Modele de Integrare a Victimelor Violentei Domestice

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Violența asupra femeii în România: – cadru general:

Definirea fenomenului și tipologie

Analiza fenomenului în România

Forme ale violenței

Cauzele violenței

Capitolul II. Politici sociale de prevenire și combatere a violenței în România:

Politici de protecție specială

Cadru legislativ privind violența în familie

Prevenirea și combaterea violenței în familie

Instrumente juridice de prevenire a violenței în familie

Prevenirea violenței împotriva femeii din perspectivă globală

Servicii sociale destinate victimelor violenței în familie

Capitolul III. Analiza modelelor de integrare a victimelor violenței domestice:

Tema de cercetare

Justificarea cercetării

Metodologia cercetării și limitele cercetării

Obiectivele cercetării

Unitatea de analiză

Unitatea de înregistrare

Ipotezele cercetării

Tipul de cercetare și limitele cercetării

Operaționalizarea conceptelor

Metode de cercetare

Populația cercetată

Beneficiarii cercetării

Analiza și interpretarea datelor

Concluziile microcercetării

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I. Violența asupra femeii în România: – cadru general

I.1.1. Definirea fenomenului :

Violența, din nefericire, face parte din viața umană indiferent de natura acesteia. Fie că vorbim de violență îndreptată asupra unei persoane sau asupra unui grup, colectivități sau comunități, actele de violență se soldează anual cu milioane de morți sau răniți. Sorin Rădulescu afirmă că violența familială constituie, în prezent, una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societățile contemporane, inclusiv România. Violența, în sens general, “ semnifică conduita și atitudinea care constau în constrângerea fizică sau psihică exercitată de unele persoane asupra altora pentru a le impune voința, opresându-le. ” Din punct de vedere sociologic, violența reprezintă o alta formă de discriminarea carea are la bază o prejudecată, aceea că femeia are un statut social inferior comparative cu cel al bărbatului. Din punct de vedere juridic, „violența înseamna folosirea forței fizice sau a altor mijloace persuasive pentru a aduce prejudicii unor bunuri sau o vatamare a integrității unei persoane. În acest sens, un act de violență are un caracter premeditate, fiind elaborate cu inteție sau semnificând intenția de a produce o suferință sau un prejudiciu fizic unei persoane”. În opinia lui Sorin Rădulescu, „violența este un abuz de putere”, fiind legată de poziția de putere și de impunerea acestei puteri asupra celorlalți. Se înțelege, prin aceasta, situația bărbatului, care este mai puternic, în comparație cu situația femeii, copilului sau vârstnicului. De asemenea, tot autorul menționat precizează faptul că și lipsa de putere determina violență. Conștientizând că este lipsit de putere, simțindu-se neputincios, bărbatul crează o nevoie de afirmare puternică, încât devine agresivitate distructivă, care conduce la violență. Așa se explică frustrările care caracterizează persoanele agresori.

Din punct de vedere clinic, violența domestica reprezinta o amenințare sau o provocare, petrecută în present sau în trecut, privind rănirea fizică în cadrul unei relații dintre doi parteneri sociali, indiferent de legătura dintre ei. Abuzul fizic, abuzul sexual pot fi insoțite de abuzuri verbale, de intimidari, de distrugeri de bunuri, de amenințări asupra victimei sau chiar a altor persoane semnificative în viața victimei. Organizația Mondială a Sănătății definește violența ca fiind utilizarea forței fizice sau a puterii împotriva propriei persoane sau a alteia cu intenția de a creea traumatisme, decese, o dezvoltare anormală, daune psihologice sau privațiuni. Deci, violența este privită, în raport cu sanatatea și starea de bine din punct de vedere fizic, psihic și social. Violența domestică este considerată, de către Organizația Mondială Contra Torturii, ca fiind o formă de tortură bazându-se pe cinci elemente principale: tortura constă într-o durere sau suferință acută, fizică sau mentele, este exercitată cu intenție, este provocată cu scopul de a obține ceva, de a pedepsii pe cineva, este provocață de către o persoană cu funcții publice sau în numele unei astfel de persoane. Aceste aspecte definitorii ale torturii sunt regăsite și în actele de violență domestice.

Conștientizarea fenomenului:

Violența familială sau intrafamilială s-a făcut cunoscută cu mult timp în urmă, dar conștientizarea ei ca problemă socială a avut loc abia în ultimele patru decenii. Mai târziu în cursul deceniilor 6 și 7, a intrat ca obiect de dezbatere publică, în mai multe țări, atrăgând atenția specialiștilor, astfel că în deceniile 8 și 9 a devenit o problemă socială. Constientizarea atât de târzie a acestei problem sociale că în Occident specificul familiei era un loc detașat de obligațiile spațiului public, fiind un spațiu în care nimeni nu putea intervenii. În fostele țări sovietice, dimpotrivă, calitatea familiei era aceea de celula de bază a societății, era definite ca ideologie socialist si era implicate în toate obligațiile unui regim autoritar. “În timpul comunismului, violența în familie nu era recunoscută oficial ca fiind o problemă socială.” Actual, violența care se exercită în cadrul familiei continuă să rămână o problemă socială, în marea majoritate a societăților contemporame, inclusiv în România.

Opiniiile divergente cu privire la legitimarea sau ilegitimarea folosirii violenței în familie, constituie motivul principal pentru care autoritățile și victimele ezită sa înregistreze plângeri împotriva agresorilor, astfel că lipsa de consens în acest domeniu tinde să ascundă cifra reală a victimelor violenței domestice. Oferind o definiție mai restrictivă și punând accent pe agresiunile exercitate, Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din România, definește violența intrafamilială ca fiind reprezentată de “ utilizarea constrângerii fizice sau emoționale asupra unui membru al familiei, în scopul impunerii puterii și a controlului asupra acestuia”, ori la “ansamblul conflictelor din grupul familial care au ca efect maltratarea partenerului sau a copilului”. Definit ca un act comportamental, „violența domestică are un caracter instrumental, intenționat și învățat”, conform Asociației Baroului American: este instrumental pentru că agresorul controlează victima, iar comportamentele devin funcționale dacă au rezultatul scontat; este instrumental deoarece se produce cu intenția de control de dominare, deși agresorul nu recunoaște acest lucru rezultă din faptele produse; este dobândit pentru ca violența asupra partenerului nu este innăscută ci copii invață prin imitare, “60% din adulții care dezvoltă un astfel de comportament au crescut într-un astfel de mediu, violența nu este genetică.” Violența în familie se regăsește în toate mediile sociale, indiferent de nivelul educational sau statutul social, ea afectează atât relația celor doi parteneri cât ți pe ceilalți membrii ai familiei. Acest aspect este sesizat și de Maria Roth- Szamoskozi care afirmă că, “violența este universal prezentă, dar totodată și condamnată, întrucât ea afectează viața umană atât la nivel interpersonal, cât și la nivel social. La nivel interpersonal, prin acte de delicvență, acte de criminalitate, violență fizică, emoțională și psihologică dintre persoane, iar la nivel social prin: războaie, inegalități sociale, conflicte intercomunitare și între națiuni.”

