Monarhiile In Orientul Antic

LUCRARE DE LICENȚĂ

MONARHIILE ÎN ORIENTUL ANTIC

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

POLITICĂ ȘI SOCIETATE ÎN ORIENTUL ANTIC

CAPITOLUL II

REGALITATEA EGIPTEANĂ ȘI MESOPOTAMIANĂ

CAPITOLUL III

REGALITATEA LA HITTIȚI ȘI PERȘI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Istoriografia Vechiului Orient este, fără exagerare, imensă. Studiile privitoare la istoria popoarelor și civilizațiilor din Vechiul Orient s-au dezvoltat mai cu seamă în Occidentul Europei și S.U.A., adică în acele țări unde cultura a avut răgazul de a se dezvolta și unde au existat și există mijloacele materiale necesare. Ca în multe alte situații, interesul politic în respectivele regiuni al marilor puteri a jucat – la un moment dat – un rol semnificativ în încurajarea acestor studii.

Ansamblul preocupărilor legate de Orientul vechi a primit și denumirea tehnică de egiptologie și asirologie. Istoriografia fundmentală în aceste domenii este scrisă, aproape exclusiv, în limbi de circulație mondială: germană, engleză, franceză și italiană.

Dintre fostele țări socialiste, rușii au o foarte bună școală orientalictică, creată încă din timpul Imperiului șarilor, faptul fiind explicabil din binecunoscute rațiuni geopolitice. Preocupări sistematice în domeniul orientalisticii au existat și există și în Ungaria, Polonia și Cehia, spre deosebire de România, care nu a avut o școală orientalistică propriu-zisă.

La noi în țară au existat câțiva orientaliști, dar aceștia au fost puțini la număr și, pe deasupra, autodidacți, ei neputând constitui o școală. Din nenorocire și acei puțini orientaliști pe care i-a avut România s-au stins din viață, pierind, astfel, și firavele preocupări de la noi, când mai exista o societate orientalistă și care avea o revistă: Studia et Acta Orientalia. Existenșa a unui sau doi orientaliști izolați nu va rodi într-o școală în absența mijloacelor materiale necesare, deoarece orientalistica nu se poate studia în absența cercetării la fața locului a monumentelor, a frecventării marelor bibleoteci și specialiști, și a construirii unei baze documentare în țară. Cu toate acestea, a existat preocuparea de a se redacta în limba română de către acei puțini orientaliști câteva lucrări, fie instrumente de lucru, adică publicarea de texte de tipul Gândirea egipteană, asiriană…în texte, apărute la Editura Științifică și Enciclopedică în colecția Bibliotheca orientalis, majoritatea publicate de către Sergiu Al-George, Anastasie Negoiță, Constantin Daniel. Au fost de asemenea redactate și câteva lucrări de sinteză privitoare la cultura egipteană și babiloniană de către medicul Constantin Daniel, ajuns, din pasiune, un erudit orientalist.

Pe de altă parte, Editura Științifică și Enciclopedică, dar mai cu seamă Editura Meridiane a urmat un ambițios și, din fericire, continuu program de traducere în limba română a unor lucrări științifice valoroase, dar și a unora de prezentare, pentru un public mai larg interesat de istoria Vechiului Orient.

CAPITOLUL I

POLITICĂ ȘI SOCIETATE ÎN ORIENTUL ANTIC

Există în lunga politică a Egiptului mai multe epoci, fiecare având caracteristicile sale. Înainte de a prezenta câteva elemente succinte de istorie politică, trebuie arătate tocmai aceste epoci, în succesiunea lor cronologică. Prezentarea istoriei politice a Egiptului se poate fece fie urmărind aceste epoci, fie, cum spuneam, urmărind criteriul în vigoare de la preotul egiptean Manethon, pe dinastii, sau combinându-le unul cu celălalt.

Și Egiptul a cunoscut faza prestatală, când coagularea politică era extrem de redusă. Primele elemente de unitate s-au manifestat sub impulsul exercitării agriculturii. Pe la sfârșitul mileniului IV î.Hr., se poate vorbi de existența a două state în vechiul Egipt și anume: Egiptul de Jos și Egiptul de Sus, denumirea provenind de la așezarea lor pe cursul Nilului. Existența acestei diviziuni s-a reflectat și în planul mitic, fiecare dintre cele două state având câte un zeu specific: Horus și Seth.

De la Manethon aflăm că întemeietorul statului egiptean a fost faraonul Narmer, cunoscut în izvoarele grecești sub numele de Menes, el fiind întemeietorul primei dinastii – dinastia lui Narmer sau dinastia thinită. După prima dinastie au mai urmat două dinastii thinite. Există o anumită controversă dacă dinastia a III –a aparține sau nu Vechiului Imperiu.

1. Dinastiile thinite: dinastiile I-III;

2. Vechiu Imperiu: dinastiile IV-VI;

3. Prima perioadă intermediară: dinastiile VII-X;

4. Imperiu de Mijloc: dinastiile XI-XIV;

5. A doua perioadă intermediară: dinastiile XV-XVII;

6. Noul Imperiu: dinastiile XVIII-XX;

7. A treia perioadă intremediară: dinastiile XXI-XXIV;

8. Imperiul Etiopian: dinastia XXV;

9. Renașterea Saită: dinastia XXVI;

10. Prima dominație persană: dinastia XXVII;

11. Ultimele dinastii egiptene: dinastiile XXVIII-XXIX;

12. A doua dominație persană;

13. Egiptul hellenistic, romano-bizantin;

Izvoarele de bază pentru reconstituirea istoriei politice a Egiptului sunt lucrări pierdute și transmise fragmentar prin alți autori, cum este cazul cu lucrarea preotului Manethon, din resturile unor liste regale conținute de papyrul de la Torino care conține date despre faraonii egipteni, și care a fost redactată în perioada ramsidă la Memphis și, la fel de fragmentară, o listă în templul de la Abydos al lui Sethi I cuprinzând un număr de 76 nume regale. Ea se pare că a început să fie redactată în timpul dinastiei a V –a.

Această organizare pe dinastii a lui Manethon, care a împărțit istoria Egiptului în 31 dinastii, ultimul rege fiind Dareios al III –lea, nu trebuie înțeleasă ca reprezentând o succesiune neîntreruptă în cadrul aceleași familii. În cazul Egiptului, dinastia grupează stăpânitori din aceeași familie, dar și stăpânitori care au avut aceeași capitală.

Așa cum spuneam, istoriografia privitoare la vechiul Egipt nu este încă de acord cu privire la modul în care s-a făcut unificarea și chiar este în dezacod cu privire la persoana și numele faraonului unificator. Totuși, un lucru este limpede: Egiptul istoric, așa cum este cunoscut din manualele de istorie sau din lucrările generale, nu a apărut de la început ca un stat unitar. Ca peste tot, au fost coagulări politice locale, și apoi s-a ajuns la imperiu, la două unități politice mai importante: Egiptul de Jos și Egiptul de Sus.

Impulsul unificator și organizator a venit din partea Egiptului de Sus, întrucât în simbolistica regală egipteană se recunoșteau semnele Egiptului de Sus, iar primele dinastii au apărut la Thinis. Acțiunea unificatoare a lui Narmer-Menes pornește de la Memphis, tot din Egiptul de Sus, palatul de aici, numit Zidul Alb, devenind locul de încoronare al faraonilor.

În timpul dinastiilor thinite se constată purtarea unei expediții de pradă în jur și efectuarea unor incursiuni până la a doua cataractă a Nilului. Încă din această perioadă sunt ateste raporturi cu îndepărtatul oraș-stat fenician Byblos, în timpul celei de-a treia dinastii memphite plasate pe la 2800 î.Hr. Trebuie să remarcăm activitatea faraonului Djoser, al cărui regim se instalează și se consolidează în regiunea Zidului Alb.

Este demnă de menționat activitatea lui Imhotep care ave afuncția de ‘prim-ministru’. Acesta a fost o personalitate complexă, lăsând lucrarea Instrucții morale. Tot lui îi este atribuită reînnoirea cunoștințelor științifice și ridicarea celebrei piramide cu trepte la Saqqarah, care era în același timp și templul faraonului.

Dinastiile thinite au reprezentat în ultimă instanță un fel de avanpremieră la adevărata istorie a Vechiului Egipt, fixând cadrele constructive ale Vechiului Imperiu. Și începuturile Vechiului Imperiu constituie subiectul unei controverse între egiptologi, întrucât unii consideră că Vechiul Imperiu începe cu dinastia a III -a în vreme ce alții, între care J. Yoyote cred că dinastia a IV –a este cea care a întemeiat Vechiul Imperiu.

Întemeietorul dinastiei a IV –a plasată în timp pe la 2720 î.Hr. a fost faraonul Snefru. Dinastia a IV –a este și dinastia marilor constructori de piramide – Keops, Kefren și Mankeura. Tot în timpul Vechiului Imperiu se înmulțesc expedițiile în Libia și Nubia, în ultima regiune fiind deja organizată exploatarea minelor. Izvoarele menționează, de asemenea, expediții în Palestina de Sud împotriva ‘celor care locuiau pe nisip’.

Organizarea militară în timpul Vechiului Imperiu era destul de evoluată, armata fiind înpărțită în patru mari unități tactice. Exista un corp de elită, așa numiții neferu, care alcătuiau garda regatului, apoi infanteria propriu-zisă care dispunea și de corpuri speciale între care era și corpul interpreților, dar și unități auxiliare alcătuite din nubieni și libieni. De asemenea, Egiptul avea o flotă.

În afara obiectivelor specifice unei armate, armata egipteană asigura exploatarea minelor și desfășurarea comerțului exterior. O imagine sugestivă despre forța Vechiului Imperiu ne putem face numai și din contemplarea giganticelor construcții din această vreme, dintre care se detașează marile piramide de la El-Gizeh.

Disoluția Vechiului Imperiu s-a produs în timpul dinastiei a VI –a, când nobilime a ajuns să domine puterea regală și să slăbească astfel sutoritatea centrală, fapt devenit evident în timpul faraonului Pepi al II -lea.

Urmează prima perioadă intermediară, desfășurată în timpul dinastiilor VII-X și care a durat între 2260-2050 î.Hr., perioada fiind marcată de grave tulburări interne sugerate elocvent prin faptul că a VII –a dinastie fost alcătuită din 70 de regi – ne spun documentele – care au domnit 70 de zile. Se constată tot în această perioadă și o profundă ruptură, prin existența faraonilor paraleli la Heracleppolis și Jeba. Avem de asemenea informații cu privire la invadarea Deltei Nilului de către beduini.

Imperiul de Mijloc este de fapt creația dinastiei a XI –a a faraonilor Menthuotep (I, II, III). Menthuotep II a reușit să reorganizeze țara și să-i asigure unitatea, dispărând faraonii paraleli. În timpul lor și a succesorilor lor din dinastia a XII –a, procesul de consolidare a statului a continuat.

Opera acestora a fost distrusă de invazia hiqsoșilor care deschid de fapt a doua perioadă intermediară. Asupra originii etnice a hiqsoșilor există și astăzi controverse nerezolvate, întrucât nu au putut fi detectate toate componentele etnice ale acestor năvălitori veniți din Asia. Este sigur că au fost o populație nomadă de păstori, un conglomerat etnic în care predominau semiții. Unii au crezut că pot fi identificate și elemente indoeuropene. Este interesant că hiqsoșii nu și-au fixat capitala în mijlocul Egiptului, ci într-o poziție excentrică, la Avaris, în Deltă. Această așezare excentrică, interesantă și sub raportul geografic-istoric, sugerează și mai exact caracterul de corp străin al acestor năvălitori în contextul istoriei egiptene.

Hiqsoșii au fost alungați de către faraonii dinastiei a XVIII –a, cei care au întemeiat ceea ce se numește Noul Imperiu Egiptean.

Întemeietorul dinastiei a XVIII –a a fost Ahmose. Dinastia a XVIII –a a reușit refacerea vechilor structuri și totodată o remarcabilă politică expansionistă. Dintre faraonii dinastiei a XVIII –a între cei mai remarcabili se află Tuthmes-Tutmosis I, în timpul căruia au fost întreprinse expediții spre Sudan și a fost instituit protectoratul egiptean asupra Syriei de Nord. Tutmosis I este primul faraon egiptean care trece Eufratul. Una dintre cele mai interesante și controversate personalități a dinastiei a XVIII –a este regina Hatshepsut. Ea a fost soția lui Tutmosis al II –a, lipsit de personalitate, reușind să se impună între 1520-1483 î.Hr. dominându-l o perioadă de timp și pe Tutmosis al III –a în vremea minoratului său.

După moartea reginei, Tutmosis III a decretat damnatio memoriae. Îndată după moartea lui Hatshepsut și preluarea puterii, Tutmosis al III –lea continuă expansiunea din vremea lui Tutmosis I, Egiptul atingând apogeul teritorial de la a patra cataractă a Nilului și până la Amman. Documentele și reliefurile monument preluarea puterii, Tutmosis al III –lea continuă expansiunea din vremea lui Tutmosis I, Egiptul atingând apogeul teritorial de la a patra cataractă a Nilului și până la Amman. Documentele și reliefurile monumentale îl înfățișează ca pe un mare războinic ce își zdrobește toți inamicii.

După aceste mari campanii militare intervine în istoria Egiptului o perioadă deosebit de interesantă, sub aspect religios, cultural. Este vorba despre reforma intreprinsă de faraonul Amenophis IV, care, în conflict cu preoții zeului Ammon, declanșează ceea ce s-a numit revoluția amarniană. Faraonul mută capitala și o numește Aken-aton. Amenophis IV, o ființă sensibilă, s-a aplecat asupra reformei sale și a neglijat organizarea și expansiunea militară egipteană. Este tocmai perioada între care hittiții indo-europeni se află sub conducerea celui mai mare rege al lor, Shuppiluliuma. În fața expansiunii acestora, egiptenii pierd sudul Palestinei.

Revoluția amarniană a provocat reacții puternice în Egipt, coalizând mai multe forțe ostile faraonului, astfel încât reforma lui Amenophis al IV –lea nu a supraviețuit prea mult.

Al treilea succesor al său a fost înlăturat de generalul Horemheb, care pe la 1343 î.Hr. a întemeiat dinastia a XIX –lea numită și dinastia ramsidă. În lista dianstiilor lui Manethon Horenheb este inserat însă în dinastia a XVIII –a, întemeietorul acestei dinastii fiind socotit Ramses I, succesorul lui Horemheb, dar având o domnie nesemnificativă.

