Modul de Abordare al Spatiului Rural
Cuprins
Introducere
Capitolul I Modul de abordare al spațiului rural
1.1. Definirea spațiului rural
1.2. Caracteristicile și structura spațiului rural
1.3. Funcțiile și resursele spațiului rural
1.3.1 Funcția economică a spațiului rural
1.3.2. Funcția ecologică a spațiului rural
1.3.3. Funcția socio – culturală a spațiului rural
1.4. Resursele naturale și umane ale spațiului rural
1.4.1. Resursele naturale
1.4.2. Resursele funciare
1.4.3. Resursele umane ale spațiului rural
1.5. Raportul dintre urban și rural
Capitolul II Orientări, principii și măsuri ale politicilor de dezvoltare rurală
2.1. Definirea conceptului de dezvoltare rurală
2.2. Politica rurală inclusă în Pilonul II al Politicii Agricole Comune
2.3. Obiective ale Politicii de Dezvoltare Rurală
2.3.1 Principiile, obiectivele și măsurile de dezvoltare rurală
2.3.2. Motivațiile adaptării Cartei Spațiului Rural
2.3.3. Programe și proiecte comunitare în sprijinul dezvoltării spațiului rural
2.4. Politica de dezvoltare rurală in noua etapă a reformei PAC, 2007-2013
2.4.1. Premizele noii politici de dezvoltare rurală.
2.4.2. Liniile directoare strategice și axele politicii de dezvoltare rurală
2.5. Evoluții și accepțiuni actuale ale politicii de dezvoltare rurală. Dezvoltarea rurală în context european
Capitolul III Poluarea și protecția mediului înconjurător
3.1. Conceptul de poluare a mediului înconjurător
3.2. Factorii poluanți ai mediului înconjurător
3.3. Poluarea mediului și însușirile sistemelor biologice
3.4. Sursele de poluare a mediului înconjurător
3.4.1. Sursele naturale de poluare a mediului înconjurător
3.4.2. Sursele artificiale de poluare a mediului înconjurător
3.5. Căi de răspândire a poluanților în mediu
3.5.1 Atmosfera
3.5.2. Hidrosfera
3.5.3. Solul
3.5.4. Biocenozele
3.5. Mecanismele de acțiune ale poluanților asupra metabolismului
3.6. Efectele biologice ale factorilor poluanți
3.6.1. Efectele specifice ale poluării
3.7. Mijloacele de prevenire și combatere a poluării
3.7.1 Acțiunile de prevenire și combatere a poluării industriale și urbane
3.7.2 Poluanții proveniți din nișa umană
3.7.3 Limitarea poluării produsă de activitățile agricole
Capitolul IV Managementul calității mediului în sprijinul dezvoltării durabile a spațiului rural
4.1. Sisteme tehnologice de protecția mediului
4.2. Durabilitatea sau Dezvoltarea durabilă
4.3. Obiectivele dezvoltării durabile
4.4. Instituții pentru dezvoltarea durabilă
4.5. Elaborarea și implementarea strategiilor de dezvoltare durabilă
4.6. Politica de protecție a mediului în Uniunea Europeană
4.7. Monitoringul și auditul de mediu
Capitolul V Studiul de caz – Mediul, sănătatea și calitatea vieții în spațiul rural din jona limitrofă a județului Botoșani
5.1. Poluarea aerului și sănătatea
5.2. Efectele apei poluate asupra stării de sănătate
5.3. Efectele gestionării deșeurilor asupra stării de sănătate a populației
5.4. Substanțe și preparate chimice periculoase
5.5 Mediul și sănătatea – Perspective
5.6. Radioactivitatea mediului
5.6.1. Radioactivitatea apelor
5.6.2. Radioactivitatea solului
5.6.3. Radioactivitatea vegetației
5.7. Poluarea fonică și sănătatea
5.8. Tendințe
Concluzii
Introducere
Într-o cultură cu tehnologie avansată scopul supreme al vieții este acela de a utilize fluxul de energie și resurse materiale pentru a crea abundență materială și a satisface orice dorință umană. Libertatea umană este în acest context egală cu acumularea de averi cât mai mari. Valoarea primară este plasată în transformarea mediului ambiant cu scopul extragerii bogățiilor lui cu ajutorul tehnologiei.
Astfel, dintre toate valorile, se glorifică progresul material, eficiența și specializarea. În acest proces a fost distrus spiritualul, tradiția și chiar comunitatea și familia. Eșecul acestui mod de a concepe lumea este evident. În fiecare zi experimentăm adevărul că un organism nu poate supraviețui îndelung într-un mediu constituit din propriile deșeuri.
Redus la esențe, ecologismul izvorăște dintr-o atitudine față de natură care presupune că umanitatea face porte din ordinea creată, că este etic responsabilă de conservarea integrității ecologice a lumii, lume vulnerabilă la intervenția „bună” sau „rea” a omului.
În perspectivă ecologică, umanitatea trăiște într-o lume cu resurse limitate și deficiențe potențiale. O cale inspirată de intervenție asupra naturii trebuie să aibe în vedere interdependența tuturor sistemelor naturale, importanța stabilității ecologice, conservarea resurselor și timpul îndelungat în care se manifestă impactul schimbărilor ecologice.
Starea noastră actuală, de cunoaștere asupra capacității de susținere a vieții pe care o are aerul, apa și solul poate să influențeze în sens pozitiv tehnologia, iar starea normală de spirit, individualitățile noastre trebuie să ne conducă la instituirea unui cadru de valori etice pentru tehnologie, care să recunoască obligațiile noastre pentru alte forme de viață și, în cele din urmă, pentru viitorul omenirii.
Societatea necesită o continuă acumulare de specialiști în ecologie și protecția mediului, pentru a înțelege cum valorile și activitățile umane și economice sunt afectate, sau afectează mediul natural, ca apoi să elaboreze strategii, politici și tehnologii pentru a menține mediul ambiant curat, productiv și biologic divers.
Fapt sigur este că nu vom avea alt viitor decât acela pe care ni-l facem noi înșine. În cele din urmă, ecologismul nu este altceva decât determinarea noastră de a proteja această minunată lume pentru generațiile ce vor urma. Este credința, care va trebui să fie probată, că noi putem să creăm și să dezvoltăm împreună o conștiință și o etică ecologică. Este speranța ca urmașii noștrii să trăiască într-o lume decentă.
Lucrarea de față prezintă starea și calitatea mediului în spațiul rural din zona limitrofă a județului Botoșani în cadrul a cinci capitole care acoperă atât domenii de interes general, ca bazele teoretice fundamentale ale protecției mediului, inclusiv probleme legate de dezvoltarea durabilă și evaluarea riscului ecologic, problema resurselor materiale și dezvoltarea ecosistemelor umane, cât și probleme specifice privind sistemele de protecție a mediului (hidrosferă, atmosferă și sol). Un loc important îl ocupă, în cadrul lucrării, studiul de caz privind mediul, sănătatea și calitatea vieții în spațiul rural din jona limitrofă a județului Botoșani.
Capitolul I Modul de abordare al spațiului rural
1.1. Definirea spațiului rural
Criteriile pentru definirea caracterului rural al unui spațiu relevă diferite concepții adoptate , ca de exemplu:
În Franța, spațiul rural este acel teritoriu unde predomină producția agricolă, iar elementele spațiului (naturii) se găsesc in stare pură.
În Belgia, se consideră că spațiul rural definește, în primul rând, un anumit gen de peisaj, fiind vorba de un teritoriu cultivat de om.
În Germania sunt considerate spații rurale toate spațiile ce se găsesc în afara zonelor de mare densitate.
În S.U.A., în funcție de ponderea populației agricole, se vorbește despre un rural agricol (rural –farm) și un rural neagricol (rural non – farm) etc.
Definiția agricolă a spațiului rural este dată de Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Cartea Europeană a Spațiului Rural în următoarea formă:
Expresia (noțiunea) de “spațiu rural” cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conține satele și orașele mici, în care majoritatea părții terenului este utilizat pentru :
agricultură, silvicultură, acvacultură și pescuit;
activitățile economice și culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii etc.);
amenajările de zone neurbane pentru timpul liber și distracții (sau de rezervații naturale) ;
alte folosințe (cu excepția celor de locuit).
În Uniunea Europeană, la definirea spațiului rural, pe lângă numărul și densitatea populației, se mai iau în considerare și alte criterii ca: modificarea în timp a spațiului natural și migrația; ponderea agriculturii în P.I.B., rata șomajului, ponderea celor ocupați în agricultură etc. Pe aceste considerente s-au delimitat:
– spații predominant rurale, unde peste50% din populație locuiește în sate;
– spații semnificativ rurale, unde de la 15 la 50% din populație locuiește la sat;
– spații predominant urbane, unde mai puțin de 15% din populație trăiește în comunități rurale.
În consecință, un spațiu (o regiune) este considerat rural dacă ponderea populației care trăiește în așezări rurale depășește 15%. (Mărăcineanu Fl. și colab., 2003)
1.2. Caracteristicile și structura spațiului rural
Spațiul rural este expresia efortului îndelungat al omului pentru a pune in serviciul său componentele fizico – geografice ale spațiului, ale naturii. Este un spațiu pe care omul l-a modelat de-a lungul timpului, în funcție de nevoile sale, pe care l-a creat prin munca sa și l-a umplut cu creațiile sale de natură antropică, fiind deci o adevărată “capodoperă rustică” a omului. (Berca M.,2003)
Spațiul rural, în sensul banal, dar real al termenului, a apărut pe suprafața pământului o dată cu sedentarizarea omului și apariția primelor locuințe și a primelor amenajări în vederea realizării unor producții agricole (în primul rând). În timp istoric, între societățile rurale și pământul luat în exploatare s-a creat o serie de relații durabile, întărite prin tradiții, obiceiuri și interese, exprimate în peisaj prin diferite tipuri de spații rurale.
În secolul XX sub impactul urbanizării, spațiul rural a cunoscut modificări structurale evidente, amenajări și ameliorări pentru creșterea capacității de producție a pământului, pentru modernizarea habitatului rural. Expansiunea spațiului urban, dezvoltarea căilor de comunicație, implantarea unor activități neagricole, introducerea unor tehnici și tehnologii au dus la încărcarea spațiului rural cu noi elemente și noi relații, îmbogățindu-l calitativ și cantitativ.
Spațiul rural, cel neafectat de industrializare și urbanizare, are o seamă de caracteristici care îi dau individualitate, specificitate și autenticitate comparativ cu alte zone. Spațiul rural autentic se distinge din toate punctele de vedere (structura economică, populație, ocupații, cultură, viață socială) de spațiile urbane, industriale, miniere, zone portuare etc.
Trăsături importante contemporane ale fenomenului deplasării populației către urban (de urbanizare în general) le constituie, pe de o parte, globalizarea, iar pe de alta, ritmul accentuat al urbanizării.
Prin trăsăturile funcționale și structurale distincte, așezările umane, rurale și cele urbane reprezintă două forme distincte de antropizare a teritoriului; ele se află în relații diferite cu mediul.
Așezările rurale sunt caracterizate printr-o dispersie spațială a activităților economice în special a agroecosistemelor. Acestea sunt dependente atât de sistemul socio – uman sub aspectul cantităților suplimentare de energie introduse în sistem (îngrășăminte, pesticide, lucrările solului etc.), cât și sub forma selecției anumitor specii pentru cultură, dar, la fel ca și sistemele naturale, depind de energia solară.
Așezările rurale nu prezintă mari concentrări ale populației, în consecință cantitățile de energie și materie necesare existenței lor sunt mult mai mici decât în cazul orașelor. Modul în care au loc schimburile de materie și energie cu mediul este mai apropiat de cel natural.
Din punct de vedere al structurii economice, în spațiul rural activitățile agricole ocupă, de regulă, cele mai întinse zone, agricultura reprezentând “coloana vertebrală a ruralului” . (Berca M., 2000)
Spațiul rural este, din punct de vedere ocupațional, cu precădere un spațiu de producție în care activitățile sectoarelor primare au o pondere relativ ridicată din punct de vedere economic.
Mare parte din profesiunile practicate în spațiul rural ra spațiului rural
Spațiul rural este expresia efortului îndelungat al omului pentru a pune in serviciul său componentele fizico – geografice ale spațiului, ale naturii. Este un spațiu pe care omul l-a modelat de-a lungul timpului, în funcție de nevoile sale, pe care l-a creat prin munca sa și l-a umplut cu creațiile sale de natură antropică, fiind deci o adevărată “capodoperă rustică” a omului. (Berca M.,2003)
Spațiul rural, în sensul banal, dar real al termenului, a apărut pe suprafața pământului o dată cu sedentarizarea omului și apariția primelor locuințe și a primelor amenajări în vederea realizării unor producții agricole (în primul rând). În timp istoric, între societățile rurale și pământul luat în exploatare s-a creat o serie de relații durabile, întărite prin tradiții, obiceiuri și interese, exprimate în peisaj prin diferite tipuri de spații rurale.
În secolul XX sub impactul urbanizării, spațiul rural a cunoscut modificări structurale evidente, amenajări și ameliorări pentru creșterea capacității de producție a pământului, pentru modernizarea habitatului rural. Expansiunea spațiului urban, dezvoltarea căilor de comunicație, implantarea unor activități neagricole, introducerea unor tehnici și tehnologii au dus la încărcarea spațiului rural cu noi elemente și noi relații, îmbogățindu-l calitativ și cantitativ.
Spațiul rural, cel neafectat de industrializare și urbanizare, are o seamă de caracteristici care îi dau individualitate, specificitate și autenticitate comparativ cu alte zone. Spațiul rural autentic se distinge din toate punctele de vedere (structura economică, populație, ocupații, cultură, viață socială) de spațiile urbane, industriale, miniere, zone portuare etc.
Trăsături importante contemporane ale fenomenului deplasării populației către urban (de urbanizare în general) le constituie, pe de o parte, globalizarea, iar pe de alta, ritmul accentuat al urbanizării.
Prin trăsăturile funcționale și structurale distincte, așezările umane, rurale și cele urbane reprezintă două forme distincte de antropizare a teritoriului; ele se află în relații diferite cu mediul.
Așezările rurale sunt caracterizate printr-o dispersie spațială a activităților economice în special a agroecosistemelor. Acestea sunt dependente atât de sistemul socio – uman sub aspectul cantităților suplimentare de energie introduse în sistem (îngrășăminte, pesticide, lucrările solului etc.), cât și sub forma selecției anumitor specii pentru cultură, dar, la fel ca și sistemele naturale, depind de energia solară.
Așezările rurale nu prezintă mari concentrări ale populației, în consecință cantitățile de energie și materie necesare existenței lor sunt mult mai mici decât în cazul orașelor. Modul în care au loc schimburile de materie și energie cu mediul este mai apropiat de cel natural.
Din punct de vedere al structurii economice, în spațiul rural activitățile agricole ocupă, de regulă, cele mai întinse zone, agricultura reprezentând “coloana vertebrală a ruralului” . (Berca M., 2000)
Spațiul rural este, din punct de vedere ocupațional, cu precădere un spațiu de producție în care activitățile sectoarelor primare au o pondere relativ ridicată din punct de vedere economic.
Mare parte din profesiunile practicate în spațiul rural sunt cele manuale, practice, unele dintre acestea solicitând calificarea profesională. Populația ocupată în servicii, în activități administrative, sociale etc. este mai redusă ca pondere. O mare parte din populația care lucrează integral în sectorul neproductiv depune și activitate productivă, de regulă în agricultură. Este o caracteristică importantă a populației rurale de a lucra concomitent în sectoarele agricole si neagricole.
În spațiul rural predomină proprietatea privată familială, comparativ cu zonele urban – industriale, iar proprietatea publică și privată a statului este mai restrânsa. Diviziunea proprietății private în spațiul rural, dezvoltarea simțului proprietății au avut o serie de consecințe pozitive asupra spiritului antreprenorial al locuitorilor rurali.
Spațiul rural este mult mai aerisit, mai umanizat din punct de vedere al densității populației și al mărimii așezămintelor umane având o viață socială mai apropiată, participarea cetățeanului la problemele comunității este mai accentuată. (Berca M., 2003)
Spațiul rural, prin structura sa naturală, prin peisajul aerisit, prin flora și fauna sa este incomparabil mai frumos și mai sănătos pentru oameni având ca principale trăsături: pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniștitor, de calm social, acestea neputând fi cuantificate pentru a măsura habitatul rural.
Acest peisaj natural al ruralului constituie un patrimoniu inestimabil al umanității.
Viața în spațiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este așezată pe o serie de norme emanate din viața multiseculară, din tradițiile, obiceiurile și cultura locală.
Modul de viață rural, tradițiile și obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală sau regională.
Viața socială și culturală, tipic ruralului, reprezintă un patrimoniu de neegalat al umanității, elemente care, alături de economie și ecologie, dau adevărata dimensiune și valoare spațiului rural.
Pornind de la inițiativa privată, statul a sprijinit prin politici regionale și rurale dezvoltarea acelor activități plasate în aval și amonte de agricultură, precum și cele care prelucrează materii prime locale. A fost semnalată prelucrarea prodeuselor agricole în intreprinderi mici și mijlocii sau în cooperative de prelucrare locale sau regionale. (Mărăcineanu F., 2003)
Principiul după care mai ușor și mai economic se transportă produsul finit, comparativ cu materia primă agricolă, a condus la extinderea investițiilor agroalimentare (și nu numai) în localitățile rurale.
Acest tip de politică agricolă și de industrie alimentară a atras după sine extinderea rețelei de infrastrutură, a instituțiilor de învățământ, social – culturale, financiar – bancare și de credite etc.
Cu alte cuvinte, s-a menținut spațiul agricol (și silvic) în viață, l-au fortificat, fară însă a atenta la ruralitatea sa, la caracteristica sa fundamentală de "viață la țară" sau de "viață rurală curată". (Zahiu Letiția, 1999)
1.3. Funcțiile și resursele spațiului rural
Dezvoltarea rurală trebuie să pornească de la funcțiile spațiului rural, definite de Cartea Europeană. Fiecare zonă rurală trebuie să îndeplinească, concomitent, trei funcții majore :
economică
ecologică
social – culturală.
1.3.1 Funcția economică a spațiului rural
Este considerată funcția de bază, primară, care are ca principal pilon – agricultura. Funcția economică se manifestă în direcția realizării unor angajamente și acțiuni ce revin fiecărei țări membre în sensul garantării unui sistem de producție agricolă care să permită :
– responsabilități în planul nevoilor alimentare, pe ansamblul populației.
– asigurarea (chiar garantarea) unui nivel corespunzător de venituri, pentru agricultori și familiile lor, nivel comparabil cu cel al profesiilor neagricole, dar cu grad de responsabilitate echivalent.
– asigurarea protecției mediului înconjurător prin regenerarea mijloacelor de producție, cum ar fi solul sau pânza de apă freatică, pentru generațiile viitoare, în spiritul unei dezvoltări durabile (sustenabile).
– producerea materiilor prime reînnoibile destinate industriei și producției de energie.
– satisfacerea nevoilor întreprinderilor mici și mijlocii agricole, industriale, artizanale sau comerciale, precum și pentru agenții economici din sfera prestărilor de serviciu.
Asigurarea unor condiții de bază pentru recreare și turism.
Conservarea resurselor energetice, ca bază pentru agricultură, biotehnologii și biodiversitate.
Funcția economică, în concepție modernă, este, de fapt, una foarte complexă care cuprinde un număr mare de activități. Cu cât structura economică a ruralului este mai diversificată, cu atât implicațiile sociale sunt mai favorabile. (Dona I., 2000)
1.3.2. Funcția ecologică a spațiului rural
Este de notorietate faptul că industrializarea excesivă în unele regiuni rurale, chimizarea necontrolată, exploatarea agricolă și forestieră fără protecție antierozională etc. au determinat apariția și intensificarea unora dintre cele mai grave flageluri ale lumii moderne : poluarea intensă a spațiului rural, deteriorarea peisajului agricol și silvic, reducerea alarmantă a diversității florei și faunei și dezechilibrul ecologic în foarte multe ecosisteme ale spațiului rural.
Corespunzător acestei funcții se consideră că spațiul rural trebuie să acționeze în următoarele direcții :
să conserve resursele naturale ale vieții – solul, apa, aerul – utilizându-le într-o manieră judicioasă și durabilă ;
să protejeze biotopurile și spațiile verzi de care dispune și care joacă un rol esențial în calitatea mediului înconjurător ;
să întrețină și să protejeze biodiversitatea și în special biodiversitatea genetică, diversitatea speciilor și cea a peisajelor naturale ;
să asigure protecția animalelor sălbatice, prin instrumentele juridice necesare și în condiții ecologice corespunzătoare.
1.3.3. Funcția socio – culturală a spațiului rural
Spațiul rural, prin natura activităților umane, a relațiilor din interiorul comunităților și a celor intercomunitare este un spațiu social.
Spre doesebire de marile aglomerații urbane, unde caracteristica esențială a omului în raport cu societatea este (cu unele excepții) anonimatul, în localtățile rurale, de regulă, oamenii se cunosc între ei. În acest cadru social, comportamentul omului – identitate al colectivităților rurale este total diferit de comportamentul omului – anonim din spațiul urban.
Viața socială a localităților rurale este intim legată de viața spirituală, culturală. Cultura tradițională, obiceiurile constituie un patrimoniu inconfundabil al fiecărei localități, zone sau regiuni rurale.
1.4. Resursele naturale și umane ale spațiului rural
1.4.1. Resursele naturale
Resursele naturale au o mare importanță în agricultură și efectul lor asupra producției agricole este complex.
Dintre resursele naturale cu rol determinant fac parte : pământul, apa, clima, atmosfera și componentele ei, pădurile, plantele, animalele, spațiul rural în ansamblul său.