I.1.2. Tipologia violenței

Un comportament abuziuv poate lua mai multe forme. Dintre care cele mai frecvente din acest capitol amintim: abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul psihologic, abuzul economic și abuzul social. A. Abuzul fizic reprezintă “ orice act sau omisiunea comisă în interiorul familiei de către unul dintre membrii acesteia, care aduce atingere vieții, integrității corporale sau psihologice, ori libertății altui membru al aceleiași familii, periclitează în mod serios dezvoltarea personalității lui sau a familiei ”.Această formă de abuz este cel mai des întâlnită incluzând: lovirea cu palma, lovirea cu pumnul, izbirea victimei de pereți, de mobilier, arsuri, ruperea oaselor, folosirea armelor albe sau de foc. B. Abuzul sexual – include orice contact sexual nedorit. Acest tip de abuz nu presupune neapărat folosirea forței fizice, ci el poate fi realizat și prin constrângere, intimidare, amenințare, hărțuire, etc. Neculau Adrian expune în cartea sa și câteva exemple de abuz sexual: precum sadismul folosind arme albe sau diverse obiecte în actele sexuale, mutilarea, obligarea de a întreține acte sexuale cu agresorul sau cu alți bărbați, victimei îi este criticată sexualitatea, i se fac glume deochiate. Abuzul sexual este cel mai greu de incriminat, mai ales atunci când are loc în familie. Când abuzul este comis de către părinți sau alte rude apropiate, victimele nu știu unde să se îndrepte spre ajutor. Abuzul sexual are loc, în majoritatea cazurilor, în absența martorilor, fapt ce îngreunează și mai mult incriminarea agresorului. „În lipsa unor persoane de sprijin care să manifeste o poziție foarte hotărâtă în favoarea victimei, acestea pot ajunge în mod repetat la cheremul agresorului ei, mai ales dacă el face parte din familie sau dintre cunoștințe”. C. Abuzul psihologic – cuprinde degradarea continuă și umilirea partenerei, sarcasmul și luarea în derâderea acesteia, amenințări, dispreț, umilirea în public, observații umilitoare. Acest comportament instalează sentimentul de teroare permanentă, scade stima de sine a partenerei, dezvoltă o neâncredere permanentă în sine și în forțele proprii și astfel împiedică victima să părăsească relația abuzivă. D. Abuzul economic – Neculau Adrian definește acest tip de abuz ca fiind o formă de violență psihologică pasivă care se manifestă sub forma unui control inechitabil asupra resurselor comune, fie că se refera la controlul asupra bugetului pentru menaj, fie la împiedicarea partenerului de a-și găsi sau menține un loc de muncă, sau de a-și continua educația, fie chiar și de negația drepturilor femeii asupra bunurilor comune. E. Abuzul social – reprezintă izolarea victimei și incapacitatea acesteia de a ieși din relația abuzivă, așa cum afirmă Neculau Adrian „Acest tip de abuz este strâns legat de cel economic și cuprinde: abuz verbal în fața altor persoane, glume, critici referitoare la aspectul fizic al femeii, la inteligența sa, acuzații de infidelitate, comportamente de control ( urmărirea femeii la serviciu, la prieteni, telefoane de verificare, etc. ), încuierea femeii în casă sau în afara ei, etc.” Majoritatea cazurilor de violență împotriva femeii, întâlnite de mine, se prezintă cu o combinație de violență fizică, psihologică, sexuală, susținută și de celelalte două forme: economică și socială. În viziunea autoarei Simona-Gabriela Sînzianu, tabelul formelor de violență ar arăta astfel: – În funcție de natura faptelor: – violența afectivă; – violență fizică: lovituri, crimă, ștrangulare; – violență sexuală: obligarea întreținerii de rapoarte sexuale ( atât cu partenerul, cât și cu alți bărbați ), fantezii pornografice; – Individul producător de violență: – violența simbolică: violență verbală; – violență emoțională: refuzul afecțiunii, înjosire, critici, gelozie, respingere; – violență psihică: intimidare, șantaj, amenințare, posesie, izolare; – violență economică: controlul strict asupra bugetului, furtul, preluarea controlului asupra altor sume de bani, etc. – În funcție de starea de sănătate psihică: – violența realizată cu discernământ: răzbunarea; – violența realizată fără discernământ: boală psihică. – În funcție de ținta violenței: – violența asupra persoanei: femei, copii, bărbați; – violență supra bunurilor; – violență asupra națiunii; – violență asupra vieții publice; – violență contra statului.

I.2. Analiza fenomenului violenței domestice în România:

2.1.Violența asupra femeii între tradițional și modern:

Violența domestică a stat în conul de umbră a interesului general mult timp, iar manifestarea interesului unor persoane asupra acestei probleme s-a oprit în fața ușilor închise a căminelor care adăpostesc astfel de traume. Ana Munteanu, afirmă că, viața privată aparține exclusiv indivizilor sau familiei respective. Dar, de fiecare dată când aceasta interfera cu bunul mers al comunității, cu reglementările generale ce priveau viața comunității, se luau măsuri mai de grabă punitive decât reparatorii. Astăzi putem observa o creștere a atenției publice față de spațiul vieții private, iar dezvăluirile privind abuzurile care se petrec în acest spațiu au obligat statele democratice la asumarea responsabilității față de fiecare membru al ei, indiferent unde s-ar afla, chiar și în spatele ușilor închise ale căminului familial. În opinia autorilor, Elena și Cătălin Zamfir, societatea românească încă se poate spune că este una tradițională, comparativ cu alte societăți europene, care în că respectă modelul tradițional patriarhal. La sfârșitul secolului XX, 46,2% din populația României locuia în mediul rural, astfel că perpetuarea modelului tradițional de viață familială este explicabil. Acest model impune femeilor devotamentul față de bărbați și copii, cât și responsabilitatea activităților din gospodărie. Ideea că bărbatul este superior femeii și că aceasta trebuie să i se supună bărbatului este specifică modelului tradițional. În perioada comunistă, familia și căsnicia au încetat să mai facă parte din viața privată, atunci când controlul partidului comunist s-a extins asupra comportamentului familial. „ Partidul comunist considera că menținerea căsniciei nu putea rămâne doar în seama soților, reprezentând o problemă socială, ci apărarea unității familiale era considerată o datorie morală. Misiunea familiei era aceea de a naște și de a crește copii, în spiritul nou, socialist pentru a devenii cetățeni demni ai patriei socialiste”. Sub pretenția că este o concepție înnoită, politica familială a liderului comunist, Nicolae, Ceaușescu, urmărea menținerea valorilor tradiționale ale familiei, care nu oferă spațiu problematicii violenței domestice și a emancipării femeii în cadrul familiei. Implicarea statului în problemele intime ale familiei nu a condus spre întărirea gradului de securitate a membrilor familiei care se confruntă cu riscul trăirii unor violențe. Familia nucleară a înlocuit treptat familia extinsă, astfel că, odată cu migrarea spre oraș, familiile provenite din mediul rural au trăit sentimente de frustrare și înstrăinare, iar tensiunile familiale s-au accentuat. În locul obținerii unei protecții sporite, în această perioadă, rolul femeii s-a dublat, astfel că, pe lângă rolul lor tradițional de creștere și îngrijire a cât mai multor copii, a apărut și rolul de angajată, rol fără de care familia nu ar fi avut resurse pentru împlinirea resurselor de bază. Autoarea Marciana Popescu surprinde foarte bine realitatea românească referitoare la viața familiei, specifică perioadei comuniste, cât și viziunea liderilor politici din acea vreme. Ea menționează faptul că: „ În România, ideologia comunistă promovează principiul egalității dintre sexe, lansând pe piață imagini deformate ale femeii și încurajând, în numele egalității, un proces de masculinizarea a cesteia ( ex. femeie macaragiu, femeia- lucrător în metalurgie, femeia- sudor, etc.). Cu toate acestea, este încurajat în același timp principiul non- intervenției statului în viața privată a individului, principiu încălcat numai în vederea păstrării unei conștiințe publice corecte și corespunzătoare din punct de vedere al vederilor Partidului Comunist. Violența, dincolo de ușile bine ferecate ale familiei, se păstrează în stadiul latent, fiind negată, la fel ca toate celelalte probleme sociale, de către un regim care reușește să instaureze o stare de beatitudine generală, întreținută prin constrângerea ideologică și forța maselor”. Elena Zamfir precizează că, asemenea altor societăți tradiționale, societatea tradițională românească susține un model legitim de violență împotriva femeii. În acest caz violența ar reprezenta un instrument cultural legitim de exercitare a autorității bărbatului în fața familiei și de a afirma superioritatea statutului său. Totodată violența împotriva femeii a fost limitată, formele grave de violență fiind sancționate de comunitate. Întrucât femeia avea un rol important în organizarea și conducerea gospodăriei, rolul ei în familie a fost întărit, limitând astfel nivelul și gravitatea violenței îndreptate asupra sa. Potrivit aceleiași autoare, poziția relativ puternică a femeii în cadrul familiei s-a datorat mai multor factori: a) istoria zbuciumată, încărcată de războaie și caracterizată de migrația destul de frecvență a bărbaților în căutarea unui loc de muncă, face ca femeia să preia rolul de conducere a familiei, acest lucru fiind și o caracteristică a societății tradiționale, femeia fiind capabila să rezolve singură problemele familiei. b) tradițional, situația standard era cea a familiei nucleare, în sensul că familia proaspăt formată își întemeia propria gospodărie, astfel că autoritatea părinților asupra lor era mult diminuată și limitată. c) conform valorilor tradiționale cei doi soți aveau responsabilități reciproce, loialitatea reciprocă fiind inclusă. În limita acestor factori, poziția femeii este mult întărită în cadrul familiei, chiar dacă este păstrată subordonarea față de soț. Formele grave ale violenței împotriva femeii în familie ocupă o poziție socio-culturală specifică, în sensul că acestea sunt privite ca fiind legitime doar în anumite cazuri justificate, deși noi astăzi, afirmăm cu toată tăria că violența domestică nu este justificată în nici un fel de situație. Spre exemplu, adulterul era considerat în mod tradițional un motiv întemeiat de administrare a unei violențe fizice severe. Însă violența sistemică și extrem de dură era asociată cu forme de dezagregare a familiei, cu tulburări comportamentale, potențate și de consumul de alcool. Comunitatea nu aproba astfel de forme severe și constante de violență, ci erau considerate semne ale vieții de familie dezorganizate, ale prezenței unor tulburări de comportament și care nu aveau o legitimitate socială. Pe lângă noțiunile de legitim- nelegitim, trebuie luate în considerare și cele de toleranță- acceptare. În cultura tradițională, toleranța- acceptarea violenței față de femei era în raport cu legitimitatea acesteia. Astfel în interiorul familiei abuzarea femeii era considerată ca fiind un comportament legitim al soțului sau al tatălui, în consecință violentarea era tolerată chiar de către femeia abuzată și, implicit de comunitate. Din păcate auzim și astăzi afirmații de genul „ e casa omului, poate face ceea ce vrea el”, astfel se încalcă flagrant drepturi și libertăți ale femeii abuzate. E adevărat că ordinea socială se bazează pe principiul nonintervenției comunității în problemele de familie, iar opinia publică, deși dezaproba astfel de comportamente nu putea intervenii decât în mod excepțional. Așadar, toleranța comunității față de violența domestică era favorizată atât de legitimitatea atribuită, cât și lipsa modalităților legate de intervenție. În consecință, Elena Zamfir susține că există două atitudini culturale diferite în fața violenței domestice, de-alungul istoriei societății românești. Prima ar fi cea a autorității masculine, care include și o violență legitimă susținută și de toleranța față de o violență susținută, în numele principiului nonintervenției. A doua ar fi cea modernă a egalității și respectului susținuță de elemente romantice. 2.2. Violența împotriva femeii în perioada de tranziție:

