Modelarea Cantitativ Multivariata a Proceselor de Consolidare Democratica din Spatiul Est European

TEZǍ DE DOCTORAT

Modelarea cantitativ-multivariată a proceselor de consolidare democratică din spațiul

Cuprins:

Introducere

Capitolul I. Abordări transdisciplinare în teoria consolidării democratice.

Opțiuni epistemico metodologice

I.1. Cunoaștere științifică și incertitudine evenimențială

I.2. Relativism și transdisciplinaritate. Implicații pentru teoria consolidării democratice

I.3. Schimbarea de regim politic. Fundamente și direcții epistemologice

I.4. Paradigma cantitativă în cercetarea tranzitologică. Pledoarie pentru un model matematic al cunoașterii științifice

Capitolul II. Lecții din practica democrației est-europene.

Analize cantitative și grafuri asociate

II.1. Unitățile și variabilele analizei

II.2. Designul cercetării. Algoritmi și metode de analiză

II.3. Modele matematice și rezultate cantitative în analiza consolidării democratice

.

Capitolul III. Modelul centrifug în procesul de

consolidare democratică

III.1. Cultura politică și perspective genetice asupra democrației

III.2. Teorii ale societății civile și mecanismul democratizării de tip centrifug

III.3. Modelul centrifug clasic: Polonia și Cehia

III.4. Un caz deviant de democratizare centrifugă : pattern-ul consolidării democratice în Slovacia

Capitolul IV. Consolidarea democratică de tip centripet.

Repere și prescripții pentru Europa Estică

IV. 1. Transparență instituțională și inginerie politică în consolidarea

democrațiilor est-europene

IV.2. Cazuri exemplare de “democrație experimentală”: România și Bulgaria

IV.3. De la modele centripete la strategii mixte de consolidare democratică: Ungaria

IV.4. Partide politice și dinamici electorale. Repere interacționiste

Capitolul V. Valențele constructivismului metodologic

V.1. Cât de robust este procesul de consolidare democratică est-europeană?

Spre o teorie a consolidării democratice

V.2. De la teoretic la empiric. Valențele modelării și constructivismului științific

V.3. Repere pentru o știință politică matematizată

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Știința contemporană, indiferent de specificul ei, se confruntă cu numeroase mutații venite din nevoia subiectului cunoscător de a optimiza procesele logico-formale sau experimental-reactive și, de a obține inferențe grevate de un grad ridicat de validitate și certitudine. Încercarea omului postmodern de a se elibera de „metapovestirile filosofiei luminilor” și de stereotipurile raționaliste ale cunoașterii au modificat poziția epistemică a subiectului cercetării în raport cu obiectul cercetat. În acest context, schimbarea poziției epistemice se datorează interacțiunii și empatiei subiectului cu obiectul, tocmai pentru a-i surprinde trăsăturile și posibilitățile de dinamică și comportament în sfera realității. Astfel, chiar în intrisecitatea științelor nomotetice asistăm la astfel de mutații și interacțiuni subiect-obiect, interacțiuni menite să confirme posibilitatea de a modela, înțelege și explica referențialul supus investigației.

La nivelul științelor politice, provocările venite din partea transdisciplinarității și a repoziționării epistemice a cercetării sunt extrem de nuanțate. Aceste științe, prin natura lor specifică, nu s-au circumscris niciodată perfect idealului-tip weberian de cercetare. Interacțiunea subiect- obiect este cât se poate de palpabilă, în condițiile în care în acest segment al realului subiectul ni se prezintă în dubla sa ipostază de subiect-obiect. Fără a reitera problematica hermeneuticii subiectului în procesul analitic și gnoseologic, putem observa tendința naturală a științelor politice de a se dezvolta, epistemic, pe calapodul impus de științele experimentale.

Din perspectiva acestor deschideri epistemologice analiza de față își propune să modeleze dinamica sistemelor est-europene în procesul de consolidare democratică. Prin intermediul modelării matematice putem trece dincolo de paradigma clasică subiect-obiect și, putem crea o abordare transdisciplinară a fenomenului, reunind într-un tot unitar elemente eterogene ce au un statut ontologic obiectiv. Astfel, modelarea prin intermediul teoriei grafurilor îi conferă cercetătorului posibilitatea de a aborda din punct de vedere fenomenologic și chiar teleologic complexitatea și evoluția sistemului politic prin tranziția între două etape procesuale.

Motivația alegerii acestei metode matematice rezidă din faptul că prin intermediul unei abordări transdisciplinare a fenomenului, în care demersul cantitativ-numeric este dublat de unul calitativ-interpretativ, cercetătorul poate obține sporuri gnoseologice și poate formula inferențe cu un grad ridicat de validitate și cu acoperire mai vastă la nivelul referențialului politic analizat.

Observând corelația dintre empiric și teoretic în cadrul științelor politice am putea spune faptul că cercetarea politică empirică apare ca o continuare a celei teoretice. În secolul al XX-lea accentul din științele politice a căzut in mod pregnant pe latura empirică, datorită faptului că abordarea teoretică nu a putut îndeplini criterii metodologice de înaltă obiectivitate. Științele politice, ca științe ale realității presupun în permanență colaborarea dintre sfera teoretică și cea empirică. Pornind de la înțelegerea realității vieții sociale și politice, cercetătorul din științele politice va putea realizeza o serie de conexiuni și totodată va conferi semnificațiile cele mai potrivite realității analizate. Abordarea teoretică, întreaga paletă axiologică precum și ideile referitoare la diferite segmente politice sunt indispensabile științei politice, respectiv teoriei politice empirice. Cu toate că nu vom putea postula niciodată perspectiva unei cunoașteri obiective în științele politice, doar prin îmbinarea dimensiunii teoretice cu cea empirică științele politice pot conferi o imagine complexă, grevată de un grad ridicat de certitudine, asupra dimeniunii politice supuse investigației.

Teoria empirică are un rol instrumental, ea e cea care configurează analistului politic ipoteze, variabile și modele testabile empiric. Îmbinând dimensiunea teoretică cu cea empirică în arealul științelor politice am putea explica, reliefa și prevedea anumite situații politice. Teoria politică va avea ca principală preocupare formularea modelelor explicative abstracte pe care analiza politică empirică le validează sau le respinge. Datele și informațiile obținute din cercetarea empirică nu vor putea fi înțelese dacă nu se va apela la, în permenență, la constelația teoretică sau paradigmatică. În acest sens, cercetarea din științele politice este menită să confere prin joncțiunea descriere-explicație o imagine comprehensivă asupra variatelor modalități de manifestare a existenței comunitare.

Pornind de la aceste premise considerăm că întregul proces al cunoașterii din sfera științelor politice poate fi ameliora doar prin apelul la o serie de modele de natură statistică sau matematică. Procesul prin care se ajunge la un grad ridicat de adevăr prin extrapolări matematice îl numim optimizare. Referitor la acest aspect putem menționa locul extrem de important pe care îl ocupă modelele matematice în științele exacte dar și în științele care investighează fenomene de masă precum științele economice sau cele din creuzetul științelor sociale. Aceste științe continuă să apeleze la modele matematice cu scopul de a descoperi legități proprii domeniilor lor de studiu, dar și a permanențelor și tendințelor care se pot constitui la un moment dat în elemente predictive.

Dacă metodele hermeneutice aveau rolul de a arăta semnificații posibile ale unor fapte ce se desfășurau în orizontul social sau politic, metodele bazate pe extrapolări matematice ne pot conduce la concluzii probabile sau chiar la grade mai ridicate de certitudine. Procesul cunoașterii politice prin intermediul modelelor matematice se structurează pe cele două tipuri de raționament: deductiv și inductiv. În sens deductiv procesul gnoseologic pornește de la general la particular având la bază raționamentul de ordin matematic. În acest sens un loc cardinal îl ocupă formularea ipotezelor asupra unei probleme precum și deducerea prin prisma raționamentului logic a anumitor proprietăți particulare. În sens inductiv pornim de la observații particulare asupra unor fenomene politice și ajungem la formularea unor legități cu caracter general valabil. Pledăm in continuare pentru un demers gnoseologic matematizat care pornește cu emiterea ipotezelor și implică o serie de proprietăți observabile ce se verifică prin analiza datelor empirice înregistrate. Cu toate că baza de construcție a raționamentului matematic este una de natură filosofică, rezultatul și inferențele produse pe baza acestui raționament transcend limitele metodei hermeneutice și se structurează ca inferențe cu un grad ridicat de certitudine și obiectivitate.

Problemele din ce în ce mai complexe care au fost puse științei contemporane spre rezolvare au impus transpunerea acestora în limbaj matematic în speranța că vor deveni mult mai accesibile. În domeniile ce implică cercetare găsim numeroase scheme reprezentate punctiform sau linear, ca extrapolări a elementelor ce țin de teoria grafurilor. Spre exemplu teoria grafurilor este întâlnită în analiza circuitelor electrice din fizică, a diagramelor moleculare din chimia organică, a rețelelor neuronale din biologie și psihologie, a diagramelor de organizare din economie, a rețelelor sociale din spațiul sociologiei, a dinamicii grupurilor din analizele de antropologie socială și politică, etc.

La început teoria grafurilor a fost un capitol neînsemnat al matematicii, fiind întâlnită mai mult în cadrul exercițiilor de logică sau a jocurilor matematice. Apariția in primului memoriu de teorie a grafurilor, datorat lui L. Euler a atras atenția asupra importanței acestui domeniu în sfera matematicilor aplicate și a cercetărilor operaționale.