Relația dintre agricultură și mediul natural reprezintă baza dezvoltării durabile a spațiului rural și are impact major asupra viitorului economiei globale. Decizia luată de șefii de state și guverne ai țărilor membre ale U.E. la Summit-ul de la Goeteborg (Suedia), iunie 2001, privind eleborarea "Strategiei de dezvoltare durabilă" pe plan mondial, care cuprinde dimensiunea economică și socială, urmărește să asigure conservarea resurselor naturale și măsuri corecte în domeniul schimbărilor climatice pe glob. (Vădineanu A., 1998)
Asigurarea alimentației omenirii este rezultatul unui proces complex de utilizare a resurselor funciare pentru obținerea produselor de origine vegetală și animală, a climei ca și a creșterii aportului resurselor apelor mărilor, oceanelor și a pădurilor.
1.4.2. Resursele funciare.
Rolul esențial în asigurarea producției alimentare revine utilizării naționale a pămantului care reprezintă baza activității agricole și a altor bogății pe întreg cuprinsul planetei.
Datorită caracterului limitat al pământului și a importanței sale ca factor de mediu, legislația și politica funciară stabilesc reguli și măsuri în plan național și regional pentru utilizarea fondului funciar, în special cu privire la amenajarea teritoriului și efectuarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare.
Resursele funciare potențiale ale omenirii sunt mult mai mari decât cele utilizate în producția agricolă, dar posibilitățile de luare în cultură de noi suprafețe sunt limitate datorită numeroșilor factori sociali, economico – financiari și naturali.
1.4.3. Resursele umane ale spațiului rural
Populația rurală reprezintă cea mai dinamică componentă a spațiului rural și o resursă potențială deosebit de importantă pentru dezvoltarea satelor, cu rol hotărâtor în definitivarea politicilor de dezvoltare rurală.
Populația rurală – ca sistem relativ autonom, cu o structură bine definită, cu o serie de intercondiționări – a fost și este puternic influențată în evoluția și dinamica sa de sistemele : politic, social și istoric, dar și de cel natural cu care se intersectează în permanență.
În țările dezvoltate, forța de muncă ocupată în agricultură este în continuă descreștere, existând și aici pericolul abandonului rural, dacă nu se iau măsuri urgente și puternice de dezvoltare multifuncțională a agriculturii, crearea unor activități economice integrate, dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, dezvoltarea serviciilor etc.
Populația rurală cunoaște, de asemenea, o reducere continuă îndeosebi în țările dezvoltate.
1.5. Raportul dintre urban și rural
În ultimile decenii ale secolului XX, s-a conturat o tendință de intensificare a procesului de urbanizare la scară mondială.
Această tendință a fost generată de câțiva factori principali :
Înfăptuirea industrializării în țările dezvoltate și angrenarea în acest proces a majorității țărilor în curs de dezvoltare, ceea ce determină creșterea populației ocupate în industriile prelucrătoare (care, de regulă, nu sunt concentrate în spațiul rural).
Modernizarea agriculturii și creșterea randamentului pe hectar și pe animal, ceea ce duce la eliberarea unei părți crescânde din populația ocupată în acest sector și care devine astfel disponibilă pentru unele activități desfășurate la orașe.
Revoluția tehnico – științifică, cu deosebire realizările din domeniul comunicațiilor și informațiilor a determinat impulsionarea fară precedent a sectorului serviciilor, care atrage tot mai multă forță de muncă, îndeosebi în orașe (acest lucru are loc acum în țările dezvoltate, în celelalte sunt numai tendințe).
În anul 1960, doar ¼ din populația mondială trăia în mediul urban. Este de așteptat ca, spre sfârșitul primului deceniu din secolul XXI, peste ½ din populația lumii să fie concentrată în mediul urban, ceea ce va reprezenta un mare salt în modificarea condițiilor de viață la scară planetară. Desigur, de acest salt beneficiază îndeosebi populația din țările dezvoltate. Pe ansamblul acestor țări, cumpăna dintre cele două medii a fost înclinată în favoarea urbanului la începutul deceniului 7 din secolul trecut, estimându-se că, în anul 2015, acest mediu va concentra peste 4/5 din populația țărilor respective.
Fig.1.1. Schemă a gestiunii resurselor în mediul rural (Berca M., 2003)
Capitolul II Orientări, principii și măsuri ale politicilor de dezvoltare rurală
2.1. Definirea conceptului de dezvoltare rurală
Definirea conceptului de "dezvoltare rurală" este strâns legată de definirea unui concept cu o deschidere mai mare, și anume conceptul de "economie rurală". Jean-Marc Boussard, în lucrarea sa Introduction â l’e-conomie rurale (Edition GILLAS, 1992), definește "economia rurală" ca pe "o ramură a științei economice, care se interesează în mod special de agricultură, de lumea rurală și de sectorul agroalimentar. La rădăcina economiei rurale se găsește economia exploatați ei agricole. Aceasta se întinde în trei direcții largi, independente, care sunt: teoria localizării, economia piețelor și economia industriilor agroalimentare. Toate acestea se bazează, pe de o parte, pe analiza lumii rurale, iar pe de altă parte, pe stadiul consumului agroalimentar; în același timp, studiul piețelor ne trimite direct la cel al politicii agricole.
2.2. Politica rurală inclusă în Pilonul II al Politicii Agricole Comune
Din anul 2000, dezvoltarea rurală a fost declarată ca fiind al doilea pilon al Politicii Agricole Comunitare, parte inseparabilă a acesteia. În bugetul P.A.C. apar separat sursele destinate dezvoltării rurale. (Popescu Angela, 2002)
Noua politică de dezvoltare rurală răspunde unor principii esențiale : descentralizarea de la nivel european la nivel național a responsabilităților. Aceste principii sunt :
Multifuncționalitatea agriculturii, ca o nouă funcție, pe lângă cea esențială de reasigurare a produselor alimentare necesare populației. Această nouă funcție a agriculturii implică încurajarea unei largi game de servicii oferite producătorilor agricoli.
Abordarea multisectorială și integrată a economiei rurale prin diversificarea activității, pentru crearea de noi surse de venit, locuri de muncă și protejarea patrimoniului rural.
Ajutoare flexibile pentru dezvoltarea rurală, bazată pe subvenții și promovarea descentralizării, consultări la nivel regional, local sau al asociaților.
Transparența în întocmirea programelor de conducere, bazate pe o legislație simplificată și accesibilă.
Principalele obiective ale acestui ansamblu de măsuri pentru dezvoltarea rurală pot fi definite după cum urmează :
Consolidarea sectorului agricol și silvic, acestea din urmă fiind recunoscute pentru prima dată ca făcând parte integrantă din politica de dezvoltare rurală.
Îmbunătățirea competitivității zonelor rurale.
Prezervarea (conservarea) mediului și a patrimoniului rural.
Noua direcție a P.A.C. se poate observa clar prin intermediul măsurilor specifice pe care le include pentru dezvoltarea rurală. Aceste măsuri au impact asupra vieții rurale de pretutindeni, atât în sfera economică, cât și în domeniul social și cultural.
Măsurile de realizare a politicii de dezvoltare în perioada 2000 – 2006 sunt :
investiții în ferme. P.A.C. sprijină modernizarea clădirilor și echipamentelor din ferme, precum și a infrastructurii, printr-o finanțare mixtă privată și fonduri comunitare. Acestea aduc îmbunătățiri atât nivelului de trai și condițiilor de muncă pentru producătorii agricoli, cât și condițiilor de producție.-
Prioritatea acordată factorului uman. Asigurarea pentru producătorii agricoli a unei siguranțe sociale este una din priorotățile de vârf ale politicii de dezvoltare rurală a Comunității. Asigurând tinerilor fermieri condiții să preia exploatațiile agricole și fermierilor în vârstă acces la pensionare timpurie, se încurajează transferarea afacerii de la o generație la alta. Aceste măsuri sunt susținute din fondurile pentru programele de pregătire a resurselor umane în zonele rurale.
Obținerea maximului de rezultate din exploatarea pădurilor din zonele montane.
Prelucrarea și marketingul produselor agricole. Fondurile asigurate de P.A.C. pentru investiții în prelucrarea și marketingul produselor agricole sunt destinate să asigure fermierilor ajustarea producțiilor la cerințele pieței, diversificarea producției, accesul pe noi piețe și să asigure creșterii profitabilității produselor deja existente. (Vineze Maria, 2000)
Alte măsuri de dezvoltare care se referă la toate zonele rurale :
Au fost elaborate strategii pentru îmbunătățirile funciare, pentru stimularea dezvoltării turismului și industriei meșteșugărești, strategii pentru restaurarea și dezvoltarea satelor etc.
Un alt element cheie în strategia U.E. în domeniul dezvoltării rurale este implicarea populației locale în căutarea soluțiilor pentru problemele cu care se confruntă.
Inițiativele comunitare, programele și proiectele ce se aplică în perioada 2000 – 2006 sunt numeroase și complexe. Esența lor conduce către o dezvoltare rurală integrată a activităților specifice acestor comunități în vederea creării unui spațiu european durabil.
Nu se poate omite faptul că primele elemente ale dezvoltării politicilor rurale în perioada 2000 – 2006 pleacă de la relația dintre pământ (sol) și agricultură.
Fig.2.1. Politica de dezvoltare rurală 2000 – 2006 pentru o integrare mai bună (Berca M., 2003)
Agricultura nu se poate face decât utilizând pământul ca principal mijloc de producție. Agricultura comercială nu se poate face fără pământ. Acesta însă poate exista fără agricultură și mai poate îndeplini și alte funcții precum : susținere, adăpostire, tampon ecologic etc. Este preferabil ca solul, pământul de calitate să fie utilizat prioritar pentru agricultură, iar cel mai puțin bun pentru celelalte funcții care susțin infrastructura rurală. (Alecu I., 1997)
Fig.2.2. Funcții și utilități ale pământului (Berca M., 2003)
Fig.2.3. Funcții și utilități ale agriculturii (Berca M., 2003)
2.3. Obiective ale Politicii de Dezvoltare Rurală
În cadrul Uniunii Europene, pe tot parcursul existenței sale, dar și în alte țări, politicile economice s-au regăsit și în spațiul rural. Evident, și celelalte tipuri de politici economice, sectoriale, respectiv industriale, comerciale, de transporturi etc., implicit, și-au făcut prezența aici.
Dar toate aceste politici sectoriale, luate în parte sau împreună, abordează spațiul rural în mod secvențial. Totuși reprezentative sunt politicile agricole, dat fiind preponderența agriculturii, ca ramură economică în rural. De aceea, dezvoltarea obiectivelor propuse de fiecare tip de politică economică nu a însemnat eliminarea directă și obligatorie a disfuncționalităților de ansamblu ci, cu deosebire, a celor din lumea ruralului. În altă ordine de idei, viața rurală presupune existența unor probleme cu conținut foarte eterogen și cu un înalt grad de dificultate și care se află în relații de intercondiționare reciprocă. Or, desprinderea din context sau abordarea problemelor din rural – în mod singular sau pe grupe – conduce la disfuncționalități noi.
De aproape două decenii, la nivel de U.E., se fac demersuri susținute pentru integrarea politicii structurilor agricole în contextul economic și social, respectiv în dezvoltarea spațiului rural. Experiența acumulată arată că diversitatea activităților din rural poate fi valorificată ca o completare necesară agriculturii. (Mărăcineanu F., 2003)
Activitățile conexe – comercializarea produselor agricole, turismul rural, proiecte de investiții legate de mediu sau de patrimoniul cultural al zonei (regiunii), întreprinderile mici și mijlocii s-au dezvoltat și oferă perspective noi.
În ansamblu, politica rurală a U.E. apare din nou ca o combinare a politicii agricole de piață, a politicilor structurale și a politicii de mediu, fiind un instrument complex, dar parcă lipsit de coerență generală.
Spațiul rural este un tot unitar. Acesta este fundamentul de la care a pornit U.E. în formularea și definirea propriei politici de spațiu rural. Acum spațiul rural este tratat în toată complexitatea și eterogenitatea sa și conexat la obiectivele, criteriile, strategiile etc. dezvoltării de ansamblu.
Sunt luate în studiu spre rezolvare în egală măsură, problemele de natură economică, socială, culturală, ecologică sau de mediu.
Între politica spațiului rural și politica agricolă se manifestă relația de la întreg la parte.
Superioritatea evidentă a politicii spațiului rural, comparativ cu orice altă politică sectorială, rezultă atât din caracterul sau globalist, la nivel de comunitate rurală, cât și în funcțiile, metodele și instrumentele abordate.
Adaptarea politicii spațiului rural prin limitarea sau renunțrea la celelalte tipuri de politici demonstrează, încă o dată, marile acumulări cantitative și calitative obținute în procesul de integrare din țările membre ale U.E.
Prin reflecție, se poate concluziona că sistemul este considerat de membrii săi perfectibil, iar de nemembrii, deschis viitoarelor aderări. (Oltiman P., 1997)
2.3.1 Principiile, obiectivele și măsurile de dezvoltare rurală
Inițial, politica structurală a vizat, cu prioritate, măsuri pentru zonele defavorizate și ameliorarea structurilor agricole. Alte măsuri complementare au vizat dezvoltarea zonelor rurale și protecția mediului, cu accent pe reducerea decalajelor regionale.
După reforma Fondurilor structurale, din 1988, Uniunea Europeană a mobilizat Fondurile structurale într-o direcție nouă: acțiunea concentrată in vederea dezvoltării rurale, reducerea excedentelor agricole și a costurilor bugetare, precum și creșterea fondurilor socio- structurale in baza măsurilor denumite „pachetul Delors I".
Principalele măsuri cuprinse in „pachetul Delors I" au fost:
încurajarea investițiilor destinate ameliorării competitivității exploatațiilor agricole, pe bază de proiecte de modernizare;
instalarea tinerilor fermieri și stabilizarea lor in mediul rural;
instituirea unor programe de pensionare anticipată;
ajutoare destinate agricultorilor din zonele de munte și defavorizate;
reducerea producțiilor excedentare;
ameliorarea transformării și comercializării produselor agricole și silvice;
trecerea unor terenuri arabile la categorii de folosință neagricolă;
protejarea mediului înconjurător și încurajarea împăduririi terenurilor.
Măsurile de politică regională și structurală din perioada 1989-1993 au fost completate și dezvoltate într-un cadru legislativ nou al Fondurilor structurale, sub denumirea de „pachetul Delors II", adoptat în 1993. Acest pachet de măsuri a acoperit perioada 1994-1999 și a asigurat concentrarea acțiunilor pentru regiunile defavorizate. Totodată, s-a creat un nou fond „Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului", separând acest sector de finanțarea prin FEOGA – orientare. (Bidileanu V., 1999)
Noul cadru legislativ oferit de Pachetul Delors II a creat condițiile pentru abordarea nouă a politicii structurale agricole și de dezvoltare rurală în favoarea regiunilor rămase în urmă și se integrează cu ansamblul politicii regionale. Raportul Delors II asupra zonelor rurale a evidențiat efectele pozitive ale instrumentelor de politică rurală folosite până în 1992 și a oferit informații noi care au constituit elementul cheie al măsurilor de coeziune economică și socială.
Orientările și deciziile de coordonare a PAC cu politica regională, prin intermediul a trei Fonduri structurale, în perioada 1994-1999, s-au concretizat în șapte obiective, astfel:
Obiectivul 1 – Dezvoltarea și ajustarea structurala a regiunilor rămase în urmă (finanțat prin FSE, FEOGA-orientare, FEOER).
Obiectivul 2 – Reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial, finanțat prin FEDER și FSE,
Obiectivul 3 – Combaterea șomajului de lungă durata, finanțat prin FSE.
Obiectivul 4 – Adaptarea agricultorilor la .evoluțiile sistemelor de producție și integrarea profesională a tinerilor, finanțat de FSE.
Obiectivul 5 -Dezvoltarea rurală, cu două obiective distincte:
Obiectivul 5 a – Ajustarea structurilor agricole în cadrul reformei PAC, cu finanțare din FEOGA dentare.
Obiectivul 5b- Dezvoltarea și ajustarea structurală a zonelor rurale, finanțat prin FEDER și FSE.
Obiectivul 6 – Sprijinirea unor regiuni cu o densitate a populației foarte scăzută (8 locutori /km² sau mai puțin), din Suedia și Finlanda.
În perioada 1994-1999, de măsurile de politică regională au beneficiat o parte din regiunile Uniunii Europene în cadrul Obiectivelor 1,2,5b și 6, In cadrul Obiectivelor 3,4 și 5a sunt cuprinse „măsurile orizontale" de care au beneficiat toate regiunile. „Măsurile verticale" încadrate în Obiectivele 1,5b și 6 au vizat dezvoltarea regională.
O parte din „măsurile orizontale" și o parte din „măsurile verticale" au asigurat, prin intermediul Fondurilor structurale, înfăptuirea noii politici rurale a Uniunii Europene, a cărui rol a început să se consolideze. (Figura 2.4)
Fig.2.4. Interacțiunile între politica regională și politica structurală agricolă și de dezvoltare rurală. (Zahiu, Letiția și Dachin, Anca , 2001).
2.3.2. Motivațiile adaptării Cartei Spațiului Rural
Adaptarea Cartei Spațiului Rural s-a bazat pe următoarele motivații din partea statelor membre ale Consiliului Europei :
favorizarea progresului economic și social prin realizarea uniunii cât mai strânse a membrilor săi, pe fondul salvării și promovării ideilor acceptate ca patrimoniu comun.
aplicarea unor măsuri corespunzătoare pentru ameliorarea condițiilor de viață și de muncă în zonele rurale, care, implicit, va conduce la progresul economic și social al Europei.
redefinirea la nivel european, în plan conceptual și decizional al procesului integrării și interdependenței crescânde între state și regiuni.
adaptarea unei politici de gestiune durabilă a resurselor, prin atribuirea de noi funcții sectoarelor din agricultură, silvicultură, acvacultură și pescuit (conservarea naturii și peisajului, producției de materii prime reînnoibile pentru industrie și sectorul energetic, participarea la turismul rural și la activități de recreere etc.) care se vor adăuga funcțiilor tradiționale.
întărirea cooperării europene (și nu numai), astfel încât să se încoporeze di ce în ce mai mult toate politicile, inclusiv în cele comerciale, principiile dezvoltării durabile, cu referire specială la spațiul rural.
În completarea motivațiilor expuse, Consiliul Europei va avea în vedere și dispozițiile pertinente ale instrumentelor juridice actuale, proprii acestei organizații.
Comunicatul Comisiei, intitulat "Viitorul societății rurale" din 1988, readuce în atenție problematica spațiului rural european. Acest comunicat a stabilit necesitatea de a sprijini modificările structurale în curs de desfășurare în Europa rurală și a propus modul în care ar putea fi realizate.
Pachetul Delors II afirmă că "politica de dezvoltare rurală a devenit un element cheie al coeziunii economice și sociale, fortificând tripla funcție a zonelor rurale : de producție, socială și de protecție a mediului".
Dezvoltarea rurală se bazează pe o recunoaștere și o acceptare sporită a faptului că, deși agricultura rămâne activitatea cheie din zonele rurale, cu impact major asupra peisajului, este necesar să se promoveze activități economice noi, și noi surse de venituri în aceste zone. Diversificarea economiilor rurale impune adoptarea unei abordări integrate și multisectoriale. (Berca M., 2003)
Pot fi identificate cel puțin trei obiective majore ale politicii de dezvoltare rurală :
promovarea coeziunii economice și sociale pentru menținerea și crearea de locuri de muncă ;
depășirea barierelor de dezvoltare tradiționale, prin încurajarea diversificării și îmbunătățirea infrastructurii și oferirea de acces mai ușor la noile tehnici și tehnologii ;
sporirea calității vieții, prin conservarea mediului înconjurător și acces la serviciile de bază etc.
Cerințele politicii de dezvoltare rurală au fost analizate la Conferința Europeană despre Dezvoltarea Rurală (Cork, Irlanda, 1996) și s-a soldat cu reunirea mesajelor cheie și a concluziilor statuate, în cadrul Declarației Cork : mediul rural viu.
Dintre acestea ne oprim asupra următoarelor :
dezvoltarea rurală trebuie să fie o priorioritate a U.E. (și nu numai) ;
necesitatea unei abordări multisectoriale integrate, care să se aplice în toate zonele rurale din U.E. (dar și din alte țări), deși cu niveluri diferite de finanțare parțială, pentru a respecta principiile concentrării ;
trebuie să se sprijine diversificarea activităților economice și sociale ;
susținerea dezvoltării durabile pentru a proteja calitatea și farmecul peisajelor rurale europene ;
necesitatea simplificării, mai ales a logisticii ;
favorizarea dezvoltării rurale printr-un singur program pentru fiecare regiune ;
încurajarea utilizării unei varietăți de surse de finanțare locale, îndeosebi în sectorul particular ;
creșterea eficienței și capacității administrative a autorităților regionale și locale, prin perfecționarea adecvată, asistență tehnică, parteneriate etc.
În cadrul U.E., la definirea și derularea în practică a politicii de dezvoltare rurală, s-a pornit de la faptul că fiecare țară se angajează să ia în considerare nevoile specifice ale spațiului său rural, respectând, implicit, principiile de complementaritate și solidaritate. (Mărăcineanu F., 2003)
Obiective majore ale politicii de dezvoltare durabilă în spațiul rural :
Amenajarea teritoriului în zonele rurale.
Instituții, infrastructuri, transporturi și echipamente.
Educație, formare de cadre, cercetare și sensibilizare.
Venituri și locuri de muncă.
Agricultura și politica agricolă.
Silvicultura.
Turism.
Întreprinderi mici și mijlocii, comerț, industrie, artizanat.
Locuințe, sănătate,sport.
Cultură.
Mediu, natură și peisaj.
Cooperarea științifică.
Cooperarea intercomunitară și regională, managementul dezvoltării.