Termenul de „tranziție” este utilizat curent în sociologie într-un sens destul de vag, semnificând „ trecerea unui sistem social de la un mod de organizare la altul”. După 1989 a crescut nivelul de agresivitate socială. Nu se știe cu certitudine dacă acest fapt a a determinat și creșterea agresivității în familie, dar cu siguranță după 1989 abuzurile sexuale împotriva femeilor a crescut. Societatea românească era înainte de 1990 o societate în care sexualitatea era trecută sub tăcere, pe de o parte datorită mentalității tradiționale, pe de altă parte, datorită specificului regimului comunist care a provocat un fel de austeritate morală, sexualitatea fiind incompatibilă cu aceasta. După 1990, „sexualitatea a devenit un subiect în programa școlară și a început să fie discutat în mass-media, iar atitudinile și comportamentele față de sexualitate s-au liberalizat brusc și rapid”. Violența produsă structural de procesul de tranziție de la familia tradițională la cea modernă, sunt înlocuite treptat paternurile tradiționale cu procese de negociere și realizare a înțelegerii între membrii familiei, în stabilirea autorității și diviziunea rolurilor. Această trecere de la paternurile susținute de o tradiție puternică la modele determinate prin decizie la nivelul familiei crește riscul apelării la violență ca mijloc de reglementare a relațiilor reciproce, aceasta fiind o violență de tip instrumental, atunci când agresorul controlează victima pentru a obține ceea ce-și dorește de la ea. Factorul cel mai important în cauzalitatea violenței împotriva femeii în societatea noastră nu ține de persistența modelelor tradiționale, ci de dezorganizarea socială. Această dezorganizare socială devine principalul element al violenței împotriva femeii în societate românească, accentul fiind pus în anumite segmente ale colectivității caracterizate de sărăcia extremă, distrugerea uniunii conjugale, delincvenți și în majoritatea cazurilor alcoolismul. Persistența modelelor tradiționale pare a fi un factor facilitator, și nu unul determinant. Elena Zamfir susține că prima parte a perioadei de tranziție introduce o serie de factori suplimentari: – stresul social, este o importantă sursă a violenței care este adesea îndreptată asupra membrului mai slab din familie sau împotriva femeilor ca obiecte sexuale, în afara familiei. – criza de autoritate din cadrul poliției, în primii ani ai tranziției, a acționat încet asupra acestui organism, mai ales în situațiile în care acestea erau definite clar din punct de vedere cultural și legal. – criza încrederii în sistemul juridic. Percepția publică asupra funcționării sistemului juridic a determinat reticențe serioase în apelarea la intervenția justiției. – liberalizarea sexuală bruscă, mai ales sub influența mass-media, a accentuat imaginea femeii ca obiect sexual. Explozia industriei sexuale și a prostituției a degradat și mai mult imaginea publică a femeii, expunând-o asupra manifestărilor violente cu conotații sexuale predominante. – agravarea sărăciei a determinat dependența reciprocă în cadrul familiei, limitând posibilitățile femeii de a se apăra împotriva violenței domestice. Probabil că cel mai important factor al dependenței reciproce în familie îl reprezintă criza locuințelor. Se pare că primii ani ai tranziției au fost caracterizați de o creștere generală a criminalității, în toate formele sale.

2.3. Evoluția fenomenului violenței domestice în România: În România, abia după 1996, fenomenul violenței domestice capătă dimensiuni de politică publică, fiind înființat primul Centru Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie, acesta fiind înființat în baza H.G. nr. 852 din septembrie 1996. Acesta este singurul Centru de stat care acordă servicii sociale victimelor violenței domestice până în anul 2003, fiind acoperit de serviciile organizațiilor neguvernamentale. Însă în anul 2000 autoritățile publice au dezvoltat un sistem prin care se puteau raporta și înregistra cazurile de violență domestică, ajungând astfel în 2003 să se aprobe Legea nr. 217 privind Prevenirea și combaterea violenței în familie și se înființează Agenția Națională pentru Protecția Familiei și tot în anul 2003 se înființează și Coaliția Națională a ONG-urilor Implicate în Programe privind Violența asupra Femeii ce era format din 33 de organizații neguvernamentale ce se ocupa cu programe de combatere a violenței în familie. În 2004, Agenția Națională pentru Protecția Familiei a realizat o hartă a instituțiilor care se ocupau de această problemă, la nivel național înregistrându-se astfel un număr de 60 de unități care lucrează în domeniul protecției victimelor, dintre acestea sunt: 9 instituții de stat, 17 instituții cu finanțare public-privat și 34 de organizații nonguvernamentale. La nivelul guvernului, în baza H.G. nr. 686/2005 a luat ființă Strategia Națională în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului violenței în familie, fiind aprobată până în anul 2007. Conform Agenției Naționale pentru Protecție Familiei în perioada 2004-2008 s-a înregistrat în România, un număr total de cazuri de violență domestică de 47.334, iar din acestea 677 s-au soldat cu decesul victimei. Acest număr de cazuri fiind reprezentat într-o reprezentare grafică înregistrată pe ani. Această reprezentare fiind una oficială.