În cadrul dinastiei a XIX –a, se ilustrează mai mulți faraoni între care cel mai important este Ramses al II –lea. Bazele dinastiei a XIX –a au fost puse cu adevărat de către Sethi I. Fiul lui, Ramses al II –lea, a fost un monarh energic, care a consolidat dinastia și a recucerit sudul Plestinei, a purtat o grea bătălie cu hittiții la Quadesh. În vremea sa, Noul Imperiu atinge apogeul, sub raportul organizatoric și al consolidării generale.

Ramses al II -lea a fost și un mare constructor și numele său a devenit foarte cunoscut prin aceste construcții, dar și prin restaurarea celor vechi, în ale căror inscripții el se desemnează ca fondator.

Ramses al II –lea a fost însă și un războinic, el continuând acțiunile tatălui său împotriva hittiților. În 1278 î.Hr., la Quadesh se desfășoară o a doua bătălie cu hittiții conduși de către regele Muwatali. Izvoarele egiptene vorbesc de o victorie a faraonului, iar hittite de una a lor. Armatele hittite se pare însă că au câștigat bătălia, dezastrul total al armatei egiptene fiind împiedincat de vitejia personală a faraonului.

Oricum, succesorul lui Muwatali, Hattusili al III –lea convine cu Ramses II asupra statu-quo-ului, formalizat juridic într-un tratat încheiat între cele două puteri. Pentru întărirea acestor bune relații, Ramses II se va căsătorii cu o prințesă hittită. Legătura e întărită și prin corespondența dintre cele două regine.

Succesorul lui Ramses II, Merenptah înregistrează o încercare a libienilor de a invada Egiptul, invazie respinsă de faraon.

Dinastia a XX –a este deschisă de faraonul Sethnaht care, pe la 1200 î.Hr., îl alungă pe palestinianul Iarson, care se stabilise în Egipt.

Un extraordinar eveniment demografic, etnic și militar se înregistrează în timpul faraonului Ramses al III -lea. Marea de faptă de glorie a acestuia este oprirea invaziei ‘popoarelor mării’, care încercau să intre în Egipt. Acest fenomen se integrează marilor mișcări etno-demografice prilejuite de invazia popoarelor indo-europene, eveniment cu implicații în istoria universală. În cursul acestor mișcări, pornite de la nordul Dunării, s-au înregistrat mișcări de populație în Italia, apoi sub aceași presiune, are loc și mișcarea din nordul Helladei, a dorienilor. Aceste mișcări etno-demografice au afectat și Asia prin deplasarea populației thraco-frigiene din Europa în Asia, ceea ce a dus, se pare, la dispariția Imperiului hittit, valul coborând pe litoralul Mediteranei, răsturnând toate structurile politico-statale din Syria și Palestina și apoi oprindu-se abia în Delta Nilului.

Faraonul Ramses al II –lea reușește, după această victorie, să reinstaureze stăpânirea egipteană în Asia. Lui i-au urmat o serie de faraoni, tot cu numele de Ramses, până la al XI –lea. între anii 1168-1085 î.Hr. A fost o perioadă nefericită pentru Egipt, marcată de convulsii sociale, revolte, iar pe plan extern, de pierderea Asiei. Această situație confuză va genera disoluția Noului Imperiu și deschiderea celei de-a treia perioade intermediare.

Ea începe cu a XXI –a dinastie, care a durat până în 950 î.Hr. este oarecum impropriu să vorbim de cea de-a XXI –a dinastie, întrucât au fost guvernări paralele, ca și în timpul primei perioade intermediare. Guvernarea faraonilor din nord – Egiptul de Jos – era dublată de guvernarea paralelă a preoților din sud. Această guvernare paralelă, care a durat 50 de ani, a fost instituită de către Herichor, marele preot al lui Ammon din Theba. În acest timp evoluția situației în cele două părți ale Egiptului a fost diferită. Dacă în sud se desfășurau lupte interne, în Egiptul de Jos se desfășurau lupte victorioase împotriva filistinilor din Plestina, egiptenii ocupând câteva poziții semnificative aici.

Unitatea este restaurată în timpul dinastiei XXII (950-823 î.Hr.) numită și dinastia libiană fondată de către Sheshonk I (950-929 î.Hr.). Sheshonk a introdus o guvernare autoritară, tranformând pontificatul într-un apanaj regal, constituind o dinastie de mari preoți dintre fiii sau nepoții faraonilor. Sheshonk dezvoltă o politică externă activă, între altele el invadează Palestina și jefuiește Ierusalimul, ecourile domniei sale regăsindu-se în Vechiul Testament. După dispariția lui Sheshonk se constituie o dinastie de mari preoți.

Dinastiana libiană este urmată de a XXIII –a dinastie, care a gestionat o situație nefericită, respectiv începuturile expansiunii kușite din Etiopia spre nord în Egipt și în același timp divizarea Egiptului în două monarhii. A XXIV –a dinastie este fondată în Sais – 730 î.Hr. – de către Tefnath, ea durând până în 715 î.Hr. Cu aceasta ia sfârșit a treia perioadă intermediară.

Ea este urmată de ceea ce s-ar pute numi Imperiul Ethiopian (715-663 î.Hr.). aceasta este întemeiată de către Shabako (715-701 î.Hr.). Shabako întemeiază a XXV –a dinastie etiopiană, în care, de fapt, Egiptul își pierde identitatea, fiind anexat Sudanului., Shabako proclamându-se unic faraon de la Memoe la Mediterana. Domnia faraonilor de la a XXV –a dinastie este marcată de conflicte cu Noul Imperiu Assyrian, când regele Senacherib îi înfrânge pe egipteni. În timpul lui Taharko (689-664 î.Hr.) are loc înflorirea monarhiei kușite, dar și domnia lui este zguduită de bătăliile cu asirienii.

În 671 î.Hr. regele asirian Assarhadon cucerește Memphis-ul și îl instalează pe saitul Nechao I ca faraon. Cu doi ani mai târziu, Tahako recucerește Memphis-ul. La rândul lui, Assurbanipal ocupă Delta și capitale Theba în 667 î.Hr., iar trei ani mai târziu, în 664 î.Hr., succesorul lui Taharko recucerește Delta și îl ucide pe Nechao, ceea ce a provocat o nouă expediție assyriană de represalii.

Sfârșitul Imperiului etiopian a dus la ceea ce se numește Renașterea saită, care a durat între 663-525 î.Hr., fiind opera dinastiei a XXVI –a întemeiată de către Psametic I (663-609 î.Hr.). el și-a ales Memphis drept capitală și a început o acțiune energică de restaurare a măreței și vechiului Egipt. A alungat garnizoanele assyriene, apoi a eliberat Sudul de sub stăpânirea etiopienilor.

După restaurarea liniștii, Psametic a reorganizat regatul în nome ca pe vremea Ramsizilor. Pentru a întări regatul a utilizat rolul economic și militar al minorităților străine, în acest context permițând fondarea coloniei grecești Naukratis și utilizând serviciile mercenarilor greci. Pentru a putea consolida autoritatea centrală a controlat aristocrația și în același timp a reînviat teoria regelui divin, refăcând și baza ideologică a instituției regale. Ocupat cu această activă și complexă restaurare internă, Psametic I a desfășurat o politică echilibrată și activă, limitându-se în Sud la consolidarea frontierei, iar în Nord favorizând Assyria împotriva imperiului Noului Babilon.

Politica sa este urmată în linii mari, dar nu cu același succes de către Nachao al II –lea (609-594 î.Hr.). acesta a continua t aceași politică internă, ceea ce a dus la renașterea economică, între alte acțiuni fiind demnă de menționat refacerea canalului prin care un braț al Nilului se vărsa în Marea Roșie.

Pe plan extern, Nechao nu a avut succes în expansiunea sa în Asia, fiind înfrânt în 605 î.Hr., se pare, la Karkemish, de către Nabucodorosor (Nabucodonosor) al II –lea. conflictul cu Babilonul se dezvoltă în timpul faraonului Apries (588-568 î.Hr.), care trimite flota egipteană în ajutorul orașului Tyros, asediat de către babilonieni. Totodată, el intervine în ajutorul libienilor din Kyrene, angajați în luptă cu grecii.

Amosis (568-526 î.Hr.) îl detronează pe Apries. Amosis este ridicat pe tron de armată. În timpul său, se înregistrează apogeul puterii saite. El a reușit să reziste lui Nabucodonosor și a fost mai abil decât predecesorul său, reconciliindu-se chiar cu grecii din Kyrene. Tot el a cucerit, în 565 î.Hr., insula Cipru.

În timpul succesorului său, Psametic al III –lea, Egiptul a fost cucerit de către perși. Dominația persană a durat între anii 525-404 î.Hr. (dinastia a XXVII –a). în timpul ultimelor dinastii egiptene – cele din timpul revoltelor antipersane – se perfecționează administrația, se încearcă revenirea la tradițiile saite, se iau măsuri pentru dezvoltarea agriculturii, se încheie alianțe cu Cartagina și cu Atena împotriva perșilor.

În 332 î.Hr., Alexandru cel Mare cucerește Memphis-ul, iar în 331 î.Hr. întemeiază Alexandria, care va deveni capitala Egiptului hellenistic, întemeiat de către Ptolemaios al lui Lagos, unul dintre diadochii marelui cuceritor.

Mesopotamia este, de fapt, o expresie geografică care desemnează un spațiu natural, în cadrul căruia s-a dezvoltat o civilizație comună sau cu trăsături destul de apropiate. Chiar dacă există această ultimă caracteristică, trebuie, totuși, accentuat că Mesopotamia nu desemnează și un singur stat. Iar dacă aspirația spre unitate nu era atât de puternică ca în Egipt, unde fragmentarismul era socotit o catastrofă, explicația constă și în faptul că recolta nu era atât de dependentă de irigații ca în valea Nilului.

În istoria Mesopotamiei se vorbește preponderent de orașe-state sumeriene – Ur, Lagash, Uruk, etc., de orașe-state semite – Akkad, Babilon, etc., care au ajuns să-și extindă dominația în anumit regiuni sau chiar să creeze imperii universale.

De altfel, faptul se explică și prin spațiul acesta geografic deschis tuturor influențelor. Fără îndoială că aceste caracteristici ale spațiului geografic ca și starea resurselor nu au rămas fără consecințe asupra relațiilor internaționale ca și al organizării politico-militare. Dacă abordăm istoria Mesopotamiei prin manifestări ideologice, constatăm o activitate manifestată a tendinței imperiale, prezentă, întrucât fiecare oraș-stat căuta să-și supună vecinii.

Această manifestare în chiar compunerea titlului regal, care păstrează numele cetății, dar adăudându-i-se și extensia ‘regele țării’. E. g., ‘regele țării Sumer’, sau ‘regele Akkadului’ ori ‘regele Assurului’. Trebuie menționate și titlurile ‘regele celor patru regiuni’, adică Sumer, Akkad, Subartu și Amurru, ‘regele celor patru regiuni ale lumii’, dar și cel de ‘regele Universului’, care este aproape de reprezentarea Cosmosului acelui timp, prin realizarea Imperiului assyrian în secolul al VIII –lea î.Hr.

Mesopotamia inferioară este baza de plecare a creațiilor imperiale, începând cu Sumerul, înlocuit de semiții lui Sargon, creatorul Akkadului, răsturnat apoi de sumerieni, care vor lăsa locul, definitiv, semiților: întâi din Babilon, apoi cei din Assyria. Numai că aceste imperii ‘sufereau’ de efemeritate, datorită particularismului funciar minau. Cu toate campaniile anuale de represalii, de o mare atrocitate, ele nu au reuțit să reziste multă vreme, rezultatul final fiind epuizarea forțelor lor și favorizarea invadatorilor străini. Este interesant că aceștia – perșii și macedonenii – vor reuși să întemeieze construcții politice mai durabile.

Așa cum se știe, prima civilizație și primele coagulări politice din Mesopotamia au aparținut sumerienilor, a căror origine este și astăzi controversată, admițându-se ipoteza că ei ar aparține grupului etno-lingvistic iafetit, coborât din Caucaz. Cu toată această separație, ilustrată și prin marele număr de orașe-state, există o civilizație comună tuturor acestora, care iradiază și în regiunile învecinate până la Assur.

Evident se pune problema, după studierea istoriei Egiptului, unde unitatea era aspirația cea mai puternică, dacă separatismul în Mesopotamia nu era socotit și aici o catastrofă. Desigur că acest separatism care aducea fragmentarea nu a fost un lucru pozitiv, dar existența lui nu era atât de deplorată ca în Egipt. Pe de o parte, datorită caracterului etnic divers, sumerieni și semiți de diferite neamuri, iar de cealaltă parte, cum spuneam deja, recolta în Mesopotamia nu era atât de dependentă de irigații ca în Egipt.

Desigur că starea resurselor, caracteristicile spațiilor geografice a avut consecințe însemnate în planul relațiilor internaionale datorită asigurării fluenței schimburilor comerciale pe marile căi de comunicație care traversau regiunea sau care o legau de regiunile învecinate de ubde aduceau cupru, lemn, etc. Securitatea acestor căi de comunicații era un lucru foarte important, cu atât mai mult cu cât, orincând, orice stat putea să le întrerupă. Aceste fapte au determinat și o mai grabnică organizare politico-militară a comunităților din regiune, astfel încât aproape contemporan cu Egiptul, la pragul mileniilor V-IV î.Hr., se constata apariția primelor forme de organizare politică care în scurt timp vor lua forma orașelor-state.

Este de presupus că o administrație centralizată a fost ideea unei ierarhizări pe caste ereditare, așa cum se va întâmpla ulterior în Imperiul Roman, când, pentru a asigura funcționarea fiscalității, Doclețian și Constantin au fixat pentru fiecare profesie exercitată, cu obligația de a o transmit și fiului, interzicând, totodată, și părăsirea locului de origine.

Felahul constituia imensa majoritate a populației. În timpul Vechiului Imperiu, statutul său juridic era echivalent cu acela al sclavului. Ulterior, el devine – din punct de vedere juridic – un om liber, dar, practic, el rămâne un sclav. De fapt, nimic nu este mai străin Egiptului decât idealul de om liber.

Cu acest statut, felahul muncește pe câmpurile palatului sau templelor fără a se preocupa de idee de libertate.

Această situație a felahului și, în general a producătorului în Vechiul Orient, dar și în alte civilizații, s-a încercat a se explica prin diferența formelor de proprietate și a relațiilor sociale cunoscute de aceste cu cele din Hellada sau italo-romane. Acestea din urmă sunt explicate și denumite ca fiind relații întemeiate pe existența muncii servile. În schimb, cele din Vechiul Orient n-au putut fi denumite în mod satisfăcător, deși s-au propus mai multe serii de terminologii.