În acest sens ne propunem să aplicăm în cercetările din științele politice teoria grafurilor, încercând optimizarea cunoașterii politice prin intermediul acestor modele matematice. Cercetarea vizează aplicarea teoriei matematice într-un spațiu în care astfel de extrapolări științifice ar fi practic imposibile. Grație transdisciplinarității, ca tendință de depășire a epistemelor clasice, vom aplica teoria grafurilor în analiza comparată a sistemelor politice din spațiul central și est european aflate în plin proces de consolidare democratică. Demersul analitic nu vizează enunțarea de axiome generale privind evoluția și dinamica sistemelor politice, ci urmărește modul în care elementele matematice pot îmbunătăți major cercetarea și cunoașterea din științele politice, depășindu-se, astfel, tiparele interpretării și acordării de semnificații cu care a fost obișnuită știința politică să opereze.

Din punct de vedere metodologic prezentul demers analitic are la bază următoarele obiective:

O1: utilizarea unei abordări cantitativ-multivariate a fenomenelor sociale și politice.

O2: aplicarea teoriei grafurilor în analiza dinamicii sistemelor politice.

O3: înțelegerea și explicarea condițiilor sistemice ale proceselor tranziționale.

O4: oferirea de soluții științifice, sub formă de prescripții normative, pornind de la analiza matematizată a lumii politice.

La nivel normativ cercetarea de față pornește de la o serie de interogații analitice cu puternice reverberații epistemologice prin intermediul cărora încercăm să optimizăm un demers gnoseologic aplicat în orizontul științelor sociale și politice. Problematica cercetătorului derivă din insuficiența metodologiilor calitativ-interpretative utilizate în analiza politologică, în general, sau chiar în disciplinele de graniță, în caz particular. Astfel ca și întrebări ale cercetării vom avea:

I1: În ce măsură se poate algoritmiza demersul gnoseologic din științele politice?

I2: Care sunt valențele și implicațiile modelelor matematice în știința politică?

I3: În ce măsură poate fi descris matematic/statistic/stoele matematice. Cercetarea vizează aplicarea teoriei matematice într-un spațiu în care astfel de extrapolări științifice ar fi practic imposibile. Grație transdisciplinarității, ca tendință de depășire a epistemelor clasice, vom aplica teoria grafurilor în analiza comparată a sistemelor politice din spațiul central și est european aflate în plin proces de consolidare democratică. Demersul analitic nu vizează enunțarea de axiome generale privind evoluția și dinamica sistemelor politice, ci urmărește modul în care elementele matematice pot îmbunătăți major cercetarea și cunoașterea din științele politice, depășindu-se, astfel, tiparele interpretării și acordării de semnificații cu care a fost obișnuită știința politică să opereze.

Din punct de vedere metodologic prezentul demers analitic are la bază următoarele obiective:

O1: utilizarea unei abordări cantitativ-multivariate a fenomenelor sociale și politice.

O2: aplicarea teoriei grafurilor în analiza dinamicii sistemelor politice.

O3: înțelegerea și explicarea condițiilor sistemice ale proceselor tranziționale.

O4: oferirea de soluții științifice, sub formă de prescripții normative, pornind de la analiza matematizată a lumii politice.

La nivel normativ cercetarea de față pornește de la o serie de interogații analitice cu puternice reverberații epistemologice prin intermediul cărora încercăm să optimizăm un demers gnoseologic aplicat în orizontul științelor sociale și politice. Problematica cercetătorului derivă din insuficiența metodologiilor calitativ-interpretative utilizate în analiza politologică, în general, sau chiar în disciplinele de graniță, în caz particular. Astfel ca și întrebări ale cercetării vom avea:

I1: În ce măsură se poate algoritmiza demersul gnoseologic din științele politice?

I2: Care sunt valențele și implicațiile modelelor matematice în știința politică?

I3: În ce măsură poate fi descris matematic/statistic/stochastic procesul tranzițional ?

I4: Care este marja de predictibilitate și generalizare a fenomenelor politice prin modelare matematică?

Teza pe care încercăm să o demostrăm în prezenta cercetare vizează posibilitatea de a optimiza gradul de cunoaștere științifică în științele politice prin intermediul unor modele matematice nuanțate care au un grad de aplicabilitate ridicat în sfera acestei științe. Ipoteza centrală a prezentei cercetări se referă la faptul că: Optimizarea demersului epistemologic în cercetarea politică se realizează prin intermediul metodelor matematice nuanțate.

Referitor la acest aspect putem menționa locul extrem de important pe care îl ocupă modelele matematice în științele exacte dar și în științele care investighează fenomene de masă precum științele economice sau cele din creuzetul științelor sociale. Deși la nivel paradigmatic o serie de cercetători din spațiul nord- american au pledat pentru ameliorarea demersului analitic prin inserția de elemente de metodologie canlitativă, realizând o mișcare de „perestroika” în interiorul acestor științe, pledăm pentru joncțiunea celor două stiluri de cercetare, accentuând posibilitățile de demonstrație a evidențelor evenimențiale prin prisma algoritmizării și cuantificării metodologice.

Cercetarea de față, cu ancorații atât epistemologice cât și metodologice, vizează aplicarea acestei teorii matematice în dinamica socialului, cu scopul de formula o sumă de prescripții proiective și comprehensive asupra realității.

Poziția epistemologică la nivelul căreia ne plasăm este aceea post-pozitivistă, interesul cercetării fiind acela de a valida faptul că realitatea politică poate fi cunoscută prin intermediul unor metode cantitative derivate dintr-un areal “restructurat” al matematicii, mult mai aplicabil pe configurația fluidă a realității politice la nivelul căreia ne plasăm. Din acest considerent am optat pentru un design analitic factorial, bazat pe teoria grafurilor și a rețelelor, model cu aplicabilitate în sfera psihologiei, sociologiei, antropologiei cât și în sfera de referință a științelor naturii. Instrumentul este unul discret pentru că operează cu relații de ordine, calitative, menite să configureze o interpretare comprehnesivă a realității politice. Deși observăm încă de la început limitele indicatorilor numerici cu care operăm, utilizarea designului analitic de tip cantitativ face posibilă ameliorarea măsurătorilor politologice, lăsând la dispoziția cercetătorului politic posibilitatea de a creiona relații multivariate între diverse structuri societale.

Metodele de tip hermeneutic, dezvoltate pe fundalul anti-pozitivist al perioadei interbelice sunt suficiente în explicarea realității politice, însă absența testului evidenței ne determină să combinăm aceste metodologii calitative cu o interpretare de tip cantitativ menită să aducă rigoare demersului științific.

Practic demersul pentru care pledăm este unul de natură epistemologică, acela al optimizării demersului de cunoaștere politică prin inserția a trei elemente: istoria fenomenului în sine, perspectivele normative conturate asupra fenomenului și testarea cantitativă a respectivelor prescripții teoretice. Deși în mod tradițional analiza politică a fost centrată pe construcția teoretică și verificarea empirică a acesteia, în prezentul demers analitic ne-am propus un model inversat de analiză, pornind de la configurația realității spre generarea unei posibile teorii, valide doar contextual asupra consolidării democratice.

Alegerea subiectului de analiză a rezidat din posibilitatea cuantificării și observării, aproape mecanice a fenomenului politic, încondițiile în care problema consolidării democratice a suscitat interesul întregii comunități epistemice din științele politice și a generat o serie de măsurători scalare ale fenomenului. În acest context pentru scopul și obiectivele cercetării epistemologice și metodologice, problema schimbării de regim a rămas o provocare aplicativă în virtutea unei viziuni integratoare de natură dinamo-mecanică.

Ca poziție metodologică în cadrul cercetării, am optat pentru un design de tip comparativ pentru a încerca să deducem o sumă de regularități reieșite în urma comparației sistematice. Astfel ne-am propus să decompunem procesul tranzițional și de consolidare democratică în etape și structuri pentru a observa mecanica internă a consolidării democratice, combinarea variabilelor și determinarea fenomenului. În acest context designul este unul de tip anatomic, presupunând trecerea de la nivelul micropolitic, al individului, la nivelul macropolitic, al sistemului, în întregul său. Pentru a realiza un astfel de demers am utilizat taxonomii cazuistice, pendulând între cazuri exemplare, arhetipale, tipice sau deviante, cu scopul de a plasa cât mai bine particularitățile fiecărui proces de democratizare din cadrul eșantionului analitic utilizat pentru Europa centrală și de est.

Menționăm faptul că analizele statistice au fost procesate cu ajutorul softurilor UCINET, SPSS, MATLAB, programe ce ne-au facilitat estimarea rutelor principale în cadrul demersului matematizat pe care l-am propus pentru consolidarea democratică.

Din punct de vedere structural teza pornește de la un capitol de epistemologie politică, la nivelul căruia am încercat să definim conceptele, să plasăm procesul consolidării democratice în logica transdisciplinară și să realizăm o pledoarie pentru modelarea cantitativă prin grafuri orientate.