Sursă: ANPF 2009 Fig.1 Situația cazurilor de violență în familie (2004-2008)

Așa cum observăm în grafica de mai sus, numărul victimelor violentei domestice crește de la an la an. Însă acest număr de victime este doar cel înregistrat însă nu și cel real, datorită faptului că multe dintre victimele violenței domestice nu au curajul să declare acest lucru. Centrul Parteneriat pentru Egalitate a realizat o cercetare la nivel național care a implicat un număr de 1806 persoane între 18 și 65 de ani în care a evidențiat faptul că 17,8% dintre victimele violenței sunt femei. Un studiu realizat în iulie 2013, de către Barometrul De Opinie Publică Adevărul despre România cu privire la violențe domestică, a fost realizat pe un eșantion de 1.050 de persoane cu vârste peste 18 ani, a arătat faptul că 65.9% dintre cei intervievați cunosc cazuri în care victima violenței era soția. Tot în acest studiu la întrebarea ce se referă la cine ar trebui să intervină în cazul unui abuz fizic,79,5% dintre intervievați au răspuns că poliția are această autoritate și această putere majoră și într-un procent de 29,3% ar putea intervenii și rudele. Se pare că, în ceea ce privește atitudinea față de violența în familie, populației din România este semnificativ mai îngăduitoare față de acest fenomen social, spun acest lucru bazându-mă pe același studiu unde populația cercetată a răspuns într-un procentaj de 30,9% că femeile mai sunt bătute și din vina lor, într-un procentaj de 14,5% că un bărbat dacă nu-si bate soția nu o iubește și că bătaia este ruptă din rai, iată că această toleranță ridicată față de violența în familie, împreună cu vehicularea clișeelor referitoare la violență, generează în multe dintre cazuri considerarea comportamentului ca fiind unul absolut normal, în consecință comportamentul violent deghizat în normalitate se transmite de la o generație la alta.

I.3. Forme ale violenței în familie

În literatura de specialitate întâlnim, în general, următoarele forme ale violenței domestice: violența agresiune, violența pedeapsă, violența pedeapsă cu simetrie latentă, violența fizică, violența psihologică, violența emoțională, violența economică, abuz sexual și incestul. Cercetătorii francezi Reynaldo Perrone și Martine Nannini explică pe scurt aceste forme de agresiune astfel:

Violența agresiune se manifestă între doi parteneri implicați într-o relație egalitară, în care aceștia își aplică lovituri în mod egal. Ambii parteneri revendică același statut de forță și putere. Confruntarea este la nivel existențial, întrucât cel care domină, in plan fizic poate fi dominat la nivel psihic. În cazau agresiunii între adulți, partenerii acceptă confruntarea și luptă. Se lovesc, se luptă, se insultă reciproc, fac scandal și dramatizează. O femeie brutalizată va recunoaște că a fost bătută de către soț, dar va pretinde că nu îi este teamă.

Violența pedeapsă apare în relația complementară în care cei doi parteneri se află pe poziții inegale. Se manifestă sub formă de pedeapsă, sancțiune, maltratare, tortură, neglijență sau lipsa de grijă. Unul dintre parteneri este superior celuilalt, astfel că cel inferior este supus unor pedepse la care nu poate reacționa, neavând puterea necesară și nici alte alternative. În aceste cazuri posibilitățile de salvare sunt reduse, fiindcă sechelele pot fi profunde, iar respectul de sine aproape distrus. La agresor există în acest caz o foarte slabă conștientizarea a violenței.

Violența pedeapsă cu simetrie latentă este o variantă de violență-pedeapsă, însă cel inferior opune rezistență actului de violență în ciuda raportului defavorabil de forță.

Violența fizică este forma de abuz cea mai frecvent întâlnită, prin care abuzatorul produce o suferință fizică victimei sale: înjunghiere, împinsul, vătămarea prin folosirea de obiecte contondente, a pumnilor, a picioarelor, efectele violenței fizice sunt cele mai vizibile. Motivele pe care le invocă femeile victime ale agresiunii fizice care încă doresc să locuiască cu agresorii lor sunt faptul că există sentimente de iubire, au copii împreună și vor ca aceștia să locuiască cu ambii părinți, ele încercă să le găsească scuze agresorilor lor și să facă situația să nu pară chiar dramatică.

Violența psihologică se manifestă prin instalarea fricii, aceasta fiind modalitate prin care abuzatorul își pregătește terenul pentru a-și domina victima și a putea face ceea ce-și dorește. Abuzatorul poate prelua controlul asupra victimei atât prin amenințare cât și prin izolarea și dezinformarea victimei, poate fi o persoană aparent liniștită sau una zgomotoasă, își poate urmării scopul subtil sau fățiș. Abuzatorul subtil se poate manifesta prin dorința de a-și petrece timpul cu persoana iubită, dezinformându-o de situațiile reale. Comportamentul violentei psihologice poate include și cuvinte jignitoare, în public sau în spațiul privat, acuze de infidelitate, învinovățirea pentru tot ceea ce se întâmplă.

Violența emoțională se produce atunci când o persoană urmărește să sublimeze personalitatea altei persoane. Modul de realizare pornește de la critici și insulte ce dau naștere unor sentimente de superioritate până la manipulare.

Violența economică în acest caz, agresorul duce victima într-o poziție financiară dependentă, iar abuzatorul va decide modul în care se vor cheltuii banii.

Violența socială reprezintă o formă de violență psihologică pasivă, care constă în controlarea victimei, îi este interzis să vorbească sau să se vadă cu familia, prietenii, îi retrage dreptul de informare, îi monitorizează toate activitățile astfel rezultând întreruperea sau insuficiența relațiilor sociale.

Violența sexuală reprezintă acea formă de agresiune în care victima este forțată să întrețină relații sexuale împotriva dorinței sale.

Cea mai răspândită formă de violență este aceea de maltratare și cea de incest. Această formă de violență, care este cea mai ascunsă opiniei publice, se manifestă de regulă în familiile în care mama nu-și mai poate exercita îndatoririle conjugale sau unde ea lipsește.

Sfânta Scriptură interzice de asemenea raporturile sexuale între rude: „ Nici unul dintre voi să nu se apropie de ruda lui de sânge ca să-i descopere goliciunea”.

I.4. Factorii violenței domestice

Din punctul de vedere al sociologilor, familia reprezintă „ grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație, rudenie, caracterizat prin comunitatea de viață, interese și întrajutorare”sau drept „ grupul social fundamental care asigură menținerea continuității biologice a societății prin procrearea, îngrijirea și educarea copiilor, precum și menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți a limbii, obiceiurilor și modelelor de conduită”. În raport cu individul și societatea, familia îndeplinește funcțiile fundamentale: biologice, sanitară, economică, de solidaritate familială, pedagogico-educativă.

Juridic vorbind, familia reprezintă „ grupul de persoane în care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, inclusiv adopție, precum și alte raporturi asimilate celor de familie.”

Sorin Rădulescu precizează că, deși fiecare caz de violență conjugală se desfășoară în condiții specifice și are cauze particulare, există, totuși și o serie de factori comuni care definesc existența și tendințele acestui fenomen. Acești factori vizează, atitudinile și stereotipurile sociale cu privire la rolul de dominanță al femeii și cel de subordonată, acest aspect relevând inegalitățile dintre sexe, denumirea de organizație „patriarhală” a familiei și a societății este în funcție de autoritatea și puterea bărbatului. Aceasta semnifică ideea că „ bărbatul trebuie să exercite obligatoriu puterea și autoritatea asupra femeii, că întregul cămin aparține bărbatului și că femeia este obligată să suporte violența aplicată de către soț.”