Cei mai mulți istorici din secolele XIX și XX au definit aceste relații ca fiind de tip feudal iar istoricii marxiști sub influența lui Stalin, luând drept “turnesol” ponderea muncii servile în raporturile socio-economice, au propus denumirea de sclavagism începător. Denumirea este cel puțin nefirească, pentru că la nivel instituțional societățile Vechiului Orient nu sunt niște societăți aflate la începutul statale, cum ar presupune încadrarea lor în sclavagismul începător. Recitindu-l pe Marx, filosofii, istoricii și economiștii marxiști occidentali au descoperit mai multe lucrări din tinerețe ale acestuia. Aici Marx nu ajunsese la formularea celebrei lui scheme a succesiunii formațiunilor social-economice, fiecare cu propriul mod de producție: sclavagiste, feudale, capitaliste, aflându-se în dubiu în definirea specificului lumii orientale.

Cum aceasta, la nivelul cunoștințelor de atunci și al instrumentului științific, nu arătau a fi nici societăți primitive, dar nici de tipul Atena și Roma, atunci Marx propune denumirea de mod de producție asiatic. Aceasta a fost reluată în formula mod de producție tributar. În câteva cuvinte, prin mod de producție tributar se înțelege o societate întemeiată pe un gen de relații, care nu cunoșteau proprietatea privată, ci numai proprietatea colectivă a obștii, respectiv a staului, în stăpânirea moanarhului. Nu există sistemul exploatării individului, ci numai a comunității, exprimat printr-un tribut vărsat autorității centrale. În chipul acesta, membrii comunității s-au aflat, după expresia lui Marx, într-o ‘allgemeine Sklaverei’.

În ce privește meșteșugarul, despre care aflăm câte ceva din Satira meseriilor, știm că practica meseriile cele mai diverse și că statutul său este aproape comparabil cu cel al felahilor. Foarte rar întâlnim în operele de artă numele autorilor acestora. Doar faraonul Amenophis al IV –lea favoriza promoția socială a sculptorului.

Soldatul are o origine socială umilă, ceea ce îi interzicea ascensiunea în grad. El primea un lot de pământ. De la Herodot se știe că în perioada saită existau 310.000 de soldați, care aveau fiecare loturile de pământ – eretitare – de câte trei hectare. Un sfert dintre aceste loturi se aflau în Deltă. Cei care serveau în garda regală primeau un supliment de soldă.

Evident, ofițerul provine din rândul aristocrației, având un alt tratament și alte drepturi decât soldatul de rând.

Preotul ocupă un loc eminent în societatea Vechiului Egipt. Cel mai important era marele preot al zeului Ammon. Preoții erau organizați într-o complicată ierarhie cu mai multe funcții, într-un serviciu complex destinat cultului.

Scribul era un personaj esențial pentru buna funcționare a administrației ți birocrației Vechiului Egipt, poziția sa fiind elocvent reliefată într-un text: ‘scribul este cel care comandă’. Scribul constituia, astfel, coloana vertebrală a administrației, el fiind el fiind cel care ține socotela finanțelor statului, ale nomei și până la cele ale palatului.

În ansamblul ei, societatea egipteană și-a ppăstrat structurile de bază și o vom vedea funcționând, cu mici modificări, și sub stăpânii persani, macedo-helleni și romano-bizantini. Este poate impropriu să vorbim de o imobilitate sicială și la nivelul mentalităților, dar despre o continuitate se poate vorbi în mod incontestabil, de vreme ce egipteanul vedea în regii persani, în cei hellenici sau în împărații romani pe urmașii vechilor faraoni.

Cronologia privind istoria sumero-akkadiană este extrem de controversată. Din listele dinastice, de după Potop, aflăm că ‘regalitatea a coborât din cer la Kish’. Prima dianstie cuprinde 23 de regi, care ar fi domnit peste 20.000 de ani. A doua dinastie a durat ‘doar’ 2310 ani. Între regii acestei dinastii, care este dinastia din Uruk, s-ar fi numărat și celebrul Ghilghamesh.

A treia dinastie, situată în timp după 2600 î.Hr., aparține deja perioadei istorice. Este vorba despre prima dinastie din Ur, întemeiată de către regele Mes-anni-padda. Fiul acestuia, A-anni-padda a construit templul de la Ninhoursag de la actualul Tell-al-Obeid.

Regii acestei cetăți nu sunt înscriși în listele regale. Al treilea rege, Eannatum, susține că a cucerit cetățile Ur și Uruk. Evenimentul s-a produs undeva pe la 2400 î.Hr. Eannatum a atacat apoi Elamul, apoi cetatea Umma, cu care prilej va înălța cunoscuta Stelă a vulturilor.

Lagash-ul cunoaște și activitatea unui reformator, regele Urukagina, care a dezvoltat cetatea, ea ajungând la cca. 36.000 de locuitori și care a încercat să limiteze abuzulrile preoților și funcționarilor.

Regele Lugal-zaggizi a cucerit Ur și Uruk, proclamându-se rege al Urukului și cucerind teritoriul de la Golful Persic până la Marea Mediterană. Este de notat că deja Lugal-zaggizi va folosi în inscripțiile sale limbile sumeriană și akkadiană, ceea ce dovedește existența unor vechi și profunde infiltrații semite în Mesopotamia.

Infiltrațiile semite menționate nu au rămas fără urmări în plan politic și, astfel, se constată apariția unei forțe care va porni din Akkad, un oraș-stat semit, aflat sub autoritatea lui Sargon, care a devenit o figură centrală a istoriei Mesopotamiei dintre anii 2584-2530 î.Hr. sau, potrivit unei alte cronologii, anii 2370-2320 î.Hr. Sargon a supus toate orașele state sumeriene, și-a întins stăpânirea până la Mediterana, iar în nord până în Anatolia. Dominația Akkad-lui durează câteva sute de ani.

Ea a fost înlăturată de ‘dinastia lui Gutim’, instituită în urma invaziei unor triburi de păstori numiți guti, înrudiți cu elamiții. Acești guti coboară pe la nivelul anului 2.190 î.Hr. din Munții Zagros, jefuind Babilonia de la un capăt la altul.

În acest context, se produce așa-numita ‘renaștere sumeriană’, în timpul căreia apare ‘Imperiul’ regilor din Ur. Sigur că este greu de spus dacă această renaștere sumeriană este o renaștere literară sau ‘naționalism’. Întemeietorul ei a fost, pare-se, regele Ur.-Namu, menționat pe la 2050 î.Hr. El își ia titlul ‘rege al Urului, Sumerului și Akkadului’. Ur-Namu a refăcut ceatea Ur devastată, a reconstruit templul zeului Namar precum și Zigguratul. A refăcut canalele de navigație și irigație. Lui I se atribuie și realizarea unui cod de legi, socotit a fi cel dintâi monument jurudic de acest gen.

Succesorii săi, Shoulgi, Bour-Sin, Ibbi-Sin, au contribuit și ei la buna guvernare și la administrarea eficientă a teritoriului stăpnit. Shoulgi a purtat și titlul de ‘regele celor patru ținuturi’.

Este încă în discuție statutul avut de Lagash. Nu este sigur dacă a fost sau nu un stat vasal. Din această perioadă este de reținut guvernarea Lagash-lui de către Gudéa, care a contribuit la înflorirea culturală a cetății și la organizarea și întreținerea de relații economice cu Syria, cu regiunile din preajma Golfului Persic și ținuturile din Zagros, de unde era adus cupru.

Încă din timpul domniei lui Ibbi-Sin, pe la 1950 î.Hr., stăpânirea din Ur începe să se desfacă în mai multe centre de putere: Isin, Larsa, Uruk, Kish, Babilon, Assur. Titlul de ‘rege al celor patru ținutiri’ nu mai este purtat, dar important este însă titlul de ‘rege al Urului’, acesta înseamnă că, cel puțin teoretic, imperiul continuă să existe, având drept capitală cetatea Ur.

Pe acest fundal, completat de infiltrații semite continui, se desfășoară lupte interne între Babilon, Elam și Assyria, premergând epoca în care cele trei state vor avea în fruntea lor trei mari personalități contemporane: Hamurappi, Rim-Sin și Shamsi-Adad I.

Vechiul imperiu babilonian este o creație anterioară lui Hamurapp, prima dinastie din Babilon fiind menționată pe la 1830 î.Hr. Adevăratul imperiu este creat de Hamurappi. El a moștenit de la cei cinci predecesori un teritoriu relativ restrâns pe valea Eufratului, pe care l-a extins apoi, până va avea ca frontiere Elamul și Marea Mediterană.

Hamurappi a fost mai degrabă un diplomat decât militar, dar nu a fost un stăpânitor mai puțin eficient. A sezvoltat comerțul, relațiile economice, creând o anumită prosperitate în timpul său, ceea ce i-a permis și dezvoltarea culturală, în timpul său fiind cunoscute și desăvârșite vechile poeme ale Creației sau Epopeea lui Ghilghames.

Celebritatea i-a asigurat-o însă codul de legi. Acest cod al lui Hamurappi nu este un cod de legi propriu-zis așa cum îl înțelegem noi astăzi, ci mai degrabă o colecție relativ sistematizată de spețe și nu de principii juridice generale. Găsim aici elemente de drept privat, civil, penal, al familiei. Toate la un loc arată cât de complicată și de riguroasă era administrația acelui timp.

Succesorul lui Hamurappi, Samsu-Iluna, a continuat activitatea tatălui său și a dus mai departe specializarea monarhiei centralizate. Astfel, provinciile erau conduse de guvernatori, justiția de doi judecători regali, iar fiscalitatea de un șef al negustorilor. Cu toate eforturile sale, el nu a putut înlătura particularismul funciar, care a ajuns în ultimă instană la dispariția Imperiului.

Astfel, a fost posibil ca, pe la 1600 î.Hr., kasiții, un amestec de populații asianice și indo-europene, venind tot din Munții Zagros ca și guti, să se înstăpânească în Mesopotamia până pe la 1160 î.Hr. punând capăt și încercărilor Assyriei de a deveni mare putere în această regiune, întârziindu-I ascensiunea câteva secole.

Eclipsa Babilonului va dura mai mult timp. Abia în secolul VII î.Hr., marea cetate va redeveni o mare putere. După moartea lui Assurbanipal în anul 631 î.Hr., Nabopalassar, ‘regele ținutului de la mare’ se proclamă în anul 625 î.Hr. regele Babilonului. Babilonul se va alia cu mezii și, în 612 î.Hr., împreună vor reuși să cucerească Ninive. Între 608-605 î.Hr. Imperiul Noului Babilon se consolidează, profitând de distrugerea Assyriei de către mnezii lui Kyaxares.

Apogeul nului Babilon a fost în vremea lui Nabucodonosor al II -lea. babilonul va întreprinde o mare politică de expansiune, cucerind Palestina și mutând o parte a polulație Ierusalimului, ecourile acestei ‘captivități babilonice’ găsindu-se în Vechiul Testament, în cartea lui Ezechiel.

Nabucodonosor a fost un mare constructor, reconstruind Babilonul distrus de assyrieni. O parte a acestor impresionante construcții a putut fi văzută și de Herodot, care a vizitat orașul cu peste 100 de ani mai târziu. Ultimul rege babilonoian, Nabonid, și-a văzut imperiul dispărând sub loviturile perșilor lui Kyros cel Mare, care a cucerit Babilonul în 539 î.Hr.

Vechiu imperiu assyrian este creația lui Samsi-Adad I, contemporan cu Hamurappi menționat la 1770 î.Hr. Imperiul său cuprindea regiunile de pe cursurile mijlocii ale Tigrului și Eufratului, atingând Libanul și Zagrosul. Administrația era foarte bine pusă la punct, fiind împărțită în districte conduse de un administrator ajutat de un consiliu. A fost introdus serviciul poștal. Totul era supus unui control regal foarte sever.

Un fenomen important al expansiunii assyriene îl constituie coloniile așezate în afara orașelor din regiunea respectivă, erau strict organizate și păstrau o strânsă legătură cu Assyria.

În jurul anului 1500 î.Hr., se constată o renaștere a Assyriei, dar care nu a fost însoțită și de o expansiune semnificativă, fiindcă intențiile ei în acest sens se loveau de existența Imperiului hittit, cea mai mare putere militară din Asia Anterioară a acelui timp. Noul echilibru politic, creat atunci, se întemeia pe confruntarea dintre hittiți, pe de-o parte, și egipteni pe de altă parte, care fie direct, fie prin state vasale controlau Palestina, Fenicia, până spre nordul acestor teritorii, unde se întâlneau cu hittiții.

Pe la 1365 î.Hr., regele Assurbanipal I reușește să anexeze o parte a regatului Mittani, rău lovit de hittiți, iar în 1308 î.Hr. Adad-Nirari I supune întregul regat mittanian, profitând de dificultățile externe ale Imperiului de la Hattussa. Confruntările cu hittiții continuă și, în anul 1243 î.Hr. Tukulti-Ninurta obține o victorie importantă împotriva aceste încă mari puteri în regiune.

Assyrienii continuă și în secolul XI î.Hr. să se afirme ca un stat important, meritând a fi menționată activitatea regelui Tiglath-Palassar I, care după ce reușit să apere frontierele împotriva triburilor vecine, va întreprinde expediții spre Marea Mediterană, însoțite de obișnuitele atrocități assyriene.

Pe la 1050 î.Hr., se înregistrează o slăbire a Assyriei și a Babilonului, car evor fi jefuite de alte populații semite, arameenii și suteenii, fapt care pune și mai mult în evidență efemeritatea imperiilor din Mesopotamia.

Revenirea Assyriei se produce la sfârșitul secolului X î.Hr. și la începutul celui următor, când pe tron se urcă un alt monarh important, Tukulti-Ninurta al II -lea. în timpul lui Assyria devine centrul unui imperiu. El promovează politica de jaf și impunere a tributului populației supuse.

Dintre monarhii cei mai importanți de până în 605 î.Hr., când Assyria dispare, trebuie amintit regele Sargon al II -lea, care a dus Assyria la apogeul ei, învecinându-se la nord cu Urartul, la est cu Elanul și la sud cu Egiptul.

Succesorii săi, Senacherib, Assarhadon și Assurbanipal au continuat aceeași politică expansionistă activă, ultimii doi reușind chiar să supună și egiptul.