Nucleul dur al tezei de doctorat este dat de capitolele II, III și IV la nivelul cărora am construit modelele de analiză și am dedus cele două tipuri de procesualități sistemice: democratizarea de tip centrifug și democratizarea de tip centripet. În contextul celor două modele de consolidare democratică am reliefat o serie de indicatori și variabile statistice, modelate cantitativ prin ecuații de regresie, elemente de analiză matematică și teoria probabilităților pentru a surprinde cât mai bine aleatoritatea sistemului și pentru a reduce, măcar procedural, incertitudinea care planează în orizontul complexității sistemice. Astfel ne-am propus să conectăm rezultatele cercetării cu modelele din teoria sistemelor complexe, observând că în cadrul sistemelor politice, oricât de haotice ar fi mișcările actorilor, pattern-urile de tip istoric sau contextual, cu alte cuvinte perspectivele genetice, ne ajută să înțelegem, într-o logică transdisciplinară, dinamici, mutații și modelare de configurare a democrației. Ultimul capitol al tezei încearcă să confere o imagine asupra durabilității și stabilității democrațiilor est-europene, într-o manieră epistemologică, cu implicații asupra valențelor și limitelor pe care le posedă constructivismul metodologic și modelarea matematică în arealul cunoașterii din sfera științelor politice.

I. Abordări transdisciplinare în teoria consolidării democratice. Opțiuni epistemico-metodologice

I.1. Cunoaștere științifică și incertitudine evenimențială

O atât de amplă dispută epistemologică și metodologică, începută odată cu raționalismul de tip cartezian la nivelul sistemului de științe, pare să aibă acum, în postmodernitate, o soluție, deocamdată parțială, dar cel puțin suficientă și conciliatore. Soluția vine pe filiația relativismului de tip einsteinian, care, extrapolat din lumea fizicii cuantice – unde e formulat pe baza principiului de incertitudine microatomică – tinde să armonizeze orizontul științific al diferitelor științe, permițând diverse transferuri metodologice și formale între discipline de graniță sau chiar între discipline din sfere științifice diametral opuse. Paradigma relativistă, multiplu ipostaziată în variate segmente ale cunoașterii umane, anunța și enunța încă de la apariție, la începutul secolului trecut, failibilitatea modelelor epistemice clasice precum și un nou model de cunoaștere a cărui dominată principală este – antifundaționalismul. Dacă întreaga perioadă modernă, ce închina aproape totul unui idol mundan – rațiunea, propune un model epistemic clasic bazat pe distanța subiect-obiect în actul de cunoaștere, perspectiva relativistă dizolvă această barieră de natură normativă și propune, într-o logică transdisciplinară, interacțiunea subiectului cu obiectul cunoașterii.

Concepția despre universul fizic și nonfizic din Elementele lui Euclid, din Fizica lui Aristotel, din Almagest a lui Ptolemeu sau chiar din Philosophiae Naturalis. Principia Mathematica a lui Newton, s-a constituit în linia unei logici cauzale liniare, în care separația subiect-obiect este atât de bine constituită, încât fără o astfel de strategie epistemologică progresul științific ar fi fost unul insignifiant. Însă această logică cauzală disjunctivă asupra realității se circumscrie unor mecanisme cognitive diferite. Lucrările clasicilor greci au la bază contemplația și reflecția asupra realității, în vreme ce scrierile modernității, configurate în sfera raționalismului filosofic, au ca fundament al cunoașterii observația, demonstrația și explicația. Pentru demersul gnoseologic euclidian sau pitagoreic întregul univers poate fi redus la un număr rațional prin intermediul contemplației matematice , în vreme ce pentru demersul platonician sau aristotelic contemplația rezidă din posibilitatea de transcendență a lumii materiale. Astfel, modelul configurat în perioada antichității pornește de la posibilitatea individului de a „se percepe pe sine ca individ într-o comunitate de indivizi prin intermediul propriei capacități de reflecție și a gândirii abstracte.”

Sintetizând, specificul cunoașterii pentru această etapă evolutivă este dat de capacitatea de reflecție, meditație și abstractizare a subiectului cunoscător, fapt ce poate conferi fie un statut normativ – metafizic întregului act de cunoaștere, fie unul logico – intuitiv. Ambele configurații gnoseologice se reduc doar la formularea de propoziții cu un puternic caracter axiomatic asupra lumii, de principii și repere axiologice care nu pot fi validate de testul realității.

Pe lângă abordarea normativ-speculativă, caracteristică atât clasicismului grec cât și modelului teologic medieval, se instituie ca practică și chiar paradigmă a cunoașterii, odată cu modernitatea, abordarea de tip scientist. Realizând o sinteză a normativului și empiricului, modelul raționalist-scientist recurge la demonstrație atât formală cât și empirică, supunând testului realității orice construct mental produs pe calea contemplației. Astfel, mecanismul cunoașterii științifice rezidă din posibilitatea de a formula inferențe logice, cauzale testate la nivelul realității. Deducția și inducția logică funcționează în măsura în care sunt evidente, în urma examinării, o varietate de conexiuni de tip cauzal. Reiterând teza khuniană a revoluției științifice, putem observa că procesul trecerii de la contemplație la demonstrație poate fi identificat ca o falie la nivel paradigmatic.

Acest clivaj paradigmatic anunță de fapt cristalizarea științei ca demers gnoseologic necesar și suficient. Constituirea modelului scientist în modernitate nu a generat un set de explicații și demonstrații unanim acceptate, ci, mai degrabă, a propus, într-o logică a fractalilor, dezvoltarea drumului spre știința normală și matură. „ Nici o perioadă cuprinsă între antichitatea îndepărtată și sfârșitul secolului al XVII-lea nu indică o sigură concepție, general acceptată, despre natura lumii. Dimpotrivă un număr de școli și subșcoli rivale adoptau o variantă sau alta a teoriilor epicuriene, aristotelice sau platoniciene”. În acest sens, odată ce modelul cauzal se instituie în practica demonstrației empirice, ca instrument formal de lucru, asistăm la numeroase falii paradigmatice precum și la etape de tranziție de la un model scientist la altul, fapt pentru care „ transformarea paradigmelor [..] sunt revoluții științifice, iar tranziția succesivă de la o paradigmă la alta prin revoluție constituie modelul obișnuit de dezvoltare a științei mature”.

Pornind de la această premisă khuniană a „revoluției științifice” putem sesiza la nivelul sistemului postmodern de științe o serie de mutații epistemologice și de clivaje conceptual-formale față de modelul științific clasic, unde întemeierea epistemologică a cercetării are o bază fundaționalistă și un raport mecanicist, bine dezvoltat, între subiectul și obiectul epistemic. În acest context, starea definitorie a epistemologiei este nuanțată de „criza paradigmei analitic-empiriste, a filosofiei științei dominantă până în deceniul al șaptelea a acestui secol”. În opinia lui L. Laudan această criză structurală a epistemologiei contemporane este generată de „ înțelegerea cunoașterii ca nefiind atât de certă, cum presupuneau gânditorii de la Platon și Aristotel încoace; închistarea filosofilor profesioniști în convingerea că discipline ca psihologia și sociologia, care jucaseră un rol major în vechile teorii epistemologice, nu mai puteau oferi intuiții interesante; în fine un rol catastrofal l-a avut tendința crescândă de a-și imagina că s-ar putea înțelege natura cunoașterii, ignorându-se cu seninătate cele mai remarcabile exemple ale ei – științele naturii”.

Dacă întreaga paradigmă raționalistă, analitico – empirică, și-a structurat demersul cunoașterii pe formalism matematic și încrederea nestăvilită în potențele rațiunii, paradigma actuală trece dincolo de abordarea galileo-newtoniană a lumii și încearcă într-un mixtum compositum să reunească reperele contemplației filosofice cu formalismul specific științelor nomotetice, pentru a putea aduce sporuri gnoseologice. Sentința newtoniană a cunoașterii matematice a universului este continuată, la începutul secolului al XX-lea, într-o logică neopozitivistă în sfera gânditorilor Cercului de la Viena. Prin introducerea sistemelor axiomatice Hilbert și prin transferul disciplinar de la filosofia subiectului la filosofia analitică, bazată pe principiile logicii formale, s-a încercat revitalizarea epistemologiei clasice, care încă de la începutul secolului trecut, cel puțin în sfera științelor umane, a fost substituită, în totalitate, de hermeneutică. „Visului ensteinian al universului ce se supune unei legi deterministe absolute i s-a opus mai întâi mecanica cuantică apoi complexitatea fizică a haosului organizator”.

Viziunea formală, eminamente matematică, a realității este completată de o abordare transdisciplinară, la nivelul căreia se configurează noi tipuri de explicații. Modelul epistemologic clasic venea cu abordare pe verticală a explicațiilor științifice, fapt ce conducea din punct de vedere algoritmic la configurarea explicațiilor prin prisma unui model covariațional. Paradigma interdisciplinarității, specifică cadrului postmodern, aduce în prim plan un model al explicației pe orizontală, bazată pe aproximație. Astfel putem reitera încercarea de a trece, pe fondul postmodern, de la vocația explicației universale la un demers al estimării și aproximării probabilistice. Mult mai adecvat principiului de incertitudine, formulat de Bohr și Heisenberg la nivelul științelor nomotetice, modelul aproximării și modelării estimative se bazează pe o nouă structură matematică – matematica nuanțată/discretă.