Specialiștii din cadrul Institutului pentru Cercetarea și Prevenția Criminalității din România consideră că violența conjugală este o discriminare, reprezentând concepția că statutul social al femeii este inferior comparativ cu cel al bărbatului. Dincolo de acest aspect, violența conjugală este un efect al corelației dintre mai mulți factori sociali, economici și culturali.

În opinia lui Mastacan Olivian, factorii principali care determină sau favorizează violența conjugală sunt:

Violența pornită de la modul de administrare a bugetului familial:

Multe dintre conflictele apărute în familie se datorează modului în care se administrează bugetul familial. Conflictele și implicit acte de agresiune pot apărea și din cauza lipsei de resurse financiare, mai ales când soțul este șomer, iar bugetul familiei este destul de scăzut și nu acoperă cheltuielile necesare traiului zilnic. Sărăcia este o cauză a violenței. Dependența economică a femeii sau accesul ei limitat pe piața muncii pot contribuii la crearea unor astfel de conflicte, adăugându-se la acestea și un număr mare de copii nedoriți.

Consumul de alcool și alcoolismul

Numeroase incidente în familie au loc în momentul în care unul sau ambii parteneri sunt consumatori de alcool. Acesta este folosite de către agresor ca o scuză pentru motivația tendințelor sale de violență.

Gelozia

Este un alt factor care determină violența conjugală, mai ales atunci când, în concordanță cu prejudecățile sexuale, arătând o groaznică apartenență față de femei, solicitându-i o fidelitate absolută ajungând să-i interzică contracepția, pentru a o avea strâns legată de el sau ajungând și la violență pentru a-i insufla frica și autoritatea sa masculină.

Problemele sexuale ale cuplului

În alte cazuri, gelozia soțului și comportamentul său violent, se datorează unor probleme sexuale cum ar fi impotența sau frigiditatea soției. Neînțelegerile sexuale din timpul căsătoriei pot fi o formă de compensare a unui deficit al partenerei care împiedică conviețuirea armonioasă în cadrul cuplului.

Certurile cu privire la copii rezultați din conviețuirea comună sau cu un alt partener

În general bărbații consideră că cea mai bună modalitate de educare a copiilor o constituie bătaia, apreciere care poate intra în conflict cu concepția partenerei și de aici apar numeroase certuri sau conflicte care degenerează, de cele mai multe ori, în acte de violență îndreptate către soție. Sau dacă aceștia provin din altă căsătorie a femeii, indiferent de faptul că soțul i-a acceptat la început, pentru a se răzbuna pe femeie iscă un scandal dând vina pe copii.

Dorința soției de a devenii independentă economic

Actele de violență, unele dintre ele, apar în familie în urma exprimării dorinței, femeii de a muncii în afara căminului conjugal, sau de a-și ridica statutul educațional.

Șomajul

Induce soțului o stare de inferioritate socială și un sentiment de devalorizare a cărei intensitate variază în funcție de poziția din cadrul familiei, fiind însoțit de o pierdere a prestigiului sau de „ cap al familiei”.

Înțelegerea și cooperarea în cadrul familiei constituie premisele importante ale evitării conflictelor între soți. În acele familii în care deciziile sunt luate în comun și unde soția este foarte puțin dependentă economic de partener, violența este ori absentă, ori accidentală.

De asemenea, o bună colaborare între parteneri permite trecerea cu mai mult succes peste acele perioade sau episoade de criză care fac să sporească gradul de agresivitate și tendințele de violență în cadrul familiei.

Capitolul II Politici sociale de prevenire și combatere a violenței domestice

II.1. Politici de protecție specială

Principalul loc al socializării și al dezvoltării ființei umane este familia. Dacă procesul de dezvoltare al personalității este afectat, consecințele vor fi ireversibile și se vor resimții la nivelul întregii comunități. Comportamentele învățate în familie sunt reproduse în cadrul comunității. Într-o familie relațiile dintre membri trebuie să se bazeze pe echilibru, egalitate și respect reciproc și nu pe raporturi de putere.

Începând din 1990, România s-a aflat în fața unei profunde schimbări de optică în orientarea strategiilor și politicilor de protecție a familiei. În legislația românească familia este ocrotită prin lege. Întemeierea unei familii, conform art. 44 din Constituția României, are loc în baza liberului consimțământ dintre soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatoririle părinților de a asigura creșterea și instruirea copiilor.

Trecerea violenței în familie pe agenda publică a rezultat importante aprobări legislative, acestea fiind: introducerea în Codul Penal a unor sancțiunilor mai mari, prevăzute, în special, pentru agresiunile săvârșite în cadrul familiei, însă cea mai importantă măsură în domeniul luptei împotriva violenței domestice este adoptarea și promulgarea, în luna mai a anului 2003, a Legii Nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, intrată în vigoare la 25 august 2003. Această lege fiind modificată și completată în anul 2012 prin Legea 25/ 2012 și republicată în anul 2014.

O altă consecință a transferului problemei violenței domestice din zona privată în zona publică este înființarea unor centre de adăpost destinate victimelor violenței domestice, precum și derularea unor programe și campanii de comunicare publică, care a venit în sprijinul informării și educării populației.

Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie cu modificările și completările ulterioare, contribuie în mod special la evoluția legislației românești în ceea ce privește protecția drepturilor omului, ținând cont de frecvența cazurilor de violență în familie și consecințele fizice și psihice deosebit de grave ale acestui fenomen.

Apariția cadrului legislativ în ceea ce privește problematica fenomenului violenței în familie este rezultatul colaborării dintre societatea civilă și autoritățile publice, el reprezentând interesul clasei politice românești în privința prevenirii și combaterii acestui fenomen.

În stabilirea cadrului normativ, primul pas făcut a fost apariția Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, care definește termenul de „violență în familie” și stabilește ca obiectiv de interes național ocrotirea familiei. Capitolul II art. 8-11, statuează înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Familiei (A.N.P.F.) și schițează obiectivele și atribuțiile acesteia.

Ordonanța de Guvern nr. 95/2003 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 asigură o mai bună utilizarea a banilor publici. Totodată această Ordonanță stabilește mai clar structura , obiectivele și atribuțiile A.N.P.F.

Centrul Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie a fost înființat prin H.G. nr. 852/1996, fiind o instituție bugetară cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Centrul are ca obiectiv de activitate combaterea fenomenului violenței în familie, creând o bază de date referitoare la amploarea acestui fenomen, pe baza cazurilor avute în observație.

Într-o asemenea problemă gravă, cum este violența domestică, legea prevede „Adăposturile publice trebuie să asigure gratuit următoarele servicii sociale, cu respectarea standardelor de calitate, atât victimei, cât și minorilor aflați în îngrijirea acesteia: protecție împotriva agresorului, îngrijire medicală, hrană, cazare, asistență psihologică și consiliere juridică, pe o perioadă determinată, până la rezolvarea situației familiale. În cazul persoanelor care nu își pot asigura singure cazarea și hrana, acestea vor avea drept de ședere în adăpost până la rezolvarea acestor deziderate de către stat sau de către organizațiile nonguvernamentale, prin cursuri de calificare profesională, internarea minorilor în așezăminte sociale.”

Așadar, din start o paletă de servicii care să asigure o cât mai bună și mai rapidă recuperare a victimelor violenței domestice, însă singura problemă o reprezintă faptul că aceste adăposturi publice sunt foarte puține, că juriștii, medicii, polițiștii și asistenții sociali specializați sunt foarte puțini. În acest sens psihologul Maria Stoian, președintele ADPARE, spune: „adăposturile sunt esențiale. Nu reușești să faci nici o terapie, să începi nici o consiliere atâta timp cât victima trăiește în mediul violent. E ca în povestea cu meșterul Manole: tot ce clădești ziua se surpă în timpul nopții. Degeaba se încearcă să-i reclădești stima de sine, să o faci să se regăsească,să-i clarifici ideile, scopul în viață, dacă ea se întoarce într-un loc unde cineva o bate, o umilește, îi tot repetă că e o proastă. Niciodată să nu ignori faptul că o femeie bătută se consideră vinovată și, ca urmare crede că-și merită soarta. Chiar și în condițiile normale de terapie, despărțită de agresor, este foarte greu să-i clădești valorile, să o faci să gândească asertiv. Să nu uiți că ele ajung în terapie după zece, cincisprezece, poate chiar mai mulți ani de tratament agresiv, umilitor.”