Și în Mesopotamia, palatul este centrul activității politice și al celei economice. Aici se concentrază veniturile statului. În felul său, palatul constituie un microcosmos în cadrul căruia se regăsește întreaga societate. Marea casă constituie o lume aparte legată de suveran prin legături speciale. În jurul palatului se află un grup social numeros, foarte divers în ceea ce privește compoziția sa profesională, grup condus de un intendent. Se aflau lucrători de toate profesiile: scribi, servitori domestici, negustori, agricultori, păstori, paznici ai depozitelor și magaziilor.

Palatul și domeniul regal reprezintă o vastă întreprindere economică, pe care se întemeiază puterea materială a suveranului. Teoretic, întreaga suprafață a statului este la dispoziția monarhului. Din domeniul regal, care e de fapt fondul funciar al țării, se crează apanaje pentru regină și prinț, loturile pentru soldații profesioniști și funcționari.

Există o confuzie între domeniul regal și stat. depozitele sunt comune, primind veniturile domeniului regal și ale statului. Dreptul de proprietate privată există, dar este nereglementat, deosebit de lax, și nimeni nu poate invoca un drept de proprietate în defavoarea monarhului.

Aristocrația primește domenii, le administrează, le poate lăsa chiar moștenire. Dar, în principiu, aceste alocații sunt făcute cu titlu personal, revocabile oricând.

Templele existau în număr mare, fapt care arată puterea lor în economia țării. Templul reprezintă, pe lângă palat, un alt element esențial al economiei acestor state. Astfel, Lagash avea în mileniul III î.Hr. aprope 50 de sanctuare. Ca și palatul, templul este o lume sui-generis în care sunt reprezentate toate clasele sociale. Există un personal ce ține strict de serviciul religios, așa-zișii inițiați. Între aceștia se găseau numeroși meșteri, fie pentru diverse lucrări de construcție, inclusiv brutarul, care cocea pâinea zeului.

Există și o lume a neinițiaților. Toți aceștia trăiesc sub autoritatea marelui preot sau a marii preotese. Ei trăiesc în serviciul zeului și din venitul zeului. Mare parte din acest personal are propriile averi, independent de templu. Uneori, chiar și meșterii puteau lucra pentru public. Este interesant că demnitățile sacerdotale, fiind renumerate, sunt considerate ca un beneficiu, iar regalitatea le acordă pe o durată determinată, uneori chiar pe fracțiuni de zile.

Domeniile templului sunt împărțite în loturi sau arendate. Altele sunt exploatate direct. Templul are propriile mijloace de mânuire a banilor. Este important de subliniat că, în același timp, au și rol caritabil. Ele acordau împrumuturi cu dobândă mică, împrmutau grâu fără dobândă, răscumpărau soldații captivi, ajutau sclavii să se elibereze, toate acestea întrucât templul gestionează bunurile zeului conform voinței acestuia de caritate.

În ceea ce privește intervenția statului în economie, aceasta este activă, dar nu ca în Egipt. Hamurappi va fixa cuantumul salariilor și al prețurior. Pământul este cadastrat și înregistrat, iar săparea și exploatarea canalelor de irigat e precis reglementată.

Din același cod al lui Hamurappi și din analiza tăblițelor din arhivele descoperite ne putem face o idee despre statutul meșteșugarilor și negustorilor, despre existența locației, a gajului, a cauțiunii, a contractului mai cu seamă. Știm câte ceva despre mecanismul afacerilor. De exemplu, produsele agricole se împrumutau cu o dobândă de 33,33% pe an. Argintul se împrumuta cu dobânda de 20% pe an. Templul împrumuta argint cu 1,16% dobândă pe an.

Din codul lui Hamurappi pot fi extrase indicații privitoare la societatea mesopotamiană. Codul menționează ‘omul’, care e omul liber. Îl menționează pe subaltern, inferior, sub expresiile ‘cel care se prosternă’, ‘omul mic’.

Menționează și sclavul. Este interesant că acest cod recunoaște valoarea economică a sclavului, pentru că pedepsele date pentru delicte minore nu urmăreau uciderea acestora. Cel mai adesea li se tăia o ureche. Sclavul e considerat un bun mobiliar și este însemnat cu semne particulare.

Subalternul reprezintă clasa intermediară. E dificil de stabilit exact originea sa. Trebuie precizat că în codul lui Hamurappi recompensele și pedepsele sunt în funcție de statutul social al respectivilor.

Deși a fost în cele din urmă supusă de perși și greco-macedoneni, Mesopotamia nu a dispărut din istorie, influențele culturii și civilizației sale rămânând puternice, mai cu seamă că perșii au fost în general toleranți, iar filosofia ioniană datorează datorează mult contactului cu ceea ce au creat popoarele din Mesopotamia.

Cercetarea economiei din regatul hittit întâmpină dificultăți serioase datorită lipsei unei bune documentații. Proprietatea funciară era colectivă și privată. Se știe că existeu domenii ale regilor și templelor. Fiecare schimb de proprietate se face cu un sacrificiu cultural, teritoriul abandonat este al primului ocupat care îl cultivă. Există, ca și în Babilon, bunuri privilrgiate, scutiri de tribut către rege. Există, de asemenea, persoane cu același statut privilegiat. Mâna de lucru era asigurată de către oameni liberi, sclavi, populațiile deportate. Cu un termen modern s-ar putea vorbi de un dirijism economic. Statul fixează prețurile și salarile. Comerțul era extins și întemeiat pe raportul dintre argint și cupru. Argintul era mai scump de 240 de ori decât cuprul. O altă marfă care servea ca obiect de schimb era orzul.

Fără îndoială că într-o asemenea societate marcată de expansiune teritorială, elementul militar influența și structura socială. Existau două categorii importante: seniorii și războinicii.

Aristocrații sunt obligați să servească cu o trupă la carele de luptă. Primesc o parte a prăzii de război pentru a întreține aceste trupe. Tot dintre aristocrați se recrutează guvernatorii provinciilor. Guvernatorii provinciilor de margine dețin toate puterile politice, militare, judecătorești, culturale. Ei fixează corvezile pentru drumuri și fortificații. Soldații primesc un lot de pământ pentru care plătesc un impozit.

Masa populației e alcătuită din: țărani, care au calitatea de arendași ai domeniilor palatului și templelor; meșteșugari, numiți în texte oameni ai uneltei, oameni ai armei, ei erau nevoiți să se căsătorească în interiorul domeniului pe care îl lucrau și puteau fi chiar vânduți;

Mai nefavorizați decât sclavii sunt ciobanii și sacagiii. Acest fapt este relevat din împrejurarea că o femeie liberă, dacă se căsătorea cu un cioban sau sacagiu, își pierdea libertatea între 2 și 4 ani, ceea ce nu se întâmpla dacă se căsătorea cu un sclav.

Trupele erau alcătuite din: trupe naționale, trupe de mercenari și trupe ale populațiilor supuse. Trupele campează în tabere și fortărețe. Unitățile tactice de bază erau: carele de luptă, soldații aveau lance și arc; infanteria, infanteriștii luptau cu lancea și sabia.

Armata avea propriile arsenale și magazine de aprovizionare. Modul de a înțelege și de a purta războiul de către hittiți este total diferit față de cel al assyrienilor. Pentru hittiți, războiul era o modalitate de a tranșa printr-o judecată a zeului un conflict interstatal. Ostilitățile sunt precedate de un mesaj scris unde este menționat casus belli, precum și reparațiile cerute. Înaintea operațiilor militare se efectuau lustrații, fiind consultată divinitatea. Hittiții în campaniile lor nu practică cruzimea ca assirienii, ei acceptând și supunerea imediată a adversarului, lăsându-l cu toate ale lui după încheierea tratatului.

Dacă este vorba să vorbim despre economia Imperiului Achemenid, trebuie să vedem în ea adiționarea economiilor țărilor supuse. Acest enorm imperiu și asministrația sa erau întemeiate pe impozitele și contribțiile satrapiilor. Herodot, 3. 90 u., relatează că impozitul annual se cifra la 14.560 talanți argint. Dintre satrapii, se distingea India care dădea 1/3 din totalul contribuțiilor, adică 4.680 talanții anual.

Acest tribut se tezauriza în cea mai mare parte, astfel încât Alexandru cel Mare a găsit în tezaurul regal cca. 180.000 talanți, adică excedentul pe 13 ani. Mare parte din sumele de bani ale tezaurului mergeaupentru plata mercenarilor greci, aceștia constituind trupe de elită. Fiind aici trebuie arătat că supușii aveau obligații militare, dar erau chemați și la întreținerea drumurilor și a fortificațiilor.

Dacă ne referim la o politică economică, trebuie spus că, deliberat, Achemenizii nu practicau așa ceva. Evident unitatea politică a asigurat fluența schimburilor comerciale, dar trebuie subliniat că nu au fost exploatate suficient căile maritime. Așa de exemplu, carianul Skylax din Karyanda a navigat 30 de luni, coborând pe Indus, după care a cabotat Iranulși Arabia, ajungând la Suez. Expediția sa – care va fi mai târzu’iu reluată de Nearchos – a rămas fără urmări economice.

Potențialul economic enorm al Imperiului persan nu a fost pus în valoare, lipsind economia monetară, întrucât achemenizii au bătut prea puțină monedă. Daricii de aur și moneda de argint a satrapilor însemnau prea puțin pentru nevoile Imperiului. Așa se explică de ce se găsește multă monedă ateniană în Imperiu.

O idee despre ‘politica economică’ a Imperiului Achemenid ne putem face din textul unei inscripții hellenice, păstrate fragmentar și citată de Aymard. Este, de fapt, scrisoarea adresată de către Dareios unui satrap din Mikroasia “aflu că nu-mi ascușți întru totul poruncile. Te laud că ai adus pomi pructiferi din Syria până spre litoralul Asiei, punând pământul în valoare fapt pentru care vei binemerita recunoștința palaului regal. Dar șie cum nu-ți pasă de poruncile mele privitoare la zei, vei vedea și măsura nemulțumirii mele dacă nu mă iei în seamă. Căci ai pus să plătească tribut pe cultivatorii sacri ai lui Apollo și le-ai cerut să lucreze un pământ profan, neluând în seamă recunoștința strămoșilor mei față de un zeu care a arătat perșilor un prețios adevăr și…”.

Din punct de vedere social, populația Imperiului Achemenid era împărțită în două mari caegorii: popoarele stăpânitoare – perșii și mezii – și celelalte populații pe care perșii le-au tratat nediferențiat, considerându-le egale în drepturi. A fost singura intervenție – dar esențială – pe care perșii au făcut-o în structura socială a țărilor cucerite, păstrând vechile conduceri și aristocrația.

Religia medo-persanilor – atât cât poate fi ea cunoscută – conție de fapt trei forme: a magilor, a poporului pers și a Marelui rege.

Religia magilor. Magii aparțineau unui trib medic specializat, așa cum erau leviții în Israel, în studiul și practica riturilor religioase. Tradiția magilor va fi codificată în epoca sassanidă în secolul III d.Hr. în așa numita Avesta. Religia magilor se întemeia pe opoziția dintre Bine și Rău, cu puteri egale, care se va încheia la sfârșitul timpurilor prin separarea celor buni de cei răi printr-o judecată și victorie a lui Ahura-Mazda. Este interesant că din textele achemenide, păstrate până astăzi, nu rezultă această bază a religiei, dar în urma cercetării limbii în care sunt redactate imnurile gâthâs, păstrate în Avesta, s-a constatat că aceste imnuri au fost redactate în perioada Achemenidă.

Religia populară venerează patru elemente: lumina – atât a zilei cât și a nopții (Soarele; Luna) – , apa, pământul și vântul. Erau practicate și sacrificii de animale prin intermediul unui mag sacrificator.

Religia Marelui rege. Regalitaea persană, începând cu Dareios I, venerează aproape exclusiv pe Ahura-Mazda, creatorul Cerului și al Pământului. Ahura-Mazda l-a ales pe rege, acordându-i puterea, și, prin protecția sa, regele îi înfrânge pe adversari. Ahura-Mazda este zeul arienlor, cel ami mare dintre zei. Acești alți zei nu sunt menționați decât începând cu Araxerxes al II –lea: Mitra – martor al jurămitelor și însoțitor al regelui în război, care fusese adorat încă în regatul Mitanni; zeița Anahita – menționată în inscripțiile lui Aetaxerxes între Ahura-Mazda și Mitra – având temple la Susa, Ekbatana, Babilon. Era de origine asiatică, fiind adusă în panteonul iranian sub influența babiloniană.

Zaratusthra este una dintre figurile centrale ale religiei și spiritualității iraniene. Numele său este transmis în trei forme în tradiția literară greacă: Zwrostrhj (Platon, Plutach etc.) ori Zaqrausthj (diodor din Sicilia, 1. 94. 2). În egală măsură, este controversată și data. Astfel, Plinius cel Bătrân, Nat. Hist. 30. 3, crede că s-a născut cu 6000 de ani înaintea lui Platon. Savanții iranieni au ajuns la concluzia că el s-ar fi născut pe la 1768 î.Hr. S-au propus și alte date: 630 î.Hr. sau 599-598 î.Hr. Primul autor hellen, care îl menționează pe Zarathustra, este Xanthos din Lydia, autor de secol V î.Hr.

Învățătura lui Zarathrustra spunea că Ahura-Mazda este stăpânul înțelepciunii,zeul creator, atoateștiutor, care stă deasupra dualismului dintre Minciună și Adevăr, Bine și Rău, învingător al Spiritului Răului, Ahriman. Zarathrustra susținea că omul poate decide calea pe care vrea să measgă. Potrivit lui Zarathrustra – în afara lui Ahura-Mazda – există doar entități abstracte, dar care sunt aspecte ale zeului. Zarathrustra spune că omul trebuie să lupte împotriva Răului, în el însuși și în afara lui: “omul credincios este sfânt, prin înțelepciune, cuvinte, fapte, conștiință el dobândește și sporește dreptatea”. Deși în doctrina lui Zarathrustra există și influențe datorate obiceiurilor masei de credincioși, esențialul – latura morală a cultului propovăduit de el – iese în mod deosebit în evidență.

Doctrina sa a avut succes la început în Iranul Oriental în timpul vieții sale. El a suferit și prigoniri, fiind ajutat, după cum singur mărturisește, de un aristocrat pe nume Hystaspes, considerat de unii, drept tatăl lui Dareios I.