2.3.3. Programe și proiecte comunitare în sprijinul dezvoltării spațiului rural.
Proiectele care se elaboreazăîn cadrul acestor programe urmăresc :
îmbunătățirea pregătirii profesionale a locuitorilor rurali ;
dezvoltarea multilaterală a comunităților locale ;
sprijinirea producției, diversificarea activității în gospodăriile populației ;
sprijinul dezvoltării turismului rural ;
protecția resurselor naturale etc.
Programele de dezvoltare rurală vizează :
1. Regiunile care cad sub incidența Obiectivului nr. 1, finanțate prin programul regional de FEOGA – orientare. Obiectivul nr. 1 se referă la concentrarea ajutoarelor în favoarea regiunilor rămase în urmă (P.I.B. pe locuitor sub 75% față de media comunitară).
Alte măsuri de dezvoltare rurală (în afara celor complementare P.A.C.) care cad sub incidența Obiectivului nr. 2 și sunt finanțate de FEOGA – garantare. Acest obiectiv se referă la scoaterea regiunilor din criză prin promovarea creșterii economice.
Regiunile vizate in Obiectivul nr. 3 pentru finanțări sunt cele care nu sunt vizate prin Obiectivul nr. 1.
2.4. Politica de dezvoltare rurală in noua etapă a reformei PAC, 2007-2013
2.4.1. Premizele noii politici de dezvoltare rurală.
După lărgirea Uniunii Europene la 25 de state membre, zonele rurale ocupă peste 92% din teritoriul total și circa jumătate din populația totală. După aderarea României și Bulgariei, zonele rurale ale Uniunii Europene se vor extinde. Abordarea dezvoltării armonioase a acestui spațiu are o importanță deosebită pentru viitorul Comunității, pentru gestionarea eficientă a resurselor naturale și umane.
In noua etapa a reformei Politicii Agricole Comune, întărirea politicii de dezvoltare rurală a devenit o prioritate de maximă importanță pentru Uniunea Europeană.
Obiectivele majore ale noii reforme a PAC privind dezvoltarea rurală, stabilite în septembrie 2005, sunt:
creșterea competitivității sectorului agricol;
intensificarea acțiunilor de protecție a mediului natural și a zonelor rurale prin sprijinul acordat amenajării teritoriale;
creșterea calității vieții în zonele rurale și promovarea diversității activităților economice. Aceste obiective întăresc politica de dezvoltare rurală care promovează îmbunătățirea calității produselor și sprijinirea fermierilor pentru îndeplinirea noilor standarde ale Uniunii Europene și asigurarea bunăstării animalelor.
2.4.2. Liniile directoare strategice și axele politicii de dezvoltare rurală
Strategia de la Lisabona (2000) a trasat cadrul general al dezvoltării durabile în zonele rurale ale Europei in noua perioadă de programare, 2007-2013, cu scopul de a folosi resursele pentru a face din Europa un loc mai atractiv pentru investiții și locuri de muncă, prin promovarea cunoașterii și inovației. Priorități stabilite de Strategia la nivelul Comunității și acțiunile cheie pentru realizarea lor stau la baza elaborării strategiilor naționale. Strategia se înscrie în „Liniile directoare strategice pentru dezvoltarea rurală" și ia în considerare ansamblul strategiilor pe domenii, ca:
Planul de Acțiune pentru Agricultura Organică;
Comunicarea Comisiei pentru Energia Regenerabilă;
Comunicarea Comisiei privind Schimbarea Climei;
Raportul Comisiei privind Strategia Uniunii Europene pentru Silvicultură;
Strategiile tematice privind mediul;
Planul de Acțiune „Biomass" și acțiunile în domeniul bioenergiei și a combustibililor bio pentru a accelera implementarea obiectivelor Uniunii Europene pentru sursele regenerabile de energie etc.
Viitoarea politică de dezvoltare rurală se concentrează pe trei domenii cheie:
Economia agroalimentară.
Mediul înconjurător.
Economia rurală extinsă și populația.
Strategia de dezvoltare rurală la nivelul Comunității a fost elaborată în toamna anului 2005, ca și cadrul comun de monitorizare și evaluare. Pe această bază, statele membre și candidate au finalizat „Planul Național Strategic", care fundamentează „Planul Național de Dezvoltare Agricolă și Rurală 2007-2013" ce va fi supus aprobării Comisiei și stă la baza finanțării tuturor măsurilor de politică agricolă. (Zahiu Letiția, 2006)
Liniile directoare strategice stabilite la nivelul Comunității și preluate în Strategiile naționale ajută la;
identificarea zonelor în care folosirea sprijinului comunitar pentru dezvoltarea rurală aduce cea mai mare valoare adăugată la nivelul UE;
stabilirea legăturilor cu principalele priorități ale UE, conform orientărilor stabilite la Lisabona și Goteborg;
asigurarea concordanței între strategiile naționale și alte politici europene, în special politici de coeziune și de mediu;
implementarea noilor mecanisme PAC privind reforma pieței și restructurarea agricolă, atât în vechile, cât și in noile state membre.
Cele șase linii directoare strategice sunt:
îmbunătățirea competitivității sectoarelor agricol și silvic.
îmbunătățirea mediului în spațiul rural.
Calitatea vieții și diversificarea economiei rurale.
Formarea capacității locale de ocupare a forței de muncă și diversificarea.
Transpunerea priorităților in programe.
Asigurarea complementarității Intre instrumentele comunitare.
2.5. Evoluții și accepțiuni actuale ale politicii de dezvoltare rurală. Dezvoltarea rurală în context european.
Interesul pe care îl arată Uniunea Europeană problemelor spațiului rural s-a accentuat în ultimii ani, generând politici specifice.
Pornind de la realitatea că peste 80% din teritoriul Uniunii Europene reprezintă zone rurale, iar conform metodologiei OECD, trăiește și lucrează în zone rurale circa 1/3 din populație, conștientizarea problemelor complexe ale spațiului rural șl necesitatea elaborării politicilor și strategiilor pentru edificarea unei Europe caracterizate de anularea discrepanțelor majore șl realizarea unei coeziuni socloeconomtce au condus la deplasarea accentului de la politica agrară la politica dezvoltării rurale. Au fost, totodată, adoptate politici noi, axate pe "conservarea, protejarea mediului înconjurător și a peisajului cultural.
Documentele comunitare conțin nu numai noi abordări ale politicii de preț, de organizare a unor "unități moderne de producție", dar șl încercări de adaptare a agriculturii la cerințele dezvoltării spațiului rural. Perspectiva politică se concentrează asupra abordării integrate, în sensul proiectării dezvoltării rurale într-un sistem multifuncțional.
Pentru Uniunea Europeană, dezvoltarea rurală este considerată ca un pilon de bază al politicii agricole comune, cu o importantă miză ce privește în special ocuparea forței de muncă. Astfel, se urmărește punerea în practică a unei politici integrate de dezvoltare rurală, care să permită punerea în valoare a tuturor tipurilor de potențial al spațiului rural.
Această concepție a fost exprimată în cadrul Conferinței de la Cork (Irlanda), din noiembrie 1996, unde reprezentanții politici și specialiștii au schițat perspectivele unei strategii europene de dezvoltare rurală. . în acest scop, s-au lansat cele zece puncte ale programului de dezvoltare rurală al Uniunii Europene, pe care, considerându-le deosebit de importante, le redăm în cele ce urmează:
Punctul 1 – Prioritate pentru mediul rural
Dezvoltarea rurală trebuie să se situeze pe prima pagină a agendei Uniunii Europene și să devină principiul fundamental pe care să se bazeze întreaga politică în viitorul apropiat și după extindere. Aceasta are ca obiectiv schimbarea direcției migrației, combaterea sărăciei, stimularea serviciilor, echitatea șanselor și, de asemenea, răspunsul la cererile crescânde pentru o mai bună calitate, sănătate, securitate, dezvoltare individuală și ameliorare a gradului de bunăstare rurală. Necesitatea de a păstra și a îmbunătăți calitatea mediului rural trebuie integrată în toate politicile comunitare care au legătură cu dezvoltarea rurală. Trebuie să existe un echilibru corect al cheltuielilor publice, al investițiilor în infrastructură, precum și al serviciilor de educație, sănătate și comunicații, existente între zonele rurale și cele urbane. Ar trebui utilizată o cotă crescută din resursele disponibile pentru a promova dezvoltarea rurală și a asigura obiectivele ambientale.
Punctul 2 – Abordare Integrată
Politica de dezvoltare rurală trebuie să fie multidisciplinară în concept și multisectorială în aplicații, având o dimensiune regională explicită. Se aplică tuturor zonelor rurale din cadrul Uniunii, respectând principiul de concentrare prin diferențierile de cofinanțare pentru acele zone care au cea mai m nevoie de aceasta. Trebuie să se bazeze pe o abordare integrată, încadrân-du-se în același cadru legal și de politică: organizarea și dezvoltarea agricolă, diversificarea economică – industria mică și mijlocie și serviciile rurale -, managementul resurselor naturale, intensificarea funcțiilor ambientale și promovarea culturii, a turismului și a activităților recreative.
Punctul 3 – Diversificare
Sprijinirea în vederea diversificării activității economice și sociale trebuie să se concentreze pe asigurarea cadrului pentru inițiativele proprii particulare și ale comunității: investiții, asistență tehnică, servicii de afaceri, infrastructură adecvată, educație, instruire, integrarea noului în tehnologia informației, întărirea rolului micilor orașe ca părți integrante ale zonelor rurale și ca factor-cheie de dezvoltare și promovare a dezvoltării comunităților rurale viabile și renovarea satelor.
Punctul 4 – Durabilitate
Politicile vor promova dezvoltarea rurală care menține calitatea și farmecul peisajului rural (resurse naturale, biodiversitate și identitate culturală), astfel încât folosirea acestora de către generația actuală să nu prejudicieze opțiunile generațiilor viitoare.
Punctul 5 – Complementaritate
Considerând diversitatea zonelor rurale ale Uniunii, politica de dezvoltare rurală trebuie să urmeze principiul complementarității. Aceasta trebuie să fie descentralizată, bazată pe parteneriat între toate nivelurile implicate și interesate (locale, regionale, naționale și europene). Trebuie să se pună accentul pe o participare și o abordare "de jos în sus", care utilizează creativitatea și solidaritatea comunităților rurale. Dezvoltarea rurală trebuie să fie locală și orientată de comunitate, într-un cadru european unitar.
Punctul 6 – Simplificare
Politica de dezvoltare rurală, în special prin componenta sa agricolă, necesită a fi supusa unei simplificări radicale în legislație. Fără să aibă loc o renaționalizare a PAC, ar trebui să existe o mai mare coerență în ceea ce se realizează în prezent prin multe canale separate, o limitare a legii UE Ja reguli și proceduri generale, un grad mai mare de subsidiaritate în decizii, descentralizarea politicii de implementare și o mai mare flexibilitate generală.
Punctul 7 – Programare
Aplicarea programului de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze pe proceduri coerente și transparente și să se integreze într-un singur program de dezvoltare rurală pentru fiecare regiune în parte și într-un singur mecanism pentru dezvoltare rurală durabilă.
Punctul 8 – Finanțare
Utilizarea resurselor financiare locale trebuie încurajată, în vederea promovării proiectelor locale de dezvoltare rurală. Trebuie impulsionată utilizarea ingineriei financiare în cadrul tehnicilor de creditare rurală, pentru a mobiliza mai mult sinergia între fondul public și privat, pentru a reduce efectele constrângerilor financiare asupra întreprinderilor mici și mijlocii, pentru a promova investițiile productive și a diversifica economia rurală.
Punctul 9 – Management
Trebuie impulsionată capacitatea administrativă și eficiența conducerilor regionale și locale, precum și a grupurilor comunității, acolo unde este necesar, prin asigurarea asistenței tehnice, a instruirii, a unei comunicări eficiente, a parteneriatelor și a răspândirii cercetării, informației și schimbului de experiență prin rețele existente între regiuni și între comunitățile rurale de pe întreg teritoriul Europei.
Punctul 10 – Evaluare și cercetare
Monitorizarea, evaluarea și impozitarea beneficiarului vor trebui îmbunătățite pentru a putea asigura transparența procedeelor, pentru a garanta buna utilizare a banului public, pentru a stimula cercetarea și inovațiile și pentru a da posibilitatea unei dezbateri publice informale.
Adoptând în iulie 1997 "Agenda 2000", Comisia Europeană a propus punerea în funcțiune a unei politici coerente de dezvoltare rurală durabilă, în scopul de a asigura securitatea și calitatea produselor alimentare, garantarea unor venituri echitabile și stabile pentru agricultori, ca și respectarea imperativelor de protecție a mediului.
Capitolul III Poluarea și protecția mediului înconjurător
3.1. Conceptul de poluare a mediului înconjurător
Termenul de poluare (derivat de la latinescul poluo, polluere = a murdări, a profana) desemnează în vorbirea curentă orice acțiune de deteriorare a mediului normal de viață a organismelor.
În sens biologic larg, poluarea constituie procesul de deteriorare a unor echilibre din ecosferă prin modificarea până la valori toxice a concentrațiilor unor factori existenți sau prin introducerea unor factori de mediu noi.
În acest context, factor poluant poate fi considerat orice element al mediului aflat în cantități ce depășesc limita de toleranță a uneia sau a mai multor specii de viețuitoare, împiedică înmulțirea sau dezvoltarea normală a acestora printr-o acțiune nocivă (Ghinea L. 1978). Acțiunea poluantă este cu atât mai gravă cu cât diferența dintre concentrația poluantului în mediu și limita de toleranță este mai mare și cu cât această acțiune este mai îndelungată.
În raport cu problemele societății umane, Conferința Națiunilor Unite pentru Mediul înconjurător, ținută la Stockholm în anul 1972, definea poluarea ca “ modificare a componentelor naturale sau prezența unor componente străine, ca urmare a activității omului și care, în lumina cunoștințelor noastre actuale, provoacă prin natura lor, prin concentrația în care se găsesc și prin timpul cât acționează, efecte nocive asupra sănătății, creează discomfort sau impietează asupra diferitelor utilizări ale mediului la care acesta putea servi în forma sa anterioară”.
Cele două puncte de vedere se completează reciproc, subliniind de o parte că orice element din mediu poate deveni factor poluant peste anumite concentrații, iar pe de altă parte că responsabilitatea principală pentru poluarea mediului îi revine omului ca o consecință a activității sale biologice și social-economice.
Fenomenul de poluare s-a intensificat odată cu apariția omului pe pământ, însoțind orice activitate umană. Inițial produsele poluante erau puține, de natură organică și ușor degradabile de către microorganisme, însă odată cu creșterea populației umane și dezvoltarea societății, numărul și diversitatea poluanților a crescut considerabil. În perioada actuală se răspândesc în biosferă un număr imens de deșeuri, unele foarte greu sau chiar nebiodegradabile (detergenți, pesticide de sinteză, mase plastice, deșeuri radioactive etc.). Mult timp s-a crezut că mediul are capacități nelimitate de absorbție și de neutralizare a poluanților, atenuare și neutralizare a efectelor poluării, dar când cantitatea de poluanți depășește capacitatea de neutralizare a mediului, ecosistemele suferă un process de alterare. Aceste modificări pot fi atât de accentuate încât să se ajungă la distrugerea totală sau parțială a ecosistemelor respective și apariția unor zone lipsite de viață (râuri și soluri foarte puternic poluate etc.).
3.2. Factorii poluanți ai mediului înconjurător
Poluanții sunt elemente ale mediului înconjurător existenți în mod natural sau introduși de către om ca urmare a activității sale.
Gruparea lor se face de obicei, după apartenența la unul dintre domeniile clasice de studiu.
Factorii poluanți pot fi:
după originea (proveniența) lor:
naturali;
antropici;
B. după natura lor:
factori fizici: particole solide, radiații ionizante (elemente sau izotopi radioactivi) emisiuni masive de energie, zgomote etc.
factori chimici: compuși chimici naturali sau artificiali;
factori biologici sau genetici: specii (genofonduri) de plante, animale și mai ales microorganisme;
după starea lor de agregare :
lichizi;
gazoși;
solizi;
după succesiunea cronologică a apariției:
poluanți primari;
poluanți secundari (rezultați din poluanții primari).
În funcție de această grupare a factorilor poluanți, se disting mai multe tipuri de poluare:
După originea poluanților:
Poluare naturală – provocată de diverse cauze naturale:
incendii naturale;
furtuni de nisip și praf;
vulcani activi;
cutremure de pământ;
ape subterane saline sau acide;
polenul diverselor plante;
dereglările meteorologice;
emisiuni massive de energie.
Poluare antropică – determinată de om ca rezultat al activităților industriale, agricole sau gospodărești.
poluare industrială;
poluare agricolă;
poluare menajeră.
După natura poluanților :
Poluare fizică:
termică;
fonică;
luminoasă;
electrică;
radioactivă etc.
Poluare chimică:
cu derivați ai C, S, N, F, O, Cl etc.;
cu derivați ai metalelor grele (Pb, Cr, Co etc.);
cu mase plastice;
cu pesticide;
cu materii organice fermentescibile etc.
Poluare biologică :
contaminarea microbiologică a mediilor inhalate, ingerate și a solului;
modificări ale biocenozelor, invazii de specii vegetale și animale.
Poluarea estetică – prin degradarea peisajelor, ca urmare a urbanizării și sistematizării eronate etc.
După starea de agregare a poluanților:
Poluare cu lichide;
Poluare cu gaze și vapori;
Poluare cu substanțe solide.
Printr-o extindere mai largă a noțiunii, datorită pătrunderi principiilor ecologice în toate sferele de activitate umană se utilizează uneori cu sens de perturbare a unor situații normale, expresii ca “poluare estetică”, “poluare informațională” etc. Pentru a evita diluarea noțiunii de poluare, recomandăm totuși utilizarea ei numai în domeniul interrelațiilor de natură biologică. (Cotigă C., 2011)
3.3. Poluarea mediului și însușirile sistemelor biologice
Efectele poluării mediului se manifestă cel mai evident prin modificarea condițiilor de viață, neconcordant cu însușirile sistemelor biologice (Șchiopu D., 1992).
Prin caracterul lor istoric, organismele solicită condițiile de mediu în care s-au format speciile cărora aparțin, pentru care au fost pregătite să supraviețuiască și să se reproducă; deci, ele nu sunt pregătite să supraviețuiască în medii poluante (pentru că specia nu s-a format în condiții de poluare).
Prin poluare este afectată integritatea organismelor și/sau a biocenozelor. Exemple: se necrozează frunzele, unele specii chiar dispar; în acest ultim caz rezultă că rămân nișe ecologice neocupate și apar disfunționalități.
Caracterul informațional, pentru a se manifesta, trebuie să existe receptorii informației, dar aceștia pot fi distruși sau informația poate fi alterată (de exemplu, informația genetică este afectată prin acțiunea substanțelor radioactive în cantități ce definesc poluarea).
Organismele, și prin ele biocenozele, nu au înscrise programe pentru noile situații create de poluare.
Eterogenitatea internă a organismelor și a biocenozelor este afectată (odată cu afectarea integralității).
Echilibrul dinamic, homeostazia organismelor și biocenozelor, nu mai pot fi realizate (de exemplu, dispariția speciilor de entomofagi, ca urmare a tratamentelor cu insecticide neselective, are drept consecință înmulțirea insectelor dăunătoare).
Rezultă că autoreglarea nu se mai poate face. Spre exemplu, modelul cybernetic de reglare a efectivelor pradă – prădători, prin dispariția (sau înmulțirea) efectivelor de prădători (cum este cazul entomofagilor), nu se mai realizează.
Reglarea respirației frunzelor prin deschiderea sau închiderea ostiolelor este împiedicată în cazul poluării aerului cu pulberi prin obturarea ostiolelor de către pulberile sedimentate pe frunze (Ionescu Al., 1988).
Autoorganizarea suferă; spre exemplu, în cazul poluării accidentale cu erbicide pe bază de 2,4 D a viței de vie (și, în general, a culturilor de plante dicotiledonate), creșterea frunzelor și lăstarilor se produce dezordonat, iar dirijarea substanțelor elaborate prin fotosinteză nu mai poate fi facută de plante conform programelor stabilite genetic.
Autoreproducerea organismelor este puternic afectată – prin dereglări fiziologice care întârzie creșterea și dezvoltarea organismelor, prin distrugerea parțială sau totală a florilor etc.
Fig.3.1. Servicii aduse de natură (Berca, M., 2003)
3.4. Sursele de poluare a mediului înconjurător
3.4.1. Sursele naturale de poluare a mediului înconjurător
Sursele naturale de poluare există în afara activității umane, ele emit temporar sau continuu poluanți a căror acțiune are efect local sau regional. Dintre aceste surse se pot enumera :
incendiile naturale din păduri și savane, care produc cantități apreciabile de cenușă, fum și hidrocarburi provenite din combustia pe loc a materialului vegetal;
vânturile care antrenează la distanță mari cantități de praf și nisip îndeosebi în zonele de stepă și deșert. Înaintarea alarmantă a deșerturilor este precedată de poluarea treptată cu nisip a regiunilor marginale a acestora;
vulcanii activi, care emit în mod violent pulberi și gaze care afectează profound viața din împrejurimi, dar care pot să fie vehiculate de atmosferă deasupra unor teritorii întinse, modificând pentru un timp parametrii generali ai climatului;
apele subterane acide sau saline, care aduse la suprafață întâmplător sau ca urmare a unor exploatări industriale ori balneare, sunt surse de poluare cu efect local;
plantele obișnuite care pot deveni surse de poluare prin polenul pus în libertate în perioada de înflorire, când produc fenomene alergice la un număr considerabil de oameni.
schimbările meteorologice bruște, însoțite de modificări ale stării de ionizare a atmosferei care provoacă, îndeosebi la bolnavii cardiovasculari, agravarea bolii și deseori accidente mortale. (Șchiopu D., 2002)
3.4.2. Sursele artificiale de poluare a mediului înconjurător
Sursele artificiale sunt create de om și manifestă o diversitate corespunzătoare multiplelor activități umane. De cele mai multe ori poluanții emiși de surse diferite se întrepătrund în natură, determinând niveluri de poluare specifice, cu acțiune complexă.