Explicația științifică transcende, în logica terțului inclus, abordarea de tip covariațional și reunește într-un mecanism de tip probabilistic atât modelele din științele nomotetice cât și modelele din științele socio-umane. Vocația estimărilor matematice, de regulă estimări de tip nonliniar sau multiliniar, rezidă în capacitatea analistului, fie cercetător al lumii fizice, fie cercetător al lumii sociale, de a empatiza cu obiectul cercetării, astfel încât, tipul de inferență logică formulat prin aproximare cantitativă să treacă dincolo de pretenția cauzalității și generalizării. În acest context demersul științific are, în mod nuanțat, particularitățile unei inferențe comprehensive. În modelul cauzal-determinist inferența logică pornea de la premise inductive de tipul „dacă a atunci b”, în logica aproximării matematice se poate observa tipul enunțului: „dacă a atunci e posibil să fie b” . Primul tip de inferență și implicație logică aduce în prim plan relația de tip cauză-efect, indicând cercetătorului cât de puternică este covariația predicatelor. Cel de-al doilea tip de inferență cognitivă ameliorează încă de la început o relație de interdependență dintre predicate, indicând cercetătorului cum ar putea varia un element față de altul, lăsând totodată loc, în structura inferențială, improbabilului. Astfel esența metodologiei și instrumentarului de tip matematic constă în posibilitatea acestora de a depăși analiza informațiilor cuantificabile și observabile în interacțiuni deterministe și de a promova o analiză discret-nuanțată a unei sfere informaționale perceptibile, modelate continuu de către subiectul-cercetător. În acest sens, pe fondul relativismului einsteinian sau a mecanicii cuantice Heisenberg-Schrodinger, matematica trebuie să se instituie ca mecanism și cadru teoretic de analiză a lumii. Apariția logicii transdisciplinare a făcut posibilă trecerea de la viziunea euclidiană a realității la una a sistemului complex, în care vectorii de înțelegere ai realității sunt plasați în spații multiple, infinit-dimensionale, fapt ce necesită, pe lângă analiza formală și cauzală a acestora, multiple eforturi de înțelegere și modelare a realității.

Pornind de la acest model scientist, configurat în postmodernitate, cristalizat în contextul relativismului, a transdisciplinarității și incertitudinii epistemologice, putem observa faptul că și sistemul științelor sociale, în general, și a celor politice, în particular, se supune mutațiilor metodologice și științifice deja enunțate. După cum observa Werner Heisenberg „știința e făcută de oameni. Acest fapt evident în sine ajunge să fie lesne să fie dat uitării și, readucându-l în memorie ar putea contribui la micșorarea prăpastiei deseori invocate între cele două culturi, cea umanist-artistică și cea tehnico-științifică”. În primul rând în analiza epistemologică a științelor sociale avem orientarea de tip pozitivist care pornește ab initio prin corelarea metodologiei științelor naturale cu cea a științelor sociale. Astfel, se promovează crezul unui monism metodologic și a unui domeniu de cercetare incert din punct de vedere epistemologic. Întrebarea cardinală care se ridică la acest nivel este următoarea: științele sociale ar trebui să aibă aceeași metodologie ca și științele naturii? Răspunsul și orientările față de această interogație s-au centrat pe explicații diferite. În primul rând, începutul de secol XX găsea o comunitate științifică ce credea fără îndoială în postulatul pozitivist al unei metodologii unice. Ca o reacție la această direcție orientările anti-pozitiviste mizează pe faptul că „scopul științelor sociale este să descopere „semnificația”, concluzia directă trebuie să fie că ea nu se interesează de explicația cauzală ci are un scop diferit. Realitatea socială ar părea să fie atunci diferită de realitatea fizică și trebuie pusă problema relațiilor sale cu individul.”

Dacă științele naturale au ca metodologie metoda experimentală, adică explicarea fenomenelor fizice sau din mediul înconjurător prin prisma relațiilor de cauzalitate și prin intermediul experimentului, științele sociale încearcă să explice comportamente sociale, explicație bazată pe „o înțelegere interpretativă a acțiunii sociale”. Înțelegerea este bazată pe observație iar explicația și modelele descriptive analizează comportamentul social al diverșilor actori, fie prin raportare la comportamentul lui „alterus”, fie prin raportare la valori, norme și principii. Încă de la începuturile lor, științele sociale s-au confruntat cu numeroase critici menite să-le releve inconsistența științifică și marja de subiectivism de care dau dovadă. Cu toate că în mod aparent științele sociale sunt caracterizate de o doză ridicată de subiectivitate, provenită din faptul că analiza unui anumit tip de comportament depinde de factori subiectivi precum: intuiția cercetătorului sau a observatorului, lipsa de control și de precizie precum și de valorile împărtășite de respectivul cercetător, în esență, înțelegerea și cunoașterea socială sunt bazate pe construcția de modele, de teorii și conjecturi. Toate acestea nu pot configura un caracter general-valabil unui comportament, ci pot conferi unui observator neutru, din punct de vedere al implicării în cercetare, o serie de explicații și semnificații ale respectivei acțiuni sociale.

Dacă mizăm pe faptul că „cercetarea științifică aderă la un set de reguli de inferență de care depinde în fond validitatea sa” iar „caracterul științei este dat de metode și reguli nu de obiectul de studiu din moment ce putem folosi aceste metode pentru a analiza practic orice”, putem observa caracterul de științificitate al științelor politiceprin prisma metodelor și regulilor utilizate pentru a atingeun grad ridicat de certitudine și de a conferi modele explicative grevate de logică și validitate atât internă cât și externă.

Științele sociale își merită pe deplin statul lor de științe, iar argumentul acesta ne parvine din teza lui Karl Pearson care sublinia faptul că „amploarea științei este nelimitată; materialul său este fără sfârșit, fiecare grup de fenomene naturale, fiecare fază a evoluției vieții sociale, fiecare stadiu al unei evoluții trecute sau viitoare, toate acestea constituie material pentru știință. Unitatea științei constă în metodă, nu în materialul studiat.” Pornind de la aceste deziderate putem argumenta pe deplin necesitatea cristalizării unui demers epistemologic care să analizeze paradigme, teorii și conjecturi lansate în domeniul disciplinar al științelor sociale. Pornind de la teza khuniană a filosofiei științei putem admite că științele sociale au un vădit caracter de științificitate, atât prin faptul că demersul lor se construiește pe teorii, cât și prin faptul că cercetătorii sunt adepții unor paradigme, „cercetătorii se mișcă în cadrul unei „științe normale” adică atât normală cât și normativă”. Din acest punct de vedere epistemologia este utilă în sensul unei meta-analize asupra evoluției științei și a metodelor folosite. Epistemologia științelor sociale provine din interiorul acestor științe, ca o necesitate de evaluare a metodelor și mai ales ca o oglindire a progresului științific și a demersului analitic.

Științele politice, în demersul lor analitic, încearcă să elucideze și să descrie diverse situații politice, comportamente sociale și mecanismele care duc la o bună funcționare a societății. Privită în ansamblu, știința politică încearcă să descifreze „situații sociale pe care le percepem ca fiind mai mult sau mai puțin complexe”. Ideea de complexitate provine din dificultatea separării și simplificării realității dar și din modul în care este formulată și dezvoltată teoria normativă.

În general, științele social-politice au finalitatea de a explica acțiuni sociale, însă în particular aceste științe explică respectiva acțiune socială prin optica disciplinelor sau a subdisciplinelor componente. Astfel explicația transcende limitele unei presupuse opinii a cărei valoare de adevăr nu ține decât de subiectivitatea celui care o formulează și tinde spre formularea unor episteme, a căror valoare aletică provine din metoda folosită și din gradul de corespondență cu realitatea. Fie că-l privim din unghiul coerenței, fie că-l privim din unghiul corespondenței, rezultatul cunoașterii sociale ar trebui să confere observatorului o imagine cât mai clară și cât mai completă din realitatea socială studiată. Adevărul obținut pe calea cercetării științifice are atributul de a fi atât suficient cât și complet. Acest lucru provine din faptul că știința utilizează totalitatea potențelor de ordin logic-rațional în formularea teoriilor dar și de experimente sau observații empirice. Astfel, științele social-politice tind spre atingerea unui astfel de adevăr, complet și suficient, însă atingerea lui este dificilă și anevoioasă datorită dinamicii fenomenului studiat și a complexității sociale.

Între cunoaștere și existență există o legătură funciară, atât gnoseologia cât și ontologia încearcă să elucideze problema omului și a condiției sale în lume. Modul în care se manifestă omul, ca individ, este cel social, cel al relațiilor sociale, al mecanismelor socio-economice și politice. Socialul ca materie are „ființa” și „ființările” sale proprii precum și un „Dasein” bine definit. Fenomenologia socialului este atât de diversă și complexă încât observatorul sau cercetătorul din domeniu nu poate pătrunde în permanență la esența problemelor. Privit prin optica ontologiei, socialul există în virtutea unor legități proprii, are o natură diacronică, complexă și diversificată, fiind într-o permanentă dinamică. Socialul în întregul său este reconstruit la nivel științific ca un model a cărui cunoaștere poate fi realizată în urma unor operații de ordin deductiv sau ipotetico-deductiv. De vreme ce socialul există, ca ființă și ființare, este cât se poate de firească apariția unor discipline bazate pe o metodologie riguroasă care să îl analizeze și să îl descifreze. De pildă cunoașterea unor evenimente politice sau economice se poate fundamenta la nivelul opiniei, însă cu siguranță respectiva opinie va fi supusă de cele mai multe ori erorii. Doar știința, prin intermediul metodei și a regulilor, poate determina o cunoaștere competentă a respectivelor evenimente, le poate explica cauzele apariției și factorii care le-au determinat evoluția. Astfel, în demersul cognitiv asupra socialului, subiectul sau cercetătorul analizează și intuiește anumite lucruri, le testează empiric, le observă validitatea logico-formală, corectitudinea și corespondența cu realitatea socială în întregul ei.

Acțiunile sociale și evenimentele politice sunt în esență obiectele de studiu ale epistemologiei științelor social-politice. Cunoașterea lor a fost de cele mai multe ori contestată iar atribuirea caracterului de științificitate acestei cunoașteri sociale a fost practic imposibilă. Cunoașterea fenomenelorpolitice nu presupune subsumarea acestora unor legi generale, ci mai curând înțelegerea semnificațiilor, identificarea unor cauzalități multiple . Reflecțiile asupra socialului au finalitatea clară de a evidenția logica lui funcțională precum și semnificația pe care o are acesta asupra umanității.