Aymard este de părere că nu se poate afirma cu toată certitudinea dacă religia oficială a Achemenizilor cunoștea sau nu zoroastrismul și pe Zarathrustra. Oricum, pentru regii perși Ahura-Mazda este cel mai mare dintre zei, în vreme ce Zarathrustra predică un monoteism pur. Problema este dacă Achemenizii au practicat toleranța din rațiuni politice.

CAPITOLUL II

REGALITATEA EGIPTEANĂ ȘI MESOPOTAMIANĂ

Așa cum se știe, mai mult decât la alte popoare, vechii egipteni au avut noțiunea – și instituția – regalității divine. Regele este născut din zei și el însuși este zeu. Regele este, după cum spun documentele, zeul perfect ‘Horus’. La Heliopolis, este adorat ca Horus-Ra, iar la Theba ca Ammon-Ra.

Într-un binecunoscut text, Ramses al II –lea se adresează astfel tatălui său: ‘Te odihnești în lumea de jos ca Osiris, eu strălucesc ca Ra pentru popor, fiind ca Horus pe marele tron’.

Conceptul fundamental al regalității egiptene este acela că regele generează viața. Viața sa privată și în general educația sa sunt toate marcate de această idee a regelui-zeu. El trebuie să exceleze în toate, el primește o educație fizică și militară pentru a fi cel dintâi, dar nu primește educația unui general. Între funcțiile sale, un rol fundamental îl are religia. Regele nu are, ca în alte părți, calitatea de mare preot și faptul acesta a dus la dezvoltarea unei teocrații, adică constituirea unei caste sacerdotale deosebit de puternice și influente, care a pus mulți faraoni în dificultate, pentru ca Noul Imperiu să ia sfârșit tocmai prin pretențiile acestei teocrații, concretizate prin regiunea marelui preot Herichor în Egiptul de Sus. Alte funcții ale regelui erau: războiul, ordinea și justiția.

Guvernarea și administrația vechiului Egipt erau marcate de centralizare, determinată la rându-i de caracterul economiei. Guvernarea și administrația vechiului Egipt își aveau sediul în palatul regal numit în texte ‘marea casă’: Per āa > Pharao > Faraon.

Evident că această centralizare a generat și un aparat birocratic. Ordinile trebuiau transmise de către agenți car purtau nume metaforice: ‘limba, ochii și urechile faraonului’. Această administrație era supravegheată de către un funcționar superior pe care istoricii moderni îl numesc cu un termen preluat din limba arabă: vizir, textele egiptene numindu-l tati. Având în vedere importanța Nubiei, ea era guvernată de un vice-rege. Vechiul Egipt era orgnizat în 40 de unități administrativ-teritoriale – nome, acestea având ca unitate fiscal-administrativă satul.

Orașele-state din Mesopotamia, indiferent de etnicul creatorilor lor, sunt monarhii. Regalitatea va deveni din motive obiective, dintr-un accident, o instituție permanentă. Se pare că, inițial, ele aveau un regim republican, iar un istoric american a propus chiar formula ‘democrație primitivă’. Această ipoteză se întemeiază pe faptul că în coloniile asiriene din Kappadikia existau organe colective ale unui patriciat urban, nefiind exclusă nici existența unei adunpri a poporului.

Fiecare cetate aparținea unei anumite divinități care era adorată cu precădere în raport cu celelalte. Templul acestei divinități era mi important decât celelalte. Divinitatea inspira deciziile politice ale regelui și, astfel, puterea monarhică era considerată de origine divină. În izvoare se întâlnește frecvent expresia ‘regalitatea a coborât din cer’.

La început suveranul nu poartă titlul de rege. El are alte titluri: guvernator, când este cumulată și funcția de mare preot, vicar, locotenent al divinității. De exemplu, primii regi assyrieni, deși își spun regi ai Universului, poată și titlul de vicar ai zeului Assur. Multă vreme, zeii și zeițele sunt numiți regi și regine ai/ale cetăților.

Monarhia nu se laicizează, ea păstrându-și un caracter teocratic. Monarhul este ales de divinitat care ‘îl privește favorabil’, ‘pronunțându-i numele’. Astfel, încoronarea în Assyria se face nu la Ninive, capitala politică, ci la Assur, capitala sfântă. De asemenea, se știe că în Sumer, orașul sfânt era considerat Eridu, locul unde a coborât din cer regalitatea.

Regele assyrian Assurnazirpal al II -lea, deși era fiu de rege, se prezintă ca fiind de origine modestă, un muntean: ‘Tu, Ishtar, puternică stăpână a zeilor, tu m-ai ales cu privirea ochilor tăi, tu ai vrut să mă vezi domnind. Tu –ai luat din mijlocul munților. Tu mi-ai îcredințat sceptrul dreptății’.

Pietatea este unul dintre atributele esențiale ale suveranului, care are importante datorii rituale. Regele este marele preot al zeului național. El îndeplinește riturile de purificare, oferă sacrificii și consultă oracolele. El supraveghează gestiunea templelor. ‘La cererea zeului’, numește sacerdoțiu din propria sa familie.

El are importante datorii morale. Textele vorbesc pretutindeni de preocuparea regelui pentru justiție, echitate, adevăr. Hamurappi primește codul său de legi de la zeul Shamash ‘pentru a face să strălucească dreptatea în țară’. Zeul face dreptate, iar oamenii nu-I înțeleg voința și nu o pot judeca.

Regele nu este ca în Egipt un zeu. Sunt cu totul izolate acțiunile în cere vreun monarh este trecut în panteonul local. Este cunoscut un singur caz, al regelui Naram-Sin, regele Akkadului, un succesor al lui Sargon cel Bătrân, întemeietorul Akkadului, care poartă o coroană cu coarne, atribuit rezervat doar divinității. În Egipt, faraonul are un tată divin, e crescut de zeități și este el însuși un zeu, în vreme ce în Mesopotamia regele este numai un intermediar între zeu și și comunitatea sa. Regele este un talisman pentru supușii lui, pe care îi protejează, asigurându-le bunăvoința zeilor.

Regele este, în primul rând, comandant militar, este șeful suprem al armatei, iar textele conțin numeroase glorificări ale faptelor sale personale de arme. Sunt cazuri excepționale în care regele nu comandă personal armata în campanii.

O dovadă a acestor prerogative este atenția acordată armatei de către statele din Mesopotamia. Astfel, cea mai redutabilă armată din Mesopotamia a fost armata assyriană a secolelor VIII-VII î.Hr., compusă din mai multe unități cu o forță de izbire nemaivăzută până atunci. Existau copuri de care de luptă trase de cai, cavalerie cuirasată, infanterie cuirasată, arcași, prăștiași, unități de geniști, un parc de mașini de asediu, assyrienii având și o remarcabilă tehnică poliorketică. Această teribilă armată a fost înfrântă în cele din urmă de o cavalerie mai bună, care a reuțit să o epuizeze, cea medo-persană.

Recrutarea armatei se făcea pe mai multe căi. Astfel, Hamurappi a introdus obligativitatea serviciului militar, dar a apelat și la profesioniști, care primeau un lot de pământ ereditar. În Assyria obligativitatea serviciului militar a devenit și mai strictă, iar instrucția militară era foarte severă. Pe de altă parte, Imperiul Noului Babilon recrutează mercenari greci, cei mai redutabili soldați ai vremii, așa-numiții ‘oameni de bronz’.

Și în Mesopotamia, palatul este centrul activității politice și al celei economice. Aici se concentrază veniturile statului. În felul său, palatul constituie un microcosmos în cadrul căruia se regăsește întreaga societate. Marea casă constituie o lume aparte legată de suveran prin legături speciale. În jurul palatului se află un grup social numeros, foarte divers în ceea ce privește compoziția sa profesională, grup condus de un intendent. Se aflau lucrători de toate profesiile: scribi, servitori domestici, negustori, agricultori, păstori, paznici ai depozitelor și magaziilor.

Palatul și domeniul regal reprezintă o vastă întreprindere economică, pe care se întemeiază puterea materială a suveranului. Teoretic, întreaga suprafață a statului este la dispoziția monarhului. Din domeniul regal, care e de fapt fondul funciar al țării, se crează apanaje pentru regină și prinț, loturile pentru soldații profesioniști și funcționari.

Există o confuzie între domeniul regal și stat. depozitele sunt comune, primind veniturile domeniului regal și ale statului. Dreptul de proprietate privată există, dar este nereglementat, deosebit de lax, și nimeni nu poate invoca un drept de proprietate în defavoarea monarhului.

Aristocrația primește domenii, le administrează, le poate lăsa chiar moștenire. Dar, în principiu, aceste alocații sunt făcute cu titlu personal, revocabile oricând.

CAPITOLUL III

REGALITATEA LA HITTIȚI ȘI PERȘI

Încercând să definească natura statului hittit, istoricii moderni, în absența unui aparat conceptual adecvat, susțin că regatul hittit este un stat feudal, în sensul că regalitatea guvernează cu ajutorul unei aristocrații teritoriale miliatare, în mîsură să conteste putere regală.

Această situație nu se va modifica, esențial, nici în timpul Noului Imperiu, când regalitatea va cunoaște o putere mai mare, iar regele se va intitula Mare rege. Marele rege nu guvernează ca un monarh absolut, ci trebuie să fie acceptat de către un consiliu nobiliar, care îi jură credință, dar care își îi și primește jurământul. Acest consiliu nobiliar și pankus-ul constituie o instanță în care sunt judecate faptele de înaltă trădare ale familiei regale și nobilimii.

În timpul Vechiului Regat, Marele rege poartă titlul de Erou. Începând de la Suppiluliuma, sub influența egipteană, regele hittit își va adăuga titlul de Soarele meu, reprezentând simbolul discului solar. După moarte, regele hittit este adorat ca zeu.

Și la curtea regală hittită este o anumită etichetă, pe care trebuie să o respecte personalul curții sale. Regele este ca și în Mesopotamia, intermediar între divinitate și popor. El este răspunzător pentru proasta recoltă, pentru boli și molime și are, fără îndoială, îndatoriri religioase. El trebuie să părăsească armata în campanie și să revină în țară pentru a-și îndeplini aceste datorii religioase.

El conduce războiul împotriva dușmanilor, adică împotriva tuturor celor care nu au încheiat un tratat cu hittiții. Regele este, de asemenea, primul judecător cu excepția cazurilor care sunt de competența pankus-lui, dar el este cel care semnează toate tratatele încheiate. În reprezentările plastice, el este prezentat ca cel care adoră zeii și nu ca la assyrieni ca un constructor.

Regina la hittiți are o contribuție importantă în sistemul politic. Ea poate participa singură la ceremonii, ia prte la oficierea cultului, iar sigiliul ei se află pe tratate încheiate în străinătate. Regina hittită numită în texte tawanana, nu trebuie să fie neaparat soția regelui, a cărui soție devine regină abia după moartea predecesoarei ei. În felul acesta, ea juca un important rol politic, ca regina Puduhepa, soția lui Suppiluliuma I. Mariajul consangvin este interzis. Situația prinților moștenitori la curtea regilor hittiți era rglementată prin edictul lui Telepinu.

În ceea ce privește relațiile internaționale, este de remarcat modernitatea principiilor pe care ele se întemeiau. Ele se concretizau în tratate de egalitate, de alianță, sau inegale, prin care era clarificată și clasificată dependența regatelor supuse. Hittiții reglementau, precum mai târziu romanii, în mod diferit situația teritoriilor cucerite.

La perși, regele este absolut, nimeni și nimic nu are calitatea de a-i limita ori de a-i împărți puterile. Aceast putere o primește de la Ahura-Mazda al cărui ales este. Într-un text oficial se spune că ‘Ahura Mazda este Zeul cel Mare, care a creat Cerul de Sus și Pământul de Jos, care a creat omul și fericirea pentru om, care l-a făcut rege pe Dareios, încredințându-I acest regat bogat în oameni și în cai’. Acest text se regăsește pe 24 de stele în Egipt, în versiunea egipteană, Zeița din sais, fiind numită ‘mama lui Dareios’, iar în versiunea babiloniană tatăl său este Bel-Marduk.

Regele are importante obligații și se străduiește să se achite de ele pentru a configura o imagine a monarhului ideal. Un text ne transmite ‘profesiunea de credință’ a lui Dareios: ‘am iubit dreptatea și am urât minciuna, am vrut ca nicio nedreptate să fie făcută văduvei și orfanului, am pedepsit cu strășnicie pe cel mănios și nedrept răsplâtindu-l pe harnicul plugar’.

De aici reiese o altă imagine a monarhului achemenid cu totul diferită de imaginea transmisă de tradiția literară hellenică. De altfel, Dareios I a fost deosebit de activ în administrație și legislație.

Dacă, inițial, regalitatea lui Kyros și Dareios era deschisă și accesibilă, nobilii importanți având acces ușor la rege, începând cu Xerxes survine introducerea etichetei. Cele 6 familii, care l-au ajutat pe Dareios să preia domnia, se bucură de importante privilegii. Acești 6 mari ‘vasali’ dispuneau de imense domenii, asupra cărora exercitau drepturi regaliene și acționau ca prinți independenți. Din familiile lor și dintre rudele lor își alegea regele soțiile. Guvernând în mod absolut, bunul său plac fiind legea, regele consulta pe nobilii perși și, după sfaturile ‘legiștilor’, respecta cutumele fiecărei regiuni unde existau forme locale de guvernământ.

Dareios I completează guvernarea Imperiului începută de Kyros. Dacă Hamurappi unea un număr de setăți de același neam de pe un teritoriu uniform, impunând aceleași cutume și același zeu, dacă Assyria dominase prin forță, regii perși vor stăpânipentru prima dată neamuri diferite, țări foarte diverse.

Într-un același cadru de guvernare toți supușii erau considerați egali, fiind impozitați egal cu excepția mezilor și a perșilor, considerate populații stăpânitoare, Herrenvölker. Fiecare regiune și grup etnic își păstrează religia, instituțiile, funcționarii, regii.

De la Herodot, 3. 89, aflăm că, după cucerirea Indiei, Imperiul este împărțit în 20 de satrapii. Fiecare era condusă de un satrap care înseamnă protector al regatului, sistem inițiat de Kyros. Satrapii, nobili în cea mai înaltă aristocrație sau chiar prinți regali, erau numiți de rege pe o perioadă nedefinită și revocați după voia lui. Satrapul era vicerege, fiind responsabil doar în fața regelui, având foarte multe competențe: asigurarea securității satrapiei și perceperea impozitelor; raporturi cu țările străine vecine; exercita autoritatea judiciară. Trebuie precizat, însă, că forța lor militară era limitată de existența garnizoanelor din fortificații, care ascultau doar de rege. Satrapia era divizată în alte unități teritoriale mai mici, conduse de guvernatori, purtând și ei numele de satrapi. Ofițerii și funcționarii erau formați în școli la curtea satrapilor sau la cea regală.

