiri./Colecția „Convorbiri literare”, 1933, pag. 80

Promovări și mutări în interesul serviciului în sistemul de învățământ se practicau și la 1883. Într-unul din ziarele centrale, la rubrica „Cronica zilei – Promovări și permutări” se comunica faptul că:

„D. G. Cosmovici actual institutor clasa III, de la Școala Nr. 1 primară de băieți din Târgul Neamțu, în calitate de institutor clasa IV și director al acelei școale, în locul decedatului institutor I. Bradu.”„Părintele G. Grigoriu, actual institutor la clasa III, de la Școala Nr. 2 băieți din Târgu Neamțu s-a permutat în calitate de institutor clasa III, la Școala Nr. 1, în locul d-lui Cosmovici.”

„D. N. Arbore, institutor clasa I și II, de la Școala Nr. 2 din Târgu Neamțui, s-a promovat la clasa III a acelei școale, în locul preotului G. Grigoriu.”

„Preotul Haralambie Celus s-a numit ca suplinitor la clasa I și II, ăn locul d-lui N. Arbore.”

(„România Liberă”, Nr. 1689 / Sâmbătă12 februarie 1883)

Anul 1883 a fost marcat de alegerile comunale din urbea tg. Neamț. Statisticile apărute imediat după numărarea voturilor arătau:

„(…) Urbea Neamțu

Alegători înscriși – 74

Votanți – 70

S-au ales D-nii:

1 – Alex. Popovici – comerciant – 52 voturi

2 – N. Ursulescu – doctor – 51

3 – Ilie Isăcescu – actual primar – 51

4 – Lazăr Teodor – prop. comerciant – 58

5 – G. Mateescu – fost controlor – 50

6 – G. Secară – comerciant – 50

7 – Șt. Anastasiu – proprietar – 49

8 – Ion Găman – idem – 43

9 – V. Andomir – idem – 40

10 – T. Moisiu – comerciant –

11 – Ștefan Bogdaproste – 37”.

(M.O. – Nr. 241 – 26 ianuarie/7 februarie 1883)

Tablou de cursele poștale care sec dau în antreprisă

Stațiile între care sec fac Felul transportului Dist. în Felul Zilele de Data începerii

Cursele cu care se efectuează km drumului cursă contractului

Tg. Neamț – P. Neamț Brașovence 40 șoseluit de 3 ori/săpt 1/13 septembrie

și viceversa la ducere și 3 1883

ori la

întoarcere

(M.O. – Nr. 85 / Miercuri 20 iulie/1 august 1883)

Bieții comercianți din Tg. Neamț! Pe unde o apucau, pe acolo erau jefuiți. Jafurile și tâlhăriile se țineau lanț prin 1884. Toate drumurile care ieșeau din Tg. Neamț parcă erau puse sub lupă de către tâlhari. Așa s-a întâmplat și cu Avram Herșcu Făinariu din urbea Neamțu care împreună cu un anume Șmiluț din comuna Șarul Dornei, județul Suceava, trecând cu marfă pe drumul spre Broșteni au fost atacați și deposedați de bunuri de6 indivizui necunoscuți care i-au oprit din drum și sub amenințarea puștilor și topoarelor i-au lăsat păgubiți de tot ce aveau asupra lor. Urma ca parchetul să ia măsurile ce se impun pentru prinderea lor.

(„Telegraful” – Anul XV, Nr. 3600 / Duminică, 20 maiu 1884)

„Un nou sosit în sânul lui Avram”

În ziua de 11 iulie 1884, Fișel Volf Israil din comuna Humulesci, județul Neamțu ducându-se la pârâul Neamțu care venise mare din cauza ploilor, a picat de pe o ezetură în apă și s-a înecat. După cercetările făcute, i s-a găsit cadavrul în josul apei; această înecăciune se presupune că și-a ocazionat-o singur, fiindcă avea perioade de nebunie și amețeală.

(„România liberă” – An 08, Nr. 2111 / 20 iunie 1884)

Conform Art. 10 din regulamentul legei pentru înscrierea firmelor comerciale, se publică spre cunoscința generale că D-na Alta Zucker, domiciliată în urbea Nneamțu, și-a înscris în registrul firmelor individuale de la acest tribunal, firma adnotată de D-sa sub denumirea de „Alta Zucker & fiu Calman Zucker” pentru comerțul de manufactură.

N0. 9.359 1884, August 28

(M.O. – An 52, Nr. 135 / 22 sept. 1884)

Evreul Meir sin Mendel, de ani 35, statură de mijloc, părul și sprâncenile castanii, ochii albaștri, fața balană, barba castanie, nasul lat, gura potrivită, bărbia lungăreață, osebite semne nu are, cerând a i se elibera autorisație pentru deschidere de stabiliment de cârciumă înorașul Neamțu, este necesar a se sci mai întâiu dacă numitul nu este căzut în vri-o causă corecționale, tras înaintea tribunalelor pentru delicte de vini sau crime, sau pus sub supraveghere polițienească, în recidivă de delicte, vini sau crime.

Se publică spre cunoscința generale fiind rugate toate autoritățile precum și orice persoană care vor cunoasce pe numitul căzut în vreuna din categoriile mai sus enumerate, să facă cunoscut acestui oficiu până în termen de 40 zile de la publicarea acesteia.

(M.O. – Anul 52, Nr. 132/Miercuri, 1 oct.1884 – Anunțuri administrative, Prefectura județului Neamț)

1886 a adus o tragedie în familia lui H. Weinrauch din Tg. Neamț. De la capitală sosise vestea – care de acum era și publicată ca știre de senzație în ziarele centrale – că acesta, dl. Weinrauch, încetase subit din viață. „Era venit în București ca să ia antrepriza tutunurilor din județul Neamțu. S-a găsit la dânsul 10.000 lei în bonuri și 5000 în bilete ipotecare.Parchetul a fost imediat chemat la fața locului”.

(„România Liberă” – Anul X, Nr. 2650 / Sâmbătă, 7(19) iunie 1886)

Ziarul România Liberă, Anul XI, Nr. 2825 ce apărea joi, 15(27) ianuarie 1887 , la rubrica „Crime-Delicte-Accidente, de la pagina 3, anunța că „în drumul ce comunică între Târgu Neamț și cătunul Bondrenii, comuna Bălțătești, s-a găsit moartă femeia Maranda Gheorghe Macsim din zisul cătun. După constatarea făcută de primar, moartea i-a provenit din cauza beției, căci fiind turmentată de băutură, pe când se ăntorcea din Tg. Neamț spre casă, a căzut în drum și ne mai putându-se ridica a rămas în drum contribuind și frigul a rămas moartă acolo”. Asta menționa „corespondentul provincial”.

Dar și în orașul nostru existau tipografii la 1887. Este vorba de tipografia lui Lupu Eisenstein (zis și Lupu sin Faibiș) – cca 1887. Ca mai toate tipografiile, începuse și el cu o mașină „Boston”. Însă, pe la 1892 tipografia lui Lupu Eisenstein adusese de la Fălticeni o mașină mare ( după Gorovei teascul de fier al lui Seidmann) dar cu toate acestea a dat faliment în ianuarie 1900 și a plecat în America asemenea altor colegi de breaslă. Pe la 1900-1903, îmn oraș existau patru tipăografii, toate fiind proprietatea evreilor.

(Gr. Crețu – Tipografiile din România, de la 1801 până azi/ Ejdiția a II-a, 1907, București, 1910, pag. 20, 25-27)

În noaptea de 2 spre 3 aprilie curent, (1887), orele 12, în orașul Neamțu, a izbucnit un incendiu, care, ajutat de vânt, a ars 45 de case cu dependințele lor în mai puțin de 3 ore. Focul în cele din urmă, s-a localizat.

(„România liberă” – An 11, Nr. 2892 din9 aprilie 1887)

Casieria generală a județului Neamțu

Conform art. 12 din legea de urmărire, urmând a se vinde de controlorii respectivi, în zilele de 16,17, 19 și 20 ale lunii Maiu 1887, averile sechestrată de la arendașii moșiilor statului notați mai jos, pentru neplata de căsciuri și anume:

La 16 Maiu în orașul Neamțu:

(…) I – 4 cai și 100 mascuri, avere a D-lui arendaș al moșiei Petricani, pentru datoria de lei 5.000, căsciul de 341 decembrie 1886 și 1 Aprilie 1887.

La 19 Maiu în orașul Neamțu:

II – 30 boui și 7 cai, avere a D-lui arendaș al moșiei Vânători-Neamțu, pentru datoria de lei 6.002, bani 50, căsciul de 1 Aprilie 1887. (…)

(M.O. – Nr. 28 / Joi 7/19 Maiu 1887)

În sfârșit, primeau și târgoveții o veste bună de la capitală: în anul 1887, corpurile legiuitoare întrunite în sesiune ordinară, în ședința din data de 7.02.1887 de la Cameră ia decizia că „Se admite urgența asupra unei petițiuni, presintată de d. Kogălniceanu, ca să- se construiască o linie ferată de la Pașcani la Tergu Neamțu”.

(„România Liberă” – Anul XI, Nr. 2845 / Martie 10(22) februarie 1887)

În 1888, Raportul general asupra serviciului sanitar din județul Neamțu pe anul 1887, adresat direcțiunei generale a serviciului sanitar, reliefa următoarele:

„Mișcarea populațiunei pe anul 1887

(…) Urbea Neamțu: născuți 272; căsătoriți 70; morți 223.

Stabilimente publice de sănătate

(…) Spitalul din urbea Neamțu, pendinte de epitropia S-tului Spiridon din Iași, cu 60 paturi; acest spirtal a început a se pune în bună stare igienică de un an încoace.

Personalul sanitar

(…) Afară de personalul care aparține județului propriuzis (1 medic primar județ, 1 medic al spitalului, 3 medici de plasă, 2 vaccinatori și 17 moșe comunale), mai sun de menționat: medicul primar și secundar al spitalului din Tergul-Neamțu, cel dinteiu ocupă și funcțiunea de medic al urbei Neamțu, iar cel de-al doilea funcțiunea și de medic al plăsei de Sus-Mijloc.

Semnat: Medic Primar – Dr. Apostolide”

(M.O. – Nr. 111 / Duminică, 21 aug./2 sept. 1888)

Tot din 1888 datează și „Raportul presintat D-lui ministru de interne de către d. Dr. Iul. Theodori, membrul consiliului sanitar din circumscripțiunea a II-a sanitară”, care dezvăluie cum nu se poate mai veridic tabloul orașului nostru la acea dată:

„Domnule ministru,

În baza art. 21 al legei, subsemnatul am procedat și în anul acesta la inspecțiunea circumscripției sanitare a II-a, și am onoare a supune cu respect resultatul obținut:

(…) Județul Neamțu

(…) Serviciul sanitar al orașului Tergu-Neamțu

a) – Personalul sanitar al orașului se compune din un medic de oraș, Dl. dr. Ursulescu și o moașă a orașului

b) – Salubritatea orașului Neamțu (…) lasă de dorit (…). În acest scop au fost luate mai multe disposițiuni lăudabile, astfel: băile israeliților din localitate s-au oprit de a funcționa până nu li se vor face toate operațiunile necesare spre a putea corespunde cerințelor igienice. Comuna și-a procurat o mașină barometrică pentru deșertatul latrinelor (…) obligându-se locuitorii de a-și dezinfecta latrinele după curățire prin substanțe chimice. Apoi s-au făcut mai multe canale ordinare pentru scurgerea apelor și s-au luat măsuri severe relativ la curățirea ogrăzilor. S-au dărâmat mai multe barace și s-a interzis mai multe construiri de case fără anume planuri aprobate de primărie;

c) – Poliția alimentară se exercită pe cât se poate cu regularitate, nepermițându-se tăierea vitelor bolnave ori slabe, precum și introduceea în oraș a fructelor necopte ori stricate (…) Întrucât privesce beuturile alcoolice, sunt și ele supuse suprevegherei poliției sanitare dar nu se pot face în localitate analize sistematice.

d) – Prostituție recunoscută de poliție nu există; este probabil însă ca prostituția clandestină este destul de răspândită în oraș și că ei îi revine întreținerea și răspândirea printre populațiunea muncitoare din oraș a sifilisului și din nefericire, acest acest fel de prostituțiune scapă unui control sanitar eficace.(…)

g) – Bolele predominante în oraș (…) sunt cele obișnuite, printre care acele care au dat o mai mare mortalitate a fost antero-colita la copii. Dintre bolile infecțioaase a bântuit febra tifoidă care a făcut destule victime printre adulți.

Comparativ cu anii precedenți, resultatele observate în anul acesta snt cele mai rele; ele târăsc mersul populației pe drumul regresului.

Mersul populației după naționalități:

Români: 5822. Nașteri-121; morți-148; diferența-27; căsătorii- 27.

Israeliți: 3849. Nașteri-140; morți-111; diferența-29; căsătorii 17

Alte nații: 139. Nașteri-00; morți-4; diferența-4; căsătorii-0.

Vaccinați în 1887: 158

Total suflete: 7810. Nașteri-261; morți-268; diferența-2; căsătorii-44

(…)”.

Sinuciderile se practicau și prin 1888. la acea dată – era ziua de 8 iulie, pe la orele 8,30, Dumitru Gh. Glodeanu, un tânăr din orașul Neamț, în etate de 19 ani, s-a sinucis trăgându-și două focuri de revolver în grădina părintelui său. Parchetul a demarat cercetări. Rezultatul lor, oricare ar fi fost el, nu putea readuce la viață pe acel tânăr.

(„Epoca” – Anul III Nr. 793 / Vineri 5(27) iulie 1888)

Chestiuni de senzație oferea micul oraș Tg. Neamț dacă nu era așa , nu apărea nici în ziarul „Epoca”, anul IV, Nr. 1022, Sâmbătă 15/27 aprilie 1889 la rubrica „Întâmplările zilei”: din județe, articolul „Refugiat la cimitir”. Despre ce era vorba: „În Târgul Neamț, un locuitor din acel oraș, anume Macovei, fiind grav bolnav, s-a dus ca să fie primit la Spitalul Județean. D. doctor Ursulescu, medicul spitalului, nu-l primește, pretextând că nu sunt locuri. Pacientul se duce la primărie, se plânge contra acestui doctor, însă ajutorul de primar, un cârciumar de la Mahala, Thodorică Moisiu, găsește de cale a-l trimite de-a dreptul la cimitirul orașului. Bietul Macovei, alungat pretutindene, se duce singur la cimitir, unde este pus într-un grajd și după o zi moare”. Și când te gândești că așa ceva se întâmpla tocmai în anul 1889! Ziarul nu menționează în niciunul din numerele apărute ulterior ecourile acestei știri. Un lucru este cert: existau corespondenți de presă și în Târgu Neamț.

Pe la 1890, orașul situat pe apa cu același nume avea 6690 locuitori (3.074 erau bărbați și 3.616 femei), spital mare întemeiat de mămnăstirea Neamțu pe vremea lui Grigore Alexandru Ghica Voevod, 3 școli primare, 8 biserici ortodoxe, mai multe sinagogi, fabrici de ulei, tăbăcării, ceramică bine dezvoltată, brânzeturi renumite, fabrică de făină, mori, confecții sumane.

(C. Diaconovich – Enciclopedia română – Tomul al III-lea, pag. 381/Sibiu, 1904)

Și humuleștenii, și cei de sub cetate vindeau imobile. Pe la 1891, prețurile erau ca după poziția locului. Și cum bunurile erau situate la locuri cu vad comercial se subânțelege că nu costau puțin. Iată căteva exemple:

„Locul cu velnița din Humulești, compus din o velniță cu două etaje, având sus și jos câte trei camere, o clădire, 5 grajduri, dfouă bordee, un coșar, o șură, o ghețărie, lângă velniță o magazie care servește pentru moară, un hambar și o casă , în întindere suprafața totală ca de un hectar, 5.725 m.p., situat în comuna Humulești, plasa De Sus, fost pendinte de Monastirea Neamțu; învecinându-se de toate părțile cu grădinile locuitorilor din satul Humulești, arendat cu moșia Târgu Neamțu, cu Vânători, pe periodul 1886-1896; garanția lei 1.400. Concurența începe de la valoarea bunului în sumă de lei 13.470.”

„Locul cu cârciuma cu 3 camere, o șură și un mic beciu, din Humelești, în întindere suprafața totală de 640 m. p., situat în comuna Humulești, plasa De Sus, fost pendinte de Monastirea Neamțu; învecinându-se la Sud cu șoseaua Neamțu-Piatra, La Est și Nord cu locul lui Pavel Petraru și la Vest cu Vasile Apostol; arendat cu moșia Târgu Neamțu, cu Vânători, pe periodul 1886-96; garanția lei 60. Concurența începe de la valoarea bunului în sumă de lei 600.”

„Locul cu moara cu o piatră și o pivă de la cetate, în întindere suprafața totală ca de 6.492 m.p. situat în comuna Vânători-Neamțu, plasa De Sus, fost pendinte de monnastirea Neamțu, învecinându-se la Nord cu pădurea de sub dealul cetății, proprietatea statului, la Sud cu Toader Ciocan și cu Dumitru Dochiței, la Sud-Vest cu Gavril Ion al Anei; arendat cu moșia Târgu Neamțu, cu Vânători, pe periodul 1886-1896; garanția lei 60. Concurența începe de la valoarea bunului în sumă de lei 610.”

(Monitorul Oficial – Nr. 10 /Vineri, 12(24) Aprilie 1891)

Ilie Musteață, în etate de 20 de ani, lucrător la moara D-lui Ioan Teohari, din orașul Neamțu, în dimineața zilei de 8 aprilie 1891 din nebăgare de seamă, s-a apropiat cu ceafa de cureaua de la o mașină, care i-a sfâșiat pielea de pe cap, atacându-i și creerii. După 5 ore de suferință a încetat din viață la spitalul din acel oraș.

(M.O. – An 59, Nr. 015 / 18 aprilie 1891 – Diverse)

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, industria din Tg.Neamț era reprezentată de: 2 fabrici sistematice de postav, ale moștenitorilor colonelului Alcaz; 1 fabrică de sumane și postav a d-lui Grulich & Fiu; 1 fabrică de postav și sumane ușoare (amestecată de lână și păr de vacă) a d-lui Lippa Juster; 1 fabrică de crocmală (scrobeală); 1 fabrică de cuie pentru ciubote, de cherestea, de chibrituri și orice fel de construcțiuni; 1 fabrică de bere; 1 fabrică sistematică pentru făcut grișă, făină, piclă, „în urbea Neamțul”(…) Tot în aceeași perioadă -1892- din punct de vedere militar, în Tg. Neamț se găsea incartiruită Compania a VI-a, care făcea parte din Batalionul II cu reședință în Tg. Neamț, Regimentul 15 Dorobanți, Brigada a XV-a cu reședința la Bacău, Corpul IV de armată cu reședința la Iași.

(George Ioan Lahovari și G-ral C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu – Marele dicționar al României, vol. IV. Alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe./București, 1901, pag. 464,466)

Din când în când se mai auzeau și vești proaste. Așa era viața într-o comunitate mică unde toți oamenii se cunoșteau între ei bine. Bucuria sau supărarea unuia era și a tuturora. De data aceasta o veste tristă i-a înfiorat pe târgoveți: evreica Reiza Crăcăoanu, de 28 de ani, din oraș dar care era bolnavă mintal de mai mult timp, s-a ștrangulat în ziua de 2 iulie 1892. Dimineața, pe la orele 5, a fost găsită atârnând de o sfoară de un paravan din spatele casei unde locuia. Parchetul a demarat cercetări.

(M.O. – Nr. 76, Marți, 7(19) iulie 1892)

Pe la 1894, un călător străin, prin Târgu Neamț, aprecia că orașul „are cam 1000 de locuitori. Este situat în partea de nord a județului pe râul ce poartă același nume. Are două școli primare de băieți și fete și un spital însemnat. În apropiere (comuna Petricanii) se află cea mai mare fabrică de postav în România”

(G.T. Buzoianu – România și țările vecine, pag. 213 / Ed. a III-a, Craiova, 1894)

Un „Extract din Raportul general anual asupra stărei sănătății publice și mersul serviciulu santar al județului Neamțu, în cursul anului 1894” reliefa următoarele:

„Mișcarea populației

(…) După religie, populația orașului Tg. Neamț se compunea la acea dată din: 1751 bărbați și 1798 femei, oertodoxi; 67 bărbați și 50 femei, catolici și protestanți; 1789 bărbați și 1978 femei, mosaici. Mortalitatea a fost de 284 în urbea Neamțu (…)

Mișcarea populațiunei pe anul 1894

(…) Pe anul 1894, aceasta este de 276 născuți; 38 căsătoriți și 284 morți. Din numărul de 276 născuți, 130 sunt ortodoxi și 145 mosaici, iar 1 catolic, pe când din 284 morți sunt 174 ortodoxi, 9 catolici și numai 101 mosaici.(…) Ca număr, populațiunea orașului se urca la cifra de 7.614 suflete, din cari 3729 români, 117 catolici și protestanți și 3.768 evrei. (…)

Salubritatea urbei Neamțu

(…) Orașul Neamțu este situat pe malul stâng al albiei pâraielor unite Ozana și Nemțișorul, în partea nordică a județului și este apărat spre Nord de munții înalți, acoperiți parte cu păduri, de pe înălțimea cărora, ruinele Cetății Neamțului privesc orașul, situat în vale, amintind generațiunilor cari se strecor de secole și se vor strecura încă, timpurile eroice ale neamului românesc.

(…) condițiunile igienice și salubre ale acestui oraș lasă mult de dorit, stradele fără trotuare și rigole de scurgere, ci cu șanțuri în care stagnează apa și gunoaiele; în genere ele sunt murdare și numai cînd se anunță veri o inspecție, atunci se mătură și se curăță. Piețele orașului, unde se vând articole de hrană, aabundă de murdării. Căsăpiile sunt niște barace de scânduri primitive, iar trunchiurile pe care se taie carnea de o murdărie exemplară. Ogrăzile (curțile) locuințelor sunt mai urdare ca stradele. Nu mai puțin hanrile,cârciumil, băcăiile și cafenelele de aseenea murdare. Abatoriu coun este peo âr fără apă aproap de cntrultârului,a căara esuri oergance se descompunși infectează aerul.(…) Târgul vitelor din acest oraș este, pot zice, înmijlocul orașului, și după fiecare zi de târg (irmaroc) rămân cantiăți mari de gunoaie și murdării pe toată întinderea acestui maidan, ceea ce contribuie mult la starea igienică detestabilă a acestui oraș.

Dintre localurile publice sunt 2 școli în condițiuni igienice tolerabile, iar a treia școală cu un local defectuos.

Localul poliției și cazarma pompierilor nu numai cănu sunt igienice, dar amenință să cadă.

Numărul copiilor vaccinați a fost de 227 din care 56 fără succes și al celor revaccinați de 284 din care 197 fără succes. Numărul femeilor lehuze, asistate de moașa orașului, a fost de 112. Numărul actelor medicale, eliberate de D. medic de urbe, a fost de 59 în total.

Medic-primar, Dr. Apostoliu.”

(M.O. – Nr. 6 / Duminică 9(21) Aprilie 1895)

În 1895, un anunț al Tribunalului Neamț, făcea cunoscut faptul că, „în conformitate cu art. 10 din regulamentul legii firmelor, se publică spre cunoscința generală că D. Ferdinand Richter și-a declarat la acest tribunal, firma sa sub denumire de „Ferdinand Richter”, pentru comerciul de ferar și caretaș, ce exercită în urbea neamțu, str. Șușuieni, Nr. 224. Drept pentru care s-a trecut această firmă în registrul firmelor individuale la Nr. 64 din 24 aprilie 1895. Tot-odată se constată că petiționarul a declarat că nu posedă foe dotală.

Nr. 7610 1895, Aprilie 28”

(M.O. – Nr. 45 / Marți, 30 Maiu/11 iunie 1895)

Farmacia lui Andrei Cruceanu era bine cunoscută în oraș în anul 1897. Cum a considerat el să-și facă reclamă nu numai pe plan local ci și național, vom vedea. Cert este că românii care citeau în acele timpuri ziarul „Epoca” dădeau peste următorul text:

„Subsemnatul am onoare a înștiința pe onor Public, care este hotîrât a visita, în timpul verei orașul Tg. Neamțu, renumitele băi de la Oglinzi sau splendidele locuri din împrejurimile orașului Tg. Neamțu, că din luna ianuarie a.c. am luat în posesie farmacia din acest oraș și că n-am cruțat muncă nici bani pentru a o ridica la nivelul farm,aciilor celor mai moderne, înzestrând-o totodată din belșug cu din toate necesare, aducând pe lângă un deposit mare de drogherie, preparate streine, articole de cauciuc, săpunerie, parfumerie, eau de cologne, etc., etc., și un mare deposit de ape minerale din țară și străinătate direct de la surse. Astfel că sunt în posibilitate de a servi pe onorabilii vizitatori, cu din toate ce se atinge de branșa mea de farmacist.

Cu stimă, Andrei Cruceanu”.

(„Epoca” – Farmacia Andrei Cruceanu din Tg. Neamț/ Seria II, Anul III, Nr. 518, Vineri 25 iulie 1897, pag. 3)

Pe căt de curtenitoare era prezentarea d-lui Andrei Cruceanu, pe atât de simplu era anunțul alegerii primarului din Tg. Neamț în același an, 1897. Semn că orice bănuț conta iar edilul nou ales chivernisea cum nu se poate mai bine finanțele urbei. Un simplu anunț: „Sâmbătă a avut loc alegerea primarului și a ajutorului său, în Tîrgul Neamțu. A fost ales d. Drăghici primar și d. Ștefan Teohari, ajutor”. Și atât. Nici o vorbă despre „bal, masă și felicitări”!

(„Epoca” – Seria II, Anul III, Nr. 549/ Marți, 2 septembrie 1897)

Anul 1898 cred că este anul când târgoveții încep să spere că vor avea cale ferată și vor putea astfel să aibă acces mai ușor la lumea largă la ce e necesar vieții la dezvoltare economică și de ce nu chiar la vilegiatură. Pentru că trebuie să recunoaștem: era un târg mic dar oamenii erau destul de înstăriți și aveau știință de ce se întâmplă în lume. Comunicatul dat în presa centrală nu putea decât să-i bucure pe târgoveți:

„Ieri s-a inaugurat la Tg. Neamț, studiul liniei ferate Pașcani-Tg. Neamț, prin un banchet dat de cetățeni în onoarea inginerilor însărcinați cu studiile liniei”.

După cum s-a văzut „studiile liniei” au durat aproape un secol. Târgoveții și-au văzut visul împlinit dar era foarte aproape ca el să se năruie.

(„Epoca” – Seria II-a, Anul IV, Nr. 820/Joi, 23 iulie 1898. Rubrica 1Informații, pag. 2)

Alarmă serioasă în oraș: „după relațiunile sosite la direcția serviciului sanitar superior, se constată că în Târgu Neamț s-a ivit epidemia de pojar. Pe ziua de 23 curent (1898) s-au constatat în oraș 20 de cazuri”.

(„Epoca” – Seria II, Anul II, Nr. 215 / Duminică 28 iulie 1896)

Faliment de răsunet în Tg. Neamț în 1899! Dl. Moritz L. Abramovici nu nhumai că a falimentat dar a fost și arestat. Semn că ceva nu era în regulă aici.

(„România economică” – Anul I, Nr. 24 / Duminică, 21 Noiembrie/3 decembrie 1899)

Reprezentarea târgoveților în Camera de Comerț de pe atunci nu se făcea așa simplu. Se alcătuia mai întăi o listă ce cuprindea comercianții și industriașii din întreg județul Neamț cu dreptul de a fi eligibili „la camera de comerciu pe anul 1900, conform art. 7 din lege,: „ (…) urba Neamțu – avea pe listă pe – d-nii Vasile Grumăzescu, Neculai Dănilă, Neculai Penescu, Ștefan Hâra, Neculai Iordachi Tomovici, Ion Gh. Vasiliu, Dumitru Bârzu, Ioan Ștefănescu, Neculai Popovici, Neculai Butnaru, Constantin I. Munteanu, Ioan Alex. Teohari, Zamfir Anastasiu, Iancu Stamatin, Pavăl Moțoc, Vasile Ștefan Trofin, Iustin Anastasiu, Ioan Șchiopu, Constantin Goian, Constantin Petrone (…)”.

(M.O. – Nr. 208 / Miercuri 157 Decebrie 1899)

Pe la 1901, Târgu Neamț era reședința plaiului de Sus-Mijlocul, județul Neamț, situat pe râul cu același nume, Lîngă culmile dealurilor Neamțu și Oglinzi. Orașul era format atunci din suburbiile Neamțul, berăria, Boiștea, Haralambie, Pârâul Ursului, Pometea, Prundul și Țuțuieni, mărginindu-se la V.cu satul Vânătorii-Neamțului, la E. cu satul Blebea și Grași,la N. cu satul Oglinzi și Muntele, la S. cu satul Humulești. Populația orașului era de 6690 suflete din care 3074 bărbați șin 3616 femei. Orașul avea un spital mare întreținut de epitropia Sf. Spiridon. În oraș existau la acea dată două școli primare de băieți și una de fete, frecventate de 276 băieți și 136 de fete, opt biserici ortodoxe, mai multe sinagogi, o farmacie, un birou telegrafo-poștal, o judecătorie de ocol, o percepție. Observăm că la această dată-1901- nu mai exista nici o biserică catolică (săsească) dar găsim în schimb opt biserici ortodoxe și mai multe sinagogi evreiești. Asta înseamnă că populație de etnie germană fie că a fost asimilată fie a plecat. Plecarea lor însă e puțin probabilă. Pentru administrarea orașului exista o primărie, comisiile precum și subprefectura plasei. Pe atunci,Târgul Neamț avea trei piețe publice, mai multe străzi principale și secundare, bine îngrijite, prunduite.

Industria era reprezentată prin 12 teascuri pentru fabricat uleiul din semințe, 1 tăbăcărie, 8 fierării, 1 lăcătuș, 1 alămar, 2 căldărari, 1 olar, 4 caretași, 4 stoleri, 15 cizmari, 14 croitori, 1 curelar, 2 fabrici de săpun, 1 pălărier, 1 tipograf. De asemenea se mai făceau brânzeturi și sumane. Mai fiecare locuitor are stativa și sumănăria sa. Erau peste 77 stabilimente comerciale patentate cu opeste 190 lucrători; apoi 2 mori foarte mari, dintre care a d-lui Teoharie era între cele mai vestite din întreaga țară pentru fabricarea făinei. Comerțul orașului pe atunci ocupa un segment important și se efectua cu: „cerale, lemne, țesături de bumbac, șervete, colțuni împletiți, șiac călugăresc și vite”.

(George Ioan Lahovari și G-ral C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu – Marele dicționar al României, vol. IV. Alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe./Bucurețti, 1901, pag. 473)

Probabil că d-ra Rifca Avram Henzel, „jună din urbea Neamțu” avea o situație materială deosebit de bună. Nu avea profesie și cu toate acestea d-l Moise Ițic Fosnid, „croitor, june din București”, o cerea în căsătorie. Dacă la mijloc nu era un aranjament al părinților atunci sigur era vorba de zestre. Peste un an situația va fi inversă: mirele din Tg. Neamț iar mireasa din București.

(M.O. – Anul XVIII, Nr. 4 – Duminică, 26 ianuarie 1903)

Mai aveau loc și evenimente. La Oficiul Stării Civile, printre Declarațiunile de căsătorie primite în cursul săptămânii de la 23 – 30 iulie 1904 era și aceea a d-lui „Paul Schor, june, contabil, domiciliat în urbea Neamț; cu d-ra Sofia Avram Klinger, jună, domiciliată în București”. Se punea așadar de o nuntă în Tg. Neamț care, putea avea loc în localul grădinii publice, sau la restaurantul „Steaua” sau la salonul Buzatu unde cânta de obicei orchestra celor trei frați Michel, proprietarii ceaprazăriei din centru. Cert este că provincia se înțelegea bine cu Capitala.

(M.O. – Anul XXIX, Nr. 81 / Duminică, 1 august 1904)

Și ca orice orășel cochet de provincie, trebuia ca și aici să apară ceva prersă. Prin urmare la 15 noiembrie 1906, apare „Cetatea Neamțului”, revistă bimensuală menită a deștepta spiritul de solidaritate a tuturor cetățenilor nemțeni, independent de naționalitate, a realiza o unitate de vederi în acțiunea politică și a contribui la prosperitatea economică a orașului Neamțu, emancipându-l de orice tutelă. La Tărgu Neamțu apare între 1 ianuarie-15 mai 1907, în format 24×16 cm. Abonamentul costă 5 lei. Era scrisă de I.V. Crețu care era și proprietar și editor. Era scos de tipografia „Gheorghiu”, P. Neamț. De la 15 februarie 1907, se intitulează „Revista bilunară” și adaugă: „Organ al Ligei pentru construirea liniei ferate și pentru apărarea intereselor locale”; De la 15 mai 1907, va apare numai cu subtitlul „Revistă literară”.

Alte ziare apărute la începutul secolului 20 sunt:

„Plăieșul” – ziar popularcare va apare la Târgu Neamțu, între 1-15 februarie 1915.

„Sentinela română” – un ziar popular, care apare la Târgu Neamțu între 15 ianuarie-15 februarie 1915. Apărea bilunar, în format 48×32 cm. Abonamentul anual costa 4 lei iar numărul 5 bani. Dec apariția lui se îngrijea un comitet și era tipografiat la noua tipografie „MODERNĂ” A LUI Ilie Rozner. De la 1 februarie 1915 schimbă titlul în „Plăeșul”, păstrând același subtitlu și era scos la tipografia F. Ruckenstein, iar la 15 februarie 1915, la tipografia Leopold Steinberg.

(Publicațiile periodice românești (ziare, gazete, reviste), Tom II. Catalog alfabetic: 1907-1918; supliment: 1790-1906/Descriere bibliografică de George Baiculescu, Gerorgeta Răduică, Neonila Onofrei./Ediot. Academiei RSR, București, 1969)

Pe la 1906 Târgul pătrundea încetul cu încetul acolo unde odinioară erau locuri goale. Pe la periferii, rânduri de căsuțe sărmane, printre care trec gâște și godaci, oamenii cu nevoile lor, cu pălăriile pe ochi care se duc și vin.(Mihail Sadoveanu – Locuri șioameni. Cetatea Neamțului./„Albina”-Revistă populară. Anul X, Nr. 10, 3 decembrie 1906, pag. 255)

La 20 mai 1907, Epitropia generală a casei spitalelor și ospiciilor Sf. Spiridon – Iași, făcea cunoscut că în ziua de 29 mai 1907, orele 9-11 a.m. se va ține în camera acestei Epitropii, „liciație publică prin oferte sigilate pentru arendarea pe un period de cinci ani a farmaciei din Tg. Neamț, proprietate a acestei case, cu începere de la 1 august a.c. cum și darea în antrepriză a furnizărei medicamentelor necesare spitalului din Tg. Neamț (…) Condițiile și orice informațiuni se pot vedea și lua în orice zi de lucru la cancelaria Epitropiei serviciul Administrativ”.

(„Adevărul” – Anul XIX, Nr. 6371 – Duminică 20 mai 1907)

Motivele clare nu se știu dar, în 1907 a ajuns la judecată procesul preotului Malcoci din Tg. Neamț „denunțat spiritualului consistoriu de către președintele comisiunii interimare din Tg. Neamț”. Acuzarea era susținută de d. Gh. Vântu defensor ecleziastic iar apărarea de către dl. V. Oiaga, profesor la Seminarul Veniamin Costachi și fost defensor ecleziastic. După deliberări, s-a ajuns la concluzia că „procesul trebuie amânat pentru complectare de instrucție”.

(„Opinia” – Anul V, Nr. 295 / Sâmbătă, 17 noiembrie 1907)

Anul 1908, vine cu un Decret regal pentru tineretul studios din Târgu Neamț care nu putea decât să aducă bucurie și liniște părinților lor. Iată despre ce era vorba:

CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voință națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor și instrucțiunii publice sub Nr. 21.747/908,

Am decretat și decretăm:

Art. 1 – Școala primară de băieți nr. 2 din orașul Târgu Neamțu va purta pe viitor numele de „Școala primară de băieți Nr. 2 Emil Costinescu”

Art. 2 – Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor și instrucțiunii publice este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului de față.

Dat în București, la 20 mai 1908 CAROL

Min. cultelor și instr. Publice,

S. Haret Nr. 1673

(Monitorul Oficial – Nr. 44, Joi 29/11 iunie 1908, pag. 2237)

Anul 1909 fusese un an aparte. Era anul în care întreaga Românie, atât cât era ea atunci, se pregătea să-l omagieze pe Mihai Eminescu, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa: 15.01.1950-16.06.1889-16.06.1909. „(…) În 1886, pe când poetul se afla la Iași, boala i-a revenit pentru a doua oară situație în care a fost adus de către prietenii săi în casa de sănătate din Rârgul Neamț, unde a stat din toamnă și până în primăvara anului 1887 când a fugit la Botoșani la Henrietta , sora lui, sub îngrijirea căreia a stat până în 1888. Trebuie spus aici că Eminescu nu putea suporta viața de spital. Când păoetul, înainte de a muri a fost internat în casa de sănătate a doctorului Șuțu, Henrietta scria doamnei Emilian: „Așa sunt de supărată, încât nu știu ce să fac să-l scap din spital, căci știu bine că el se supără peste firea omenească, când își vine în fire și se vede în spital”.

(Comitetul comemorării – Galați: Omagiu lui M. Eminescu cu prilejul a 20 ani de la moartea sa-București, 1909, pag. 63./ Colecția Țaraga, pag. 120)

Și ca să nu se creadă că prin urbea Târgului Neamț nu circulau banii, voi reda mai jos următorul anunț: „D-na Haia Leia Ferester, văduvă, fără profesie, domiciliată în Târgu Neamțu, pe baza obligației autentificată de Judecătoria ocolului Târgu Neamțu sub nr. 13.186 din 1902, investită cu formula executorie la nr. 337/905, prin care Altăr Ferester din Târgu Neamț, se împrumută de la Carol Rubinstein, tot din Tîrgu Neamțu, cu suma de 1700 lei, pe termen de 2 ani, iar în cvaz când debitorul ar înceta din viață, atunci obligația va deveni exigibilă, fără ca creditorul să mai aibă necesitate a aștepta termenul întreg, stipulat mai sus de 2 ani (…).

(Monitorul Oficial – Nr. 102 / Marți 5(18) August 1908)

Orașul, mic, așa cum se prezenta precum și împrejurimile sale deseori erau obiectul vizitelor a fel de fel de „mărimi” ale zilei dar erau dese și vizitele clericilor de diferite ranguri, a oamenilor de litere sau chiar a celor cu o putere economică modestă. Printre aceștia era și preotul Marin Dumitrescu care după ce privirile i-au fost încîntate de cele văzute, nota: „După ce am vizitat bine orașul Târgu Neamțu, cu bisericile sale, băile Oglinzi, și cu învățătorul din Humulești, Bancea, casa unde s-a născut și copilărit Ion Creangă, unde acum șadev o soră a lui (o femeie robustă), Spitalul din Tg. Neamțu, biblioteca numită „Ion Creangă”, cu o bună trăsurică cu un cal al d-lui Adam, paracliserul bisericii catedrale din Târgu Neamțu, am plecat la Monastirea Neamțu”.

(Marin Dumitrescu, preot – Istoricul a 40 de biserici din România. Vol. IV, București, 1915, pag.25-27. Întâmplările sunt anterioare datei de 2.06.1908)

Și pentru că totul trebuia să se întâmple conform legii, și dl. Moise Șmilovici a trebuit să ajungă la ea. Conform Art. 10 din Regulamentul legii firmelor, „se face cunoscut spre publicarea generală că dl. Moise Șmilovici, din Tg. Neamțu, prin petițiunea înregistrată la nr. 2.686 din 1908, a cerut la acest tribunal înscrierea firmeisale individuale sub denumirea de Moise Șmilovici, pentru comerțul de băuturi spirtoase și coloniale cu amănuntul, ce exercită în comuna urbană Târgu Neamțu, stada Gloriei Nr. 47, casele proprietatea sa.

Se constată că petiționarul declară că este căsătorit șin că nuare act dotal.

Drept care s-a trecut această firmă în registrul de firme individuale la Nr. 5 din 29 ianuarie 1908.

Nr. 5738 1908, februarie 9.”

În ceea ce urmează voi arăta cititorului cam care erau efectele unei nerambursării unui împrumut acordat cu acte „beton” la termenul stabilit și care ar trebui să fie ca exemplu pentru cei care acordă astăzi împrumuturi mari pe bază de vorbe. Așadar:

„ Tribunalul Neamțu

D. Gavril Ededlștein, de profesie funcționar comercial, domiciliat în orașul Piatra Neamțu, pe baza obligației ipotecare, înscrisă la acest tribunal sub Nr. 68 din 30 noiembrie 1906, și investită cu formulă executorie la Nr. 298 din 7 Decembrie 1907, prin care d. Zamvel Iuster, de părofesie comerciant, domiciliat în Tîrgu Neamțu, se împrumută de la d. Gavril Edelștein cu suma de lei 6.000 pe timp de șase luni, și cu procente de 10% pe an, plătit odată cu capitalul la expirare; pentru asigurarea capitalului și procentului și procentului constituie prima ipotecă în imobilul său, situat în Tîrgu Neamțu, , strada Gloria Nr. 3, a cerut acestui tribunal, prin petiția înregistrată la Nr. 11.597/1908, punerea în vânzare, cu licitație publică, a imobilului ipotecat, avere a debitorului său Zamvel Luster, comerciant, domiciliat în Tîrgu-Neamțu (…) Imobilul urmărit este situat în Tîrgu-Neamțu, str. Gloriei Nr. 3, și se compune din o construcție din zid, acoperită cu tablă, compusă din două prăvălii la stradă și ambele prăvălii având câte două odăi pentru locuință, despărțite odăile între ele printr-un vânt-sobă. Curtea este comună ambelor prăvălii, în curte se află un grajd de zid, o șură de lemn și deasuipra șurei u8n hambar. Sub corpul de casă se află o pivnișă boltită. Întreg impobilul se megieșește cu Aizic Suchna, Michel Iuster, stradela Strâmtoarea la fund și cu strada Gloria ăn față. Venitul anual este de 9000 lei. (…)Sunt somați toți acei cari ar pretinde vreun drept de chirie sau arendă, de ipotecă sau privilej, ca, înaintea adjudecației, să arate tribunalului pretențiile lor; sub pedeapsă de a nun li se mai ține seamă.

Nr. 4.151 1908, August 8.

(M.O. Nr. 112 / 19 august 1908)

Cât de mic era orășelul dar nu ducea lipsă de ziare care erau redactate și tipărite chiar în Tg. Neamț. Astfel, au apărut:

„REVISTA ȘCOALELOR DE NOTARI” – A apărut la Tg. Neamț 1 iunie-septembrie 1909. Apărea odată pe lună, format 25×17. Sub conducerea d-lui I.N. Florescu iar tipografia era F. Ruckenstein. Nr. ¾ din septembrie 1909 a apărut la Imprimeria județului Neamț, Piatra Neamț. Abonamentul anual costa 3 lei.

„OPINCA ȘI CIOCANUL” – Ziar independent umanitar. A apărut la Tg. Neamț la 25 noiembrie 1912.

În 1912 apărea în oraș ziarul „independent-umanitar” „Opinca și Ciocanul”, care încă de la apariție preciza că „nu vom face câtuși de puțin politică, dar vom executa cu toată asprimea pe cei care îi vom afla că sunt apăsători pe nedrept ai Opincei și ai Ciocanului, elemente absolut necesare pentru progresul patriei”.Avea apariție bilunară, format 40×29 cm, sub direcțiunea unui comitet (numai la primul număr), la tipografia „Modernă” a lui Ilie Rozner. La 25 noiembrie 1912 apare ca director proprietar D. Popescu-Ialomița;

(Publicațiile periodice românești (ziare, Gazete, Reviste)-Tom II, catalog alfabetic: 1907-1918. Supliment: 1790-1906; Descriere bibliografică de George Băiculescu, Georgeta Răduică și Neonila Onofrei./ Edit. Acaedemiei RSR, București, 1969)Așa era menționat ziarul cu nr. 1 din 5 noiembrie 1912. Din păcate, ziarul avea un pronunțat caracter mistic, ca și „ Prietenul țăranului”, care apărea în 1914 la Piatra Neamț și care de altfel se și intitula „Revistă religioasă, culturală și economică pentru săteni”. Primul număr apăruse la Piatra Neamț la 1 aprilie 1914.

(Studii – Revistă de istorie./Nr. 3, Tomul 21, Capit. I: I. Scurtu – Contribuții privind mișcarea țărănistă din România în perioada 1907-1914/1968, Academia RSR-Secția de Științe istorice)

Și tocmai presa despre care vorbeam mai înainte pune pe tapet la un moment-dat o problemă care se inflamase în orașul de sub cetate: demisia primarului din Tg. Neamț. Evenimentul ajunsese și în presa centrală – de exemplu ziarul „Adevărul” – care în articolul „Și părinte al comunei și fabricant de pâine” arăta faptul că, „de câteva zile cetățenii liniștitului nostru oraș sunt într-o oarecare fierbere și agitație din pricina unei noi dispoziții luate de primarul din Tg.Neamț cu privire la scumpirea pâinei. Primarul din localitate, dl. Ștefan I. Teohari, este în același timp și proprietarul unei fabrici de făină, de la care se alimentează mai toți brutarii din Tg. Neamț, afară de doi: Samoil Zingher și Fischel Frenkel, cari și-au procurat mult timp făină de la alte fabrici. Afară de aceasta, noii arendași ai moarei Teohari care au și brutării proprii , au ridicat prețul pâinei, reușind a-i convinge și pe ceilalți brutari – afară de cei doi de mai sus – a proceda la fel. D-nii Zingher și Frenkel, refuzând cartelul de bună voie, erau destinați a suferi consecnțe. În adevăr, întăi s-a închis brutăria lui Zingher cu tot avizul favorabil al consiliului sanitar, iar alaltăieri s-a închis și brutăria lui Frenkel”. Dar, probabil după scrierea articolului de mai sus, la redacție ajunsese știrea care va fi adăugată și ea în continuare, precum că „Pentru a satisface dorințele cetățenilor, prefectul județului a dispus redeschiderea brutăriei Frenkel. Din această cauză, primarul și întreg consiliul comunal au demisionat”. Pe atunci onoarea se respecta!

(„Adevărul” – Anul XXIV, Nr. 7898, sâmbătă, 17 decembrie 1911)

Pe acest fundal de dispute economice mai mult sau mai puțin cinstite, în ziua de 12 septembrie 1911 avea loc în Tg. Neamț vizita ministrului cultelor Arion, care era însoțit de prefectul județului, dl. Leon Bogdan, de inspectori școlari superiori și revizorul din localitate, care au vizitat următoarele școli: „Școala primară urbană Nr. 2 băieți, construită de fostul primar Neculai Popovici, adică Școala „Emil Costinescu”, fiindcă a fost înzestrată de d-sa cu tot mobilierul necesar”. Pe urmă au vizitat „ Școala izraelito-română de băieți „Arnold și Scharlotte Veinrauch” numită astfel după numele generoșilor donatori, cari au construit-o cu banii lor, formându-i și o rentă perpetuă pentru profesori. Este o lucrare monumentală și măreață, construită după toate cerințele moderne, ca igienă, confort, etc. De aceea și d. ministru a felicitat în mod călduros pe dl. Veinrauch, care i-a ieșit întru întâmpinare. D-sa a promis d-lui Veinrauch concursul pentrua săvârși și aduce la îndeplinire dorința acestuia de a înființa o școală comercială pentru băieți, fără deosebire de naționalitate”.

(„Adevărul” – Anul XXIV, Nr. 7906/Vineri, 16 septembrie 1911)

Dispute liberal-conservatoare, 1911

„D. Constantin Teohar, proprietar în Tg. Neamț a fost smuls de la liberali; a fost de asemenea tras pe sfoară, deși i se promisese că va fi numit inspector domenial. D. Mihail Comca, pensionar, a fost administrator financiar care o viață întreagă a fost persecutat de liberali pentru principiile sale conservatoare, este încă unul din cei înșelați. D-lui Niculai Comoniță din Tg. Neamț care a făcut cheltuieli cu prilejul alegerilor generale, i se promisese că va fi ales la colegiul al III-lea. Rezultatul: tragere pe sfoară. Și mai sânt și alții cari văzând că junimiștii au pus mâna pe toate, s-au grupat în jurul d-lui Corbu, indignați de tratamentul la care sunt supuși vechii conservatori.(…) Relațiunile dintre partizanii d-lui Corbu și cei ai d-lui Bogdan sânt mai mult ca reci. Ca să dăm o pildă e de ajuns să arătăm că între d. Comoniță de la Tg. Neamț și dl. Coroiu, omul de casă al prefectului și inculpatul polițaiu al acelui oraș, a avut loc un incident în grădina publică, incident așa de violent încât era aproape să se termine cu obătaie în toată regula (…)”.