În ultimii 20 de ani, s-a vorbit despre violența domestică doar în cazurile în care s-a produs decesul victimei. La București, s-au schimbat guverne, prim-miniștri, președinți și consilieri, dar problema violenței domestice a lipsit din agendele publice, se poate spune că ignoranța a crescut odată cu statisticele crescute ale abuzurilor conjugale. Acest fapt a crescut suficient de mare pentru ca un angajat al Ministerului de Interne să-și execute soția într-un coafor unde aceasta era angajată, un coafor din centru Bucureștiului. Ironia sorții fiind faptul că victima depusese plângere la Poliție împotriva soțului înainte cu patru zile de producerea acestui incident, și nu s-a făcut nimic, drept dovadă că în țara asta se moare cu dreptatea în mână. Crima acestui agresor riscă să nu fie percepută ca fiind ceea ce este: greșeala unui sistem care a eșuat la toate capitolele ce țin de protecția victimelor violenței familiale. Victimele violenței domestice nu au beneficiat niciodată de protecție reală, susțin reprezentanții organizațiilor nonguvernamentale care se luptă cu fenomenul.

Moartea acestei femei s-a transformat într-un apel de trezire pentru autorități , iar în urma campaniei „ Durerea nu este iubire” demarată în luna septembrie 2011 de către Acasă TV, au fost peste 74.000 de persoane care au semnat petiția și sute de femei care au mărturisit coșmarul prin care trec, lux de amănunte, dar pe care le trăiesc în fiecare zi fără să aibă nici o protecție sau șansă de salvare, acestea au urgentat promulgarea Legii pentru Prevenirea și Combaterea Violenței în Familie.

În anul 2012 pe 8 martie, Traian Băsescu a semnat Decretul pentru promulgarea Legii privind modificarea și completarea Legii 217/2003 schimbările prevedeau următoarele:

Victima poate cere Instanței un ordin de protecție și de restrictive față de agresor;

Legea prevede că violența în familie se poate manifesta prin violență verbal, psihologică, fizică, sexuală sau spiritual,

Victima violenței în familie are dreptul la respectarea personalității, demnității și vieții sale privare, la protecție specială, la servicii de consiliere, reabilitare, reintegrare, asistență medicală generală, asistență soaială, consiliere și asistență juridica gratuită;

Victima are dreptul să se adreseze instanței, să solicite ordin de protecție cu character provizoriu, iar instanța poate să interzică agresorului să rămână sau să se întoarcă în locuința comună, să-l oblige pe aggressor să suporte unele costuri, suportate de victimă.

Victima poate cere un ordin de restrictive care prevede evacuarea agresorului de la domiciluil comun, păstrarea distanței de minim 200 m, față de persoana vătămată, interzicerea oricărui contact telefonic, corespondențe. Acest ordin de restricție nu poate depășii o perioadă de 2 ani.

Legea prevede și sancționarea cu amendă între 1.000 și 5.000 de lei nerespectarea acestor restricții.

Un pas important pentru stoparea violenței în familie a fost făcută prin promulgarea acestei legi. Deși noua lege reașează fundamentele combaterii fenomenului, permițând femeilor abuzate să ceară ordin de protecție și restricție, garantându-le accesul gratuit în sistemul de consiliere și adăpostire creat de stat, subfinanțarea acută amenință să păstreze actualitatea abuzului conjugal.

După cum am mai spus, în țara noastră sunt 53 de centre care oferă asistență și consiliere destinate victimelor violenței domestice. Doar 37 dintre acestea furnizează și găzduire, dispunând de 669 de locuri, conform cifrelor furnizate de Ministerul Muncii și Familiei, dar sunt județe în care nu există nici un astfel de centru astfel că nu se acoperă decât 4% din nevoile victimelor violenței în familie.

Interesant este faptul că primele adăposturi pentru victime au fost create de către foste victime ale violenței domestice, femei care înțelegeau din perspectiva victimei, criza și riscurile generate de violența în familie.

În concluzie violența în familie reprezintă o problemă socială cu consecințe grave atât pentru familia care trăiește în violență, cât și pentru comunitatea care nu intervine și nu rezonează prin compasiune la suferința celuilalt.

II.2. Cadrul legislativ privind violența în familie.

Încă de la începuturile lor, legile care există, se adresează diferitelor forme de violență. Pentru creștinătate, cele zece porunci sunt sunt un model de legislație complexe care există azi pe plen internațional și la nivel național.

Violența a fost întotdeauna cel mai mare adversar al stării de sănătatea individului și grupului. „Legislația stipulează cadrul de funcționare a serviciilor. Există o relație biunivocă între mentalitate și legislație. Astfel, în măsura în care mentalitatea va reflecta ca pe o stare de urgență socială fenomenul de violență domestică, la nivelul legislației vor apărea reglementările necesare pentru crearea serviciilor adecvate. Pe de altă parte, o dată create aceste servicii, ele influențează mentalitatea, impunându-i o reconsiderare, o mai profundă conștientizare a fenomenului.”

Elementele legislative care reglementează și apără victimele violenței în familie în România: Constituția României, Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, Codul Penal, Legea nr. 211/2004 privind măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, Legea nr.202/2002 privind egalitatea de șanse între famei și barbate, Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Ordinul nr. 384/306/993 din 2004 pentru aprobarea procedurii de conlucrare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie.

Constituția României: garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice fără privilegii sau dinscriminări (art.16), precum și drepturile și libertățile tuturor persoanelor. Deasemenea, susține faptul că nici o persoană nu poate fi supusă niciunui tip de tortură sau oricărei de pedeapsă, oricărei forme de tortură degradante și inumane. Articolul 23, declară drept inviolabile libertatea individuală și siguranța persoanei, și are dreptul la apărare conform art.24.

Stabilirea prin Constituție a acestor drepturi înseamnă și respectarea libertăților și drepturilor femeii și interzicerea supunerii acesteia la orice act de violență sau tratament care să atanteze la siguranța sa. În cazul încălcării unuia sau altuia dintre aceste drepturi sau libertăți, femeia poate și trebuie să beneficieze de protecția legii.

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie este cea mai imporatentă măsură luată în domeniul luptei împotriva violenței domestice. Aceasta a fost promulgată și a intrat în vigoare la 25 august 2003, ulterior fiind modificată și completată în data de 9 martie 2012 și a fost republicată în anul 2014. Legea fiind imbunătățită.

Codul Penal. Prin Legea nr.197/2000, s-a modificat Codul Penal al României, fiind introduse o serie de noi reglementări menite să protejeze familia, pentru că legislația penală românească nu asigura o protecție juridică specială victimelor violenței în familie.

Potrivit autoarei Ina Maria-Ropotică, până în anul 2000, pedepsele pentru violența domestică erau reglementate de Legea nr. 61/1991 privind sancțiunea faptelor de încălcarea a unor norme de convenție socială, a ordinii și liniștii publice, modificată prin Legea nr 2/ 2000 și republicată în 18 august 2000. În afara acestor acte normative, care reglementau expres violența în cupluri, Codul Penal nu conține nici o dispoziție specială în materie.