Satrapii erau controlați prin secretarul regal care îi asista și redacta corespondența cu regele. Existau de asemenea așa-zișii ‘inspectori’, care erau prinți regali numiți în textele vremii ‘ochii și urechile regelui’, care veneau, pe neașteptate, însoțiți de trupe să controleze satrapii.

Imperiul are mai multe capitale. În Persia, Kyros începuse a construi capitala la Pasargades, dar ea a fost părăsită. Dareios I a fondat Persepolis, capitala dinastică, care n-a fost nici ea terminată, dar funcționa. În Media, era Ekbatana. Funcționau cu rol de capitale și: Babilon dar, mai cu seamă, Susa, reședința tredilectă și care simboliza pentru toți contemporanii, Imperiul Achemenid și toată granoarea lui.

Această pluritate de capitale nu trebuie să conducă la ideea lipsei de centralizar. Totul pornea și ‘emana’ de la rege: edicte, ordine. El era asistat de un înalt funcționar pe care grecii îl numeau chiliarchos, în literatura modernă numit vizir, ales de către monarh. Titlul avea o origine militară, acesta comandând o parte a gărzii regale.

Centralizarea Imperiului persan era întărită și de căile de comunicații. Cea mai renumită era șoseaua Susa-Sardes, lungă de 2.400 de kilometri, pe care curierii o străbăteau în 7 zile datorită stațiilor de poștă, prevăzute cu cai de schimb, permanent gata de plecare, în vreme ce caravanele aveau nevoie de 90 de zile.

De asemenea, centralizarea era întărită și de limbă și scriere. Deși persana va și ea notată în cuneiformă, în inscripții oficiale de paradă, lângă susiană și akkadiană, regii perși – după exemplul Assyriei – vor adopta aramaica drept limbă administrativă unică.

Istoria politică a hittiților s-ar putea împărți în trei perioade:

Vechiul Regat (1650-1500 î.Hr.); Regatul de Mijloc (1500-1400 î.Hr.) – o perioadă neclară datorită absenței aproape totale a documentelor; Imperiul Hittit (cca. 1400-1200 î.Hr.).

Trebuie spus că, la fel ca și în cazul altor regiuni și etnii, problemele legate de venirea în Anatolia a hittiților, originea etnică a tuturor elementelor care au concurat la apariția regatului hittit, ca să nu mai vorbim de cronologie, sunt cu totul controversate.

Fără îndoială că hittiții au fost indo-europeni, dar s-a constatat că nici unul din numele regilor lor nu este un nume indo-european. Este destul de obscură maniera în care ai au apărut în Anatolia. Nu se poate stabili exact nici perioada venirii lor aici și modul în care ei s-au impus protohittiților.

Informațiile privitoare la regii Vechiului Regat se găsesc în celebrul rescript al regeluiTelepinu emis la 1500 î.Hr. Din acest rescript, ca și din câteva texte găsite pe tăblițele de la Bogazköy, se poate reconstituii următoarea succesiune a evenimentelor și a monarhilor: așezați în Anatolia, probabil prin secolul XIX î.Hr., hittiții constituiau mici unități politice, care vor fi unificate de către un rege Anitta conform unui text de la Bogazköy. La o dată care nu poate fi precizată, s-a propus totuși anul 1600 î.Hr., s-a aflat în fruntea regatului un oarecare Labarna. În timpul acestuia, care a domnit aproape 30 de ani, se pare că Vechiul Regat îngloba o parte a Anatoliei centrale. Pe de altă parte, se presupune că Labarna nu ar fi desemnat un personaj real, ci ar fi un titlu sau ar fi devenit datorită prestigiului acestui întemeietor un titlu regal.

Primul rege cunoscut ca atare și gur atestat potrivit rescriptului lui Telepinu, este Hattusili I, care a domnit, probabil, între anii 1650-1620 î.Hr. Se știe că Hattusili I a întreprins mai multe campanii în Syria, apoi împotriva hurriților aflați undeva în nordul Mesopotamiei și împotriva regiunii Arzava în sud-estul Asiei Mici.

Succesorul său a fost regele Mursili I (1620-1590 î.Hr.), care a fost un mare războinic, în timpul său armatele hittite întreprinzând campanii foarte lungi și primejdioase. Între altele, după ce îi înfrânge pe huruți, apoi Alalah, reușind în 1.595 î.Hr. să cucerească Babilonul pe care îl lasă însă kassiților, el retrăgându-se. La moartea lui Mursili I, în 1590, se produc mari tulburări, regele fiind asesinat de cumnatul său Hantili.

Se deschidea, astfel, perioada cea mai tulbure din istoria hittită, când puterea centrală nu mai are niciun fel de autoritate iar marile familii își dispută puterea, dificultățile sporind prin atacurile hurriților și ale triburilor muntene Gasgas.

Acestei situații îi pune capăt regele Telepinu (1525-1500 î.Hr.). Domnia acestuia marchează un punct important în istoria hittită, el încercând să fixeze în primul rând regulile succesiunii la tron. El a emis un edict care conținea următoarele reguli privind succesiunea la tronul statului hittit: Regelui defunct îi urmau la tron un prinț de prim rang; dacă nu exista un prinț de prim rang, urma un prinț de rangul al doilea; în cazul în care nu exista nici un prinț de rangul I sau II avea dreptul la tron soțul unei prințese de primul rang.

Unii istorici au văzut în rescriptul lui Telepinu argumentul pentru o interpretare socială în sensul impunerii preeminenței succesiunii patriliniare față de cea matriliniară. Telepinu a încercat să impună un organism care să pondereze exercitarea puterilor în stat și anume el a repus în vigoare o veche instituție – pankus – care se pare că desemna adunarea bărbaților înarmați. Telepinu, lărgind atribuțile pankus-lui a încercat să facă din el alementul de bază al regimului. Reformele sale nu au o viață prea lungă deoarece în timpul lui pankus-ul va dispărea, iar regulile vor fi încălcate de Hattusili III.

Secolul care a urmat domniei lui Telepinu este destul de incert. Regatul Hatti este atacat din toate părțile, până acolo încât triburile Gasgas au ocupat capitala Hattusa. Acestei situații îi pune capăt cel mai mare dintre regii hittiți, fiul regelui Tuthaliya III, Suppiluliuma.

Suppiluliuma (1385-1346 î.Hr.) a fost adus la tron de către armată, datorită calităților militare excepționale, prin asasinarea moștenitorului prezumtiv. Privitor la originea lui s-a ajuns la ideea că el a fost de origine hurrită, întrucât Thuthalya I și Armuwanda I (cca. 1450-1400 î.Hr.) erau căsătoriți cu prințese care purtau nume hurrite.

În momentul în care Suppiluliuma I a urcat pe tron, regatul hittit suportase importante transformări. Spiritul hittit mai mult sacerdotal evoluează devenind mai mult războinic. Monarhia tinde a deveni absolutistă, luând o formă teocratică precum alte monarhii orientale. Între influențele exercitate asupra hittiților se detașează cele egiptene dar mai cu seamă cele hurrite de al care hittiții adoptă nu numai elemente de tehnică, de civilizație precum carul de luptă, dar și panteonului hittit și ritulal prezintă accente hurrite. De la asiro-babilonieni, hittiții vor prelua scrierea cuneiformă.

Odată urcat pe tron, Suppiluliuma va începe o serie întreagă de campanii îndreptate către toate punctele cardianle. Astfel, el va ataca în răsărit, supunând țara Azzi (Hayasa), pe cursul superior al Eufratului, regele acestei țări, Hukkana, fiind silit să semneze un tratat cu hittiții. În nord, triburile Gasgas nu au fost niciodată definitiv înfrânte. Nici Suppiluliuma nu a reușit acest lucru, el încercând doar să limiteze atacurile lor prin constituirea de puncte fortificate pentru a le îngreuna atacul. În vest, Suppiluliuma se îndreaptă împotriva tării Arzawa al cărei rege încheiase cu Amenophis al III –lea un tratat de egalitate. Hittiții îl înfrâng, silindu-l să recunoască suveranitatea hittiților.

După 1365 î.Hr., Suppiluliuma începe o serie întreagă de războaie în Syria: trei la număr. Primul a fost îndreptat împotriva regatului Mitanni, lovitura fiind atât de fulgerătoare, încât regele Tushratta nu a putut să facă nimic. Suppiluliuma I se putea glorifica într-un text cu următoarele fapte: “Am jefuit ținutul acestui fluviu (Eufrat), iar Libanul a devenit granița regatului meu”.

După această victorie, mulți dintre regii din regiune i se supun lui Suppiluliuma, precum cei din Alalah, Urarit. De notat că ultimul a întreținut mai departe relații cu Egiptul.

Ca și alte campanii, nici acest război nu a rezolvat definitiv problema syriană pentru hittiți și nici nu a dus la la distrugerea regatului Mitanni. A fost nevoie de un al doilea război , întrucât Tushratta și-a adunat noi aliați împotriva hittiților. Și de această dată lovitura a fost fulgerătoare, iar efectele victoriei au fost și mai importante, pentru că cei mai mulți dintre prinții din regiune se supun hittiților, zdruncinând aici stăpânirea egipteană. Cel de-al doilea război syrian duce armatele hittite și mai în sud, până la Qadesh.

În acest context se produce un eveniment politico-diplomatic semnificativ. Văduva faraonului tutankhammon îi cere lui Suppiluliuma I ca soț un prinț hittit, pentru a obține astfel alianța puternicului Iperiu și a rezista adversarilor interni.

În urma victoriei de la Qadesh, Suppiluliuma va reuși să-și consolideze stăpânirea în regiune, fiul său Telepinu devenind rege al Alep-lui, iar un alt fiu, Piayssili devenind rege la Karkemish.

În acest timp, Tushratta este asasinat, iar Mattiwaza, fiul său fugar, cere ajutor hittiților. El se va căsători cu o fiică a lui Suppiluliuma, care îi dă ajutor militar, plănuind să transforme jumătatea neocupată din Mitanni într-un stat tampon în fața Assyriei reânviate.

În 1346 î.Hr., Suppiluliuma I moare și, cu tot prestigiul său extraordinar, lasă o moștenire foarte dificilă. Absorbit de campaniile sale, el a neglijat politica internă și a comis chiar gravul sacrilegiu, în ochii hitiților, de a neglija datoriile religioase ale regelui. Pe de altă pare, administrarea regatelor ocupate a fost inabilă, prin tratarea necorespunzătoare a supușilor și chiar a unor regi aliați. Vor izbucni revolte în toate ținuturile supuse: Mitanni, Arzawa. Triburile Gasgas își reiau jafurile.

Succesorul său, Mursili al II –lea (1345-1315 î.Hr.) a avut nevoie de 10 ani de eforturi militare pentru a restabili situația. Doi ani i-au trebuit pentru a-i respinge pe Gasgas, alți doi pentru a readuce la ascultare Arzawa; a trebuit să se desfășoare mari eforturi pentru a restabili echilibrul pe Eufrat. Aceasta nu a pus capăt problemelor sale, pentru că cele două frontire fierbinți nu au liniște. Din nou triburile Gasgas atacă, iar în Syria a ajuns la confruntare cu Assyria. Mursili II va așeza regi hittiți în Karkemish și Alep, iar în Ugarit din vechea dinastie care ia rămas fidelă.

Aceleași probleme le va avea și fiul său Muwatalli (1315-1295 î.Hr.), a cărui domnie o cunoaștem relativ satisfăcător din autobiografia fratelui său, viitorul Hatusili al III –lea.

Triburile Gasgas atacă iarăși, silindu-l pe Muwatalli să mute capitala din Țara de Sus, de la Hatussa, la Dattassa, în Țara de Jos. Timp de 10 ani, aceste triburi Gasgas devastează Țara de Sus, condusă pe atunci de fratele regelui, Hatussili. Cu mari dificultăți, Hatussili va reuși să învingă triburile Gasgas, readucând liniștea și mutarea capitalei.

Între timp, Muwatalli a reușit să aducă și Arzawa, militar și diplomatic, sub ascultare. Teritoriile nordice sunt reorganizate, repopulate, un rol important în această acțiune jucând același Hatussili. Hittiții organizează aici un adevărat limes, Hatussili fiind numit regele Hakpissei.

Cel mai important segment al domniei lui Muwatalli îl constituie războiul cu Egiptul. Așa cum se știe, dinastia a XIX –a egipteană revine asupra afacerilor din Syria. Sethi I întreprinde o expediție până la Qadesh, care era granița lui Amurru (Syria), aflată sub influența lui Suppiluliuma. Ramses II, profitând de dificultățile hittiților, reușește pe la 1.304 î.Hr. să restabilească influența egipteană în Amurru.

Reacția hittită n-a întârziat. Muwatalli a mobilizat 3500 care de luptă și 35.000 infanteriști, înaintând în Fenicia. Ramses II este luat prin surprindere și, cu toată bravura sa personală, perde bătălia de la Qadesh, în urma căreia Amurru revine sub influență hittită. Întreaga regiune de la nord de Qadesh este reorganizată de Muwatalli, care-și consolidează dominația în regiune.

Relațiile cu Assyria sunt încordate, assyrienii profitând de războiul lui Muwatalli cu egiptenii pentru a înainta spre vest, supunând și unii dintre regii de sub influența hittită și silindu-i să plătească tribut. Nu este clar dacă Muwatalli a pierdut sau nu regatul Mitanni în fața assyrienilor.

Lui Muwatalli îi urmează la tron fiul său, Urhi-Teshub, care a domnit sub numele de Mursili al III –lea (1295-1289 î.Hr.). El va fi detronat de unchiul său, Hatussili, care pentru a-și justifica această gravă încălcare a regulilor de succesiune fixate de Telepinu, a scris o autobiografie în care arată că a trebuit să acționeze din necesitate.

Hatussili III (1289-1265 î.Hr.), care și-a vădit meritele militare în timpul domniei fratelui său, s-a manifestat în calitatea sa de rege, mai cu seamă ca diplomat. Cea mai cunoscută acțiune a sa este al treilea tratat hittito-egiptean. Condițiile tratatului privesc o alianță defensivă reciprocă, renunțarea la agresiune, menținerea succesiunii legitime la tron; extrădarea fugarilor, statu-quo-ul teritorial. Arhivele menționează un schimb epistolsr activ înte Hatussili și Ramses al II –lea și între reginele Puduhepa și, respectiv, Nerepta. În 1271 î.Hr., o fiică a lui Hatussili al III –lea se va căsători cu Ramses al II –lea.