(„Adevărul” – Anul 24, Nr. 7889 / Luni, 29 august 1911)

Mare dreptate avea Dimitrie Cantemir când făcea referire la Ozana ca la o apă a stricăciunilor. Mulți ani le-a dat bătăi de cap atât Humuleștenilor dar și târgoveților. Iată de exemplu ce relata corespondentul ziarului „Adevărul” că se întâmplase la Tg. Neamț la data de 29 iulie 1912:

„Eri pe la orele 5 seara o ploaie torențială a căzut asupra orașului încontinuu timp de aproape două ore. Plouând și spre munte tot atât de tare, apele Ozana și Nemțișor au început a se umfla. Pe la orele 9 seara se răspândi vestea că apa a intrat în oraș și au inundat cartierele Țuțuieni, Humulești și Boiștea. Anunțându-se autoritățile, d. P. Coroi, șeful poliției, împreună cu dl. Ștefan Teohari, primarul orașului, au desfășurat o activitate mare (?) pentru a salva pe cei amenințați cu înec. Aproape imediat au sosit și un detașament de soldați din batalion, sub comanda sublocotenentului Cerchez și plutonierul Crețu, care au desfășurat împreună cu subcomisarul Papafil o muncă colosală, colindând toate carteierele pe cari apa le inundase. Ravagiile apei au fost mari, căci a inundat multe ogoare și grădini pe cari le-a distrus. Mulțumită măsurilor luate din timp n-au fost victime omenești. Pe la orele 3 dimineața apa a început a scădea. Se comunică din Vânătorii Noi că două poduri peste Ozana, au fost luate de apă, astfel că circulația e întreruptă, deoarece apa a rupt stâlpii de telegraf. Malurile comunelor de mai sus au fost inundate și distruse de apă. Râurile tut sânt umflate, dar dau în scădere”.

(„Adevîrul” – Anul XXV, An. 8218 / Duminică 29 iulie 1912, pag. 3)

Ca și cum inundațiile de la sfârșitul lui iulie n-ar fi fost suficiente, Ozana, pârâul cu apa „cea limpede și frumos curgătoare” a mai venit cu o completare: a vrut să arate că putea oricând redeveni zbuciumată, asemedi datei de 29 iulie, făcătoare de lucruri rele. Anul 1912 era pentru întreaga țară un an al inundațiilor. Și putea Ozana să rămână mai prejos? Nu. S-a supărat ea pe ceva din nou pentru că „La Tg. Neamțu, părăul Ozana a inundat mahalaua Humulești”. Așa anunța ziarul „Albina” la 16 septembrie 1912.

(„Albina” – Anul XV, Nr. 51/16 septembrie 1912/p. 2116/Cronica săptămânii 4-12 septembrie 1912)

De fapt era Ozana o apă „limpede și frumos curgătoare”-așa cum o vedea Creangă- cu adevărat? Nici pe departe. După unirea cu apa Nemțișorului ea curge mai tumultuos. Trece apoi prin partea de sud a Târgului Neamț, despărțindu-l de Humulești. În curgerea ei străbate apoi satele Blebea, Grași și Bașinari (ce vin pe partea dreaptă) și se varsă pe dreapta râului Moldova, în fața satului Cristești. Până a ajunge la Tg. Neamț, Ozana primește următorii afluienți: Nemțișorul, mărit din dreapta cu pârâul maghernița, iar din stânga cu pâraiele: Cărbunele, Chiriac, Iftime, Niță, Gâsca, Lunca, Slatina, Corogenilor, Hatinei. În cazul unor ploi torențiale, în câteva ore, toate aceste pâraie se transformă în veritabile puhoaie care toate la un loc se varsă în Ozana. Când toate aceste debite se întâlnesc în albia Ozanei puterea acesteia devine năprasnică și dezvoltă o forță de distrugere uriașă. La forța dezvoltată de torenți, se mai adaugă și viteza de curgere. Așa se face că „apa Neamțului (Ozana) este din fire așa de tae, încât poate să stea împotriva năvălirii tuturor vrăjmașilor” (D. Cantemir)

(George Ioan Lahovari și G-ral C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu – Marele dicționar al României, vol. IV. Alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe./București, 1901, pag. 472)

Promisiunile aducerii căii ferat în Tg. Neamț, continuau și în 1912. Numai că de data aceasta se schimba traseul. Probabil în funcție de partidul aflat la guvernare.Astfel, într-un interviu luat d-lui perfect al județului Leon Em. Bogdan despre lucrările de edilitate luat de ziaristul V.Vinescu de la „Adevărul”, promisiunile continuau numai că ruta era schimbată: Tg. Neamț – Piatra Neamț:

„(…) Fiindcă e vorba de calea ferată, voiu aminti și promisiunea guvernului conservator de a lega orașul Tg. Neamț cu capitala de județ, pentru care luicrare s-au făcut studii îndelungate, dar era o mare piedică, uriașul munte numit Balaurul, unde se cerea un tunel foarte costisitor pe o distanță de câțiva km. Astăzi piedica este înlăturată prin varianta Gârcina (…)”.

(„Adevărul” – Anul XXV, Nr. 8256 / Joi, 6 septembrie 1912)

Pe 2 iunie 1913, pe la orele 6 seara au sosit în Tg. Neamț, venind din Bucovina corpul didactic de acolo. Li s-au făcut o primire frumoasă de către corpul didactic local. La orele 9 seara li s-au servit în grădina publică un banchet oferit tot de către corpul didactic. În timpul mesei a domnit cea mai mare animație. S-au ridicat mai multe toasturi atrât din partea excursioniștilor cât și din partea profesorilor locali. A doua zi dimineața, excursioniștii au luat drumul Mănăstirii Neamțului unde se va oficia un parastas pentru odihna lui Petre Liciu. De la mănăstire se vor întoarce la Neamț spre a vizita cetatea Neamțului după care s-au întors în Bucovina.

(„Adevărul” – Excursiunea profesorilor din Bucovina:/ Anul al XXVI-lea, Nr. 8521, Marți 4 iunie 1913)

Dar ce onoare mai mare putea să aibă școala din Humulești decât aceea de a fi beneficiara unui decret regal? Ion Creangă și-ar fi râs mulțumit în barbă și ar fi fot măndru nevoie mare!

FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voință națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor și instrucțiunii sub Nr. 61.159,

Am decretat și decretăm:

Art. 1 – Școala primară din Târgu Neamțu, suburbia Humulești va purta pe viitor numele de „Școala primară Ion Creangă” din Târgul Neamțului Humulești.

Art. 2 – Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor și instrucțiunii este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului de față.

Dat la Constanța, la 7 august 1915

FERDINAND I

Min. cultelor și instrucțiunii

I.G. Duca Nr. 1950

La începutul războiului, în anul 1915 orașul avea o populație de 9115 locuitori, număr care la sfîrșitul acestuia era mai mic, fiind de 8.683. Nu neapărat din cauza pierderilor de vieți omenești pe timpul războiului ci și datorită numărului foarte mare de refugiați din apropierea frontului.Creșterea populației în perioada interbelică a fost destul de lentă.

(primariatarguneamt.ro/despre-tărgu-neamt)

Cu toate că armele zăngăneau puternic în anul 1915 iar ostilitățile în care și România urma să ia parte curând băteau la ușă, în Tg. Neamț se împrumuta și se ipoteca în același timp. Actele erau în toată regula și de o acuratețe deosebită. Iată mai jos cum „dl. Ițic Crăcăoanu, comerciant, domiciliat în Tg. Neamț, pe baza obligației ipotecare înscrisă la acest tribunal sub Nr. 117/909, și investită cu formula executorie Nr. 97/915, prin care Strul Leiba sin Herșcu, actual purtând numele de Leon Roșcovici din Târgu Neamțu, se împrumută de la Ițic Crăcăoanu cu suma de 4500 lei, pe timp de 3 ani, și cu procente de 10 ½ % pe an, plătite din 6 în 6 luni înainte, asigurând plata capitalului și a procentelor prin constituirea unei ipoteci în imobilul situat în Tg. Neamțu, Strada Ștefan cel Mare, a cerut Tribunalului Neamțu, punerea în vînzare cu licitație publică a imobilului ipotecat, avere a debitorului său Strul Leiba sin Herșcu, numit actual în societate Leon Roșcovici, comerciant, cu domiciliul ales în Tg. Neamțu, la imobilul ipotecat, pentru plata sumei de 4500 lei.(…)Imobilul este situat în com. Tg. Neamțu, strada Ștefan cel Mare, colț cu strada Raiului, și se compune dintr-o casă de locuit cu două rânduri, în bună stare, construite din cărămidă, acvoperite cu tablă, având la rândul de jos, trei camere și un antreu mic, cu ieșirea în curte, camera din față servind ca prăvălie, iar la rândul de sus trei camere, geamlâc în dos spre curte, cu ieșirea în strada Raiului, balcon de fier la stradă, sub casă pivniță zidită cu ieșirea în prăvălie. Atenanse în curte: o bucătărie de vară, construită din scânduri, văpsite, acoperite cu tablă, o poiată de scânduri acoperită tot cu scânduri și o latrină de bârne acoperită cu tablă toate într-un singur corp, o șură mare construită din scânduri, acoperită cu tablă. În fundul curței un șopron lung de circa 12 metri, acoperit cu scânduri, pentru joc de popice. În curte, lângă casă, fântână cu pompă. Curtea caselor are ca vecini pe moștenitorii def. N. Antoniu, Simon Wasserman, și Șmil Aixzic Weisman, cu o suprafață de circa 90 metri pătrați, parte pietruită, este împrejmuită cu zaplaz de scânduri. Vecinătățile: la față, strada Ștefan cel Mare, de o parte proprietatea Simon Wasserman, fost loc viran al bisericei Adormirea din Tg. Neamțu, de cealaltă parte strada Raiului.(…)Vânzarea și adjudecarea sus menționatului imobil se va face în pretoriul tribunalului Neamțu, în ziua de 15 martie 1916, ora 12 din zi. (…)Sunt somați toți acei cari ar pretinde vreun drept de chirie sau arendă, de ipotecă sau privilegiu, ca înaintea adjudecației să arate tribunalului pretențiile lor, sub pedeapsă de a nu li se mai ține seamă.

Nr.5.547 1915, Decembrie 4”

Cine poate face o comparație îmntre acest caz și unul din ziua de azi? Un lucru este cert: nu se împrumuta bani pe vorbe sau alte chitanțe de mână iar nerambursarea împrumutulu la termenul stabilit, era dureros!

(Monitorul Oficial – Nr. 205/Joi 10(23) Decembrie 1915)

La puține zile de la despărțirea de cumpăna anilor, mai precis la data de 12 ianuarie 1916, o știre tristă a dat fiori urbei de sub cetate: un tânăr soldat, teodoru I. Ioan din batalionul 4 pionieri Focșani dar de loc din Târgu Neamț a încercat să se sinucidă trăgându-și două focuri de revolver în zona inimii. În stare foarte gravă, tânărul soldat a fost internat la spital unde, în pofida situației disperate încare se afla, a declarat totuși că a dorit să se sinucidă deoarece era sătul de viață.

(„Adevărul” – Anul XXIX, Nr. 10.301 / Vineri, 15 ianuarie 1916)

Așa cum era el, pe la 1918, Târgu Neamț impresiona plăcut pe oricine îl purta pașii spre acel orășel care-și ducea viața lui tihnită, cu bucuriile și tristețile unui orășel de munte pe care parcă îl strivea istoria cetății Neamț de acolo, de la înălțimea ei. Îl privea de secole cum creștea pe zi ce trece, cum se transforma. Printre cei mulți care au trecut prin el și i-au lăsat amintiri de neuitat, așternute apoi pe hîrtie pentru a rămâne pentru eternitate a fost și Nicolae Iorga. Tabloul care i se desfășura în fața ochilor îl uimea: „apa Neamțului aleargă nebunatică prin întinsul câmp înverzit, învuiorat de ploi. Case de țară sunt risipite într-o neorânduială veselă. Iar în stânga, Târgul Neamțului, fiul umil și părăginit apoi prin înstrăinare al cetății mândre, se ascunde în bogăția de frunziș a copacilor. Târgul a avut altădată o viață curat românească: negustori, meșteșugari, plugari, tot români; un șoltuz și doisprezece pârgari îl cârmuiau după datină, pe când doi pârcălabi stăteau în cetate sus. Boieri nu erau pe aici. Ei au venit cândva și s-au dus: marea clădire veche în care se află spitalul, pe care-l păzesc plopi înalți și drepți, a fost una din curțile lor. Evreii s-au înmulțit aici în veacul al XVIII-lea, după ce târgul începuse a decădea; ei au luat locuri cu „bezmen” de la mănăstirea ce era odată în cetate, ori le-au cumpărat de la particulari, și au ajuns repede stăpânii acestui colț sărac din vechea viață orășenească. Azi, cu toate firmele naționale: „la Mihai Viteazul”, „la Ștefan cel Mare”, „la Briciul lui Lucaciu”, ei sânt mai pretutindeni în căsuțele, destul de curate, care mărgenesc șoseaua de prund verziu de pe munte. Apucăturile lor mai bune vin de la curăția naturii și de la viața îndelungată în mijlocul sătenilor noștri. Poliția nouă începe să se amestece și ea, oprind revărsarea pe stradă a mărfurilor de tot soiul, pe care mai ieri negustorii le trăgeau înăuntru cu prăjina când știau că vine supravegherea și pedeapsa; polițaiul e un om tânăr și simpatic, un oltean care a făcut universitatea la București, s-a pătruns de spiritul bun ce suflă tot mai puternic aici, și e dintre aceia, din ce în ce mai mulți, care înfățișează administrația românească supt altă față decât a leneșului care doarme, a stricatului care petrece și a nerușinatului care sfânțuiește.

În mijlocul ploii, la Târgul Neamțului, o pătură groasă de noroi se întinde asupra străzilor și ulicioarelor târgușorului. Hanul lui „Ștefan cel Mare” ne oferă bere „Bragadiru”, la care se adaugă acum struguri din „Asia Mică”, mărunței și înăcriți”.

(N. Iorga – România cum era până la 1918./II-Moldova și Dobrogea. Capit. II/2: Văratecul. Agapia. Mănăstirea și Cetatea Neamțului, pag. 59, 132-133)

Dar cine își închipuia în 1918 că un mare proprietar din Tg. Neamț dl. Ștefan I. Teohari, ctitor de lăcașe de cult va ajunge să piardă grosul averii pentru un împrumut? De vină să fi fost râzboiul? Sau poate vre-o investiție ratată? Iată cum au stat aranjamentele:

„Dl. Dimitrie Corbu din Piatra Neamț a împrumutat pe dl. Ștefan I. Teohari, proprietar din Târgu-Neamțu cu suma de 17.000 lei, pe termen de 3 ani și cu procente de 10% pe an, debitorul abligându-se să achite capitalul în trei rate egale de câte 5.666 lei, 67 bani la finele fiecărui an iar procentul la începutul fiecărui an. În caz de urmărire silită se obliga a plăti creditorului toate cheltuielile de executare, ipotecând două imobile ale sale, situate în Târgu-Neamțu și anume:

fabrica de făină cu tot locul ei, atenansele, hambarele, dependințele, construcțiunile și mașinăriile;

casele de locuință situate în strada Boiștei, cu tot locullor, atenansele și construcțiunile aflătoare pe acel loc, sau care s-ar mai face în viitor. (…)

Moara de făină de grâu cu aburi, se află situată în Tîrgu-Neamțu, str. Boiștea, întreaga construcție e în paiantă, acoperită cu tablă, afară de casa mașinelor care este din zid. Ca atenanse sunt: cancelaria cu trei încăperi, construcție de lemn, acoperită cu tablă ; locuința agentului de control cu o singură încăpere tot din lemn; alături de cancelarie sde află casa mecanicului, construcție de lemn și zid , având trei odăi, bucătărie, camară și beciu. Alături casa morarului, construcție de lemn, acoperită cu tablă, compusă din 2 odăi și bucătărie.Tot în curtea morei se mai află 5 hambare mari pentru depozitarea grânelor și a făinei; un alt hambar mare cu 10 despărțituri și un hambar pentru tărâțe. (…)

Casele de locuință situate în Tîrgu-Neamțu, strada Boiștea, sunt construite din material nearzător, acoperite cu tablă și cuprind 8 încăperi. Cămară, bucătărie, vestibul și 2 coridoare. În curte o bucătărie de vară, șură și garaj iar sub casă beciu de zid.

Venitul fabricei de făină este de 14.000 lei anual, iar venitulmcaselor este de circa 2000 lei anual. (…).

Nr. 2013 1918, August 16”

Primul război mondial se derula cum nu se poate mai prost pentru România. Capitala era ocupată și era amenințată chiar și ultima zonă rămasă liberă, aceea a moldovei, unde seretrăseseră toate oficialitățilșe române, ce mai rămăsese din armată, tezaurul și toată lumea bună a Bucureștiului. În toamna anului 1918 s-a mai întâmplat un eveniment dureros, nu atât pentru guvernul pe atunci răspunzător de destinele României, „cât pentru noi toți și pentru principiul monarhic în sine”. Spre surprinderea generală s-a aflat într-o zi că Principele Carol, Moștenitorul tronului a dispărut de la Târgul Neamț, unde comanda o unitate de vânători de munte. După câteva zile misterul a fost dezlegat. Cazul nu era numai penibil dar și foarte grav. Viitorul rege Carol al II-lea fugise cu d-ra Zizi Lambrino și, ca să treacă Nistrul, se pusese sub protecția ofițerilor austrieci, luase chiar masa cu ei iar la Odessa se cununase sub ochii ironici ai autorităților inamice.

(I.G. Duca – Amintiri politice, vol. III, pag. 95./ Partea a II-a: Războiul, Capit. Guvernul Marghiloman./ Colecția „Memorii și mărturii”, Ion Verlag, Munchen 1982)

În fața acestei situații (…) suferința Reginei Maria are dimensiuni de tragedie. Mai ales că nu se aștepta ca fiul ei să recidiveze, și asta, când datoria îl chema să fie alături de Dinastie și împreună să facă față nenorocirilor războiului. Intenția fiului era cu atât mai periculoasă, cu cât îl știa cât de încăpățânat poate fi.” Ea nu știa că de fapt lumea râdea pe la spate de Carol și de iubita lui dar mai ales de scenele pe care i le făcea. Unii martori spuneau că „d-ra Zizi se ducea la Tg. Neamț, pe la cancelaria regimentului, unde lucra ASR Prințul Carol, și întreba pe ofițeri < ce face Prințu > și, imediat după ce întreba, ieșea imediat în stradă și o lua la fugă, iar Prințul, care o auzea că a venit, lăsa tot ce avea de făcut și cu capul gol ieșea după dânsa pe stradă și o striga < Stai, Zizi, Zizi, am să-ți spun ceva > și Zizi fugea de dânsul pe stradă și Prințu îmbătat de amor când o vedea că fuge”.

(Vartan Arachelian – Fuga lui Carol și căsătoria lui în Rusia cu Zizi Lambrino /9.09.1918/ jurnalul. ro/ special)

De acum pasul era făcut iar rușinea casei regale nu se putea măsura. Dar cine era această Zizi Lambrino care a zdruncinat grozav familia regală și nu numai? Ce căuta ea pe la Târgu Neamț?

Pe numele său Ioana Maria Valentina Lambrino, descendentă a unei familii aristocrate, a fost – se zice – prima soție a principelui Carol al II-lea al României. Povestea dintre ea și principe a început în timpul Primului Război Mondial când Carol al II-lea, îmbrăcat ofițere, a părăsit unitatea militară, ce își avea sediul la Târgu Neamț și al cărei comandant era și pleca la Odessa împreună cu această Zizi Lambrino csătorindu-se ulterior cu ea.Căsătoria este ulterior anulată printr-o ședință discutabilă pe 8n ianuarie 1919 dar relațiile lor au continuat și a apărut un copil Mircea Grigore Lambrino (care va deveni tatăl lui Paul Lambrino), în ciuda faptului că stătuse pedepsit fiind la M-rea Horaița (Neamț) 75 de zile. . În această situație Regele Ferdinand îl trimite pe Carol într-o călătorie în jurul lumii, pentru a o uita pe Zizi iar acesteia i se cumpără o vilă la Neuilly, în Franța unde urma să se mute și să primească o rentă semestrială de 110.000 franci. Cea considerată „una mică, neagră și măruntă” s-a apucat să-și scrie memoriile iar Carol, nu peste mulți ani va porni un nou scandal, și, cum era normal pentru el, la bază era toto femeie.

(Denisa Cristache – Legende urbane: Zizi Lambrino/20.03.2014/femei-in-afaceri.ro)

Dar războiul s-a sfârșit. România trăia una din paginile cele mai glorioase ale istoriei sale. Contextul internațional ne favorizase și țara noastră devenise „România Mare” prin unirea tuturor provinciilor istorice într-un singur stat. Eroii, cei care au înroșit cu sângele lor dealurile de la Mărășești, Mărăști, Oituz, Coșna, Cireșoaia și în multe alte locuri, trebuiau cinstiți. În acest context se dă următorul decret regal de către regele tuturor românilor:

„FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României, La toți de fațăși viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de răsboiu sub nr. 30.464 bis din 10 martie 1919,

Am decretat și decretăm:

ART. 1– Conferim decorațiile de răsboiu următorilor superiori, inferiori, precum și gradelor inferioare, astfel după cum urmează:

(…)

Medalia „Bărbăție și credință” cu spade, clasa II,

(…) Subcomisarului Vasiliu Constantin, din poliția orașului Târgu Neamțu, pentru zelul și devotamentul cu care a supravegheat în deaproape și a dus la îndeplinire ordonanțele date de comandamentul militar, ăn orașul Târgu Neamțu, în tot timpul campaniei 1916-1917.”

(Monitorul Oficial – Nr. 281, Joi 14(27) Martie 1919)

În momentul începerii războiului, așa cum se cam obișnuiește în orice țară care se află în stare de beligeranță, se fac rechiziții. Eforturile purtării unui război sunt uriașe pentru orice țară. Și în România s-au făcut rechiziții. Și chiar în Tg. Neamț. Printre cei cărora li s-au rechiziționat bunuri s-a aflat și Iancu Șneiberg (Vă mai aduceți aminte de frații Șneiberg? Aveau alimentara de la intrarea în piață, pe dreapta.) Ghinionul lui era că pierduse documentul doveditor. Prin urmare la sfârșitul războiului, în 1918, se adresează autorităților: „Subsemnatul Iancu Șneiberg din Târgu Neamțu, pierzând bonurile de rechiziție eliberate de prefectura jud. Neamțu pentru două automobile și anume: un automobil marca „Pipe” de 18 Hp cu motorul nr. 3418 și un automobil marca „Stoever” de 12 Hp cu motorul nr. 13.279, ale căror numere de bonuri nu le cunosc și nici prefectura Neamțu ne mai posedând cotoarele, le declar nule și fără valoare în mâna oricui s-ar prezenta cu ele, de oarece am obținut de la prefectura Neamțu certificatele de înlocuire.

Iancu Șneiberg, Târgu Neamț”.

(Monitorul Oficial – Nr. 158, Sâmbătă 6(19) octombrie 1918)

După ce războiul s-a încheiat, pentru Tg. Neamț a intervenit o perioadă de prosperitate, de un oarecare avânt economic fapt care de altfel s-a manifestat pe întreaga perioadă interbelică.

(turismland.ro)

Poate că acesta a și fost momentul oportun predestinat pentru oraș întrucât acum a luat ființă Gimnaziul „Regina Maria”, în centrul orașului. (Anca Dimitriu, Radu Dimitriu – Evoluția teritorială și zona funcțională a orașului Târgu Neamț/Seminarul geografic „D.Cantemir”, Nr. 21-22/2002)

La 1919, Ministerul Justiției făcea publică solicitarea lui Rudolf Fritz , domiciliat în Tg. Neamț, care „acerut schimbarea numelui său patronimic de Fritz în acela de Frunză spre a se numi Rudolf Frunză”

(Monitorul Oficial – Nr. 32/Marți 27 Mai 1919)

În același an apare ziarul „INFORMAȚIA”. A apărut la Piatra neamț dar la 28 iulie 1919 (nr. 266), a apărut și o „ediție specială” pentru Tg. Neamț. A apărut neregulat între 28.01.1919-29.03.1920.Abonamentul anual costa 20 lei, numărul, 25 bani. Director era Carol Weinberg (Vinescu) care a condus ziarul până la 10 februarie; de la 27.04-12.05; la 8 iunie 1919 și de la 21.07 1921. Tirajul era asigurat de tipografia Leopold Steinberg.

(Publicațiile periodice românești, Tom. III-1919-1924. /Edit. Academiei RSR, 1987. Descriere bibliografică de Ileana Stanca Desa, Dulciu Morărescu, Ioana Patriche, Adriana Raliade, Ileana Sulică)

Cine oare nu-și aduce aminte de societatea „Steaua”? După naționalizare restaurantul din centrul orașului Tg. Neamț mai avea scris pe firmă „La Steaua”. Când eram mici, prin anii 58-65, poate și mai încoace, în el intra lumea bună. Exista orchestră, se serveau mâncăruri alese și băuturi fine. Ce frumos mirosea când treceai pe lângă bucătăria restaurantului când ieșeai de la film!Dacă aruncăm o privire pe „actul constitutiv al societății cooperative de consum „Steaua” din orașul Târgu Neamțu” vedem că

„Noi, subsemnații membrii ai socvietății cooperative de consum cu numele „Steaua”, declarăm cele ce urmează pentru constituirea acestei societăți.

Societatea cooperativă de consum „Steaua”, își are sediul în orașul Târgul Neamțul, județul Neamțu.

Suma capitalului subscris este de 36.800, din care s-a vărsat acum la constituire lei 26.680 în mâna d-lui casier Leon Stern, membru al cooperativei, urmând ca restul până la complectarea capitalului subscris să se verse treptat prin cotizații lunare, în timp de cel mult două rate, iar după ce acel capital subscris va fi complet vărsat, fiecare din asociați va putea să-și mărească partea socială până la 2000 lei prin cotizații lunare.

Membrii societății sunt răspunzători față de terți pentru toate obligațiunile societății până la concurența capitalului subscris de fieșcare.

Societatea cooperativă „Steaua” este compusă acum la constituire din 74 de persoane.

Consiliul de administrație se compune din 9 membri și anume: dr. M. Feigenbaum, L.M. Goldstein, Gh. V. Bârliba, Ludvig Găitan, calman Leibovici, Carol Rubinstein, I. Schneiberg, Froim Ruchensterin, Leon Stern.

Comisia censorilor se compune din 3 membri: Bercu Froim, I,C. Teodoru, B. Raff.

Supleanți sunt acum la constituire grigore Boroianu, Abram Abramovici, Ștefan Nicolau.

Societatea și-a ales acum la constituire statutele aprobate de Casa centrală a meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești, odată cu acest act constitutiv care face parte integrantă din ele și pe care-l subscriem.

(Urmează semnăturile a 74 de membri)

Aprobat pe baza decretului-lege Nr. 614 din 10 februarie 1919

Văzut de noi spre neschimbare.

Contabil, Emil Lupu.

1919, Decembrie 14

(…)

(Monitorul Oficial – Nr. 208, 4 ianuarie 1920)

Licitațiile se anunțau și oe atunci. Indiferent ce destinație aveau nu erau contestate ca acum Semn că se țineau corect și nimeni nu avea ce reproșa nimănui. Astfel, Ministerul Comunicațiilor-Direcțiunea generală a poștelor, telegrafelor și telefoanelor anunța pentru „ziua de 23 octombrie 1920 că se va ține la administrația plasei Cetatea Neamțului, Județul Neamțu, din urbea Târgu Neamțului, licitația pentru darea în concesiune a transportului expedițiilor poștale între oficiul Târgu Neamțului – Pașcani, în condițiunile publicate în Monitorul Oficial Nr. 268 din 25 martie a.c., la pagina 13.301.

(Monitorul Oficial – Nr. 154, Vineri, 15 octombrie 1920, pag. 5459)

Meseria era și pe atunci „brățară de aur”. De aceea erau organizate în 1920 la Tg. Neamț cursuri profesionale pentru ucenicii industriali și comerciali la un loc. În grafic apărea la poziția 81 Școala primară de băieți nr.2 cu clasele

1 – 62 locuri

2 – 33 locuri

3 – 22 locuri

(Învățământul muncitoresc 1920-1935; Cursurile profesionale pentru ucenici și ucenice din Vechiul Regat, Bucovina și Basarabia)

Trebuie menționat faptul că orașul Tg. Neamț a avut primul plan cadastral la 1852, ridicat de geometrul Chentiliuc. La 1921 serviciile publice erau prezente în Tg. Neamț în felul următor:

Alimentarea cu apă felul și data – 0

Cost – 0

Canalizare 0

Iluminat

felul și data – benzină

Cost 0

Gunoaie ridicate

Cheltuieli 20.000

Încasări 0

DEZVOLTAREA INDUSTRIALĂ

postav, mori, cherestea, uleiuri

Alte date

Nr. crt. Orașul Populația Lung. Str. Felul pavajului

În km. asfalt granit bolovani

33. Tg. Neamț 8.700 45 – – –

Nr. crt Oraș Venit buget Datorii Încasări Datoria medie

1920 1920 cap locuit. cap locuit.

33 Tg. Neamț 425.000 ? 49 ?

(Ing. Cincinat I. Sfințescu – Raport asupra chestiunei „Lucrări publice” prezentat la Congresul Inginerilor din 9-12 octombrie 1921, pag. 39, 49, 83, 84, 88, 91)

Nici politica nu lipsea din viața urbei de sub cetate, Astfel, „luni, 19 noiembrie 1923 s-a ținut la Târgul Neamț o mare întrunire a partidului Naționalist-democrat, în sala cinematografului Hanganu. Au asistat peste 1000 persoane în majoritate săteni. A prezidat părintele M. Diaconescu, președintele organizației locale, care arată rostul acestei întruniri, fiind prima a partidului d-lui Iorga, ce se ține în Tg. Neamț.

După discuții și luări de cuvânt, săteanul Sfrijan de la Preoțești, roagă pe nemțeni să urmeze cu credință și dragoste pe d. Iorga. La sfârșit preotul Diaconescu, președintele adunării a dat citire unei telegrame trimisă d-lui profesor Iorga, la București”.

(„Adevărul”, Anul XXXVI Nr. 12.216 / vineri, 23 noiembrie 1923, pag. 3)

Dar cine dintre noi, cei născuți și crescuți în Tg. Neamț nu-și amintește de copilărie? Mai ales de poveștile pe care le auzeau de la părinții, bunicii sai vecinii mai în vârstă? Și eu îmi aduc aminte de multe ori că moș David Zisman mă lua în grădina publică a orașului, care pe atunci, prin anii 1958-60 era oplină de arbori iar la terasa din mijlocul ei se putea mînca un mic, bea o bere rece, asculta o muzică bună interpretată la pian de D-na Mitache iar părinții dansau tangou și vals ! Ne așezam pe o bancă, iar el imi povestea că de când era copil i se spusese de către bunicul că la Tg. Neamț urma să vină calea ferată. O aștepta și atunci. Ceva adevăr tot era. Prin anul 1923, Ministerul de finanțe înscria în bugetul viitor sumele necesare pentru construcția liniei ferate Pașcani-Tg. Neamț-Hangu-Toplița care „sunt nu numai de interes economic, dar de mare interes național, cultural și strategic, legând direct Basarabia șin Moldova cu întreg Ardealul”.

Peste ani, povestea lui Moș David a devenit realitate: linia ferată a fost construită si primul tren a intrat în gara din Tg. Neamț. S-a oprit aici și nu se știe cînd va ajunge până la Hangu și Toplița. Când se va întâmpla aceasta, este altă poveste de acum.

(„Revista economică”-organ financiar-economic, Nr. 8 / Anul XXV, Cluj, 23 februarie 1923/Redacția și administrația: Cluj, Calea Regele Ferdinand, 38)

La începutul anului 1924, Tg. Neamț era un orășel cu o populație de 9082 locuitori și cu toate că la ușă bătea criza economică, în oraș existau:

„ 2 Abagii (Goldștein I. Sara, Segal Moise)

2 Advocați (Ioan Gh. Ionescu, Lucaci Ioan)

1 Alămari (Bleiberg Haia)

1 Antreprenorul diligenței P. Neamț-Tg. Neamț-Pașcani (Goldștein Lipa)

1 Ape gazoase (Bruchmaier M)

4 Asigurări (Agenții) („Dacia România”, agent Rubinstein Carol; „Gene- rala”, agent Abramovici I.; „Naționala” – agent Beck S)

37 Băcănii (Abramovici Adolf, abramovici Zeilic, Ancuța Ioan, Argintaru Bercu, Argintaru Mina, Aron Ițic, Bârliba, Bârzu D., Beck Samoil, Bercovici Iosif, Calmanovici Bercu, David G., Dumitrescu Gh. I., Drăghici Gh., Fleandre Samoil, Froimulici Iosif, Froimulici Moise, FROIMULICI S., Gavriloi Zaharia, Grigorescu N., Gogo David, Gogu Ichiel, Iancu Haim, Meier Frații & Ferester Marcu, Mendel M., Haim &Șneirer Moise Ițic, Mihailovici C. Avram, Neamțu Frații, Nemțeanu Zeidel, Orghidan Gh., Rentzler Solomon, Roscovici Leon, Spitzer Abram, Spitzer Mendel, Schneider Iancu, Ștein M. &fiu, Weis Șulem)

2 Băi (Catz Herșcu (băi cu aburi); Băile Oglinzi, concesionar Ionescu Octav)

4 Bănci („Banca Comerțului” (P. Neamț) sucursală

– „Banca Comerțului-Societate anonimă” – capital 1.000.000 lei. Președinte farmacist Ștern Leon; vicepreședinte-Popescu Ștefan Grig.; Ad-tor delegat-Dușescu N.N., Director: Ciacâru I.;

– Banca „Ion Creangă”, bancă populară, capital 8000 lei. Președinte Popescu D, procurist: B (?) N.

– „Petrodava” – Societate anonimă de credit, industrie și comerț (P. Neamț), sucursală. Reprezentant: Dr. Comăniță Al. D-tru& Tomovici N.A)

8 Bărbieri (Gheorghiu Gh., Hara C., Lucaci Gh., Merișor S., Schwartz M., Stoian Iancu, Suliman N.N., Winner I)

2 Berării (Bostan Mendel, Ludvig Rudolf)

3 Birturi (Bostan Mendel, Dimitrescu Gh. I., Ludvig Rudolf)

5 Magazine brânzeturi (Câmpeanu I., D. Ecat., Mendel M. Haim & Șneierer Moisă Ițic, Str. Ștefan cel Mare nr. 76)

8 Brutării (Aisenberg Bercu, coperativa „Plăeșul”, Iakercaner M., Kirilescu D-tru, Nicolau Ștefan, Silberman A., Singher F., Schachter Aron)

1 Căldărari (Zigner Avram)

40 Cârciumi (Abramovici Adolf, Abramovici B., Abramovici Zeilig, Argintaru Bercu, Argintaru Mina, Bârzu D., Beck Ițic, Beck Samoil, Beman Isac, Cârligeanu A., Chelaru I., David Felix, David pincu, Dimitrescu Gh. I., Drăghici Gh., Eisenberg B., Froim M. H., Froimulici Iosif, Froimulici Moise, Goian C., Grigorescu N., Gugu Ichiel, Iancu Haim, leibovici A., Losner Zisu, marcovici Zeilig, Mendel M., Munteanu C. Haim, Orghidan Gh., Rachmil Froim, Cuza –Vodă nr. 104, Roscovici Leon, Rentzler Solomon, Schinerer Haim, Soceanu Mendel, Solomon Elisei, Ștein Aron,Ștein M. & Fiu, Weinberg Lupu, Weis Șulem)

7 unități de comerț cu cereale (Gavriloi Zaharia, „La viata”, Mendel M. Haim & Șnierer Moise Ițic, Ștefan cel Mare 76, Leventer Aizic, Pais Herșcu, Zamoilovici I. Leiba)

11 Cismari (Boureanu Ioan, Butmnaru Șt., Crețu Ițic, Crețu I. M., Crețu L. Iosub, Croitoru C., Henzel Haim, Pantel Avram, Rubinsohn Ștrul, Stopăr A., Vigder Aron)

4 Cofetării (Bostan Mendel, Ludvig Rudolf, Teodorof Mihai, Silberman A)

1 Coloniale dep. en gross) (Idelsohn A)

1 Comisionari (Rubinștein Caval)

6 Croitori bărbați (ateliere) (Abramovici A., Abramovici Țalic, Cohn I., Iosub Iosub, Rozentzweig Herșcu, Vigder Avram)

2 Croitori de dame (ateliere) (Crețu Babiță, Maze Hanna)

2 Farmacii (Hanganu Grig., Ștern Leon)

7 Fierării (ateliere) (Arembrister Costică, feraru Șloim, Ione Max, Lăcătușu Buium, Leferman A., Richter Ferdinand, Știfter I)

6 Fierării (magazine) (Craisel Gherșin, Feingold A., Goldștein L.M., Leizer Avram, Ornștein M., Raff L. Haim)

5 Galanterii (Feingold L., Grunberg Gh.L., Raff Herșcu, Raff M.I., Segall Avram)

1 Haine bărbătești (magazin) (Cuperman Ușer)

5 Haine Naționale (Fabr. de sumane și blugi) (Eliseu Lupu, Gottfried Lupu, Gottfried Moise, Ițic M. Heinrich, Vesper C)

2 Hoteluri („Central”, antreprenor Bostan Mendel, Dimitrescu Gh. I.; „Splendid”, antreprenor Găitan Richard)

4 Încălțăminte (magazine) (Feller B.M., Leibovici Avram, Segal Avram, Segal I.)

1 Ingineri (Cristescu I.)

1 Lână (Haimovici Bruha)

2 Lemne de construcție (fabrici) (Juster I.L., Moscovici L.I. &Schneiberg Iancu)

1 Lemne de foc (depozite) (Veis Peretz & Weis Șmil)

3 Librării (Cooperativa „Plăeșul”, Rosner Ilie, Ruckenstein F.)

1 Lumânări (fabrici) (Fișelovici Haim &Fischer Morit)

16 Manufacturi (Dimitrescu Gh. I., Feller B.M., Frenkel Fischel, Grunberg Ichiel, Haimovici Șmil, Katz Nusian, Meiningher nathan A.Mnacht Frida, naht Leia, Rafff M.I., Segal Avram, Spitzer Abram, Stark A.,Schulimsohn Șae, Waldman Riva, Weissman Șae)

5 Măcelari (Cămpeanu I., D. Ecaterina, Henzel Haim, Macovei Grigore Reichman C. & Herșcovici Ira)

9 Măruțișuri (magazine) (Ancuța Ioan, Craisel Gherșin, Dimitrescu Gh. I., Nacht Leia, Neamțu Frații, Popa Gh., Raff M.S., Segal Avram, Seider I.)

3 Medici (Comanița A., Feigenbaum M., Tănăsache N.)

1 Medic veterinar (Grigoriu I.)

2 Mezeluri (Cămpeanu I., D. Ecaterina)

1 Mode (Griller Aneta)

4 Mori (pe apă) (Anastasiu Hristino, Burăh Aron, Raff Haim, Siegler I.)

5 Mori (sistematice) (Kerț Iosif, moara de artă „Teohari”, Obștea, M-rea Neamțu, Popescu Mihail)

2 Ouă (mag. comerc.) (Catz Herșcu, Ghelbert Osias)

1 Pălării (Grunberg Ch. L.)

1 Piei brute (comerc.) (Haimovici Bruha)

2 Pielării (magazine) (Feller B.M., Rosentahl N.)

1 Porci (comerc.) (Macovei Grigore

1 Postav (fabr.) (Bercu Froim)

2 Școli partic. („Israelito-română” (de băieți); Pensionatul de fete)

2 Societăți cooperative (Societ. „Cetatea Neamțului”; „Plăeșul”)

1 Societăți culturale (Biblioteca „I. Creangă” înființată în 1902)

1 Spirt (dep.) (Nathansohn M.L., reprez. Fabricii Drăgușeni)

1 Spitale (Spitalul Epitropiei Sf. Spiridon Iași, medic Comaniță A.)

5 Sticlării și porțelanuri (mag.) – Leibiș Pascal, Leibovici Calman, Lupescu Lupu, Reichman M., Sufrin Mendel.

5 Tăbăcării (fabr.) (Soc. În nume colectiv, Axelrad Ușer, Altăr Crăcăoanu & Ioan Ceacîru, Dubalaru M. Avram, Kertz Iohan & Kertz Ferdinand)

3 Tâmplării (ateliere) (Gruller Littman, Gruller Moritz, Hoffman Frantz)

5 Tinichigii (Brukmayer Marcu, leibiș P., Leibovici Calman, Lupescu Lupu, Reichman Moise)

1 Tipografii (Ruckenstein F.)

1 Turnătorii de clopote (Apostolescu I.)

4 Uleiuri (mag.) (Ghelber Osias, Haim sin Alter, Leibovici Aizic, Siegler A.)

1 Var (dep.) (Calmanovici Nisel)

2 Vopsele (mag.) (Feingold A., Leibovici A.)

3 Ziare (dep.) (Cooperativa „Plăeșul”, Rosner Ilie, Ruckenstein F.)

1 Zugravi (Luchian I.)”

(Anuarul „Socec” al României mari; Vol. II – Provincia, 1924-1925./Direcțiunea: N. Melbert; Edit. „Socec & Co”, Soc. Anonimă, București.)

Efectele crizei din perioada interbelică s-a manifestat și în târgul nostru. La nivelul anului 1925, comerțul orașului stagna iar negustorii închideau în unele zile prăvăliile, fără a face macar un leu de saftea. Micii meseriași, cizmarii, croitorii, tâmplarii lăcătușii, fierarii, etc. nu mai aveau aproape nimic de lucru în atelierele lor, fiind chiar nevoiți să-și concedieze ucenicii. Chiar din rândul lor, 200-300 de lucrători cizmari de categoria a II-a și a III-a și cam tot atâția croitori erau fără activitate în Tg. Neamț, Buhuși și Piatra Neamț.

(„Adevărul” – Anul XXXVIII, Nr. 12.643 / Marți, 10 martie 1925)

Cred că întâmplarea din anul 1926 a fost de pomină la acea dată. Cum se putea isca divergențe între doi primari dacă nu în felul următor: se spunea atunci că primarii din țara românească pot fi oameni foarte cumsecade, dar nu se potrivesc deloc în ceea ce privește mentalitatea. Primarul din Constanța, era prea îngăduitor, manifesta chiar o indulgență părintească față de jocurile de noroc – deși mulți le considerau desfrâu – în vreme ce primarul din Târgu Neamț „nu mai permite cucoanelor, să umble în rochii scurte”. Ziaristul care semnaliza acest fapt era de părere că ministerul respectiv ar trebui să intervină, pentru a-i pune de acord, căci- după cum se exprima el- „unul te îmbracă, altul te despoaie”.

(„Adevărul” – Articolul intitulat „Divergențe”, Anul 39, Nr. 13092, Duminică, 22 august 1926, pag. 1)

În 1927 s-a desființat judecătoria ocolului II rural Tîrgu Neamț, iar comunele care formează această circumscripție judecătorească și anume: Bălțătești, Crăcăoani, Filioara, Grumăzești și Ghindăoani, se alipesc la judecătoria Ocolului I rural Târgul Neamț, formând o singură judecătorie, sub denumirea de judecătoria rurală I Tărgul Neamț.

(„Adevărul” – 40, Nr. 13.204, 1 ianuarie 1927 – „Noui posturi în magistratură”. „Judecătorie desființată”)

Dar tot același an avea să fie cu ghinion pentru unii locuitori ai orașului. Și aceasta deoarece în noaptea de 7/8 septembrie 1927 un puternic incendiu a izbucnit în strada Cuza Vodă la fabrica de scărmănat lână a d-lor Beck & Elise. Focul s-a întins cu repeziciune și a aprins și brutăria d-lui Fischer Frenkel, amenințând să ia mari proporții. Fiind anunțați pompierii, aceștia au sosit la fața locului și, împreună cu pichetul de incendiu al batalionului de jandarmi, au reușit să stingă focul. Pagubele se ridică la un milion lei. Autoritățile cercetează cauzele acestui incendiu. Se crede că la mijloc e o mână criminală. Poliția a reținut pe Costică Tomulescu proprietarul imobilului fabricii.

(„Adevărul” – Anul 40, Nr. 13.413/Vineri, 9 septembrie 1927, pag. 2)

Și cum după noapte vine zi, așa și după un incendiu cu distrugeri importante pentru un orășel ca Tg. Neamț, a venit și vestea bună: Ministerul de finanțe a aprobat un fond de 20 milioane pentru construirea liniei ferate Tg. Neamț-Pașcani. Asta se întâmpla la 1927. Ce s-a făcut cu banii nu știm. Eu însă îmi amintesc de când eram copil că bătrînii așteptau încă această cale ferată. A venit mult mai târziu, în 1986, bătrînii care o așteptau și la care au visat toată viața nemaiapucând să vadă prima locomotivă intrând în gara din Tg. Neamț.(„Adevărul”, Anul 40, Nr. 13.316, Miercuri, 18 mai 1927: Informațiuni, pag. 2)

Prin anul 1928 tîrgoveții erau plini de preocupări. Unii, – dl. Strul Leiba – deși părăsise orașul din cauza pe care o vom vedea mai jos apărea căutat prin Monitorul Oficial, amintindu-i-se, acolo pe unde era că, „în ziua de 22 februarie 1928, ora 9 jumătate dimineața, să se prezinte la această Judecătorie ca inculpat pentru delict silvic; la neurmare se va judeca în lipsă conform legii. (Nr. 4584) Dacă s-a prezentat sau nu, nu avem de unde ști.

(Monitorul Oficial Nr. 23 / Marți 31 ianuarie 1928, pag. 27)

Oare Tg. Neamț a apărut în zodioa incendiilor? Câte au foast nu se mai știe. Aveau loc unul după altul iar cauzele erau ambigui. Un astfel de incendiu-ca fiind catastrofal,se zice- „a izbucnit astă noapte (1928) în localitate. Au fost distruse 15 clădiri importante din centrul orașului, zece familii rămânând fără adăpost. Pagubele se urcă la 20 de milioane. Focul a izbucnit la librăria Ruckenstein, întinzându-se și distrugând prăvăliile Calmanovici, Froim Stern, Goldenberg, Schrirer, Țerțer Mendel, Crăcăoanu, Bercovici și Abramovici. S-au cerut ajutoare de la P. Neamț dar nu s-au obținut. A dat un concurs neprețuit pentru srtingerea focului, batalionul de jandarmi din localitate, depunând o muncă aprigă”.

(„Adevărul” – An 41, Nr. 18.749 / Duminică, 14 octombrie 1928)

La locuința d-lui Covaliu, a izbucnit pe 10 iulie 1929 un incendiu, care a cuprins și casele învecinate. Au ars casele d-lui Covaliu, Ițic Ițicsohn, d-nei Șeila Iosif și Smerl Haban. La fața locului au sosit pompierii și autoritățile. Focul a fost stins după o luptă îndelungată cu flăcările. Familiile celor care au avut de suferit din cauza incendiului sunt în cea mai mare parte lipsite de mijloace materiale. și nu și-au putut salva aproape nimic din lucruri. Sunt estimate pagube mari drept pentru care autoritățile statului au deschis o anchetă în vederea cauzelor care au dus la declanșarea incendiului.

(„Adevărul” – Anul 42, Nr. 13.971 – Joi, 11 iulie 1929)

Și ca să nu se piardă cadența, aflăm că și în 1930, la 17 noiembrie, „a izbucni un incendiu în strada Cuza Vodă. Focul s-a întins cu repeziciune, cuprinzând în total 13 case. Toate au fost nimicite. Numai câteva erau asigurate.”

(„Adevărul” – Anul 43, Nr. 14.386 / Marți, 18 noiembrie 1930)

Se putea oare ca să aibă loc vreun eveniment în care să nu fie implicat și un om de-al târgului? Nu. Și cum necazurile nu vin niciodată singure, pe șoseaua Tg. Neamț-Bălțătești, a avut loc un atac banditesc în urma căruia 15 persoane au fost jefuite de către o bandă de hoți. Totul s-a petrecut în seara zilei de sâmbătă, 25 mai 1929, pe la orele 9 când o bandă formată din patru hoți, dintre care unul purta haine țărănești iar ceilalți trei purtau uniforme de jandarmi, au așezat pe șosea saci cu făină și căruțe pentru a simula un accident de transport. Cei care opreau erau victime sigure. Erau legați și jefuiți de toate bunurile pe care le aveau asupra lor.. Au fost prădate cincisprezece persoane, printre care și pretorul Radu din Tg. Neamț care se întorcea de la Prefectura județului cu lefurile salariaților în sumă de 20.000 lei, hoții luându-i și tot ce avea de preț asupra sa. Printre victime se mai afla și dl. Nuțu Ieșeanu, mare comerciant de cherestea, care venea cu o mașină de la Tg. Neamț care a fost deposedat de către hoți de 8000 lei. La rândul lor, țăranii și șoferii automobilelor toți au fost jefuiți de sumele ce le aveau asupra lor, la fel și de lucrurile de preț, de haine și de ghete. În jurul orelor 11 noaptea hoții au luat-o spre câmp. Pretorul Radu împreună cu Ieșeanu, au plecat spre Bălțătești într-o mașină pentru a anunța autoritățile de cele întâmplate. Imediat s-au format potere care au plecat în urmărirea hoților pentru a-i captura.

(„Adevărul” – Anul 42, Nr. 13.932 / Duminică, 26 mai 1929)

Spre sfârșitul aceluiași an, un alt grup de bandiți dădeau atacuri tot pe la marginile orașului Tg. Neamț, jefuind peste 20 de căruțe și un automobil. Atacurile aveau loc în zona localității Grași, de pe șoseaua Tg. Neamț-Roman, aproape toți oamenii fiind maltratați și apoi jefuiți de bani și bunuri.