Industria pune în libertate un număr mare de poluanți rezultați din procesele tehnologice. Sursele de poluare industrială sunt fixe iar poluanții, au în mod obișnuit, concentrația maximă în punctual de emisie. Pe măsura îndepărtării de sursă, poluantul se dispersează. Aceste caracteristici impun adoptarea unor mijloace de reținere a poluanților chiar la punctul de emisie.
Industria chimică este răspunzătoare de poluarea intensă a atmosferei și apelor prin producerea unui număr mare de poluanți aparținând celor mai variate clase de substanțe, evacuați în momentul producerii unor reacții din ciclul tehnologic sau în timpul avariilor care întrerup relativ frecvent cursul normal al producției. Menționăm dintre cele mai importante substanțe impurificatoare rezultate din industria chimică: compuși cu sulf (dioxid de sulf, acid sulfuric, hidrogen sulfurat, sulfură de carbon, mercaptani), compuși ai azotului (oxizi de azot în amestec, amoniac), clor și acid clorhidric, fenoli, hidrocarburi saturate și nesaturate, pesticide, negru de fum etc. Cele mai grave efecte de poluare produse de industria chimică se înregistează în jurul combinatelor de îngrășăminte chimice, fabrici de acizi, combinate petrochimice și fabrici de pesticide.
Industria materialelor de construcții și îndeosebi fabricile de ciment, poluează madiul impurificând atmosfera cu particule solide evacuate odată cu aerul utilizat în procesele tehnologice.
Industria nucleară, relativ nouă, creează probleme de poluare radioactivă generate de depozitarea deșeurilor și de pulverizarea în atmosferă a unor compuși radioactivi ce cresc încet dar continuu nivelul radioactiv al acesteia. Principala răspundere pentru aceste fenomene o are deocamdată industria nucleară de război, care generează și riscul total pentru existența vieții pe Pământ, dar poluarea radioactivă va crește și pe seama extinderii utilizării industriale a energiei nucleare. Energetica nucleară este în mod normal puțin poluantă, dar ea prezintă riscuri majore de contaminare radioactivă în caz de accidente așa cum au fost cele de la Cernobâl din 1986.
Transporturile sunt producătoare de poluare prin intermediul unor surse mobile, cu debit redus, dar în număr apreciabil. Efectul poluant produs de către transporturi se face simțit în mod acut în aglomerările urbane și de-a lungul căilor de comunicație. Natura emisiilor diferă în funcție de tipul motoarelor utilizate. Motoarele cu abur produceau: fum, cărbune nears, dioxid de carbon, vapori de apă, în timp ce motoarele cu explozie (cele mai poluante) produc prin arderea directă a benzinei sau motorinei: oxid de carbon, oxizi de azot (NO ͓ ), hidrocarburi nearse, vapori de apă, metale grele.
Comunitățile umane au produs dintotdeauna efecte poluante dare le se fac simțite numai atunci când datorită aglomerării excesive este depășită capacitatea de autoepurare naturală a mediului. Între poluanții specifici nișei umane menționăm: deșeurile solide rezultate din uzura unor obiecte, ambalajele (hârtie, metale, sticlă, materiale plastice, alimente), deșeuri lichide sau antrenate de ape menajere (dejecții, resturi de alimente, detergenți), poluanți ca microorganisme patogene sau saprofite favorizate de aglomerarea umană. (Cotigă C., 2011)
Agricultura, deși una din cele mai vechi îndeletniciri umane, nu a provocat fenomene majore de poluare în forma sa tradițională, datorită faptului că se bazează pe ciclurile naturale de transformare a resurselor. Agricultura intensivă, modernă este condiționată de intervenția omului în agroecosisteme având ca scop modificarea proceselor biologice în favoarea realizării producției agricole momentane. Această intervenție manifestată pe multiple planuri poate avea efecte poluante acute și cronice. Poluarea datorită agriculturii cuprinde spații mai largi decât cea industrială și ca atare este mai greu de controlat. Totodată poluarea agricolă afectează în modul cel mai direct resursele alimentare fapt care are serioase consecințe pe de o parte asupra sănătății umane și pe de altă parte asupra echilibrului din rețeaua trofică a unor biocenoze întinse. Categoriile de poluanți specifici agriculturii sunt:
îngrășămintele chimice, al căror consum mondial atingea 147,25 milioane tone în 2000 (FAO), și care vor reprezenta și în viitor condiție obligatorie a obținerii de recolte ridicate. Caracterul poluant al acestor produse este dat de supradozare, dar și de unele impurități din îngrășământ;
pesticidele (insecticide, raticide, erbicide etc.) care au cunoscut o creștere vertiginoasă a producției și o mare diversificare. Datorită caracterului selective redus, ele produc în timp, grave dezechilibre ecologice și afectează direct sănătatea umană. Numeroși ecologi le incriminează cu denumirea de “biocide” subliniind pericolul acesta neselectiv pentru viață. Cantitatea de pesticide produsă anual reprezenta în anul 1997 aproape 2,5 milioane tone cu o valoare estimată la 30,2 miliarde USD (date FAO). Cea mai mare cantitate a acestor pesticide, 58%, este consumată în America de Nord și Europa Occidentală;
reziduurile provenite de la complexele de creștere industrială a animalelor, îndepărtate în mod obișnuit cu ajutorul apei, ce determină poluarea râurilor și pânzelor freatice. Apele uzate de la aceste complexe au o mare încărcătură de materii organice și germeni patogeni și de regulă, un pH alterat. (Chiriac V. 1977);
creșterea intensivă a animalelor poate fi și sursa poluării alimentelor cu antibiotice, hormoni și alte produse farmaceutice adăugate la hrana animalelor în scop curativ sau pentru accelerarea ritmului de creștere; poluarea apelor uzate cu germeni microbiologici patogeni sau potențial patogeni atinge cote alarmante în cazul complexelor de creștere a animalelor;
industria alimentară, dezvoltată rapid odată cu agricultura și urbanizarea, poluează mediul cu reziduri organice deversate în mediu odată cu apele utilizate în procesele tehnologice. În procesele de conservare și prelucrare în vederea comercializării poate fi afectată direct și calitatea alimentelor prin utilizarea de conservanți, aditivi alimentari pentru menținerea aspectului commercial sau prin păstrarea necorespunzătoare favorabilă dezvoltării unor populații de microorganisme producătoare de toxine.
3.5. Căi de răspândire a poluanților în mediu
3.5.1 Atmosfera
Atmosfera vehiculează un număr mare de poluanți sub formă de pulberi, picături fin pulverizate și gaze, care formează în permanență o încărcătură poluantă specifică unei anumite regiuni.
Poluanții atmosferei se răspândesc rapid difuzând între moleculele gazelor ce o alcătuiesc, apoi sunt transportați la distanțe apreciabile de către vânturi. Fenomenul de împrăștiere rapidă a poluanților atmosferici se observă deseori și la scară redusă cu ocazia erbicidării: aerosoli de erbicid pot fi transportați de ușoare adieri ale aerului într-o parcelă învecinată unde provoacă pagube la alte plante de cultură (la vița de vie, pomi fructiferi etc.). Dispersia rapidă a poluanților prezintă avantajul micșorării concentrațiilor spre valori nepericuloase pentru organisme și activitatea umană, accentuând posibilitățile de autoepurare ale atmosferei dar în același timp reduce posibilitățile de epurare artificială și control al poluanților deja emiși. (Cotigă C., 2011)
Prezența în atmosferă a unui număr mare de substanțe chimice dintre care unele cu înalt potențial oxidoreducător determină reacții chimice care dau naștere la noi compuși. Un rol de seamă în producerea acestor reacții îl au radiațiile solare ultraviolete furnizoare de energie. Sensul reacțiilor din atmosferă este spre stabilizarea poluanților în structuri mai puțin active: oxizi inferiori de azot, sulf și carbon trec în omologii lor superiori, anhidridele se combină cu apa dând acizi corespunzători,hidrocarburile policiclice cancerigene trec în forme inactive etc. De-a lungul șirului de reacții spre compuși stabili, se formează, deseori, produși intermediari mult mai toxici decât poluanții emiși de diferite surse.
Ploile intervin semnificativ în circulația poluanților atmosferici. Ele purifică atmosfera accelerând transformarea anhidridelor în acizi și antrenând particulele solide și aerosolii spre sol. Acidifierea solului astfel rezultat afectează mai ales sistemul radicular al arborilor din păduri dar ploile acide sunt responsabile și de scăderea pH-ului apelor unor lacuri.
3.5.2. Hidrosfera
Hidrosfera are un volum mai redus decât atmosfera și character discontinuu, fapt pentru care circulația și acumularea poluanților în acest înveliș terestru prezintă însușiri speciale cu determinare locală.
Apele curgătoare de suprafață sunt principale resurse pentru industrie, consum menajer și agricultură. Utilizarea lor este condiționată aproape fără excepție de înalte însușiri de puritate, dar în același timp această utilizare are ca effect degradarea lor prin încărcarea cu produși rezultați din diverse procese tehnologice sau deșeuri de natură diferită. Evacuarea poluanților în râuri poate avea loc concentrate prin conducte de canalizare, rampe de descărcare sau în mod difuz prin colectarea de pe terenuri greu de delimitat cum sunt terenurile agricole, haldele de gunoaie și reziduri, carierele etc. În primul caz se constată o diluare a concentrației poluanților pe măsura îndepărtării de sursă pe când al doilea caz poluarea se menține la niveluri aproape constante pe distanțe mari ale cursului de apă. Reducerea poluării odată cu mărirea distanței față de sursă este proporțională cu viteza de scurgere care asigură dispersarea apei poluate și aerarea acesteia, ultimul process fiind esențial pentru autoepurarea chimică și biologică a apei. O parte din poluanții existenți în râuri se sedimentează prin procese fizice sau prin încorporare în microorganisme, altă parte este inactivată prin reacțiile chimice și biochimice iar partea rămasă de regulă în soluție este transportată în bazinele de vărsare.
Fenomenele de poluare cele mai acute se întâlnesc în bazinele continentale închise care recepționează poluanții din bazinele hidrografice înconjurătoare. Poluanții aduși de apele curgătoare rămân în lacuri sub formă de soluție sau se depozitează treptat în nămolul de pe fundul acestora. Circulația lor pasivă este redusă, asigurată doar de valuri și curenți verticali; în consecință, și procesul de autoepurare este destul de anevoios. Grave simptome ale poluării lacurilor sunt legate de fenomenul de eutrofizare, adică de mărire a conținutului apei în materie organică și compuși nutritive cu azot și fosfor fapt care are ca urmare perturbări ale echilibrului ecologic local. Eutrofizarea este în primul rând efectul poluării produse de activitățile agrozootehnice, de industrie alimentară și deversării deșeurilor urbane. (Banu Alexandra, 2007)
Poluarea apelor subterane se realizează de regulă prin infiltrări de la suprafață în jurul obiectivelor industriale sau zootehnice sau pe terenuri agricole excesiv fertilizate. Circulația poluanților în apele subterane este redusă iar procesele de autopurificare extrem de lente.
3.5.3. Solul
Cu excepția substanțelor împrăștiate intenționat de către om în agroecosisteme (îngrășăminte chimice, pesticide), poluanții recepționați de către sol provin din atmosferă sau din apele de suprafață.
Pulberile prezente în atmosferă cad liber sau sunt antrenate de precipitații la suprafața solului, de unde o parte se acumulează prin scurgeri în zone depresionare și pâraie, iar altă parte pătrund în straturile superficiale ale solului. Aici sunt în cea mai mare parte adsorbite pe glomerulele solului, amorsându-se în felul acesta procesul complex de autoepurare. În cazul în care cantitatea de pulberi depășește posibilitățile de adsorbție, se produce colmatarea straturilor superioare, cu grave consecințe asupra echilibrului hidrogazos din sol. (Cotigă C., 2011)
Gazele toxice din atmosferă pătrund odată cu aerul în sistemul capilar al solului sau împreună cu apa de precipitații ca în cazul anhidridelor gazoase (SO2, SO3, NO2, NO3) care împreună cu apa de ploaie formează acizii. Poluanții nefixați în straturile superioare circulă în spațiile libere din sol ca suspensii sau soluții apoase sau sub formă de componente gazoase. Circulația este dependentă de însușirile fizice ale solului cum sunt: textura, porozitatea, capacitatea de adsorbție, gradul de saturare etc. precum și de însușiri chimice cum este capacitatea de schimb cationic, compoziția specifică a ionilor. Cu cât solul are o permeabilitate mai mare, cu atât poluanții sunt levigați mai spre adâncime. Pe parcursul acestei levigări, solul funcționează ca un filtru care reține suspensiile și fracțiunile absorbabile din soluția apoasă. În consecință, o fracțiune reprezentată prin cationic va fi mai mult sau mai puțin energic reținută de coloizii solului.(Catroux G. și colab., 1974).
Reținerea substanțelor dizolvate favorizează acțiunea depoluantă a microflorei din sol, asimilația și exportul mineralelor de către vegetație, fapt ce realizează o protecție cel puțin parțială a straturilor profunde împotriva poluării.
3.5.4. Biocenozele
Biocenozele asigură prin activitatea metabolică a populațiilor de viețuitoare o circulație activă a substanțelor poluante, manifestată pe de o parte prin dispersia și inactivarea acestora isr pe de altă parte prin concentrarea și amplificarea efectului nociv al poluanților. Substanțele poluante pătrund în organismele vii odată cu elementele nutritive sau prin contact direct, fiind antrenate în lanțurile trofice ale ecosistemelor.
Consumatorii animali de dimensiuni reduse (viermi, insecte, păianjeni etc) și reducătorii (bacterii, ciuperci) prestează o activitate uriașă de dispersie a alimentelor și implicit a numeroase substanțe poluante până la concentrații netoxice. Poluanții sunt înglobați în biomasa acestora, metabolizați sau numai transportați spre zone cu concentrație mai redusă. Simpla consumare și descompunere a bălegarului de pe pășune de către fauna și respective flora saprobiontă reprezintă importante procese de depoluare prin care elemente nutritive în exces pe o suprafață redusă sunt dispersate biologic pe suprafețe mai întinse prin deplasarea activă sau pasivă a organismelor implicate. Descompunerea substanțelor organice se face mult mai active în sol de către microorganismele de aici. (Catroux G. și colab., 1974)
Organismele realizează prin transferul de-a lungul lanțurilor trofice și o importantă activitate de concentrare a unor poluanți pe care n-au posibilitatea să-i inactiveze sau să-I elimine în mod treptat în mediu. Astfel de poluanți, între care se numără metalele grele (Pb, Hg, Cd, As) și unele pesticide organoclorurate, își măresc concentrația prin transferul spre nivelurile superioare ale piramidei trofice a biocenozei.
Fenomenul poartă denumirea de bioacumulare, concentrare sau amplificare biologică și reprezintă un important punct de referință în tratarea problemelor de poluare. El se exprimă prin coeficientul de acumulare (concentrare) care reprezintă raportul dintre cantitatea de poluant acumulată de o specie sau o grupă de specii (grupă sistematică sau nivel trofic) și cantitatea existentă în biotope. Procesul de concentrare biologică a fost studiat mai ales la speciile de plante care funcționează ca hiperacumulatori ai unor elemente chimice.
Există substanțe nepoluante în mediu dar care pot fi metabolizate în compuși toxici și acumulați în diverse specii. În acest sens se citează cazul fertilizanților azotați care existenți în exces în mediu pot fi depozitați ca azotiți (NO2) în plante, devenind toxici pentru animalele consumatoare. Cunoașterea proceselor de concentrare (acumulare biologică) în piramida trofică din ecosisteme constituie premisă obligatorie pentru evaluarea toxicității unui anumit poluant. (Berca M., 2000)
3.5. Mecanismele de acțiune ale poluanților asupra metabolismului
Întrucât factorii poluanți nu sunt decât factori de mediu, acțiunea lor se desfășoară în complex. Chiar în condițiile în care substanțele poluante nu reacționează între ele dând naștere la compuși noi mai toxici cum este cazul citat al gazelor atmosferice poluante din smogul marilor orașe, este posibil ca efectul nociv al unui factor poluant să fie mărit printr-un fenomen sinergic de către simpla prezență a altui poluant. De exemplu, acțiunea nocivă a acidului fluorhidric din atmosferă se accentuează în prezența dioxidului de sulf. Pe de altă parte se observă și fenomene de antagonism între poluanți, ca de exemplu în cazul fluorului care devine mai puțn toxic în sol, în prezența calciului.
Reacția organismelor la poluanții din mediu variază în limite largi de la o specie la alta și în limite mai restrânse chiar în interiorul aceleiași specii de la un individ la altul. În consecință, se poate stabili pentru fiecare specie un domeniu de toleranță și un prag de toxicitate pentru fiecare factor poluant. În domeniul de toleranță factorul poluant nu produce efecte nocive evidente; specia dispune de mijloace de autoreglare fiziologică capabile să neutralizeze acțiunea poluantului. Cu toate acestea, chiar în domeniul de toleranță, poluantul deși nu manifestă nocivitate, poate crea o stare de discofnort având ca efect migrarea unor populații și, ca urmare, modificări de ordin cenotic. Substanțele mirositoare ce însoțesc unele obiective ale industriei chimice sau zootehniei poate persista sub pragul de toxicitate, dar cu efectele menționate. (Cotigă C., 2011)
Concentrațiile care se îndepărtează moderat de limita de toleranță acționează ca factori perturbatori ai fiziologiei speciilor producând boli cornice, fiecare cu tabloul characteristic respectivului poluant. Acțiunea nocivă a poluanților se poate acumula în timp determinând manifestări acute ale bolilor specifice lor și moartea indivizilor. În condițiile de poluare moderată se manifestă cel mai evident reacția diferențiată a speciilor și în cadrul acestora a indivizilor față de toxicitatea poluanților. În cazul poluanților care provoacă bronșite la om, cei mai sensibili se dovedesc a fi indivizii tineri și bătrâni, și indiferent de vârstă, indivizii cu predispoziții alergice.
Concentrațiile care întrec semnificativ limita de toleranță, provoacă într-un timp scurt îmbolnăviri acute și moartea organismelor. Astfel de concentrații afectează un număr relativ mare de specii, și respective de indivizi determinând adevărate catastrofe ecologice.
Acțiunea nocivă a poluanților se manifestă la nivel macroscopic individual sau cenotic dar poluanții au de regulă acțiune limitată numai asupra unei anumite secvențe metabolice sau a funcțiilor unui anumit organ. Cercetările biochimice din ultimii ani au dus la descoperirea unor procese intime de acțiune a substanțelor toxice asupra căilor metabolice celulare.
Acțiunea toxică a unei substanțe poate avea loc prin fixarea ei la nivelul unei formații biochimice schimbând structura constituienților celulari și implicit funcția lor biologică printr-un fenomen numit leziune biochimică (Ciplea L., 1978).
Acțiunea toxică a radiațiilor se manifestă în mod diferit: prin reacții moleculare care schimbă natura elementară a unor constituienți macromoleculari, prin interacțiuni fizice care schimbă configurația electronică a compușilor biochimici și determină apariția de radicali liberi sau prin modificări indirecte constând în modificarea mediului biochimic al structurilor organice. Efectul vătămător al reacțiilor ionizante depinde de natura și energia lor, în general fiind cu atât mai puternic, cu cât energia lăsată de ele în țesuturi este mai mare.
Acțiunea nocivă a undelor sonore se manifestă prin stimularea excesivă a analizatorului respectiv și a zonei corespunzătoare din segmentul nervos central până la declanșarea îmbolnăvirii sau scoaterii acestuia din funcțiune.
Particulele poluante cu acțiune biochimică neutră asupra organismelor provoacă modificarea cantitativă a celorlalți factori ecologici, ca în cazul depunerilor de pe frunze unde stânjenesc schimbul de gaze și absorbția luminii sau produc perturbarea funcțiilor unor segmente ale aparatului respirator și ale tegumentului.
3.6. Efectele biologice ale factorilor poluanți
Efectele factorilor poluanți pot fi apreciate în raport cu modificarea mediului general al planetei ca efecte globale și cu reacția organismelor la fiecare factor sau grupă de factori poluanți ca efecte specifice.
3.6.1. Efectele specifice ale poluării
Efectele specifice fiecărui factor sau complex de factori poluanți sunt de regulă analizate sub aspect morfofiziologic și genetic la nivelurile individual și populațional și aspect cenotic la nivelul ecosistemului. În spiritul acesta menționăm acțiunea și pagubele produse de câțiva dintre cei mai frecvenți poluanți legați de activitatea industrială și agrozootehnică (Ionescu A., 1982).