Științelor social-politice li s-a contestat multă vreme caracterul de științificitate. Aceasta deoarece caracterul științific al unei discipline era tratat într-o manieră reducționistă, în care formularea unor axiome general-valabile și controlul prin experiment ar trebui să primeze. Evoluția științelor și necesitatea delimitării lor epistemologice a făcut posibilă apariția științelor social-politice, ca domeniu particular de reflecție și analiză.

Răspunsurile la întrebări precum: care este natura societății? care din fenomenele sociale se cer tratate ca unități structurale independente? care sunt factorii care concură la dezvoltarea societății? țin fără îndoială de dimensiunea științelor sociale. La fel ca științele naturale, care operează cu o realitate fizică complexă, științele social-politice operează cu realitatea socială, încearcă să-i observe fenomenele și semnificațiile acestora. Dacă în științele fizice cercetătorii pot face, în urma cunoașterii experimentale, afirmații despre natura corpurilor sau a materiei studiate, pot împărți un fenomen în mai multe unități distincte pentru a-l cunoaște în toată profunzimea lui, în științele sociale este anevoios să identici natura socialului sau să îl clasifici în unități distincte. Cunoașterea socială, fie tehnică, fie practică, are aceeași finalitate ca și cunoașterea fizică sau biologică, adică înțelegerea și explicarea unor părți concrete sau abstracte din realitatea imediată a individului uman.

Mergând pe teza propusă de Roger Trigg se poate observa faptul că studierea societății în întregul ei trebuie să pornească dintr-un punct de vedere filosofic. Filosofia constituie cadrul necesar și optim pentru reflecție și pentru meditație asupra problemelor ce țin de organizarea și evoluția societății. Pornită din filosofie, reflecția se materializează la nivelul unor teorii, care în ultimă instanță printr-o metodologie riguroasă sunt aplicate în realitate. Ceea ce dă consistență științifică unui astfel de demers este tocmai metoda utilizată și formularea opiniilor în virtutea neutralității.

Analizată dintr-o perspectivă metaștiințifică sau chiar filosofică, știința socială se vădește a fi o știință sui generis, o știință cu numeroase inflexiuni în sfera științelor experimentale sau a celor ipotetico-deductive. Dacă în esență „știința fizică și socială pot avea în comun […] scopul de a descoperi natura realității pe care o investighează”, la nivel formal știința socială trebuie să își fundamenteze demersul pe cunoașterea realității existente, pentru că „unele dintre cele mai vexante probleme cărora știința socială trebuie să le facă față se referă la existența sau nu a unei realități de descoperit la nivel social și dacă ceva semnificativ poate avea de a face cu nivelul individual.”

Încă de la început științele sociale au fost construite prin reuniunea demersului analitic din etică, istorie, psihologie, economie politică, antropologie și sociologie, fiecare dintre aceste domenii având sarcina de a explica natura socialului din propria perspectivă. Ansamblul acestor științe se materializează în științele social-politice. Pornind de la aceste premise observăm un obiectiv clar al științelor sociale: acela de a analiza omul și societatea înintegralitatea manifestărilor lor. În încercarea de a fi științifice, aceste discipline nu trebuie să se limiteze doar la un mimetism metodologic al științelor naturii, ci trebuie să adopte doar acele tehnici și instrumente care facilitează o mai bună cunoaștere a realității și care facilitează diminuarea incertitudinii.

În ceea ce privește statutul epistemologic al științelor sociale, se ridică întrebarea dacă aceste științe au nevoie de o tratare aparte, dacă li se aplică setul de teorii oferit de epistemologia generală formulat din perspectiva științelor naturii. În acest sens s-au formulat o serie de teorii contradictorii, care fie mizează pe adoptarea modelului epistemic standard, fie pe o particularizare a demersului epistemologic în funcție de problema studiată. Cert este faptul că cei mai mulți teoreticieni au văzut în particularizarea demersului epistemologic drept singura cale de analiză a științelor sociale. Nu se poate realiza un demers analitic unic pentru toate științele însă nici nu se poate exclude în totalitate perspectiva axiologică din cadrul cercetării științifice. Fiecare știință trebuie, în ultimă instanță, să își construiască metodele și demersul propriu de analiză și nu poate renunța în totalitate la valori, declarându-se în totalitate obiectivă. Perspectiva obiectivismului științific nu poate fi atinsă în totalitate, mai ales, în arealul științelor sociale. O știință socială deposedată de valori și care pretinde că analizează totul din unghiul neutralității cu siguranță va fi sortită erorii, pentru că prejudiciază de cele mai multe ori rezultatele în concluzii importante. Cercetătorul social nu poate fi pus în ipostaza cercetătorului din științele fizice, el nu poate privi detașat acțiunea sau fenomenul social, nu-l poate cuantifica imediat, iar lumea pe care el o analizează nu e o lume separată, ci el însuși e parte a acestei lumi. Odată cu mecanica cuantică chiar fizica a înțeles să nu mai apeleze la ipostaza cercetătorului detașat de obiectul studiat.

În consecință, apare nevoia unei epistemologii a științelor sociale, a unui domeniu de reflecție asupra lor, a unei particularizări a epistemologiei generale în funcție de specificul acestor științe. Faptul politic e obiectul epistemic al științelor sociale. Acest fapt politic poate fi privit din unghiuri diferite, fapt ce implică o specializare riguroasă a științelor sociale. De exemplu, un fapt politic poate fi analizat din perspectiva sociologiei, politologiei, filosofiei politice, a economiei politice și a psihologiei sociale. Astfel specializarea ajută la formularea unor „întrebări pertinente” în interiorul fiecărei discipline din arealul științelor sociale. Odată formulate întrebările normative și teoria politică se creează premisele pentru acumulare gnoseologică. Dacă ne întrebăm cum putem cunoaște factorii unei anumite revoluții cu siguranță întrebarea își va găsi răspunsul în arealul politologiei, sociologiei sau chiar al psihologiei. Dar dacă dorim să aflăm din ce rațiuni politice s-a declanșat respectivul eveniment răspunsul cu siguranță va ține doar de sfera politologiei. Există astfel o specializare a științelor sociale, specializare și fragmentare ce conferă omului de știință o simplificare a demersului analitic și totodată o fragmentare cât mai reală și utilă a realității studiate. Separarea este firească și cât se poate de utilă iar „evoluția conduce fiecare disciplină la separarea de ramura mamă”. În aceste condiții, fiecare disciplină socială are propriul său demers, propria sa metodă, însă între două discipline sociale există o legătură inerentă din punct de vedere al metodei utilizate. Cu toate că științele sociale s-au specializat, s-au fragmentat, demersul analitic și metodologic precum și finalitatea lui practică a rămas aceeași. Finalitatea constă în a diminua, grație instrumentarului matematic, gradul de incertitudine ce planează în orizontul cunoașterii socio-politice.

I.2. Relativism și trans-disciplinaritate. Implicații pentru teoria consolidării democratice

Relativizarea cunoașterii științifice, pe fondul paradigmei einsteiniene, a impus o nouă manieră de abordare a realității- atât fizică cât și socială. Noua manieră gnoseologică, mult mai nuanțată, mult mai complexă și multicauzală s-a fundamentat pe un fond axiologic multicultural și pe unul științific transdisciplinar. Astfel, demersurile explicativ- cauzale, specifice întregului arsenal științific al modernității, sunt, astăzi, în contextul global al cunoașterii, extrem de failibile. Failibilitatea mecanismelor newtoniene de tip cauză-efect este dată de complexitatea realului analizat, de multiplele ipostazieri ale obiectelor cercetării precum și de fragmentarea epistemologică a disciplinelor și a excesului de specializare științifică. Dacă științele umaniste, subiective, complexe dar comprehensive, nu resimt din plin mutațiile cunoașterii și relativizarea paradigmelor, științele exacte, cu idealuri înalte de obiectivitate, la fel de complexe ca și primele, dar profund explicative au început să resimtă excesul fragmentării și relativitatea demersurilor atât metodologice cât și epistemologice.

Tabloul cunoașterii științifice a început să fie din ce în ce mai nuanțat de mutații epistemice odată cu formularea principiului de incertitudine de către Warner Heissenberg Excesul de raționalism, fundamentat pe idealismul kantian- sapere aude!, a început să fie clătinat din temelii prin probele realității. Descoperirea microparticulelor atomice, aleatoritatea de tip stocastic a proceselor din natură și societate, variațiile de tip non-ciclic, precum și evoluția impredictibilă a sistemelor economico-politice pun întregul sistem de științe în fața unei lacune majore a rațiunii: imposibilitatea subiectului cunoscător de a formula legi de corespondență universal valabile. În acest context, logica aristotelică a terțului inclus (tertium non datur) este completată de un demers post modern ce mizează pe conjuncția contrariilor (tertium datur). Geometria euclidiană a spațiului cu trei dimensiuni este completată în secolul al XX-lea de o nouă geometrie riemanniană ce postulează ideea unor spații infinit dimensionate. Fizica clasică a cauzalității mecanice este completată, printr-o revoluție khuniană a cunoașterii, de fizica și mecanica cuantică. Evoluțiile politice și economice ale secolului al XX-lea pun sub semnul incertitudinii idealul de real politik sau de hommo oeconomicus rationalis, demonstrând imposibilitatea științelor politice sau economice de a predica o anumită evoluție societală.