(„Adevărul” – Anul 42, Nr. 14.104 / Vineri, 13 decembrie 1929)

În 1930 o veste bună ajungea la urechile locuitorilor orașului. La Nancy” (Franța) se constituise „Asociația generală a studenților români din Nancy din care făcea parte și un student din Tg. Neamț. Comitetul era constituit în totalitate din studenți din Moldova după cum arăta comunicatul: „Președinte, D. Blumenfeld – Botoșani; vicepreședinte, d-ra F. Ratmann, dentalistă – Botoșani și A. iancu, medicinist – Bacău; secretar general, S. Lupu, medicinist – Tg. Neamț; casier, G. David, medicinist – Piatra Neamț, secretar ajutor, S. Weismann, dentist – Vaslui; censor, M. haimovici, medicinist – Fălticeni”.

(„Adevărul” – Anul 43, Nr. 14.136 / Joi, 23 ianuarie 1930)

În ziua de 28 aprilie 1931, orele 10 în Tg. Neamț era anunțată o mare licitație la Batalionul 9 jandarmi, licitație care urma să se țină prin „bună învoială”, pentru aprovizionarea cu pâine. Ca să nu existe nici un fel de discuții, era anunțată încă din 15 aprilie 1931

(M.O. – Nr. 92, Miercuri, 22 aprilie 1931)

La 1931, Tg. Neamț era cu mult în urma orașului Piatra Neamț ca număr de populație. Numărul locuitorilor urbei noastre era de 9127 locuitori în comparație cu 30,211 locuitori ai Pietrei Neamțului.

(„Revista economică” – Organ financiar-economic, Nr. 43, Sibiu, Anul XXXIII, 24.X.1931, pag. 355)

Un recensământ al populației județului Neamț privitor la populația probabilă pentru anul 1934, menționa pentru orașul Tg. Neamț:

Populația probabilă la 1934 – Jud. Neamț – 209.256 Tg. Neamț – 9489

Cifre absolute: Născuți vii – 637 21

Decese – 312 15

Excedent natural – 325 6

Căsătorii – 258 5

Divorțuri – 17 –

Născuți morți – 10 1

Decese sub 1 an – 68 2

Proporții la 1000 locuitori:

Născuți vii 35,8 26,0

Decese 17,5 18,6

Excedent natural 18,3 –

Căsătoriți 29,0 12,4

Proporții la 100 locuitori:

Divorțați 6,6 –

Născuți morți 1,6 –

Decese sub 1 an 10,7 –

(Buletinul demografic al României – Publicație oficială a Institutului de Demografie și recensământ din Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor sociale. Mișcarea populației Românieiîn ianuarie 1934, pag. 188 / Anul III, Nr. 5 mai 1934 / Editura Institutului de Demografie și Recensământ, București)

Abia acum citind aceste rânduri ne dăm seama că de fapt asaltul iredentismului maghiar – care astăzi este la ordinea zilei – era un fenomen care se făcea simțit de foarte mult timp, anul 1934 fiind doar o etapă în manifestarea acestuia. Culmea este că cetățenii din Tg. Neamț habar nu au că orașul lor apare pe hărțile maghiare ca fiind ede fapt maghiar, că numele îi era maghiarizat. În orbirea lor, iredentiștii maghiari au uitat să maghiarizeze numele liniștiților locuitori ai Târgului Neamț. „(…) S-a tipărit o hartă, cunoscută sub numele „harta iredentistă a lui KOGUTOVICZ”, prin care se indica populația maghiară de peste hotarele actuale ale Ungariei. În afară de ungurii din Ardeal, harta aceasta indică un mare număr de maghiari în Moldova. Și cum credeau ei că viitorul ar putea să le fie favorabil în ceea ce privește ideea unei Ungarii mari ei se pregăteau deja pe hârtie, trasând noi granițe. Harta Kogutovicz reclamă pentru „Marea Ungarie, care va veni”, orașele Târgu Neamț și Roman din Moldova, cu împrejurimile lor ! S-a și maghiarizat numele celor două orașe: cel dintâi, Tg. Neamț se numește pe harta menționată „NEMETVASAR”, iar cel din urmă, Romanul, „ROMANVASAR”. Așadar… citiți și vă minunați ce se ascunde în niște minți rămase prăfuite de foarte mult timp.

(Aurel Gociman, dr. – România și revizionismul maghiar. Partea a II-a, VI – Mijloacele și aspectele propagandei revizioniste. Imperialism maghiar, pag. 181)

În perioada 1935-1937, în statistici, Tg. Neamț apărea ca o „comună urbană așezată pe valea râului Neamț (Ozana) pe vechiul drum al Sucevei, la 38 km de Piatra Neamț, 133 km de Iașiși 400 km de București. Stația CFR cea mai apropiată este Pașcani. Populația este de 9656 de locuitori. În oraș se găsesc numeroase fabrici de cherestea și lemnărie, 1 fabrică de postav și dimie, 1 țesătorie, 1 fabrică brânzeturi. Comerțul este dezvoltat și se face mai ales cu cherestea, lemne de foc, cereale, animale. Ca unități de învățământ, orașul are 1 gimnaziu de băieți, 1 școală profesională de fete, 4 școli primare de băieți, 3 școli primare de fete, 1 școală primară izraelită, 2 grădini de copii, Căminul cultural al Fundației regale „Principele Carol”. Orașul mai avea 3 biblioteci, 2 muzee, 1 cinematograf. Credincioșii aveau la dispoziție 6 biserici ortodoxe, 8 sinagogi, 1 protopopiat ortodox. Exista lumină electrică iar instituțiile statului erau reprezentate de : Primărie, Pretură, Judecătorie mixtă, Ocol Silvic, Oficiu telefonic, Serviciu samnitar, Serviciu veterinar, percepție fiscală, Poliție, Oficiu de măsuri și greutăți. Mai exisa în oraș în acea perioadă un Sfat negustoresc, „Uniunea micilor meseriași”, Cercul comercianților de cereale.

(Gabriel Davidescu, Traian Onofrei – Orașul Tg. Neamț și împrejurimile./ Edit. „Egal”, Bacău, 1998)

Existau în oraș și instituții de asistență socială și de ocrotire. Astfel, „Indicatorul instituțiilor pe județe – Jud. Neamț” arăta faptul că în 1936, funcționa în Tg. Neamț „Preventoriul Principele Carol” (filială).

(Institutul Central de Statistică-Instituțiunile de asistență socială și de ocrotire. Rezultatele recensământului Instutuțiunilor de asistență socială și de ocrotire din 1 ian. 1936/Edit. Inst. Central de Statistică, București, 1938)

Cine credea că într-un orășel așa de mic precum Tg. Neamț viața era o liniște și bună-înțelegere perpetuă se înșela. Iată de exemplu că mulți dintre tîrgoveți, în urma diverselor dispute, erau citați la Judecătoria mixtă din Tg. Neamț. Numai pe luna octombrie 1936 erau citați următorii: Dl. Vs. I. Sterpu, Amalia sin Priva zisă Hoisa Burghelea, Maria Burghelea, Isac Herșcovici, Dl. Ion Filiorean din Humulești, Leizer Leib sin Moise zis Iancovici, Ana I. Scântei, Leiba zis Leon Iancovici, Zalman Leib Brustur, Rifca Leib Brustur.

(M.O. – Nr. 228/Miercuri, 30.09.1936)

Târgovețul, în 1936, prins în vârtejul treburilor sale cotidiene, numai la treburile primăriei nu se gândea. Nu avea de unde să știe că împrumutul contractat de către aceastala CEK (Casa de Economii ți cecuri poștale) , în valoare de cinci mione de lei îi creamari dureri de cap. Banii fuseseră contractați pentru iluminatul electric iar lucrările care trebuau efectuate după un anumit grafic au fost terminate cu întârziere față de scadența primei rate. Comuna, neputândface față angajamentelor asumate, conform legii, CEK-ul a pus sechestru asupra veniturilor comunei. Faptul era dintre cele mai grave măsuri cu efecte extrem de nedorite asupra vieții orașului, putând duce la paralizarea întregii vieți a orașului.această situație, diriguitorii orașului făceau tot felul de demersuri pentru ridicarea lui s-au sdresat și Ministerului de Finanțe-autoritatea care avea în subordine și activitatea CEK-ului-care, a găsit just cererea edililor Târgului Neamț ordonând percepției locale, să ridice sechestrul asupra veniturilor primăriei orașului până la data fixată de ei. Dar, se atrăgea atenția edililor că, în cazul în care nu se va achita prima rată, sechestrul va fi reinstituit dar, spre deosebire de prima dată, numai asupra veniturilor încasate de percepție.

(„Adevărul” – Anul 50, Nr. 16.132 / Joi, 27 august 1936)

Poate că și din această cauză bunri ale comunei Tg. Neamț cum ar fi. Abatorul, uzina electrică și Băile Oglinzi au fost scoase la vânzare. „Tg. Neamț rămâne numai cu stiliștii” glumeau pe atunci orășenii mirați de ceea ce se întâmpla.

(„Adevărul” – Anul 50, Nr. 16.151 / Vineri, 18 septembrie 1936)

Orașul pe atunci era ca un fel de receptor. Tot ce se întâmpla în oraș sau în împrejurimi se propaga cu viteza fulgerului pe străzile micuței urbe după care cetățenii prelucrau știrile sau zvonurile până oboseau. O astfel de știre circula pe străzile Târgului Neamț prin 1936 plecată tocmai din zona Văii Muntelui. Se spunea prin oraș că un grup imens de săteni, oameni ai muntelui, în număr de peste 200, înarmați cu topoare și ciomege au devastat plantațiile și lucrările de pe moșiile prințului Sturza aflate în comuna Ceahlău, slujbașii prințului fiind puși pe fugă. Se mai spunea că intervenția autorităților a împiedicat dezvoltarea unor incidente grave. Motivul acestor incidente nu se pomenea. Acum, la ziua de astăzi eu aș crede că prințul le-a promis că le va construi dispensar medical și cine mai știe ce ca să fie cuminți atunci când el va cere o suprafață de pădure mai mare decât a avut inițial și nu s-a putut ține de cuvânt din cauză de … Hrebenciuc.

(„Adevărul” – Anul 50, Nr. 18.025 / Duminică, 19 aprilie 1936)

Un călător prin orășelul de sub cetate, scria pe la 1937 că (…) Târgul Neamțului, orășelul tihnit, ocrotit de livezile și florăriile sale, a primit de la Cel de Saus în dar Cetatea lui Ștefan cel Mare și amintirea lui Ion Creangă.(…) Orașul pare smerit la poalele Cetății, iar Ozana, un șirag de mărgele, îi stă la gât cu mândreață de munte. (…) O școală primară, cu ziduri groase, albe, este o veche casă boierească, și a văzut între păreții ei și pe M. Kogălniceanu. Nu departe catedrala Adormirii Maicii Domnului își ridică dintre copaci cele trei turnuri ale sale. Tyrecem prin strada negustorească a târgului și după câteva minute de cale se văd Humuleștii, în continuarea orășelului (…) Trecem pe strada Negustorească a târgului și după câteva minute de cale se văd Humuleștii, în continuarea orășelului. Ozana se întinde cu brațele sale, picurându-și limpeziciunea undelor peste câmpia verde răzimată pe codrii și munții din zare. Ne apropiem de căsuța lui Creangă în care mai trăiește astăzi bătrâna nepoată a scriitorului împreună cu familia ei.”.

(Aurel G. Stino – în „Cuget Clar” (noul „Sămănător”), anul I (1936-1937/„Datina românească”, Vălenii de Munte, 1937, pag. 244)

Autoritățile orașului, probabil sătule de ravagiile care le făceau apele Ozanei atunci când se revărsau peste ogoarele și gospădăriile oamenilor de pe ambele maluri, au hotărât în 1937, după ce în consiliul comunal al orașului s-au făcut repetate apeluri la autoritățile centrale de la București să se treacă la îndiguirea râului. Se avea în calcul și fondurile alocate de către Ministerul de Interne care acordase primăriei, un prim ajutor de 300.000 lei care urma să servească tocmai la aceste lucrări de îndiguire. Probabil și autoritățile de la București știau că „acest râu se revarsă deseori, astfel că produce orașului și comunelor limitrofe pagube foarte mari. Lucrările de îndiguire vor începe peste câteva zile”.

(„Adevărul” – Anul 51, Nr. 16.420 / Miercuri, 11 august 1937, rubrica „Provincia economică”, pag. 4)

O cercetare a istoriei orașului Fălticeni, făcută în 1938 ne conduce și la numele Cocea Sofia, fiica lui Ioan Cocea din Vaslui și a Mariei, fata comisului Mavriki din Fălticeni, care a deschis „un pensionat de fete la Târgul Neamțului, unde a legat prietenie cu Iorgu Hrisoscoleu, profesor la școala înființată de Dionisie, starețul Mănăstirii Neamțului, în acest târg.”

(Artur Gorovei – Fălticenii. Cercetări istorice asupra orașului. Capit. „Intelectualii fălticeneni”, pag. 234)

O statistică generală a Județului Neamț făcută în anul 1938 arăta despre Tg. Neamț următoarele: „Tg. Neamț este comună urbană așezată în Nordul județului, la 133 km de Iași și 400 km de București. Are 9656 locuitori. Se găsesc numeroase fabrici de cherestea și lemnărie, 1 fabrică de postav și dimie, 1 țesătorie și 1 fabrică brânzeturi. Comerțul este dezvoltat mai ales cu cherestea, lemne de foc, cereale și animale. Ca școli, în oraș, se află 1 școală profgesională de fete, 4 școli primare de băieți, 3 școli primare de fete, 1 școală primară izraelită, 2 grădini de copii. În oraș se mai află : Căminul cultural al Fundației regale „Principele Carol”, 3 biblioteci, 2 muzee, 1 cinematograf, 6 biserici ortodoxe, 8 sinagogi, 1 protopopiat ortodox. Există primărie, Pretură, Judecătorie mixtă, Ocol silvic, Oficiu P.T.T., Oficiu telefonic, Serviciu sanitar, Serviciu veterinar, Percepție fiscală, Poliție, Oficiu de măsuri și greutăți. Se mai găsește un Sfat negustoresc, Uniunea micilor meseriași, Cercul comercianților de cereale. Orașul are lumină electrică”

(Dimitrie Gusti, prof. – Enciclopedia României-Țara Românească, Vol. II, 1938)

MINISTERUL DE INTERNE

Prin decizia ministerială Nr. 14.854 din 28 februarie 1939, se revine asupra dispozițiunilor sus menționatei deciziuni în ceea ce privește pe d-nii: în funcțiunea de comisar clasa II serviciile centrale comisarii ajutori Ispir Ioan de la comisariatul de poliție Tg. Neamț, Neagu Teodior de la poliția Focșani … Anastasiu Petre de la Comisariatul de Poliție Radiodifuziune, toți licențiați în drept; Borcea Ion, Taflaru Ion … înaintat.

(M.O. Anul CVII – Nr. 51/Miercuri 1 martie 1939)

În aprilie 1939 un tablou al împărțirii administrative a județului Neamț arăta existența mai multor comune urbane, printre ele fiind și comuna urbană nereședință de județ Tg. Neamț, din această comună făcând parte integrantă și localitățile Blebea, Condreni, Humelești, Pometea, Tg. Neamț și Țuțueni. De fapt, compunerea administrativă a județului Neamț pe atunci era următoarea:

1 comună urbană reședință de județ;

2 comune urbane nereședință de județ(Tg. Neamț era una dintre ele);

3 comune suburbane și 50 comune rurale cu 238 de sate.

(Monitorul Oficial – Anul CVII, Nr. 89, Marți, 18 aprilie 1939)

După terminarea celui de-Al doilea război mondial, orașul Tg. Neamț nu a mai prezentat interes pentru autoritățile comuniste. De aceea dezvoltarea economică a orașului nu s-a mai ridicat la perioada anterioară războiului. Întreanii 1950-1968, a fost reședință de raion-raionul Tg. Neamț, în cadrul regiunii Bacău.(turismland.ro)

Dacă cineva crede că în 1939 oricine își putea deschide un restaurant, o grădină sau un local cum dorea el, se înșela amarnic. Erau autorizații la mijloc, aprobări care nu era de loc ușor să le obții. Aprobările și clasificările veneau de undeva de sus și ca să le obții trebuia să întrunești standardele cerute de lege. Nu de altceva: statul trebuia să încaseze taxe și impozite. Și pentru ca acestea să fie cele reale, să reflecte realitatea, dar în același timp să nu permită înșelarea fiscului, iată în cele ce urmează care era situația pentru orașul nostru:

MINISTERUL DE FINANȚE

Noi, ministru secretar de Stat la Departamentul Finanțelor.

Având în vedere dispozițiunile art. 64 din legea impozitului pe spectacole, care dispune că la serate, ceaiuri dansante, danciguri, serbări populare, kermeze, serbări venețiene și altele similare, impozitul se trece asupra sălii, grădinei sau localului unde va avea loc manifestarea și el va varia după localitatea, raza și strada unde este așezat și orele când se dă.

Având în vedere dispozițiunile art. 69, care dispune clasificarea sălilor, grădinilor și localurilor din fiecare localitate pe categorii, pentru calcularea impozitului în conformitate cu dispozițiunile art. 65, 66, 67 și 68,

Dispunem:

(…)

Pentru județul Neamț

Decizia Nr. 193325 din 1 auguat 1939

(…)

Sălile, grădinile și localurile din comuna Tg. Neamț sunt de:

Categoria I – cele situate pe străzile: Ștefan cel Mare, Voevodul Mihai, Kogălniceanu, sublt. Pandescu, Regele Ferdinand, Cpt. Deciu, Veteranilor, Petru Rareș;

Categopria II – cele situate pe străzile: Cuza Vodă, regele Carol II, Mihai Vioteazul, Gh. Asachi, Gh. Lazăr, Veniamin Costache, M. Eminescu, Sft. Gheorghe, Sft. Ilie, Cetatea Neamțului, vasile Alecsandri, Vulturului, Băilor Oglinzi, Română, Răucești, Bogdan-Vodă, Lt. Brezoianu, Umbrei, fabricei, Oșlobanu, Boiștei, Oborului, Pîrîul Ursului, Deleni, Curmeziș, Mr. Neamț, Sft. Neculai, Zorilor, I. Creangă, Căprioarei, Berzei, Nucilor, Cărămidarilor, Tăbăcari, Ecaterina Teodoroiu, Boțoc. Blebea și Condreni.

Prin 1943, lumea – inclusiv cea din Tg. Neamț – începea să perceapă semnele unui final al războiului și care contrar propagandei care se făcea se părea că va fi unul nefericit pentru români. Lumea devenea agitată, preocupată pentru ceea ce va urma. Poate că aceasta situație era una din cauzele care îi făcea pe unii dintre târgoveți să-și piardă actele. În această situație era și „Burăch S. Covaliu din Tg. Neamț, jud. Neamț care anunța pierderea Buletinului de înscriere la Biroul Populației cu Nr. 735 din 1942, eliberat de Biroul Populației Tg. Neamț. Să fi fost oare Dl. Burăch de pe str. Gloriei, vecin cu familia Zaharia Neculai care avea un atelier de înrămat tablouri și unde găseai cele mai frumoase rame?

(M.O. Anul CXI,Nr. 30/Vineri, 5 februarie 1943)

Acum, după ce războiul s-a terminat venise timpul ca acei „luptători” cu merite deosebite ( daca mă întrebați în ce anume nu știu ce să vă răspund) pe care folclorul comunist îi numise „ilegaliști” (adica se întâlneau cu amantele în secret, mai făceau vreo nebunie tot așa, mai beau un șpriț – toate în ilegalitate, că așa suna frumos) și care atunci când se trezeau din mahmureală mai lipeau un afiș pe un gard pe care nici cânii nu se sinchiseau să-i arunce o privire pentru că era prea la dos. În cel mai fericit caz își delimitau terenul pe gardul cu pricina.Ei bine, acești „ilegaliști” începeau să apară și prin târgul nostru.De exemplu

Alămaru Rubin, născut la 24.01.1912 în Tg. Neamț, evreu, membru PCR din 1941;

Zavodnicu Mircea, născut la 20.10.1920, în Tg. Neamț, român, membru PCR din 1944

Ce mândri erau ei pe la zile de genul 1 mai, 23 August. Le zornăia tinichelele pe piept cu un zgomot care îi făceau să meargă pe stradă și să râdă singuri kla stâlpii de telegraf, să-și închipuie că fără ei nu puteau rușii să ne aducă „binele” de la Moscova.

La data de 3 iulie 1945, comisarul general al prețurilor din Ministerul Industriei și Comerțului, în temeiul legii Nr. 351 pentru reprimarea speculei ilicite și sabotajului economic, în temeiul deciziunii ministeriale Nr. 1363, publicată în M.O. Nr. 87 din 14 aprilie 1945, decidea:

„Art. 1 – pe data prezentei deciziuni se înființează pe lângă primăriile orașelor reședințe și nereședințe de județ, următoarele comisiuni pentru stabilirea prețurilor (…) tuturor produselor alimentare, ce nu sunt fixate prin legi, deciziuni sau ordonanțe:

12. Jud. Neamț (…) Tg. Neamț – ing. Leon Rozner, delegatul Comisariatului general al prețurilor; vasile Șchiopu, delegatul primăriei, Nicolae Suliman, delegatul consumatorilor..(…)

Dată la 3 iulie 1945”

(Monitorul Oficial – Anul CXIII, Nr. 151, Sâmbătă, 7 iulie 1945)

Trecuse câteva luni de la sfârșitul războiului. În 1945, țara începea să se liniștească (atât cât îi dădea voie Moscova) și să se așeze. Și în învățământ școlile își completau catedrele cu dascălii care mai erau în viață atunci sau care mai erau pe raza orașului.

Printre beneficiarii unei repartiții pe un post în orașul nostru se număra și Chisanovici Gheorghe (veșnică recunoștință acestei minunate familii de dascăli, dăruirii și profesionalismului de care au dat dovadă în instruirea nenumăratelor generații de elevi) care a fost repartizat la Școala Nr. 3, post care era încadrat la „devenite vacante de maestre și maeștri urbane”.

(Monitorul Oficial – Anul CXIII, Nr. 245, Vineri 26 octombrie 1945)

Se mai întâmpla însă ca lupul să ajungă paznic la oi. În acei ani, imediat duipă terminarea războiului, partidul comunist avea nevoie de bani. Și de unde puteau proveni aceștia dacă nu de la susținători care în același timp erau și afaceriști veroși? De exemplu, „filiala Tg. Neamț a PCR era subvenționată din plin de unii afaceriști veroși iar aceștia au refuzat să mai dea bani după ce, în urma unor percheziții, le-au fost confiscate importante cantități de cereale dosite”.

(ANIC – Dosar nr. 48/1946, f. 45)

Venit la putere pe tancurile sovietice, guvernul comunist spunea că vrea să îndrepte starea de lucruri lăsată de guvernul antonescian, să facă dreptate celor „exploatați” de burghezi, celor care au avut de suferit de pe urma războiului, a confiscărilor de tot felul, a rechizițiilor, etc, etc,? Cum vedeau ei aceste reparații? Cam în felul următor:

„Consiliul de Miniștri, în ședința sa din 16 februarie 1945,

Având în vedere referatul d-lui președinte al Consiliului de Miniștri cu Nr. 350.799 din 16.02.1945, în temeiul dispozițiunilor art. 49 al Legii nr. 641 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreiești publicată în M.O. Nr. 294 din 19 decembrie 1944

Decide:

Art. 1 – Următoarele bunuri imobile se declară necesare pentru nevoi de utilitate publică și expropriate ca atare:

Pentru Ministerul Comunicațiilor,

(…) 12 – Tg. Neamț – str. Ștefan cel Mare, Nr. 134-136, proprietar Fișer Herman;

13 – Tg. Neamț – str. Regele Ferdinand, Nr. 50, proprietar Froim Bernard;

14 – Tg. Neamț – str. Ștefan cel Mare, Nr. 138 , proprietar Fischer Herman.

Pentru Ministerul Finanțelor:

(…) 18 – Tg. Neamț – str. Ștefan cel Mare 195, proprietar H. Fischer:

Pentru Ministerul Asigurărilor Sociale:

(…) 18 – Imobilul din Tg. Neamț, str. Mihail Kogălniceanu Nr. 9, proprietatea lui Maria Herșcovici, Paula Gutman, Margareta Florian.

(M.O. – Anul CXIII, Nr. 39/Sâmbătă 17 februarie 1945)

Vă mai amintiți de vestitul comerciant Sandu Argintaru? Încă din 1945, avea o „alimentară” (magazin alimentar) în centru, pe Strada Mare („Ștefan cel Mare” ulterior „V.I. Lenin”). Era flancată de biroul Crucii Roșii și Centrul de achiziții al lui Birenberg. In continuare se intre pe strada Gloriei. Librăria unde șefă era d-na Iftimescu era considerată ca fiind pe centru. Intre „alimentară” și biroul Crucii Roșii era o curte unde se formau cozi imense prin anii 1958-1965 atunci când se vindea faină de grâu, de porumb, zahăr, ulei, drojdie sau pește la ghiașă, halva, etc. Vă mai aduceți aminte că multe dintre acestea erau cartelate? La fel era și pâinea. Prin anii 60 trebuia să te așezi la rând chiar și la ora 4 dimineața. Ei bine: revenind la Sandu Argintaru să vedem cum a intrat el în comerțul de după acapararea cu forța a puterii de către comuniști:

„EXTRAS

De pe contractul de societate în nume colectiv

Prin care Tobias Birenberg și Sandu Argintaru, domiciliați în Tg. Neamț, jud. Neamț, se asociază pe timp nelimitat într-o societate în nume colectiv, având firmă socială: Tobias Birenberg și Sandu Argintaru, cu sediul comercial în Târgu Neamț, str. Ștefan cel Mare Nr. 125-127, pentru exercitarea comerțului angro de vinuri, băuturi spirtoase și derivatele (produsele) alcoolului ca: romuri, coniacuri, etc.

Capitalul social este de lei 4.000.000 (…)

Grefa Tribunalului Neamț, secția II

Se certifică de noi că prezentul extras s-a transcris în registrele de ordine și transcripțiuni la Nr. 33 din 1945 și în acel de societăți la Nr. 25 din 1945 al Trib. Neamț, s. II.

Prim-grefier, (indescifrabil)

Nr. 8.340. / 1945, August 28”

Cine îi știu pe cei doi își amintesc faptul că Sandu Argintaru era ca un copil pe lângă Birenberg. Cred că acesta din urmă i-a susurat la ureche tainele comerțului. Argintaru nun a avut nici un fel de problemă cu autoritățile comuniste. La un timp a deschis o „autoservire” mai mare, tot în centru, vis-a vis de ceaprazaria fraților Michel, cei trei frați care formau o orchestră și mai cântau pe la nunți la salonul lui Buzatu. A dispărut dintr-odată din oraș. Plecase în Israel spre regretul tîrgoveților dar poate spre binele lor, a soției și a frumoase sale fetițe.

(M.O. – Anul CXIII, Nr. 199 / Luni 3 septembrie 1945)

Se întâmpla să mai piardă și cine nu te aștepți: Sandu Argintaru de exemplu (Vă mai aduceți aminte de el? Conducea primul magazin alimentar cu autoservire) anunța la 27 septembrie 1946 pierderea buletinului de înscriere la Biroul populației Nr. 5.529 din 1945, eliberat de Poliția Tg. Neamț. Din moment ce publicase pierderea însemna că dorea să-și scoată altul nou. Să-l fi costat mai puțin decât anunțarea unei recompense pentru găsirea lui?

(Monitorul Oficial – Anul CXIV, Nr. 224/Vineri 27 septembrie 1946)

Să rămână cu B.I. pierdut numai Sandu Argintaru? Nu. La 16 octombrie 1946 aflăm că și Istrate Ovidiu din Tg. Neamț (Da, e vorba de dl. profesor Istrate Ovidiu profesorul nostru de atelier de la școala generală, pe vremea când atelierele erau în incinta Internatului de băieți sau la Școala de meserii de lângă Organizația economică) și-a pierdut și el buletinul de înscriere la Biroul populației cu Nr. 1.878 din 1945 și cartela de alimente cu Nr. 69 din 1945, eliberate de Poliția Tg. Neamț.

(Monitorul Oficial – Anul CXIV, Nr. 240/Miercuri, 16 Octombrie 1946)

Anul 1946 venea cu schimbări și în poliția română. Erau dese anunțurile venite din partea Ministerului de Interne prin care se făceau numiri (ale celor devotați cauzei Partidului Comunist sau destituiri care după cum se știe prea bine erau dedicate celor care erau în serviciu încă dinainte de august 1944 și care în accepția noilor autorități erau, peste noapte, „dușmani ai poporului”.O astfel de decizie era și cea cu numărul 7271 din 27.02.1946, prin care se numeau la organul de control cetățenesc următoarele păersoane:

„ (…) Comisarul șef Moritz iancu de la Comisariatul de Poliție Tg. Neamț în grad echivalent de secretar de poliție la Poliția Tg. Neamț;

Comisarul Diaconu Gheorghe de la Poliția Piatra Neamț la Comisariatul de Poliție Tg. Neamț (…) ”.

(M.O. – Anul CXIV, Nr. 68 / Joi 21 martie 1946)

La fel, și personalul polițienesc, menționat mai jos, era activat în cadrele active ale aparatului polițienesc începând cu data de 15 martie 1946, în gradele și unitățile specificate în dreptul fiecăruia, după cum urmează:

„ (…) Cojocaru Andrei, Ungureanu Dumitru, Ropotă Dumitru, Iacob Vasile, Paraschiv Dumitru, gardieni publici cl. A III-a la Comisariatul de Poliție Tg. Neamț.”

(M.O. – Anul CXIV, Nr. 70 / Sâmbătă, 23 Martie 1946)

Oare vine cuiva să creadă că în acel an 1946 existau naivi la greu ? puținprobabil. Și totuși la Tg. Neamț se mai găseau. Este vorba de Ștrul Bercovici și Ilie Zilberman. De ce erau naivi? Să vedem citind Extrasul Nr. 16 din 1946, de pe contractul de societate în nume colectiv intervenit între d-nii Ștrul Bercovici și Ilie Zilberman, ambii domiciliați în Tg. Neamț.

„Prin care numiții se asociază pe timp nelimitat într-o societate în nume colectiv cu firma socială Ștrul Bercovici & Ilie Zilberman, cu emblema „garmacia Populară”, cu sediul comercial în orașul Tg. Neamț, strada Regele Ferdinand, având ca obiectiv comerțul de farmacie.(…)

Societatea nu se va putea angaja valabil, decât prinsemnătura ambilor asociați.

Participarea la beneficii șin pierdere va fi de 50% pentru fiecare din asociați.

Grefa Tribunalului Neamț, secția II

Se certifică de noi, că prezentul contract de societate în nume colectiv, s-a transcris înregistrele de ordine și transcripțiuni la Nr. 16 din 1946, și s-a trecut în cel de societăți la Nr. 7 din 1946, la Tribunalul Neamț, secția II, astăzi, 12 octombrie 1946

Prim grefier, (Indescifrabil)

Nr. 1.901 1946, octombrie 12

Dosar 1901/946”.

(Monitorul Oficial – Anul CXIV, Nr. 271/Vineri, 22 noiembrie 1946)

Acum să explic de ce erau naivi: Numai peste un an, a venit marea naționalizare, totul fiind trecut în proprietatea statului. Deci și farmacia d-lor Ștrul Bercovici & Ilie Zilberman. Comuniștii au luat de-a gata o farmacie gata constituită, aprovizionată, cu clientela formată, cu taxele plătite la zi, cu cheltuielile de înscriere și aprobare poate încă neachitate. Oare cei doi să nu fi anticipat ceea ce urma să se întâmple? Sau or fi fost manipulați de confrații lor care erau inscăunați în fotolii moi la un înalt nivel, sau era vorba încă de pe atunci de ……. „România lucrului bine făcut” (adica tu muncești și faci iar eu iau totul, pe gratis).

Anul 1947 prinde Romania deci și orașul Tg. Neamț în iureșul măsurilor populiste așa-zis democratice ale puterii comuniste instaurate ilegal la conducerea Romaniei. Arestări, asasinate dar și numiri în funcții. Și în primul rând la organele de represiune. O astfel de numire are loc și la Tg. Neamț. Astfel, la 26 iulie 1947, prin decizia ministerială Nr. 25.525, „se fac următoarele numiri de personal în serviciile centrale și exterioare ale Direcțiunii Generale a Poliției, pe data de 1 august 1947: (…) Raff Leiba, subșef de birou, mânuitor de bani la Comisariatul de Poliție Tg. Neamț, cu un salariu de 100.000 lei”.

(Monitorul Oficial – Partea I-aB, Nr. 190, 19 august 1947)

Și tot în anul 1947, un val de pierderi de acte se reflecta în anunțurile din mai toate ziarele. Printre cei care anunțau la rubrica ”Pierderi de acte – Particulare” era și Șechter Bicla din comuna Târgul Neamț, Județul Neamț care anunța pierderea Buletinului de înscriere la Biroul Populației cu nr. 540 din 1940, eliberat de Poliția Târgul Neamț. La fel și Șechter David care pierduse și el Buletinul de înscriere la Biroul populației cu Nr. 727 din 1940, eliberat de Poliția Târgul Neamț.

(Monitorul Oficial al României, Partea a 2-a, Nr. 129, 10 iunie 1947, pag. 47)

Și un lucru interesant care după părerea mea era menit doar să adoarmă poporul român cu „binefacerile puterii comuniste” care nu numai că nu av ea de gând să distrugă biserica ci chiar să accepte diverse manifestări. Prin sentința civilă nr. 202 din 10 iulie 1947, tribunalul județului Neamț a recunoscut calitatea de persoană juridică a Asociației Religioase a „Creștinilor Tradiționali de Răsărit”, cu sediul în orașul Tg. Neamț. Era investită și cu formulă executorie sub nr. 162 din 1947. Asociația urma să își înfiinșțeze subcentre, protopopiate, două episcopii și o mitropolie. Patrimoniul asociației constă din toate bunurile donate de membrii săi donatori, mobile și imobile. Semnătura socială este a președintelui asociației Gh. Iacobaș și contrasemnată de Gh. Vasiliu, secretar general. Asociația urma să se conducă de către trei resorturi și anume: administrativ, bisericesc și disciplinar. Comitetul de direcție și administrație al asociației ales de adunarea generală pentru patru ani, se compunea din următoarele persoane: Gh. Iacobaș, președinte. Urmau: vicepreședinți Gh. Vasiliu și Alex. Antoniu; secretar general, Gh. Vasiliu; casier Neculai Nichifor; censori titulari: Alex. Urzică și Constantin Știrbu; censori supleanți: Gh. Prisăcaru și D.I. Ghiba; membri în comitetul de direcție erau: Preotul Glicherie Tănase, Preotul Filaret Sănduța, Diaconul David Bidașcu, Monahul Veniamin Hoisu, Monahul Guduil Irimia, Ion Loghin, Grigorie Gavrilescu, Const. Ungureanu, Gh. Nechita, Vasile Mihai, manole Huțanu, Oprea Avram, Gh. Bordeianu și Ion Benea.

Documentul are Nr. 15.938, datat 22 iulie 1947 și făcea parte din dosarul 2.378/946.

(Monitorul Oficial – Anul CXV, Nr. 168/Sâmbătă 26 Iulie 1947)

Nu se știe din ce cauză dar în anii 1947-1948, mulți cetățeni din Tg. Neamț, plecau din localitate – de obicei la București. Misterul este următorul: Nu s-a aflat până acum cauza de ce odată ajunși ala capitală își schimbau automat numele. Cazurile pe care le prezint sunt edificatoare în acest sens:

Prin decizia Nr. 112.130 din 17 decembrie 1947, s-a schimbat d-lui Armand-Fromescu Froim, născut lșa 21 august 1925 în Tg. Neamț, domiciliat în București, str. Prof. Ioan Ursu Nr. 37, numele său patronimic de Froim , în acela de Florian, spre a se numi Armand-Fromescu Florian. Prezenta se publică în extras conform art. 12 din Legea Nr. 646 din 14 august 1945. (Dos. 5/1.023/947)

(Monitorul Oficial – Anul CXV, Miercuri, 31 decembrie 1947)

Prin decizia Nr. 4.054 din 21 ianuarie 1948, s-a schimbat d-lui Haim Gherșin sin Ștrul Marcu, născut la 23 Octombrie 1901 în Tg. Neamț, județul Neamț, domiciliat în București, str. Alexandru Moruzi Voevod Nr. 74, numele său patronimic de Sin Ștrul Marcu în acela da Conu spre a se numi Haim Gherșin Conu. Prezenta sepublică în extras conform art. 12 din legea Nr. 646 din 14 august 1945. (Dosar 5/1.191/947)

(Monitorul Oficial – Anul CXVI, Joi 29 ianuarie 1948)

Dacă până în 1948 exista zicala „Domnu a dat, Domnu a luat”, după această dată zicala putea să sune cam așa: „Partidul a dat, partidul a luat” (Paridul Comunist, se înțelege). Altfel nu se poate explica înștiințarea din data de 2 februarie 1948 precum că d-nii Gherasim Ioan și Verdeș Traian, agenți de poliție din Comisariatul de Poliție Târgul Neamț, se pedepsesc cu punerea în disponibilitate, pentru însușire de valori ale administrației. Știrea apărea în (Monitorul Oficial, Anul CXVI – Nr. 26/Luni 2 februarie 1948)

În 1948, comuniștii erau deja la putere. Era tocmai perioada răzbunărilor, a arestărilor, a naționalizărilor , a scoaterii oamenilor gospodari din casele lor pe drumuri …. Poliție, ede fapt Miliția, aparat de represiune constituit „după chipul și asemănarea” celor care l-au creat nu avea numai oameni devotați deoarece „din 18 ianuarie 1948, d-nii Gherasim Ioan și Verdeș Traian, agenți de poliție din Comisariatul de Poliție Târgul-Neamț, se pedepsesc cu punerea în disponibilitate, pentru însușiri de valori ale administrației”. Disponibilizxarea lor s-a făcut prin Deciziunea Ministerului Afacerilor Interne. („Monitorul Oficial”, partea I? Nr. 26, luni, 2 februarie 1948, an CXVI)

De asemenea, prin Decretul Nr. 303 din 3 noiembrie 1948 pentru naționalizarea industriei cinematografice și reglementarea comerțului cu produse cinematografice, se naționaliza la Tg. Neamț cinematografele „Gaetan” și „Trianon”. Vă mai aduceți aminte de Alecu Gaetan? Era printre oamenii binesituați din Tg. Neamț. Nu era serbare la grădiniță sau la școală fără ca acordeonul mânuit cu mare dibăcie de către el să nu se audă. Dumnezeu să-l ierte!

(Monitorul Oficial – Nr. 256 din 3 noiembrie 1948)

Numărul populației era în 1948 de 8.948 locuitori, orașul începând să cunoască o oarecare dezvoltare economico-socială. În 1950 a dvenit centru administrativ raional iar numărul locuitorilor crescând la 10.373 până în 1956. (primăriatarguneamt.ro/despre-tărgu-neamt)

În același an, 1948, la 3 august în România are loc și Reforma învățământului. De la acea dată, Gimnaziul ținea cursuri cu claselwe V,VI, VII , elememntare (1948-1951) cu titulatura Școala medie de 11 ani iar când studiile liceale s-au fixat la trei ani (clasele VIII, IX, X) s-a transformat în liceu mixt. (Colegiul Național „Țtefan cel Mare”-Târgu Neamț. Istoric)

MINISTERUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PUBLIC

Noi, ministru secretar de Stat la â

Departamentul Învățământului Public,

Având în vedere dispozițiunile art. 28 din legea nr. 80, pentru Stabilirea și aplicarea bugetului pe exercițiul 1948/49;

Având în vedere referatul Direcțiunii Contabilității, înregistrat la Nr. 141.596 din 1948,

DECIDEM

Art. 1 – Se numesc gestionari publici, la școalele de grad secundar din cuprinsul Inspectoratului școlar Iași, următorii:

(…)

La Liceul Teoretic Mixt Tg. Neamț: Stângu V., Cosma Grig.

La Gimnaziul Industrial fete Tg. Neamț: Bălan Ecat., Comăniță Ioan și Boureanu Eugen.

La Gimnaziul Industrial băieți Tg. Neamț: Roșescu E. și Diaconu I. (…)

(Monitorul Oficial – Anul CXVI-Nr. 162/Vineri, 16 iulie 1948)

Prima clasă de liceu s-a format în 1951 (a VIII-a), la 15 septembrie, având 54 de elevi dintre care 52 au absolvit cursurile în 1954. Prima dată liceul a funcționat în localul Școlii Mixte Nr. 2 (până la 1 octombrie 1952) după care s-a mutat în localul Școlii Nr. 2 băieți, cu clasele V,VI, VII, VIII (în prezent căminul Școlii Ajutătoare din Tg. Neamț din actualul parc al orașului). Din 1953, și-a schimbat titulatura în Școala medie de 10 ani. Însă, în noiembrie 1961, când se dă în folosință actualul local, devine Școala medie „Ștefan cel Mare” care din 1965 devine Liceul „Ștefan cel Mare”. Pentru început, avea 45 cadre didactice, 10 lucrători pentru internat care exista de la înființarea liceului, azi Clubul Sportiv Școlar al orașului. Existau 34 de clase cu profil real și umanist (I-XI) cu 1224 de elevi. Pentru desfășurarea cursurilor erau 16 săli de curs. Din 1958-1959 încep și cursurile serale cu o durată de trei ani. In 1977/1978 se transformă în Licveul industrial „Țtefan cel Mare”, până în anul 1980 având clase cu profil real, uman și industrial (mecanică, prelucrarea lemnului, construcții, industria textilă, petrol și gaze). Își păstrează denumirea și existența claselor de seral până în anul 1990. Încă din 1976, liceul avea ateliere proprii. Pe parcurs, i s-au mai adăugat două corpuri, corpul B și sala de gimnastică iar din 1988 pe terenul de sport s-a ridicat în 2007 Sala Polivalentă. Din septembrie 2003, liceul a primit denumirea de Colegiul Național „Ștefan cel Mare” când i s-a alipit Școala generală nr. 5. Un lucru este cert: de-a lungul timpului a avut un rol deosebit de important în afirmarea și promovarea valorilor în toate domeniile vieții sociale.

(Colegiul Național „Țtefan cel Mare”-Târgu Neamț. Istoric)

Vremurile însă mergeau înainte. Bine sau prost, dar mergeau. Noile autorități credeau că spre bine. Din acest motiv în oraș, se deschideau două noi magazine de textile … de stat. Și amândouă s-au deschis doar într-o singură săptămână. Se spera că de la ele se vor aproviziona cu mărfuri textile muncitorii și țăranii muncitori nu doar din oraș ci și din comunele învecinate. Mda. Era 1949. Noua proprietate socialistă trebuia să o înlăture pe cea privată. Faptul era semnalat de corespondentul ziarului „Scâneia”, S. Simion. Mi se pare că a ieșit la pensie din această postură, 30-35 de ani mai târziu.

(„Scânteia” – Seria II, Anul XVIII, Nr. 1593, 27 noiembrie 1949)

În 1953, puterea comunistă de acum se instalase bine la putere. Și în Tg. Neamț, ca de altfel în toate orașele și satele României, partidul „era în toate”. Pe lângă el – mai bine zis la coada lui-marșa și UTM-ul care și el „cu elan revoluționar, animat de indicațiile prețioase ale conducerii de partid” era pe baricade, voia să sară în ochii politrucilor tanchiști (veniți cu tancurile de la Moscova) că prin vene le curge sânge comunist. Și luau poziție. Astfel „(…) Un corespondent voluntar ne-a scris că în activitatea Comitetului raional UTM Tg. Neamț sunt o serie de lipsuri. Membrii Biroului Comitetului Raional UTM nu muncesc după un plan de muncă.(Se poate tovarăși?) Ei nu sprijină în suficientă măsură organizațiile de bază UTM din comunele raionului (așa ceva !) …”. Sigur că acel corespondent voluntar a ajuns până la urmă secretar de partid iar apoi … dat afară ămn cel mai fericit caz.

(„Scânteia” – ANUL xxii, Nr. 2659, miercuri 13 mai 1953, rubrica „Pe urmele scrisorilor nepublicate”)

La recensământul din 1977, în orașul Tg. Neamț trăiau 15.953 locuitori pentru ca în 1984, numărul lor să crească la 18.080 iar la 1993 la 22.396. După 1997, numărul populației a început să scadă.

(primariatarguneamt.ro/despre-targu-neamt)

„MAHALALELE” TÂRGULUI NEAMȚ

CONDRENI – denumirea sub care este cunoscut „satul din comuna Vânători-Neamț, plasa de Sus Mijlocul, jud. Neamțui. Este situat pe valea pârâului Neamț, în apropiere de Cetatea Neamțului. Se învecinează spre S-V cu satul Lunca; spre N-E cu Cetatea Neamțului; spre S. cu satul Vânători, de care se desparte de pârâul Neamț și prin ambii afluenți ai acestuia, Nemțișorul și Ozana. Vatra satului are o întindere de 123 hectare, 86 fălci și 60 prăjini. Populațiunea se urcă la numărul de 157 suflete, sau 35 capi de familie din care 8 vădane, 10 nevolnici. Locuitorii se îndeletnicesc cu lucrarea pământului și creșterea vitelor. În sat se află: o velniță, 4 mori de apă și 2 pive pentru făcutul sumanelor. Numărul contribuabililor este de 35. Sunt 200 capete din care: 115 vite mari cornute, 10 cai și 33 râmători”.

(George Ioan Lahovari, g-ral C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al României alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe. Vol. II, București, 1899, pag. 587)

Pe la 1 decembrie 1765, în Catastiful Vămilor Moldovei erau pomeniți „Andrei, vornic din Condreni, Teodor din Condreni, Vasile din Condreni, Toma, holtei din Condreni”. Primul, Andrei,avea însemnat în tabla vămii Movilăului 10 groși pentru o barilcă mare și alta mai mică horilcă, s-a încasat vama, merge la Săbăoani, ținutul Roman”.însemnare arăta „ce s-a trimis la Iași pentru împlinirea vămei pe luna decembrie: (…) 2 cofe horilcă Avram a Sprâncenatei, arabagiul lui Teodor din Condreni” iar o alta scotea în evidență venitul „orenzilor, a morilor și a pivelor aflătoare pe moșiile rămase în căutarea casei, printre care se afla piva cu 2 găvane de sus din Condreni”.(Gh. Ghibănescu – Studii: „Catastihul Vămilor Moldovei (1765) în „Ion Neculce”-Buletinyl muzeului municipiului Iași/Anul I, Fascicola II, iulie 1922, pag. 203, 222,224)

ȚUȚUIENI – În „Amintiri din Copilărie” se povestește faptul că în mahalaua de sub cetate „se așezaseră de puțin timp țuțuienii. Se spunea că sunt veniți din Transilvania, „că mănâncă” slănină râncedă, și tot timpul stau cu oile, a căror lână o lucrează singuriși că mai sunt vestiți prin „teascurile lor de făcut oloi”. Prima înregistrare a lor este recensământul sudiților (locuitori aflați sub protecție străină) din 1825. În urma acestui recensământ s-a constatat că era un număr de 20 capio de familie veniți din Săliște sau din satele apropiate și astabiliți în Tg.Neamț și în zonele limitrofe. Sa acreditat ideea că aceștia au hotărât să se stabilească aici întrucât aveau rude venite anterior. Acest motiv poate fi plauzibil deoarece la recensământul făcut în 1803, în Tg. Neamț exista deja mmahalaua Țuțuieni cu un număr de 10 familii. Și un lucru care a stârnit semne de întrebare: la recensământul din 1824, toți locuitorii mahalalei Țuțuieni s-au declarat moldoveni. Din moment ce s-au stabilit aici se consideră că au găsit suprafețe întinse pentru pășunatul oilor pe care le aveau într-un număr foarte mare cărora le puteau asigura pășuni nu numai pe timpul verii când Munții Neamțului le stăteau la dispoziție contra unei chirii sau iarna când puteau ajunge ușor în bălțile Jijiei sau ale Bahluiului. Un exemplu clar este acela al lui Ioan Chipariu înregistrat la recensământul din 1834 ca fiind țuțuian din Târgu Neamț, care închiriază de la Nicolae Balș, stăpânul moșiei Broșteni, Muntele Căboi „ cu 1000 lei și 10 vedre de brânză bună, Tomnatecă, făcută cu plăcere, însă în burduf”.Până în anul 1825 la Târgu Neamț și în satele din jurse stabiliseră 20 de familii de țuțuieni Au venit succesiv, trei familii care au venit în 1814 s-au stabilit după cum urmează: Gheorghe Niță la Topolița, Ion Mocanu și Dumitru Martin la Târgu Neamț. Acesta a fost nucleul de bază. În 1817 vin 11 familii dintre care Neculai Martin și Dan Chiper la Humulești, Petre Cărată, Ion Sava, Ștefan Șandru, Ion Chipar, Lazar Opre, Miron Jătul, Neculai Boia și Dumitru Herța la Tg. Neamț. Au mai venit trei familii dintre care Bucur Mocanu, la Tg. Neamț în 1822. Țuțuienii „purtau ițari”, cămăși, încinși cu o curcă lată, cu chimeri. Pe deasupra purtau un mintean ( un fel de suman scurt), iar iarna cojoc lung. În picioare purtau opinci, pe cap pălărie de pâslă, cu margini înguste și cu panglică”. Dacă în recensământul din 1825 dintre supușii austrieci întâlniți la Tg. Neamț găsim țuțuieni din Săliște și Sâmbăta, în cel din 1834, după ultimul val de noi veniți întâlnim supuși din Săliște, Galeș, Tilișca și Sâmbăta

(Silviu Vacaru – Oieri sălișteni stabiliți în Moldova la începutul secolului al XIX-lea.Catagrafiile generale ale populației Moldovei din 1820-1845)

La un moment dat, loturile de teren din Țuțuieni începeau să aibă căutare și anunțurile de vânzare a acestora începeau să fie des întâlnite. De exemplu, „un loc viran ca de 20 de stânjeni lățimea despre Nicolae al Vornicului, 8 st. 4 palme laturea despre Ilie Roșca și 11 stânjeni facia la ulița despre văduva Smaranda, din Târgul Neamțu, mahalaua țuțuieni, lângă părăul Osana estimat cu lei 160 , garanția provisorie lei 91”.