Poluanții industriali
Oxizii de sulf provin din resurse naturale (erupții vulcanice, pirite, gips) sau industriale (industria petrochimică, textilă, papetărie,) și manifestă effect toxic direct sau prin transformarea lor în acid sulfuros și sulfuric. Efectele vătămătoare ale SO2 din atmosferă se manifestă asupra plantelor prin distrugerea clorofilei și trecerea ei în feofitină, precipitarea taninurilor și inactivarea unor enzime. Microscopic, se observă pe pete brunii și necroze iar când atacul este puternic frunzele devun sfărâmicioase. Micșorarea suprafeței foliare și implicit a fotosintezei duce la diminuarea corespunzătoare a recoltei și duratei de viață a plantelor. La om și animale vertebrate, SO2, produce iritarea mucoaselor respiratorii, dilatarea bronhiolelor, urmată de contracția lor. În contact cu sângele, SO2 formează sulfhemoglobina ce imprimă sângelui culoarea roșie brună, distruge vitamina B1 din carboxilază și determină creșterea glucozei în sânge. S-a constatat de asemenea că SO2 produce aberații cromozomiale și dereglarea sintezei acizilor nucleici. Aceste acțiuni se manifestă prin scăderea ritmului de creștere în greutate, deformarea ungiilor și pierderea părului, modificări degenerative ale mușchiului cardiac procese congestive ale plămânilor. (Gavrilescu Elena, 2010)
Fluorul și compușii fluorurați din atmosferă rezultă din industria aluminiului, a îngrășămintelor cu fosfor, a vopselelor etc. și provoacă la plante inhibarea unor enzime (enolaza, colinestereza) și stimularea altora (peroxidaza) deformarea mitocondriilor și plasmoliza celulelor. Simptomele intoxicațiilor cu fluor se manifestă prin apariția de pete brunii apicale și marginale și prin brunificarea și căderea fiorilor. Compușii fluorurați aflați în cantități moderate în sol nu provoacă simptome de intoxicare iar elementul se acumulează în plante în cantități reduse. În cazul poluării atmosferice cu fluor, acesta se concentrează în cereale până la de 20 de ori mai mult decât în aer.
Animalele ingerează compușii fluorurați mai ales odată cu hrana iar simptomele de intoxicare apar după acumularea fluorului în organism. Fluorul absorbit este în parte eliminat prin rinichi, partea rămasă se depune în dinți și oase perturbând metabolismul acestora. Animalele intoxicate au aspect modificat al dinților și oaselor, deformații, fracturi etc, nu se pot hrăni și în final mor. Albinele și larvele fluturilor de mătase nu rezistă în zonele poluate cu flour ca urmare a ingerării unor cantități mari odată cu consumul de nectar și respective .
Acțiunea genetică a compușilor fluorurați se manifestă prin inhibarea diviziunii celulare, și apariția de aberații cromozomiale. (Banu Alexandra, 2007)
Poluanții oxidanți caracteristici smogului urban grupează ozon, oxizi de azot, peroxi-acetil-nitrați, hidrocarburi nesaturate etc, care îndeosebi sub acțiunea activatoare a razelor solare manifestă un pronunțat potențial reactiv. Prezența ozonului determină la plante o reducere a conținutului de proteină și acid ribonucleic precum și distrugerea parțială a pigmenților clorofilieni din țesutul palisadic, ceea ce face ca frunzele să prezinte pete punctiforme de culoare albă, cu reflexii argintii. Oxizii de azot provoacă, la plante, simptome asemănătoare cu oxizii de sulf cu care acționează în mod sinergic.
Asupra animalelor, substanțele oxidante acționează prin reducerea consumului de oxigen, modificarea mucoaselor respiratorii, tulburări enzimologice, tulburări ale conținutului de acizi nucleici și ale factorilor imunologici, apariția de tumori canceroase. Sub acțiunea acestui tip de poluanți se produce o intensificare a mutagenezei și apariției aberațiilor cromozomiale.
Plumbul, prezent în concentrații îngrijorătoare în jurul combinatelor metalurgice și de-a lungul căilor de circulație rutieră, acționează, la plante, blocând procesul de fotosinteză și dereglând activitatea de reproducere. Metalul se acumulează în biomasa plantelor (până la 275 mg/kg în jurul uzinelor metalochimice), care utilizate ca hrană de către om sau animale îl transferă acestora. La animale și oameni (îndeosebi cei care lucrează în mine sau industrie) se produce boala numită saturnism, manifestată prin tulburări neurofiziologice ( oboseală, iritabilitate, renale, cardiovasculare, hematopoietice (formare de globule roșii în sânge).
Pulberile de ciment și cenușa termocentralelor sunt poluanți atmosferici care produc stări pronunțate de discomfort pentru așezările omenești. Ele se depun pe plante, stânjenind fotosinteza și sinteza clorofilei, respirația și transpirația, prin depunerea pe , obturarea osteolelor etc. cele mai afectate sunt plantațiile de viță de vie, pomi fructiferi și legume. La animale, pulberile sunt absorbite îndeosebi pe cale respiratory producând silicoza manifestată prin fibrozarea bronhiilor, încetinirea mișcărilor ciliare, scăderea sensibilității organismelor etc. (Cotigă C. 2000).
Detergenții acționează asupra organismelor acvatice ca agenți tensioactivi. La pești îngreunează respirația și modifică balanța minerală fiind cauza unor multiple hemoragii și modificări de metabolism celuar, iar la păsări perturbă absorbția intestinală, îndepărtează stratul protector de aer dintre pene și provoacă moarte prin hipotermie. Detergenții din atmosferă provoacă afecțiuni respiratorii și epiteliale de natură alergică.
Revelatoare pentru efectul cenotic al poluanților este modificarea ponderii diverselor grupe de nevertebrate în ecosistemele poluate comparative cu cele nepoluate. Cercetări de acest gen (Vasiliu Liliana, Ionescu Al. și colab., 1973) scot în evidență sensibilitatea pronunțată a gasteropodelor și insectelor himenoptere și colembole în contrast cu rezistența mare a insectelor homoptere și diptere.
Poluanții produși de activitatea agricolă
a) Îngrășămintele chimice provoacă fenomene de poluare prin supradozare și impuritățile pe care le conțin. Absorbția azotului mineral de către plante se realizează în mod normal pe măsura metabolizării lui în compuși organici. În condițiile administrării masive de fertilizanți minerali cu azot, poate avea loc accelerarea absorbției și acumularea de nitrați, mergând la unele plante cum sunt spanacul sau sfecla, pănă la 8% din greutatea proaspătă. Excesul de nitrați poate fi metabolizat în nitriți, care consumați de către animale sau om odată cu produsul vegetal, provoacă intoxicații. Supradozarea fertilizanților cu azot poate duce, prin scurgeri sau infiltrare, la contaminarea surselor de apă curgătoare sau subterană cu nitrați, nitriți și amoniac. Nitriții ingerați de către animale, odată cu hrana sau cu apa, se combină cu hemoglobina dând un compus stabil, methemoglobina, ce nu mai poate sigura fixarea și transportul oxigenului de către sânge.
b) Poluarea cu pesticide este rezultatul acțiunii selective incomplete și a persistenței lor în ecosisteme, după încheierea rolului de combatere destinat către om. Se apreciază astăzi că un procent foarte redus din pesticidele împrăștiate în agroecosisteme este absorbit și ajunge la locul de acțiune efectivă. Acest procent reprezintă, după T. Baicu și A. Săvescu (1978), indicele de agrodisponibilitate. Restul pesticidelor rămâne în mediu sau în biomasa plantelor sau animalelor, comportându-se ca factor poluant.
Reziduurile de la complexele de creștere a animalelor
Acționează ca poluanți ai apelor utilizate pentru îndepărtarea lor. Constituie aproape exclusiv din substanțe organice netoxice, efectul nociv al acestor resurse se evidențiază ca urmare a procesului de putrefacție prin epuizarea oxigenului din apă și apariția unor compuși toxici de descompunere. Descompunerea materiei organice este asigurată de către microorganismele aerobe pentru oxidarea biochimică, consumul de oxygen a acestora fiind proporțional cu cantitatea materiei organice. Ca urmare, măsurarea conținutului de substanțe organice din apă se exprimă prin cantitatea de oxigen necesară microorganismelor pentru descompunerea acestora în decurs de 5 zile. Indicele acesta este denumit consum biochimic de oxigen la 5 zile, (CBO5). (Chiriac O. și colab., 1977)
Păstrarea și prelucrarea necorespunzătoare a alimentelor
Poate avea efecte nocive asupra sănătății unor populații mari de oameni, echivalente cu poluarea produsă de alte activități. Numeroși aditivi utilizați pentru păstrarea și conferirea unui aspect commercial cât mai atractiv produselor alimentare (coloranți, antiseptice, aromatizanți, agenți de acidulare etc.) au ca effect general mărirea frecvenței bolilor tubului digestiv și a recțiilor alergice. Păstrarea necorespunzătoare, de regulă timp îndelungat, a alimentelor face posibilă dezvoltarea unor populații de microorganisme patogene care produc intoxicații în masă. Boli cum sunt: hepatita, salmoneloza, afecțiunile gastrice de diferite tipuri, au cunoscut o recrudescență evidentă în corelație cu starea de conservare precară a alimentelor. Pe lângă îmbolnăvirile caracteristice fiecărei specii de microorganisme patogene a fost semnalată în ultimul timp, contaminarea alimentelor cu toxine (aflatoxine) cancerigene produse de specii aparent inofensive cum sunt mucegaiurile. (Puia I., 1981)
3.7. Mijloacele de prevenire și combatere a poluării
3.7.1 Acțiunile de prevenire și combatere a poluării industriale și urbane
Aceste acțiuni diferă în funcție de tipul de poluare și mediul în care poluanții sunt dispersați și intră în atribuția celor care produc poluarea respectivă, dar au întotdeauna următoarele direcții:
reducerea emisiilor de agenți poluanți
canalizarea și captarea agenților poluanți
tratarea agenților poluanți în vederea neutralizării acțiunii lor nocive prin utilizarea proceselor naturale și tehnologice.
În industrie și transport reducerea emisiilor poluante este posibilă prin utilizarea de soluții tehnologice care să țină cont nu numai de randamentul imediat al instalațiilor ci și de efectul de durată asupra mediului. De multe ori aceste soluții s-au dovedit a avea și evidente avantaje economice. Astfel, montarea de filtre pentru reținerea compușilor cu sulf din combustibilii fosili, aduce pe lângă protecția atmosferei și o cantitate semnificativă din acest element, utilizabil ulterior în scopuri economice. Reciclarea gazelor emise din termocentrale și unele instalații ale industriei chimice prin arderea lor din nou, constituie o măsură antipoluantă dar în același timp și una de economisire a energiei. În același mod se pune problema reciclării apelor industriale într-un circuit tehnologic închis având ca rezultat protecția mediului și economisirea de materii și energie.
Limitarea emisiunilor poluante datorate transportului, se realizează prin introducerea în exploatare a unor autovehicule cu randamente mai mari și consumuri reduse, prin înlocuirea tetraetilului de plumb din benzină cu alte substanțe netoxice și chiar prin înlocuirea benzinei cu alcooli. (Gavrilescu Elena, 2010)
3.7.2 Poluanții proveniți din nișa umană
Reprezentați în principal de deșeuri pot fi reduși prin confecționarea unor ambalaje economice, prin dimensionarea consumurilor și colectarea materialelor reutilizabile. Substanțele nocive emise în atmosferă sunt cu atât mai poluante cu cât concentrația lor este mai mare deasupra unei regiuni date. De aceea, se utilizează ca mijloc de dispersie a lor, evacuarea la înălțimi de până la 200 – 300 m (îndeosebi la termocentrale). De asemenea, în vederea dispersiei industriale coșurile de emisie trebuie amplasate ținându-se seamă de relief și condițiile meteorologice (vânturi, ceață, precipitații). Prin amplasarea judicioasă a surselor de poluare, în raport cu vânturile dominante, este posibilă realizarea protecției așezărilor umane și a unor culturi agricole sensibile (vii, livezi, legume) chiar dacă amplasarea acestor surse devine obligatorie în preajma lor.
Capacitatea naturală de autopurificare a mediului contribuie în toate cazurile la reducerea efectului nociv al poluanților, dar este cel mai evidentă în cazul poluării atmosferice. Un procent ridicat din poluanții gazoși di atmosferă reacționează sub influența razelor solare și umidității spre compuși stabili inofensivi sau mai puțin poluanți. Un travaliu intens de purificare îl desfășoară și vegetația prin absorbția de gaze și pulberi din atmosferă sau prin absorbția poluanților din soluțiile solului, de aceea se recomandă plantarea în jurul obiectivelor industriale a unor perdele forestiere din specii rezistente la poluanți (Berindan Cornelia , 1977).
Solul poate funcționa ca sistem epurator pentru numeroși poluanți industriali în concentrații rezonabile, ca urmare a proprietăților sale de adsorbție, absorbție și a activității biologice ce se desfășoară în el. Pentru a exploata în mod eficient procesul de autoepurare naturală este necesară evitarea supradimensionării obiectivelor care produc poluarea.
3.7.3 Limitarea poluării produsă de activitățile agricole
Vizează în primul rând reducerea cantității de substanțe cu effect poluant prin creșterea randamentului lor de utilizare și în al doilea rând substituirea lor treptată cu produși sau tehnologii nepoluante prin promovarea tendinței de redescoperire de către agricultura modernă a unor procedee agricole tradiționale, tendință definită astăzi prin termenul de agricultură ecologică (biologică sau organică). (Cotigă C., 2011)
Stabilirea dozelor necesare de îngrășăminte trebuie să se bazeze pe conținutul solului în elemente nutritive și a necesităților plantei de cultură; supradozarea nu aduce sporurile așteptate de producție constituind sursă de poluare și risipire a acestor îngrășăminte.
Aplicarea îngrășămintelor chimice în timpul iernii când solul este înghețat pe o adâncime mare și acoperit cu zăpadă este contraindicată doarece prin topirea zăpezii acestea pot fi în întregime îndepărtate, poluând apele curgătoare și lipsind de pe terenurile pe care s-au împrăștiat. (jud. Tmiș în iarna anului 1982). Crearea de îngrășăminte chimice care pun treptat în libertate elementele necesare, cum este cazul florandinului, deschide o perspectivă nouă economisirii și evitării poluării solului. Un mijloc eficient și relative la îndemână, îl constituie mărirea ponderii îngrășămintelor organice în fertilizare prin utilizarea mai largă a gunoiului de grajd și a culturilor de leguminoase.
Reducerea poluării cu pesticide reprezintă unul dintre principalele deziderate ale combaterii integrate a speciilor dăunătoare. Activitatea de combatere integrată reunește mijloace biologice și agrotehnice bazate pe controlul reciproc al populațiilor din agrosisteme și pe utilizarea rațională a unor pesticide de maximă selectivitate.
Practica aplicării pesticidelor chimice a arătat că o populație de dăunători nu poate fi complet eliminată, ea poate fi însă menținută la un nivel inferior densității de la care produce pagube semnificative. Acest nivel numit și prag economic de dăunare variază în funcție de specia dăunătorului, specia cultivată afectată, condițiile de dăunare (condiții de biotope, dușmani) și se exprimă în număr de indivizi dăunători/m²/ha/ramuri/fructe/pomi etc. (Șchiopu D., 2002)
Scopul mijloacelor biologice de combatere este tocmai de a menține populațiile de dăunători sub pragul economic folosind mecanismele biologice de control a efectivelor prin intermediul speciilor de prădători și paraziți autohtoni sau introduși de om.
În cazul tratamentelor chimice, acțiunea efectivelor de dăunători scade rapid sub pragul de dăunare dar se refac tot atât de repede. Mijloacele de combatere biologică au efect mai tardiv dar de lungă durată, tinzând spre stabilirea efectivelor de dăunători la valori reduse.
Măsurile de combatere integrată se bazează pe :
cunoașterea aprofundată a dinamicii principalelor populații de dăunători și dușmani ai acestora în funcție de modificările factorilor ecologici din biotop pentru stabilirea momentului de aplicare a acțiunilor de combatere (prognoza de avertizare);
utilizarea populațiilor de prădători și paraziți ai dăunătorilor prin protejarea lor în agroecosisteme (limitarea tratamentelor chimice) sau înmulțirea în laborator.
adaptarea unor măsuri agrotehnice și de organizare a teritoriului care să permită reaizarea unei heterogenități spațiale a agroecosistemelor și a unei rotații complexe cu rol în limitarea dezvoltării explosive a polulațiilor de dăunători animali sau buruieni;
utilizarea relațiilor de comunicare biochimică între indivizii unor populații de dăunători prin intermediul capcanelor pentru distrugerea indivizilor, sterilizarea sexuală sau contaminarea cu agenți patogeni, urmate de relansare, și prin intermediul unor tehnici de perturbare a emisiunilor de teromoni cu efecte asupra comportamentului normal (I. Ghizdavu și colab., 1983);
introducerea unor soiuri de plante și rase de animale rezistente la boli și dăunători. Crearea prin transfer de gene a unor soiuri sau hibrizi la un anumit tip de erbicid se înscrie pe linia unei aplicări mai eficiente a produselor chimice dar nu și în sfera protecției agroecosistemului în ansamblu;
limitarea tratamentelor chimice și înlocuirea pesticidelor cu persistență mare de selectivitate redusă prin pesticide ușor degradabile și selectivitate ridicată. De mare perspectivă apar în acest sens substanțele de tip hormonal (ecdisoane, juvabiom) toxinele secretate de unele organisme, sau sintetizate artificial după modelul acestora;
optimizarea măsurilor agrotehnice (însămânțare, fertilizare etc.) în vederea realizării unei densități corespunzătoare a culturilor și a unei vigori ridicate a indivizilor de plante și animale cu capacitate mare de rezistență la atacul bolilor și a dăunătorilor;
perfecționarea mijloacelor tehnice de aplicare a tratamentelor chimice în vederea măririi concentrației de substanțe active la locul de acțiune și reducerea pierderilor în mediu;
îmbogățirea solurilor în bacterii capabile să metabolizeze pesticide și crearea prin transfer de gene a unor microorganisme capabile să realizeze acest proces: de exemplu Pscudomonas capacia metabolizează intens erbicidul 2 – 4 D și alte fenoxiacetice;
întărirea măsurilor de carantină pentru prevenirea extinderii arealului speciilor dăunătoare.
Prevenirea poluării rezultate din activitatea complexelor de creștere intensivă a animalelor, datorită reziduurilor îndepărtate cu ajutorul apei este rezolvată tehnic prin utilizarea directă în diverse moduri a apelor uzate sau tratarea lor asemănător apelor menajere orășenești. (Jurubescu, V. 1977).
Capitolul IV Managementul calității mediului în sprijinul dezvoltării durabile a spațiului rural
4.1. Sisteme tehnologice de protecția mediului
Etica reflectată din cunoașterea mediului natural trebuie să fie asumată de toți cei ce aplică orice fel de tehnologie. (Joan Martin Brown, Envirion. Sci. & Techn.)
Protecția mediului ca sarcină inginerească se concentrează asupra problemelor de limitare și reparare a daunelor produse mediului ecologic de către activitatea antroposferei.
Pentru implementarea sistemelor tehnologice folosite în problemele de protecția mediului este necesară implecarea celor trei domenii principale ale societății: politica – prin legi și regulamente, economia – prin piață și știința și tehnologia care acționează prin cunoaștere și mijloacele tehnologice de acțiune. Protecția mediului ca sarcină fundamentală a societății omenești are la bază două concepții sau principii:
a) concepția socio-culturală despre viață și protejarea vieții. Această concepție are puternice rădăcini în tradiția culturală a societății omenești.
b) concepția științifico-tehnologică de dezvoltare durabilă. Această concepție este bipolară, adică se bazează atât pe punctul de vedere științifico-tehnologic asupra vieții, cât și pe concepția socio-culturală tradițională. (Berca M., 2003)
Conceptul de durabilitate a fost introdus în ecologie de către Lester Brown, la începutul anilor 1980, care a definit societatea durabilă ca o societate în măsură să-și satisfacă necesitățile fără a diminua șansele generațiilor viitoare.
4.2. Durabilitatea sau Dezvoltarea durabilă
Ecodezvoltarea circumscrie strategiile de dezvoltare capabile să asigure utilizarea sănătoasă din punct de vedere ecologic a resurselor specifice unui teritoriu dat, în scopul satisfacerii nevoilor fundamentale ale populației locale. (Sachs I., 1984) Ecodezvoltarea insistă asupra diversității soluțiilor propuse ca și asupra importanței participării cetățenilor la identificarea nevoilor și resurselor, utilizarea tehnicilor adecvate, elaborarea și aplicarea programelor de dezvoltare și a schimbărilor structurale atunci când ele sunt necesare. Elaborat și aplicat pentru prima dată în țările în curs de dezvoltare, conceptul a fost ulterior extins în diverse variante și la nivelul altor țări, cu înțelesul aproximativ de dezvoltare durabilă, dezvoltare sustenabilă, economie de supraviețuire etc.
Dezvoltarea durabilă (susteinable developement = dezvoltare sustenabilă) este un concept lansat în anul 1987 prin Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și dezvoltare (Raportul Brundthland) destinată să studieze mijloacele unei creșteri economice compatibile cu conservarea mediului. Conceptul a fost instituționalizat la cel mai înalt nivel în anul 1992 cu ocazia Conferinței ONU de la Rio de Janeiro privind mediul și dezvoltarea care a decis crearea în cadrul ONU a Comisiei de Dezvoltare Durabilă (1993). Ideea de durabilitate a fost adoptată rapid și atribuită ca apelativ pentru cele mai diverse domenii ale vieții economice sau științifice: economic durabilă, sisteme politice durabile, agricultura durabilă etc. (Cotigă C., 2011)
Dezvoltarea durabilă este „un proces de schimbare prin care exploatarea resurselor, orientarea investițiilor, schimbările tehnologice și instituționale se găsesc în armonie și cresc potențialul actual și viitor de satisfacere a nevoilor umane”. Conținutul conceptului este în mod deliberat foarte vast deoarece:
– are la bază demersul holist și se referă la întreaga planetă și la întreaga populație a acesteia;
– se aplică unei durate lungi de timp și invocă echitatea șanselor generațiilor în următorii termeni: „dezvoltarea durabilă este eceea care răspunde necesităților prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor necesități”;
– propune o gamă largă de obiective de ordin economic, ecologic, social și etic.