În tot acest tablou post modern al epistemologiei generale putem sesiza, cu notă de constanță pentru majoritatea științelor, imposibilitatea formulării inferențelor explicative, universal afirmative. Autosuficiența raționalității științifice este clătinată puternic în momentul în care, în fața cercetătorului apare un eveniment aleatoriu, estimat inițial ca fiind puțin probabil sau improbabil. Astfel, aleatoritatea, prea puțin observabilă și mai puțin predictibilă, tinde să caracterizeze întreaga realitate, indiferent că este realitate fizică, biologică, socială, economică sau politică. Logica improbabilului sau a incertitudinii înlocuiește logica gaussiană a unei distribuții normale, infirmând în egală măsură teorema ce vizează limita centrală. Inferența „Toți S sunt P” devine, în orizontul actual al cunoașterii „Cât mai mulți S sunt P”, alocând la nivelul predicatului suficiente rezerve asupra incertitudinii.

O soluție conciliatoare asupra mutațiilor și incertitudinii epistemice pare să fie, într-o abordare anti fundaționalistă și eterogenă, abordarea de tip inter și transdisciplinar. Mitul cunoașterii unidisciplinare a devenit fragil la mijlocul secolului al XX-lea atât pe fondul unor evoluții științifice cât și pe fondul evenimentelor politice generate de cel de-al doilea Război Mondial. Proiectul Manhatan este primul exemplu colaborativ de demers inter și transdisciplinar, cu toate că efectele sociale și politice ale acestuia pot pune multe semne de întrebare asupra moralității unui astfel de demers. Greu de încadrat într-o etică științifică, și mai greu de atât de definit într-o paradigmă, transdisciplinaritatea are ea însăși potențial paradigmatic și comprehensiv. Abordarea transdisciplinară reușește să amelioreze failibilitatea inferențelor universale și explicative generând abordări de tip comprehensiv. Privită în ansamblu, soluția transdisciplinarității în cunoașterea științifică presupune efortul de a reuni demersuri de cunoaștere și metodologii specifice din două sau mai multe discipline. Acest efort potențează înțelegerea realității mult mai mult decât ar fi putut să o realizeze un demers individualizat și extrem de specializat. „ Transdisiplinaritatea privește-așa cum indică prefixul „trans”- ceea ce se află în același timp și între discipline, și dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei este înțelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele sale fiind unitatea cunoașterii”.

Deși efortul de triangulație (epistemică, metodologică și logică) pare destul de dificil de realizat, mai ales între discipline tehnice/exacte și discipline umaniste/social-politice, reconcilierea transdisciplinară pare să reducă efectele generate de incertitudine propunând și un management științific al riscurilor din cunoaștere. „Nu există nici o diferență inerentă între diferite demersuri de achiziție a cunoașterii. Explorarea cooperativă sporește capacitatea ființei umane de a se înțelege pe sine și mediul său, mărind corpul cunoașterii, pentru transmiterea ei între indivizi cu origini culturale, geografice și generaționale diferite”.

Concilierea transdisciplinară cu siguranță nu este panaceu și nici nu poate fi vreodată privită ca atare. Ea este o soluție actuală, valabilă într-o abordare paradigmatică complexă, menită să ghideze demersul de cunoaștere mai curând decât să producă ea însăși cunoaștere sau cunoștințe despre realitate. Soluția pare, cel puțin în contextul global și dinamic în care ne plasăm, corectă din punct de vedere epistemic, furnizând cercetătorului un instrumentar variat, valid, coerent și deja testat în anumite segmente ale realității. Aplicațiile teoriei haosului de la analiza sistemelor biologice până la explicarea crizelor economice sau a teoriei fractalilor de la studiul unor forme perfecte din natură până la comportamentul uman sunt câteva din exemplele ce motivează cercetătorul în a utiliza combinat diverse metodologii științifice pentru înțelegerea fenomenului studiat.

Interdisciplinaritatea reprezintă în sens general un transfer de concepte și de metode între două sau mai multe științe pentru a facilita o abordare integrativă a unei probleme. Interdisciplinaritatea presupune într-un sens mai restrictiv o colaborare a disciplinelor științifice, o cercetare exhaustivă, dincolo de granițele unei discipline, a unei anumite probleme. Pe fundalul unui puternic curent postmodernist se cristalizează noi tendințe și maniere de cunoaștere a lumii în totalitatea ei. Astfel, pliată pe cerința postmodernă a reinventării fundamentelor, interdisciplinaritatea, propune abordarea într-o logică integrativă a tuturor fenomenelor tangibile și o intangibile ce concură la formarea lumității lumii. Extrapolând și ducând in extenso ideea de interdisciplinaritate am putea spune că reprezintă un nou „Turn Babel”, o încercare de cunoaștere, prin interconectarea diferitelor științe, a realității. Știința și cunoașterea din știință în secolul al XX-lea s-au confruntat cu numeroase limitări, limitări ontologice, limitări în comprehensiune și în explicații, limitări în toate sferele ce țin de factorul cognitiv. În acest context știința a convers spre interdisciplinaritate, a încercat să-și ajusteze metodele și să înțeleagă împreună cu alte științe conexe realitatea investigată. Cu toate că avem fragmentări și hibridări în majoritatea ramurilor științei, nu numai în arealul celor sociale, datorită limitelor cunoașterii putem observa că se dezvoltă științe interdisciplinare dincolo de frontierele particulare ale fiecărei științe. Exemplificând tendințele de interdisciplinaritate putem remarca în sfera științelor exacte: matematizarea experienței, fizica matematică (care de altfel a depășit consacrarea galileiană și s-a impus ca o nouă teorie în sfera experimentală), chimia fizică (care se impune ca o nouă manieră de cercetare a naturii), biofizica, biochimia, iar în sfera științelor politice putem exemplifica o abordare interdisciplinară a politicului prin intermediul antropologiei politice, istoriei politice, psihologii și sociologiei politice, și chiar a teoriilor ce provin din științele cibernetice ancorate în creuzetul politicului. Depășind mutațiile din știință, specializarea, hibridarea, fragmentarea și interdisciplinaritatea fac posibilă evitarea circularității și conduc, prin cooperare științifică, la noi rezultate, la noi adevăruri despre realitatea investigată. Revendicarea interdisciplinară apare ca un panaceu menit să faciliteze un tip de „ecumenism epistemologic” necesar cadrelor de cunoaștere actuale.

Raportându-ne doar la arealul științelor politice putem afirma faptul că viața politică și problemele politice sunt tratate într-o manieră extrem de nuanțată de diverse discipline. Pe lângă politologie, care concură la crearea unui cadru general de analiză a fenomenelor politice, politicul atât ca ființă și ființare în lume este abordat de o serie de discipline conexe științelor politice precum: filosofia, ideologia politică, psihologia politică, sociologia politică, antropologia politică, istoria politică, economia politică, dreptul constituțional și administrativ și chiar teoriile ce țin de managementul activităților publice și marketingul politic sau electoral. Referitor la aceste discipline putem afirma faptul că acestea își propun descrierea, interpretarea, explicarea și soluționarea tuturor problemelor ce vin din orizontul politicului.

Pentru că ideea de politică este asociată unei realități fluide, cu o geometrie variabilă proprie, cunoașterea ei nu poate fi posibilă prin apelul la o singură disciplină ci, prin apelul la mai multe discipline sau științe de graniță, mai mult sau mai puțin înrudite, care conferă cercetătorului o sumă de ipoteze și rezultate asupra realității. Toate acestea formează o imagine potențial obiectivă și potențial validă a realității politice investigate. Dacă ar fi să surprindem într-o paradigmă logică politica, atunci am putea spune că sfera sa este compusă din reuniunea tuturor activităților politice desfășurate într-un cadru instituțional consolidat, care au ca finalitate prezervarea binelui public, la care am putea adăuga intersecția cu sfera economică și juridică, fapt ce implică un anumit tip de comportament din partea tuturor actorilor colectivi și individuali în vederea unei bune gestionări a treburilor publice; universul politicii depășește cu mult sfera etatic-instituțională și, vizează, în mod pregnant, manifestarea puterii indiferent de nivelul la care ne referim: local, național, supranațional.

Astfel, a studia politica înseamnă nu a reduce analiza la un tip de pozitivism logic în care putem formula legi universale și de acoperire nonfalsificabile, ci presupune o corelație inter și intradisciplinară, în care știința se întâlnește cu filosofia, sociologia cu econometria și statistica, psihologia cu teoria jocurilor, toate acestea cu scopul de a formula în mod unitar enunțuri adevărate, cvasiaxiomatice despre acest segment al realului. Oricât am pleda doar pentru o simplă știință a politicului, ea rămâne la stadiul proliferării unui adevăr, care, oricât ar fi de sistematic este destinat să rămână ancorat în sfera probabilității.