(M.O. – Nr. 288 / Sâmbătă, 21 decembrie 1879/8 ianuarie 1880)

HUMULEȘTI

Inițial era un sat în comuna Humulești, plasa de Sus-Mijlocul, așezat pe valea apei numită Neamțu sau cum i se mai zice – Ozana, fiind așezat cam la 1 km spre sud de față de Tg. Neamț și la o distanță de 37 km de orașul Piatra. Ca vecini avea spre N orașul Tg. Neamț, spre S cu satul Săcălușești și spre vest cu satul Vânători. Legătura lui cu toate aceste localități se făceau printr-o rețea de drumuri județene care arătau ca în acele vremuri. Dacă avem în vedere suprafețele loturilor agricole ale locuitorilor, precum și cu suprafețele din câmp, vedem că suprafața totală apământurilor satului era de 936 hectare, care erau în posesia a 243 de familii. La anul 1900 avea 2 biserici, dintre care una era construită din lemn și se găsea amplasată în vestul satului și o alta din piatră. Humuleștiul mai avea o școală și o fabrică de spirt. Cei care contribuiau la bugetul satului erau în număr de 225. Agricultura fiind ocupația de bază, găsim răspândite prin gospodăriile țăranilor 430 vite mari cornute, 42 cai, 83 porci și 640 oi. Prin Humulești, trece drumul județean Piatra – Neamțu, pleacă drumul spre mănăstirea Neamț sau spre Grumăzești-Oșlobeni. Toate aceste rute amintite se întretaie în centrul satului.

(George Ioan Lahovari, g-ral C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al României alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe. Vol. III, București, 1900, pag. 768)

Această descriere a satului datează din anii 1900. Ce a fost însă până atunci?

Locul pe care există astăzi Humuleștiul și pe care s-au împământenit primii lui locuitori, nu seamănă deloc cu satul de astăzi. Înainte de începuturile lui pe acele locuri curgeau o sumedenie de pâraie, asemenea unei rețele dense, mai cunoscute dintre ele și a căror nume s-au păstrat erau Buligele, care curgeau cam pe locul unde este vatra satului și paralel cu actuala stradă ce se numește Ion Creangă. Pentru cei care au întemeiat satul un mare inconvenient erau nămolurile care de foarte multe ori ajungeau peste osia roților căruților, primejdia împotmolirii fiind tot timpul. Pe de altă parte ele erau și ajutătoare locuitorilor deoarece hoții care mișunau prin pădurile de pe dealurile învecinate nu-i puteau ataca. La un timp, humuleștenii, firi practice, au hotărât tăierea pădurilor de pe dealuri, ceea ce a dus la rărirea raidurilor de noapte ale hoților, și au îndreptat cursul Buligilor spre Valea Seacă de azi, dirijându-le să se verse în Ozana pe după dealul Humuleștilor.

Diverse urice din vremurile de început aminteau de numele satului asociindu-l cu acela de „moșie”-deci moșia Humuleștiului-care a aparținut mai întăi Târgului Neamț iar mai pe urmă mănăstirilor Secu și Neamț. Există o abundență de informații care ne-au parvenit pe cale orală dar cele scrise sunt puține și sunt datate mult mai târziu decât perioada reală a întemeierii satului. Documentar, se spune că satul Humulești ar exista de pe la sfârșitul secolului al XV-lea. Un act care ar fi fost citit de arhimandritul Narcis Crețulescu, după spusele lui, ne-ar menționa faptul că la început locuitorii se ocupau cu cărăușia și cărămidăria și că ar fi fost recunoscuți în aceste meserii încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare lucrând la consolidarea Cetății Neamț. Cum arătam anterior, nu există documente clare care să ateste vechimea exactă a Humuleștiului. Cert este că, în ceea ce privește existența lui neântreruptă, Narcis Crețulescu afirmă că „la o sută de ani după slobozirea de către Ștefan cel Mare, Humuleștii cu Târgu Neamț s-au închinat odată cu cetatea lui Mihai Viteazul”.

Abia la 1731, apare numele de Humulești în documente. Este trecut într-un act privat „încheiat între locuitorul Ioan Topolice și jupâneasa Iancului (jidov)” pentru împrumutul de 20 de lei. Și în 1738, documentele care erau emise la nivel de ținut constituie mărturie „că oamenii ce le zic humulești, de pe lângă prisaca lui Buligă, aparținuseră mai demult moșiei domnești Tg. Neamț, la care voiau să se întioarcă de sub stăpânirea ulterioară a mănăstirii Secu”. Documentar, satul Humulești nu ar fi atât de vechi. Gh. Ungureanu, (vestit arhivar care a compulsat actele respective) nu i-a găsit menționat numele în catagrafia Visteriei din anul 1774, „când locuitorii figurau ca birnici între aceia ai Târgului Neamț, văzând că biserică proprie are numai din 1766, când o construiesc din lemn puținii locuitori de atunci ai satului”. Abia în 1798, numele satului apare ca parte, într-o judecată cu Târgul Neamț și ca unitate administrativă distinctă.

Trebuie însă de clarificat un lucru: faptul că numele satului nu apare în documente până la acea dată nu înseamnă că nu avea o existență mult anterioară iar faptul că au avut biserică proprie abia în 1766, nu înseamnă că humuleștenii nu puteau merge la biserică în Tg. Neamț sau a beneficia de serviciile preoților din oraș.

Se presupune că humuleștenii au devenit mai cunoscuți în secolul al XVI-lea, când, cei așezați pe locul numit (nu se știe de când) „prisaca lui Buligă”, au început să folosească lutul gălbui din apropiere material pe care târgoveții îl numeau „humă” și implicit pe oamenii de acolo „humulești” pentru ca mai apoi, satul întreg să capete același nume. Acestora, li „se vor mai adăuga ulterior mulți strămutați transilvăneni”. Între actele pe care Gh. Ungureanu le-a scos la lumină se numără și „Statisticeasca știință” a humuleștenilor din 1829, unde „sub denumirea de „speculația locuito-rilor”, adaugă muncii țărănești, ciubotăriea, dubălăria și cojocăria”. Mulți dintre humuleșteni, deprinseseră și meserii pe care le practicau târgoveții, devenind meseriași „fără dugheană” și negustori „la uliță” sau „în picioare”.

Humuleștenii însă aveau un dușman: Ozana. Și astăzi sunt amintite ravagiile pe care le făcea atunci când din cauza precipitațiilor sau când se topeau zăpezile primăvara. Atunci apele ei se umflau peste măsură și luau cu ele tot ce întâlneau: „coșare și chiar acoperișuri de casă, roți mari și ciocane de pive, păsări de curte și vite înecate se rostogoleau printre trunchiuri de copaci smulși din rădăcină. Apele bezmetice loveau satul făcând dezastru”. Nu pot fi uitate revărsările din 1928, 1930, 1955. Și nu este deloc întâmplător faptul că Dimitrie Cantemir zicea Ozanei în „Descriptio Moldaviae”, „pârâul stricăciunilor”.

(Istoria literaturii române – Epoca marilor clasici: Ion Creangă / vol. III, Edit. Academiei RSR, București, 1973, pag. 244-248).

Din acest sat, pe locul unde cu cateva sute de ani în urmă curgeau cele doua pâraie numite „Buligele” și care devenise între timp uliță centrală, prin 1833 (după unele surse 1830) s-a construit de către Ștefan a Petrii – Ciubotarul, tatăl scriitorului, casa unde avea să vadă lumina zilei marele nostru povestitor Ion Creangă, în 1837.

(Nicolae Stoicescu – Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale dinoldova./ Direcția patrimoniului Culturalș Național, Serie îngrijită de Vasile Drăguț, Pag. 379)

Numele Humuleștiului apare și în decretele regale cum ar fi cel din 1881 prin care i se acorda dreptul de a practica anumite taxe:

„CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința Națională, Rege al României, la toți de față și viitori sănătate.

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne, cu Nr. 22.419;

Văzând jurnalul consiliului de miniștri, cu Nr. 15 din 6 ale curentei;

Pe baza art. 1 din legea maximului;

Am decretat și decretăm:

Art. I – Comuna rurală Humulești, din Județul Neamțu, este autorizată a percepe următoarele taxe:

– 50 bani vadra dec gaz;

50 bani de la un bilet pentru vânzarea unei vite;

50 bani pe zi, de la negustorii ambulanți, în zilele de târg, bâlci sau iarmaroc;

50 bani de la suta de lei din prețul unei vite ce se va vinde în zilele de târg, bâlci sau iarmaroc;

Art. II – Ministru Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat la București, la 11 Decembrie 1881.

CAROL

Ministru secretar de Stat

la departamentu de interne

C.A. Rosetti”

(M.O. – Nr. 207 / Marți 15(27)Decembrie 1881)

Conform mărturiilor contemporane, Ion Creangă era apreciat ca un om bun, „săritor la împlinirea voilor însă cam slobod la gură, îi plăceau blestemîțiile, se ținea de snoave și de drăcovenii”. Era fiul unui bun meșter de ciubote din satul Humulești, Ștefan a Petrii Ciubotarul, cel mai bun în meseria lui din sat, care rteușise la un moment dat să adune ceva bani de vînzarea sumanelor prin iarmarocuri, cel mai mult însă vânzând în iarmarocul din Fălticeni. Smaranda era mama sa și era fiica lui David Creangă. Era o femeie plină de energie, uneori severă dar în același timp de o mare duioșie, calitate pe care se pare că a moștenit-o de la bunicul său, care era turnător de clopote – Ciubuc Clopotarul. După ce a învățat la Humulești și Tg. Neamț, ajunge la Fălticeni iar după aceea la Seminarul Socola din Iași, după care ajunge diacon. După ce este răspopit din motive care-l privesc direct, urmează șcioala Vasile Lupu de unde iese institutor. Urmând Școala normală de învățători, ia contact cu Titu Maiorescu, profesor acolo, care-i vede imediat harul și l-a înconjurat cu întreaga lui prietenie și ajutor. Maiorescu era genul de om care trăia o adevărată satisfacție atunci când descoperea un talent în care vedea ceva trebuitor țării.. Maiorescu l-a înconjurat pe Creangă cu toată gratitudinea sa, l-a luat, l-a ajutat și i-a dat posibilitatea de a-și face lucrul său încurajându-l să fie cât mai activ în ceea ce-i era drag: relatarea poveștilor, amintirilor cum până la el nimeni nu făcuse (și s-a văzut bine că nici după el). Dacă cititorul se transformă pentru puțin timp într-un analist al lui Maiorescu, ar observa că așa proceda el cu toți cei pe care i-a cunoscut și care mai apoi au devenit marii scriitori ai țării noastre. Așa s-a întâmplat și cu Ion Creangă care de acum devenise și autorul a două manuale pentru copii foarte bine primite și apreciate. Din banii strânși din vânzarea lor a luat un debit de tutun în Iași pe care l-a administrat împreună cu fratele său, Zahei. Devenise un dascăl cu faimă. Din acele timpuri s-a legat și prietenia cu Mihai Eminescu ce era pe atunci revizor școlar. Prin Eminescu sau poate prin Titu Maiorescu creangă ajunge la „Junimea”. Aceasta era o societate literară în care se întâlneau toți cărturarii de seamă ai Moldovei. În zilele reci de iarnă, când Iașul avea străzile troienite, puteau fi văzuți uneori Eminescu și Creangă, „îmbrăcați în haine de șiac, și o luau cu toiegile în mână pe după dealurile de dincolo de Sărărie, colindând și povestind câte în lună și în stele”. Într-o zi (nefastă) din anul 1989, nu după mult timp de la trecerea lui Eminescu în eternitate, moare de epilepsie și Ion Creangă.

(Ilariu Dobridor – Oameni ridicați din țărănime. I, Mari prieteni / „Cartea satului”, Nr. 43, Fundația culturală regală „Regele Mihai I, București, Imprimeria Națională, 1944, pag. 244-248)

George Călinescu spunea că vestea morții lui Eminescu îl răvășise total. Fusese adesea văzut plângând „ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimțirea morții se înnegri și mai tare în inima lui”. Amintirile îl duceau și spre mama lui care trecuse în lumea celor xdrepți cu peste 15 ani în urmă și care se sfârșise din cauza leșinurilor pricinuite de epilepsie.

„Șubrezenia ei nervoasă începe să o simtă și Ion Creangă. Amețeli îngrijorătoare și chiar prăbușiri de-a-npicioarele oriunde, acasă, la școală, în oraș (…) Boala copiiilor era la el, cum fusese și mama sa, o boală de adult. În 31 decembrie 1889, pe la ora prânzului Ion Creangă se duce în oraș și intră în tutungeria fratelui său Zahei, o prăvălie întunecoasă și urâtă, cu o mică odăiță în fund dând spre o curte murdară. Nu există, din amintirile contemporanilor, amănunte sigure despre scopul acestei ieșiri în oraș și felul în care s-a derulat tragicul eveniment. În tutungerie se afla Zahei și aici Creangă a avut o nouă criză de epilepsie și un atac de apoplexie, decedând pe loc. Seara, vestea morții s-a răspândit în Iași. „A părăsit mâțele lui, hârtiile, snoavele și pe Tinca Vartic”. Plecase undeva, acolo sus, să se întâlnească la o vorbă cu bunul său prieten Mihai Eminescu și cu muza acestuia, Veronica Micle.

(George Călinescu – Cum și de ce a murit Ion Creangă./ Istoria românilor, 30 dec. 2014/www.istorie-pe-scurt.ro/cum-si-de-ce-a murit-ion-creanga/)

Cei care-l cunoșteau bine spuneau, văzându-l în sicriu că nu era un mort urât: „căzuse bun-sănătos și era roșu la față, cu gura ăntredeschisă ca pentru a vorbi și lumina făcliilor parcă făcea să-i joace pleoapele apăsate ca pentru somn”. Cei care-i mai treceau uneori pragul în ultimul timp – P. Carp și Lambrior, nu-l mai aveau. A murit fără să spună nimănui un cuvânt. Așa se explică de ce, din atâția prieteni câți făcuseră haz de glumele lui, la Junimea, unul singur i-a însoțit sicriul cu o jerbă de flori.

„Creangă a fost și a rămas un țăran din Humulești: a vorbit țărănește, s-a purtat țărănește, a simțit și gândit țărănește. Era însă un țăran mult mai isteț și care plăcea tuturor.El a iubit viața și suferințele ei, pe care știa mai bine ca oricare altul să le întâmpine cu hazul și cheful bun. Născut țăran și trăind cu ei, ion Creangă a rămas în mijlocul boierilor de la „Junimea” tot țăran. Nu și-a modificat cu nimic sufletul lui bun de humuleștean.”

(Ilariu Dobridor – oameni ridicați din țărănime. I, Mari prieteni / „Cartea satului”, Nr. 43, Fundația culturală regală „Regele Mihai I, București, Imprimeria Națională, 1944, pag. 244-248)

În 1915, la aniversarea morții scriitorului Ion Creangă la Tg. Neamț, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la moartea lui, cadrele didactice și membrii bibliotecii „Ion Creangă”, „au organizat sâmbătă o frumoasă serbare. Dimineața s-a oficiat un parastas, la biserica din Humulești, după care a avut loc un pelerinaj la casa unde a trăit Creangă și unde s-au ținut cuvântări de către învățătorul Bancea și primarul orașului d. Dimitrie Zamvel. Seara, un frumos cor compus din membrii bibliotecei și corpul didactic, condus de studentul Lucaci, au cântat diferite cântece patriotice și populare. Au mai vorbit domnii: Ispir, doctor în teologie și L. Mrejeru, revizor școlar. Serbarea s-a terminat cu un frumos bal”.

(„Adevărul” – Anul XXVIII, Nr. 8892 / Marți 6 ianuarie 1915)

BLEBEA – La 1898, Blebea, era considerată ca „o moșie pe apa Neamțului, situată pe lângă moșiile Boiștea, petricani-în comuna Petricani, Plasa de Sus-Mijlocul, județul Neamțu. Are sat. Înainte de secularizarea averilor mănăstirilor, aparținuse schitului Vovidenia, supus mănăstirii Neamțu și închinat Mitropoliei de Iași, starea I-a. Astăzi aparține statului. Pădurea areo întindere de 150 hectare”.

(George Ioan Lahovari, g-ral C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – Marele dicționar geografic al României alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe. Vol. II, București, 1899, pag. 587)

În anul următor, 1899 începeau să se miște și imobiliarele în această zonă a orașului. Astfel „locul viran de lângă bariera spre fabrică sau berăria Blebea din Tergu-Neamțu, în întindere, suprafața totală ca de 1553 m.p. situat în comuna Neamțu, plasa de Sus-Mijlocul, fost pendinte de monastirea Neamțu, învecinându-se la Nord cu Iosif Kerț, la Sud cu Șoseaua, la Est cu Tohan Păhal și la Vest cu drumul , nearendat, garanția de 60 lei. Concurența începe de la suma de lei 543, bani 55”.

Din acest anunț, putem lesne să tragem concluzia că această mahala a Târgului Neamț se dezvoltase binișor atât ca număr de locuitori dar și din punct de vedere economic. Fabrica trebuie să fi fost a lui d-lui Kogâlniceanu. Iată însă că pe lângă ea mai apăruse și o berărie ceea ce făcea ca Blebea să devină producătoare de bere! Cât privește d-l Iosif Kerț sunt mai mult ca sigur că fusese unul dintre înaintații familiei Kerț de pe strada Cuza Vodă actuală, care locuiește intre casele Boșteanu și Ursan.

(M.O. – Nr. 152 / Joi 7(19) octombrie 1899)

În Tg. Neamț au existat oameni întreprinzători tot timpul. Nu se putea ca să nu apară ceva nou pe undeva fără ca târgoveții să nu ăbcerce să introducă acea noutate în viața lor sau să-l îmbunătățească. Unii cetățeni dintre cei care cutezau nu aveau întotdeauna șansă. Mai ales după august 1944, timpurile, istoria nu mai ținea cu ropmânul. Așa i s-a întâmplat și lui Gh. C. Pintilie din Blebea. Dar să uzăm de documente oficiale:

„Deciziuni. Ministerul Minelor și Petrolului,

Având în vedere cererea înregistrată la Nr. 156.841 din 1943;

Având în vedere avizul dat de Consiliul tehnic superior prin jurnalul cu Nr. 56 E din 1947;

Având în vedere dispozițiile legii asupra energiei,

Decidem:

Art. 1 – Se concesionează d-lui Gh. C. Pintilie din satul Blebea, com. Tg. Neamț, dreptul de a construi și exploata o pivă pe gârla Morii, alimentată de pârâul Ozana în acel sat, utilizând un debit de 701/sec., și o cădere de 1.6 m., rezultând o putere utilă de 1 CP. Lucrările vor fi executate în conformitate cu proiectul aprobat de Ministerul Minelor și Petrolului în condițiunile caietului de sarcini tip publicat în M.O. Nr. 136, partea I din 12 iunie 1941 și în condițiunile hotărârii Serviciului apelor Bacău Nr. 2697 din 1943. Concesiunea se acordă pe un termen de 30 de ani socotit de la data publicării prezentei decizii în M.O. Totodată se acordă un termen de un an pentru începerea lucrărilor și doi ani pentru terminarea lor socotit de la aceeași dată.

Art. 2 – Dl. director al energiei este însărcinat cu executarea deciziei de față.

p. Ministru, V. Ianovici

Nr. 16.944/947”

Cred că dl. Gh. C. Pintilie a terminat lucrarea dar nu știu dacă s-a bucurat de ea sau dacă a amortizat câtuși de puțin investiția. La orizont se ivea anul 1948. Naționalizarea făcută de comuniști mai mult ca sigur că l-a lăsat și pe dl. Pintilie fără moară.

(M.O. – Anul CXV – Nr. 216/Vineri, 19 septembrie 1947)

POMETEA

Mahalaua Pometei se află situată pe o prelungire spre S-E a Culmii Pleșului întinzându-se pe o suprafață întinsă cuprinsă între povârnișul Culmii și terasa râului Neamț (Ozana)

Acum cîteva sute de ani acest cartier a Târgului Neamț era o așezare separată de vechea urbe, fiind atașată acesteia abia după extinderea în suprafață și populație a tîrgului. Pentru prima dată a fost mentionată în anul 1768, după care în 1772 când este inclusă pe harta care era atașată recensământului populației din anul respectiv.

(www.sfvoievozi.iași.mmb.ro/1580-scurta-monografie-parohiei)

CASA MEMORIALĂ „VERONICA MICLE”

La 22 aprilie 1950, Câmpeanu Veronica care avea să fie peste ani muza luceafărului poeziei românești se năștea ca fiică a Anei și Ilie Câmpeanu. Nu a apucat niciodată să-și cunoască tatăl întrucât acesta cîzuse în luptele pentru Transilvania, luptând în trupele lui Avram Iancu.Din cauzadeselor controale și cercetări din partea organelor de represiune austriece, Ana Câmpeanu se vede nevoită ca împreună cu cei doi copii să tracă munții Carpați în Moldova, după ce și-a vândut gospodăria de la Năsăud. A ajuns la Tg. Neamț, unde s-a și stabilit pentru un timp. În acele vremuri, Mănăstirea Neamț își vindea căsuțele cu odăițe humuite și locurile bune de construit situate pe Ulița Mare din Tg. Neamț pentru a termina construcția spitalului și noul local al școlii. Cu banii astfel din vânzarea gospodăriei de la Năsăud, Ana Câmpeanu, mama Veronicăi, va cumpăra o căsuță, peste drum de Școala domnească. Era o căsuță cu cerdac și acoperită cu draniță.(1)

Căsuța fusese construită de către Mănăstirea Neamț cam prin 1834 spre a folosi ca mitoc și școală pentru călugări. Actul de vânzare-cumpărare arată ca dată reală de vânzare 10 august 1950, dată când Ana Câmpeanu a devenit proprietară a imobilului:

„Declarăm că am vândut D-nei Ana Câmpeanu româncă din Năsăud-Transilvania, Casa Mănăstirei aflată în Tg. Neamț, pe Ulița Mare-capătul Târgului spre Cetatea Neamț, în fața școlii Grigore Ghica Vodă și a Spitalului din Tg. Neamț, megieșită la răsărit cu Gh. Matiescu, la apus cu lotul viran al Mănăstirii Neamț, la miazănoapte cu Ulița Mare și la miază-zi cu apa și cu prundul Ozanei. Casa făcută de Mănăstirea Neamț pentru mitoc și școală la anul 1834, din lemn și zid, acoperită cu draniță având cerdac și compucă din 4 odăi, nouă ferestre, 6 uși și trei sobe cu horn, pe jos podeală, având în ogradă fântână, beciu, grajd și șură, cu loc de pruni, împrejmuit cu gasrd ds scândiri, după întinderea și stăpînirea actuală. Toate aceste au fost vândute de către mănăstire cu prețul de 100 (una sută) galbeni pe care s-a vărsat la casieria Sfintei Monasteri, pe deplin, în fața noastră, la facerea acesrtui document, de la cumppărătoarea care va deveni de astăzi stăpână pa casa arătată mai sus. Eu Ana Câmpeanu declar: am primit casa și am plătit întreg prețul.

Făcut astăzi 10 august 1950, semnat și întărit cu pecetea Sf. Mănăstiri Neamțu și Secu.”(2)

Au locut în această casă până în anul 1853 când s-au mutat la Iași, casa rămânând în continuare proprietatea familiei.

După ce Veronica, la numai 14 ani s-a căsătorit cu profesorul Ștefan Micle, în 1864, casa din Tg. Neamț i-a fost dăruită ei ca zestre, poeta revenind aici adesea. Profesorul Micle era cu 30 de ani mai mare ca ea. Poate că de aceea căsătoria a avut loc la Biserica Bob din Cluj, departe de ochii ispititori și întrebători ai lumii, la cununie fiind prezenți doar rudele mirelui și mama miresei. La Iași deja circula zvonul cum că profesorul s-ar fi căsătorit cu eleva sa, faptă pentru care era considerat un om meschin și iar unii mai incisivi considerându-l chiar imoral. Pentru Veronica însă căsătoria însem,na un trai și o situație materială mult mai bună, iar mama ei „scăpa de cazanul infernal în care fierbea toată ziua rufe, feșe și cârpe pentru doftoritul femeilor nevoiașe din mahala, umplând odaia cu aburi și miros iute de leșie și sapon ieftin”. Ce a urmat, dragostea nebună dintre cei doi, tragedia vieții celor doi, viața particulară precum și sfârșitul dramatic al lor, cunoaștem din alte studii și lucrări bibliografice.

Cert este că Veronica Micle care îndrăgise foarte mult căsuța de la Tg. Neamț venea la ea deseori, mai ales vara locuind chiar perioade mai lungi.

În ultima perioadă a vieții, Veronica Micle s-a mutat la Mănăstitea Varatec în casa măicuței Fevronia Sîrbu. Așa se face că a luat hotărârea de a dona casa Mănăstirii Varatec în anul 1886 semnând următorul

ACT DE DANIE: Eu subsemnata Doamnă Veronica Micle, cu domiciliul în Mănăstirea Varatec, donez, de a mea bunăvoie, Sf. Mănăstiri Văratic, casa mea mobilată cu toate atenansele, situată în Tg. Neamț, pe Ulița Mare, vizavi de Școala Nr. 1 băieți-Grigore Ghica Vodă și spitalul Tg. Neamț. Casa o am proprietatea mea, ca zestre și moștenire de la defuncții mei părinți, deci dragostea mea este că dau cu toată inima și cu drag, casa mea în stăpânirea Mănăstirii Varatec, pentru a se instala în casă mitoc pentru primirea maicilor, care vin la spital, bolnave, și au nevoie de îngrijirea doctorului, și a celor care vin la oraș pentru a-și târgui, iar pe peretele casei să fie afișat o placă de marmură pe care va fi scris pentrun piomenire de generația actuală și viitoare <Casa Veronica Micle>.

Semnat proprie de mine, Veronica Micle.

Făcut la Mănăstirea Văratic, anul 1886, octombrie 12.” (2)

Ca urmare a actului de donație, mănăstirea i-a oferit dopuă camere în apropierea stăreției pentru a locui acolo de fiecare dată cînd va veni în vizită la mama ei. (4)

Trecând peste toate asperitățile iubirii lor unn lucru este clar: Veronica îl iubea la nebunie pe Eminescu. O durea când îl vedea suferind, o durea atunci când primea vești proaste de la doctori sau când vedea că sărăcia îi mărea starea de depresie.La 10 aprilie 1889, îi scria lui A.C. Cuza care se interesa de starea sănătății poetului: „sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Și așa sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puțin acela al poeziei care pentru (mine) s-a fost întrupat în ființa lui Eminescu”.(6) Știa ea ce știa. Iubirea lor avea dușmani. Și dintre cei mai mari și chiar din rîndul „Junimii”. Iată ce-și amintește unul dintre aceștia, George Panu. El o compătimea sincer. Îi înțelegea zbuciumul sufletesc, durerea care-in măcina sufletul: „Și Veronica Micle a fost poeta „Convorbirilor Literare” și una dintre cele mai dulci poete care a adus în poeziile sale sentimentele femeiești la un înalt grad de delicateță”. El știa bine că „Maiorescu era în contra legăturilor lui Eminescu cu Veronica Micle și prin urmare contra unei căsătorii proiectate. Motivul care circula printre junimiști era acela că dl. Maiorescu era contra pentru că în clipa în care Eminescu și Veronica Micle își vor vedea visul realizat „cele două talente literare nu vor mai plânge așa frumos în versuri”. La un moment dat, apartamentul lui G. Panu era pe același culoar cu camera în care stătea Eminescu. Se vedea cu el. Îl invita la discuții. De cele mai multe ori acesta refuza. Era închis în el, tăcut, gânditor.Părea că îl preocupă enorm de mult ceva. (…) într-o zi, am auzit un glas de femeie prin sală oftând. Deschid ușa și întâlnesc pe Veronica Micle, care își frământa mâinile și ofta.

Ce este M-me Micle, o întrebai eu ?

Ce să fie, am venit după Eminescu, acum ies de la dânsul din odaie. Imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dânsul, toate silințele mele ca să-l aduc la viața reală n-au izbutit; el se uită lung la mie, nu zice nimic, ba câteodată are aerul de a zâmbi ironic.

Și biata femeie își continua drumul, oftând și frângându-și mâinile.

Nu știu ce se petrecuse între Eminescu și Veronica Micle, dar scena descrisă mai sus, pe care am văzut-o eu, dovedește un lucru: că biata femeie vinovată sau nu de trădare – iar nu știu – nu l-a părăsit până la sfârșitul vieții, arătându-i aceeași dragoste”.(7)

Și alt junimist le lua apărarea. Era vorba de Ștefan Vârgolici. Acesta luând apărarea lui Eminescu, îi apăra implicit pe amândoi. Avea o nemărginită admirație pentru Eminescu și a fost adânc îndurerat de mizeria în care se afla poetul în anii din urmă a vieții sale tragice ceea ce se vede din pasajul unei scrisori trimisă în martie 1887 lui Iacob Negruzzi:

„Eminescu care e la Neamț e cu totul bine, dar dacă ar veni în Iași n-ar avea cu ce trăi. Nu s-ar putea face ceva pentru dânsul? Vreo rentă viageră, vreo recompensă națională? Sau vreo pensiune de la vre-un bogătaș de pe acolo? E o adevărartă rușine pentru țară ca un asemenea om să n-aibă cu ce trăi în viață, când numele lui va trăi cât veacurile?”.(8) Aceeași mare admirație pentru Eminescu l-a îndemnat să poarte interes și Veronicăi Micle și să insiste ca să i se publice versurile în „Convorbiri literare”. Prevederea sa profetică precum că „va trăi peste veacuri nu numai că se confirmă dar ea denotă spiritul său critic și sensibilitatea sa artistică.(9)

Moartea lui Mihai Eminescu survenită în dimineața zilei de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Șuțu, o găsește pe Veronica în București, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidență,poezia „Raze de lună”, ca va apărea în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliior lui Eminescu. La slujba prohodirii poetului din Biserica „Sf. Gheorghe”, o „doamnă din Moldova”, -după cum aflăm dintr-un ziar- așeza pe pieptulpoetului o cunună de „Nu mă uita”. Acea doamnă era fără îndoială, Veronica Micle.(1)

După moartea poetului, la 15 iunie 1889, Veronica Micle s-a retras la Mănăstirea Varatec unde a alcătuit un album intitulat „Dragoste și poezie”, în care transcrie versuri proprii sau unele din poeziile lui Eminescu. Pe data de 1 august este văzută plimbându-se prin pădurea din apropierea Mănăstirii Varatec și privind în oglinda apei, i se părea că vede imaginea lui Eminescu „îmbrăcat în straie orientale, urând scările de marmură ale unei moschei cerești”. Pe 3 august 1889 are o ultimă viziune cu Eminescu care a speriat-o din cale-afară. Seara, s-a sinucis cu arsenic. Avea doar 39 de ani.O sinucidere prematură și care avea să o aducă aproape de cei doi bărbați care au împlinit-o și i-au marcat existența: Ștefan Micle, de la a cărui moarte se împlineau fix 10 ani, care a transformat-o în femeie și Mihai Eminescu, cel care a modelat-o ca femeie, de la a cărui moarte treceau 50 de zile.

Pe 4 august, după o agonie de 20 de ore, se punea capăt unei existențe de 39 de ani care așa cum o definea ea fusese „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iași, doctorul Taussi explica decesul printr-o fulgerătoare congestie cerebrală, ca urmare a golirii rapide cu o „lăcomie hotărâtă” a sticluței cu arsenic. Sinuciderea fusese pregătită din timp. În ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Gârbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei,medic la spitalul din Bălțătești, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia. În seara aceleiași zile de 3 august, primise în vizită mai multe persoane-câteva cunoștințe din Iași, familia Curelaru din Roman, câteva călugărițe. În discuțiile cu ele, revenea obsesiv la întâmplarea din Poiana țigăncii, când îi apăruse imaginea lui Eminescu.

Tot în aceeași perioadă semai afla la Varatec Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta care va povesti după moartea Veronicăi despre amărăciunea ce-o frământa. La rândul ei, maica Eprtaxia Diaconescu, moartă în 1967, la vârsta de 107 ani, își va aminti despre Veronica Micle că „era frumoasă, cu părul bălai și răvășit, ochii mari și albaștri ca cerul senin, cânta ca un înger …”.

Într-un poem neterminat, la 1 august își presimțea moarte:

„O! Moarte vin de treci

Pe inima-mi pustie și curmă a mele gânduri

S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,

Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,

Mi-a dor de-un lung repaus … Să dorm,

Să dorm pe veci.”( de văzut originalul)

La 6 augist 1989, întunericul hâd al mormântului închidea pentru totdeauna trupul Veronicăi Micle, lângă biserica „Sf. Ioan” de la Varatec.(1)

Placa de marmură va fi fixată mult mai târziu, în anul 1939 de către George Coșbuc împreună cu un grup de năsăudeni veniți în vizită la Tg. Neamț cu mențiunea „În această casă a locuit vremelnic Veronica Micle (1850-1889)”. Peste câțiva ani, mănăstirea a vândut casa numitului Ion Grădinaru din Tg. Neamț. A fost revândută de mai multe ori ajungându-se ca în 1980-81 să fie aproape de stadiul de ruină.

Tot în 1939, N. Iorga face demersuri , în calitate de președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru recunoașterea ca monument istoric al acestei case. La 17 mai 1948, părintele Constantin Matasă, ca delegat al Comisiei Monumentelor Istorice din județul Neamț întocmea o constatare, care preconiza în final amenajarea unui muzeu memoprial în această casă precum și o reabilitare a acesteia. Demersuri ulterioare în acest sens au mai fost făcute de prof. Dumitru constantinescu, fondatorul actualului Muzeu de istorie și etnografie din Tg. Neamț. Ele vor avea un final fericit abia în 1982 când imobilul a fost preluat de către Complexul Muzeal Județean,păstrându-se astfel și amintirea poetei. (3) Casa a fost refăcută după planul inițial, fiindu-i aduse însă ceva modificări: este mai înaltă și, spre deosebire de casa veche care avea prispă în loc de cerdac așa cum are actuala și era situată cu doi metri mai în spate. În 1998, în fața casei memoriale a fost amplasat și un bust din bronz sculptat de Damian Popa. Muzeul conține pe lângă alte obiecte, fotocopii, manuscrise, cărți, obiecte personale care au aparținut poetei precum: oglinzi (două de perete din cristal și una de birou), un scrin, o călimară, un suport de cărți precum și prima ediție a singurului volum de poezii publicat de Veronica Micle, cufărul de călătorie, etc.(4) Mobilierul din interiorul muzeului și cu obiectele ce au aparținut Veroniocăi Micle se găseau la Mănăstirea Varatec sau în muzeele din Iași sau Piatra Neamț. Cu adevărat în circuitul turistic, muzeul a fost introdus în 11984.(5)

Costin Tuchilă – veronica Micle: un destin tragic/25.VI.2010/wordpress.com)

Gh. Radu – Contribuții la Istoria jud. Neamț, Vol. II, P. Neamț, 2009, pag. 157. Preluare din „Memoria Antiquitatis, vol. XXVII, 2011,p. 367-374

3 – Vasile Diaconu – Preluare din „Memoria Antiquitatis, vol. XXVII, 2011,p. 367-374

4 – Diana Anton – Casa memorială „Veronica Micle”.cesavezi.ro

5 – Casa memorială „Veronica Micle” /pensiuni-agapia.ro)

6 – Marina Bădulescu – Veronica Micle, 165 ani de la naștere. Documentar AGERPRES/Miercuri, 22 aprilie 2015; editor: Irina Andreea Cristea)

7 – George Panu – Amintiri de la „Junimea” din Iași: Eminescu și Veronica Micle/Vol. I, Edit. Remus Cioflec, Partea a II-a, 1901-1906)

8 – În „Studii și documente literare”, vol. I, de I.E. Toruțiu, prpunerea lui Ștefan vârgolici ca vreun „bogătaș” să asigure o pensiune lui Eminescu, îndreptățește oarecum acreditarea că junimiștii cu avere s-au dezinteresat de boala și de „sărăcia lucie a poetului”.

9 – Cornel Săteanu – Figuri din „Junimea” cu 45 de clișee și autografe: Ștefan G. Vârgolici/Edit. „Bucovina”, București, 1932, pag. 402)

EVREII ÎN TG. NEAMȚ

Sursele istorice spun că după întemeierea celor două principate românești – Țara Românească la c.1300 și al Moldovei, c. 1360 – după cum era și normal, o consecință imediată a fost dezvoltarea așezărilor omenești, implicit a orașelor. Acveasta era situația când, de peste Dunăre, dinspre regiunea Ardealului și a Galiției, începeau să ajungă în Moldova primele elemente evreiești. Cel mai sigur – în lumina cercetărilor actuale – aceste elemente soseau dinspre orașele transilvane Brașov, Sibiu, Bistrița care la rândul lior erau sosite din Germania. Mai apoi, pe lângă evreii veniți din Galiția se mai adaugă și cei care au agonisit averi subsdtanțiale prin porturile tătărești sau de prin Anatolia și Siria. Din această perioadă există și informația că Mengli-Ghirai, o căpetenia importantă a tătarilor din Crimeea, atrimis pe un evreu ca să aline suferințele domnitorului Ștefan cel Mare care era bolnav. Nu i se specifică numele de aceea nu putem să certificăm ca sigur că acel doctor era doctorul Șmil, acela pe care îl pomenea Barbu Ștefănescu Delavrancea în „Apus de soare”.

Puținele informații existente despre evrei în zona Târgului Neamț, până la 1500 nu ne împiedică însă la a observa că atât unii domnitori moldoveni cât și munteni, au apelat nu de puține ori la finanța evreiască de la Constantinopol sau de prin alte puternice centre comerciale și politice. (Nicolae Iorga – Istoria evreilor în țerile noastre. / Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XXXVI 1913-1914. Memoriile secțiunii isorce, pag. 165-207/București, Librăriile Socec & Comp și C. Sfetea, 1914)

În zona Moldovei de Nord, comunitățile evreiești sunt cele mai vechi din toată această provincie istorică. Mai ales în județul Neamț unde dovezile în acest sens sunt încă din vremea evului mediu, fiind menționate existența unor sinagogi deci implicit și existența unor obști evreiești chiar dacă erau la început reduse numericește. Despre evreii din Moldova se poate vorbi încă de pe vremea domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504) sau chiar a lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Documente explicite în acest sens nu există pentru această perioadă. Dar dacă nu există documente explicite în acest sens nu înseamnă că trebuie negat existența lor chiar dacă infimă la începuturi în această zonă a târgului Neamț. Pe de altă parte este o certitudine că Ștefan cel Mare avea un doctor evreu – doctorul Șmil – și chiar un sol elvețian.

Mai târziu, anterior domniei lui Ștefan cel Mare, evreii încep să pătrundă în Moldova, mai ales pe filiera polono-rusă fiind menționațisub domnia lui Aron-Vodă, Ștefan al IV-lea (1517-1527), Petru-Șchiopul (1578-1579, 1582-1591) dar implicarea lor în treburile țării fiind oarecum restricționată. Erau preocupați de cămătărie, negustorie, comerț cu vite mari, cu cereale. Participarea mai îndeaproape a lor la treburile țării se consemnează abia cu secolul al XVII-lea începând cu Ștefan Tomșa (1611-1615) și Gh. Ghica (1658-1659).

(Diaconu Daniel – Comunitățile evreiești din nordul Moldovei (1866-1938). Personalități, organizații, acțiuni antievreiești)www.unibuc.ro/studies/Doctorate2007Partea2)

Unul dintre puținele documente din acea epocă menționează data de 8 ianuarie 1579, când sub domnia lui Petru Șchiopul, evreii polonezi începeau să pătrundă în Moldova pentru a cumpăra „vestitele vite albe ce se hrăniau din pășunile țerii și cari se exportau până la Danzig și în Anglia”. Ei aduceau de acolo „postavuri leșești”. Domnul însă, primind nenumărate plângeri de la negustorii autohtoni a trebuit să le pună „opreliști”, ncurajându-i astfel pe negustorii moldoveni.

Nici pe la anul 1600 nu se pomenește despre o pătrundere masivă a evreilor în Moldova, în speță în zona Târgului Neamț.Și șederea la Iași păe la 1618 a rabinului expert în cabala Solomon ben Arayo este pusă sub semnul întrebării deci și a autenticității informației.

Abia sub domnia lui Vasile Lupu (1634-1653 și apr.-iul. 1653), încep să ajungă în Moldova evrei în număr mare sub amenințarea cazacilor polonezi, evrei care odată stabiliți prin satele, târgurile și orașele Moldovei, inclusiv la Târgu Neamț și prin împrejurimile lui, au devenit cum nu se poate mai repede cămătari și arendași. Tot în această perioadă, cu ocazia căsătoriei fiicei domnitorului Vasile Lupu, domnița Ruxanda cu Timuș Hmielnițki, fiul hatmanului, cazacii veniți la Iași au rămas uimiți găsind aici într-un număr important pe cei care, cu ceva timp în urmă îi alungaseră de la ei. Pavel de Alep, chiar menționa că „pe evrei, cazacii îi băgau în turnuri și-i chinuiau acolo nopți întregi pentru ca să-i facă să spună averile lor: inimile ni se umpleau de amărăciune la plânsul atâtor femei și cpoii”. Tot acum trebuie amintit și faptul că medicul lui Vasile Lupu, care era „un evreu din Turcia, Cohen, care-l servi până la moarte”.

Evreii localnici în Moldova apar prima dată în calitate de „orîndari”, cum s-ar zice cârciumari sau „vinărsari”, arendași pe la sate, și având dreptul de a vinde, exclusiv, vinul și „holirca”, o specialitate de-a lor din Polonia. După plecarea armenilor, prin 1663, locul lor a fost luat deci de evrei care erau des întâlniți pe la Iași, Botoșani, poate și prin alte orașe, unde se îndeletniceau cu cârciumăritul și datul banilor cu camătă.Prin secolul al XVIII-lea au început să se stabilească și pe la sate une erau în cea mai mare parte orândari. Pe la 1740 sunt informații că începeau să se ocupe și cu negoțul cu vite, prima dată prin zona Sucevei și a Siretului, răspândindu-se apoi prin toate orașele, târgurile și satele Moldovei.

La Tg. Neamț primii evrei se spune că s-au așezat unul lângă altul pe pământurile mănăstirii Neamț între 1764-1766: erau să aibă locul de casă cu drept de moștenire „iar eu să nu vândzu casa nimănui, numai eu să trăiesc într-însa și după mine copii mei, plătind pe an două ocă de ceară sau zece orți egumenului”.

(Nicolae Iorga – Istoria evreilor în țerile noastre. / Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XXXVI 1913-1914. Memoriile secțiunii isorce, pag. 165-207/București, Librăriile Socec & Comp și C. Sfetea, 1914)

Odată cu venirea pe tronul Moldovei a domnilor nepământeni „fanarioții” încep să vină mai multe valuri de emigranți evrei polonezi și ruși. Aceasta li ca urmare a situației deosebit de grele din Galiția precum și a pogromurilor țariste. Nu au întârziat nici acuzațiile la adresaevreilor toate aceste culminând cu anul 1821, an în care au avut loc atrocități împotriva lor în special de către eteriștii lui Ipsilanti în localități precum Fălticeni, Piatra Neamț, Târgu Neamț, Târgu Frumos.

Zona Neamțului, a fost una care a oferit evreilor condiții propice desfășurării vieții și activităților lor. O catagrafie din anul 1774, menționa că în Tg. Neamț ar fi existat peste 20 de familii de evrei. Ei erau implicați în diverse activități economice. Numărul lor a crescut neâncetat paralel cu puterea lor economică fapt care la rândul lui s-a reflectat apariția instutuțiilor comunitare cum ar fi sinagogile, băile rituale, azile confesionale și cimitire. (Diaconu Daniel – Comunitățile evreiești din nordul Moldovei (1866-1938). Personalități, organizații, acțiuni antievreiești)www.unibuc.ro/studies/Doctorate2007Partea2)

Pe la 1906, călătorul care intra în Tg. Neamț „pe șoseaua națională înecată de soare și praf, care e strada principală a orașului și poartă numele de Calea Ștefan cel Mare” nu putea să nu rămână consternat și să nu exclame că „n-am văzut așezare mai jalnică: dogoare, praf, murdărie, sărăcie și… evrei. Evrei luptând cu nevoie, uneltind toate meseriile, mai puțin munca câmpului, de la care Statul ocrotitor îi depărtează.(!) În piață se vinde carne-coșer, zarzavat, poame. Luăm masa la Hotelul Ștefan cel Mare – aici toate poartă numele marelui Voievod. Cară încărcate vin de la Pașcani, oaspeți din Băile Bălțătești și în cârciuma din față roiesc țărani și țărance … La întoarcere întâlnim pe șosea un cărucior, tras de o mârțoagă costelivă, în care se află hahamul de la Țibucani! Cu barba sa de abanos, cu caftanul și zulufii, figura luio se profilează pe asfințitul vioriu: pare o viață din veacurile biblice”.

(Adolphe Stern – Însemnări din viața mea. Vol. I, pag. 239-240 / Edit. „Cercului Libertatea”, București, 1921)

Până în anul 1930 s-a ajuns ca dezvoltarea numerică și economică a evreilor stabiliți în Tg. Neamț să nu cunoască nici un fel de barieră fapt reflectat și în viața lor spirituală, dovadă fiind faptul că în oraș existau 10 lăcașe de cult mozaice.

(Diaconu Daniel – Comunitățile evreiești din nordul Moldovei (1866-1938). Personalități, organizații, acțiuni antievreiești)www.unibuc.ro/studies/Doctorate2007Partea2)

Evreii așezați în Tg. Neamț au fost semnalați cu multe sute de ani în urmă. Au atins numărul maxim în perioada 1930-1942 când cifra se ridica la 700 de familii cu 2800 de suflete.

După cum se știe, după anul 1933, odată cu venirea lui Hitler la putere în Germania pacea și liniștea Europei deveniseră grav amenințate. Țară după țară erau călcate de șenilele tancurilor Germane. Și România intrase sub influența Germaniei. Calul troian al lor în România era mișcarea legionară cu care de altfel se exercita și șantajul asupra lui Antonescu. Românii nu se puteau aștepta la ceva bun din partea lor.

În Tg. Neamț, la 20 noiembrie 1940, la fel ca în toată țara, a izbucnit teroarea legionară. Din relatările celor care au supraviețuit ororilor războiului în orașul de sub munte violența a fost parcă mai mare decât în restul județului. Brutalitățile lgionarilor sau ale altora care se dădeau legionari, oportuniști ai momentului, erau conduse de către comandantul lor Dr. Silviu Crăciunaș care împreună cu primarul târgului Grigoraș Gheorghiță (sau Grigoraș Constantin) secundați de foarte aproape de ajutorul de primar Ștefan Butnariu dar și de legionarii Dumitru Adamescu, Fărcășeanu, Petre Armenuc, Petre Ștefan Budnariu ș.a. au trecut la arestarea și maltratarea conducătorilor evreimii din târg, ai conducătorilor Comunității, medici, farmaciști, comercianți care au fost bătuți pentru ca în final să fie jefuiți de bani sau pentru a-i forța să semneze acte notariale prin care își vindeau proprietățile imobiliare pe sume derizorii. Astfel:

– farmacistul Leon Ștern. Lt. col. în rezervă și Președinte al Comunității Evreilor a fost arestat, după care a fost transportat la sediul legionarilor unde i s-a impus să dea 500.000 lei. Era și normal să nu aibă această sumă în bani lichizi întrucât era prea mare și nici nu era pregătit situație în care a fost bătut și forțat să semneze acte de vânzare-cumpărare către dr. Silviu Crăciunaș. Documentele au fost parafate de către judecătorul ocolului Tg. Neamț în ziua de 21 noiembrie, orele 8 seara, pe baza proceselor verbale Nr. 828 și 829/940. pentru autentificarea documentelor ce reflectau un preț incomparabil mai mic decât cel real, leon Ștern a fost obligat să achite un onorariu de 5000 lei. Întrucât la momentul rețineriia fost tuns, i s-a impus și plata tunsorii în valoare de 500 lei;

– Bernard Froim, comerciant, fost director de bancă, a fost reținut și bătut, în cele din urmă impunându-i-se un act de vânzare-cumpărare qa imobilului proprietate, tot către dr. Silviu Crăciunaș, și în acest caz prevăzându-se o sumă infimă – 40.000 lei față de cea reală care se ridica la 250.000 lei.

La fel li s-au întâmplat și altora, ca de exemplu dr. Herman Morgenstern, Avram Goldenberg – comerciant, Cerbu Solomon – agent de asigurare, David herșcovici – comerciant, Buium Avram, avocatul Comaneșter, Moise leib Bercovici, David Mendelovici, Iosif Greif, H. Gottfried. Sume de bani, mai mari sau mai mici, au mai fost siliți să plătească și Iancu A. iancu, Beniamin Săpunaru, Solomon bevinler, Surica Gross, Cecilia Zelicovici, Sally Gherșin.

(Matatias Carp – Cartea neagră. Fapte și documente. Suferințele evreilor din Romînia 1940-1944, pag.138, 140 / Prefață: Alex. Șafran; Vol. I: Legionarii și rebeliunea / București, 1946)

O altă statistică a anilor 1930 și 1942 privitoare la populația evreiască din Tg. Neamț, menționa că exista un număr de 2507 evrei în 1930, 2505 în 1942 iar în mediul rural, zonele care erau limitrofe orașului, un număr de 1140 în 1930.