4.3. Obiectivele dezvoltării durabile
Obiectivele dezvoltării durabile se referă la toate aspectele dezvoltării societății umane și a raporturilor sale cu mediul înconjurător (Vădineanu, A. 1998) :
– obiective economice: viabilitatea economică a sistemelor socio-economice;
– obiective ecologice, privitoare la mediul înconjurător, conservarea resurselor naturale, regenerarea mijloacelor de producție și a mediului înconjurător ca matrice a existenței;
– obiective sociale: acceptarea de către societate a tipurilor de activitate și moduri de producție propuse;
– obiective geopolitice: conflictele comerciale și concurența neloială repun în discuție durabilitatea mondială a acestui tip de dezvoltare;
– obiective etice: dezechilibrele dintre țările dezvoltate și cele nedezvoltate, dezechilibrele de dezvoltare între regiuni. Între clasele de populații sunt incompatibile cu obiectivele și posibilitățile de realizare a dezvoltării durabile;
– obiectivele privind calitatea vieții sunt integrate în obiectivele precedente și se referă la calitatea produselor, a serviciilor, a peisajului, calitatea relațiilor interumane;
– obiective demografice: corelarea creșterii populației umane cu resursele disponibile.
Conceptul constituie prin conținutul său, cadrul general în care se edifică noua filosofie a dezvoltării, care trasează direcțiile rezonabile și subliniază riscurile unei proaste gospodăriri a planetei.
4.4. Instituții pentru dezvoltarea durabilă
Pentru elaborarea și punerea în practică a strategiilor de dezvoltare durabilă s-au constituit instituții internaționale – Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă (1992) și regionale (comisii, forumuri) cum este la nivelul Uniunii Europene – Forumul Consultativ General pentru Dezvoltare Durabilă (1993) având ca sarcină implementarea obiectivelor programului Agenda 21. La nivel național, strategiile și politicile de dezvoltare durabilă sunt elaborate și implementate sub directa conducere a guvernelor, pe baza studiilor comisiilor specializate în această problemă. (Berca M., 2003)
4.5. Elaborarea și implementarea strategiilor de dezvoltare durabilă
Planificarea în spirit ecologic a dezvoltării socio-economice într-un teritoriu, necesită existența unui sistem informațional care să prelucreze sistematic și să țină permanent la dispoziția utilizatorilor, toate datele existente cu privire la mediu și societate. În elaborarea strategiilor de dezvoltare și realizarea obiectivelor socio-economice care asigură implementarea acestor strategii și care au consecințe importante asupra calității mediului înconjurător sunt necesare studii pluridisciplinare ce respectă toate punctele de vedere privind relația dezvoltare – mediu. În ultimele două decenii au fost dezvoltate metode de analiză și evaluare în termeni economici ai acestor relații, dintre care evaluarea ciclului de viață al unui produs (Merynck E. 1999), evaluarea impactului asupra mediului (Devuyst D. 1999) și contabilitatea de mediu (Negrei C. 1999) reprezintă instrumente indispensabile pentru planificarea ecologică.
Evaluarea ciclului de viață al unui produs (Ecv) este un instrument cu ajutorul căruia sunt evaluate și analizate consecințele acțiunii acestui produs asupra mediului. Evaluarea se referă la ciclul de viață al produsului (procesului sau activității), incluzând extracția și prelucrarea materiilor prime (resurse naturale), producția, transportul și distribuția, utilizarea – rentabilizarea – întreținerea, reciclarea și depozitarea finală (Consoli F. și colab., 1993). Demersul este remarcabil pentru că urmărește consecințele produsului sau procesului până la reintegarea sa în mediul înconjurător. Scopul Ecv constă în identificarea, cuantificarea și evaluarea consecințelor asupra mediului asociate unui produs, proces sau activitate, în vederea îmbunătățirii acestora. Evaluarea ciclului de viață a unor produse care satisfac aceeași clasă de necesități umane, permite formularea unor opțiuni din faze primare ale planificării dezvoltării.
Evaluarea impactului asupra mediului (EIM) are ca obiectiv principal determinarea efectelor potențiale ale unui proiect de dezvoltare asupra mediului și a dezvoltării socio – economice. Este conceput ca instrument pentru îmbunătățirea mecanismului de luare a deciziilor oferind pe de o parte măsura implicațiilor proiectului și pe de altă parte solicitând factorilor de decizii argumente în fața publicului, deci transparență în elaborarea proiectelor și deciziilor. Studiul (comunicarea) impactului de mediu (CIM) este elaborat într-o manieră holistă de către echipe pluridisciplinare care să asigure fezabilitatea acestora și corespunde principiului „mai bine previi decât să vindeci” ( Williams H. R. 1988).
Principalele etape ale evaluării impactului asupra mediului (EIM) sunt după D.Devuyst (1999):
Analiza proiectului → Definirea sferei de acțiune → Pregătirea schiței pentru CIM → Verificarea și participarea publică → Pregătirea formei finale a CIM → Verificarea finală → Luarea deciziilor → Evaluarea și monitorizarea.
Instituționalizarea obligativității studiilor de evaluare a impactului asupra mediului pentru obiectivele socio – economice mari s-a realizat începând din anul 1970 în SUA și începând din martie 1985 în Comunitatea Europeană (Directiva EIM, 85/337 EEC). Directiva EIM a Comunității Europene ia în considerare efectele directe și indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori:
– populație umană, floră și faună;
– sol, apă, aer, climă, peisaj;
– interacțiunile dintre factorii menționați anterior;
– bunurile materiale și moștenirea culturală.
Directiva EIM a Comunității Europene este un pas spre armonizarea legislației de mediu, ea stabilește politicile de mediu pentru toate țările membre fără a impune aceste politici care rămân atributul autorităților naționale.
Contabilitatea de mediu reprezintă un instrument de abordare economică a relației, dezvoltarea socio – economică – mediu înconjurător prezentat sub denumirea: Sistemul conturilor integrate economie – mediu (Conferința de la Rio, 1992). Acest sistem își propune pe de o parte să perfecționeze contabilitățile naționale convenționale și să integreze datele fizice în sistemele contabile și pe de altă parte să elaboreze metodele de evaluare a costurilor resurselor naturale avantajelor și pagubelor de mediu.
În funcție de importanța acordată unor grupe de factori și activități ce influențează mediul, contabilitatea de mediu prezintă diferite formulări: conturile resurselor naturale, conturile satelit, contabilitatea patrimoniului natural; ultima dintre formulări propune o abordare globală fizică și monetară a resurselor naturale precum și serviciilor fără valoare comercială oferite de mediu (Negrei C. 1999).
4.6. Politica de protecție a mediului în Uniunea Europeană
Protecția mediului a devenit o prioritate a politicii generale a Uniunii Europene.
Noile orientări spre „ecocompatibilitate”, „ecoproduse”, „ecosocial” fac parte din abordările reformei P.A.C. în cele trei componente esențiale: politica pieței, politica structurilor și politica mediului.
Măsurile de protecția mediului constituie elemente obligatorii pentru toate programele de dezvoltare rurală durabilă.
Aceste măsuri au menirea să recompenseze fermierii pentru serviciile suplimentare pe care le asigură în calitatea lor de producători și protectori ai mediului. Această orientare reprezintă un pas important în recunoașterea rolului jucat de fermieri în conservarea și punerea în valoare a patrimoniului natural al Comunității (și nu numai).
Faptul că agricultura și economia rurală trebuie să producă în condiții de respectare a mediului, dar cu toate aestea să rămână competitivă la nivel național și internațional, a impus o nouă abordare a politicilor agricole rurale care se intercondiționează. (Berca M., 2003)
Întrucât restricțiile de mediu impun costuri ridicate ce sunt componente ale competitivității produselor alimentare pe piață, este firesc ca agricultorii să fie recompensați pentru produsele obținute în sistemele ecologice sau biologice. Aceste produse se obțin cu randamente mai scăzute, dar cu costuri mai mari.
Ca urmare, producătorilor agricoli trebuie să li se asigure venituri echitabile pentru a se stabiliza în fermele rurale. Aceste venituri pot proveni din vânzarea la prețuri renumeratorii a produselor pe piață, din activități alternative și din diferite ajutoare directe sau compensații.
Noul „Regulament pentru Dezvoltare Rurală” care direcționează pachetul de măsuri al Agendei 2000 include și măsurile complementare dezvoltării rurale. Între măsurile complementare o importanță deosebită o au măsurile de protecție a mediului.
Măsurile de agromediu, cuprinse în programele de dezvoltare rurală sunt obligatorii pentru statele membre și trebuie să le urmeze în perioada 2000 – 2006. Aceste măsuri prevăd ajutor financiar pentru fermierii ce se angajează singuri în anumite acțiuni de protejare a mediului. Fermierii sunt încurajați prin programe să-și cultive pământul de o manieră „prietenoasă” față de mediu și li se va asigura compensarea costurilor necesare pentru aceste activități. (Puia I., 1998)
Astfel de măsuri includ:
– schimbarea destinației pământului exploatat intensiv, orientarea fermelor către activități neagricole, mai neprofitabile, dar mai puțin solicitante pentru sol;
– reducerea cantităților de îngrășăminte chimice;
– reducerea sau eliminarea utilizării de pesticide;
– scoaterea unor terenuri din folosința agricolă, crearea de parcuri naționale, împădurire etc.;
– menținerea componentelor peisajului suprafețelor care nu mai sunt de folos agriculturii etc.
Programele de agromediu fac obiectul aprobărilor Comisiei Europene ce trebuie date în fiecare caz în parte și sunt conduse de autorități regionale sau naționale pe baze descentralizate.
Principiile politicilor de mediu trebuie integrate în toate celelalte politici comunitare. Aceste principii reținute pentru politicile de protecția mediului înconjurător sunt: precauția, prevenirea, conectarea la sursă, principiul „cel care poluează este și cel care plătește”. (Berca M., 2000)
Obiectivele politicilor comunitare din domeniul protecției mediului înconjurător sunt:
– prezervarea, protecția și ameliorarea calității mediului înconjurător;
– utilizarea prudentă, rațională și durabilă a resurselor naturale;
– încurajarea măsurilor din aceste domenii la nivel internațional.
Orientările generale ale U.E. în favoarea mediului au dat naștere la nenumărate directive sau reglementări comunitare în ceea ce privește agricultura, printre care amintim:
– reglementarea agromediu care a însoțit reforma P.A.C. (1992);
– încurajarea practicării și extinderii reconversiei la agricultura ecologică, protecția speciilor de plante și animale amenințate;
– lupta contra poluării cu nitrați; în aplicarea Directivei Europene asupra nitraților (1991);
– interdicția de descărcare a deșeurilor.
Directivele comunitare vizând epurarea apelor uzate, interzicând în paralel și descărcarea deșeurilor stațiilor de epurare, doresc să conducă colectivitățile locale să caute a utiliza căi de folosire a acestora pe terenurile agricole.
Printre alte dispoziții de agromediu ale noii legi americane a agriculturii, cea mai importantă este fără îndoială Environmental Quality Incentives Program (EQIP).
Obiectivul EQIP – care regrupează în fapt mai multe măsuri existente anterior – este de a ajuta fermierii să amelioreze producția resurselor naturale, în special a apei contra poluării de origine agricolă – nitrați, produse fitosanitare etc. Pentru aceasta, USDA propune trecerea contractului cu producătorii agricoli de la o durată de 5 ani la 10 ani, contracte care constau în furnizarea asistenței tehnice și cofinanțarea planurilor de conservare puse în practcă în exploatații (amenajarea parcelelor, lupta integrată, construcția instalațiilor de stocare a dejecțiilor animale etc.). (Mărăcineanu F., 2003)
4.7. Monitoringul și auditul de mediu
Managementul calității mediului are două instrumente de lucru specifice: monitoringul de mediu și auditul de mediu.
Monitoringul de mediu, prin structura sa, permite urmărirea nivelurilor parametrilor care caracterizează calitatea factorilor de mediu prin măsurători permanente sau secvențiale și evaluează consecințele activității economico-sociale asupra mediului la toate nivelurile de management.
Monitoringul de mediu este o activitate foarte complexă care supraveghează variațiile parametrilor care caracterizează calitatea mediului și a gradului de poluare datorat diverselor surse. Monitoringul de mediu, ca sursă de date, este structurat pe domenii distincte a factorilor de mediu – apă – aer – sol – și intersectorial precum: calitatea mediului, surse de poluare, modul de folosire a resurselor naturale.
Monitoringul de mediu este cea mai importantă componentă a managementului calității mediului. (Berca M., 2003)
Monitoringului de mediu îi revine responsabilitatea de a evalua și urmări eficiența măsurilor de protecție a mediului ce revin agenților economici.
Prin sistemul de monitoring se obțin informații de nivel regional, continental și global, referitoare la climatul mondial, stratul de ozon, reducerea emisiilor de SO2, NO2 și a compușilor volatili.
În cazuri de accidente antropice (foarte dese) se poate face o evaluare rapidă a impactului exercitat asupra mediului prin intermediul sistemului centralizat.
Monitoringul integrat al mediului dă o imagine completă și obiectivă asupra situației existente la un moment dat, dar și a tendințelor în evoluția calității mediului, scoțând în evidență interdependențele și condiționările reciproce ale mediului biotic și a celui abiotic. (Cotigă C., 2011)
Monitoringul integrat de mediu are câteva obiective importante:
– urmărirea și înregistrarea modificărilor ce apar în calitatea mediului și în structura resurselor;
– aprecierea și cuantificarea efectelor pe care modificările mediului le au asupra ecologiei, economiei și societății;
– prognozele evoluției stării calitative a mediului în vederea luării unor măsuri de prevenire a unor eventuale efecte negative.
Pentru exprimarea interdependențelor dintre modificările calității aerului și a apei și dinamicii acestor modificări, calcularea indicatorilor se face în concordanță cu practica Sistemului Global de Supraveghere a Mediului (GEMS), organism internațional de specialitate.
Problema instituirii unui sistem de supraveghere a tuturor factorilor de mediu la scară globală s-a pus abia la începutul deceniului 8 din secolul trecut, după Conferința O.N.U. de la Stockholm pentru mediul înconjurător, ca parte componentă a programului „Observarea planetei”. (Berca M., 2003)
De circa două decenii și jumătate GEMS monitorizează factorii de mediu pe toate continentele și în toate țările lumii.
Auditul de mediu.
Camera de Comerț Internațională definește auditul de mediu astfel: „instrument al managementului care constă într-o evaluare sistematică, documentată, periodică și obiectivă a modului în care funcționează structurile organizatorice, cu atribuții în managementul mediului, precum și a echipamentului ecologic, în scopul salvgardării mediului, facilitând pentru acesta controlul managerial asupra diferitelor practici și estimarea măsurii în care se încadrează politica ecologică a întreprinderii și legislația din domeniu”.
Auditul de mediu sau eco-auditul este un instrument de gestiune cu ajutorul căruia se stabilesc performanțele măsurilor aplicate cu scopul protecției mediului.
Auditul de mediu a apărut la începutul anilor '70 cu scopul evaluării performanțelor ecologice ale unor activități din domeniile petroliere și chimice.
În timp, s-a înregistrat o extindere a activității de audit de mediu și aceasta datorită unor factori precum:
– creșterea frecvenței accidentelor de pe platformele industriale;
– multiplicarea considerabilă a reglementărilor privind protecția mediului, atât la nivel local cât și regional sau global;
– intensificarea acțiunilor societății civile, mai ales prin ONG pentru protecția mediului, în direcția cunoașterii și limitării efectelor negative ale activității economico-sociale asupra sistemelor naturale, mediului în ansamblul său;
– creșterea frecvenței situațiilor de recuperare a pagubelor de mediu, în contextul creării cagrului legislativ adecvat aplicării principiului „poluatorul plătitor”, sau a altor principii economice ale poluării.
Cerințele la care trebuie să răspundă mijloacele de monitoring și prevederile auditului de mediu sunt mult mai bine și concret formulate la nivel macroeconomic și pot fi urmărite cu vigurozitate.
La nivel macroeconomic, calitatea mediului se exprimă global prin costurile cu care se asigură păstrarea parametrilor de calitate a mediului în anumite limite și care au o variație exponențială. (Berca M., 2003)
Fig. 2.4. Variantă a structurii sistemului de monitoring (Berca, M., 2003)
Capitolul V Studiul de caz – Mediul, sănătatea și calitatea vieții în spațiul rural din jona limitrofă a județului Botoșani
Județul Botoșani este situat din punct de vedere geografic în extremitatea nord-estică a României, având ca vecini Ucraina și, respectiv, Republica Moldova. Fiind cuprins între râurile Siret la vest și Prut la est, cel de-al doilea formând granița României cu Republica Moldova, județul Botoșani se învecinează doar cu două județe ale Moldovei, și anume: la vest cu județul Suceava, iar la sud cu județul Iași.
Județului Botoșani este format din 2 municipii (Botoșani și Dorohoi), 5 orașe (Bucecea, Darabani, Săveni, Flămânzi, Ștefănești), 71 comune și 333 sate.
Calitatea vieții în mediul rural se bazeazǎ pe o serie de componente, cum ar fi capitalul social propriu, venitul și bunǎstarea, locuințe, un mediu sǎnǎtos, relațiile sociale și educatia.
Elementele de mediu care asigurǎ o bunǎ calitate a vieții se referǎ la calitatea bunǎ a aerului, nivelul redus de zgomot, apǎ curatǎ și suficientǎ, spații verzi corespunzătoare.
Impactul asupra mediului prin extinderea ecosistemelor urbane se datorează faptului că cea mai mare parte a populației trăiește în zone limitrofe fără a avea asigurate serviciile de bază (apa potabilă, sisteme de canalizare, colectarea și tratarea deșeurilor, locuințe adecvate, asistența sanitară, hrana, transportul și energia).
5.1. Poluarea aerului și sănătatea
Sursele de poluare a aerului pot fi antropice (artificiale) sau naturale. Principalele surse de poluare antropice sunt:
– arderea combustibililor fosili pentru producerea de electricitate, transport, industrie și gospodării;
– procesele industriale și utilizarea solvenților
– agricultura;
– tratarea deșeurilor.
Influența directă a poluării aerului asupra sănătății populației constă în modificările ce apar în organismul persoanelor expuse, ca urmare a contactului lor cu diferiți poluanți atmosferici. De cele mai multe ori, acțiunea directă a poluării aerului este rezultanta interacțiunii mai multor poluanți prezenți concomitent în atmosferă și numai arareori acțiunea unui singur poluant. (www. apmbt.ro)
Efectele indirecte sunt reprezentate de modificări produse de poluarea aerului asupra mediului și indirect asupra sănătății umane – schimbările climatice, încălzirea globală sau deprecierea stratului de ozon. (www.apmbt.ro)
Cunoașterea și determinarea factorilor de risc constituie, poate, cea mai valoroasă contribuție pentru menținerea și promovarea sănătății. Influența factorilor de mediu asupra organismului uman poate fi diversă și depinde de gradul de nocivitate și de durata de acțiune a lor. Factorul nociv al mediului extern este acela care se află într-o cantitate improprie mediului dat, acționând în timp și exercitând o acțiune nefavorabilă asupra sănătății, dispoziției și capacității de muncă a omului.
Dioxidul de azot afecteazǎ țesutul pulmonar. Populația expusǎ la acest tip de poluanți poate avea dificultǎți respiratorii, iritații ale cǎilor respiratorii, disfuncții ale plǎmânilor. Expunerea pe termen lung la o concentratie redusǎ poate distruge tesuturile pulmonare ducând la emfizem pulmonar.
Expunerea la o concentratie mare de dioxid de sulf, pe o perioadǎ scurtǎ de timp, poate provoca dificultǎți respiratorii severe. Sunt afectate în special persoanele cu astm, copiii, varstnicii si persoanele cu boli cronice ale cǎilor respiratorii.
Expunerea la o concentrație redusǎ de dioxid de sulf, pe termen lung poate avea ca efect infecții ale tractului respirator. Dioxidul de sulf poate potența efectele periculoase ale ozonului. (www.calitateaer.ro)
Concentrația de ozon la nivelul solului provoacă iritarea tractului respirator si iritarea ochilor. Concentrații mari de ozon pot provoca reducerea funcției respiratorii.
Monoxidul de carbon este un gaz toxic, în concentrații mari fiind letal (la concentrații de aproximativ 100 mg/m3) prin reducerea capacitǎții de transport a oxigenului în sânge, cu consecințe asupra sistemului respirator și a sistemului cardiovascular. (www.calitateaer.ro)
La concentrații relativ scazute afectezǎ sistemul nervos central, slabește pulsul inimii, micșorând astfel volumul de sânge distribuit în organism, reduce acuitatea vizualǎ și capacitatea fizicǎ, expunerea pe o perioadǎ scurtǎ poate cauza oboseala acutǎ; poate cauza dificultǎți respiratorii și dureri în piept persoanelor cu boli cardiovasculare; – determinǎ iritabilitate, migrene, respirație rapidǎ, lipsa de coordonare, greațǎ, amețealǎ, confuzie, reduce capacitatea de concentrare.
Segmentul de populație cea mai afectatǎ de expunerea la monoxid de carbon o reprezintǎ: copiii, vârstnicii, persoanele cu boli respiratorii si cardiovasculare, persoanele anemice, fumǎtorii.
Benzenul este o substanțǎ cancerigenǎ, cu efecte dǎunatoare asupra sistemului nervos central.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
Poluarea cu pulberi înrǎutǎțește simptomele astmului, respectiv tuse, dureri in piept si dificultǎți respiratorii. Expunerea pe termen lung la o concentrație scazutǎ de pulberi poate cauza cancer si moartea prematurǎ.
Mișcarea naturalǎ a populației – 1 iulie 2010 (rata la 1000 locuitori):
Tabel 1. Mișcarea naturalǎ a populației – 1 iulie 2010 (rata la 1000 locuitori)
Tabel 2. Durata medie a vietii pe sexe și medii în judetul Botoșani
Sursa datelor: INS- Direcția Județeană de Statistică Botoșani
Emisii de gaze cu efect acidifiant (SO2, NOX, NH3)
Acidifierea este procesul de modificare a caracterului chimic natural al unui component al mediului, ca urmare a prezenței unor compuși care determină o serie de reacții chimice în atmosferă, conducând la modificarea pH-ului aerului, precipitațiilor și chiar a solului.