Generalizarea științifică, proliferarea unor judecăți de valoare universale, indiferent de valoarea aletică, sunt destinate eșecului într-o realitate politică în care avem o „geometrie variabilă” și un schimb destul de rapid al raporturilor investigate. Dacă în Teoria cinetică a gazelor sau în orice alt principiu al termodinamicii putem construi enunțuri axiomatice de tipul „toți s sunt p”, enunțul general valabil într-o lume materială ce poate fi cunoscută direct și asupra căreia se pot face predicții, în lumea politicului nu vom putea construi legi de acoperire, nu vom putea formula axiome, datorită dinamicii continue a fenomenului studiat și a factorilor de natură psihosocială care schimbă în permanență raportul de forțe. „<<Întotdeauna>> și <<Niciodată>> din legile acoperitoare ale pozitivismului logic nu găsesc nici un punct de sprijin în lumea politică, în care lucrurile vor fi <<mai mult sau mai puțin probabile>>”. Dacă apelăm doar la politologie, ca disciplină fundamentală a științelor politice, nu vom reuși în nici un caz să conturăm o imagine veridică a lumii, ci, riscăm să reducem totul doar la paradigme sau viziuni de ansamblu, care nu reușesc să pătrundă în esența problematicii studiate. Ceea ce caracterizează lumea politică spre deosebire de lumea fizică este factorul uman, creator de istorie și cultură. Astfel, dacă în fizică putem aprecia calitativ sau cantitativ un cumul de evenimente și fenomene prin apelul la legități de acoperire, în științele politice nu vom putea formula asemenea legi, ci doar enunțuri parțial adevărate care sunt valabile doar în funcție de anumiți factori contextuali. Astfel, în urma unei cercetări empirice putem avea o serie de informații cantitative (indici valorici, coeficienți de corelație, indicatori ai progresiei și regresiei, etc.) general valabile, dar a căror interpretare conduce spre inferențe diferite tocmai datorită capacității de abstractizare, corelare, sinteză, argumentare și interpretare a cercetătorului. Dacă pe lângă aceste valori matematice științele politice nu ar aborda o perspectivă interdisciplinară prin apelul la demersul epistemic al disciplinelor de graniță, cu siguranță acele valori matematice nu vor reflecta nimic din realitatea politică investigată. Metodele matematice aplicate, precum și cele statistice rămân folositoare științelor politice, însă ele trebuie tratate ca instrumente adiacente în cercetare, instrumente care conduc la niște rezultate ce trebuie în permanența filtrate și interpretate de analistul politic. Adevărurile difuzate de fizica newtoniană, fizica nucleului, fizica atomului sau fizica plasmei sunt diametral opuse adevărurilor din științele politice, care analizează în primul rând politica ca activitate a individului marcat de credințe, scopuri, intenție și sens. De aceea este inevitabilă abordarea transdisciplinară, o abordare care analizează politica prin prisme diferite dar cu aceeași finalitate. Astfel, apelând la psihologia socială sau colectivă analistul poate interpreta un comportament politic prin raportare la un set de norme sau un set de atitudini, în concluzie, la o perspectivă comportamentală.

În același mod ne este utilă și coordonata sociologică menită să analizeze dinamica socială și fenomenele sociale văzute ca fenomene fizice naturale, fenomene ce evoluează în funcție de comportamente și de factorii de micromediu sau de macromediu. În abordarea politicului, lumea cercetării nu de puține ori a fost tentată să facă apelul la paradigme economice. Extrapolarea și aplicarea teoriilor microeconomice în spațiul analizei politice nu mai este o curiozitate pentru nimeni, ci s-a dovedit a fi o practică interdisciplinară destul de eficientă. În acest sens putem explica cristalizarea teoriei alegerii raționale, a perspectivei ofertei și a supraofertei birocratice, a tacticilor și tehnicilor de marketing politic și electoral. De pildă, în marketingul politic întreaga teorie microeconomică a consumatorului și a pieței este extrapolată și raportată la noul orizont al politicii, văzută ca activitate rațională, la nivelul căreia există o piață unde se regăsesc oferta politică (materializată în programe politice, promisiuni electorale) și cererea politică (venită din partea electorilor, văzuți ca fiind consumatorii de politici publice). Toate strategiile de cucerire a pieței, de raportare la o piață țintă prin utilizarea unui mix de marketing, explică din plin inter și transdisciplinaritatea, adică înrâurirea modelelor științelor economice cu cele ale științelor politice.

La fel și abordarea istoriei politice ajută cercetătorul să recompună o realitate, să o analizeze dintr-o perspectivă diacronică și să realizeze posibilele conexiuni între evenimentele politice trecute și evenimentele politice actuale. Pe baza descoperirii unor legități, a unor cauze, analistul poate extrapola anumite concluzii și le poate utiliza drept teorii în analiza altor evenimente istorice diferite ca spațiu și timp.

Dat fiind faptul că fenomenele politice se dezvăluie, se exprimă autonom, atunci domeniul este deschis în mod inevitabil unei abordări nuanțate și interdisciplinare. Detașată de iluzia unei cunoașteri imediate, de acel „simț comun și cotidian” cunoașterea fenomenelor politice a aspirat dintotdeauna la un statut științific propriu. Datorită complexității realității politice știința politică a trebuit să apeleze la întregul „concert” de științe sociale, fapt ce a ajutat-o să abordeze nuanțat domeniul. Astfel pe lângă un adevărat „concert” de științe sociale care concură la abordarea politicului, mai avem o serie de discipline de factură filosofică menite să elucideze și să dea sens fenomenelor politice.

Politicul devine domeniul de interes pentru specialiștii în comunicare, în argumentare și interpretare. Prin variatele sale moduri de manifestare în lume, politicul nu poate fi cunoscut prin apelul la o singură știință, ci la mai multe științe și discipline teoretice care ne ajută, dacă nu să-l înțelegem întru totul, măcar să ne formulăm o opinie destul de solidă.

Astfel politica are potențialitatea de a fi privită ca obiect al cunoașterii, o cunoaștere ce țintește spre adevăruri definitive și nonsusceptibile de corijări. Însă o astfel de cunoaștere nu va fi niciodată posibilă într-o realitate în care variabila inependentă este dată de acțiunile umane, de anumite resorturi comportamentale și atitudinale. Cunoașterea politică trebuie să renunțe la pretenția obiectivismului științific și să admită necesitatea metodelor și tehnicilor unor discipline de graniță, cu ajutorul cărora va face mult mai ineligibil fenomenul politic. Chiar procesul de formare și de maturizare a științei politice a generat apariția altor științe de graniță și a facilitat abordarea interdisciplinară. Pe lângă știința politică clasică care studiază structural și funcțional realitatea politică asistăm la apariția mai multor discipline științifice menite să realizeze un demers teoretico-explicativ a realității politice.

În condițiile în care spiritul pozitivist a pătruns din plin în toate domeniile cunoașterii, inclusiv în cel al cunoașterii politice, teoria politică normativă a fost practic zdruncinată din temelii. Avântul științelor și al cunoașterii experimentale a pus la îndoială relevanța oricărei teorii normative în domeniile cunoașterii. La fel s-a întâmplat și în domeniul politic o dată cu afirmarea scientismului și a consolidării unui demers empirico-analitic asupra acestui segment al realului. Teoria politică normativă pare să nu mai fie relevantă pentru știința politică, ea nu mai reprezintă o sursă de inspirație pentru cercetătorii domeniului.

În secolul XX, Isaiah Berlin se întreba dacă „mai există oare teorie politică?”. În special această întrebare apare în perimetrul englez și pune la îndoială viabilitatea filosofiei politice. „Principalul simptom care pare să sprijine această convingere e faptul că nici o lucrare importantă de filosofie politică nu a apărut în secolul XX. Printr-o lucrare importantă în domeniul ideilor generale înțeleg cel puțin o lucrare care a schimbat într-o mare măsură paradoxurile în platitudini și viceversa”. Moartea teoriei politice se datorează în primul rând faptului că toate accepțiunile logice sau metafizice pe care se bazau demersurile analitice din cadrul acestei forme de cunoaștere nu mai sunt relevante, fiind chiar discreditate sau respinse. În al doilea rând asistăm la o reconfigurare a demersului epistemologic, în sensul în care au apărut noi discipline de cunoaștere menite să substituie teoria politică. La fel cum au dispărut astrologia, alchimia, teologia sau metafizica, la fel și teoria politică e muribundă sau chiar moartă. Vechile discipline de cunoaștere ale naturii rămân caduce, ele fiind văzute drept simple „exemple de amăgire sistematică”.

Apariția de noi discipline cu caracter științific a pus sub semnul întrebării vechile demersuri analitice în care reflecția și meditația ocupau un loc central. Noile discipline se bazează pe observație, și încearcă să confere răspunsuri generale și universal valabile asupra referențiarului studiat. Observăm în același timp faptul că noile discipline științifice merg pe un cadru conceptual simplu și clar iar metodele lor sunt în general unanim acceptate de către cercetătorii respectivului segment al realului. În acest sens, se construiește știința formală sau empirică, care, dintr-un anumit punct de vedere, se prezintă a fi diametral opusă vechilor teorii, bazate pe demersuri filosofice. Statutul și viabilitatea filosofiei în lumea contemporană rămân sub semnul întrebării și apar noi dileme referitoare la o posibilă metamorfoză a filosofiei în știință.

În ceea ce privește întrebările și reflecțiile filosofice putem spune faptul că acestea nu satisfac deloc condițiile cerute de o știință, de un demers rațional și empiric. Cu toate că majoritatea științelor contemporane își au originea în filozofie, asistăm astăzi la o nouă fragmentare a lor, o specializare pe discipline și ramuri, la o emancipare a acestor în adevăratul sens al termenului. Observăm totuși, că încă mai există discipline ancorate în solul filosofic, care, în ciuda tuturor eforturilor de transformare în demersuri științifice, au rămas captive unor demersuri bazate pe judecăți de valoare. Asistăm la numeroase încercări de restructurare a acestor discipline, încercări ce datează încă din opera platoniciană dar care, datorită profilului intelectual al acestor discipline nu au avut succes, chiar mai mult s-au confruntat cu relativism, subiectivism și chiar scepticism. Pornind de la aceste premise și considerații filosoful și eseistul englez Isaiah Berlin a încercat să identifice problemele cu care se confruntă teoria politică.