Relaiile hittiților cu Assyria rămân încordate, dar relativ pașnice. Hatussili duce tratative cu Babilonul pentru o alianță împotriva lui Adad-Nirari. Cu toate acestea, assyrienii nu pot fi implicați, și după 1274 î.Hr., Salmanasar ocupă teritoriul de la est de Eufrat.

Succesorii lui Hatussili III, Tuthaliya al IV –lea (1265-1225 î.Hr.), Arnuwanda al III –lea (1225-1215 î.Hr.), au menținut, în linii mari, Imperiul hittit în toată puterea sa.

Ultimul rege hittit menționat este Suppiluliuma al II –lea, care începe să domnească în 1215 î.Hr. Nu știm când își încheie domnia, întrucât Imperiul hittit a dispărut din istorie, cea mai plauzibilă ipoteză fiind cea care atribuie distrugerea lui invaziei frigienilor în Asia Mică, ca o parte a marii migrații cunoscută cub numele de ‘invazia popoarelor mării’.

Mici principate hittite nesemnificative au mai rămas în nordul Syriei, iar elemente hittite sunt menionate și mai târziu ca mercenari în diverse armate străine, ca re exemplu în armata regelui David al Israelului.

Medo-persanii, populații indo-europene, s-au așezat în mileniul al doilea în Iranul Occidental sau în Fars. La sud, sud-est se învecinau cu elamiții (susienii) de care erau separați prin Munții Zagros. Când și când izvoarele assyriene îi enționează ca nomazi și jefuitori. Nu se prefigura din imaginea oferită de acele texte poporul care avea să realizeze, după cum spunea Moscati, sinteza Orientului antic la nivel imperial.

Din izvoarele privitoare la medo-persani se poate schița cu destulă certitudine cronologia evoluției și progresului lor de la nivelul tribal până la întemeierea statului. Pe la 900 î.Hr., se constată o invazie a mezilor pe platforma iraniană și una a perșilor spre Zagros. După aproape 200 de ani pe la 680 î.Hr., perșii cuceresc regiunea Anzan.

Tot acum se întemeiază invazia sciților, alți indo-europeni, în Media. După un deceniu,mezii ocupă Zagros și îi vor supune pe perși. În jurul anului 653 î.Hr. sciții îi supun pe mezi, ceea ce va permite perșilor să se eibereze sub regele Cyrus I (Kyros), regele Anzanului.

În 625 î.Hr., medul Kyaxares se răscoală împotriva sciților și va supune tot Iranul, aducându-i sub domnia sa pe sciți și perși. Ascensiunea mezilor este fulgerătoare și, astfel, la 612 î.Hr. ei cuceresc și distrug Ninive în alianță cu Babilonul, iar în 605 î.Hr. Kyaxares distruge Imperiul Assyrian.

În anul 556 î.Hr., pe tronul Anzanului se ridică Kyros al II –lea, supranumit cel Mare, care în 550 î.Hr., îl va înlătura pe Astyages, regele mezilor. Kyros își va începe seria marilor cuceriri, supunând în 547 î.Hr. Lydia, iar în 549 Babilonul. Va fi aclamat în regiunile cucerite drept ‘regele cel drept’ și socotit ca un eliberator pentru că nu va proceda precum assyro-babilonienii. El nu va recurge la deportări, respestă obiceiurile țării, îi lasă pe cei deportați să se întoarcă. Evreii vor putea reveni și reconstrui temple. A înapoiat tuturor zeii aduanți de către Nabonid la Babilon.

Kyros, după ce a cucerit Babilonul, și-a asociat la domnie pe fiul său Kambyses, născut din achemenida Kassandana. Kambyses primește titlul de ‘rege al Babilonului, rege al țărilor’.

El va pune bazele Imperiului persan, prin organizarea sistemului satrapiilor. Imperiul are mai multe capitale: Susa și Babilonul pentru iarnă și Ekbatana pentru lunile mai calde. Prăzile luate de la regii învinși au fost suficiente pentru întreținerea curții și animinstrația lui Kyros și Kambyses, Herodot arătând că nu au fost impuse impozite, poporul oferind doar daruei.

Ultimii ani de domnie a lui Kyros sunt incerți. Marele cuceritor moare în 529 î.Hr. într-un război în răsăritul Imperiului, tradiția nefiind unitară în ceea ce privește neamul și regiunea în care s-a produs evenimentul. Herodot susține că regele s-a luptat cu masageții de la est de Iasartex, în vreme ce Ktesias menționează pe derbicii de la est de Caspica, pe când Berosos spune că războiul a fost purtat cu dahii din Partia. A fost înmormântat în valea Polvar din Persia.

Succesorul lui Kyros al II –lea a fost Kambyses al II –lea (529-522 î.Hr.). O tradiție literară greacă părtinitoare îl prezintă drept un suveran crud, dezechilibrat mintal. Guvernează ajutat de fratele său Bardiya.

Bardya primise încă de la Kyros guvernarea Iranului Oriental, dar colaborarea cu Kambyses era foarte dificilă. Discordia lor favorizează răscoalele interne, Bardya fiind în cele din urmă asasinat din ordinul lui Kambyses.

Kambyses va continua politica tatălui său, cucerind în 525 î.Hr. Egiptul, învingându-I pe faraonii Amosis, trădat de aliatul său Polykrates de Samos și de mercenarul grec Phanes din Halikarnassos, și Psametic al III –lea. pentru a traversa deșertul și a atinge Egiptul, Kambyses a fost ajutat ca și Assurbanipal de triburile de beduini cu cămile și rzerve de apă.

Kambyses se va proclama rege la Sais sub numele de Mesentira Kembithet, onorând zeitățile egiptene și restaurând domeniile templelor. Va rămâne un timp în Egipt pentru a-și consolida și organiza cucerirea și a extinde frontierele Imperiului său. A întreprins două expediții către oaza Ammon și către Ethiopia. A obțimut succese relative dar cu foarte mari pierderi. Expediția plănuită împotriva Carthaginei n-a putut fi realizată, deoarece fenicienii au refuzat să-l ajute împotriva vechilor lor colonii. Revenit în Ethiopia, Kambyses a distrus templele și a luat în derâdere religia egipteană.

Între timp magul Gaumata – întemeindu-se asemănarea sa fizică uimitoare cu Bardya, despre care a răspândit zvonul că n-ar fi fost ucis – se urcă pe tron n Persia, profitând de absența lui Kambyses. La auzul acestei vești, Kambyses părăsește Egiptul, îndreptându-se spre Persia, dar moare în 522 î.Hr., pe când traversa Syria.

S-a format un complot din 7 tineri aristocrați perși având în frunte pe Dareios, fiul lui Hystaspes, satrapul Hyrkaniei din ramura cadeta a Achemenizilor, care au pus capăt uzurpării magului.

Astfel, Dareios s-a urcat pe tron, domnind între 521-485 î.Hr. A fost, după Kyros cel mai mare suveran al Persiei. A fost nevoit să lupte doi ani împotriva popoarelor supuse: babilonieni, mezi, armeni. Au avut loc 9 bătălii, fiind învinși 9 șefi rebeli. Victoriile sale sunt clebrate în faimoasa inscripție de la Behistun. În același timp a executat doi satrapi din vestul imeriului, pe Oroites al Lydiei, care i-a ucis pe Polykrates din Samos și pentru comportamentul său echivoc din timpul revoltelor și pe Aryandes al Egiptului pentru că a bătut o monedă de argint mai mare decât moneda regală. În 517 î.Hr., Dareios va veni în Egipt pentru a reorganiza economia țării și, implicit, pentru a consolida stăpânirea persană aici. Pentru a atrage simpatii a reluat politica de toleranță religioasă ca și Kyros cel Mare.

A întreprins cunoscuta expediție scitică care a eșuat la nordul Dunării, probabil în Bugeac, dar care a avut ca efect întemeierea satrapiei Europa, care grupa teritoriile litorale de la Bosfor până la gurile Dunării, precum și vasalizarea Macedoniei. Dacă Dareios n-a reuțit să transforme Marea Neagră într-un lac persan, cel puțin o bună parte a litoralului ei era controlată de perși. Tot acum este organizată și satrapia Indiei.

Pe la 500 î.Hr., izbucniște în Asia Mică revolta ionienilor pe care perșii îi supuseseră odată cu anexarea Lydiei. Revolta este înfrântă curând și Dareios – profitând de intervenția atenienilor în ajutorul grecilor ionieni – trimite o expediție împotriva acestora. Expediția eșuează în 490 î.Hr. prin victoria grecească de la Marathon.

În 486 î.Hr., marele rege Dareios I moare, tronul fiind preluat de către fiul său, Xerxes, care și-a câștigat domnia, luptând împotriva fratelui lui încă din timpul vieții bătrânului rege. Imaginea lui Xerxes ne este cunoscută preponderent prin intermediul tradiției literare hellenice, care nu este deloc măgulitoare la adresa lui. Xerxes era fiul lui Atossei, și, deci nepot direct al marelui kyros, Atossa fiind fiica acestuia.

Tradiția literară îl prezintă pe tânărul de 34 de ani urcat pe tron, ca fiind senzual, violent și indolent. Domnia sa a fost marcată de nenumărate campanii reprimare a revoltelor, cu succese schimbătoare. A reușit să lichideze revolta Egiptului, unde l-a numit satrap pe fratele său Achemenes. A înfrânt răscoala Babilonului, orașul fiind jefuit, iar zeul Marduk și locuitorii fiind deportați. Spre deosebire de tatăl său, Xerxes a fost intolerant din punct de vedere religios, distrugând templele și introducând cultul lui Ahura-Mazda în Imperiul persan.

Dacă în partea orientală, Xerxes a înregistrat succese, în schimb intenția sa de a supune pe grecii din Europa a eșuat. Marea campanie condusă personal de Xesxes – după succesul inițial de la Themopylai – și-a găsit sfârșitul neînchipuit de perși la Salamina în 480 î.Hr., într-o luptă navală, și în 479 î.Hr., într-o bătălie terestră la Plataiai, desfășurată concomitent cu bătălia terestră și navală de la Mykale, în Asia Mică. Domnia lui Xerxes sfârșește în mod violent, el și fiul său Dareios fiind asasinați de Artabanos, șeful gărzii și majordomul palatului.

În competiția pentru tron s-a impus Artaxerxes. Printre altele, acesta a fost nevoit să lupte împotriva fratelui său Hystaspes. Artaxerxes a întreprins o campanie în Egipt în 454 î.Hr., înfrângându-I pe egiptenii lui Inaros, ajutați de o flotă ateniană.

Xerxes II, preluând tronul după dispariția lui Artaxerxes, a domnit doar 45 de zile, fiind asasinat. Competiția a fost câștigată de Dareios al II –lea, un fiu natural al lui Artaxerxes I. el fusese anterior satrap al Hyrkaniei. A fost silit și el, ca și predecesorii săi, să reprime răscoalele din provinciile orientale. Totodată, el va interveni și în războiul peloponesiac, ajutând Sparta împotriva Atenei. Căzând bolnav, tonul va fi disputat de fiii săi Arsakes și Kyros cel Tânăr, pe atunci karanos peste armatele Asiei Mici, dar care a sosit prea târziu pentru a mai avea vreo șansă pentru cucerirea puterii.

Arsakes a devenit monarh sub numele de Artaxerxes al II –lea Memnon. Kyros ar fi fost ucis fără intervenția mamei sale. El revine în Asia Mică unde va începe să adune o armată de mercenari sub cuvânt că se pregătește să înfrângă o răscoală, dar va înainta spre Babilon, pentru a-l răsturna pe fratele său, Artaxerxes. În 401 î.Hr., se va da bătălia de la Kunaxa, în apropierea Babilonului, între armatele celor doi frați. Bătălia a avut un sfârșit curios. Aflat în fruntea contingentelor sale persane, Kyros este rănit mortal în bătălie, trupele sale fiind apoi înfrânte, în vreme ce aripa formată de contingentul de cca. 11.000 de mercenari greci a câștigat bătălia, ținând în șah trupele lui Artaxerxes. Acesta n-a reușit să-I dezarmeze, ‘cei 10.000’ de mercenari rămași realizând o formidabilă anabasis sub conducerea voluntarului Xenophon din Atena, viitorul istoric.

Unul din momentele cele mai importante din timpul domniei lui Artaxerxes al II –lea este intervenția sa în problemele Helladei slăbită după războiul peloponesiac, regele impunându-și arbitrul în conflictele dintre polisurile grecești. Susținând Sparta, aflată în luptă cu celelalte cetăți, în 387 î.Hr. s-a încheiat “pacea regelui” sau “pacea lui Antalkeidas” după numele spartanului negociator. Sparta a fost de acord ca orașele grecești din Asia Mică să reintre sub dominația persană, ca urmare a acestei păci.

În timpul lungii sale domnii, Artaxerxes al II –lea n-a reușit să înfrângă revolta Egiptului, izbucnită în 404 î.Hr. și care a durat până în 343 î.Hr. Și domnia lui Artaxerxes II a fost marcată de comploturi, intrigi de palat, răscoale. Astfel, merită a fi menționată răscoala satrapilor occidentali,izbucnită datorită unor intrigi de palat a căror cap era regina mamă Parysatis. Aceasta a reușit să-și ucidă nora, pe Statira care îi dăduse trei fii lui Artaxerxes al II –lea, fiind apoi exilată.

În timpul acestui rege, Esdras readuce la Ierusalim o parte a evreilor – odinioară deportați de către Nabucodorosor al II –lea în Babilon – și cu ajutorul lui Nehemias, guvernatorul Iudeeii, construiește al doilea templu, fondând o nouă comunitate iudaică.

Succesorul lui Artaxerxes al II –lea Okhos a fost un monarh și valoros. Pentrua se putea impune și a-și consolida domnia, a executat toți prinții familiei regale. În timpul său, revolta satrapilor din Mikroasia se extinde, fiind ajutată de către greci. Karanosu-ul Mikroasiei, Artabanos, fuge la curtea lui Filip al II –lea, regele Mcedoniei. Cu ajutorul defecțiunii mercenarilor greci, achemenidul pune capăt – în anul 343 î.Hr. – revoltei egiptenilor. Sediția din Mikroasia este înfrântă, în cele din urmă, de către Memnon din Rhodos, șeful mercenarilor greci, unul dintre cei mai străluciți generali ai epocii.