Prin acidifiere, se întelege că poluanții din aer, în special oxizii de sulf, oxizii de azot și amoniacul, sunt transformați, în substanțe acide. Acești poluanți sunt deseori transportați la distanțe mari de la locul emisiei, determinând apariția ploilor acide. Ploile acide se manifestă la distanță mare de la locul emiterii agentului poluant, uneori și la sute de kilometri.
Tabel 3. Emisii anuale de dioxid de sulf (SO2)- tone/an
Emisiile de dioxid de sulf din 2010 rezultă din:
Instalații de ardere neindustriale (60,06%);
Tratarea și depozitarea deșeurilor (35,46%);
Arderi în industria energetică și industrii de transformare (4,35%);
Arderi în industria de prelucrare (0,07%);
Procese de producție (0,03%);
Alte surse mobile și utilaje (0,03%).
Tabel 4. Emisii anuale de monoxid și dioxizid de azot (NOx)- tone/an
Principalele surse de oxizi de azot sunt :
– procese biologice naturale (surse naturale): cea mai mare cantitate de oxizi de azot
din atmosfera este produsa pe cale biologicǎ; bacteriile nitrificatoare constituie
principala sursa naturala de producere a monoxidului de azot.
– surse artificiale: procese industriale de fabricare a unor compusi ai azotului (intreprinderi de fabricare a acidului azotic, a ingrasamintelor azotoase si a acidului sulfuric); procese industriale (centrale energetice pe baza de gaz metan); transporturile.
Tabel 5. Emisii anuale de amoniac (NH3)- tone/an
Dintre sursele artificiale, cea mai importantǎ în producerea amoniacului este
agricultura, iar din cadrul acesteia, ramura zootehnică de tip intensiv.
Emisiile de amoniac sunt determinate de managementul dejecțiilor rezultate din
creșterea animalelor și îngrășămintele chimice azotate utilizate în cultura plantelor.
Ponderea agriculturii în generarea emisiilor de amoniac din anul 2010 este de 96,17%.
Emisiile totale de NH3 sunt cu 580,03 tone mai mari decât in anul 2009, datoritǎ creșterii efectivului de pǎsǎri și animale inventariate.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
Fig. 1. Emisii de NH3 în 2010 pe activități
5.2. Efectele apei poluate asupra stării de sănătate
Apa influențează sănătatea populației în mod direct prin calitățile sale biologice, chimice și fizice, sau indirect; astfel, cantitatea insuficientă de apă duce la menținerea unei stări insalubre, a deficiențelor de igienă corporală, a locuinței și a localităților, cea ce duce la răspândirea unor afecțiuni digestive (dezinteria și hepatita endemică) sau a unor boli de piele.
În condițiile poluării mediului, calitatea apei folosită de populație poate constitui un important factor de îmbolnăvire.
Boli infecțioase produse prin apa poluată (epidemii – afectează un număr mare de persoane sau endemii – forma de îmbolnăvire care se găsește permanent într-o zonă) bolile bacteriene, ca:
– febra tifoidă este determinată de bacilul tific (Salmonella typhy);
– dizenteria, produsă de Shigella sp., este extrem de periculoasă prin efectele sale de deshidratare;
– holera, produsă de Vibrio holerae;
bolile virotice:
– poliomielita, o boală invalidantă, poate fi prevenită prin vaccinare;
– hepatita epidemică este legată de transmiterea virusului prin apa contaminată, nu doar prin contactul cu omul bolnav;
boli parazitare:
– amibiaza (dizenteria amibiană) este favorizată de rezistența sporită a parazitului sub forma chistică;
– lambliaza sau giardiaza se contratează prin consumarea apei infestate cu chiști;
strongiloidoza este produsă de un parazit ce trăiește în organismul uman;
– tricomoniaza este determinată de Trichomonas sp. (flagelat);
– fascioloza sau distomatoza.
Boli neinfecțioase produse prin apa poluată:
– intoxicația cu nitrați (efect methemoglobinizant);
– intoxicația cu plumb (saturnism hidric);
– intoxicația cu mercur ce are ca semne și simptome: dureri de cap, amețeli, insomnie, anemie, tulburări de memorie și vizuale, are de asemenea efecte teratogene (produce malformații la făt);
– intoxicația cu cadmiu afectează ficatul (enzimele metabolice), duce la scăderea eritropoiezei și la anemie, scăderea calcemiei;
– intoxicația cu arsen (ce se acumulează ca și mercurul în păr și unghii), duce la tulburări metabolice și digestive, cefalee, amețeli;
– intoxicația cu fluor are forme dentare, osoase și renale;
– intoxicația cu pesticide are efecte hepatotoxice, neurotoxice, de reproducere.
Efectele cronice reprezintă formele de manifestare cele mai frecvente ale acțiunii poluării mediului asupra sănătății umane. În mod obișnuit, diverșii poluanți existenți în mediu nu ating nivele foarte ridicate pentru a produce efecte acute, dar prezența lor continuă, chiar în concentrații mai scăzute nu este lipsită de efecte nedorite.
Tabel 6. Calitatea chimică și bacteriologică a apei potabile
Tabel 7. Indicatori cu impact asupra sănătății
Notă: * Lipsǎ date.
Informațiile au fost preluate de la DSP Botoșani.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
5.3. Efectele gestionării deșeurilor asupra stării de sănătate a populației
Unele activități de gestionare a deșeurilor pot prezenta un potențial risc pentru mediu și sănătatea populației, deoarece diferitele metode de gestionare actuală implică emisia unor poluanți în mediu.
Gestionarea neadecvată a deșeurilor conduce la contaminarea solului și a apei subterane, la emisia de poluanți în atmosferă, afectând sănătatea umană.
Conform legislației de mediu operatorii economici au obligația de a valorifica deșeurile proprii prin reciclare, valorificare energetică, tratare (pentru diminuarea gradului de periculozitate). La momentul actual, activitățile de valorificare cunosc un declin datorită scăderii pieții materialelor reciclabile și a inexistenței unei strategii naționale de sprijinire a acestui sector economic. Accentul care se pune în Europa pe dezvoltarea durabilă a tuturor ramurilor economice și sociale va impune completarea cadrului legislativ actual cu măsuri concrete de sprijinire a investitorilor care utilizează tehnologii verzi sau care dezvoltă activități de valorificare a deșeurilor.
În mediul rural, o parte a autorităților locale cu responsabilități în managementul deșeurilor urbane, nu au încă organizate sisteme de colectare a deșeurilor de la populație și asimilabile, inducând depozitarea necontrolată a deșeurilor și un grad redus de recuperare a materialelor refolosibile.
Cele trei depozite de deșeuri municipale în activitate din județ nu sunt conforme legislației actuale de mediu, fiind depozite vechi ce vor fi închise etapizat între anii 2012 – 2016.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
5.4. Substanțe și preparate chimice periculoase
Chimicalele joacă un rol esențial în societatea zilelor noastre. Le folosim în fiecare zi, de la medicamente, la mașini, și de la materiale de construcții, la jucării.
UE consideră că reducerea riscurilor pentru om și pentru mediu până la nivelurile de siguranță agreate, trebuie să fie scopul principal al legislației de mediu iar analiza de risc și evaluarea riscului trebuie să rămână pietre de temelie ale legislației europene.
După cum știm, domeniul chimic este vast, iar substanțele și preparatele chimice periculoase sunt multe și cu proprietăți diferite, efectele acestora simțindu-se atât asupra mediului cât și asupra sănătății populației. Referitor la aceste substanțe și preparate chimice periculoase, se urmăresc:
– acțiunile lor asupra mediului și a sănătății populației;
– originea și înregistrarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase;
– distribuția acestora în aer, apă, sol;
– precum și deșeurile chimice, degradarea substanțelor și preparatelor chimice.
Principiile care au stat la baza activităților ce implică substanțe și preparate chimice periculoase, sunt:
– precauția gestionării substanțelor și preparatelor chimice periculoase, în vederea prevenirii pagubelor față de mediu și sănătatea populației;
– transparența față de consumatori, asigurându-se accesul la informații privind efectele negative pe care le pot genera substanțele și preparatele chimice periculoase;
– securitatea operatorilor care gestionează substanțe și preparate chimice periculoase.
Datorită riscului pentru mediu și sănătatea umană reprezentat de substanțele și preparatele chimice periculoase, managementul și monitorizarea acestora prezintă interes deosebit din partea tuturor factorilor responsabili.
Armonizarea legislației naționale cu actele normative europene în domeniu, reprezintă una din prioritățile autorităților competente.
Operatorii economici din județul Botoșani în a căror activitate sunt implicate substanțele și preparatele chimice periculoase, dețin autorizație de mediu pentru funcționare. (www.apmbt.ro)
Poluarea chimică constă în eliminarea și răspândirea în mediul înconjurător a diverselor substanțe chimice. Poluarea chimică devine din ce în ce mai evidentă, atât prin creșterea nivelului de poluare, cât mai ales prin diversificarea ei. Pericolul principal al poluării chimice îl reprezintă potențialul toxic ridicat al acestor substanțe.
Industria poluează absolut toate mediile (aer, apa, sol), provocând prejudicii sănătății oamenilor, viețuitoarelor, agriculturii, transporturilor, construcțiilor, culturii și chiar ei înșiși.
Industria materialelor de construcții poluează mediul prin cantitățile mari de pulberi, acestea afectând respirația plantelor și modificând pH-ul mediului pe câțiva km diminuând masa vegetală, deci producția de cereale, iarba pentru fân, fructe. Industria alimentară este cea care poluează aerul, apa, solul cu rezidurile vegetale și animale rezultate din procesele tehnologice, cu detergenții utilizați la spălări sau cu alte materiale și produse reziduale.
Agricultura afectează mediul natural atât prin lucrările de îmbunătățiri funciare, utilizarea pesticidelor și fertilizanților utilizați în exces,cât și prin dezvoltarea sectorului zootehnic, preindustrializarea și industrializarea produselor agricole. Zootehnia poluează mediul natural prin dejecțiile animale, acestea afectând într-o mare măsură solul, apa și aerul prin aplicarea de gunoi de grajd și de nămoluri pe terenurile agricole care pot aduce agenți patogeni transmisibili chiar la om.
Chimia este principala vinovata de producerea multor factori poluanti din două motive:
– numeroase contaminări au loc în timpul producției, transportului și distribuirii produselor chimice;
– majoritatea fenomenelor ale poluării sunt analizate și studiate de către chimiști, care propun soluții pentru a le putea controla sau pentru a le preveni.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
Importul și exportul anumitor substanțe și preparate periculoase ( PIC ) – în conformitate cu Regulamentul 689/2008/CE privind exportul și importul de produse chimice periculoase și Regulamentul 15/2010 de modificare a Anexei I la Regulamentul 689/2008/CE.
Tabel 8. Cantități importate și exportate în 2010
Sursă: APM Botoșani – Informații de la Autoritățile Vamale
Legislația europeană care vizează domeniul substanțelor și preparatelor periculoase se referă nu numai la aspecte legate de clasificare, etichetare, ci și la punerea pe piață (import/export), protecția consumatorului, protecția civilă.
În UE, Regulamentul nr. 689/2008/CE ce constă în exportul și importul de produse chimice periculoase (astfel cum a fost modificat prin Rgulamentul nr. 15/2010/CE), pune în aplicare Convenția de la Rotterdam (din 11 septembrie 1998) privind procedura de acord preliminar scris pentru anumite produse chimice și pesticide periculoase comercializate la nivel internațional (prin Legea nr. 91/18 martie 2003, România a aderat la această Convenție) și este ultimul dintr-o serie de astfel de reglementări privind substanțele chimice pentru comerț internațional care datează din 1992. Acest regulament are ca scop protejarea sănătății umane și a mediului, prin furnizarea de informații țărilor în curs de dezvoltare, cu privire la modul de a stoca, de transport, utilizare și de a dispune de produse chimice periculoase în condiții de siguranță. (www.apm.bt)
Regulamentul nr. 689/2008/CE prezintă ca obiectiv principal încurajarea răspunderii comune pe care o au exportatorii și importatorii și sprijinirea eforturilor acestora de cooperare în vederea asigurării unui control asupra circulației internaționale a produselor chimice periculoase.
Acest regulament aplică obligatoriu procedura internațională de “acord preliminar scris” conform Convenției de la Rotterdam, anumitor produse chimice periculoase interzise sau supuse unor restricții severe în comunitate. Regulamentul include, de asemenea, produse chimice din Convenția de la Stockholm privind poluanții organici persistenți al căror export este interzis.
Sunt exceptate de la notificare unele substanțe cum ar fi: substanțele narcotice și psihotrope, materiale și substanțe radioactive, deșeurile, alimente și aditivi alimentari, organisme modificate genetic, medicamente de uz veterinar, produse chimice pentru analize.
După aderarea României la UE, importurile din comunitate sunt considerate punere pe piața națională și sunt controlate, pentru a evita eventualele transporturi ilegale de substanțe sau preparate interzise deja în alte țări ale UE, care ar putea ajunge pe teritoriul țării noastre.
Controlul exportului și importului produșilor chimici periculoși, precum și modalitățile de colaborare dintre autorități, conform HG 305/2007, sunt reglementate prin Ordinul nr. 1239/6.08.2007.
În perioada 2006 – 2010, în județul Botoșani nu au existat operatori economici care să efectueze operațiuni vamale de import/export de produse chimice periculoase care sunt sub incidența Regulamentului nr. 689/2008/CE.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
Produsele pentru protecția plantelor și efectele asupra mediului
Un complex informațional privind produsele pentru protecția plantelor și biocidelor este prezent atât la nivel internațional cât și național.
La nivel de țară, o cantitate mare de informații (incluzând datele de toxicitate și asistență de urgență) este accesibilă la Centrele de control a toxicității acestor produse sau la Autoritățile oficiale.
Efectele asupra sănătății oamenilor și asupra animalelor din mediu sunt diverse. Efectele pot fi estimate și măsurate dacă se ține cont nu numai de toxicitatea fiecărei substanțe ci și de doza eliberată în mediu. Efectele sunt variate: asupra sistemului nervos central, asupra sistemului endocrin, asupra sistemului imunologic și chiar teratogen. Descrierea în acești termeni toxicologici ar putea să nu pară întocmai impresionante. Toxicitatea acută este mai mică în comparație cu multe insecticide moderne (spre exemplu organofosforice). În schimb efectele de tip cronic sunt mult mai clare din cauza persistenței îndelungate. Efectele pe termen lung încă sunt neclare. Totuși s-au adunat date suficiente despre acești poluanți. Cele mai bine studiate au fost DDT și lindanul.
Pentru o mai bună imagine a stabilității unei substanțe în mediu s-a stabilit măsurarea unui parametru global numit timp de înjumătățire. Pe baza valorilor timpului de înjumătățire ne putem da seama de persistența unei substanțe în mediu: cu cât valoarea acestui parametru este mai mare cu atât persistența este mai mare. Posibilitățile de degradare a unei substanțe în mediu depind de o serie de agenți cum ar fi: temperatura, pH, radiații termice și UV dar trebuie luată în considerare și biodegradabilitatea.
Utilizarea produselor pentru protecția plantelor este reglementată în România prin:
– Ordonanța 4/1995 privind fabricarea, comercializarea, utilizarea produselor de uz fitosanitar în agricultură și silvicultură, ;
– Ordinul 396/2002 privind interzicerea utilizării pe teritoriul României a produselor de uz fitosanitar conținând anumite substanțe active ;
– Legea nr. 85/1995 pentru aprobarea Ordonanței 4/1995 ;
– Legea nr. 26/februarie 2006 pentru abrogarea unor prevederi din Ordonanța nr. 4/1995, pe data aderării României la UE.
– Hotărâre nr. 1559/2004 privind procedura de omologare a produselor de protecție a plantelor în vederea plasării pe piață și a utilizării lor pe teritoriul României, cu modificările și completările ulterioare;
– HG 437/2005 privind aprobarea Listei cu substanțele active autorizate pentru utilizare în produse de protecție a plantelor pe teritoriul României
– Ordonanța 41/2007 pentru comercializarea produselor de protecție a plantelor, aprobată prin Legea nr. 28/2009.
Legislația europeană, ce vizează domeniul agriculturii are, printre alte scopuri, și pe acela de limitare a folosirii produselor agrochimice (îngrășăminte și pesticide) și de încurajare a dezvoltării și utilizării de produse cu acțiune predominant ecologică pentru atingerea obiectivelor agriculturii durabile.
Pentru protejarea plantelor sunt folosite în agricultură produse chimice (pesticide) și produse biologice (biopreparate).
Pesticidele sunt produse chimice folosite în agricultură pentru distrugerea dăunătorilor sau sunt regulatori de creștere. Au conținuturi diferite de substanță activă și impurificatori, în funcție de procesul tehnologic de obținere. Acțiunea lor poluantă cuprinde toate mediile: aer, apă, sol, circulația lor efectuându-se prin intermediul viețuitoarelor, apei și aerului. Aceste substanțe chimice acționează în sol asupra microorganismelor, prin inhibarea unor enzime, scăderea populației de micromicete (microciuperci parazite), diminuarea capacității de reținere a azotului prin influențarea microorganismelor nitri- și denitrificatoare. Toxicitatea lor se exprimă prin doza letală DL50. (www.apmbt.ro)
Pesticidele sunt mijloace chimice de protecție a plantelor și sunt clasificate în funcție de organismul – țintă combătut, ca: erbicide, insecticide, fungicide, acaricide, nematocide, moluscocide, raticide și cu acțiune mixtă.
Produsele utilizate în protecția plantelor se clasifică în două categorii: produsele din grupa de toxicitate III și IV (slab toxice) și produsele din grupa I și II de toxicitate (înalt toxice și foarte toxice) sunt utilizate numai de către personalul specializat, autorizat de Autoritățile competente (inclusiv de către Serviciul Arme, Explozivi și Substanțe Periculoase din cadrul Inspectoratului General de Poliție).
Persistența în sol se exprimă prin timpul de înjumătățire când dispare 50% din produs notat TD50 sau timpul până la dispariția a 90% din produs notat TD90. Datorită toxicității ridicate la animal și om unele pesticide au fost interzise prin convenție internațională și prin legea de protecția mediului. Exemple de pesticide interzise și în România și international: Aldrin, DDT, Dieldrin (insecticide), Dinasel, Silvex (erbicide), Dibromocloropropan(fumigant).
Fertilizanții sunt îngrășăminte chimice, aceste substanțe conțin cel puțin un element nutritiv de bază pentru sol: azot, fosfor, potasiu (N:P:K). Aceștia trebuie aplicați după analiza chimică a solului fiind prezentată astfel carența în elemente și microelemente. În caz contrar, azotatul trece din sol în plante apoi la om și animale, producând astfel methemoglobunemia (maladia albastra) care provoacă creșterea mortalității infantile cu 2-5%. Folosirea fertilizanților provoacă dealtfel și carențe de microelemente în sol cum sunt: zinc, fier, cupru, B, magneziu, mangan. Efectele apărute în urma aplicarii necorespunzătoare de ferilizanți la plante sunt legate de scăderea rezistenței la factorii climatici, apariția unor maladii, iar la animale prin unele modificări în organismul lor.
Tabel 9. Stocul substanțelor de uz fitosanitar = pesticide din grupa III și IV de toxicitate
Sursa: APM Botoșani – Raportări operatori economici
Poluanți organici persistenți (POPs)
Sunt substanțe chimice persistente în mediu, acestea se bioacumulează prin lanțuri trofice și reprezintă un risc din cauza efectelor adverse asupra sănătății oamenilor și asupra mediului înconjurător.
Acești poluanții organici persistenți au proprietăți toxice, fiind rezistenți la degradare, se acumulează în organismele vii și se transportă pe calea aerului, apei și prin speciile migratoare dincolo de frontierele internaționale și sunt depozitate departe de locul lor de emisie, unde se acumulează în ecosisteme terestre și acvatice.
Aceste substanțe sunt grupate astfel:
1. Pesticide: aldrin, dieldrin, endrin, clordan, heptaclor, toxafen, DDT, mirex, hexaclorobenzen;
2.Produse chimice industriale: policlorobifenili, hexaclorobenzen policlorodibenzodioxine, policlorodibenzofurani;
3. Produse secundare: dioxine, furani;
4. Alte substanțe policloronaftalinele, policloroparafinele, difenileterii polibromurați, difenileterii policlorurați, hexaclorociclohexan (lindan) și hidrocarburile aromatice policiclice. (www.apmbt.ro)
Sursele de emisii de POPs din România sunt localizate în patru sectoare economice: agricultură, industrie, transport și energie, dar și în ”zonele rezidențiale” cu depozite de deșeuri și instalații de incinerare pentru deșeurile din spitale.
5.5 Mediul și sănătatea – Perspective
Un mediu curat este foarte important și esențial pentru sănătatea umană și pentru bunăstare. Cel mai cunoscut impact asupra sănătății se referă la poluarea aerului înconjurător, la calitatea slabă a apei și la igienă necorespunzătoare. Unele probleme actuale de mediu cum ar fi: zgomotul, schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon, pierderea biodiversității și degradarea solului pot afecta, de asemenea, sănătatea umană.
În Europa, preocupările majore care privesc sănătatea în legătură cu mediul sunt legate de poluarea aerului în interior și în exterior, calitatea inferioară a apei, igiena precară și produsele chimice periculoase. Impactul aferent asupra sănătății cuprind afecțiuni respiratorii și cardiovasculare, cancerul, astmul și alergiile, precum și afecțiunile sistemului de reproducere și tulburările de dezvoltare neurologică.