Legea nr.197/2000 a modificat și completat semnificativ dispozițiile Codului Penal acesta ajungând să reglementeze pentru întâia oară violența domestică, s-a recunoscut în acest mod, pericolul social crescut al acestui tip de violență. În urma căreia, Codul Penal a-a modificat prin Legea nr. 197/2000 care stabilește măsurile și sancțiunile aplicate persoanelor care săvârșesc acte de violență împotriva membrilor familiei cauzatoare de suferință fizică sau psihică, cum ar fi art.75 alin. 1, lit.b. „săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime, prin violențe asupra membrilor familiei pri prin metode sau mijloace care reprezintă peericol public.”

Legea nr.211/2004 privind luarea de măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor. Această lege reglementează unele măsuri de informare a victimelor infracțiunilor cu privire la drepturile acestora precum și de consiliere psihologică, asistență juridical gratuită și compensație financiară acordată de către stat victimelor infracțiunilor. În baza articolului 14, victimele beneficiază de asistență juridică la cerere. Conform art.21, aliniatul 1 litera a. persoanelor asupra cărăra a fost săvârșită o tentativă de omor sau o infracțiune se vătămare corporală gravă, o infracțiune intenționată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei sau o infracțiune de viol, primesc, la cerere, compensații financiare.

Legea nr.202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și barbate. Aceasta a fost prima lege din România cu stricte obligatii în domeniul egalității de șanse între femei și barbate. Legea a fost modificată și completată prin Ordonanța de Guvern nr.84/2004 în baza acestei legi a fost înființată Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între femei și barbate. Legea cuprinde prevederi privind plata egală pntru muncă de valoare egală, măsuri concrete de reacție ale angajatorului la o plângere privind discriminarea pe bază de sexe și obligații ale angajatorului de a aduce la cunoștință angajaților prevederile acestei legi.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. În baza acestei legi, copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente sau neglijență.

Ordinal nr.384/306/993 din 2004 pentru aprobarea procedurilor de colaborare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie. Acest ordin reglementează cooperarea în activitatea de prevenire și monitorizare a violenței în familie dintre cele trei ministere care au atribuții în domeniu, acestea fiind: Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Sănătății Publice. Art. 2 din anexa 1 identifică instituțiile locale care vor încheia contracte de colaborare în vederea prevenirii și monitorizării cazurilor de violență domestică: comandamentele de jandarmi, direcțiile de sănătate publică, direcțiile pentru dialog, familie și solidaritate socială prin compartimente cu atribuții în combaterea violenței în familie și unității pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Prin intermediul acestora se vor stabilii activitățile ce vor fi desfășurate în plan local, conform art.3 al ordinului.

II.3. Prevenirea și combaterea violenței în familie

II.3.1. Instrumente juridice de prevenire a violenței în familie

Se pare că au fost propuse și aplicate numeroase strategii de prevenție în combaterea cazurilor de violență în familie, însă s-a ajuns la concluzia că, pentru scăderea numărului de cazuri și pentru reducerea efectelor negative pe care le are violența în familie asupra membrilor săi, trebuie să se intervină la nivelul tuturor planurilor afectate de această problemă, acestea fiind: individual, familial, comunitar, social și al instituțiilor acestuia. Programele de prevenire a violenței în familie, în funcție de grupul căreia i se adresează, pot fi de trei tipuri:

Prevenirea primară face parte din demersul general de reducere a incidenței violenței înainte ca aceasta să aibă loc. Prevenirea primară se referă la acțiunile, programele, campaniile adresate unei populații mai mari ( țară, județ, oraș), în vederea stabilizării acestora și reducerii toleranței la violență. Prevenirea primară este strâns legată de eforturile politice de a crea legi și servicii de specialitate în cadrul comunităților.

Prevenirea secundară este inclusă în activitatea serviciilor și are ca obiectiv identificarea persoanelor care se află în situație de risc sau a identificării factorilor de risc în producerea violenței. Aceasta se adresează grupurilor cu risc mare de a manifesta un comportament de victimizare. Acestea pot fi copii și adolescenții care trăiesc în familii cu violență, femeile fără loc de muncă sau cu venituri reduse și dependente de cineva, șomerii, etc. Prevenirea secundară se instituie în cazurile identificate și are ca obiectiv o intervenție rapidă și adecvată. Implică și o serie de inițiative reușite care se pun în prezent în practică progresivă sub impulsul ONG-urilor și a Direcției de Protecție a Copilului: servicii de sprijin telefonic, locuri de întâlnire și informare pentru părinți, centre de primire a mamelor maltratate,etc.

Prevenirea terțiară vizează diminuarea condițiilor de producere a violenței în cuplurile care se confruntă cu violență. Această ultimă formă este îndreptată mai mult spre intervenție referindu-se la grupurile afectate deja de violența domestică: victimele femei, copii și agresori. Vizează prevenirea recidivei, sancționarea agresorilor, recuperarea lor, siguranța victimei, tratarea efectelor sau consecințelor acestor comportamente (terapie post-traumatică, psihoterapie, tratamentul tulburărilor afective și medicale, autonomizarea victimei, măsuri de protecție, cunoașterea drepturilor ). Prevenirea terțiară se realizează prin intervenția organizațiilor și a organismelor abilitate să dezvolte servicii de specialitate.

Prevenire violenței în familie, conform Institutului pentru Prevenirea și Combaterea Criminalității este „un ansamblu de politici, măsuri, tehnici care în afara cadrului justiției penale, vizează reducerea diferitelor tipuri de comportamente agresive ce aduce prejudicii familiei și societății, considerate ca fiind ilicite.”

Prevenirea este completată cu modalități și forme de control pentru integrare socială și are ca scop mobilizarea mai rațională și mai eficientă a resurselor pentru combaterea unor astfel de comportamente deviante.

Scopul prevenirii, pe lângă ajutorarea eventualelor victime prin consiliera juridică și psihologică, măsuri de protecție anti-violență adresate agresorilor, măsuri de protecție adresate victimelor, precum și măsuri la nivel macro-social și macro-economic.

II.3.2 Prevenirea violenței împotriva femeilor din perspectivă globală

După cum afirmă și autoare Maria Roth-Szamoskozi, progresul ultimilor 25 de ani, pe plan sociala constat în definirea violenței împotriva femeilor ca un subiect al drepturilor omului.

În anul 1979, Convenția Națiunilor Unite pentru Eliminarea discriminării în privința femeii, adoptată de către ONU, a făcut un pas hotărât în susținerea drepturilor femeii ca drepturi ale omului. Ea a definit încălcarea drepturilor femeilor în felul următor: orice formă de discriminare, excludere sau restrângere a libertăților femeii, a cărui rezultat sau scop este de a împiedica sau de a face imposibilă recunoașterea, valorizarea sau practicarea drepturilor lor în sfera politică, economică, socială, civilă sau în orice alt domeniu.

Mai târziu în anul 1992, Recomandările Comitetului privind eliminarea discriminărilor împotriva femeilor, descrie violența ca fiind o formă de discriminare împotriva femeilor , iar sfera private ca fiind scena pe care se manifestă oprimarea femeilor. Această convenție international s-a bucurat de mai puține mecanisme de implementare decât altele, ceea ce dovedește că importanța acestei problem este un proces încet, datorita unor societăți dominate de legislații ce incă susțin patriarhatul.

În anul 1995, la cea de-a doua Conferință mondială de la Beijing privind condiția femeii, se lansează oPlatformă de acțiuni, dorind să impună egalitate de șanse între femei și barbate în toate Statele lumii. În această Platformă de acțiunise arată că violența împotriva femeii este o problemă globală, constând în manifestarea puterii bărbaților față de femeile care sunt mult mai slabe, iar această diferență de putere este accentuată de lipsa legislației potrivite.

Astfel că apar concepțiile feminist care pun în evidență inegalitățile de gen. Acestea sunt sisteme speculative la construirea unor strategii de combatere a fenomenului prin diferite măsuri luate în favoarea victimei, pentru prevenirea violenței precum și pentru tragerea la răspunderea a agresorilor. În centrul acestei concepții feministe se află necessitatea schimbărilor atitudinii societății față de concepțiile de masculinitate și feminitate.