(Congresul Mondial Evreiesc, secțiunea din România – populația evreiască în cifre. Memento statistic./1945, vol. I, pag. 115)

Ei aveau până în 1946 șapte sinagogi și un templu. Astăzi (1977) există un număr de 60 de familii cu 128 suflete și două sinagogi, celelalte fiind demolate din cauza degradării sau a sistematizării orașului. Când erau în număr mare, aceștia aveau un rabin care locuia în Tg. Neamț și mai mulți hahami. Cel mai vestit a fost rabinul Rolter, renumit prin cultura și înțelepciunea lui, iar cel din urmă a fost rabinul Derner, care a plecat din Tg. Neamț în anul 1960. Numărul lor a scăzut brusc datorită plecării masive în Israel.

(Cosma C. Nicolae, preot – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț.Teză de licență)

„ANUNȚURI MINISTERIALE

Ministerul Educației Naționale

Direcțiunea învățământului particular și confesional

Spre satisfacerea cererii înregistrată la Nr. 185.283 din 1937

În baza actelor prezentate și găsite în conformitate cu articolul 11 din legea învățământului particular,

În virutea avizului Consiliului permanent de instrucțiune cu Nr. 621 din 10 Aprilie 1937, ministerul acordă autorizația de funcționare în com. Tg. Neamț, a unei școli primare particulare israelitye mixte, având patru clase cu patru posturi învățători, limba de predare română și cu programa statului, sub titlul Școala primară mixtă „A.C. Weinrauch”. Această școală este proprietatea Comunității israelite din Tg. Neamț,

Având în vedere că această școală îndeplinește și condițiunile art. 63 și 64 din lege și în baza avizului Consiliului permanent cu Nr. 624 din 16 Aprilie 1937, i se acordă dreptul de publicitate cu începere de la 16 Aprilie 1937.

Dată la 5 Noiembrie 1937

p. Ministru, Caliani

Nr. 185.283”

(M. O. – Anul CV – Nr. 268 / Vineri 19 noiembrie 1937)

România se găsea încă în război în 1943 cînd, prin decizia d-lui Titus Dragoș, ministru subsecretar de stat al românizării, colonizării și inventarului, cu nr. 21.435 din 25 mai 1943, se declară trecute în patrimoniul Centrului Național de Românizare, următoarele imobile în județul Neamț, proprietatea comunității evreiești:

(…)

1 – Sinagoga Meseriașilor din Tg. Neamț, str. Regele Carol, Nr. 1;

2 – Sinagoga „Leipziger”, din Tg. Neamț, str. Cap. Deciu, nr. 43;

3 – Sinagoga Mare „Catedrala”, str. Cuza Vodă, nr. 23, din Târgu Neamț;

4 – Sinagoga „Boslover” din Tg. Neamț, str. Cuza Vodă, nr. 100;

5 – Sinagoga „Habot” din Tg. Neamț, str. Cuza Vodă, nr. 63;

6 – Sinagoga „Norak” din Tg. Neamț, str. Roger Manu, nr. 18;

7 – Sinagoga „Iosub Soil” din Tg. Neamț, str. Roger Manu, nr. 7;

8 – Sinagoga „Doi lei” din Tg. Neamț, str. Roger Manu, nr. 8;

– Școala israelită romînă „Arnold și Charlotte Weinbauch” și sala Trianon din Tg. Neamț, str. Ștefan cel Mare, nr. 16;

– Imobilele din str. Ștefan cel Mare, nr. 115, 117, 131;

– Imobilul din str. Gloriei, nr. 13;

– Imobilul din str. Voievodul Mihai, nr. 12;

– Imobilele din str. Cuza Vodă, nr. 39, 122, 185;

– Bucătăria comunității din Tg. Neamț, str. Cuza Vodă nr. 120;

– Imobilul din str. Cap. Deciu, nr. 23;

– Imobilul din str. Roger Manu, nr. 16;

– Imobilul din str. Radu Teohari, nr. 28, baia;

– Imobilul din Tg. Neamț, str. Cuza Vodă, nr. 236, teren;

– Imobilul din Tg. Neamț, str. Radu Teohari, nr. 28, abatorul de păsări;

(Monitorul Oficial – Anul CXI, Nr. 125/Luni, 31 mai 1943)

Printre primele măsuri care au nenorocit aproape îmntreaga țară, cu excepția calicimii satelor și orașelor cele prevăzute în Decretul Nr. 176, din 1948 privitor la trecerea în proprietatea Statului a bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional.(…)

Situația în Tg. Neamț se prezenta în felul următor:

Școala primară israelită, din Tg. Neamț, din strada Ștefan cel Mare Nr. 18, a Comunității Israelite din Tîrgu Neamț, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal;

(Monitorul Oficial – Anul CXVI, Nr. 177, Marți 3 august 1948)

„BANDIȚI”

Ion Pietraru

Despre banditul – sau haiducul – Ion Pietraru abia în ultima jumătate a secolului al XIX-lea apar materiale, adică exact după moartea sa. De ce nu au apărut și înainte, nu mă întrebați pentru că nu știu. Printre cei care în scrierile lor au făcut referiri lșa faptele acestuia au fost Alecu Russo, V. Alecsandri, Radu Rosetti sau Wilhelm Kotzebue.

Era originar din ținutul Neamțului dar părerile asupra satului săui natal diferă: fie că este satul Bălțătești, fie Vânători-Neamșț. Într-o legendă publicată în 1897 este amintit orașul Tg. Neamț, iar Radu Rosetti a aflat dintr-un act al rechizitoriului că de fapt, era din Vânătorii Neamțului, fiu al lui Iftimie și Safta Pietraru. În perioada interbelică, dintr-o altă poveste populară, publicată chiar pe atunci, se amintea deespre prădarea „Hanului lui Pătulă” din Târgu Neamț, han al unui proprietar evreu, iar Alexandru Asachi, în „Povești și legende”, relatează despre fefuirea unor arendași evrei (arendau „orânda” cârciumăritului în satele din Moldova) de către „haidăii”conduși de Ion Pietrarul. Adunat împrejurul săuun număr de vreo 40 de oameni, printre ei numărându-se Gavril Buzatu, un țigan care a fugit din robie, Vasile Mutu-un țăran căruia un boier i-a tăiat limba pentru că se împotrivise abuzurilor. Tot folclorul mai spunea Că Pietraru nu prăda chioar în ținutul Neamțului, ci și în Țara de Jos și chiar în Țara Românească. În luptele cu potera din ținutul Neamțului, condusă de căpitanul Belibou, au fost prinși trei dintre oamenii lui Pietraru și duși la Iași pentru spânzurătoare. Printre cei prinși era și Gavril Buzatu, care a acceptat să devină călău pentru a scăpa de spânzurătoare. Se spune că Pietraru, sătul de viața haiducească promtea uneori că se va lăsa de prădăciuni dar totuși acestea continuau. În cele dinurmă, a fost prins într-o crâșmă din Cracăul Negru împreună cu ibovnica sa de către prefectul Bodescu. După alții ar fi fost prins de o poteră condusă de către căpitanul Dodescu. Un document al hătmăniei din iunie 1836, arată că a fost condamnat la închisoare dar a scăpat ca prin minune,și conform unui document al „Logofetiei Mari a Dreptății” din 21 iunie 1836 se spunea că pedeapsa cu moartea i-a fost comutată în zece ani de „groapa ocnei”. La intervenția mitropolitului Veniamin Costache a fost eliberat și a intrat în slujba acestuia devenind „stolnic”, sau păzitor. Îndreptarea lui nu a ținut mult timp: curând (după trei ani) s-a apucat de băut și de viață necinstită. Curând, după aceea, banda lui a fost capturată pe undeva pe muntele grințieșul. A fost spânzurat la Frumoasa, lângă Iași, pe movila Saranda de către Gavril Buzatu, țiganul care-i fusese tovarăș.

(Florin Jbanca – „Adevărul”: Cine a fost „hoțul mitropolitului”: Ion Pietraru banditul, marele căpitan de bandă din Moldova iubit de popor5, dar urât de ciocoi./15.04.2015)

De istoria lui Ion Pietraru s-a preocupat și Mihail Sadoveanu. Chiar a pornit spre locul unde-și avea acesta unul din locurile de adăpost ghidându-se după spusele bătrânilor și aplelând la un ghid local care cunoștea locurile. Spunea Sadoveanu că „din tg. Neamț, luând-o de-a dreptul prin pădure spre Oglinzi, se intra la un moment dat într-o poiană de mesteceni. Pe acolo sălășluia odinioară vestitul hoț despre care s-au auzit o sumedenie de povești. (Eu unul nu le-am auzit. Povestea lui Ion Pietraru am descoperit-o abia acum documentându-mă pentru prezenta lucrare, prin hrisoave vechi.) pietraru s-a aținut ani întregi la drumuri mari, a zguduit de piept mulți negustori și le-a smuls de la brâu pungile cu aur, a înțepat pe mulți ciocoi cu vârful jungherului. Și după ce l-au prins, l-au judecat și l-au osândit la spânzurătoare, s-a arătat atât de blajin și de supus, cu sufletul așa de înfrânt, cu inima plină de cucernicie, de s-a minunat lumea. Și mitropolitul care se afla pe atunci la Iași –bunul părinte Veniamin- l-a scăpat pe hoț de la moarte, spunând că-l va călugări.

Dar, la un moment dat iar l-a cuprins dorul codrului. Ce a urmat am aflat deja. Sadoveanu ajunsese la sălașul vestitului haiduc, loc de unde cobora spre Oglinzi, la drumul mare, ori dincolo de câmpia Ozanei, de miluia pe văduve și pe orfani.

(Mihail Sadoveanu – Poiana lui Pietraru. Băiole Oglinzi/Revista „Albina”-enciclopedie populară, Anul X, Nr. 12, 17 decembrie 1906)

Niculiță Haralamb

Viața liniștiților locuitori ai orașului de la poalele cetății, pe la începutul lunii mai 1927 a fost puternic zdruncinată de faptul că în zonă apăruseră și chiar trecuseră la fapte grupul de tâlhari condus de vestitul Niculiță, punând autoritățile statului pe jar. Erau căutați peste tot. Până într-o zi când în unul din ziarele centrale apăruse vestea bombă pe care o așteptau toți locuitorii pașnicului orășel Târgu Neamț: „De curînd într-o pădure de lângă Tg. Neamț a fost omorât banditul Niculiță, după ce toți tovarășii lui au căzut în mâna poliției. Astfel, pe rând, tâlharii, cari ca lupii din păduri vor să tyrăiască din agoniseala celor cinstiți și muncitori sunt răpuși. Din păcate numărul celor cu porniri rele e mare și după ce cade unul, se găsește altul să-i ia locul”.

(„Realitatea ilustrată – Anul I, Nr. 14 (Foaie săptîmânală ilustrată)Duminică 8 mai 1927,pag.2)

Cum de s-a ajuns la această știre?

Lumea toată era pusă pe gânduri din cauza grupului detâlhari care nu pierdeau nici o ocazie pentru a da lovituri îndrăznețe. De curând – consemna presa vremii – pe șoseaua Tg. Neamț-Pașcani, „în apropierea comunei Moldova, în pădurea Moțca, zece bandiți înarmați, au atacat și jefuit marți seara între orele 7 și 8, numeroasetrăsuri de pasageri, cum și diligența poștală care face naveta Tg. Neamț-Pașcani. Printre cei jefuiți este și dl. Constantin Sturza, fost deputat căruia bandiții i-au luat și automobilul. Rând pe rând au fost oprite toate tăsurle, care tansporau vreo 50 de călători. Bandiții au adunat de la pasageri vreo 50.000 lei. În diligența poștei se afirmă că se aflau valori de vreo trei milioae lei, îngropuri ale particularilor. Într-o casetă se afla sma de 40.000 lei, aparținând administrației poștelor. Este interesant de notat faptul că întegjudețul este împănat cu jandarmi, concentrați în vederea alegerilor (…)”. Cercetările efectuate imediat după aflarea îndrăzneței lovituriau dus la aflarea celor care au săvârșit-o: banda condusă de Haralambie Niculiță care era prezentat ca un criminal feroce, autor a multor crime și tâlhării. Se arăta că era compusă din 13 membri, 9 dintre aceștia fiind arestați cu câteva zile în urmă. Erau chiar și nominalizați de către poliție: Spiridon Tarcă, Simion Niculiță, Ion Chiruță, C. Leonte Chiruță,Ion Vasile Candrea Vasile Leonte Chirilă, Dumitru Vasile Mândrilă, Ion Savu și Ion Olaru. În momenul arestării lor, patru dintre ei reușiseră să scape, aceștia fiind Haralambie Niculiță, Ștefan Vasile Candrea, Teodor Dumitru Mândrilă și N. leonte Chirilă. Poliția prezenta și un scurt bilanț al activității acestei bande: patru crime, 13 tâlhării, numeroase jafuri la druml mare cu răniri și patru furturi mari.

(„Adevărul” – Anul 39, Nr. 13.012/ Vineri, 21 mai 1926)

Într-o altă zi, ajunge la urechile târgoveților vestea că familia colonelului Manoliu -se afla și el- au fost opriți de tâlharul Niculiță pe undeva în apropiere de Fălticeni. Depunând plângere la Jandarmerie căpitanul de jandarmi Niculescu a început prin a lua măsuri severe de urmărire, trimițând ăn acest sens pe locotenentul de jandarmi Mocanu în urmărire. La rândul ei Prefectura a anunțat că alocă un premiu de 100.000 de lei pentru acea persoană care va ajuta la capturarea lui Niculiță. Aflând de faptul că este urmărit de jandarmio pentru a fi capturat, Niculiță și banda sa au căutat scăpare spre Tg. Neamț, refugiindu-se într-o pădure din apropiere, la Blebea, lângă herghelia de la Grași. Câțiva dintre ei s-au îndr5eptat spre oraș pentru a sonda care este starea populației cât și dacă sunt luate măsuri severe împotriva lor. Deci Simion Niculiță, vărul lui Haralambie Niculiță și Chirilescu, un tovarăș de-al lor au luat-o spre Tg. Neamț Iar șeful, cu celălalt Chirilescu-al patrulea tovarăș din bandă-au rămas în pădure.

Ajunși în Tg. Neamț, cei doi bandiți au intrat în crâșma lui Lazarovici din strada Mare, cerând de mâncare și băutură. La o masă vecină, se cinsteau câțiva birjari din Tg. Neamț printre care Leibiș Goldstein, Mendel Zingher, Vigder Mărar și negustorii Mendel Bercovici și Iosif Schechter. La aceiași masă se afla și un cântăreț orb, zis Lupu, care trăia din mila celor ce vor să-i asculte cântecele. Simion Niculăță și Chirilescu, la un moment dat au prins curaj. Vinul. Cântecele lui Lupu și atmosfera din local i-a înveselit cu totul. Un sergent de noapte intrat să vadă ce se petrece în cârciumă, a fost și el „cinstit” cu câteva pahare. Un alt sergent a fost și el bine tratat. La un timp, Simion i-a spus lui Lupu, care cânta la masa vecină să czică un cântec haiducesc. Ceea ce Lupu a și executat cu mult patos. Birjarii priveau cu curiozitate pe acești doi vecini de masă atât de amatori de petrecere. Simion s-a descheiat la haină și a scos un pumn de bancnote și apucând o sută de lei, i-a dat-o cântărețului spunându-i: „Ține Lupule o sută de lei și cântă mai departe”. În acel moment, birjarii zăriră un veston militar și țeava unui revolver. Mendel Zingher s-a gândit într-o fracțiune de secundă că acela este banditul Niculiță. El mai făcuse cândva cunoștință cu banda lui. Birjarii au intrat în vorbă cu bandiții care au început să fie serios suspectați. În mintea celor de acolo încolțise bănuiala că cei doi sunt Niculiță și un tovarăș de-al său. Mendel Zingher s-a furișat afară și căutând sergentul din post, l-a adus într-o fugă. Pe drum a mai întâlnit un gardist și toți trei au intyrat în cârciumă. Apropiindu-se de masa bandiților, le-a cerut să se legitimeze. Bandiții, văzându-se descoperiți, au căutat să se apere. Simion scoase revolverul și trase un glonț care-l nimeri în gât pe sergentul Mierlescu care a fost rănit ușor. Zingher a apucat atunci un scaun și l-a aruncat cu putere în Simion, care a rămas pentru câteva secunde buimăcit. Între timp, ceilalți toți tăbărâră asupra lui Chirilescu iar Zingher și cei doi sergenți, după o luptă corp la corp, care a durat aproape două ore, au reușit să lege burduf pe Simion și pe Chirilescu, care furioși și neputincioși, scrâșneau din dinți. venind și reprezentanții autorităților, în frunte cu d-l maior Mânecuță, comandantul jandarmilor, polițaiul Ghimicescu, pretor Radu ș.a. S-au luat măsuri ca bandiții să fie duși sub o puternică escortă la poliție, unde au fopst închiși sub o puternică pază.

La început bandiții n-au vrut cu nici un preț să divulge locul unde se găseau ceilalți dar în cele din urmă, constrâns, Simion a divulgat locul unde se află Niculiță Haralamb, șeful lor. Din moment ce s-a aflat locul unde ar putea fi găsiți ceilalți bandiți, s-au urcat într-un automobil d-nii prefect Kirculescu, prim procuror Păun și căpitanul de jandarmi Al. Ionescu, veniți de la Piatra Neamț pentru cercetări. Apoi, dl. maior Mânecuță, comandantul batalionului de jandarmi din P. Neamț și bandiții Simion și Chirilescu. O companie de jandarmi a fost trimisă în pădurea Blebea, iar alți jandarmi în număr mare, au fost trimiși în direcția Cetății Neamțului, deoarece autoritățuile nu prea aveau încredere în spusele bandiților capturați.

Ajunși în pădure dl. Pretor Radu, care cunoștea topografia locului a arătat cam pe unde s-ar putea afla bandiții. Dl. maior Mânecuță a împrăștiat jandarmii prin pădure. Înconjurat din toate părțile, Niculițpă mânca liniștit, întins pe iarba verde, lângă tovarășul său Chirilescu. Alături de dânșii, un câine credincios se gudura în speranța că va obține și el ceva de la masa stăpânilor. În această situație a fost surprins fiorosul bandit Niculiță.

Când și-a aruncat privirea în fața lui, Niculiță zări doi jandarmi cu armele întinse care au și strigat la el să se predea, însă un glonț tras din arma banditului a fost răspunsul, glonț care-l lovi pe caporalul de jandarmi Vasile Niagara, originar din județul Orhei și care căzu jos, mort.Tocmai fusese înaintat caporal cu o zi înainte. Niculiță a luat-o apoi la fugă fără să știe că este urmărit de alți jandarmi. În fața lui, la o oarecare depărtare, o patrulă l-a somat să stea iar din dosul unui copac, doi jandarmi văzându-l cu arma întinsă au tras în el. Un glonț l-a lovit în inimă și banditul căzu jos, scăldat în sânge. Murise.

După ce șeful bandei a fost împușcat, jandarmii au pornit în căutarea celuilalt bandit, Chirilescu, care alerga prin pădure și căuta să se asdcundă prin desișuri. Un alt caporal de jandarmi, Crețu Polieft, și el de origine basarabeană, dădu peste el și somându-l să se predea, banditul a tras cu arma, glontele perforând abdomenul caporalului. Alți jandarmi din apropiere, auzind detunăturile de armă, au sărit și au reușit să prindă pe bandit, care era și el rănit la picior. A fost legat burduf și dus la Tg. Neamț.

Cadavrul caporalului de jandarmi Niagara, mort la datorie, a fost transportat la Spitalul Județean din Piatra Neamț, unde a fost un adevărat pelerinaj. De asemenea a fost adus și corpul banditului Niculiță. Asupra lui se găsise diferite arme, grenade de mână, diverse sume de bani, etc.Starea jandarmului Crețu Polieft era foarte gravă și existau temeri de complicații ulterioare.

Iată cum pașnicul orășel Târgu Neamț a petrecut o zi într-o stare de înfrigurare, cu desfășurări de trupe, automobile care erau într-un dute-vino continuu, aducerea cadavrelor, moartea caporalului de jandarmi și rănirea gravă a altuia. Toate aceste întâmplări au impresionat profund cetățenii orașului. Vestea morții banditului a produs o ușurare în sufletele tuturor. Cei trei bandiți rămași în viață, adică Simion Niculiță și frații Chirilescu, au rămas până a doua zi la Tg. Neamț și pe urmă au fost duși sub escortă la Piatra Neamț.

(„Adevărul” – Cum a fost împușcat banditul Niculiță./Anul 40, Nr. 13.306-Joi, 5 mai 1927, pag. 3)

Pantelimon

Pantelimon Toader a Dumitroaiei s-a născut în 1871 la Răuceștii Neamțului (comuna Răucești), avea două clase primare și era de meserie lemnar. A devenit „haiduc” după ce a fost acuzat de un furt de vite, faptă ce nu o făcuse. O caracteristică a lui era că îi ataca numai pe cei cu dare de mână, unele dintre victime fiind chiar din Tg. Neamț. Orașul începuse să fiarbă. Vecinătatea pădurilor străbătute în lung și în lat de bandit, făcea să se dea de cinci-șase ori pe zi alarma că Pantelimon s-a arătat, ba la bariera orașului, ba la cutare cârciumă, ba în centru, ba la doi pași de localul jandarmeriei. La vârsta de 40 de ani avea deja o barbă neagră destul de mare, statură mijlocie, cizme, hauine de culoare închisă, pălărie neagră mare, încins cu brâu de culoare închisă, în care ținea cuțitele. Purta pe umăr o pușcă de vânătoare cu două țevi. După o bună perioadă de timp cât a haiducit prin pădurile de prinprejurul Târgului Neamț, plecase din zonă întrucât nu mai putea sta prin codri deoarece venise frigul iar în zonă era prea cunoscut Și în satele din jurul orașului oamenii prinseseră frica în urma arestărilor și începeau să-l refuze, să nu-i mai acorde găzduire sau ajutor în alimente. În asemenea situație nu este o surpriză că la 24 noiembrie 1911 a fost prins. La cercetare, Pantelimon declara că: „În noaptea de 13 mai, la orele 10, pe când cârciumarul Zeilic Marcovici din Tg. Neamț se pregătea să închidă cârciuma, o căruță cu șase indivizi s-a oprit în fața pprăvăliei, iar un individ s-a dat jos, a intrat în cârciumă și a comandat un litru de vin. Când cârciumarul a trecut în camera de culcare, în prăvălie a rămas cârciumăreasa și servitoarea Anica Singhel (…) După ce a ieșit cu litrul de vin pentru a-și cinsti tovarășii, străinul s-a întors și a mai comandat un litru. Când servitoarea a plecat la beci, ceilalți indivizi au năvălit înăuntru (…) În urma țipetelor lor și a scandalului creat, toți bandiții au ieșit și s-au dus la căruță și au luat drumul Fălticenilor. Nu au apucat să jefuiască doar că au luat o pușcă cu două țevi de pe masă. În aceeași noapte au început cercetările”. Peste două luni, în comuna Grași, la câțiva km de Tg. Neamț, în ziua de 26 iulie 1911, ajunsese voiajorul comercial Maier din Roman pentru a încasa o sumă de bani. Întrucât cârciumarul care trebuia să-i dea bani era plecat la Pașcani, voiqajorul s-a îndreptat spre Tg. Neamț. Un necunoscut însă, s-a apropiat de căruță, a pus mâna pe hățuri, l-a luat la bătaie apoi cu patul puștii i-a dat peste cap și i-a luat banii. După luarea banilor, s-a urcat în docar și a luat-o de-a dreptul spre pădure. Ajuns în desișul ei a tăiat ștreangurile calului, l-a încălecat și a apucat-o prin pădure spre Oglinzi.

(Mihai Stoian – Reabilitarea unui haiduc – Pantelimon./Edit. Tineretului, 1968, București, Capit 1911, pag.25,125,128,157,158,173)

Faptele lui Pantelimon pusese pe jar autoritățile orașului și ale județului. Poliția era exasperată iar măsurile gândite și luate se dovedeau ineficiente față abilul „haiduc”. La un timp tactica autorităților s-a bazat pe terorizarea gazdelor sau a acelora care erau bănuiți că sunt gazde ale „banditului”. Era de ajuns o anonimă pentru ca jandarmii să intre în acțiune. Așa sa explicat și pășania lui Vasile al Catrinei din Timișești, anexa Buzați. Sătul de atâta păribegie, Pantelimon a trimis răspuns prințului Caragea că e gata să i se predea lui, indicându-i acestuia un anumit punct din pădurea Grumăzești, unde îl va aștepta. Prințul Caragea a făcut însă greșeala de a nu se duce singur la întâlnire, cum era înțelegera dintre ei, ci însoțit de mai multe persoane. „Banditul”, zărindu-i de departe, și neavând încredere deoarece bănuia că însoțitorii prințului sunt jandarmi, a fugit.

(„Adevărul” – Anul XXIV, Nr. 7887 – Sâmbătă 27 august 1911)

Isprăvile lui Pantelimon au ajuns să fie prezentate și în presa din Occident. Astfel, ziarul „Journal de voyages” relata „deghizarea lui în popă și felul în care l-a convins pe un negustor cu carul, care străbătea munții Neamțului cu marfă, să îi dea lui în păstrare banii, fiind mai în siguranță la o față bisericească în cazul în care ar apărea Pantelimon. După ce a primit banii, a sărit din căruță râzând și spunând că „nu haina îl face pe popă”.

(Florin Jbanca – Isprăvile haiducului pantelimon./„Adevărul”, 5 mai 2015)

Poliția din Tg. Neamț era în pragul ridicolului mai ales că, avansarea comisarului Coroiu din urbea de la poalele cetății de către prefectul județului la gradul de generalisim al trupelor pornite contra lui Pantelimon, forma obiectul unor nostime comentarii. Comisarul care se umpluse de ridicol, temându-se ca nu cumva un altul să-șipună pe umeri galoanele care recompensau prinderea lui Pantelimon a cerut și a obținut exclusivitatea în întreprinderea acțiunii de capturar a lui. De aceea probabil a fost numit unic și suprem comandant al tuturor autorităților civile și militare de acolo, pentru ca și premiul ce s-a pus pe capul lui Pantelimon să intre neapărat numai în buzunarele lui. „După ce și-a asigurat pielea ursului dinpădure, dl. comisar șef Coroiu așteaptă să-i cadă în palme Pantelimon (…)”.

(„Adevărul” – Anul XXIV, Nr. 7890, Miercuri, 31 august 1911)

În 1911 a fost descoperit într-o colibă între Crăcăoani și Hangu, dar a scăpat de poteră la Mitocu Bălan după care s-a îndreptat spre Prut.

Banditul Pantelimon, care a băgat spaima în locuitorii județului Neamț și în vizitatorii mănăstirilor din acea parte a țării, a fost prins în comuna Căbești din județul Tutova, la o gazdă a sa, de către șefii postului de jandarmi Arsenie Ionescu și Zaharia Ene, din compania Putna. Se spune că ar fi fost trădat de cel mai apropiat tovarăș al său, Iov, după ce acesta fusese arestat. Legat de mâini și bine păzit, a fost dus la Focșani, de unde a fost pornit la Piatra Neamțu, spre a se face cercetarea isprăvilor lui. După spusele lui, dacă nu ar fi fost prins, ar fi trecut Prutul în Basarabia.

(„Albina” – Prinderea banditului Pantelimon./Anul XV, Nr. 9, 27 noiembrie 1911, pag. 378)

La procesul care i-a fost deschis apărarea i-a fost asigurată de către N.D. Cocea. Este achitat la 25 decembrie 1912 dar nu a fost pus în libertate ci, adăugându-i-se alte capete de acuzare i s-a deschis un alt proces. Judecata i se tergiversa însă. În august 1913 a evadat împreună cu tovarășii săi plecând spre munți pentru a ajunge în Bucovina. (Florin Jbanca – Isprăvile haiducului pantelimon./„Adevărul”, 5 mai 2015)

Evadarea s-a petrecut pe când se afla în penitenciarul din Piatra Neamț, din care nu reușise până atunci să evadeze nimeni. „Deținuții erau legați cu lanțuri grele la mâini și la picioare. Haiducul și-a dat seama că numai printr-o revoltă poate scăpa și având o mare influiență asupra celorlalți deținuți, i-a convins să se răzvrătească. Atacul s-a dat în prima duminică din august 1913. Puținii paznici – pentru că era duminică – au fost dezarmați, iar toți deținuții au fugit, fără a face vărsare de sânge, la îndemnul haiducului”. De atunci, închisoarea și-a pregătit faimoasa cameră de fier. (Florian Bichir – Marile evadări din pușcăriile din România. Scurtă istorie,/ www.historia.ro, 18.03.2014)

A fost prins dincolo de Borca într-o colibă. La procesul care a urmat la Piatra Neamț, Pantelimon a fost declarat nevinovat la 7 octombrie 1914. S-a întors la Răucești, căsătorindu-se în 1916 cu Maria, o fată de 22 de ani.

S-a întâlnit cu avocatul său care-l apărase și care se zbătuse pentru eliberarea lui, N.D. Cocea de mai multe ori la Tg. Neamț unde venea deseori pentru diverse cumpărături.

(Florin Jbanca – Isprăvile haiducului pantelimon./„Adevărul”, 5 mai 2015)

Timpul îl îmbătrânise și pe el. Ducea o viață foarte liniștită lângă frumoasa sa gospodărie. Se mai deplasa uneori la Tg. Neamț dar în general nu prea ieșea din satul său, Drăgușeni. Atunci când în zilele de târg venea în orașul de sub poalele cetății, își vindea repede produsele și cum își termina treaba, nu zăbovea deloc prin cârciumi ci se întorcea numaidecât acasă. Cu puțin timp înainte de a muri se îmbolnăvise. A murit la 30 mai 1929 de cancer, lăsându-și toată averea unui copil adoptiv al său. A fost înmormântat cu trei preoți, așa cum a cerut la înmormântarea lui luând parte întreaga populație din Drăgușeni, fostul haiduc fiind iubit și stimat în comuna sa.

(„Adevărul” – Moartea vestitului Pantelimon, eroul pădurilor din Neamț./ Anul 42, Nr. 13.926 / Duminică, 19 mai 1929)

Banda Luncan

Își făcea simțită prezența și în jurul orașului Tg. Neamț, prin munții care înconjurau localitatea. Existau indicii că el ar fi fost autorul jefuirii d-lor Eșanu și a pretorului Radu, după care s-au ascuns în pădurile de lângă târgul nostru. Mai mult ca sigur, așa zisa lui retragere în munții ce împrejmuiau orașul era pentru inducerea în eroare a poterelor ce îi căutau fără încetare, mai mult ca sigur, bănuielile mele duc spre faptul că Luncan și ai săi se ascundeau pe la gazde știute numai de ei în târg. Pentru o mai mare siguranță își schimbau foarte des și ascunzătorile. La un moment dat, se zvonea că un alt ascunziș al lor ar fi fost și pădurile de la Sihăstria Secului. Loviturile le dădeau la distanță de locurile unde se ascundeau. Așa s-a petrecut și jaful asupra lui Vasile Ursache din Grumăzești, F. Nicolaioasa din Boroaia și a altor doi lucrători din pădure care au fost bătuți și jefuiți.

(Gh. Radu, „ziarul Telegraful”, 6.X.1927 / Preluat de „Mesagerul de Neamț” la 13.XII.2013)

Mitiță Baltă

Un alt personaj din lumea haiduciei care hălăduia prin împrejurimile Târgului Neamț era Mitiță Baltă. Numele său adevărat era Dumitru Negrescu și fusese în copilărie „strungar” la oi. Era alintat „Mitriță”, „Bădiușa” și poreclit „Baltă”. Pe la 12 ani, împreună cu fratele său Neculai, au furat de la o stână din Vânători un caș și un fluier pentru care a luat trei ani și jumătate de închisoare. Făcea parte dintr-un clan care a început să jefuiască prin 1936. După ce Neculai începuse tâlhăriile a urmat și Costică. Clanul lor s-a destrămat în 1946 când Baltă a fost ucis.

Purta mereu în buzunarul stâng al vestonului o pastilă de otravă și un pistol mic în mâna dreaptă. Se ascundeau prin pădurile din jurul mănăstirilor Secu, Sihăstria, Neamț, Sihla, Varatec, Agapia, pădurea Braniștei sau prin pădurile din jurul Târgului Neamț, înțelegându-se foarte bine cu monahii și sihastrii din codrii.

A intrat în legendă jaful făcut asupra unui „jidan din Tîrgu Neamț care venise în zona Crăcăoaniului pentru a compăra un parchet di lemn”. După relatarea pădurarului Costică Panaite care asistase la scenă, la apariția lui Baltă „dintr-un jidan frumos și blond s-a făcut un om negru cum îi sumanu. Asta-i frica omului, ferească Dumniezău. Numai Mitiță s-o arătat. Ceilalți stăteau pitiți cu puștili-n mână”.

Pe capul lui se pusese un premiu de 20.000 lei. Printr-un tertip in banda lui a fost introdus un plutonier, Șofronea Prudenea. Se spune că la un an după ce acesta fusese primit în bandă, i-ar fi tăiat capul cu un baltag. Astfel se zice că ar fi sfârșit legendarul haiduc. Ce n-au reușit să facă Securitatea și sovieticii a izbutit asemenea multor cazuri, trădarea.

Un alt membru din bandă a fost Neculai Musteață. După relatările Ilenei lui Musteață, prima sa soție, acesta ar fi sfârșit ucis de un anume petrea, „om pripășit de Baltă în ceata sa”. Acesta l-ar fi ucis mișelește atras de premiul de 20.000lei pus pe capul haiducului de către autorități. Se pare că i-a luat. Date în acest sens nu am găsit.

(1 – Cristian Bodnărescu, acad. – Povestea haiducului Baltă. / Ziarul „Zidul„, 8.XII.2010 / www. Ziarul zidul.ro/2010/12/08/povestea-haiducului-balta/

2 – Bogdan Lupescu – Aduceri aminte: Păunița codrilor./ Ziarul „Observatorul”,22.05.2007 / observa-torul.com

3 – Ion Asavei – Haiducul Baltă, legendă vie pe Valea Tarcăului./ Ziarul „Monitorul de Neamț”, 1.07.2008.)

Banditul Florea

Era unul dintre cei șase copii ai familiei: cinci băieți și o fată. Data nașterii lui exactă nu se știe ci dedusă doar din actul de deces și care ar fi 1858. Oamenii locului spuneau că era un tânăr țăran dârz, urmaș de răzeși din satul Draăgănești de pe Valea Moldovei. Din cauza unui act de violență – ca urmare a unei nedreptăți și jigniri ce le-a suferit din partea unui administrator de moșie – a fost nevoit să ia calea codrului și să se facă vameș la drumul mare. Își alesese ca teren de operații șoseaua Târgu Neamț – Pașcani ce trecea prin pădurea Moțca, șosea mult frecventată în acea vreme de negustori și cărăuși de tot felul, acestora adăugându-se vara numeroși vilegiaturiști la Băile Oglinzi și Bălțătești. A hălăduit mai bine de doi ani, reușind să scape urmăririi asidue a jandarmilor.

(N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 191)

Evadase de mai multe ori: din penitenciarul Doftana, din Ocnele de la Telega. Această ultimă evadare a făcut-o într-un grup de 14 persoane rănind santinela postată la gura puțului nr. 7 de unde se scotea apă. Atunci, la momentul evadarii numai doi evadați au fost prinși, ceilalți 12 condamnați pe viață, parte la muncă silnică, au scăpat. („Românul”, – Anul XLI, Nr. 787 / 13 septembrie 1897; (N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 18) Printre ei și Ion Dinu Ilie Florea, condamnat pe viață, etate 40 ani („Universul” – An XV, Nr. 213 / 13 septembrie 1897; (N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 19)

„Banditul Florea” care a evadat din penitenciarul de la Tg. Ocna, se află ascuns în județul Neamțu. prefectul județului a organizat o poteră pentru prinderea lui. Urmărirea lui va dura însă multă vreme, pentru că „periculosul bandit avea relații întinse prin părțile locului. Comandantul jandarmilor din Neamțu, d. locotenent Călin, conduce însuși cercetările”.

(„Epoca” – Seria II, Anul IV, Nr. 774-124 –Rubrica „Militare” / Sâmbătă, 30 Mai 1898)

A ajuns spaima Moldovei. Ieșenii care mergeau vara pe la mănăstirile din județul Neamț, se temeau să nu-l întâlnească în pădurile Pașcanilor.Jafurile și prădăciunile lui vizau în special pe proprietari și arendași, cerându-la bani, iar în caz contrar îi amenința cu moartea. A rămas de poveste scrisoarea pe care i-a scris-o lui Nicu Catargiu la moșia Cristești pe care-l vestea să-i pregătească o sumă de câteva mii de lei, contrar va fi împușcat. Din cauza măsurilor proiectul a rămas nefinalizat. Era și generos. Într-o zi a întâlnit o fetiță care avea o cofă cu fragi. I-a luat-o și i-a dat un franc, iar unei femei pentru o oală cu smântână, doi franci. Erau bani destul de mulți pentru acea vreme.

(Rudolf Șuțu – Iașii de odinioară. Florea banditul. / iași, 1923, Tipografia „Lumina Moldovei”, pag. 93)

Prefectul județului Neamț, d. Nicu Albu arăta că „de când a evadat, Ion Florea este însoțit numai de un dezertor, cu care umbla din când în când pe la stînele de prin județul Neamț”. Dar puțin după aceea tot prefectul arăta că Florea „a dezarmat niște străjeri, săteni, cari pe la începutul operațiunei lui, nu erau încă destul de bine pregătiți și ca ultimă ispravă din acel moment, menționa că a luat armele prin surprindere de la 4 săteni cari erau trimiși în urmărirea lui”. De altfel, prefecții celor două județe, Neamț și Suceava, au trimis în toate localitățile principale, patrule puternice pentru a da riposta cuvenită în cazul apariției haiducului cât și pentru siguranța locuitorilor.

(„Epoca” – Seria II, Anul IV, Nr. 802 / Miercuri, 1 iulie 1898)

Loviturile și atacurile lui Florea se țineau lanț, de fiacare dată schimbând zona de operare și reușind să dispară. A lovit la Timișești, Pipiorig, Stâna Secului. A prădat la Sasca, de-a lungul șoselelor Tg. Neamț-Pașcani, Tg. Neamț-Bălțătești și Tg. Neamț-Fălticeni. A rămas de pomină întâmplarea de la ieșirea din Tg. Neamț spre Fălticeni când,deghizați în poterași, Florea cu ai lui s-au întâlnit cu adevărata poteră. Au vorbit, au schimbat discuții despre „banditul Florea” au fumat o țigară împreună. La un moment dat Florea i-a somat pe adevărații poterași să predea armele și după ce le-a luat cartușele au dispărut. (N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 46,92)

Pentru prinderea banditului Florea, prefectul județului Neamț, d. N. Albu a transmis tuturor agenților săi din teritoriu, următorul ordin:

„Fiind-că, de un timp încoace, la noi în județ, s-a ivit banditul Florea, de loc din județul Suceava, evadat din penitenciarul Doftana, care fapt vi s-a făcut cunoscut cu ordinul nr. 5621 din 11 septembrie 1897; și fiindcă bântuuiește comunele megieșite cu hotarele județului Suceava, administrația ambelor acestor județe dau un premiu de câte 500 franci, adică 1000 lei celui care îl va prinde.

Este permis a întrebuința orice soiu de arme contra lui și a nu avea nici un scrupul în aplicarea art. 73 și 74 din Legea poliției rurale, care sună astfel:

Art. 73 – Dacă făcătorii de rele vor fi armați, vor căuta a-i înconjura și după 3 somațiuni de a se preda, vor trage cu arme de foc asupra lor, sau vor năvăli cu orice arme asupra lor și îi vor prinde morți sau vii;

Art. 74 – Dacă făcătorii de rele vor întrebuința arme, pe când sunt goniți, spre a fi prinși, este iertat gonacilor a întrebuința și ei arme, de vor fi având, contra lor, fără nici o somațiune.”

(Ziarul „Epoca” – Seria II, Anul IV, Nr. 787 / Sâmbătă 13 iunie 1898)

Tot în acest scop se detașaseră 19 posturi de câte 2 jandarmi și 10 soldați, comandate de energicul locotenent Călin. „ieri, vineri, pe la orele 1 p.m. postul din comuna Vânători-Neamț, fu avizat că Florea se află sub munții Pleșului –adică lângă cetatea Neamț-,în pădurea de lângă pârâul Nemțișorului; Imediat jandarmul Nicolai Herța pleacă pe urma lui, însoțit de trei soldați. În muchia dealului Iftimiei, banditul fu zărit și împușcat. După îmușcarea banditului sosi și locotenentul Călin, împreună cu alți soldați. De asemenea și autoritățile. Jandarmul Herța va primi premiul de 1000 fr. pus pe capul lui Florea. De asemenea va fi decorat cu medalia Bene Merenti din argint”.

(„Evenimentul” – An VI, Nr. 1569 / 5 iulie 1898; (N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 27

Când a fost ajuns pe culmea dealului, Florea a fost luat între două focuri: pe de o parte de niște jandarmi ce-l gonea, și de alta de jandarmii din județul Neamț. Pe când voia asă tragă și el, a fost lovit de un glonț de un jandarm de la secția din Tg. Neamț numit N. Herța drept în cap străbătând amândouă urechile, după care a mai fost lovit încă de alte trei gloanțe.

(„Evenimentul” – An VI, Nr. 1570 / 7 iulie 1898; N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 31)

Deoarece cadavrul zăcea într-o baltă de sânge a trebuit să fie transportat până la pârâul nemțișorului, unde a fost spălat, apoi pus într-un sicriu și transportat la biserica mănăstirii spre a fi îngropat a doua zi. (N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 33)

Actul de moarte întocmit atunci, conținea următoarele date:

Act de moarte Nr. 66

Ion Dumitru Ilie Florea. Din anul una mie opt sute nouăzeci și opt luna iulie ziua cinci la orele 10 dimineața act de moarte. Lui Ion Dumitru Ilie Floria în etate de 40 ani, de religie ortodoxă de profesiune liberă domiciliat în comuna Drăgănești județul Suceava fiul lui Dumitru Ilie Floria și Elenei Floria nu se știe de au fost căsătorit mort prin âmpușcare alaltăieri la orele unu postmeridiane în localitatea Pârâul Iftimiei din Pădurea Statului Mănăstirea Neamț. Martorii au fost Nicolae Herța, în etate de 36 ani și Nicolai Grecu, în etate de 38 ani ambi de profesiune jandarmi domiciliați în urbea Neamț. Cării au cunoscut mortul și cării au subscris cu noi acest act, după ce li s-a citit și după ce am constatat moartea noi însum și Domnul Medic de Plasă doctorul Penescu și noi Tasachi Crăcăoanu primar Comunei Vânători și oficier al Stărei Civile.

Martorii ss. N. Herța

ss. N. Grecu Pt. conformitate: indescifrabil

Parafa, Sfatul Popular al Regiunii Bacău – Comitetul Executiv

(N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 53)

Cei care au participat la înmormântarea lui – căci a fost multă omenire din Tg. Neamț și din satele de prin împrejurimi își aminteau peste ani despre acele întâmplări care pe oamenii de rând, țărani sau orășeni, i-a impresionat profund:

„Eram la vreo treisprezece ani. Am fost la înmormântarea lui Florea, la Mănăstirea Neamț, da nu prea-mi mai aduc aminte toate. Știu că era la înmormântare mare mulțime de lume, mai cu seamă țărani veniți de prin sate. Era o mare de oameni. Da erau și jandarmi mulți. Umblau printre oameni. Știu că Florea nu o făcut omor niciodată. Asta se știa bine. Da el a avut o condamnare mare,, se spunea că-i comandant de bandă. Nu știu. Oameni de la țară și pe la noi în Târgu Neamț vorbeau numai frumos de el. Îi zicea „haiducu”, îi zicea și „banditu”. Avea și cântice despre faptele lui. Se vorbea așa, că era prieten, tovarăș cu Răcoare, da acela eu nu știu …”.Amintirea îi aparține lui V. Irimescu, născut în Tg. Neamț în 1885. Relatarea a fost dată la 28 decembrie 1966. (N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 92)

O altă mărturie ce îi aparține lui F.D. Morariu, născut la 1891 în Tg. Neamț și care a fost dată la 5 aprilie 1967, menționa:

„Să zîcea așa, că un boier, Alexansdru Maxîm, deputat și proprietar mare, cu fabrici de cherestea la Plotunu și-n alte părți, o cerut și el ca Herța să fie dicorat după ce l-a răpus pe Florea. El l-a luat pe Herța ca omul lui di Încredere. Așa sâ vorbea. Că Herța acela n-o mai rămas la jandarmi. L-a făcut Maxîm contabil la o fabrică di-a lui cu șapti gatire. Să zîcea că acolo Herța a fost omorât, da nu mult după ce l-a făcut cotabil. El tot controla la oamini acolo, și l-o zdrobit niște bușteni. Oamini or spus că aceia o fost pedeapsă și pentru Herța și pentru stăpânu fabricii acelia”. (N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 116)

În ziua de 30 iulie 1898, a avut loc în grădina publică din Tg. Neamț, de față fiind autoritățile și un număr mare de curioși premierea celor care au contribuit la împușcarea lui Florea banditul. Toți cei implicați în acțiune au primit câte ceva din premiul pus pe capul acestuia de către județele Neamț și Suceava. În urma împărțirii, „Nicolae Herța, jandarmul din Tg. Neamț care l-a împușcat în cap a primit 300 lei, Munteanu 100, Grecu 80, Rusu 40 – restul fu împărțit soldaților”.

(„Opinia” – Anul nII, Nr. 73 / 31 iulie 1898; N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 37)

Pe culmea dealului Iftimiei, exista o cruce din piatră înaltă de 1 m și lată de jumătate de metru. Pe ea, era scrijelit. „În acest loc s-au împușcat banditul Ion Florea de jandarmul Herța și 3 soldați din regimentul 15 Resboieni, astăzi 3 iulie 1898”. Acel loc este pe dealul Cărbuna, între Mănăstirea Neamț și satul Nemțișor, mai aproape de mănăstire decât de sat. (N. Vornicescu, a. Sever – În afara legii./ Edit. Junimea, Iași, 1976, pag. 217)

MONUMENTUL VÂNĂTORILOR DE MUNTE

CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne sub Nr. 16.030;

Văzând votul consiliului general al județului Neamțu din ședința de la 20 iulie 1908;

Pe baza art.71, alin. VII din legea pentru consiliile județene,

Am decretat și decretăm:

Art. I – Județul Neamțu este autorizat de a contracta de la Casa Creditului județean și comunal un împrumut de 55.000 lei, plătibil prin anuități și în condițiunile cu cari împrumută acea Casă.

Art. II – Din împrumutul de lei 55.000 se va pune lei 50.000 la dispoziția ministerului de războiu pentru construirea unei cazarme în orașul Tg. Neamțu, în care se va instala batalionul permanent de infanterie ce se înființează din nou în acel oraș, iar 5.000 lei va servi la plata anuității împrumutului pe exercițiul 1908-1909 și la diferite cheltuieli ce vor necesita cu ocazia efectuării acestui împrumut.

Art. III – Anuitățile acestui împrumut se vor înscrie regulat în fiecare an, cu începere din exercițiul 1909-1910, în bugetul județului printyre cheltuielile obligatorii până la achitare, pentru exercițiul 1908-1909 modificându-se bugetul spre a se prevedea la venituri și cheltui suma de 5.000 lei.

Art. IV – Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat la Castelul Peleș, la 14 august 1908.

CAROL

Ministru de interne

Ion I.C. Brătianu Nr. 2.524

(Monitorul Oficial – Nr. 110, Vineri, 15 (28) August 1908, pag.2

După terminarea primului Război Mondial, viața orașului Tg. Neamț intra încet, încet în normal, multe activități economice nu numai că au ajuns rapid la nivelul de dinainte dar și au făcut progrese aprteciabile. Chiar și populația care în 1913 era de 9.216 locuitori, în 1927 ajunsese la 10.124, din care 7.170 români, 2.773 evrei restul fiind de alte naționalități. Țara era în refacere rapidă iar rănile războiului înceopeau să se uite. Morții erau plânși, pomeniți după cum erau tradițiile iar eroii , înveșniciți de glorioasele lor fapte de arme pe câmpurile de luptă de la Mărăști, Mărășești, Oituz și alte locuri udate cu sânge din belșug de către soldații români. România era recunoscătoare celor care au îngrozit dușmanul și l-au făcut să învețe cuvintele românești „Pe aici nu se trece !” Aceștia erau faimoșii vânători de munte, căropra , în fiecare an ,la 3 noiembrie li se aduc omagii și prinos de recunoștință pentru paginile de glorie nepieritoare înscrise în istoria statului român.

În acest sens, veteranii de război din Târgu Neamț au luat inițiativa ridicării unui monument, închinat lor, vânătorilor de munte,la a cărui inaugurare, la 28 iulie 1939 a participat însuși regele Carol al II-lea și prim ministrul din acea vreme, Armand Călinescu, generali și ofițeri superiori ai corpului de armată al vânătorilor de munte, oficialități locale. Locul amplasării lui nu a fost întâmplător.