Atotputernicul eunuc Bagoas il otrăvește pe rege și apoi pe fiul și succesorul său Oarses.

Ultimul rege al Persiei a fost Dareios al III –lea Kodomanos. Acesta nu s-a lăsat dominat de Bagoas, silindu-l să bea otrava pe care a cesta o pregătise pentru rege. În urma bătăliilor din anii 334 î.Hr., 333 î.Hr., 331 î.Hr., ultimul achemenid își pierde imperiul în fața lui Alexandru cel Mare, iar în 330 î.Hr. va fi asasinat de către doi dintre satrapii săi, unul dintre ei – Bessos – proclamându-se rege, în 330 î.Hr., sub numele de Artaxerxes al IV –lea.

CONCLUZII

Există în lunga politică a Egiptului mai multe epoci, fiecare având caracteristicile sale. Înainte de a prezenta câteva elemente succinte de istorie politică, trebuie arătate tocmai aceste epoci, în succesiunea lor cronologică.

Izvoarele de bază pentru reconstituirea istoriei politice a Egiptului sunt lucrări pierdute și transmise fragmentar prin alți autori, cum este cazul cu lucrarea preotului Manethon, din resturile unor liste regale conținute de papyrul de la Torino care conține date despre faraonii egipteni, și care a fost redactată în perioada ramsidă la Memphis și, la fel de fragmentară, o listă în templul de la Abydos al lui Sethi I cuprinzând un număr de 76 nume regale.

Mesopotamia este, de fapt, o expresie geografică care desemnează un spațiu natural, în cadrul căruia s-a dezvoltat o civilizație comună sau cu trăsături destul de apropiate. Chiar dacă există această ultimă caracteristică, trebuie, totuși, accentuat că Mesopotamia nu desemnează și un singur stat. Iar dacă aspirația spre unitate nu era atât de puternică ca în Egipt, unde fragmentarismul era socotit o catastrofă, explicația constă și în faptul că recolta nu era atât de dependentă de irigații ca în valea Nilului.

În istoria Mesopotamiei se vorbește preponderent de orașe-state sumeriene – Ur, Lagash, Uruk, etc., de orașe-state semite – Akkad, Babilon, etc., care au ajuns să-și extindă dominația în anumit regiuni sau chiar să creeze imperii universale.

De altfel, faptul se explică și prin spațiul acesta geografic deschis tuturor influențelor. Fără îndoială că aceste caracteristici ale spațiului geografic ca și starea resurselor nu au rămas fără consecințe asupra relațiilor internaționale ca și al organizării politico-militare. Dacă abordăm istoria Mesopotamiei prin manifestări ideologice, constatăm o activitate manifestată a tendinței imperiale, prezentă, întrucât fiecare oraș-stat căuta să-și supună vecinii.

Această manifestare în chiar compunerea titlului regal, care păstrează numele cetății, dar adăudându-i-se și extensia ‘regele țării’. E. g., ‘regele țării Sumer’, sau ‘regele Akkadului’ ori ‘regele Assurului’. Trebuie menționate și titlurile ‘regele celor patru regiuni’, adică Sumer, Akkad, Subartu și Amurru, ‘regele celor patru regiuni ale lumii’, dar și cel de ‘regele Universului’, care este aproape de reprezentarea Cosmosului acelui timp, prin realizarea Imperiului assyrian în secolul al VIII –lea î.Hr.

Mesopotamia inferioară este baza de plecare a creațiilor imperiale, începând cu Sumerul, înlocuit de semiții lui Sargon, creatorul Akkadului, răsturnat apoi de sumerieni, care vor lăsa locul, definitiv, semiților: întâi din Babilon, apoi cei din Assyria. Numai că aceste imperii ‘sufereau’ de efemeritate, datorită particularismului funciar minau. Cu toate campaniile anuale de represalii, de o mare atrocitate, ele nu au reuțit să reziste multă vreme, rezultatul final fiind epuizarea forțelor lor și favorizarea invadatorilor străini. Este interesant că aceștia – perșii și macedonenii – vor reuși să întemeieze construcții politice mai durabile.

Cercetarea economiei din regatul hittit întâmpină dificultăți serioase datorită lipsei unei bune documentații. Proprietatea funciară era colectivă și privată. Se știe că existeu domenii ale regilor și templelor. Fiecare schimb de proprietate se face cu un sacrificiu cultural, teritoriul abandonat este al primului ocupat care îl cultivă. Există, ca și în Babilon, bunuri privilrgiate, scutiri de tribut către rege. Există, de asemenea, persoane cu același statut privilegiat. Mâna de lucru era asigurată de către oameni liberi, sclavi, populațiile deportate. Cu un termen modern s-ar putea vorbi de un dirijism economic. Statul fixează prețurile și salarile. Comerțul era extins și întemeiat pe raportul dintre argint și cupru. Argintul era mai scump de 240 de ori decât cuprul. O altă marfă care servea ca obiect de schimb era orzul.

Dacă ne referim la o politică economică, trebuie spus că, deliberat, Achemenizii nu practicau așa ceva. Evident unitatea politică a asigurat fluența schimburilor comerciale, dar trebuie subliniat că nu au fost exploatate suficient căile maritime. Așa de exemplu, carianul Skylax din Karyanda a navigat 30 de luni, coborând pe Indus, după care a cabotat Iranulși Arabia, ajungând la Suez. Expediția sa – care va fi mai târzu’iu reluată de Nearchos – a rămas fără urmări economice.

Potențialul economic enorm al Imperiului persan nu a fost pus în valoare, lipsind economia monetară, întrucât achemenizii au bătut prea puțină monedă. Daricii de aur și moneda de argint a satrapilor însemnau prea puțin pentru nevoile Imperiului. Așa se explică de ce se găsește multă monedă ateniană în Imperiu.

Conceptul fundamental al regalității egiptene este acela că regele generează viața. Viața sa privată și în general educația sa sunt toate marcate de această idee a regelui-zeu. El trebuie să exceleze în toate, el primește o educație fizică și militară pentru a fi cel dintâi, dar nu primește educația unui general. Între funcțiile sale, un rol fundamental îl are religia. Regele nu are, ca în alte părți, calitatea de mare preot și faptul acesta a dus la dezvoltarea unei teocrații, adică constituirea unei caste sacerdotale deosebit de puternice și influente, care a pus mulți faraoni în dificultate, pentru ca Noul Imperiu să ia sfârșit tocmai prin pretențiile acestei teocrații, concretizate prin regiunea marelui preot Herichor în Egiptul de Sus.

Orașele-state din Mesopotamia, indiferent de etnicul creatorilor lor, sunt monarhii. Regalitatea va deveni din motive obiective, dintr-un accident, o instituție permanentă. Se pare că, inițial, ele aveau un regim republican, iar un istoric american a propus chiar formula ‘democrație primitivă’. Această ipoteză se întemeiază pe faptul că în coloniile asiriene din Kappadikia existau organe colective ale unui patriciat urban, nefiind exclusă nici existența unei adunpri a poporului.

Fiecare cetate aparținea unei anumite divinități care era adorată cu precădere în raport cu celelalte. Templul acestei divinități era mi important decât celelalte. Divinitatea inspira deciziile politice ale regelui și, astfel, puterea monarhică era considerată de origine divină. În izvoare se întâlnește frecvent expresia ‘regalitatea a coborât din cer’.

La început suveranul nu poartă titlul de rege. El are alte titluri: guvernator, când este cumulată și funcția de mare preot, vicar, locotenent al divinității. De exemplu, primii regi assyrieni, deși își spun regi ai Universului, poată și titlul de vicar ai zeului Assur. Multă vreme, zeii și zeițele sunt numiți regi și regine ai/ale cetăților.

Monarhia nu se laicizează, ea păstrându-și un caracter teocratic. Monarhul este ales de divinitat care ‘îl privește favorabil’, ‘pronunțându-i numele’. Astfel, încoronarea în Assyria se face nu la Ninive, capitala politică, ci la Assur, capitala sfântă. De asemenea, se știe că în Sumer, orașul sfânt era considerat Eridu, locul unde a coborât din cer regalitatea.

Regina la hittiți are o contribuție importantă în sistemul politic. Ea poate participa singură la ceremonii, ia prte la oficierea cultului, iar sigiliul ei se află pe tratate încheiate în străinătate. Regina hittită numită în texte tawanana, nu trebuie să fie neaparat soția regelui, a cărui soție devine regină abia după moartea predecesoarei ei. În felul acesta, ea juca un important rol politic, ca regina Puduhepa, soția lui Suppiluliuma I. Mariajul consangvin este interzis. Situația prinților moștenitori la curtea regilor hittiți era rglementată prin edictul lui Telepinu.

În ceea ce privește relațiile internaționale, este de remarcat modernitatea principiilor pe care ele se întemeiau. Ele se concretizau în tratate de egalitate, de alianță, sau inegale, prin care era clarificată și clasificată dependența regatelor supuse. Hittiții reglementau, precum mai târziu romanii, în mod diferit situația teritoriilor cucerite.

La perși, regele este absolut, nimeni și nimic nu are calitatea de a-i limita ori de a-i împărți puterile. Aceast putere o primește de la Ahura-Mazda al cărui ales este.

BIBLIOGRAFIE

***Istoria universală, Vol. I, Editura Științifică, București, 1952.

*** Istoria Universală – Larousse, Volumul I, Editura Rao, București, 2005, p.178-179.

Amon, Lucian, Orientul Antic-note de curs, EUC, Craiova, 2006.

Aymard, André, Auboyer, Jeannine, L'Orient et la Grèce antique, Paris 1985.

Brestead, J.H., The History of Egipt of the Earliest Times to the Persion Conquest, Londra, 1995.

Briant, P., De cyrus ŕ Alexandre: hitoire de l’empire achémenide, Leiden, 1995.

Deshayes,J. Civilizațiile vechiului Orient, Vol. I, București 1976.

Diaconescu, Al., Mari civilizații ale Orientului antic, Editura Dacia, Cluj 2001.

Donadoni (coord.), Sergio, Omul egiptean, Editura Polirim, Iași 2001.

Drâmba, O., Istoria culturii și civilizației, vol.I, București, 1984.

Drioton, E., Vandier,J., L’Egipt, Paris, 1952.

Gerelli, P., Le Proche-Orient asiatique, Paris, 1969.

Gurney, O.R, The Hittits, Londra, 1966.

Matei, Horia, C., Civilizația lumii antice, București, Editura Eminescu, 1983.

Idem, Enciclopedia Antichității, București, Editura Meteora Press, 2000.

Moscati, S., Vechi imperii ale Orientului, București, 1982.

Oțetea, A. (coord.), Istoria lumii in date, Bucuresti, Editura Enciclopedică Română, 1969.

Kinder, Hermann, Hilgemann, Werner, Atlas de istorie mondială, vol.1, București, Editura Rao, 2003.

Kuhrt, A. The Ancient Near East, I-II, Londra, 1995.

Lalouette, Claire, Civilizația Egiptului antic I, Editura Meridiane, București 1987.

Maspero, G., Histoire anciennes de peoples de l’Orient, Paris, 1899.

Mourre, Michel, Dictionnaire enciclopedique d’histoire, vol.2, Paris, Bordas , 1996.

Negoiță, A., Gândirea assiro-babiloniană în texte, Editura Meridiane, București, 1981.

Olmstead, A.T., History of the Persian Empire, Paris, 1948.

Posener, G., Enciclopedia civilizației și artei egiptene, Editura Științifică, București 1974.

Riemschneider, M. Lumea hittiților, București, 1967.

ANEXE

Egiptul antic în epoca maximei expansiuni, apud www.ancientegypt.com

Mesopotamia și statele sale, apud www.ancientbabylonia.com

Statul Hittit apud www.hittitesworld.com

Apogeul Imperiului Persan, apud www.greatpersia.org.

BIBLIOGRAFIE

***Istoria universală, Vol. I, Editura Științifică, București, 1952.

*** Istoria Universală – Larousse, Volumul I, Editura Rao, București, 2005, p.178-179.

Amon, Lucian, Orientul Antic-note de curs, EUC, Craiova, 2006.

Aymard, André, Auboyer, Jeannine, L'Orient et la Grèce antique, Paris 1985.

Brestead, J.H., The History of Egipt of the Earliest Times to the Persion Conquest, Londra, 1995.

Briant, P., De cyrus ŕ Alexandre: hitoire de l’empire achémenide, Leiden, 1995.

Deshayes,J. Civilizațiile vechiului Orient, Vol. I, București 1976.

Diaconescu, Al., Mari civilizații ale Orientului antic, Editura Dacia, Cluj 2001.

Donadoni (coord.), Sergio, Omul egiptean, Editura Polirim, Iași 2001.

Drâmba, O., Istoria culturii și civilizației, vol.I, București, 1984.

Drioton, E., Vandier,J., L’Egipt, Paris, 1952.

Gerelli, P., Le Proche-Orient asiatique, Paris, 1969.

Gurney, O.R, The Hittits, Londra, 1966.

Matei, Horia, C., Civilizația lumii antice, București, Editura Eminescu, 1983.

Idem, Enciclopedia Antichității, București, Editura Meteora Press, 2000.

Moscati, S., Vechi imperii ale Orientului, București, 1982.

Oțetea, A. (coord.), Istoria lumii in date, Bucuresti, Editura Enciclopedică Română, 1969.

Kinder, Hermann, Hilgemann, Werner, Atlas de istorie mondială, vol.1, București, Editura Rao, 2003.

Kuhrt, A. The Ancient Near East, I-II, Londra, 1995.

Lalouette, Claire, Civilizația Egiptului antic I, Editura Meridiane, București 1987.

Maspero, G., Histoire anciennes de peoples de l’Orient, Paris, 1899.

Mourre, Michel, Dictionnaire enciclopedique d’histoire, vol.2, Paris, Bordas , 1996.

Negoiță, A., Gândirea assiro-babiloniană în texte, Editura Meridiane, București, 1981.

Olmstead, A.T., History of the Persian Empire, Paris, 1948.

Posener, G., Enciclopedia civilizației și artei egiptene, Editura Științifică, București 1974.

Riemschneider, M. Lumea hittiților, București, 1967.

ANEXE

Egiptul antic în epoca maximei expansiuni, apud www.ancientegypt.com

Mesopotamia și statele sale, apud www.ancientbabylonia.com

Statul Hittit apud www.hittitesworld.com

Apogeul Imperiului Persan, apud www.greatpersia.org.