De asemenea contribuția feminismului la practicarea muncii sociale în folosul victimelor, este un mare câștig, pentru că această intervenție are un punct de pornire feminist bine conturat ce privește tragerea la răspundere în fața legii a persoanelor vinovate de abuzui, iar dacă se rupe tăcerea în privința acestui fenomen care era considerat „ secret de familie” atunci se poate schimba și atitudinea societății față de violență.șegile și practicile muncii socialenu permit îndepărtarea suficient de rapidă a agresorilor din familie, iar un principiu de bază al practicii constă în asigurarea securității victimei și împiedicarea comiterii în continuare a abuzurilor , astfel a luat naștere noi servicii sociale care țintesc femeile și copii abuzați care reprezintă adesea, alternativă de viață pentru victimele abuzurilor fizice sau sexuale comise în familie. Esența tratamentului este creșterea stimei de sine a victimei și reducerea ei în situația de a-și putea controla propriile stări.

Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminarea femeilor a reușit pregătirea Congreselor Interguvernamentale ale ONU din 1993 și 1995 și a rezoluțiilor lor finale cunoscute drept Declarația de la Viena și cea de la Beijing, care au consacrat statusul egal și drepturile femeilor ca o prioritate pentru guvern și pentru ONU. Ca urmare a activității organizațiilor nonguvernamentale de femei a luat ființă Tribunalul pentru violarea drepturilor femeilor, Iar obiectivul acestuia fiind crearea unui for în care să se poată demonstra lipsurile legislației naționale și necesitatea elaborării unor platforme comune de acțiune pentru protejarea victimelor violenței. Astfel că, feminismul a oferit un sistem consistent privind la relația de putere și gen în contextul violenței. Dar intervenția în vederea limitării fenomenului violenței de gen, ca și cea împotriva celorlalte forme de violență din societate nu a avut succes pe măsura așteptărilor, după cum susține Maria Roth-Szamoskozi, și tocmai de aceea se impune: continuarea cercetărilor pentru o mai bună cunoaștere a tipologiei violenței, continuarea căutării unor formule legale care să nu restricționeze libertățile cetățenilor , dar totodată să permită intervenția în toate cazurile în care viața și sănătatea fizică și psihică a unei persoane, în special ale femeilor și copiilor, când le sunt încălcate drepturile lor; continuarea căutării celor mai bune strategii de combatere a acestei probleme, găsirea resurselor pentru organizarea unui sistem de servicii profesionalizate pentru protejarea victimelor; formarea unor specialiști în cadrul unui sistem acreditat de specializare în această problemă și elaborarea unor programe de prevenire primară a violenței de gen.

Reducerea semnificativă a violenței depinde de amploarea unor acțiuni de informare, susținute se specialiști, a comunității privind modalități de protecție privind violența. Violența în familie, reprezintă o realitate socială și continuă să se arate că ea este un fapt în viața cotidiană, fiind prezentă în toată lumea.

II.4. Servicii sociale destinate victimelor violenței în familie

Femeile victime ale violenței domestice pot apela la diferite servicii care vizează reabilitarea și suportul social al victimei, și servicii sociale pentru prevenirea acestor probleme.

„Serviciile sociale de reabilitare au ca obiectiv principal sănătatea fizică și psihică a victimei violenței domestice.” Pentru intervenția acestor servicii este necesară o echipă formată din asistenți sociali, juriști, psihologi și medici, această echipă este numită echipa pluridisciplinară și au ca obiectiv general formarea unei rețele de sprijin pentru victima violenței domestice care are nevoi multiple. De aceste lucruri se ocupă managerul de caz care are rolul de mediere între victimă și serviciile oferite. Acesta monitorizează și facilitează accesul victimei la serviciile de lungă durată care i se oferă.

„Serviciile de suport reprezintă rețele de sprijin care au rolul de a susține femeia victimă a violenței domestice pe parcursul procesului de reabilitare/ recuperare.” Serviciile de suport sunt o componentă a serviciilor de reabilitare și vizează o intervenție pe termen lung. Acestea pot îndeplinii următoarele funcții: funcția emoțională: este cea mai importantă formă de suport deoarece implică activități de comunicare empatică, asistență psihologică, și se manifestă prin înțelegerea problemelor cu care se confruntă, susținerea necondiționată, prin aceste servicii se încercă creșterea stimei de sine a victimei oferindu-i un confort psihic; funcția cognitivă sau informativă implică furnizarea de informații pe care victima nu le cunoaște și care îi sunt necesare pentru a-și putea depăși situația; funcția de suport material, este necesară mai ales în perioada critică deoarece victima are nevoie de sprijin material, de bani, și de îngrijirea copiilor mai ales în perioada critică a situației. Acest tip de sprijin este temporar, deoarece nu se dorește ca acest sprijin să devină dependența victimei, ci se dorește ca aceasta să devină independentă. Femeia trebuie ajutată să-și recapete încrederea în sine, de aceea rolul asistentului social este foarte important pentru că ajută victima să ajungă la diferitele servicii care să ajute la soluționarea problemei, asistentul social are o funcție de mediere.

„Unele femei consideră că apelarea la serviciile politiei și cele de asistență socială, implică, într-un mod direct, drumuri inutile și explicații interminabile. La toate problemele cu care acestea se confruntă, solicitarea poliției reprezintă o greutate în plus”

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.

Buzducea Doru (coord.), Asistența socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iași, 2010.

Filipescu P. Ion, Tratat de dreptul familiei, Editura All, București, 1996.

Mastacan Olivian, Violența în familie, Editura Biblioteca, Târgoviște, 2006.

Mândrilă Gabriela Carmen, Dinamica familiei și elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003.

Munteanu ana, Munteanu Anca, Violanța traumă, reziliență, Editura Polirom, București, 2011.

Munteanu Ana, Neculau Adrian (coord.), Violența-aspecte psihologice, Editura Polirom, Iași, 2003.

Neamțu George (coord), Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003.

Neculau Adrian, Ferreol, Gilles, Violența. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iași, 2003.

Preda Marian (coord.), Riscuri și inechități sociale în România, Editura Polirom, Iași, 2009.

Rădulescu M. Sorin, Sociologia violenței (intra) familiale, victime și agresori în familie, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Ropotică Ina-Maria, Violența intrafamilială, Editura Universitaria, București, 2007.

Sînzianu Simona Gabriela, Violența în familie prezentată în presa din România, Editura Lumen, 2006.

Stupu Bianca, Nute lăsa bătută! Violanța în familie: coșmarul ca mod de viață, Editura Coreus Grup, București, 2004.

Szamoskozi, Maria Roth, Copii și femeile victime ale violenței, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005.

Șchiopu Ursula, Dicționar Enciclopedic de Psihologie, Editura Babel, București, 1997.

Voinea Maria, Sociologie generală și juridică, Editura Sylvi, București, 2003.

Zamfir Cătalin, Analiza critică a tranziției, Editura Polirom, Iași, 2004.

Zamfir Elena, Zamfir Cătălin, Situația femeii în România, Editura Expert, București, 2000.

Rapoarte:

Asociația Baroului American, Inițiativă Juridică pentru Europa Centrală și Eurasia, Violența în familie în România: legislație și sistem judiciar, raport final, 2007.

Legislație:

Codul Penal.

Constituția României.

Convenția asupra Eliminării tuturor formelor de Discriminare împotriva Femeii.

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie republicată în anul 2014.

Legea nr. 25/2012 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Legea nr.202/2002 republicată în 2007, privind egalitatea de șanse între femei și bărbați.

Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor.

Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Ordinul nr.384/306/993 din 2004 pentru aprobarea procedurii de conlucrare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie.

Ordonanța nr. 95/2003 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Recomandarea Consiliului Europei, R (85) cu privire la problematica violenței intrafamiliale.

Surse web:

www.A.I.T.C.ro

www.acasatv.ro

www.romaniadelazero.ro

www.inscop.ro