Să ne întoarcem în istorie, în anul 1916, când, în plin război, s-a constituit la 3 noiembrie, primul batalion de vânători de munte din Armata Română, ca unitate de elită pregătită pentru misiuni speciale, pentru misiuni dintre cele mai grele. Inițial, ordinul era ca Școala Militară de Schiori din București să fie transformată în „Corpul Vânătorilor de Munte”, organizat pe 3 batalioane a 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanți. Din acea zi, în cazarma regimentului 4 Roșiori Cotroceni-București au început să vină viitorii vânători de munte, recrutați din întreaga armată. La 9 ianuarie 1917, printr-un Ordin al Marelui Cartier General român, Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul Vânătorilor de Munte având în compunere 5 companii de pușcași, 2 companii de mitraliere și o secție de transmisiuni. (V. Brădățeanu – Documentar: Ziua vânătorilor de munte./3 noiembrie 2014/Agenția de presă Rador)

Ostașii au pornit la drum din București, din etapă în etapă, oprindu-se numai pentru instrucție rând pe rând la Vălenii de Munte, Odobești sau Tg. Ocna. După un marș de o lună de zile, la 21decembrie, corpul vânătorilor de munte a ajuns la Tg. Neamț, unde s-au așezat definitiv. În primele zile ale anului 1917, își începe instruirea. La 25 iulie 1917, la miezul nopții, batalionul vânătorilor de munte a părăsit orașul Tg. Neamț pornind spre câmpul de luptă. Unitățile au străbătut calea spre Tg. Ocna, aproape 140 km, în cinci etape, la ordinele generalului Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a. În ziua de 30 iulie 1917, zi hotărâtă pentru atacul vânătorilor de munte, după o scurtă pregătire de artilerie, la orele 17, companiile căpitanilor Pălăngeanu și Vrânceanu pornesc lupta suind în dreptul Mosoarelor colinele Cireșoaiei. Celelalte companii s-au desfășurat pe Cuprian și Măgura unde au înfrânt rezistența regimentului 10 dragoni descălecați. Izbite puternic, trupele austriece și germane s-au retras de pe poziție. Dintr-o singură lovitură, vânătorii de munte au eliberat Valea Trotușului cu Tg. Ocna amenințat, capturând 400 prizonieri.

(Teodor I. Radu – 60 de ani de la înființarea vânătorilor de munte./Revista de istorie-Tom 29, Nr. 12, decembrie 1976/Edit. Academiei RSR, pag. 19)

Sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, în ziua de 11 august în luptele de la Cireșoaia și Coșna, vânătorii de munte și-au demonstrat calitatea de luptători profesioniști, de oameni cu un înalt spirit de sacrificiu. Au urmat bătăliile de la Tg. Ocna, Oituz …. și gloria cu care s-au acoperit care va rămâne de neuitat pentru poporul român.

După cel de-al doile război mondial, a urmat o perioadă foarte grea pentru vânătorii de munte, „aliatul sovietic” propunându-și lichidarea totală a acestor trupe de elită astfel că în perioada 1946-1961, trupele de vânători de munte au fost restructurate, ajungându-se ca la 14 aprilie 1961, să fie desființată ultima structură a vânătorilor de munte, Brigada 2 VM.

Dar să revenim la orașul nostru Tg. Neamț și la monumentul ridicat spre cinstirea vânătorilor de munte. Pe terasa de pe culmea Pleșului, locul unde a fost amplasat și care a fost creată în mod artificial în anul 1936 monumentul care este în același timp și mausoleu se poate zări cu ușurință de la depărtare, mai ales acum când pădurea aproape că nu mai este. A fost construit la inițiativa Societății „Cultul eroilor”, cu sprijinul „Comitetului de inițiativă al vânătorilor de munte” cu sediul la București și care-l avea în frunte pe generalul Virgil Bădulescu. El a fost acela care a instruit și pregătit, primul batalion de vânători de munte, împreunîă cu 28 de ofițeri. Este pe deplin meritat decorarea batalionului cu distincția „Crucea Mihai Viteazul”.

(V. Brădățeanu – Documentar: Ziua vânătorilor de munte./3 noiembrie 2014/Agenția de presă Rador)

S-a născut la Călărași în anul 1882. A urmat cursurile Liceului Militar din Iași, iar după absolvirea acesrtuia -1900-pe cele ale Școlii de ofițeri de infanterie din București. S-a specializat în Germania. A fost avansat la gradul de căpitan pe când se afla în Suedia, la cursurile Institutului de Gimnastică din Stockholm (1910-1913), la reântoarcerea în țară fiind numit profesor de educație fizică la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. Atumnci când a fost înființat „Corpul vânătorilor de munte” a fost numit la comanda acestei unități, în care, prima dată au intrat efectivele Școlii de schiori.

(Gh. Suman – Elita cotelor înalte/Edit. „Univers științific”, București, 2006)

După război, Virgil Bădulescu a primit gradul de general la date de 10 mai 1933. Un an mai târziu a terminat construcția tribunei principale a stadionului ONEF, care a fost desființat în anul 1988 petru construcția actualului Palat al Parlamentului. În anul 1918, pe 12 martie a fost decorat cu Legiunea de Onoare a Franței, și în același an pe 1 decembrie a primit crucea comemorativă a războiului. Pe 30 noiembrie 1922 a primit Steaua României în gradul de ofițer, Crucea de Război a Cehoslovaciei pe date de 5 mai 1925. Virgil Bădulescu a mai primit Meritul Cultural pentru sport și Cercetare la 11 iunie 1929, a mai primit ordinul Spadei și gradul de comandor, acordat de regele Gustav al Suediei în data de 20 decembrie 1940. S-a stins din viațăla 27 decembrie 1944. A fost un erou național și reformator al sportului.

(Ionela Stănilă – Eroul de la Oituz, dat uitării. Povestea lui Virgil Bădulescu, generalul care a reformat sportul românesc/Adevărul.ro, 21 iulie 2013)

Pentru cinstirea memoriei vânătorlor de munte care „și-au luat zborul de pe acele plaiuri”, supraviețuitori războiului au decis construirea unui monument-mausoleu care să glorifice pentru eternitate, faptele de vitejie și sacrificiul suprem de care au dat dovadă ostașii batalionului creat la Tg. Neamț. Nu a fost însă atât de simplu de a se ridica monumentul ce urma să cinstească pentru eternitate memoria lor. S-a constituit în primul rând un Comitet anunțat în presa vremii: „Sâmbătă seara a avut loc la sediul său în sala „Vânătorilor de Munte” de la Restaurantul Coșna-Cireșoaia-Buzești” din București, întrunirea Comitetului pentru ridicarea monumentului eroilor primului Batalion de Vânători de munte, pe Dealul Gol din Tg. Neamț”.

Din acel comitet făcea parte generalul V. Bădulescu, cel care a și prezidat ședința, colonelul Radu Theodor, col. medic D. Lascăr, maior în rezervă Nanu Frederic, avocat Gheorghită din Tg. Neamț, l. Opreanu Giurgiu, Lache Bălășescu Moreni și alți foști vânători de munte. O dare de seamă asupra fondurilor strânse a fost prezentată de către secretarul Comitetului, dl. D. Georgescu-Coșna, care a menționat că în timpul scurs de la ultima lor întrunire, au ajuns la el doar două liste de subscripție, una fiind de la D. Director Emil Cerchez din Ministerul Sănătății, în valoare de 1440 lei iar alta de la d. Bălășescu-Moreni ce cuprindea valoarea de 3000 lei. A subliniat faptul că sumele de pe aceste ultime două lise d subscripție împreună cu cle depuse anterior făcea ca suma otală strâsă să se ridice la 70.000 lei. Se adresa apelul către toți membrii comitetului ca încazul când mai există astfel de liste să fie depuse la sediu întrucât orice sumăeste bine-venită.

Tot atunci, comitetul a mai hotărât intensificarea strângerii de fonduri prin diverse metode, cum ar fi: organizarea de serbări în București și în alte orașe ale țării, serbări la care își va aduce aportul și muzica de gardă a Direcțiunii generale O.N.E.F., etc. Au fixat următoarea ședință pentru luna mai, același an. Și tot așa până când suma strânsă a fost de natură să fie îndestulătoare pentru începerea lucrărilor monumentului vânătorilor de munte din Tg. Neamț.

(„Adevărul” – Anul 50, Nr. 16.032 / Miercuri, 29 aprilie 1936)

Autorul acestui lucrări este arhitectul Theodor Burca. Lucrarea are un soclu de 16 metri înălțime care sugerează prin forma sa un foișor de observator iar pe laturi sunt trei plăci de marmură care amintesc, pe rând, data plecării pe front (27 iulie 1917), numele celor 72 de vânători de munte căzuți în luptă și a treia, textul dedicat dezvelirii monumentului. Cele două basoreliefuri realizate în bronz care se tot pe soclu. Pe o treaptă superioară se află un vultur gata să-și ia zborul către vest, direcția luptătorilor batalionului. În prtea de nord se găsește o criptă a mausoleului sub forma unui mormânt. In anul 1990 mausoleul a fost renovat și în fiecare an aici, este comemorată „Ziua vânătorilor de munte”.

(V. Brădățeanu – Documentar: Ziua vânătorilor de munte./3 noiembrie 2014/Agenția de presă Rador)

SPITALUL

„Trecând vara aceasta prin Târgul Neamțul, mă oprii un moment pentru a vedea spitalul de acolo, una din puținele zidiri publice din țara noastră ce se deosebesc prin o orânduială oarecare și o fizionomie ce tinde a corespunde cu menirea conținutului lor … prin descoperirea unei inscripțiuni pentru fațada numitei zidiri, inscripțiune săpată de două ori, din stânga în limba noastră, din dreapta în cea slavonă. Conținutul, reprodus întocmai esrte următorul: <Întru slava sfintei cei de o ființă de viață făcătoare și nedespărțitei Treimi și întru cinstea Sf. Marelui Mucenicu Dimitrie sau ziditu acestu paraclisu împreună cu casele ospitalicești și cu toate celelalte încăperi din temelie, de cătră Sf. Mănăstire Neamțul cu toată a sa cheltuială în dilele prea blagoslovitului Marelui Domnu și Împăratu Neculai Pavlovici singuru stăpânitoru a tuturor Rusiilor s.c., s.c., s.c., și a binecredinciosului nostru Domnu grigorie Alesandru Ghica Voevodu prin râvna și stăruința cuviosului Arhimandritu și Starețu Sf. Mănăstiri Neamțul și Secul Kir Neonilu la anul 1850>. Aceeași inscripțiune este, după cum am spus, reprodusă din dreapta la locul de onoare, în limba slavonă din cuvânt în cuvânt. Inscripțiunea este martorul contemporan al epocii sale, este icoana însuși a acelei epoci rezumată în puține trăsături. Odată cu cetirea ei ni se înfățișează în gândire obiectul de veșnică temere a națiunii noastre, imperiul rusescu, căruia pe atunci țările române erau vasale în realitate pe când formal erau vasalele Porții otomane. Astfel se explică ce căuta numele împăratului Neculai Pavlovici și celelalte. (…) Acum timpurile s-au schimbat. (…) Locul numitei inscripțiuni este deci în muzeul istoric și nu pe frontispiciul unui monument public (…). Cerem dară de la guvernul nostru ridicarea inscripțiunii în ambele exemplare și păstrarea ei în muzeul istoric pe de o parte – iar pe de alta înlocuirea ei prin o inscripțiune în care să dispară ceea ce astăzi nu mai corespunde nici în drept, nici în fapt stării în care se află țările noastre. ” A.D. Xenopol. („Convorbiri literare” 1 Martie 1870-1 Martie 1871– Inscripțiunea de la spitalul din Tg. Neamț / Redactor Iacob Negruzzi Iași 1871. /Tipografia Societății Junimea/Nr. 15, Anul IV, Iași, octombrie 1870)

Se împlinise așadar prevederea „Regulamentului Organic” privitoare la „Darea din averile Clirosului”, prevăzută în partea a IV-a care era clară: „Însă în privirea îndemânării mănăstirii Neamțului, aceasta va ține cu a sa cheltuială în Tergul Neamțului, un spital pentru treizeci de bolnavi, parte bărbătească și femeiască, în care spital va avea tot cu a sa cheltuială un doftor, un spițer și toate cele trebuincioase, după reglementul ce se va face de obște pentru toate spitalurile țărei”.

(Analele Parlamentare ale României; Tomul I, Partea a II-a:Obșteasca extraordinară adunare de revizuirea reglementului organic al Moldovei, 1831, București – Imprimeria Statului, 1893./ Regulamentul Organic al Moldovei votat de Obșteasca Adunere Extraordinară (1831), Capit.III: Reglementul de finans. Dări indirecte sau lăuntrice; IV. Darea din averile clirosului, pag. 98)

Ca dimensiuni, clădirea spitalului din Tg. Neamț era oarecum asemănătoare cu Școala Domnească, diferența făcând-o compartimentarea iterioară care a trebuit să țină seama de scopul fiecărei clădiri. Spitalul se compunea pe atunci din două corpuri: corpul din față, cu etaj care cuprindea saloanele pentru bolnavi, pentru pansamente,săli de operație, coridoare lungi de legătură. În centrul primei clădiri exista acel paraclis cu hramul „Sf. Dumitru” care era cu fața spre Ulița Mare ca de altfel întreaga clădire. În celălalt corp al spitalului erau: bucătăria, aministrația, morga și alte anexe. Între cele două corpuri exista un bazin care captată apa ce se scurgea de pe culmea Pleșului printr-un sistem de conducte de ceramică. Se presupune că inițial, alimentau o berărie care ar fi funcționat în acel loc prin 1627. Personalul care lucra la spital, locuiau în aceiași clădire, având camere separate. Iluminatul pe timpul nopții era asigurat de lămpi cu petrol iar în saloane de candele cu untdelemn.În timpul celui de-Al doilea Război Mondial, spitalul a fost transformat în spital militar

(Cristina Mircea – Invazia termopanelor pe clădirile de patrimoniu din Tg. Neamț/„Mesagerul”/, 26.01.2015)â

Oare de ce se vorbește atât de puțin despre Decretul dat la 11 noiembrie 1886? Cititorul trebuie să afle că prin acel Decret, doctorul în medicină N. Ursulescu, „actualul medic primar al spitalului din Tergu Neamțu, pendinte de epitropia spitalelor casei Sf. Spiridon din Iași” era numit pe postul rămas liber de medic al orașului (Tg. Neamț)”.

(„România Liberă” – Anul X, Nr. 2768 / Joi, 30 octombrie(11 nov.) 1886)

La prima citire a acestor rânduri impresia este una normală. Ce este deosebit în ele? Se poate întreba citirorul. Unii dintre ei, intrigați, bănuind că totuși autorul rîndurilor pe care le parcurge nu făcea sublinierea degeaba încep să rememoreze ce a citit pana la acest moment. Câteva rânduri mai jos misterul se dezvăluie.

Să vedem însă și ce spunea „Raportul D-lui dr. I. Theodori, membrul consiliului sanitar superior, asupra instrucțiunei serviciului sanitar din circumscripția II, a județelor Neamțu, Roman, Vaslui și Fălciu, în anul 1886, către D. Ministru de interne”:

(…) Medicul primar al Spitalului Tergu Neamțu mai este și medic al Ospiciului de alienați de la monastirea Neamțu și medicul infirmerielor de la monastirile Varatecul și Agapia; iar medicul orașului Tg. Neamț este și medic secundar al spitalului din localitate (…)”.

(M.O. – Nr. 46 / Duminică 31 mai/12 iuni2 1887) Se știe că în acel an, 1886, Mihai Eminescu, este adus pe 9 noiembrie 1886 și internat la la Ospiciul de lângă Mănăstirea Neamțului, după ce boala revenise. Iese de aici ameliorat pe 10 aprilie 1887.

Oare doctorul N. Ursulescu în calitatea lui să nu fi trecut pe la acest ospiciu și să nu-l vadă pe Eminescu și nu au rămas mărturii în acest sens? Poate tot d-lui a fost și la mănăstirea Varatic în 1889 când s-a consumat a doua parte a tragediei când Veronica Micle a trecut și ea în eternitate? Poate cercetările ulterioare ne vor oferi un răspuns.

Să le fi luat cu el în mormânt?Anunțul mortuar din 13 aprilie 1897 prin care cei care l-au cunoscut să-l poată conduce pe ultimul drum pe dr. N. Ursulescu, a însemnat diminuarea izvoarelor cognitive despre Eminescu în perioada șederii lui la mănăstirea Neamț.

(„Epoca” – Seria II, Anul III, Nr. 426 / Duminică, 13 aprilie 1897)

1 – Ion Ionescu-Bucovu – Eminescu și noi. O fotografie a lui Eminescu care a suscitat și suscită contro-verse./6.09.2913 / www.casa-gândului.ning.com;– Se știe că la mănăstirea Neamț, Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 și 9 aprilie 1887, fiind tratat rudimentar cu cu găleți de apă aruncată în cap, cu cufundări în putină și cu bătăi cu frânghia udă. La 9 noiembrie 188, a fost predat ospiciuui de un gardia. Aici, Ocescl-a găsit într-o încăpere ingustă cu 11 demenți, dinre care unii foarte furioși, în haine ospitalicești și cu o tichie pe cap.(…) „Spitalul dinpădure”-cum îl numea doctorul Panait Zosîn, care l-a tratat un timp pe Eminescu-era o bolniță rudimentară care între timp s-a distrus, lăsând locul actualului edificiu (…). Aici l-au vizitat pe lângă prieteni și amiratori, Creangă și Vlahuță care l-au găsit întărit sufletește și cu spranțe de mai bine. „Timpul cât am stat cu dânsul la Neamț, vreo zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolănit pe iarbă și Eminescu cânta cântece eroice și de jale, cu o voce foarte frumoasă (…)(V. Bojeicu – La Neamț. Vol. „Ei l-au văzut pe Eminescu. Ed. Dacia, 1989)

2 – Rudolf Șuțu (1880-1949) – A fost un prinț român dintr-o veche familie fanariotă, stănepot în linie dreaptă a lui Alexandru-Vodă Șuțu, domn atât al Moldovei cât și al Țării Românești, în prima parte a sec. al XIX-lea. Ziarist și publicist, istoriograf. A petrecut mulți ani la mănăstirea Neamț în urma cărora în 1906 a scris istorisirea „Eminescu la Mănăstirea Neamț”, publicată în vol. „De toate”. Iată ce spunea el despre Eminescu: „A stat destulă vreme la Mănăstirea Neamț, unde, nu e vorbă, era tratat mai omenește, decât ceilalți bolnavi”. În registrul bolniței s-a consemnat: „Mihai Eminescu de 34 ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iași”; diagnostic: delirium tremens (scris după ce acela de mânie furibundă fusese șters) (…)

Se trezea la 5 dimineața, „pe tăcute” se îmbrăca, pășind ușor să nu-i trezească pe ceilalți bolnavi („cât era de bun în nebunia sa”) și ieșea la aer, „nu putea suferi odaia”, plimbându-se ore în șir în cerdac, recitând, „șoptind mereu” vreme de cinci ore neîntrerupt, când, obosit, și la chemarea clopoțelului, mergea, cu ceilalți bolnavi la dejun.Având în față cana cu apă și lingura din lemn, „care închipuiau tacâmul fiecărui bolnav”, la masa lungă așezată în timpul verii în curte, lua loc și Eminescu, privind zilnic aceleași scene în care din pricina unei porții mai mari sau a unei bucăți de pâine, se iscau adevărate lupte între bolnavi. „Eminescu mânca foarte puțin” și fiind impresionat, dar și pentru a nu mai asista la asemenea scene și a nu le mai auzi gardienilor „răcnetele sălbatice”, din „mizerabila” sa porție, dădea adesea celorlalți. La acestea mai amintim și mărturiile Corneliei Emilian și a lui Titu Maiorescu, despre modul său de a se alimenta: „La masă, dacă-i dădeai lingura în mână, mânca, iar altfel stătea și se uita…” sau „adesea se hrănea numai cu narcotice și excitante, abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile întregi petrecute fără mâncare și apoi deodată la vreme neobișnuită după miezul nopții mâncare și băutură fără alegere și fără măsură”. Când îi era foame, se „pitula” prin spatele spitalului, sărea gardul și în fugă pășea pârâul Nemțișor și străbătea câmpul până la crâșmă, unde cumpăra o jumătate de pâine și un pahar cu vin. „Mai mult îi tihnea acestea, așa pe negândite decât dejunul din grădină.” După o astfel de masă, dormea până la ora 4, când ieșea din nou în cerdac – „singurul său prieten, singura sa mângâiere în acest pustiu” – se așeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului și cu mâinile încrucișate, și, vreme îndelungată privea spre văzduh… Se spune că Eminescu stând odată așa, un bolnav scăpat din „fiare și stăpân pe libertate”, dorind să sară cerdacul l-a trântit pe podea. „Lui Eminescu nici nu-i păsa. El rămase așa cum a vrut nebunul. Doar dacă, după o clipă de pauză în noianul acela de gânduri, el, poetul nebun s-ar fi întrebat de ce această schimbare de loc.”Pentru a-i mai liniști, erau aduși pe la orele 6 din nou la masă bolnavii. Dar Eminescu se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viață, d-apoi de mâncare!”Seara, după 8, când toți mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simțea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, își plângea „durerea, necazurile, suferințele acestei deșarte vieți”. „În poiana tăinuită blânde zboară dungi de lună / Când departe-n munți și codri duios buciumul răsună.” Dr. Șuțu scrie că Eminescu avea obiceiul ca înainte de a se culca să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns și tânguitor ecou”… Somnul venea pe la orele 2 ale nopții. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.”„Nu-i vorbă, câte gândiri eterne n-au rămas din fugitivele bolnavului de la M-rea Neamț.”Prezenta relatare privitoare la internarea lui Eminescu în Mănăstirea Neamț, o prezint nu ca pe o noutate, ci datorită faptului că aceasta creionează un emoționant portret al poetului într-un mediu terifiant, în contrast cu cele scrise în revista medicală Spitalul, nr. 11 / 1935, de către dr. Panaite Zosin, care oferea o imagine dureroasă a acelei perioada a lui Eminescu. Doctorul Zosin, susținea în acel material, ca unică probă asupra perioadei cât Eminescu a stat la M-rea Neamț, relatarea unui gardian care-l supraveghease când „avea perioade de mare agitație, se lovea de pereți și de balcoane, își cauza răni, nu dormea, uneori mânca foarte puțin, se murdărea, făcea figuri și murdărea pereții cu excremente”. Cu toată acestea, Zosin face totuși distincție între valoarea lui Eminescu, „negreșit croit dintr-o stofă, ce nu se întâlnește pe toate cărările” și boala sa.Eminescu la Mănăstirea Neamț.

(In Istorie / Istoria medicinei on februarie 3, 2013 amhttps://richard constantinescu. wordpress. com/ category/ istorie-istoria-medicinei/)

La 21 septembrie 1887, prin decretul regal Nr. 2.223, după ce a existat în prealabil o propunere, ministrul de atunci a numit pe d. doctor Scarlat Gheorghiu pe postul rămas vacant de medic la „plasa de Sus-Mijlocul, cu reședința în tergul Neamțu, din județul Neamțu”.

(M.O. – Nr. 138, Vineri, 26 septembrie/7 octombrie 1887)

Unul dintre cei mai mai vestiți doctori care au activat la spitalul din Tg. Neamț a fost Constantin Petroni (1870-1921). După ce a urmat cursurile Facultății de medicină din Paris a lucrat ca medic internist la Spitalul din Tg. Neamț cu mici întreruoperi. A fost director al spitalului. Între 1901-1902 a fost primar al orașului din partea Paretidului Conservator.

(spital-tirguneamt.ro/in-memoriam-2)

La 1887, consultațiile gratuite date populației sărace din oraș și care era suferindă se acordau în spital și se treceau în același registru atât cele date de medicul orașului cât și cele date de medicul spitalului. Cauza era că medicul spitalului din Târgu Neamț era în același timp și medicul orașului.

Referitor la localul spitalului, în Raportul prezentat ministrului de interne de către dl. Dr. I. Theodori arăta că la acea dată, 1888, „(…) Acest local, prin faptul funcționării lui îndelungate ca spital, în condițiuni neângrijite de curățenie și în lipsă de ventilatori sistematice, ajunsese la un grad foarte pronunțat de infecțiune. (…) Catul de jos al spitalului este peste tot ocupat de serviciile auxiliare și de loccuințele personalului medical. Catul de sus este ocupat de bolnavi. În genere curățenia localului este destul de îngrijită, afară de latrina din aripa de nord a corpului spitalului.(…) Nutrimentul bolnavilor se dă după prescripțiunile medicale și de bună calitate.(…)După registrele existente ale spitalului, numărul bolnavilor trecuți prin cura acestui spital, la 31 august 1887 (data inspectiei actuale) a fost de 1517.

Morbii predominanți au fost: sifilisul, pelagra, diferite afecțiuni ale căilor respiratorii și ulcere ale gambelor. Mortalitatea a fost de 58, adică 4% din bolnavi (158).

Băile spitalului sunt în reparațiune radicală, din care causă funcționarea lor este actualmente întreruptă pentru cât-va timp. În privința celorlalte dependințe ca: sala mortuară, bucătărie, spălătorie, până acum nu s-au adus modificările cerute în inspecțiile anterioare.

Salariile personalului spitalului se plătesc neregulat și în genere foarte târziu. La data inspecțiunii, personalul de serviciu nu era plătit încă nici pe luna aprilie.

În aceste condiții, inspectorul face următoarele

„Propuneri

(…)

A nu se mai permite furnitura de medicamente gratuite (pentru sărmani) decât cu un scăzământ în limitele proporțiunii de 30%, conform ordinelor date.

A se interveni pe lângă onor. Epitropie Sf. Spiridon pentru activarea lucrărilor necesitate absolut în favoarea igenei spitalului din Tergul Neamț și a se lua dispozițiunile curente în genere pentru plata la timp a salariilor personalului medical al acelui spital și pentru îmbunătățirea salariului personalului inferior.

Medic Inspector general, Dr. I. Theodori, membru al consiliului sanitar superior”.

(M.O. – Nr. 72 / Duminică, 3(15) iulie 1888)

Tot la 1888,18 mai, „Epitropia generală a Ospitalelor casei Sf. Spiridon din Iași”, publica un „Anunciu” prin care se arăta că la data de 26 mai viitor a.c. este termenul la care va avea loc o licitație care avea ca obiect „darea în antrepriză a reconstruirii din nou a apeductului de la spitalul din Tg. Neamțu” Lucrările erau estimate la suma de 17.566 lei, 83 bani. Cei care aveau de gând să se înscrie în vederea participării la licitație trebuiau să întrunească pretențiile art.40-57, din legea de compatibilitate generală a Statului și să aibă depus o garanție în bani sau de alt gen care să fie la concurența sumei de 2000 lei. Mai era anunțat faptul că toată documentația putea fi consultată de către doritori la Cancelaria Epitropiei generale.

(„Epoca” – Anul III, Nr. 736 / Vinerei, 6(18) mai 1888)

În timpul investițiilor de la spitalul din Tg. Neamț s-au consumat și tragedii. Astfel, muncitorul Vasile Dănilă Vornicul, de loc din Târgu Neamțu, în timpul lucrărilor de la facerea unui canal pentru conducerea apei la spital, surpându-se un mal, a avut nefericirea să fie surprins, acoperit de valul de pământ provocându-i decesul.

(„Epoca” – Anul III, Nr. 843 / Sâmbătă 17 (29) septembrie 1888)

În anul 1895, în „Extractul din raportul general anual asupra stării sănătății publice și mersul serviciului sanitar al județului Neamțu în cursul anului 1894”, medicul primar Dr. Apostoliu arăta că la acea dată Spitalul „Sf. Spiridon” din Tg. Neamț, satisfăcea întrucât-va cerințele igienice, neajunsurile cauzându-se de pe urma camerei de băi precum și a băilor fapt care însă era pus în plan spre a se rezolva. Raportul mai sublinia că „serviciul medicului de urbe se îndeplinise de D. Dr. Petroni” care ocupa în același timp și postul de medic primar al spitalului. În această ultimă calitate, el consultase în 1894 un număr de 402 de bolnavi.

(M.O. – Nr. 6 / Duminică 9(21) Aprilie 1895)

S-a pensionat la 1 octombrie 1913 pe baza decretului regal semnat de Ministrul de interne, marele Take Ionescu:

„Ministrul de interne,

Take Ionescu. No. 5.841.

Prin decretul regal cu No. 5.810 din 2 Octombrie 1913, după propunerea făcută prin raport de d. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, d. dr. Constantin Petroni, medicul primar al spitalului din Tirgu-Neamțu, pendinte de epitropia generală a Casei spitalelor și ospiciilor Sf. Spiridon din Iași, trecând limita de vârstă conform art. 101 din legea sanitară se pune în disponibilitate, pe ziua de 1 octombrie 1913, pentru a-și regula drepturile la pensiune”. A mai beneficiat de pensie încă opt ani.

(M.O. – Nr. 152/Duminică 6(19) Octombrie 1913)

Probabil că lucrările inițiate la 1888 pentru construirea apeductului continuau și la 1904 deoarece și acum se anunța o licitație publică pentru ziua de 7 iunie 1904 care urma să se țină cu oferte sigilate la cancelaria epitropiei și care avea ca obiect „furnizarea a 2300 metri de țeavă de fontă pe diametrul de 70 mmm pentru alimentarea cu apă de izvoare a spitalului din Tg. Neamț.(…) Întreaga furnitură de țevi, va fi predată în curtea spitalului din Tg. Neamț(…). Caietul de sarcine se va vedea, în orice zi de lucru, la serviciul administrativ din Cancelaria Epitropiei”. (Nr. 4577/19 mai 1904)

(„Adevărul” – Anul XVII, Nr. 5326 / Miercuri, 2 iunie 1904)

Printr-un ordin al autorităților comuniste deja instaurate la putere, la 3 iulie 1945, dl. dr. Cheiz Solomon s-a numit provizoriu, pe data de 15 iulie 1945, medic la Spitalul mixt Tg. Neamț, grupa A13, tip 27, cu salariul de 10.650 lei lunar, în locul d-lui A. Viener, a cărui numire se anulează pe aceiași dată.

(Monitorul Oficial – Anul CXIII-Nr. 148, Miercuri 4 iulie 1945, pag. 26)

MINISTERUL SĂNĂTĂȚII

Noi, ministru secretar de Stat la Departamentul Sănătății

Având în vedere raportul cu Nr.5318 din 1948, înregistrat la Nr. 10.733 din 1948, al Serviciului sanitar al județului Neamț, precum și o mai bună organizare a Spitalului mixt Tg. Neamț, jud. Neamț.

Decidem:

Art. 1 – Spitalul mixt Târgu Neamț, județul Neamț, cu un efectiv de 100 paturi bugetare se transformă, pe data prezentei deciziuni, în spital de specialitate, ci 2 secții împărțit în felul următor:

50 de paturi la Secția de chirurgie, și

50 paturi la Secția de boli interne și izolare.

Art. 2 – Personalul și zestrea spitalului se va împărți egal între cele două secții.

Art. 3 – Direcțiile: medicinei curative, personalului și Ad-ția Autonomă a Casei Sănătății, sunt împuternicite cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.

Dată la 18 februarie 1948.

D. Ministru, Dr. G. Schmitzer

Nr. 111.595

(Monitorul Oficial – Anul CXVI – Nr.17/Joi, 26 februarie 1948)

BISERICILE DIN TG.NEAMȚ

Din cele ce am văzut până acum, a reieșit destul de clar că dea lungul timpului pe raza orașului Tg. Neamț s-a manifestat o intensa viață spirituală. Chiar dacă lipsa unor documente scrise ar putea influența teoria că existența unor lăcașuri de cult a fost atestată mult mai tîrziu, este greu de crezut că așa ceva poate fi real. Încă de la momentul atestării dovezilor de viață ale omului preistoric s-a constatat că desenele rupestre demonstrau că acesta credea în ceva. Și această credință „în ceva” sau „în cineva” s-a amplificat mai târziu ajungându-se ca în antichitate cultul zeilor să fie la mare cinste pentru vechii greci, pentru romani sau pentru toate popoarele cu care aceste două civilizații au intrat în contact. Ar putea cineva crede că în zona noastră ar fi putut exista timp de două sute de ani un vid de viață religioasă? Absurd. Chiar dacă la început sașii care s-au stabilit în zonă au avut bisericile lr și erau majoritari, nu înseamnă că nu existau și creștini ortodocși, care au avut mereu bisericile lor, fie din lemn la început, fie zidite, mai târziu. Încetul cu încetul sașii, care cum era și normal erau catolici au fost asimilați de către autohtoni (deci numărul acestora crescuse simțitor), ajungându-se ca în 1643, un călugăr din Piano – Italia, Bartolomeo Bassetti, să menționeze că în vechiul oraș de la poalele cetății, mai existau „17 case de catolici, cu 85 de suflete, iar case de schismatici (ortodocși) 120 cu 470 de suflete” și care-și desfășurau viața spirituală în două biserici.

(Călători străini despre Țările Române – Volum îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu – Vol. V, Edit. științifică, 1973, pag. 280).

Mai tîrziu, Marco Bandini, un franciscan din Bosnia (1593?-1650) menționa că în anul 1646 „În acest orășel sunt trei biserici de lemn ale schismaticilor”. Numărul acestora era apreciat de către el cam la 400 de suflete. (Ibidem, pag. 325)

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, mărturiile atestau existența unor biserici ortodoxe în Tg. Neamț dar și în împrejurimi, unde unde fiecare comunitate oricât de mică ar fi fost își construia propria-i biserică . Mai mult decât atât, luau amploare și mănăstirile existente deja. Mărturii despre existența vieții spirituale pe raza Târgului Neamț sun multe și diverse dar nu intenționez să intru în amănunte poate neinteresante pentru cititor. Mă voi rezuma în continuare la istoricul bisericilor existente acum în oraș sau a celor care nu mai sunt dar care au însemnat ceva pentru viața târgoveților în trecutul mai puțin îndepărtat.

Vremurile însă tăceau și treceau. Furtuna abătută asupra României a apăsat greu pe umerii poporului. Totul se demola, totul era pus pe baze noi – comuniste, sovietice de astă dată. Ce era mai periculos era că se intra cu tancurile și în viața spirituală a oamenilor. Se închideau biserici, mănăstiri, se operau reduceri drastice în rândul clerului. Totul se făcea siatematic, bine gândit. Prima dată clerul și marea masă a credincioșilor trebuiau înșelați, manipulați pentru a-i face să-și abată gândul de la substratul reformelor așa zise „democratice”. Iată de exemplu unul din aceste tertipuri prin care se înșela grosolan clerul:

„MINISTERUL CULTELOR

Prin decizia ministerială Nr. 31.487 din 1946, se recunoaște, pe data de 1 aprilie 1946, gradațiile de vechime cuvenite personalului clerical din cuprinsul Episcopiei Romanului, jud. Neamț:

-Nicolae Gheorghiu, preot, parohia Adormirea Maicii Domnului, gradația 4

-Ioan Mironescu,diacon, parohia Adormirea Maicii Domnului, gradația 1

-Teodor Borcescu, cântăreț, gradația 6

-Nicolae Budu, cântăreț, parohia Sf. Ilie, Tg. Neamț, gradația 5

-V. Oglinzeanu, cântăreț, parohia Sf. Haralambie, Tg. Neamț, gradația 4

-Nicolae Olaru, cântăreț, parohia Sf. Haralambie, Tg. Neamț, gradația 2

-Ioan Jitiu, cântăreț, parohia Sf. Nicolae, Tg. Neamț, gradația 6

-D. Popa, cântăreț, parohia Sf. Nicolae, Tg. Neamț, gradația 5

-Radu Teodorescu, preot, parohia Sf. Voievozi (Pometea), gradația 2

-Grigore Paraschiv, cântăreț, parohia Sf. Voievozi (Pometea),gradația 6

-Gheorghe Olaru, cântăreț, parohiaSf. Voievozi (Pometea), gradația 2

-D. Crocos, preot, parohia Humulești, gradația 6.

Ce se ascundea în spatele unor astfel de decizii ministeriale se va vedea peste puțin timp.

(M.O. – Nr. 184, Partea I-a B/10 august 1946)

Să lăsăm însă istoria să vorbească.

BISERICA ADORMIREA

Primul preot care a slujit la această biserică este identificat ca fiind Gheorghe, preot domnesc. Numele lui, alături de cel al preutesei Tudora îl găsim menționat pe un act datat 15 decembrie 1660 emis la Suceava. Îl mai găsim menționat de două ori în alte două documente din 22 martie 1666. Următorul slujitor îl aflăm dintr-un document din 7 februarie 1677 care menționează numele lui „Toader, popa de la biserica lui Gheorghe Ștefan voevod, din Tg. Neamț, care vinde Blebei o poiană din capul Boiștii”. Îl mai găsim menționat într-un act, datat „la 23 noiembrie 7187 (1678), în care îl aflăm ca martor la vânzarea unei poieni de sub Boiștea Neamțului de către Paraschiva, preoteasa răposatului preot Ioan de la biserica din sus”.

(Pr.dr. Mihai vizitiu – Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Slujitorii bisericii)

Ca martori ai acestei tranzacții erau menționați în actul încheiat „orășenii din târgu de Niamțu, anume preutul Toader de la biserica Ștefan Vodă și șoltuzul Dumitrașcu și Dumitru și Fialtin și Toader sin Popa” și alții. Numele preo-tului Toader de la biserica Ștefan Vodă, nu este întâmplător menționat: mai exista un preot Toader în Tg. Neamț dar el slujea la biserica „Sf. Dumitru”, biserică ale cărei ruine locuitorii orașului le mai putea u vedea cu mulți ani în urmă în spatele spitalului. Despre biserica lui Ștefan cel Mare, o biserică domnească după câte se vede, sunt mărturii încă din secolul al XVII-lea și era localizată pe locul actualei biserici „Adormirea”.Istoria ctitoriilor lui Ștefan cel Mare ne arată că în proporție covârșitoare acestea erau din zid. Spun aceasta deoarece biserica amintită mai sus la data de 15 aprilie 1864 când un incendiu uriaș a mistuit tărgul din temelii, a ars și ea în întregime, s-a topit din temelii fiind din lemn”. (Arhiva D. Constantinescu, Tg. Neamț) Să fi ctitorit Ștefan cel Mare o biserică din lemn în Târgu Neamț și nu din zid? Poate că istoria ne va elucida această problemă în timp. Este important însă faptul că am aflat că în locul actualei biserici Adormirea exista o altă biserică. Urmează o perioadă destul de lungă – cam o sută de ani – când datele despre biserica „Adormirea” lipsesc. În Sinodicul acestei bisericii Adormirea (datat 11 martie 1872) se arată că temelia unei alte biserici amplasată pe același loc a fost pusă „la anul 1747 de ctitorul domn al Moldovei Grigore Voevod și soția sa Zoița doamna fiind durată din lemn și finită”. Sfințirea ei s-a afăcut de preasfințitul Mitropolit Iacob Stamate, iar la anul 1809, au prefăcut-o din nou ctitorul Ștefan Velea, din această urbe și cu a mai multora ajutoru care sfințire s-a săvârșit de preasfințitul mitropolit Veniamin”. Abia la 2 iulie 1834, un înscris, menționează că „Noi, cei mai gios iscăliți, niamurile răposatului Ion Chiriac, am socotit cu sfatul tuturor neamurilor cei mai deaproape, că decât să luăm noi din averea răposatului, mai de folos am socotit că ne-ar fi la toți, trupurilor și sufletelor noastre, am dat danie bisericii Adormirii Maicii Domnului crâșma ce iaste în capătul din sus celor două dugheni de aice din târgu, ce le-au avut răposatul Ion Chireac, ca să fie vecinică pomenire morților și viilor și a tot neamul nostru. Iar cine ar pricinui din neamuri și nu ar iscăli la această danie, să fie sub blăstămul Maicii Domnului. și pentru mai adevărată credință ne-am pus numele și degetile neștiind carte, poftind și pe alte feță ca să iscălească la această danie. 1834, iulie 2.

Eu Iftimia sora răposatului

Eu Acsinia sora răposatului

Eu Andreiu nepotu răposatului

Eu Ioan nepotu răposatului

Eu Ștefan nepot al lui Ion Chiriecu

Eu Gavril nepot răposatului

s.s. Ieronim, nepot răposatului adeverez m.p.

Și cei mai jos iscăliți am fost de față la această danie. ”

Urmează 15 semnături proprii și apoi certificarea autenticității de către „ privighetorul ocolului de sus, Vasile Gorgan, paharnic, la date de 21 septembrie același an”. Mai sunt încă multe însemnări de acest gen cum ar fi: „Paharnicul Costachi Vasiliu cumpărase de la paharnicul Ștefan Danu, răposat la data de 12c iulie 1852, când primul a vîndut, din cei 16 stânjeni și patru palme jidovului Avram sin Meșel Iuster, cu 24 galbeni stânjenul. La 2 februarie 1853 jidovul îl vinde epitropiei bisericii, pentru ca aceasta să-și poată mări ograda”. Prețul tranzacției era de 60 de galbeni. Tot la 12 iulie 1862, Costachi Vasiliu vânduse și „lui Haim Leiba zet Marcu Boghean, neguțîtor, doi stânjeni, cu 24 galbeni, pe care acesta le-a vândut tot Adormirii, la 11 martie 1853 cu 48 de galbeni”. La rândul ei, „paharniceasa Maria, a răposatuluyi Ștefan Danu, mai vinde și ea bisericii Adormirea, „din locul cumpărat în 1847, o bucată cu preț 20 galbeni”.

Și dacă nu mai avem mărturii despre biserică după focul care „a topit-o” în 1864, avem în schimb dovezi despre plângerile foștilor slujitori, care rămăseseră fără locuri de muncă, deci implicit fără lefuri. O astfel de plângere datează din 30 aprilie 1867: „Noi subscrișii ce-am fost servitorii bisericii cu hramul Adormirii Maicii Domnului din aciastă urbă timp de 30 de ani și care bisărică s-au prefăcut în cenușă, cât au fost în întregime și neatacată, tot era puțîn vinit din partea poporănilor și agiutați di la epitropi, cu cari ne țineam familiile ci o aveam, iar di la o vremi luându-ni-să locurile de hrană, lipsiți și de puțânul vinit di la bisărică, nefiind regulați ca mai înainte, fără venitu, fără salariu, fără locuri am rămas foarte trist și în ce mai de pe urmă săsăcie, neavând nici o speranță … ”. Cei care cereau primarului și consilierilor să li se pună și lor un salariu, adică „jeluitorii”, erau: dascălul Costac Dumitreu și Gheorghe Pavăl Olariul” cărora nu li se va putea veni în ajutor, deoarece nu exista biserica la care serviseră.

Pe atunci se știa destul de bine că anul 1866 fusese pentru Târgu Neamț, un an groaznic din mai multe cauze: prima dată a bântuit tifosul; pe urmă a fost holera care a avut ca rezultat un număr imens de morți. Se mai adăuga și faptul că populația, fiind deosebit de sărăcită nu aveau nici mijloace materiale de a-și înmormânta morții.Sărăcia, foametea duceau la disperare pe cei care reușiseră să supraviețuiască. În aceste condiții, micuța „comună” trebuia să facă tot posibilul să se îngrijească de înmormântarea celor răpuși de molime. În acest sens, din banii „comunei” s-au angajat ciocli și hingheri care trebuiau să captureze câinii hoinari, care prezentau pericolul de a mânca din cei pe care moartea îi „trecea prin coasă” pe oriunde se aflau. Oricine poate să înțeleagă, să realizeze un tablou al orașului nostru din acele timpuri. La rândul lor, plângerile slujitorilor bisericii „Adormirea” din Tg. Neamț aveau și ele o justificare dar situația era deosebit de grea și complexă așa încât plângerile lor au continuat câțiva ani la rând.

În anul 1876, biserica „Adormirea” a devenit catedrală, acesta fiind și momentul renașterii bisericii întocmai păsării Phoenix, din propria-i cenușă. În pofida greutăților care dăduse peste oraș, parte din ele arătate mai sus, – se constituise un comitet cam la un an după ce fusese mistuită de flăcări – care trecuse deja la treabă, apucându-se să strângă ajutoare pentru refacerea lăcașului de cult. După cum s-a văzut, în anul 1876, reconstrucție era aproape gata.printre cei care au contribuit mai serios la lucrare cu fonduri a fost și Nicolae Albu împreună cu soția sa Calipso care, sensibilizați de fapta târgoveților, „fiind în trecere prin oraș au dăruit 500 de galbeni, pentru terminarea lucrărilor” așa încât „înlăuntrul ei, îngenunchiați să-l poată proslăvi pe Domnul, pe Eternul Părinte”.

Cu trei ani înainte de a fi declarată catedrală, la 15 iulie 1873, în prezența unei „muzici venite de la Piatra Neamț” special, și cu o mulțime de credincioși de față, s-au „ridicat crucile de pe cele trei turnuriale bisericii”.peste doi ani, în 1875, biserica era gata sfințită. Mai greu a fost însă cu strângerea fonduruilor pentru confecționarea clopotelorînsă, cu ajutorul tuturor credincioșilor locului s-a trecut și peste acest impas, astfel încâtdangătul lor s-a revărsat asupra orașului, asupra enoriașilor acestei biserici.

MINISTRUL CULTELOR ȘI INSTRUCȚIUNEI

Ferdinand I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor și instrucțiunei sub Nr. 27.355/919,

Având în vedere jurnalul Consiliului de miniștri cu Nr. 2016, încheiat în ședința sa de la 2 septembrie 1919;

Potrivit art. 89, alin,. IV din Legea de organizare a administrației Casei bisericei,

Sub rezerva ratificărei ulterioare a Corpurilor legiuitoare,

Am decretat și decretăm:

Art. I – Aprobăm sus-zisul jurnal;

Art. II – Autorizăm Epitropia bisericii parohiale Adormirea Maicii Domnului din Tg. Neamț să vândă de veci un imobil ce constă dintr-o moară numită „C. Economu” și aparține bisericii filiale Sf. Gheorghe, pedinte de acea parohie, d-lui Idel Siegler, cu prețul de lei 30.275, oferit la licitația de la 14 iunie 1919.

Art. III – (…)

Dat în București, la 12 septembrie 1919 Ferdinand I

Min. Cultelor și Instrucțiunei

Dr. C. Angelescu Nr. 3.955

(Monitorul Oficial – Nr. 130, Sâmbătă 27 septembrie 1919)

În situația dată, primăria orașului l-a recomandat ca preot pe Haralambie Celus, care va fi hirotonisit duhovnic.printre slujitorii acestei biserici a fost și preotul Gheorghe Bejan, care a murit în anul 1938, având în spate vîrsta de 93 de ani, preotul Mihai Diaconescu ce a păstorit până în 1925. După această perioadă în găsim pe preotul Nicolae Gheorghiu, sub a cărui păstorire de 35 de ani s-a înzestrat și înfrumuțesat biserica, făcându-i-se și două mari reparații exterioare, de consolidare, în anii 1927 și 1948. Din anul 1960, parohia a fost păstorită de preotul Constantin Grigoriu. În prezent este o biserică ce beneficiază de o construcție solidă, din piatră și cărămidă, având și subsol. Printre obiectele de preț, cu importanță istorică și artistică aflate în biserică se pot aminti: o Sf. Evanghelie, îmbrăcată în aur 25% și argint 75% tipărită în anul 1642; un Apostol, tipărit în anul 1781 în tipografia mănăstirii Neamț; o biblie în grecește din 1804; cinci mineie (martie, aprilie, mai, iunie și august), tipărite în 1804; op Evanghelie, tipărită în 1834 și altele. Multe din obiectele de cult și mobilier, precum și foarte multe icoane, provin din anul 1875.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

Dintre slujitorii acestei parohii începând din perioada interbelică și până astăzi amintesc pe:preotul Gheorghe Bejan, preotul Nicolae Gheorghiu, Constantin Grigoriu, Constantin Vasilescu, preot Vasile Ignătescu, preot profesor Ioan Mhoc, preot profesor Mihai Vizitiu, preot profesor Viorel Romus Laiu, preot (îmbisericit) Vasile Vatamanu, preot profesor Constantin Mosor.

(Pr.dr. Mihai vizitiu – Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Slujitorii bisericii)

BISERICA Sf. ILIE

După cum vorbesc unele documente ale epocii, biserica Sf. Ilie a fost înălțată prin marea contribuție a breslei cârciumarilor. Pe locul unde se găsește astăzi biserica era pe la începutul secolului XIX o cârciumă, proprietatea lui Alexandru Teohari, care după cum se poate vedea și azi, era amplasată la un foarte bun vad comercial. Pe atunci, strada principală a târgului era considerată str. Mărășești. Proprietarul avea de gând să facă o altă cârciumă, mai mare, în timpul nopții a avut însă un vis în urma căruia, împreună cu toți cârciumarii au hotărât construirea unei biserici.

(tirguneamț.ro/biserica_sf_ilie/?page_id=274)

A fost zidită între anii 1837-1842 din inițiativa și cu cheltuiala familiei Alexandru Teohari, negustor în Tg. Neamț – după cum reiese din inscripția de deasupra ușii de la intrare. „Această sfântă biserică cu hramul Sf. Proroc Ilie și Sf. Mucenic Dimitrie s-au pus timilia la anul 1837. S-au sfințit la 1842 ziua sfinților Trei Ierarhi”. Cheltuiala zidirii ei a fost susținută de mai multe persoane însă cea mai mare parte a ei „s-a pus de către neguțătorul Alexandru teohari”. În săptămâna patimilor a anului 1864 „miercuri la ora patru dimineața, arzând Ulița Vechi între cele patru biserice au ars și aceasta, acoperământul și clopotile”. După trecerea focului pustiitor, tot Ioan Alexandru teohari a fost cel care a contribuit la costul reparațiilor cu cea mai mare sumă, 300 galbeni, apoi Maria paharniceasa Vasiliu, născută Petrovici, 100 galbeni, căpităneasa Safta Câteoae, 100 galbeni.