Pulberile fine în suspensie și ozonul la nivelul solului sunt printre principalele amenințări asupra sănătății umane. Programul UE, „Un aer curat pentru Europa” (CAFE), estimează un total de 348 000 de decese premature pe an provocate de expunerea la particulele fine (PM2,5). La acest nivel de expunere, speranța de viață medie se reduce cu aproximativ un an. (www.apmbt.ro)
In graficul urmǎtor sunt redate concentrațiile zilnice de PM2,5 din Botoșani, înregistrate în anul 2010:
Figura 2. Evoluția concentrațiilor zilnice de PM2,5 în anul 2010 – Stația BT 01
Valorile crescute de PM2,5, care s-au inregistrat în lunile de iarnǎ, s-au datorat funcționǎrii centralelor termice și a condițiilor meteorologice (calm atmosferic), care au favorizat menținerea poluanților aproape de sol.
Cartea verde a UE privind expunerea la zgomot emite mențiunea că aproape 20% din populația UE suferă de pe urma nivelurilor de zgomot pe care experții în sănătate le consideră a fi inacceptabile, adică dintre cele care pot duce la enervare, perturbarea somnului și efecte adverse asupra sănătății.
Transportul, este unul dintre factorii cheie care contribuie la expunerea umană la poluarea aerului și la zgomot.
Sărbătorită în fiecare an în perioada 16-22 septembrie, a SĂPTĂMÂNII MOBILITĂȚII EUROPENE este o inițiativă a Comisiei Europene pentru promovarea soluțiilor de transport durabil și conștientizarea publicului cu privire la beneficiile potențiale pentru mediu, sănătate și calitatea vieții.
În ziua de 16 septembrie 2010 sub deviza „PROTEJĂM MEDIUL PRIN MIȘCARE”, APM Botoșani, în parteneriat cu Primăria municipiului Botoșani, Direcția pentru Sport și Tineret Botoșani și asociații sportive a organizat, pe bulevardul Mihai Eminescu , închis pentru circulația rutieră, o acțiune dedicată legăturii dintre sport și protejarea mediului înconjurător.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
5.6. Radioactivitatea mediului
Stația de Radioactivitatea Mediului Botoșani își desfășoară activitatea în cadrul Rețelei Naționale de Supraveghere a Radioactivității Mediului (R.N.S.R.M.) încă din anul 1990.
Fluxul de date atât în situații normale (flux de date lent), cât și în situații de urgență (flux de date rapid) este asigurat de către Stația RA prin raportări zilnice, lunare și anuale către Laboratorul de Radioactivitate a Mediului – A.N.P.M. București (Laboratorul Național de Referință pentru Radioactivitatea Mediului care asigură activitatea de îndrumare științifică și metodologică, asistența tehnică și instruire).
Stația automată de monitorizare a dozei gamma în timp real Botoșani –
Această stație face parte din Rețeaua Națională de Supraveghere a Radioactivității Mediului și realizează, prin activitățile de monitorizare și control, supravegherea radioactivității din aer, obiectivul principal fiind detectarea creșterii semnificative a nivelului de radioactivitate din mediu.
Fluxul datelor de doză gama este complet automatizat, transmiterea acestora realizându-se prin satelit, atât la A.P.M. Botoșani, cât și la Laboratorul central de radioactivitate din cadrul Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.
La nivelul anului 2010 în cadrul Stației de Radioactivitate s-a derulat un program standard de supraveghere a radioactivității mediului de 11 ore/ zi, în care s-au urmărit factorii de mediu:
– aer – prin determinarea activității beta globale a aerosolilor și a depunerilor atmosferice (umede și uscate), precum și măsurarea continuă a debitului de doză gamma externă absorbită;
– apă – prin determinarea activității beta globale a apelor din principalele râuri precum și a apei potabile;
– precipitații atmosferice – prin prelevarea și pregătirea probelor pentru determinări de tritiu;
– vegetație (cu perioada de prelevare aprilie-octombrie) – prin determinarea activității beta globale;
– sol (cu perioada de prelevare aprilie-octombrie) – prin determinarea activității beta globale.
În anul 2010, la Stația de Radioactivitate Botoșani, s-au efectuat 4063 determinări manuale de radioactivitate beta globală, 1095 de determinări automate de doză gamma și s-au pregătit 147 probe de precipitații:
Tabel 10. Nr. analize pe factori de mediu în anul 2010
Programul standard asigură supravegherea la nivelul teritoriului național, în scopul detectării creșterilor nivelurilor de radioactivitate din mediu.
Procedurile, metodologiile și instrucțiunile de lucru sunt stabilite conform Ordinului MMP nr. 1978/2010 – privind aprobarea Regulamentului de organizare si funcționare al Rețelei Naționale de Supraveghere a Radioactivității Mediului.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
Depuneri atmosferice totale și precipitații
Recoltarea probelor de depuneri atmosferice totale și precipitații atmosferice s-a realizat în cadrul programului standard de lucru al Stației RA Botosani de 11 h/ zi.
Probele de depuneri atmosferice totale sunt prelevate zilnic, de pe o suprafată de 0,3 m2 și sunt măsurate imediat în ziua recoltării, determinându-se activitatea beta globală imediată, cât și după 5 zile de la colectare, determinându-se nivelul global al radioactivității artificiale. Probele cumulate lunar se expediază la L.R.M. – A.N.P.M. București pentru analize gamma spectrometrice.
Lanț de măsură α-β global APM Botoșani –
Lanțul de măsură α-β global funcționează în cadrul Laboratorului de radioactivitate, informațiile obținute fiind transmise, prin fluxul zilnic de date, către Agenția Națională pentru Protecția Mediului.
Probele de precipitații sunt colectate și pregătite la Stație (filtrare primara), fiind expediate lunar la L.R.M.-A.N.P.M. București pentru analize de tritiu. În anul 2010 s-a expediat un numar de 147 probe de precipitatii.
Tabel 11. Depuneri atmosferice (Bq/mp/zi) – măsurători imediate
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
5.6.1. Radioactivitatea apelor
Radioactivitatea principalelor râuri
Apa brută – râul Siret
Recoltarea probelor de apă brută s-a realizat în cadrul programului standard de lucru al Stației RA Botosani de 11h/ zi, efectuându-se o prelevare zilnica.
Probele prelevate sunt măsurate imediat în ziua recoltării, determinându-se activitatea beta globală imediată și măsurate întârziat (la 5 zile).
Tot zilnic se pregătește proba pentru analize de tritiu (filtrare primară pe filtru bandă albastră și filtrare la vid pe filtru având diametrul porilor de 0.45 microni). Probele pregătite pentru analize gamma spectrometrice cumulate lunar cât și probele pregătite pentru analize de tritiu cumulate lunar se expediază către L.R.M. – A.N.P.M. București unde sunt efectuate analizele specificate.
Valorile maxime ale activităților înregistrate corespund zilelor cu precipitații abundente, observandu-se și o creștere semnificativă a masei reziduului cântărit. Nu s-au înregistrat depășiri ale nivelului de atenționare.
Instalație de evaporare a probelor de apă – A.P.M. Botoșani –
Tabel 12. Apa brută – Activități specifice β globale (Bq/mc)-mǎsurǎtori imediate
Valorile beta globale ale apei brute sunt comparabile pentru ultimii 10 ani și nu depășesc valoarea de atenționare.
Apa potabilă
Recoltarea probelor de apă potabilă s-a realizat în cadrul programului standard de lucru al Stației RA Botosani – 11h/ zi, efectuându-se o prelevare zilnic.
Probele prelevate au fost măsurate imediat în ziua recoltării, determinându-se activitatea beta globală imediată.
Valorile beta globale ale apei potabile sunt comparabile pentru ultimii 5 ani și nu depășesc valoarea de atenționare.
Tabel 13. Apa potabilǎ – Activitati specifice β globale (Bq/mc)-mǎsuratori imediate
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
5.6.2. Radioactivitatea solului
Recoltarea probelor de sol s-a realizat în cadrul programului standard de lucru al Stației RA Botosani – 11h/ zi, începând cu luna aprilie până în luna octombrie inclusiv, efectuându-se o prelevare săptămânal. Probele prelevate sunt măsurate după 5 zile de la ziua recoltării, determinându-se activitatea beta globală imediată. În luna iunie, se recoltează o probă de sol de pe o suprafață necultivată de 10×10 cm2, până la adâncimea de 5 cm, care se trimite la L.R.M.-A.N.P.M. pentru analize gama spectrometrice.
Tabel 14. Sol – activități specifice B globale – măsurători imediate – Bq/kg
5.6.3. Radioactivitatea vegetației
Recoltarea probelor de vegetație s-a realizat în cadrul programului standard de lucru al Stației RA Botosani -11h/ zi, începând cu luna aprilie pâna în luna octombrie inclusiv, efectuându-se o prelevare săptămânal. Valorile prezentate reprezintă nivelul radioactivității ce corespunde unui kilogram de masa verde (m.v.).
Probele prelevate sunt măsurate dupa 5 zile de la ziua recoltării, determinându-se activitatea beta globală .
În luna iunie se prelevează o proba de vegetație spontană de pe suprafața de 1 m2, care se trimite la LRM-ANPM pentru măsurători gama spectrometrice.
În luna iulie se prelevează o proba de vegetație comestibilă (grâu) de pe suprafața de 1 m2, care se trimite la L.R.M.-A.N.P.M. pentru analize gama spectrometrice.
Tabel 15. Vegetatie – activitati specifice B globale – medii anuale – Bq/kg
In cursul anului 2010, pentru toate probele analizate, valorile activităților specifice beta globale determinate s-au situat în intervalul de variație al mediilor multianuale și nu au fost înregistrate depășiri ale limitelor de atenționare.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
5.7. Poluarea fonică și sănătatea
Principalele surse de poluare sonoră din mediul înconjurător, sunt datorate în special de traficul rutier, lucrările publice, de utilajele folosite în aer liber și de aparatura electrocasnică care provoacă o serie de tulburări mai mult sau mai puțin evidente, dar importante pentru starea generală de sănătate a populației. Din cauza industrializării și mecanizării au început să fie întâlnite probleme cauzate de zgomot și în zonele rurale.
Efectul cel mai obișnuit asupra omului este stimularea reacției de iritare, care variază în funcție de:
• mărimea zgomotului, considerând frecvența și caracteristicile temporale;
• caracteristicile distribuției zgomotului de fond – existent în afara celui perturbator ;
• organism: vîrsta, starea fizică, sensibilitatea individuală, obișnuința;
• mediul de propagare: dimensiunea spațiului (închis, înafară, configurația terenului, structura arhitecturală).
În prezent, poluarea acustică este singura formă de poluare cu tendințe în creștere. Factorii care influențează poluarea acustică sunt factorii de emisie, textura suprafeței de rulare, factorii de propagare (distanța față de sursa de zgomot) și factorii meteorologici.
Expunerea la zgomot poate avea mai multe efecte adverse non-auditive. Poate deranja și interfera cu concentrarea și activități cum ar fi cea de comunicare, relaxare șii somn. În plus, există îngrijorări cu privire la impactul asupra sănătății a zgomotului produs de transporturi, inclusiv efectele asupra dezvoltǎrii cognitivă a copiilor, tulburări de somn, echilibrul endocrin, și tulburări cardiovasculare.
Pe termen lung, stresul cronic datorat zgomotului poate afecta homeostazia și metabolismul, provocând stres psihologic și probleme de adaptare.
În anul 2010 nu s-au efectuat mǎsurǎtori sonometrice, deoarece sonometrul a fost defect.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
5.8. Tendințe
Un mediu curat este foarte important și esențial pentru sănătatea umană și pentru bunăstare. Cel mai cunoscut impact asupra sănătății se referă la poluarea aerului înconjurător, la calitatea slabă a apei și la igienă necorespunzătoare. Unele probleme actuale de mediu cum ar fi: zgomotul, schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon, pierderea biodiversității și degradarea solului pot afecta, de asemenea, sănătatea umană.
Aerul este factorul de mediu ce favorizează transportul poluanților în mediu.
Calitatea aerului este determinată de emisiile din aer provenite de la sursele staționare și sursele mobile (traficul rutier), precum și de transportul poluanților la lungă distanță. Informațiile privind indicele general de calitatea aerului, stabilit pentru aria de reprezentativitate a stației automate de monitorizare BT1-FU, au fost prezentate publicului prin afișarea orarǎ pe panourile exterioare și panourile interioare de informare a publicului. (www.eea.europa.eu)
În anul 2010, indicele general privind calitǎții aerului (cel mai mare dintre indicii specifici corespunzatori poluantilor monitorizați) din județul Botoșani a avut o evolutie între calificativul excelent si bun (1 – 3).
Schimbările climatice pot influența aproape toate componentele din mediul rural, și ridică noi provocări, complexe la calitatea vieții rurale, sănătății rurale și biodiversitǎții.
Intensificarea inundațiilor și creșterea temperaturii poate avea ca rezultat decesul, dar și apariția focarelor de boli cu transmitere hidrică și care pot afecta sănătatea umanǎ. Modificări în ecosistemele urbane, cum ar fi schimbări în fluxul de vânt, temperatură, umiditate, și precipitații, pot modifica modelele de boli transmise prin vectori.
Schimbările climatice pot exacerba problemele de mediu existente, inclusiv cele legate de poluarea aerului din cauza creșterii concentrațiilor de pulberi în suspensie și a ozonului de la nivelul solului, inundații, și probleme cu aprovizionarea cu apă.
De asemnea, schimbările climatice pot influența consumul resurselor de cǎtre oameni, de exemplu, cererea de energie pentru răcire și încălzire, sau irigarea spatiilor verzi rurale.
Valurile de căldură – în prezent, pericolul natural cel mai proeminent care conduce la decese umane în Europa – se preconizează să crească în frecvență, intensitate și durata (SEE, 2010i). Mortalitatea pentru populație în UE a fost estimat să crească cu 1-4% pentru creștera temperaturii cu fiecare grad Celsius.
Proiectul EuroHEAT estimează că în nouă orașe europene mortalitatea în timpul episoadelor caniculei a crescut cu 7,6 – 33,6%, cu heterogenitatea mare între orașe și populații. Același studiu a subliniat ca efectul combinat al temperaturii și poluării aerului ar putea duce la creșterea mortalității în zilele fierbinți, când populația este expusă la concentrații mari de PM10 și ozon.
Sănătatea umană a fost amenințată întotdeauna de pericole naturale precum furtunile, inundațiile, incendiile, alunecările de teren și secetele. Consecințele acestora sunt agravate de o lipsă a promptitudinii și de acțiunile umane precum defrișarea, schimbările climatice și pierderea diversității.
Urmare a evoluției vremii, județul Botoșani a fost atenționat/avertizat cu privire la înrăutațirea situației meteorologice/hidrologice prin depașirea cantităților normale de precipitații, scăderi/creșteri ale temperaturilor normale specifice sezonului, creșteri de debite pe unele cursuri de apă cu depășiri ale cotelor de atentie, condiții generatoare de situații de urgență precum înzăpeziri, alunecări de teren, inundații.
Inspectoratul pentru Situații de Urgențǎ Botoșani a transmis în 2010 un numǎr de 183 atenționări meteorologice și hidrologice, precum și informări privind unele manifestări negative ale factorilor de mediu, prin depășirea cantităților normale de precipitații, căderi de grindină, creșteri de debite pe unele cursuri de apă cu depășiri ale cotelor de atenție, condiții generatoare de inundații, creșteri/scăderi ale temperaturilor normale specifice sezonului, generatoare de disconfort temic, caniculă/îngheț, ceață.
Datorită fenomenelor meteorologice periculoase (cǎderi de grindinǎ, tornade de tip fuior, intensificări de vânt cu aspect de vijelie, descărcări electrice și ploi torențiale), în perioada 14-21.05.2010 au fost înregistrate pagube materiale în 7 unitǎți administrativ teritoriale (comunele Corni, Vlădeni, Vorona, Tudora, Suharău, Hudești și Cristești), în valoare de totalǎ de 1.840,182 mii lei.
În perioada 22-30.06.2010 – urmare a precipitatiilor însemnate cantitativ și scurgerilor de pe versanți, debitele râurilor din județ au crescut depǎșind cotele de apǎrare și generând inundații locale care au afectat 68 de unitǎți administrativ-teritoriale din județ, reprezentând 87 % din totalul de 78 UAT-uri.
Valoarea totalǎ a pagubelor înregistrate ca urmare a inundatiilor din perioada 22-30.06.2010, a fost estimatǎ la 108.339,63 mii lei.
Tabel 16. Situația pagubelor provocate de inundații în județul Botoșani în 2010
Sursa: Inspectoratul pentru Situații de Urgență ”Nicolae Iorga” Botoșani
Urmare a aportului mare de apǎ din anul 2010, s-au reactivat alunecǎrile de teren în 11 unitǎți administrativ-teritoriale (municipiul Botoșani, orașl Flǎmânzi șî comunele Broscǎuți, Hilișeu Horia, Vǎculești, Tudora, Suharǎu, Bǎlușeni, Coșula, Copǎlǎu șî Leorda), care au pus în pericol utilitǎțile publice, infrastructura și clǎdirile din zonele supuse alunecǎrilor de teren.
In funcție de amploarea, tipul și locația alunecǎrii au fost luate mǎsuri pentru stabilizarea fenomenelor (plantare de puieți, lucrǎri de drenaj, lucrǎri de umpluturǎ).
Obiectivele propuse în cadrul PATJ Botoșani în ceea ce privește Reabilitarea, protecția si valorificarea durabilǎ a elementelor mediului natural sunt:
I. Îmbunǎtǎțirea calitǎții factorilor de mediu în perspectiva unei dezvoltǎri durabile:
– Îmbunǎtǎțirea calitǎtii aerului;
– Îmbunǎtǎțirea calitǎtii apelor de suprafațǎ și subterane;
– Remedierea și/sau reconstrucția ecologicǎ a solurilor degradate.
II. Realizarea unei politici de gospodarire durabilǎ a apelor:
– Îmbunǎtǎțirea calitǎții resurselor de apǎ;
– Reconstrucția ecologicǎ a râurilor;
– Modernizarea si extinderea echipǎrii tehnice a teritoriului;
– Îmbunǎtǎțirea alimentǎrii cu apǎ și evacuǎrii / epurǎrii apelor uzate;
– Reabilitarea lucrǎrilor de apǎrare a malurilor.
III. Protecția si valorificarea durabilǎ a elementelor mediului natural, prin identificarea, atenuarea sau anihilarea efectelor fenomenelor distructive (riscuri naturale) în scopul gestionǎrii eficiente a resurselor materiale:
– Combaterea eroziunii solului;
– Monitorizarea suprafețelor afectate de alunecǎrile de teren și executarea de lucrari hidroameliorative;
– Optimizarea raportului relief-habitat prin amenajarea versantilor, prevenirea și
diminuarea riscurilor geomorfologice;
– Prevenirea, limitarea/diminuarea efectelor riscurilor naturale cauzate de cutremure;
– Executarea unor lucrari de interventii la construcțiile existente, amplasate în zone de risc natural cauzat de cutremurele de pamânt;
– Combaterea fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcțiile hidrotehnice si poluǎrilor accidentale;
– Diminuarea efectelor negative ale fenomenelor naturale legate de ape (inundatii, secete, exces de umiditate, eroziunea solului) asupra vietii, bunurilor si activitatilor socio-economice.
IV. Reducerea impactului si a riscurilor pentru sǎnǎtatea oamenilor și a mediului, prin dezvoltarea si implementarea unui sistem integrat de gestionare a deșeurilor, eficient din punct de vedere ecologic si economic:
– Dezvoltarea actiunilor întreprinse în vederea soluționǎrii problemelor de gestionare a deșeurilor;
– Amenajarea depozitelor de deseuri conforme;
– Extinderea serviciilor de salubrizare;
– Amenajarea de noi depozite de colectare a deșeurilor reciclabile;
– Implementarea unui sistem de colectare/transport pe zone în întregul județ;
– Asigurarea sistemelor de transport adaptate la un anumit numǎr de locuitori și la cantitatea de deșeuri generate;
– Construirea stațiilor de transfer pe baza studiilor de fezabilitate si a datelor de închidere a depozitelor neconforme existente.
Sursa : http://www.apmbt.ro – Raport privind calitatea factorilor de mediu în județul Botoșani în anul 2010.
Concluzii
Într-o lume în care resursele naturale sunt pe cale de epuizare, risipa și agresiunea asupra lor nu poate fi nici măcar încetinite. Lipsește voința politică a celor mai puternici politicieni ai lumii, din cele mai puternice națiuni, adică, a acelora care au bani. Se vorbește foarte mult despre „dezvoltarea durabilă”, termen care a fost definit în zeci de fraze, care mai de care întortocheate dar nimeni nu mai ține cont de faptul că lucrurile simple sunt cele mai eficace.
Marile genii ale lumii s-au remarcat tocmai prin faptul că au pus în mișcare lucrurile simple, lăsând natura, biosfera să-și desăvârșească lucrarea pornită din evoluție. Nimic nu poate egala natura ca volum de informație și creatoare de resurse. Nu există nici o sursă de energie care să echivaleze cu cea solară și nici o fabrică de materie organică utilă, care să echivaleze cu o plantă. Nu există nici un computer din lume care să stocheze și să multiplice mai multă informație decât o banală bacterie de genul E. Coli.
Cea mai mare parte a creației naturii a fost însușită de specia cea mai evoluată – omul, care a devenit și cel mai mare risipitor de resurse naturale. Lumea nu a găsit soluții pentru stoparea acestei risipe și nici contra poluării și devastării biosferei. Precum bacilii, ne pregătim încet și sigur, propriul nostru mediu de distrugere, care-l va înlocui pe cel creat de Dumnezeu. Într-un interval de peste zece ani, adică între Summit-urile de la Rio de Janeiro și Johannesburg, nu s-a realizat nimic pentru îmbunătățirea gestionării resurselor naturale. Protocoalele încheiate sunt vorbe afișate pentru viitor, un viitor care devine din ce în ce mai incert, în lipsa unor acțiuni concrete.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modul de Abordare al Spatiului Rural (ID: 122427)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.