„În anul 1877, luna octombrie 22, s-au făcut reparație radicală, contribuind comuna cu 700 leinoi, o persoană a cărui nume nu se pune, rămăind a fi cunoscută lui Dumnezeu, cu 200 galbeni, restul s-a pus de dl. Teohari și alți mulți persoani când s-au făcut și îmbrăcămintea cu argint la icoana Maicii Domnului, contribuind cu 100 galbini sulgerița Ioana Fasolă, 50 la îmbrăcămintea acista și 50 la a Sf. Ilie. Ctitori mari la această biserică, au mai fost sulgerul Chiriac Fasolă, Nicolae Anastasie, căpitanul Ștefan Gâtea, Dumitrache Sfetcu și Uiconom Stavăr. Această inscripție s-a făcut spre aducere aminte. 1877, octombrie 29”.

În anul 1867 biserica avea „ca venit bugetar suma de 340 lei (140 lei din chiria unei case din prund și 200 lei din cutia bisericii iar cheltuielile se ridicau la suma de 1157 lei (800 lei plata a doi preoți, câtev 400 lei pe an, 220 lei plata celor doi dascăli, 100 lei plata pntru 5 oca lumânări de ceară galbenă și 37 lei pentru 5 oca unt de lemn) urmând ca restul de 817 lei să-l suporte primăria”. În acel an, ca epitrop din partea clerului era Costache Neculau, iar din partea poporănilor, Ioan Teohari, unul din ctitorii bisericii.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

Abia se vindecaseră rănile pricinuite bisericii de incendiul din 1864 cînd în noaptea de 22/23 martie 1910 a luat foc din nou un turn al bisericii dar în câteva zile acesta a fost reparat.

(tirguneamț.ro/biserica_sf_ilie/?page_id=274)

Din punct de vedere arhitectonic, biserica are formă de cruce, cu ziduri mai groase de un metru, cu două turle circulare. Catapeteasma datează de la sfințirea bisericii,1842, fiind sculptată în stil baroc, cu bogate înflorituri poleite în aur. Este o operă demnă de toată lauda. Pe vechea pictură autorul nu și-a lăsat numele. În pridvorul bisericii, se află mormântul ctitorului Alexandru Teohari și 2 prapori -steaguri de procesiune- probabil pictate de Nicolae grigorescu pe vremea când picta la Agapia. În biserică se află o parte din odoarele și obiectele de cult din biserica Sf. Dumitru și anume: 1 sfeșnic de argint cu o lumină, cu inscripția: „Neonil Arhimandrit și stareț al sfintei monastiri Neamțu și Secu. 1852, ianuarie 2”; una cutie de argint pentru Sfintele Taine, de 150 grame cu aceeași inscripție: 1852, 19 ianuarie; Un disc de argint pentru anaforă, având în mijloc în relief „Cina cea de taină”, cu următoarea inscripție: „Neonil Arhimandrit și stareț făcut pentru paraclisul Sf. mucenic Dimitrie de la spitalul mănăstirii din Tg. Neamț”. Dintre cărțile de cult mai vechi se pot menționa: Triod în limba slavonă din 1748 tipărit la Kiev pe timpul țarului Petru I; Psaltire și Ceaslov în limba slavonă din 1763; Antologhion în limba slavonă din 1770; Evanghelie legată în argint, în limba slavonă tipărită la Moscova în 1782; Un Kiriacodromion de la 1811, etc, etc.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

Exista în acele vremuri – mă refer la momentul sfințirii bisericii – obiceiul ca împrejurul ei, să fie orânduit și cimitirul. În cazul bisericii Sf. Ilie, spațiul fiind foaerte limitat, în cimitirul de lângă ea au fost înhumați doar ctitorii, membrii familiilor lor, chiar și unele personalități ale orașului dar care trăiau în acea parohie. Restul enoriașilor, erau înmormântați în cimitirile altor biserici din oraș cel mai adesea în Pometea, sau în cimitirele parohiilor Sf. Haralambie sau Humulești. Oamenii acestor parohii erau nemulțumiți de acest fapt deseori existând chiar ostilități, manifestări zgomotoase de genul celor din 1860. Aunci, preotul C. Nicolau se plângea că locuitorii din Pometea l-au amenințat și au arucat cu pietre după el după o înmormântare a unui enoriaș din parohia Sf. Ilie. Problema s-a rezolvat în 1862 odată cu înfiinlțarea cimitirului comunal. Din micul cimitir de altădată au mai rămas doar câteva morminte, unul din ele părând a fi al ctitorului I.A. Teoharie. (tirguneamț.ro/biserica_sf_ilie/?page_id=274)

În ziua de 27 iulie 1896 o furtună însoțită de o ploae torențială s-a abătut asupra orașului Târgu Neamț. Aici, „trăznetul căzând asupra bisericii Sf. Ilie, a cauzat mari stricăciuni.”

(„Adevărul” – Seria II, Anul II, Nr. 215 / Duminică, 28 iulie 1896)

Înainte de 1948, parohia Sf. Ilie era considerată ca fiind cea mai bogată din zona Târgului Neamț: avea casa din str. Ștefan cel Mare, închiriată ca prăvălie lui C. Neamțu, casa din str. radu Teoharie, închiriată ca locuință, casa Mihăileasca de lângă grădina publică, locul dinfața bisericii și grădina Savin din Pometea. Poate că și din această cauză, în 1942 avea ca filiale bisericile Sf. Gheorghe și Sf. Haralambie. Dintre slujitorii altarului de la această biserică amintesc pe preoții Stavăr, Costache Neculau, Emanuil Manoliu, V. Rădășanu, Gh. Maxim, Gh. Bejan, C. Andone. După ei preotul Gr. Hogea, Muraru, Grosu, Coșofreț, Mosor, Ionesi Vasile. În timpul acestuia din urmă, în anul 1980, biserica a fost pictată în frescă.

(tirguneamț.ro/biserica_sf_ilie/?page_id=274)

BISERICA SF. GHEORGHE

Situată în centrul orașului Tg. Neamț, această biserică a fost înălțată, așa cum arată și pisania cu contribuția deloc mică a fraților Brașoveni, negustori veniți din Ardeal, așa cum obișnuia mulți ardeleni din acele timpuri să treacă munții cu toată strânsura lor, în Moldova.

(www.sfgheorghetgneamt.iasi.mmb.ro/13425-scurt-istoric)

Pisania acestei biserici se află zugrăvită în pridvor și are următorul cuprins: „Această sf. biserică s-au făcut din temelie, cu toate ale ei de către răposatul Chiriac Brașoveanu, iar pridvorul este făcut din temelie cu toată cheltuiala psaltului Ioan numai cum și aceasta închipuire a Înfricoșatei Judecăți și amvonul din lăuntrul bisericii, acoperământul, sunt făcute asemene, cu cheltuiala psaltului Ioan, dimpreună cu ale altor ctitori celor vechi și a unora din poporăni, prin îndemnarea numitului de sus psalt: Smaranda Brașoveanca, Costachi fiul său, Vasile Blanariu, Dumitru Sfetcu și altora, spre a lor vecinică pomeniri, la anul 1832, august 31. Dimitrie …”.

Biserica a fost construită în două etape:

Altarul, naosul și pronaosul

Pridvorul cu clopotnița aflată deasupra sa.

Prima fază a construcției a putut fi considerată ca incheiată în 1808 cu cheltuiala lui Chiriac Brașoveanu, a soției sale Smaranda și a psaltului Ioan Pashu, dată la care fusese consemnată ca fiind făcută și puțina zugrăveală, ocazie cu care s-au consemnat și toți aceia dintre enoriași care puseseră umărul la înălțarea bisericii.

„În anul 1822 biserica a fost prefăcută parțial adăugându-se unele îmbunătățiri după care s-a împodobit treptat cu icoane, candele de argint, veșminte, odoare,”etc.

Știm deja că târgul a ars de mai multe ori în secolul trecut. În timpul acelor mari incendii au ars dintemelii și majoritatea construcțiilor vechi care erau făcute pe lângă biserică: case, dugheni. Dela construcția bisericii până la 1864 nu prea există informații. Doar pe o cruce care se găsește în biserică datată din ianuarie 1834 care a fost donată de „Olimbiada stareța mănăstirii Varatec” și o alta inscripționată 1851. De la paraclisul spitalului a ajuns aici o cădelniță de argint având inscripția „De monahul Ilarion Gheorghiu la paraclisul la ospital sf. monastiri Neamțul și Secul 1852 ghenar 12”. Afară de „Pomelnicul ctitorilor sfântului marelui mucenic Gheorghe din Târgul Neamțului care s-au scris la anul 1849, septembrie 9”, în formă de triptic nu mai este nimic ce să fie cu totul deosebit.

Anul 1864 a fost anul care a adus multe distrugeri orașului. Incendiul de la 15 aprilie „a mistuit ca la 300 de acareturi” precum și cele trei biserici, una din ele fiind a Sf.Gheorghe. La trei ani de la distrugere, în 1867, biserica apărea în documente cu următorul proiect de buget:

Venituri:

1 – De la moara numită a Brașoveanului – 2784 lei

2 – De la moara numită a Blănăresei – 690,20 lei

3 – Din cutia bisericii – 300 lei

––––––––

Total – 3774 lei

Cheltuieli:

1 – Salariul a trei preoți, câte 500 lei fiecare – 1500 lei

2 – Salariul a unui diacon – 250 lei

3 – Salariul a 2 cântăreți – 600 lei

4 – Cumpărare de lumânări – 320 lei

5 – Cumpărare de unt de lemn – 70 lei

6 – Reparații necesare – 1000 lei

––––––––

Total – 3740 lei”

„Pentru restaurarea bisericii s-a instituit un comitet din poporăni care atât cu capitalul bisericii cât și cu mijloacele binevoitorilor s-a construit din noi acoperământul, acoperindu-se cu tablă.Din cauza acestui incendiu, s-a stricat și un clopot care s-a făcut din nou prin stăruințele și ajutorul atât a binevoitorilor cât și din capitalul bisericii. Cheltuiala în total atât pentru facerea clopotului cât și pentru reconstruirea din nou a acoperământuluyi bisericii este de 4500 lei noi.

Paroh V. Atanasiu Iconom”

După data amintită anterior, au urmat ani grei pentru biserică, ani în care slujitorii ei au avut de suportat neplata salariilor, fie dincauza că nu erau bani, fie că recuperarea datoriilor curente, pe care biserica le avea de primit nu erau urmărite cum trebuie pentru a fi recuperate.

În sinodicul întocmit se arată că, „ctitorii și înzestrătorii sfintei biserici cu patronul Sf. marele mucenic Ghiorghi, din urbea Neamț, comuna P. Niamțu, Plasa de Sus erau:

Chiriac Brașoveanu, fondatorul bisericii

Psaltul Ion, fondatorul pridvorului bisericii

Theodor Drăghici, Dumitru Sfetcu, Vasile Blanariu, Alecsandru Teohari, Chirilă Dumitrașcu, Grigorie iconomu Butescu, Maria Vasiliu, Theodor Grecu, Costachi Ștefănoiu, Constantin Brașoveanu, Ion Teohari.

Și în genere de către toți enoriții și de alți binefăcători și agiutători, care toți sunt trecuți în pomelnicul general al bisericii.

Paroh V. Athanasie Iconom

L.P.

România, Protoeria jud. Neamțu

Exemplarul prezent fiind egal cu cel rămas bisericii să viză.

Protoeria N. Contta nr. 972, 1874 martie 5

L.P.”

După anul 1876, la 17 februarie a venit vestea că seminaristul Dimitrie Răzmiriță urma să se hirotonisească în diaconie. Hirotonit la mijlocul anului 1885 va fi întâlnit ca epitrop al bisericii, împreună cu alții printre care epitropul mirean Gheorghe Secară. Rămăsese în continuare problema banilor. (Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

Printr-un decret dat în mai 1886, „Epitropia bisericii Sf. Gheorghe din Tîrgul Neamțu este autorisată a primi donațiunea făcută de decedata Catinca Economu prin testamentul cu data de 16 iunie 1885, consistând dintr-o moară cu trei pietre, pe o valoare aproximativă de lei 20.000”.

(„România Liberă” – Anul X, Nr. 2628 / Joi 8(20) mai 1886)

La 30 aprilie 1893 preotul Haralambie Marcoci a cumpărat pentru biserică o cădelniță de argint cu 45 lei noi, cu învoirea primăriei, pe care o rugase să prevadă în buget acea sumă. Un lucru e cert: peste un an, cădelnița încă nu era achitată preotului. Abia la 21 aprilie 1894 s-a aprobat plata ei.

Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de tei și poleită cu aur, iar pictura de pe ea executată în ulei datează de la 1775, fiind opera lui Ion Zugravul, o lucrare de o rară frumusețe. Nu se cunoștea numele pictorilor bisericii la anul documentării,1977. Cu vremea, biserica Sf. Gheorghe a ajuns filială a bisericii Adormirea iar mai apoi a bisericii Sf. Ilie. A suferit reparații mai importante în anii 1867,1907,1947, 1959.

Ca obiecte de valoare istorică se găsesc la biserica Sf. Gheorghe: o Sf. Evanghelie scrisă cu litere chirilioce, ferecată în argint masiv și tipărită la Rm Vâlcea, în anul 1794. A fost dăruită bisericii de ieroschimonahul Mihail; două cruci din argint, lucrate în filigran; un epitaf din anul 1851; Toate mineile anului bisericesc sunt tipărite la Rm Vâlcea, iar cele trei clopote datează din vremea zidirii bisericii. În această biserică a slujit și preotul Nicolae Conta, tatăl filosofului Vasile Conta.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

În anul 1990, biserica Sf. Gheorghe a devenit parohie. Imediat au demarat și lucrările de reastaurare și consolidare: acoperișul a fost refăcut în întregime, învelit în tablă zincată, iar șarpanta executată din lemn de stejar, în stil ștefanian. Zidul a fost consolidat iar interiorul bisericii a fost pictat, în întregime, după un deviz aprobat de Comisia de Pictură, de către pictorul Constantin Hărăbor din Vrancea. În imediata apropiere a Sf. Locaș s-a construit casa parohială, în mare parte pe cheltuiala preotului Constantin Munteanu și a familiei sale. Lucrările au fost terminate în anul 1996, sfințirea bisericii fiind făcută de către Prea Sfințitul Părinte Episcop de Huși, Ioachim Vasluianul, delegat de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Prea Fericitul Părinte Daniel, paroh fiind preotul Munteanu Constantin.

(www.sfgheorghetgneamt.iasi.mmb.ro/13425-scurt-istoric)

BISERICA Sf. HARALAMBIE

Zidită din piatră și cărămidă, biserica include în construcția ei și clopotnița. candela la temelia acestui lăcaș a fost pusă la data de 24 aprilie 1853 în ziua Izvorului Tămăduirii, terminându-se după trei ani de la turnarea fundației. Comparativ cu celelalte bisrici din Tg. Neamț, este cea mai nouă, sfințirea ei având loc la 23 aprilie 1856. Pisania acestei biserici se află deasupra ușii și menționează: „Anul 1853 aprilie 24, S-au început această biserică a se zidi cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos și a Prea Curatei Născătoarei maicein sale și a Sf. Mucenic Haralampie a căruia să prăznuiești hramul, în zilele preasfințitului mitropolit Kirio Kir Sofronie Miclescu prin osârdia stăruinții d.d. Gavril Gheorghi Rusu, Năstase Gheorghi Rusu, Dumitru Mosii, Petre Hâra, grigori Boureanu, Toader Crăcăoanu, Vasile Brusturean, Ștefan Burlacu, Ioniță Boureanu, vasile a Popii, gavril Simionovici, Neculai Nistoroiu, Ion Mărgean, Scarlat Manoliu, Neculai Bicleanu și cu ajutorul mai multor ctitori. Iară după inceniul întâmplat la 1882, martie 5, s-au acoperit și zugrăvit înăuntru păreții prin stăruința epitropilor: preutu Ioan Posa, Teodor …”(text lipsă). Veniturile bisericii se ridicau la suma de 1604 lei, iar cheltuielile la 1906, deci un neajuns de 302 lei. Veniturile proveneau din arenda unei mori „în luncă”, a unei dugheni de lângă biserică, a două odăițe și din jumătate din chiria altei case. Situația era aceeași și în anul 1867.

Amintesc acum și pe înzestrătorii bisericii, morți și vii așa cum ni-i prezintă „sinodicul bisericii alcătuit la data de 11 martie 1872 de către V. Spiescu iconom și înregistrat la Protoeria jud. Neamț cu nr. 968/1874 martie 5:

Morți – Gavril Gheorghi Rusu, Dumitru Moisii, Petrea Jora, Stephan Burlacu, Vasile Brusturean, Neculae Nistoru, Ioan Boureanu, Thoderu Crăcăoanu.

Vii – Anastase Gh. Rusu, Grigore Bourian, Gavril Semionici, Ion Merghean, Scarat Manole,Necolae Gîrțanu

Cel dintâi epitrop al bisericii a fost Gavril Gh. Rusu, care a administrat făcând totodatî multe îmbunătățiri, la anul 1863. După ce și-a dat demisia în locul lui a fost ales Gavril Semionovici, care a avut grijă de averea bisericii până în 1865. și el a demisionat iar în locul lui a fost ales epitrop Costachi Stephănescu”.

Cu o formă de corabie, biserica este împodobită cu pictura în ulei, făcută de pictorii Nicolae Lefteriu și Ionică Zugravu, iar la pictura catapetesmei, care este o adevărată capodoperă, a lucrat numai pictorul Lefteriu. Este sculptată în lemn de tei și acoperită cu foiță de aur. Ca obiecte de valoare istorică putem aminti de: un potir de la biserica Sf. Lazăr datat 12 mai 1855; o icoană a Maicii Domnului provenită de la biserica Sf. Lazăr și despre care se crede că ar fi fost de fapt din biserica Sf. Nicolae din Cetatea Neamț. Mai sunt și diferite cărți de ritual din secolul XVIII și XIX. A fost supusă unor renovări dintre care m,ai însemnate au fost cele din anii 1931, 1938, 1956. A fost pe rând filială a bisericii Sf. Nicolae Țuțuieni și Sf. Ilie pănă în anul 1942 când, prin stăruința vrednicului preot Gheorghe V. Coșofreț, biserica Sf. Haralambie a fost ridicată la rangul de parohie.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

BISERICA SF. VOEVOZI (POMETEA)

În zona cea mai de sus a orașului Târgu Neamț se găsește cea mai veche zonă a orașului, anume mahalaua Pometea. Terenul fiind în pantă, având perspectiva spre sud, zona este favorabilă culturii pomilor. De aici îi vine și denumirea de „Pometea”.

Pe la sfârșitul sec. al XVIII-lea, credincioșii din mahalalele Pometea și Pârâu-Ursului neavând nici un locaș de închinăciune solicită Mitropoliei, aprobarea pentru a ocupa biserica armeană care fusese încă de pe la 1633 biserică săsească. Obțin aprobarea și din partea Episcopiei Armene din Suceava pentru cedarea bisericii care de altfel era într-o stare deplorabilă. După dscuții cu stăreția Mănăstirii Neamț pe moșia căreia se afla biserica armeană, s-a hotărât ridicarea unei noi construcții, lângă cea veche din piatră și cărămidă.

(www.sfvoievozi.iași.mmb.ro/1580-scurta-monografie-parohiei)

Despre originea lăcașului de cult din Pometea mai aflăm date de la hatmanul Teodor Balș, însărcinatul la ținuturile de Sus, care semnalează că din zidurile cetății Neamț se ia piatră pentru construcții, și o anumită cantitate, să fie folosită la consolidarea bisericii existente, cu aprobarea isprăvniciei Nr. 309/8 august 1834. Putem desprinde concluzia de aici că în Pometea exista deja o biserică, mult anterior acestei consemnări, construită din lemn și care avea nevoie urgentă de prefacere. În situația dată, s-a ajuns la concluzia că mai avantajos ar fi să se construiască alta nouă, din zid.

Sinodicul bisericii arată că „s-a făcut din ordinul Înalt prea Sfințitului Mitropolit al Moldovei și Sucevei și exarh al Plaiurilor, Chirio-chir Calinic Miclescu, anul 1872”. Numai că aici este o eroare: costrucția bisericii a început în 1834 și s-a terminat în 1837, fiind sfințită de preasfințitul arhiereu Meletie Racoviță. Pe atunci arăta ca și astăzi. În anul 1838 iconostasul și catapeteasma actuală au fost confecționate la Mănăstirea Râșca, iar porticul și clopotnița s-au edificat în anul 1862. A fost împodobită treptat cu icoane, veșmintele și odoarele fiind făcute cu osârdia enorilor și epitropilor, care au administrat partea materială la anul 1840.

Pentru ridicarea și înzestrarea acestei biserici, cel mai susținut efort a fost depus de către „iconomul Chiriac Stamatiu „care a umblat și s-a străduit pentru edificarea acestui Sfânt Templu”. Pe lângă el se mai poate aminti și Anton Patrașcu „care cu a sa cheltuială s-a pictat-zugrăvit catapeteasma acestei sfinte biserici”.

În 1872, la 10 martie, paroh era Constantin Borcescu.

Într-un penticostar, tipărit la Mănăstirea Neamț, în anul 1834 se poate desluși următoarea însemnare: „Acest penticostarium s-a dăruit Sf. Voievozi din Pometea (…)”. O altă știrearată că „Acest potir cu tacâmul lui s-au făcut de d-lui calfa Neculai Cernevschi și s-au dăruit bisericii Sf. Voievozi spre pomenirea lui și a tot neamul lui. Luna iunie 24, 1844”.

A urmat o perioadă cu intrigi de tot felul, „atât din partea preotului cât și din partea enoriașilor, a diverșilor protectori și epitropi. Cine se făcea vinovat de toate aceste, nu se știe.”

În anul 1867, în statele de prezență ale slujitorilor acestei biserici figurau următorii:

1 – Duhovnicu Costachi Borcescu – leafă după budget – 280 lei

2 – Preutu Manolachi Ciudin – 280 lei

3 – Preutu Ion Stan – 280 lei

4 – dascălu Grigori Roșca – 75 lei

5 – Dascălu Chiriac Paraschiv-Ropotă – 75 lei

Venitul bisericii se limitau la cele de la „cutia bisericii”: 100 lei dar neajunsul trecea de 1000 de lei.

Până în anul 1898, biserica avea 3 turle, cu bolți zidite din cărămidă și acoperite cu draniță. datorită acestui fapt, au fost necesare reparații repetate, unele de amploare la nivelul acoperișului. Zidul bisericii are o grosime de 1,40 m. Cu toate acestea este bine luminată de patru ferestre mari cu ogive și de terei ferestre mai mici. Înm anul 1946, s-a executat pictura în întregime, de către zugravii Vasile Muraru și Vasile Vodă din Tg. Neamț. Instalația electrică datează din 1940. (Anul de referință este 1977)

Printre obiectele de valoare artistică și istorică, se poate aminti: unsfânt potir din 1844 din argint aurit, o sfântă Evanghelie îmbrăcată în argint din anul 1861, un sf. Epitaf al Domnului nostru Iisus Hristos adus de la Kiev în 1900, un sf. chivot din argint adus tot de la Kiev, o icoană reprezentând „neamurile” Domnului, pictură pe pânză după izvodul rusesc din 1853. Dintre cărțile vechi: 1 molitfelnic din 1811, 1 Apostol din 1814, 1 Tipicon din 1816, o Psaltire din 1817, 1 octoih din 1832, 1 penticostar din 1834 ș.a.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

În anul1944, biserica a fost devastată prin spargere, distrugându-se mobilierul, furându-se veșminte, covoare și alte obiecte.

Din documentele existente se adeverește faptul că biserica avea un cimitir care fusese constituit încă de la începuturile ei dar care și-a încetat activitatea odată cu înființarea cimitirului orașului în anul 1864. S-a reânființat în 1991 dar la scurtă vreme a devenit neâncăpător fapt ce a determinat parohia să cumpere și terenul din partea de răsărit pentru lărgirea cimitirului. În anul 2002 s-a consolidat clopotnița ridicată în anul 1862, după 1990 făcându-se noi lucrări de construcție și consolidare. La 12 iunie 1994 biserica a fost sfințită de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitriopolit al Moldovei și Bucovinei.

(www.sfvoievozi.iași.mmb.ro/1580-scurta-monografie-parohiei)

BISERICA Sf. NICOLAE – ȚUȚUIENI

Pe timpul când la cîrma Imperiului habsburgic era Maria Tereza, datorită fiscalității excesive, introduse, foarte mulți români din Transilvania au luat calea Moldovei, împreună cu turmele de oi, cu familiile lor, unii dintre ei, ajungând și la Tg. Neamț, unde s-au stabilit în partea de sus a orașului, care ulterior a devenit o mahala a acestuia, cunoscută sub numele de Țuțuieni. Ei, țuțuienii, au fost în cea mai mare parte ctitorii bisericilor cu hramul Sf. mucenic Haralambie și Sf. Ierarh Nicolae. Biserica a început a se zidi la anul 1836 aprilie 15 și s-a terminat în anul 1839 decembrie 3, când s-a sfințit de protoereul secțiunii a II-a a acestui județ, Grigori Butescu, după ordinul Înalt prea Sfințitului Mitropolit al Moldovei Veniamin Costache menționa epitropul I. Bradu în sinodicul bisericii. La începu a fost construită din lemn din care cauză după 40 de ani „abia se mai poate ține doi,trei ani de zile”. În aceste condiții, „mitropolia și poporănii” au hotărât să construiască o alta „din material nearzător”. O contribuție deosebită în acest sens au adus-o arhitectul A. Castanovici și primarul orașului. În anl 1887, biserica veche din lemn a fost demolată.Ca venituri, biserica Sf. Nicolae, avea la 1898 următoarele: „210 lei încasări, o casă (pitărie) 125 lei, și o casă 25 lei, subvenția comunală 2651 lei”. Preot era pe atunci V. Enăchescu, iar enoriașii erau în număr de 336. Era despărțită de parohia Adormirea de următoarele hotare: „din partea atenanselor spitalului ocolindu-se biserica Sf. Lazăr pe sub munte, pe marginea razei orașului despre nord, până la bariera Pârvu, de aiceape marginea mahalalei Țuțuieni despre apus până la apa Ozana ce desparte orașul de comuna Humulti, până la eadin urmă casăde locuințe din raza orașului, despre Boiște și spre răsărt până la cimitir, de aici se ia apa Nemțișoru spre apus spre centru orașului, prin oborul vitelor, pe la podul Grama și până la poarta spitalului servește de hotar strada Ștefan cel Mare până la farmacie. De aic, strada Muntele, până la poarta spitalului despre nord, de unde au început limitarea hotarelor dintre parohii”.

Sunt amintiți dintre binefăcătorioi acestei biserici, preotul Enăchescu, institurorul Gh. Cosmovici, preotul I. Possa. Începând cu 1909 biserica avea ca filială și biserica Sf. Haralambie. Peste 20 de ani, în 1929, ca păstor la această biserică ajunge preotul Grigore Hogea, care a înzestrat-o cu multe obiecte de cult, s-au făcut multe reparații și lucrări de întreținere. Din 1952, preotul Ioan Moraru preia parohia. A păstorit-o mai bine de 25 de ani. Este de amintit faptul că pictura bisericii a fost făcută de către Nicolae Lefteriu, ucenic al marelui Nicolae Grigorescu care a executat picturi și la biserica Sf. Haralambie. Printre obiectele cu valoare istorică și artistică aflate în această biserică se pot aminti:un epitaf cusut cu fir pe catifea din secolul XVIII, cărți de ritual din secolul XVIII – XIX printre care o carte de învățătură de la 1851, majoritatea provenite de la biserica Sf. Lazăr, precum și pisania de la fosta biserică Sf. Lazăr, încastrată în zidul clopotniței. Cea mai veche icoana datează de la 1831 – Sf. Trei ierarhi și Sf. Maria.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

BISERICA SF. LAZĂR

Duopă demolarea bisericii domnești și mutarea ei în satul Pluton din comuna Pipirig, enoriașii parohiei rămăseseră fără locaș de închinăciune. Dat fiind situația cu totul deosebită ce s-a creat, mănăstirea Neamț s-a implicat în ridicareacunui alt lăcaș. Lucrările au demarat la 1853 și au durat un an după care s-a sfințit și a primit patronul Sf. Lazăr. Pe peretele din dreapta al bolții clopotniței de la biserica Asf. Nicolae-Țuțuieni se găsește pisania de la această biserică, a Sf. Lazăr care ne spune că: „Întru slava cei de o ființă de viațăm făcătoarei și nedespărțitei Treimi și întru cinstea Sfântului și dreptului Lazărcelui de patrazi invie s-au ridicat această biserică din temelie, zidindu-să pe locul bisericii ce au fost zidită de fericitul întru pomenirea Domn Io Vasilie Lupu Voevod î zilele bnecedinciosului și de Hristos iubitoriu domn Io Grigrie Alecsandru Ghica voievod cu binecuvântarea prea sfințitului mitropolit al Moldovei Kirio Kir Sofronie, prin sârguința pres cuviosului arhimandrit și starețu Sfintei monastiri Neamțul și Secul, Kir Neonil, la anul mântuirii 1853”.

Pisania a ajuns aici datorită faptului că biserica Sf. Lazăr devenise filială a bisericii Sf. Nicolae-Țuțuieni.

Din Sinodic se reține că „biserica este dedicată sărbătoarei Învierei Sf. și dreptului Lazăru (…) și s-a sfințit tot în acel an de fostul stariț Naftanail schimbându-se din patronul Sf. Dimitrie și numindu-se de Sf. Lazăr(…)”.

În 1868 la incendiul care a avut loc după cel din 1864, „au arsu acoperământul ei fiind de draniță,unde de către poporăni și alți binefăcători s-au acoperit iarși cu draniță zidindu-se un turn spre a servi de clopotniță atât bisericii Sf. Lazăr cât și bisericei de la spital.

1872 Decembrie 1. Paroh Gheorghe Creangă Iconomu”.

Ca urmare a trecerii întregii averi ce i se cuvenea de drept paraclisului de la Spital care aparținea mănăstirii Neamț atât clerul cât și enoriașii, nemulțumiți, s-au adresat de mai multe ori în scris primăriei din Tg. Neamț. Primăria nu se sinchisea cu nici un fel de răspuns . Totuși, în 1867, răspunde totuși epitropului Simion Rusu într-un mod cu totul nesatisfăcător și fără nici u8n fel de speranță. primul preot care a slujit aici a fost Nicolae Oșlobanu, numele lui întâlnindu-l pentru prima dată în 1867 semnând pentru primirea salariului. Deși răspunsul din partea autorităților cu privire la alocarea unui buget bisericii erau constant negative, la 23 decembrie 1876, prefectura comunică primăriei că „d-l primar va îngriji a se satisface necesitățile reclamate de epitropii bisericii Sf. Lazăr”. Totul a rămas însă la stadiul de vorbe.

În aprilie 1880, murind preotul Emanoil Ciudin, urmașul său, preotul Alexandru Possa arăta la 8 iunie 1881 primarului orașului că până în acel moment biserica nu primise nici un fel de subvențiecerând constant drepturile ce se cuveneau de ani buni de zile. Nimic însă. Refuzuri și așteptări în van. În anul 1894 în condițiile arătate, biserica Sf. Lazăr era închisă. De fapt ea nu mai funcționa de prin 1890. Cel din urmă preot, Dimitrie Olteanu care slujise timp de 10 ani a plecat la biserica Sf. Gheorghe ca și cantor iar apoi ca eclesiarh la biserica Asf. Haralambie. Majoritatea obiectelor de cult „s-a permutat la biserica Sf. Haraampi spre păstrare, când s-au făcut invaul de către preutul I. Possa și T. Moisi Dumitru … și fiindcă interesul constă în allarea clopotului al II-lea, se arată că acel clopot se află tot la Sf. haralampi spre păstrare, de unde se poate lua după învoirea ceor ce au contribuit cu facerea lui și să se permute la cimitirul orașului”. La 30 august 1894 primăria se adresa Mitropoei Moldovei și Sucevei, arătând că biserica Sf. Lazăr este în ruină drept pentru care cere aprobare să ia cele două clopote și să le pună la capela cimitirului din oraș.

Cu biserica Sf. Lazăr nu s-a întâmplat nimic din ceea ce putea să bucure credincioșii. A ajuns „un morman de pământ, nedefinit ca formă, acoperit cu bălării, în fundul grădinii spitalului, (care) pare a spune că acolo ar fi fost pe vemuriimprovizata locuință a Sfântului și dreptului Lazăr”.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

BISERICILE Sf. DIMITRIE ȘI Sf. DIMITRIE (NOU) DIN PARACLISUL SPITALULUI

După biserica domească socotită ctitorie a lui Ștefan cel mare, în Tg. Neamț pe la 1634-1641, apăruse o nouă ctitorie voevodală, biserica Sf. Mucenic Dimitrie, care a fost zidită și înzestrată de către Domnitorul Moldovei, Vasile Lupu. Prima dată, la ridicarea construcției sa folosit lemnul dar la temelie s-a pus piatră. Era localizată pe locul unde se găsește astăzi grădina spitalului orășenesc. Mărturii despre această biserică, despre existența ei ne aduce la cunoștință pentru prima dată Pietro Diodat care spunea că „ … în Tg. Neam țsunt două biserici din lemn, una din ele având hramul Sf. Dimitrie”. Un act din 19 aprilie 1641, ne aduce la cunoștință faptul că domnitorul Vasile Lupu scutește biserica sa din Tg. Neamț „de toate dările și-i dă dreptul de a culege vama mică și vama mare de la nuguțătorii ce sec duc și de la cei9 care vin de peste munți, iertând joldul, podvada, caii de olac și altele”. Mănăstirea Neamț. Când a fost făcut spitalul, a făcut și o capelă căreia i-a pus hramul Sf. Dimitrie, mutând hramul din biserica veche domneascî în capelă, iar în locul bisericii din lemn pentru alinarea sufletească a foștilor enoriași, le zidește o altă biserică tot pe locul celei din lemn, dar de data aceasta din zid, cu hramul Sf. Lazăr. Se spunea pe atunci de către cunoscătorii situației că Mănăstirea Neamț a făcut această mișcare pentru a lua toate terenurile fostei ctitorii a lui Vasile Lupu. Fosta biserică din lemn care a rezistat până în anul 1853, an în care a fost dezasamblată și dăruită satului Pluton, în comuna Pipirig, la 26 km de Tg. Neamț.

După cum arătam anterior, în anul 1845 s-a început zidiorea spitalului odată cu biserica din mijloc care avea ca patron pe Sf.Mare Mucenic Dimitrie, cu praznic la 26 octombrie. Construcția bisericii a durat până la sfârșitul anului 1852 când s-a sfințit de către mitropolitul Sofronie Miclescu în prezența domnitorului Grigore Alexandru Ghica și a starețului Neonil al mănăstirilor Neamț și Secu. Dintr-un document aflat sub păstrarea Epitropiei Mănăstirii Sf. Spiridon din Iași, îi aflăm ca și ctitori pe:

„– Fericitul stareț a Monastirii Neamțu și Secul Nionil

– Eromonahul Teofan

– Ghenadi Placa cămărașul dimpreună cu tot soborul și binevo-itorii care au stăruit și ajutat la acest Sf. edificiu

– Gheorghe Creangă, iconom, fratele mamei lui Ion Creangă, Smaranda, (…)”.

Din sinodic, reiese că înzestrarea cu mobilier, obiecte de cult, veșminte și toate cele trebuitoare s-a făcut de către Mănăstirea Neamț.

Primul slujitor al acestui paraclis a fost preotul de mir Gheorghe Creangă, de care am amintit anterior, și care a fost hirotonisit avându-se în vedere deservirea adcestui paraclis, loc unde a slujit până la adânci bătrâneți. După moartea lui, la paraclisul din spital, au mai slujit diferiți călugări trimiși de către Mitropolie. În momentul trecerii spitalului și paraclisului sub administrația Epitropiei Sf. Spiridon din Iași (5 martie 1866) slujitorii erau numiți și plătiți de către Mănăstirea Neamț iar după această dată de către Epitropia Sf. Spiridon din Iași.

După anii 1864 și 1888 când au avut loc împroprietăriri ale țăranilor de pe moșiile din jurul Târgului, fosta proprietate a paraclisului trece în stăpânirea țăranilor, locuitori pe teritoriul Târgului Neamț. Din 1930, slujbele nu se mai țineau aici cu regularitate, adică în fiecare duminică și sărbătoare ci doar la zile mari și în special în ziua hramului bisericii. La 12 septembrie 1952, în ziua Sf. Spiridon, se face în acest paeraclis ultima Sfântă liturghie, chiar la data când se împlineau 100 de ani de la inaugurarea spitalului și de la sfințirea ei. Autoritățile comuniste motivau că spitalul a devenit neâncăpător, din care cauză „s-a simțit nevoia ca incinta unde funcționează capela-biserică să se ocupe pentru interesele spitalului”. La 6 februarie 1953 Ordinul Mitropoliei nr. 1036 a dispus ca inventarul paraclisului să treacă la biserica din cimitir, catapeteasma putând fi văzută și astăzi.

(I.Creangă- Amintiri din copilărie, Ed. 1970, partea a II-a, pag. 76-77; D. Constantinescu, Dr. A. Grigorescu, Dr. V. Grigorescu, Dr. Miron Sorin: Din trecutul istoric al spitalului din Tg. Neamț, 1962, pag. 20; Preot N. Gheorghiu: Istoricul capelei și a cimitirului din Tg. Neamț; (Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

BISERICA Sf. NICOLAE – HUMULEȘTI

Prima informație despre existența unei biserici în Humulești ne parvine de la autorul „Amintirilor din copilărie”, Ion Creangă care, amintind despre disensiunile existente dintre fostul său învățător ieromonahul Isaia Teodorescu, de la Școala domnească din Tg. Neamț și preotul N. Oșlobanu de la biserica Sf. Lazăr tot din Tg. Neamț, menționând: „ … și mi se pare că avea mare dreptate bietul bătrân, căci în locul bisericii Sf. Lazăr, fusese altă biserică de lemn, al cărei hram era Sf. Dimitrie, făcută și înzestrată cu moșie de Vasile Lupu voevod, ca și cea de la noi din Humulești”. Reiese destul de clar că, domnitorul Vasile Lupu făcuse și la Humulești o biserică pe care a înzestrat-o cu moșie, asemenea celei din Tg. Neamț, cu hramul Sf. Dimitrie. Deci pe la anul 1650 satul exista și avea chiar o biserică domnească. Cea mai veche însemnare despre această biserică, o aflăm pe o sf. Evanghelie, scrisă cu litere chirilice: „Această Sfântă aEvanghelie am cumpărat-o eu iereul Isache, cu 10 lei am dat-o sf. Biserici ce este hramul Sf. Nicolae din Humulești ca să fie neschimbată a bisericii și cine o va fura, să fie sub blestemul Sf. Nicolae și a celor 318 părinți de la Nicea. Anul 7302, Maiu 11 (1794)”

Restul cărților datează după anul 1800. pe la 1829, biserica era considerată prea mică și „slabă” – în sensul că era o lucrare fragilă. Avînd în vedere tocmai acest lucru era imperios necesar construirea alteia mai durabile, mai mare și mai rezistentă și care fiind deja începută , la 1835 s-a consemnat terminarea ei. În arhiva parohiei s-a găsit următoarea consemnare: „ (…) Turlele erau în număr de trei, două mai mici și una mai mare. În cea de deasupra pridvorului erau clopotele, 5 de toate. Unul din 1805 care servise și la prima biserică și cel de la 1889 dăruit de Gavril al Diaconului”. În sinodicul făcut la 1872, se amintește faptul că frumoasa catapeteasmă a bisericii a fost făcută cu cheltuiala celor doi ctitori Ioan Boitan și Neculai Boia. Totuși, această biserică a fost demolată în 1910 și refăcută în forma de atunci în satul Șoimărești, fiind dăruită enoriașilor de acolo care nu aveau biserică.

Înălțarea bisericii actuale, a fost făcută ca urmare a aprobării solicitării enoriașilor humuleșteni de către Mitropolie, cu nr. 1237 din 19 iunie 1896. Este din zid de această dată, ridicată pe o temelie de piatră de carieră, cu două turnuri și cu un număr de cinci clopote. Este cu o arhitectură în stil romanic și are o formă de corabie. Construirea ei a durat 9 ai iar costurile au fost mari, ajungându-se la suma de 27.000 lei. Pictura a fost executată de Ioan Luchian, nepotul vestitului pictor Ștefan Luchian, iar arhitect inginerul Lipitzer Petru. Sfințirea ei s-a făcut la 11 noiembrie 1908.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

Extras De pe deciziunea Nr. 69 din 23 septembrie 1920

Comisiunea, decide:

Fixează pentru terenul expropriat aparținând biseruicei Sf. Nicolae din Humulești, Târgu Neamțu, în suprafață de 24 ha, 54 arii, prețul de 1.120 lei hectarul, teren de arătură.

Cu apel.

Președinte, D. Cihodariu

Membri: I. Țapu, N. Comoniță, I. Crețulescu.

Grefier: G. Moldovanu

Certific exactitatea:

Grefier, G. Moldovanu.

(M.O. – Nr. 179 / Marți, 10 noiembrie 1920)

BISERICA Sf. GHEORGHE – BLEBEA

Pe malul părăului Neamț, la răsărit de Tg. Neamț, sub dealul Boiștei există o așezare omenească provenită din contopirea a două sate. Mănești și Blebea. Prima, este cu o vechime de mai bine de șase secole și care de-a lungul timpului i-a dispărut și numele. Mai există un loc numit „Țarina Măneștilor” care mai păstrază numele, undeva în stânga pârâului Neamț. În catagrafie pe anul 1832 Măneștiul mai apărea doar cu un număr de 9 locuitori; nici preot, nici dascăl, nici un bătrân și nici văduve.Dar, odată cu decăderea satului Mănești se ridica Blebea, sat care la aceeași dată avea 30 de locuitori, 5 bătrâni și 2 văduve. Este mai mult ca sigur că numele acestui sat vine de la o persoană care se numea Blebea. În sprijinul acestei teorii ne vine un înscris dintr-o carte ce se găsește la biserica din Humulești în care, marginal, deși stricată la lșegat și de oprea multă folosință se poate distinge că „la anul 1821 fiind bătălie la Secul … sau răscumpărat de robul lui Dumnezeu Dănilă, ginerele lui Stratul Blebea …”. S-ar putea ca acest Stratul Blebea să fie un frate al starețului Ghedeon-Grigorie Blebea.

După aproape 100 de ani o asemenea inscripție se află și pe catapeteasma din fosta ctitorie a lui Ioanichie (vechiul schit de la Vovidenie unde-și făcuse ucenicia) strămutată la Blebea. Se păstrează și numele zugravului: „Această Sfântă Biserică împreună cu catapeteazma, după cum se vede, s-au făcut din temelie, de sfințenie sa chir Ioanichie episcop Romanului, împreună cu fratele sfinției sale, eromonah Nicolae, Și s-au zugrăvit de robul lui Dumnezeu Ioan, zugrav din eparhia Ohridului și cu ucenicii mei: Iacov, Ioan. Luna dechemvrie (…). Aciaste sfinte icoane cu toată catapeteazma s-au zugrăvit de robul lui Dumnezeu Ioan, zugravul din eparhia Ohridului, Anul 1755, dechemvrie 2”.

Sinodicul bisericii din Blebea – un izvor de informații cum nu se poate mai veridic – arată că: „Biserica din Anexa Blebea comuna Petricani (pe atunci) au început a se zidi la anu(l) 1828 și s-au terminat la anu(l) 1832, martie 9/21. S-au sfințit atunci din ordinu înaltului preasfințit mitropolit Veniamin Costachi, de părintele protoereu Grigore Butescu. S-au podit la anu 1862 pe pari cu dulapi. Clopotnița aparte și două clopote. Clopotnița este făcută la anu 1838 cu cheltuiala statului”.

Mai mult ca sigur că biserica din Blebea a fost încă de la început o biserică parohială deoarece prin 1878-1880, biserica Sf. Vasile din satul Grași (astăzi Dumbrava) ajunge filială a bisericii Blebea. Astăzi, biserica din Blebea nu se mai află în forma ei inițială pentru că în decursul anilor a mai suferit prefaceri. Cert este că în 1951 biserica s-a mai alungit cu încă 3m.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

BISERICA (MĂNĂSTIREA) SF. NICOLAE DIN CETATEA NEAMȚ.

Cel care ne-a lăsat o descriere foarte apropiată a mănăstirii din Cetatea Neamțului – care de altfel era și prima – a fost misionarul papal Bandini. Informațiile lăsate de el au fost verificate prin alte relatări ale istoriei bisericii din cetate iar mai apoi a mănăstirii. Din anul 1665, avem un document , care menționează că mănăstirea din Cetatea Neamțului fusese pusă sub ascultarea M-rii Secu încă de pe timpul lui Ieremia Movilă, deci cu 40 de ani înainte de ceea ce a făcut Vasile Lupu, adică declararea bisericii din cetate ca drept mănăstire.

Ca urmare a cercetărilor istorice îmntreprinse, s-a ajuns la certitudinea că mănăstirea din Cetatea Neamțului se afla situată la etaj, întocmai celei de la Cetatea Sucevei.

Vasile Lupu, după ce a reparat cetatea, a pus o piatră cte care era dăltuită inscripția: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, io Vasilie Voievod, domn al Țării Moldovei, am terminat cu bine lucrul la Cetatea Neamțului. Anul 7154 (1646)”.

(Dionisie Udișteanu – Graiul evlaviei străbune, I-Inscripții și însemnări la Secu, Cernica, 1939, pag. 12; Ilie Minea, L. Grigoraș și ing. Gh. Cojoc – Din trecutul Cetății Neamț, extras 1940 din „Cercetări istorice”, an XVII, Iași, 1943, pag. 186-187)

În prezent, această piatră se găsește la M-rea Secu, unde a fost dusă după distrugerea cetății. În alte izvoare, de asemenea din vechime, de la M-rea Pângărați dar aflate la M-rea Hlincea găsim însemnarea precum că „la 1650 … Vasilie Lupu Vodă au restaurat mănăstirea din Cetate și au înzestrat-o cu averi”. Printre acestea se găsea satul Mănești, care se afla în hotar cu Târgul din Jos, sat dispărut în a doua jumătate a secolului trecut, Oglindeștii și Slobozia de sub Cetate, numită mai apoi Vasileuții, iar azi Condrenii, suburbie a Târgului Neamț. Tot sub stăpânirea Mănăstirii din Cetatea Neamțului se aflau și poienile numite Slatina unde de altfel se află și astăzi vechea fântână cu slatină”. Dintr-o altă mărturie, datată din 7 mai 1691 aflăm că întreg Timușul (masivul nordic) era al mănăstirii din cetate, în acest fel, mănăstirea stăpânind și celelalte fântâni cu slatină, care se găsesc de asemenea și astăzi: Slătioara, Puturosul, Căprăria și Culeșa. După ce a realizat un schimb de sate cu postelnicul Constantin, mănăstirea a luat sub stăpânire și „satul Răucești, cu curți gata, cu toți vecinii, cu locuri de mori pe Sarata, cu locuri de prisăci și de fânaț, precum și 200 de stupi”. Mănăstirea avea și robi țigani, pe care mai târziu îi va întări voievodul Gheorghe Ghica. Alte indicii despre mănăstirea din Cetate, ne parvin din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astfel, în aprilie 1661, „egumenul Ioan de la sfânta mănăstire din Cetate, cumpără de la Iftimie Boțul, o casă în Tg. Neamț, din gios de biserica cea domnească, unde este hramul Sf. Dimitrie”.

Odată cu uciderea domniței Ruxandra în Cetatea Neamțului de către cazaci care pătrunseseră în cetate cu ajutorul unui boier moldovean trădător. Cazacii n-au luat numai banii și odoarele pe care le-au găsit la cei ce se adăposteau în Cetate, ci și documentele mănăstirii din cetate. Călugării , în această situație s-au plâns la domnie, cerând să li se trimită hotarnici, cu care, pe baza mărturiilor să poată obține noi cărți de proprietate.

La 10 iulie 1691, Constantin Cantemir a dat un hrisov în care se spunea că „au venit soborul mănăstirii de la Cetatea Neamțului, cu egumenul Athanasie și au arătat, cum în acele vremi grele și prăzi de prin toate părțile și de tâlhari … atunci au luat uricele ce au fopst de ocină a mănăstirii și le-au sfărâmat și le-au luat toate și acum și unii și alții impresoară moșiile …”.

Și tatarii și cazacii știau bine pentru ce furau documentele de acest gen: peste ceva timp, ele se transformau în bani. Pe timpul domniei lui Dimitrie Cantemir din anul 7217 (1711), au reapărut în Moldova părin răscumpărare atât o Evanghelie furată de la biserica „Adormirea Precistei” din Tg. Neamț cât și anumite zapise și ispisoace. Trecuse doar 25 de ani.

(D. Constantinescu – Campania de săpături din 1940 de la Cetatea Neamțului și Raport asupra săpăturilor din 1942, în Anuarul Centrului Monumentelor Istorice pe 1943, București, 1946, pag. 115-178)

CAPELA DE LA CIMITIRUL TĂRGULUI NEAMȚ

Datele despre capela de la cimitirul Tg. Neamț, provin în cea mai mare parte de la lucrarea preotului Nicolae gheorghiu, fost preot paroh la biserica catedrală „Adormirea Maicii Domnului”. Din această lucrare aflăm că până la anul 1862, în Tg. Neamț înmormântările se făceau în curțile bisericilor din fiecare parohie. În anul amintit mai sus, serviciul sanitar al orașului a dat o decizie prin care – din motive de sănătate – interzicea înmormântările în centrul orașului. Mai întăi s-a procurat terenul care a fost găsit pe dealul Pometea de la un anume Vasile Roșescu, în suprafață de 80 de prăjini (1.50 Ha). Locuitorii din acest cartier însă nu voiau un cimitir în zona lor și au recurs la niște tertipuri prin care au determinat autoritățile orașului să renunțe la proiect și să cumpere un alt teren de la un boieraș, Dumitru Luchian. Primul mort îngropat în cimitirul orașului a fost o bătrână, Maranda Răileanu. Pe acel teren, care a devenit deci cimitir se afla și o casă, care a fost transformată în casă mortuară,care va servi la prohodirea morților sau la depunerea lor până la momentul îngropării. Această casă însă abia se mai ținea chiar la momentul achiziționării terenului din care cauză prin anul 1930 a fost demolată. În 1933, primarul Târgului Neamț N. Dușescu a aprobat construirea unei capele în cimitir. Prin contribuția multor târgoveți, a preoților și a cântăreților dar mai puțin a primăriei s-a reușit ca la data de 14 septembrie 1934 să se „pună candela”, în prezența unui sobor de preoți în frunte cu P.S. Grigorie Leu, Vicarul Sf. Mitropolii Iași și mai târziu Episcop de Argeș. I s-a dat hramul Sf. părinți Ioachim și Ana, actul de fundație arătând: „Cu puterea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu împreună lșucrarea Prea Sfântului său Duh, s-a pus temelia acestei Sfinte Biserici cu hramul Sfinților Părinți Ioachim și Ana, în ziua de 14 septembrie 1934, de prea sfinția sa Grigorie, vicar al Sfintei Mitropolii a Moldovei și Sucevei Iași; iar Duminică 5 iulie 1953 s-a sfințit acest sf. lăcaș de Înalt prea Sfinția sa Mitropolitul Moldovei și Sucevei Sebastian Russan, fiind patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian. Președinte al RPR –Dr. Petru Groza, Președintele Consiliului de Miniștri și al Consiliului de Stat-Gheorghe Gh. Dej, Președintele raionului Neamț-Gheorghe Pașcu, Președintele Sfatului Oraș Tg. Neamț-Gheorghe Pavel Dăscălescu-Oglinzi, Protoiereul raionului Tg. Neamț p.c. părintele Ioan Morariu de la parohia Sf. Nicolae, Țuțuieni, Tg. Neamț. A fost format și un comitet de inițiativă care s-a implicat și a asistat efectiv începând de la fundația bisericii și până la sfințire. Din el făceau parte: preotul Nicolae Gheorghiu de la parohia ”Adormirea”, Tg. Neamț; Dr. Alexandru Bordescu-medicul orașului; Nicolae Adam- comerciant; Gheorghe Cotfas-oficiant sanitar, Nicolae Singhel-financiar. Preoții orașului care au contribuit cu toate puterile pe parcursul lucrărilor bisericii cu donații substanțiale au fost: preot Gheorghe Bejan de la parohia Sf. Ilie, preot A. Ionescu-parohia Sf. Gheorghe, preot Haralambie Marcoci-Sf. Voievozi, preot C. Vasiliu-Sf. Haralambie, preot Gheorghe Coșofreț-Sf. Haralambie, preot C. Cosma-Humulești, preot Grigore Hogea-Țuțuieni, care în mod deosebit a fost un permanent donator și subsemnatul, preot Nicolae Gheorghiu care am și condus lucrarea. Acest act de fundație semnat este în original în piciorul Sfintei Mese”. (…) A urmat apoi o masă în curtea cimitirului la umbra teilor … 700 litri borș, sarmale, friptură, vin, rachiu. Au venit și enoriașii cu coșărci de mîncare. Dar până la urmă a tăbărât lumea la jertfă și a luat-o toată, absolut toată – vorba lui Anton Pann – de la lume adunate și iarși la lume date”. Biserica a fost pictată în interior iar înzestrarea cu icoane și mobilier, obiecte de cult s-a făcut cu cele ce au mai rămas în paraclisul spitalului Sf. Spiridon din Tg. Neamț și care proveneau și ele fie de la biserica Sf. Dumitru ( a lui Vasile Lupu), fie de la biserica Sf. Lazăr. Lumina electrică din capelă a fost instalată cu cheltuiala preotului Grigore Hogea. Ulterior, cimitirul s-a împrejmuit cu gard.

Lucrarea din care s-a reținut cele relatate mai sus se încheie astfel: „(…) acest istoric este întocmit de mine și scris de mine preot Nicolae N.Gheorghiu din Tg. Neamț, 71 ani, 9.XII.1966”. După patru ani de la data scrierii acestui istoric, la 3 iunie 1970 preotul N. Gheorghiu trecea în neființă, fiind înmormântat în ziua de 6 iunie (la Rusalii) în cimitirul târgului, slujba fiind oficiată de un sobor de 23 de preoți și în prezența a peste 20000 de credincioși.

(Cosma C. Nicolae – Istoria vieții bisericești a orașului Tg. Neamț. Teză de licență, Sibiu, 1977)

FABRICA DE POSTAV A LUI M. KOGĂLNICEANU

Transformările înregistrate în domeniul textil pe plan mondial în secolul al XIX-lea se regăsesc în anumite forme și pe teritoriul țării noastre. Dacă în Țara Românească ia ființă în 1843 la Tunari, lângă București prima țesătorie mecanică de postav, proprietate a vornicului Nicolae Băleanu, în Moldova, în 1853 ia ființă lângă Tg. Neamț prima fabrică de postav. Înzestrată cu cel mai perfecționat utilaj din acel timp, de producție austriacă, fabrica a început să funcționeze din 1860 ci 120 de lucrători și avea o structură organizatorică în care erau incluse secțiile de spălare a lânii, filatură, țesătorie, apretură și boiangerie.

(Ioan Cioară – Istoria evoluției țesătoriei și tehnologiilor de țesere/Iași, 2008)

În „Gazeta de Moldavia”, an XXVI, nr. 22 din 18 martie 1854, p. 85 era un articol nefolosit până acum de specialiști care cuprinde cea mai concretă descriere a clădirilor fabricii: „În apropiere de Tg. Neamț s-au așezat zidirile fabricei, în formă de castel cvadrat, cu un turn nalt în mijloc, zidirea este toată din cărămidă, dinfiecare latură are 30 stânjeni lungime și 9 lăține”.

Datele cele mai exacte despre fabrica de postav a lui M. Kogălniceanu de la Tg. Neamț la aflăm dintr-un document, o anexă prin care ministrul de război era informat despre fabrică în amănunt, despre tot ce se întâmpla acolo:

ANEXĂ

MINISTERUL DE RESBEL

CABINETUL MINISTRULUI

Nr. 2

DOMNULE MINISTRU

Fabrica de la Neamțu

1863, ianuarie 10

Conform ordinului D-voastră cu Nr. 128, VIZITÂND FABRICA d-LUI Kogălniceanu de lângă Tg. Neamț am onoare de a vă alătura o stare detailată a clădirilor, mașinilor și uneltelor ce se află în această fabrică, prețul lor aproximativ, al materialului întrebuințat, precum și cantitatea de postav ce poate produce. Bine-voiți vă rog D-le Ministru a primi încredințarea osebitei mele considerații.

Local.

Domnului Ministru Secretar de Stat la Ministerul de Resbel.

Fabrica de postav a D-lui Cogălniceanu se allă situată de 10 minute (cu trăsura) de Târgul Neamțului (ținutul Putnei ??). Suprafața de pământ pe care se află este mărginită de mici cursuri de apă, care sunt supuse foarte mult secăciunii, așa că în anul acesta n-au slujit la nimic. Aceste cursuri care de se vor întrebuința prin roata hydraulică, va trebui a se considera ca un ajutor mașinei de vapor de cât ca un nou mișcător ce ar putea conduce fabrica tot anul fără ajutorul mașinei de vapor. De se va așeza rioata hidraulică ce se află mai gata, ea va pune în mișcare fabrica și se va economisi astfel întrebuințarea mașinei de vapor a combustibilului necesariu. Aceste cursuri apoi, prin ajutorul pompelor ce se află în fabrică, dau diferitelor atelieruri: spălătorie, boiangerie, ș.a.l. toată apa necesară fabricațiunei.

Proprietatea D-lui Cogălniceanu consta în:

1 – Teren lângă fabrică.

2 – Clădiri pe terenul luat în chirie

3 – Mașini, unelte, s.a.l.

Toate sunt proprietatea absolută a D-lui Cogălniceanu.

Clădirile mai toate sunt de cărămidă cu fundații și subasemente de piatră. Ele constau în fabrica proprie zisă cuprinzând:

Lînăria, filatura, țesătoria, pivele mecanice, tunsătoria și apretura, boiangeria, localul mașinei de vapor.

În echer cu aceste clădiri se află:

Casele proprietarului cu dependințele sale, casele Directorului, casele seniorului de ateliere, cancelaria, țesătoria de postav subțire, magazinul de producte chimice.

În jurul acestora se mai află clădirile următoare:

Ramele de iarnă unde se usucă iarna postavul, casele pentru locuinșa lucrătorilor.

Aceste clădiri, prețuindu-se în metri cubici de zidărie, știindu-se cantitatea de cărămidă, var, nisip ce intră într-un metru cubic precum și prețul acestor materiale, în aceste localități, făcându-se calcule analoge pentru învelitori, ferestre, dușumele s.a.l. s-au prețuit în total la suma de 6.500 lei.

Două pive așezate pe locul care este proprietatea absolută a D-lui Cogălniceanu, o mașină de vapor cu putere de 24 cai, 2 căldări de vapor cu accesoriile lor, tuburi, supape, s.a.l.Arborile de comunicație a mișcărei de o lungime de 58 metri și de 8 cm. Împreună cu uneltele de transmisie: rotile, curclele s.a.l.

1 bătătoare, 3 lupi (loups) cu scaun de tuci, 2 lupi cu scaun de lemn, 1 bobinoare cu 13 ramuri, 5 asortimente compuse de: 10 carde-drousses, 5carde-fileuses cu câte doi piepteni, 2 mull-jennys, 2 mull-jennys de câte 260 , fuse 600.

Toate mașinile s-au prețuit, cu prețul cumpărăturei pe loc, socotindu-se cheltuiala transportului ce trebuie să se factureze la cumpărătoarea unor mașine ce deja au servit.

9 mull-jennys sistem vechi, mișcate cu mâna, 34 rilsboaie, 2 jacquards, 3 pive mecanice, 1 mașină centrifugă de uscat lâna, 1 mașină de decatat postavul,1 mașină tunsătoare (tendeuse) cu sensul longitudinal și alta cu sensul transversal, 1 mașină scoate-lâna (a lainer), 1 mașină a peria (brosseuse), 1 mașină de spălat postavul.

Struga de fier cu accesorii

Atelierul fierăriei și tâmplăriei: pompă generală, materialul rotei hydraulice, uneltele și accesoriile mașinilor; vopseli aflate în magazie.

Vopsitoria: 5 vazane de diferite materiale și întrebuințări, 1 cuvă mare pentru culoare

Total galbeni: 21.635

Peronalul fabricei: Personalul întrebuințat la această fabriă se compune din: 1 director cu leafa de 350 pe an, locuința, încălzitul, luminatul și furajul a doi cai plătite de proprietar, 1 secretar, 1 mecanic, 1 maistru pânzar, 1 maistru apretor, 1 maistru al atelierului filaturii, 1 vopsitor, 1 maistru la atelierul de spălat.

Cu mașinile actuale trebuie 100 de lucrători, cei ce se află astăzi sunt plătiți cel mai mult3 lei20 pe zi, iar copiii 2 lei 20 lucrând de la 5 ore de dimineața până la 6 ore seara.

Interesante sunt, în problema salaeriilor plătite lucrătorilor, considerațiile pe care M. Kogălniceanu le menționează în însemnările sale din 1863-1865. El nota următoarele: Lefile lucrătorilor de rând se suie actualmente la suma anuală de cel puțin patru mii galbeni. Această fabrică devenind un stabiliment militar, negreșit ea va fi organizată militărește și că guvernul va voi a o lucra mai ales cu militari în vedere de a forma meseriași pământeni. Militarii însă având soldă, îmbrăcămintea și hrana lor de la stat, guvernul nu va fi nevoit să le plătească și deosebite lefe și astfel în capitolul cel mai costisitor guvernul va găsi o împuținare de fefi care pioate ieftini fabricatul, adeca postavul, cu cel puțin 20%.

Dacă fabrica ar lucra și noaptea, cum se obicinuește în străinătate, ar trebui 150 de lucrători. Atât maiștrii cât și lucrătorii ce locuiesc în fabrică, în încăperile arătate mai sus, au o parte de pământ ce li se dă de proprietar pentru cultura legumelor s.a.l.

Materialul primitiv și cel confecționat.

Lâna ce se găsește din abundență în aceste părți se împarte în trei clase:

1 – Lâna zisă de Ispania pentru postavuri fine, cum ar fi pentru haine ofițerești, prețul unei ocale varie între 5 lei 20 parale până la 6 lei.

2 – Lâna zisă țigaia cve se împarte în două calități:

a – bumbac 5 pentru postavul de tunici

b – pentru mantale și pantaloni prețul mediu al unei ocale este 4 lei

3 – Una zisă lai pentru cergi,prețul mediu al unei ocale este de 3 lei 20-38

Cu aceste prețuri și costul fabricațiunei socotindu-se la un arșin 1 oca și o litră lână, un arșin de postav tivit pentru tunici revine la lei 11 (bani din Moldova), pentru mantale 9 lei 20-39

Socotindu-se acum lâna lai pentru cergi sau învelitori de 2 ocale ¼ lâna ar veni cu prețul de 17 lei.

Fabrica poate produce pe un an socotit de 250 zile de lucru până la 100.000 arșini postav și 5.000 învelitori.

În testamentul întocmit la 15 august 1861, „la puțin timp după căderea sa din guvern, într-o clipă de boală, de oboseală și deznădejde”, după cum notează Nicolae Ioprga, M. Kogălniceanu scria: „Mor sărac. Douăzeci și doi de anui am servit țării mele … Nu cer de la țara mea alta decât să cumpere fabrica mea de postav, după valoarea ei, așa ca să poată plăti datoriile mele să rămâie familiei mele o casă și o bucățică de pământ”.

(N.Iorga – M. Kogălniceanu. Scriitorul, omul politic și românul./Edit. Socec, București, p. 19)

În anul 1865 fabrica de postav de la Tg. Neamț a fost vândută colonelului Eugeniu Alcaz. Acesta, se născuse la Huși/Vaslui în anul 1814. Fusese adjutantul domnitorului Mihai Sturza, apoi adjutantul domnitorului Grigore Ghica care-l ridică la gradul de colonel. În 1862, sub domnia lui A.I. Cuza a fost pentru scurtă vreme prefect de poliție la Iași.

(Dim. R. Rosetti – Dicționarul contimporanilor./Edit. Lito-grafiei „Populara”, București, 1897, pag. 6)

În 1885 acesta demontează fabrica și o transferă la Buhuși. După remontarea utilajelor, proprietarul mai aduce și reutilează o parte din utilaje cu mașinile cele mai noi existente atunci, în scopul onorării comenzilor către stat, dar și către piață.

(Liliana Adochiței – Fabrica de postav Buhuși în timpul primului război mondial/„Magazin istoric”Nr.5, 21.05.2014)

În anul 1865 Carol Vesper a înființat la Tg. Neamț un atelier de producere a firelor, țesăturilor și sumanelor de lână cu o capacitate de prelucrare de 58t/an. Evenimentul a avut o deosebită importanță pentru dezvoltarea sectorului lânii din țara noastră deoarece a stimulat înființarea de ateliere similare la Craiova (1865), Buzău (1884), Buhuși (1885), Azuga (1886), Ploiești (1887). (Ioan Cioară – Istoria evoluției țesătoriei și tehnologiilor de țesere/Iași, 2008)

PERSONALITĂȚI DIN TG. NEAMȚ

VASILE G. ISPIR

Născut la 31 Decembrie 1886 în Tg. Neamț, profesor, doctor în teologie , diplomat în antropologie, bachelor of Sciences de la Universitatea din Oxford, numit docent și autorizat a ține un curs liber de apologie creștină prin adresa Ministerului Instrucțiunii Nr. 306 din 1921. Numit profesor titular prin Decretul Regal Nr. 5612 din 20 Decembrie 1922.

(Universitatea din București 1927-1928, pag. 58)

ANA-CONTA KERNBACH

Sora filosofului vasile Conta. S-a născut și copilărit la Ghindăoani dar, școala primară a făcut-o la Tg. Neamț.

VASILE CONTA

Născut în 1845, în satul Ghindăoani, în casa bunicului de pe mamă, preotul Vasile din Ghindăoani, județul Neamț, la 15 noiembrie 1846. Prin anul 1851-1852, tatăl viitorului filosof, Grigore, era preot și își ducea slujba și traiul în satul Ghindăoani, în apropierea Târgului Neamț. Poate că fiind preocupat de asigurarea unor posibilități de studiu mai bune, părăsește satul Ghindăoani și se stabilește împreună cu familia în Tg. Neamț, unde a fost prima dată institutor iar apoi confesor al spitalului iar în final, protopop al judeșului neamț. La 1854 Vasile Conta, a început Școala Primară în Tg. Neamț (exista numai una în 1852) pe care o termină în 1858 cu note foarte bune, după cu se și vede din atestatul eliberat, ocupând în finl locul al doilea. În septembrie 1858, trece ca intern la Liceul din iași pe baza notelor școlare obținute la Tg. Neamț, fără să susțină vreun concurs. S-a mutat și de aici, întrucât între 1874-1877, îl regăsim ca preot la biserica Asf. Neculai Domnesc. De la această dată va trăi retras la via lui din Bucium, unde a murit în 1886 în vârstyă de 60 de ani fără să fi cunoscut până atunci ce înseamnă boala decât cu puțin înainte de final.(Ana Conta-Kernbach – Biografia lui Basile Contra: Adăugiri și îndreptări./ Iași, Tipografia „Dacia”, 1916)

GHRIGORE CREȚU

Profesor la Seminarul din Huși iar apoi la Liceul „Matei Basarab” din București, profesor la limba română. Născut în Tg. Neamț, a intrat în Societatea Junimea în 1874, odată cu nuvelistul I. Slavici și cu doctorul Cristi Buicliu, cum arată Nicu Gane în „Albumul Junimii”. Ortografist pasionat, el judeca totul din punct de vedere gramatical. Tăcut și serios, nu se putea acomoda în mediul veseliei societății.

Săteanu – Figuri din Junimea, pag. 201, 204, 357)/București, 1932)

MOSHE IDEL

Când Moshe Idel s-a născut în 1947 în Târgu Neamț, orașul avea o populație evreiască destul de numeroasă, ajungându-se la o paritate de 50% din totalul populației urbei. Aproape toți dintre ei erau vorbitori de limbă idiș, printre aceștia fiind și familia lui Moshe Idel. La o vârstă destul de fragedă – trei ani și jumătate – este dat de către părinți să urmeze hederul, care era considerată ca și o școală de inițiere religioasă și care ființa pe lângă sinagogi, lăcașurile de cult ale evreilor. A urmat aceste cursuri atâta timp cât a fost posibil, adica până când autoritățile comuniste le-au desființat. În fața acestei situații, părinii nu au avut ală variană dcât să-l îndrume spre un învățător particular cu ajutorul căruia și-a aprofundat cunoștințelen limba ebraică și Talmud Tora. Școala primară a făcut-o în Tg. Neamț. La fel și începutul liceului. Devenise între timp un cititor pasionat dvorând un număr imens de tomuri pe care și le procura din bibliotecile locale, scopul lui nedeclarat era însă și acela de a aprofunda noțiunile iudaismului, căutând asiduu să afle de ce trebuiau respectate cu strictețe legile iudaice. A devenit astfel un gânditor liber, care nu mai dorea să se supună orbește perceptelor iudaice.

Pe când avea 16 ani, a emigrat împreună cu familia în Israel. Pentru cei care au fost martorii acelor ani, anul emigrării familiei Idel, 1963, a fost un an de vârf în domeniul emigației. ți pi vecn, coștțe, oameni devază i orașului, vestiți mseriași, negustori, intlectuali au plecat atunci. Parcă se dăduse o comandă generală.

În Israel, s-a stabilit într-o localitate din apropierea Haifei, continuându-și acolo studiile liceale, după care a fost încorporat în armata israeliană. După terminarea stagiului militar, a urmat între 1967-1970 la Universitatea din Haifa literatura ebraică și engeză. Începând cu 1971 a fost doctorand la Universitatea de Ebraică din Ierusalim. Unde a fost accepat lasudiuabalei. De fapt, în anul 1974, a fost chiar acceptat cașisistent la Universitatea Ebraică din Ieruslim. Nu mult după acest pas, a început să țină cursuri un timp la universitatea Ben Gurion din Ber heba și la Academia de Arte din capitala Israelului. A mai funcționat și ca profesor invitat și cercetător la daiferite universități din SUA cum ar fi Harvard, Princeton, California (Los Angeles), Harvard, Pennsylvania (Philadelphia), etc. devenind cunoscut în SUA, cât și în celelalte țări de pe toate continentele atâtca pofesor, ca expert în Cabala, ca președint a unor comisii academice sau ca redactor șef al unor revist, prcum: „Tarbitz”, „Studia hebraica”, „Revue d’histoire des religions” din Franța, etc.

Dintre numeroasele lui lucrări, amintesc doar câteva: „Hasidismul între extaz și magie” (2000), „Golem: tradiții magice și mistice în iudaism despre crearea unui om artificial”, „Cabaliști de noapte” (2006), „Lumea îngerilor – între revelație și înălțare” (2008), „Fiul lui Dumnezeu și mistica evreiască. Stâlpi, linii, scări” (2008), „Răul primordial în Cabala”, „Mircea Eliade. De la magie la mit” (2014), etc.

Studiile lui Moshe Idel sunt consacrate istoriei misticii iudaice așa cum se reflectă ea în Cabala, în hasidism, în magie, și în legăturile ei cu ritualul religios și cu filozofia evreiască. El a studiat evoluția gândiriimistice evreiești începând din antichitate și până în epoca contemporană, dar mai cu seamă cea din secolele XII – XVII. Cărțile și articolele sale au fost editate și traduse în numeroase limbi: ebraică, engleză, franceză, cehă, română, italiană, polonă, spaniolă, portugheză, rusă și catalană.

A primit multe distincții și onoruri, premii, pentru activitatea lui în domeniul gândirii iudaice dar mai ales pentru contribuția sa la cercetarea Cabalei, numit doctor honoris causa al unor instituții academice de mare oprestigiu cum ar fi: Institutul Spertus din Chicago (1994), al Universității din Cluj-Napoca (1998), Haifa (2002), București (2004), Yale (2006), etc. În anul 2009, a fost decorat în România cu ordinul „Meritul Cultural cu gradul de comandor).

(veghează.com/2014/11/22/kabbalah-2-cine-este-moshe-idel/; Wikipedia.org)

Ion Creangă

Veronica Micle

Mitropolitul Varlaam

Irving Layton

Sculptorul Gheorghită

BĂILE OGLINZI

De peste o sută de ani, stațiunea Oglinzi își duce cu stoicism istoria care o apasă pe umeri. Cândva, înainte de a fi înconjurată asemenea unui perimetru ce trebuie păzit cu strășnicie, se bucura de un cadru natural liniștit și pitoresc numai bun pentru un concediu plăcut , odihnitor și tonic.

(Turismland.ro/Stațiunea Oglinzi)

I se mai spunea „Perla Moldovei”, și reprezenta cu adevărat prin apele minerale care izvorăsc acolo, adevărate nestemate. Odată ajuns aici, stai câteva momente și te reculegi sub stejarii falnici și rămuroși și gândul te duce spre Vlahuță, Delavrancea, Artur Stavri și Gorovei care în acel peisaj minunat stăteau de vorbă, povestindu-și unul altuia „de-ale vieții valuri” și tot de aici si-au primit momentele de inspirație cu adevărat încântătoare. Prin tufișuri și printre ramurile copacilor mișunau tot felul de păsărele făcând atmosfera și mai fermecată. Pădurea de brazi dinspre munte făcea ca aerul săfie puternic ozonat iar muzica regimentului 10 Vânători de munte se auyxea seară de seară la Cazinou. Dar ce cazinou! În afara faptului că era foarte modern construit folosea foarte bine la serbări, ca sală de teatru, cinema sau la balurile care se dădeau deseori aici. Restaurantul care strălucea de curățenie și cu o bucătărie dintre cele mai rafinate te îmbia la revenire cât mai grabnic.

(„Realitatea ilustrată” – Anul II. Nr. 25 / 7 iulie 1928, pag. 16)

Din punct de vedere geografic, Stațiunea Oglinzi este amplasată în depresiunea cunoscută sub numele de Poiana Dăscăliței, la o altitudine de 500 metri având în apropiere pădurile care acoperă Culmea Pleșului.

Istoria stațiunii a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când apele minerale de aici și-au dezvăluit proprietățile termale, însă abia în primii ani ai secolului XX a fost construită o bază de tratament și câteva hoteluri. A urmat o perioadă de ascensiune înfloritoare până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. După încetarea conflagrației stațiunea a început să decadă. Lăsată în paragină, jefuită de materialele de construcție părea că este condamnată la dispariție, la amintire.

„Apa minerală de aici a fost cunoscută încă din 1856, când un doctor Stenner a făcut analiza ei, cercetând din ce e alcătuită. Nu se știe din care izvor întrucât erau trei. Izvoarele de acolo au fost lăsate în cea mai deplină părăsire și fiindcă unii locuitori din apropiere luau câteodată apă, s-au astupat și s-au pus oameni de pază ca să nu se atingă nimeni de ea. În 1889 s-a făcut o nouă analiză a apelor de la Oglinzi de către dl. Petre poni și s-a aflat că ele seamănă mult cu niște ape vestite din străinătate zise Reichenhall, unde sute de români se duc anual să-și caute sănătatea. și nu numai seamănă, dar cele mai multe din săruri, adică din substanțele vindecătoare se găsesc în cantitate mai mare la Oglinzi decât la Reichenhal”l.

(„Albina”-Revistă populară. Din poveștile lui Moș Neagu, pag. 1170-1172/An IX, Nr. 43-44, 23-30 iulie 1906)

La 1888, aparținând de acum din punct de vedere administrativ de Tg. Neamț, Consiliul comunal al urbei cere guvernului „ca apele minerale cu terenul necesar, să se doneze acestei comune, în scopul numai de a se instala de comună băi din acele ape minerale, pe care mulți medici și chimiști au constatat … că sunt necesare suferinzilor.”. Guvernul a aprobat cererea. Proiectul a fost realizat de arhitecți străini, iar mașinile și instalațiile au fost aduse din Austria. În 1893 au fost date în folosință. „Stabilimentul se compunea dintr-o clădire pentru băi și dușuri, apoi din clădirea numită castelul apelor, în care se afla mașina cu aburi și două rezervoare. Aceste două clădiri sunt în legătură printr-un canal subteran, în care sunt așezate toate conductele(…)În clădirea principală se află cabinele, două piscine, o sală de așteptare și cabinetul medical. În fiecare cabină se află câte o cadă de porcelană și o dușă cu apă caldă și rece” nota medicul stațiunii Florian Cerba în 1885.

(Gabriel Moraru, Traian Onofrei – Orașul Târgu Neamț și împrejurimile/Edit. „Egal”, Bacău, 1998)

Oglinzi – la 1901 era o stațiune balneară aproape de Târgul Neamțul, județul Neamț. Sunt aici trei izvoare cu ape minerale sărate cunoscute sub numele de slatine:

– Izvorul cel mai depărtat de Târgul Neamțu, este în pădure, în sus de o poiană numită Poiana Dăscălița. Locuitorii îl numesc Apa-Puturoasă și se află la o altitudine de 350 m. Are miros de hidrogen sulfurat și conține gaze;

– Al doilea izvor, nu departe de cel dintâi, este în localitatea numită Slatina, pe Pârâul Sărat, la o altitudine de 340 m. Apa este limpede, cu miros de hidrogen sulfurat cu un conținut foarte mare de sare;

– Alș treilea izvor este cel al apei cunoscută sub denumirea de Apa minerală de la Oglinzi. Este cunoscut de toți localnicii și este cel mai aproape de oraș, la spatele Târgului Neamțu, pe dealul numit Curugea. Are aceleași proprietăți dar cu un miros mult mai slab de hidrogen sulfurat

Izvoarele sunt proprietatea comunei Neamțul, care le și exploatează. În acest sens se află la Oglinzi un hotel cu mai multe camere și o instalație modernă pentru băi. Hotelul este înconjurat de păduri frumoase. Apa este captată și are un debit suficient pentru 300 băi zilnic. Apele de la Oglinzi, mult superioare celor dee la Reichenhall sunt eficace contra: „scrofulelor”, rahitismului, în bolile uterine, bolile pielii, eczeme, prurigo, etc. În 1896, au fost vizitate de 173 de bolnavi după ce în 1879 fusese vizitată de 217.

(George Ioan Lahovari și G-ral C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu – marele dicționar al României, vol. IV. Alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe./Bucurețti, 1901, pag. 551, 552)

De fapt la sfârșitul veacului trecut existau patru izvoare care se găseau pe un teren de „11 hectare 77 arii” . După analiza lui P.Poni, apele din aceste locuri făceau parte din „clasa apelor clorurate și bromurate” care se asemănau prin proprietățile lor și în ceea ce privește compoziția cu „apele de la reihenhalt, după cum am mai arătat, cu cele de la Bad Ischl, Gmunden și de la Hall din Germania. Construirea „stabilimentului balnear Oglinzi” a început în 1891, iar deschiderea oficială a avut loc la 5 iulie 1896. Practic însă, folosirea acestor „ape tămăduitoare” începuse încă din 1890, chiar dacă în condiții rudimentare, cănd beneficiaseră de tratament circa 95 de suferinzi. „Sezonul de cură” începea de la 20 mai și ținea până la 10 septembrie. (Artur Gorovei – Alte vremuri. Amintiri literare, 1930, pag. 84)

Pe la 1903 Băile Oglinzi era o stațiune recunoscută deja, cu spații de cazare dintre cele mai confortabile cu dotări de ultimă generașie atât pentru partea de hotelărie și restaurant cât și pentru partea de tratament. Multe personalități ale epocii petreceau verile aici și amintirile lor erau dintre cele mai frumoase și măgulitoare pentru stațiune. Spații largi erau alocate în presa centrală pentru reclamă, ca de pildă în ziarul „Adevărul”, unde proprietara băilor, comuna Tg. Neamț anunța redeschiderea lor la 1 iunuie:

„Ele au instalațiuni moderne pentru băi cl. I și a II-a cu adaos de aparate pentru inhalație și dușuri Ecoseze. Apele fac parte din acele clorurate, sodice, bromurate, feruginoase, etc, etc. ele folosesc cu succes boalelor scrofuloase, anemiei, boalelor de femei, reumatismelor, sifilis inveterat, rahitismului, eczemelor cronice, etc. Multe persoane datoresc vindecarea lor acestor băi, iar localitatea are și avantajul unei perfecte stațiuni climaterice, ferită de curente, înconjurată de frumoase păduri, alee și parcuri cu brazi și flori.

Sarea de Oglinzi pentru băi la domiciuliu

Extrase și puse anul acesta în consumație cu autorizarea Consiliului Sanitar superior, se poate cere la orice farmacie și Drogherie, la Administrația băilor sau la D-nul Farmacist Cornelson din Tg. Neamțu, pe prețul de 1 leu 20 bani cutia cu 2 chilograme, sare clasa medie pentru o bae.

Prețurile pentru una cameră cu două paturi în hotelul băilor 3 lei 50 pe 24 ore, și cu un pat 2 lei 50 bani.

Dejunul și masa pe zi la restaurant pentru o persoană 4 lei 50 și de copil până la 10 ani 2 lei 25 bani, iar pentru mai mult timp se poate conveni cu antreprenorul sub prețurile de mai sus.

O bae la luna iunie și de la 15 august înainte lei 1 bani25 la cl. I-a, 1 leu la cl. A II-a, ear în iulie până la 15 august lei 1 bani 75 cl. I-a și 1 leu 25 cl. A II-a; Cine voiește lenjerie plătește plus 25 bani.

Un duș ecosez 70 bani și una ședințe inhalație 50 bani.

Persoanele care se instalează în Orașul Neamț în vederea băilor găsesc zilnic tramcarele comunei, plătind 60 bani pentru dus și întors de la băi depărtare 2 chilometri.

12.501-20 Primăria Comunei Neamț”.

(„Adevărul” – Anul XVI, Nr. 4982 / Sâmbătă, 14 iunie 1903)

(1930)„(…) Într-o vară eram la Băile Oglinzi, pe lângă Târgul Neamțului Vlahuță, care stătea la mănăstirea Agapia, venise la Oglinzi, împreună cu Delavrancea și Artur Stavri. La umbra unui stejar bătrân stam lungiți și sfătuiam”.

(Artur Gorovei – Alte vremuri. Amintiri literare, 1930, pag. 84)

(1930)Carol al II-lea,

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Adunările legiuitoare au votat și adoptat, iar Noi sancționăm ce urmează: pentru autorizarea comunei urbane Tg. Neamț de a vinde prin bună învoială băile Oglinzi, Casei Muncii CFR.

Articol unic – Se autorizează comuna urbană Tg. Neamț să vândă prin bună învoială, Casei muncii CFR, băile Oglinzi cu terenul lor, stabilim,entul de băi și toate dependințele, cu prețul de 10.000.000 lei. Convențiunea care se va alcătui în acest scop este scutită de taxa de timbru și impozit proporțional.

Această lege s-a votat de Adunarea deputaților în ședința de la 6 iunie 1930 și s-a adoptat cu majoritate de una sută douăzeci și opt voturi, contra unu.

Președinte, Ștefan Cicio-Pop

(L.S.A.D.) Secretar Ilie Rădulescu

Această lege s-a votat de Senat în ședința de la 19 iunie anul 1930 și s-a adoptat cu unanimitate de optzeci și două voturi.

Vice-președinte, T. Simionovici

(L.S.S.)

Secretar A. Oțoiu

Promulgăm această lege și ordonăm ca ea să fie investită cu Sigiliul Statului și publicată în Monitorul Oficial.

Dat în București, la 26 iunie 1930

(L.S. St) CAROL

Ministru de interne

Dr. Al. Vaida-Voevod Ministrul justiției

Grigore N. Iunian

Nr. 2319

(Moniorul Oficial – Nr. 141, Sâmbătă, 28 iunie 1930, pag. 10)

Stațiunea s-a dezvoltat și înflorit până în anul 1939. Existau pe atunci trei hoteluri confortabile și bine dotate (se păstrează clădirea „Hotel Carol” din 1894), șase vile moderne, un cazinou, un inhalator pentru aerosoli, serviciu poștal etc.

(Gabriel Moraru, Traian Onofrei – Orașul Târgu Neamț și împrejurimile/Edit. „Egal”, Bacău, 1998)

Stațiunea balneo-climaterică Oglinzi, cum a fost denumită ulterior, a funcționat până la mijlocul anului 1940, când s-a amenajat aici un spital militar german, aceasta însemnând practic și închiderea „băilor”.

CETĂȚENI DIN TG. NEAMȚ NEAMȚ CARE AU SUPORTAT TEROAREA COMUNISTĂ.

ABICULESEI GHEORGHE – Cizmar. Din Tg.Neamț. A stat închis în penitenciarul Aiud în perioada 1970 – 1976.(295)

AVÂRVARI (?) – Din Tg. Neamț. Condamnat, a trecut prin închisoarea din Aiud.(295)

CARP VLADIMIR – Din Tg. Neamț, medic cardiolog. A fost condamnat de Tribunalul Militar Iași la 7 ani închisoare prin sentința 123/22.03.1960, pentru „discuții dușmănoase” la adresa regimului comunist, în convorbirile ce le făcea pe marginea „emisiunilor de radio capitaliste”.(301)

CHERTIC LUCIAN – Din Tg. Neamț, elev. A fost arestat împreună cu un grup de 12 elevi, la 3 februarie 1948. Torturat la Securitatea din Iași și apoi condamnat. A trecut prin penitenciarul Târgșor.(301)

din U.R.S.S., a fost trimis în lagărul de muncă de la Onești. În 1953, a evadat și s-a refugiat în pădurea din Bălușești, de lângă satul Târpești, comuna Grumăzești, împreună cu 4-5 oameni. Urmărit pentru a fi capturat, este rănit . A reușit să fugă pe Valea Topoliței unde din cauza hemoragiei, moare. În luptă au căzut și din rândul securiștilor.(301)

CREȚU ION – Din Tg. Neamț, comisar. Arestat la 20 iulie 1948. A trecut prin penitenciarul Jilava și a murit în penitenciarul Făgăraș în 1950.(301)

DUMITRESCU GHEORGHE I. – Din Tg. Neamț. Născut la 4 aprilie 1892, în satul Mihăilești, comuna Popești – Olt. Funcționar. Arestat la 27 august 1959. A murit în penitenciarul Gherla după 6 luni, la 23 februarie 1960.(276)

GHEORGHIȚĂ GHEORGHE – Din orașul Tg.Neamț, profesor. Arestat și condamnat la închisoare, în 1949. Detenția în penitenciarele din Iași, Jilava, Gherla și minele de plumb de la Baia Sprie.(310)

LAZĂR DUMITRU I. – Din orașul Tg. Neamț, jud. Neamț. Născut la 26 octombrie 1934, în comuna Breaza, Suceava. Arestat pentru răspândire de cărți religioase. La 9 ianuarie 1965 a fost condamnat la închisoare.(315)

POLITIC MIHAI – Preot ortodox, paroh în comuna Boboiești, Neamț. Tatăl a 3 copii, susținător al Organizației de Rezistență Națională „Regele Mihai I”. Otrăvit la Tg. Neamț. (321)

STOIAN EUGEN – Din Tg. Neamț. Arestat pe 3 februarie 1948. Condamnat de Tribunalul Militar Iași într-un grup de elevi, prin sentința nr. 284/1948. Detenția a făcut-o la Târgșor.(325)

TEODOSIADE DUMITRU – Din Tg. Neamț. Fusese student la Silvicultură. Era urmărit de Securitate pentru atitudine anticomunistă, fiind nevoit să se refugieze în munți, a găsit adăpost la Mănăstirea Vladimirești. A fost arestat în 1956 cu un grup de maici, inclusiv stareța. Condamnat la 20 de ani muncă silnică, detenția făcând-o în penitenciarele Jilava, Galați, Aiud, minele de plumb. Eliberat în uma grațierii din 1964.(326)

TEODOSIADE VIRGINIA – Născută Moisii. Din Tg. Neamț, fostă studentă la Conservator. A fost arestată și torturată la Securitate, învinuită de sprijinul acordat lui Dumitru Teodosiade, care era urmărit de autorități. Familia a fost de asemenea arestată. Eliberată în urma grațierii din 1964 dar s-a continuat supravegherea de către Securitate.(326)

ZAHARIA NICOLAE – Din Tg.Neamț, născut la 26 iulie 1919, fiul lui Teodor și al Dobriței. Arestat și condamnat la închisoare.(326)

TABELE NOMINALE ÎNTOCMITE DE D.S. PLOIEȘTI ȘI IAȘI CU ELEMENTE „REACȚIONARE” INTERNATE ÎN LAGĂRE DE MUNCĂ.

1950./ Arhiva M.I. – D.S.S. – Fond „D”, Dosar 4115/010335

TABACARU MARCEL – Născut la 26.XI.1922, la Tg. Neamț, domiciliat în Tg. Neamț, str. Cuza Vodă, nr. 68, origine burgheză, funcționar, trimis în L.M. pentru 12 luni.

BOUREANU DUMITRU – Născut la 14.XII.1899, la Tg. Neamț, domiciliat în com. Filioara, sat Agapia, originr mic burgheză, avocat. Fost fruntaș liberal, ajuns în P.M.R. de unde a fost exclus pentru că pune piedici dezvoltării G.A.S., întreține legături de prietenie cu reacțiunea, ascultă și difuzează știrile de la posturile de radio străine, cu privire la declanșarea unui eventual război împotriva U.R.S.S. Trimis în L.M. pentru 12 luni.

RAFAILĂ IOAN – Născut la 16.05.1898, în Tg.Neamț, cu același domiciliu. Origine mic burgheză, învățător, fost legionar. Face instigații în rândul populației, lansează zvonuri alarmiste. Trimis în L.M. pentru 6 luni.

MARTIN MIHAI – Născut la 19.XI.1923, în Tg.Neamț, jud. Neamț. Domiciliat în Tg.Neamț, str. Ștefan cel Mare 39, mic burghez, croitor. Fost P.N.Ț. Maniu. Are manifestări anti-semite și anti-sovietice. Lansează zvonuri alarmiste, împiedică formarea unei cooperative de producție. Trimis în L.M. pentru 6 luni.

ȘTEFLEA VASILE – Născut în Tg.Neamț, mic burghez, subofițer, trimis în L.M. pentru 12 luni.

C.N.S.A.S. – ARHIVA M.I.

FOND „D”

DOSAR 4111/D-9846.

REFERITOR LA ARESTĂRI, REȚINERI, INTERNĂRI ÎN C.M. A ELEMENTELOR DUȘMĂNOASE, A UNOR MEMBRI AI PARTIDULUI NAȘIONAL ȚĂRĂNESC ÎN ANII 1945 – 1948.

(…)

SULIMAN NICOLAE – Născut la 15.02.1892, în Tg.Neamț, domiciliat în str. 30 Decembrie, frizer, P.N.Ț. Maniu. Pus în libertate de la penitenciarul Huși. Condamnat 3 ani.

BALAN V. IOAN – Născut la 24.06.1909, în Tg.Neamț, str. Cuza Vodă 204, avocat, P.N.Ț. Maniu. Pus în libertate.

(…)

– //-

C.N.S.A.S. – ARHIVA M.I.

FOND „D”

DOSAR NR. 4124/8755

REFERITOR LA ELEMENTE CU TRECUT REACȚIONAR, PROPUSE PENTRU INTERNARE ÎN UNITĂȚI DE MUNCĂ (C.M.) 1950-1951.

(…)

RAFAILĂ IOAN (IONEL) – Născut la 16.05.1889, în Tg. Neamț, cu domiciliu în Tg. Neamț, str. I.V.Stalin 125, origine mic burgheză, învățător comprimat, fost cuzist și legionar, în prezent neâncadrat. Lansator de zvonuri și știri tendențioase, propagă românismul și șovinismul, bârfește regimul și partidul, întreține legături cu elemente foste legionare și P.N.Ț. Propunem să fie arestat și cercetat direct. (…)

– // –

C.N.S.A.S. – ARHIVA M.I.

FOND „D”

DOSAR 4143/8618

REFERITOR LA PROCESE VERBALE ALE COLEGIULUI SPECIAL AL M.S.S. CU PERSOANELE CU TRECUT REACȚIONAR, HOTĂRÂTE A FI DISLOCATE ÎN ANUL 1953.(Dosar 055/vol.11)

(…)GOIAN CONSTANTIN – Născut la 26.XII.1877 în Humulești, Tg. Neamț, fiul lui Constantin și Smaranda. Domiciliat în Tg.Neamț,

str. I. Creangă nr. 2. Dislocat la 30.X.1952. A fost arestat pentru fapte politice.

(…)

– // –

DECIZIA NR. 144 DE TRIMITERE ÎNTR-O UNITATE DE MUNCĂ PENTRU INTERVALELE DE MAI JOS A NUMIȚILOR:

(…)

OLARU VASILE – Tg. Neamț – pentru 24 de luni;

(…) Dată la 10.05.1951

C.N.S.A.S. – M.S.S.

Arhiva Operativă-Fond corespondență

Dos. 9572, vol 14, fila 64./

Dosar 055, vol 14/23.07.1954.

ELIBERAREA PRIN ORGANELE M.A.I. A CELOR MENȚIONAȚI MAI JOS:

(…)

BÂRSAN VASILE – Născut la 10.X.!909 la Grumăzești – Tg. Neamț, fiul lui Gheorghe și Smaranda, plugar, cu domiciliu în comuna natală.

– // –

DECIZIA NR. 668 DIN 14.08.1952 PRIN CARE, ÎN TEMEIUL ART. 3 DIN DECRETUL NR. 6 DIN 14.01.1950, PENTRU ÎNFIINȚAREA UNITĂȚILOR DE MUNCĂ, SE TRIMIT ÎNTR-O UNITATE DE ACEST GEN, PENTRU 24 DE LUNI, ÎNCEPÂND CU 19.07.1952, NUMIȚII: (pag. 72)

(…)

BÂRSAN VASILE – Tg. Neamț, Bacău.

GĂLĂȚEAN GHEORGHE – Tg. Neamț;

MĂRIUȚA GHE. VASILE – Tg. Neamț;

(…) Dată la 14.08.1952

– // –

(…)

DECIZIA NR. 525 (…) SE TRIMIT ÎNTR-O COLONIE DE MUNCĂ, PE TERMENELE ARĂTATE ÎN DREPTUL FIECĂRUIA, PEDEAPSA ÎNCEPÂND DE LA DATELE ARĂTATE MAI JOS, URMĂTORII: (pag.. 190)

(…)

GHIȚĂ GHEORGHE – din Tg. Neamț, pentru 36 de luni, începând cu 16.04.1953.

(…) Dată la 24.05. 1953.

– // –

DECIZIA 549 – SE TRIMIT ÎNTR-O COLONIE DE MUNCĂ PE TERMEN DE 12 LUNI, PEDEAPSA ÎNCEPÂND DE LA DATELE ARĂTATE MAI JOS: (pag. 334)

(…)

SIMIONESCU ION – din Tg. Neamț, cu începere de la 18.06.1953.

(…) Dată la 23.07.1953

– // –

DECIZIA NR. 553 – SE TRIMIT ÎNTR-O COLONIE DE MUNCĂ PE TERMEN DE 36 DE LUNI, PEDEAPSA ÎNCEPÂND DE LA DATELE ARĂTATE MAI JOS: (pag. 350)

(…)

NEGOIȚĂ GHEORGHE – din Tg.Neamț, de la 23.03.1952, pentru 36 de luni;

VLĂDESCU NICOLAE – din Tg. Neamț, de la 25.03.1952, pentru 36 de luni.

(…) Dată la 29.07.1953.

– // –

– // –

C.N.S.A.S. – M.S.S.

Arhiva operativă – Fond Corespondență

Dosar 9572, vol. 20

Dosar 055, vol. 20/23.07.1954.

DECIZIA Nr. 216 – (…) Se trimit într-o unitate de muncă pe termenele arătate mai jos, următorii reținuți în cadrul art. 5C/1948: (pag. 186)

(…)

UNGUREANU IOAN – din Tg. Neamț, pentru 24 de luni;

București, 15 dec. 1950.

– // –

PROCES VERBAL Nr. 8

(…) Pe baza materialului existent, Comisia în unanimitate, analizând caz cu caz, a hotărât internarea în colonii de muncă, pe termenele arătate în dreptul fiecăruia, începând de la 16 august 1952, a următorilor: (…)

IV – Având în vedere faptul că în timpul executării pedepsei, au avut o comportare bună și neexist-nd nici alte motive care să determine menținerea lor în C.M., Comisia, în unanimitater a hotărât:

ASTANEI ANA – Tg. Neamț;

7.X. 1952

PROCES VERBAL

În ziua de 16.09.1952, s-a întâlnit Comisia constituită pe baza H.C.M. Nr. 1554 din 22.08.1952 și a Deciziei M.A.I. Nr. 744 din 25 august 1952 sub președinția tov. G-ral Lt., Ministru adjunct M.A.I., Pintilie Gheorghe (…)s-a prezentat pentru dezbatere și hotărâri un număr de 367 dosare –

I – Pe baza materialului existent, Comisia, în unanimitate, analizând caz cu caz, a hotărât internarea în C.M. pe timp de 60 de luni, pedeapsa începând de la datele arătate în dreptul fiecăruia, a următorilor:

(…)

FELIU GHEORGHE – din Tg.Neamț, de la 9.09.1952

APETRI CHIRIAC – din Tg.Neamț, de la 9.09.1952

RAFAILĂ CONSTANTIN – din Tg.Neamț – de la 9.09.1952

SULIMAN NICOLAE – din Tg.Neamț ……..”……….

– // –

C.N.S.A.S. – Serviciul „C”

Dosar nr. 9572, vol. 47

Dosar 055, vol. 47/26.02.1957.

TABEL NOMINAL

DE ELEMENTE DISLOCATE ÎN BAZA A DIFERITE DECIZII, DATE DE COMISIA M.A.I. PENTRU DIFERITE MOTIVE (pag. 9)

(…)

GOIAN CONSTANTIN – Născut la 26.XII.1877 la Humulești, Tg.Neamț, fiul lui Constantin și Smaranda, cu domiciliu în Tg.Neamț, str. I.Creangă nr.2, cu domiciliu fixat după eliberare la aceeași adresă; dislocat la 30.X.1952.A fost arestat pentru fapte politice, în prezent eliberat.

(…)

– // –

TABEL NOMINAL

DE ELEMENTE DISLOCATE DIN RAZA DIRECȚIEI REGIONALE M.A.I. – STALIN: (pag. 199)

(…)

SFRIJAN VASILE – Născut la 3.05.1916 la Baia, fiul lui Gheorghe și Ioana, mecanic, domiciliat la Bod – Stalin. Domiciliul fixat în Tg.Neamț, la 27.05.1952, fost criminal de război;

SFRIJAN ANA – născută la 30.XII.1922, în Bod, fiica lui Silvestru și Ana, casnică, domiciliu avut la Bod/Stalin. Domiciliul fixat după dislocare: Tg. Neamț, la 27.05.1952;

SFRIJAN IULIANA – fiică, născută la 25.03.1947 în Bod;

SFRIJAN FLORINA – fiică, născută la 15.XII.1948 în Bod.

– // –