Problematica principală a teoriei politice rămâne în continuare aceea de a privi natura egalității, a drepturilor, a guvernării. Ceea ce determină apartenența teoriei politice de sfera filosofiei este fără îndoială natura conceptelor, adică multitudinea semnificațiilor pe care acestea le-ar putea degaja, adică o multitudine de viziuni și interpretări pe care acestea le pot genera. Există totodată și diferite perspective prin prisma cărora au fost abordate de–a lungul istoriei toate aceste concepte. În primul rând nu asistăm la prezența unei autorități capabile să soluționeze în cel mai optim mod aceste probleme și de aceea „atâta vreme cât răspunsuri contradictorii la aceste chestiuni continuă să fie date de diferite școli și diferiți autori, perspectiva stabilirii unei științe în acest domeniu, fie ea empirică sau formală pare îndepărtată”. Spre exemplu numeroși gânditori au încercat să identifice granița dintre libertate și opresiune, soluționarea acestei probleme fiind de cele mai multe ori destul de incertă. Aceste deosebiri dintre concepte nu provin pe calea observației sau analizelor empirice ci își au originea doar în matca filosofiei.

Filosofia politică rămâne valabilă doar într-o lume în care avem obiective contradictorii, pentru că într-o societate în care există un singur scop ar putea exista numai polemici referitoare la atingerea scopului, polemici și discuții care se bazează pe solide argumente științifice sau empirice. Într-o asemenea societate, problemele ce vizează scopurile sau axiologia politică rămân caduce pentru că, societatea în întregul ei este interesată mai degrabă să găsească cele mai eficiente căi de atingere a scopului. Spre exemplu I. Berlin exemplifică societăți în care ar crede toți într-un singur scop (de exemplu o societate tehnocratică poate avea ca scop realizarea tuturor facultăților umane, o societate utilitaristă se poate baza doar pe realizarea fericirii oamenilor, etc.), atunci tot ceea ce va conta pentru respectiva societate ar fi identificarea celor mai bune căi și soluții pentru atingerea scopului unanim acceptat. În condițiile în care nu există societăți bazate pe un singur scop, și „nici o societate nu poate fi atât de monolitică încât să nu existe vreo breșă în scopul culminant și mijloacele care duc spre el – o breșă plină de țeluri secundare, valori penultime, care nu sunt mijloace pentru atingerea țelului final, ci elemente din el sau expresii ale lui”, atunci cu siguranță pot apărea ciocniri ale intereselor, fapt ce va genera doar un tip de abordare filosofico-politică. Într-o societate în care asistăm la o pluralitate valorică și la o pluralitate a scopurilor, problemele generate de modul de soluționare al acestora nu pot fi apanajul unui demers rațional-deductiv, ci, mai degrabă, ar intra în sarcina evaluativă și proiectivă a filosofiei. În condițiile în care avem o societate dominată de un singur scop, atunci a găsi soluția atingerii scopului ține de specialiștii și experții din domeniu. Gândirea politică dintr-o asemenea societate va fi în permanență modelată de științele empirice precum istoria, psihologia, sociologia, antropologia, dreptul, etc.

Într-o societate în care asistăm la o pluralitate valorică și a scopurilor politice, filosofia politică este diametral opusă perspectivei pozitiviste sau neopozitiviste, care pledează doar pentru existența unor legi cauzale, a unor cicluri repetitive de evenimente, care fac posibilă funcționarea și dinamica societății. Dintr-o perspectivă științifică, teoria politică rămâne la un stadiu de ipoteze și explicații cauzale sau funcționale, concretizându-se într-o cercetare empirică, capabilă să se distanțeze total de fundamentele metafizice sau etice, și să-și conserve propriul ei caracter și propria ei dezvoltare științifică. Dacă rămâne la acest stadiu științific, concepută în termenii sociologiei, teoria politică „nu poate prin însăși natura intereselor sale, să evite evaluarea; e total angajată nu numai în analiza ci și în concluziile despre validitatea ideilor de bine și de rău, de permis și interzis, a armoniei și discordiei pe care orice discuție despre libertate, sau dreptate, sau autoritate, sau moralitate politică e menită mai curând sau mai târziu să le întâmpine”.

Cu toate că spiritul pozitiv a pătruns în majoritatea disciplinelor de cunoaștere, filosofia politică nu a putut fi transformată într-o știință empirică sau mai mult într-o psihologie individuală sau socială. Aceste eșecuri provin în egală măsură din faptul că politica, ca parte componentă a concepției omului despre umanitate, este un domeniu diferit și chiar diametral opus naturii și al studiilor despre natură. Nici o descoperire din psihologie, antropologie sau sociologie, nu au putut să pătrundă în teoria politică, nu au putut să o substituie întru-totul pentru că analiza omului și a lumii sociale nu poate să se întemeieze decât pe calea reflecției și a meditației. Valențele umanului și respectiv valențele politicului nu vor putea fi niciodată reduse la ipoteze științifice, la date ale observației de la care să se formuleze conjecturi general valabile. „Analogia cu științele care a dominat gândirea prekantiană a secolului XVIII – Locke, Hume, Condillac, de exemplu – e o tipică aplicare greșită a unui model care acționează într-o sferă, asupra unei zone în care va întuneca lucrurile cel puțin tot atât de mult pe cât le va lămuri”.

Toate încercările științifice de a rezolva probleme de natură normativă au fost destinate, de cele mai multe ori eșecului. Noile științe umaniste apărute pe fundalul raționalității moderne își dovedeau inconsistența în măsura în care ele nu făceau decât să producă dovezi empirice sau de demonstrație experimentală, de cele mai multe ori eronate. Spre exemplu ruperea tradiției naturaliste de către Kant, respingerea moralității politice de către Bentham, criticarea doctrinelor lui Marx, nu sunt exemple ale insuficienței științifice sau ale lipsei de logică, ci ale unei lipse de înțelegere a omului și a relațiilor umane. Ceea ce trebuie să predomine în gândirea politică este tocmai apelul la umanitate și la valențele sale, apel ce nu poate să fie vreodată pus sau analizat în termeni obiectivi ai unei științe cu pretenții „naturale”. Doar filosofia politică, ca reflecție sistematică a gândirii și particularitate a rațiunii umane, este în măsură să analizeze scopurile, obiectivele, țelurile, valorile, relațiile care se stabilesc în cadrul unei comunități politice.

Indiferent de orientările epistemologice, de schimbarea paradigmelor cunoașterii, de înțelegerea și explicarea lumii politice în totalitatea ei, teoria politică ca expresie a unei „curiozități raționale, o dorință de justificare și de explicare în termenii motivelor și rațiunilor” nu va putea dispărea cu totul, cu toate că domeniul ei de analiză a fost preluat de către discipline precum: sociologia, psihologia socială, știința politică, economia, discipline care au încercat din plin să critice și să desființeze obiectul „imaginar” al teoriei politice. Teoria politică normativă, ca de altfel întreaga filozofie politică, nu este pe cale de dispariție, ea rămâne în linii generale prezentă în viața oricărei societăți, iar noile tendințe filosofice și doctrinare nu indică „moartea unei mari tradiții, ci, dacă nu altceva, o nouă și imprevizibilă dezvoltare”.

Probabil, această tradiție gnoseologică, cu imprevizibila ei dezvoltare, ar putea pune în centrul preocupărilor academice nevoia de a intersecta cadrul disciplinar propriu cu noi perspective derivate, nu atât din științele de graniță, cât din orizonturi epistemice potențial opuse.

I.3. Schimbarea de regim politic. Fundamente și direcții epistemologice

Cristalizarea științei politice moderne, a generat la nivel epistemic o fragmentare și specializare a disciplinei, fapt ce a generat în practică dezvoltarea a numeroase discipline de ramură, al căror demers științific și metodologic conduce la sporuri gnoseologice în înțelegerea lumii politicului. În acest context a luat naștere și tranzitologia, disciplină politologică de ramură ce are finalitatea de a decripta și explica procesul de democratizare și consolidare democratică. Astfel „democrațiile stabile trebuie să continue promovarea democrației și a drepturilor omului acolo unde lipsesc și sprijinirea celor ce se opun în mod democratic regimurilor auroritare. Totuși, în acest moment, accentul principal trebuie pus pe consolidarea democratică. Tema dominantă nu ar trebui să fie nasterea unor regimuri democratice, ci consolidarea democrațiilor mai recente precum și incheierea tranzițiilor către democrație aflate în desfășurare”.

Problematica democrației și a democratizării a suscitat numeroase polemici în lumea științelor politice, în acest sens pledându-se pentru faptul că democrația reprezintă un imperativ teoretic și practic pentru sistemul modern de state, o modalitate de a menține homeostazia politică precum și de a promova reforma și guvernarea eficientă și eficace.

Prăbușirea regimurilor comuniste în anul 1989 în întreaga Europă Centrală și de Est a reprezentat primum movens în dezvoltarea tranzitologiei ca știință. Grație provocărilor venite pe filiera democratizării, asistăm în mod direct la întărirea proceselor de guvernare, la diminuarea rolului etatic în viața publică și privată precum și la asigurarea cadrului formal-procedural de exercitare a libertăților individuale de bază.

Secolul al XX-lea, ca exponent major al avântului democratic, ne sugerează faptul că democrația reprezintă o formulă politică eficientă puternic internalizată în spațiul socio-politic, în aria instituțională precum și în dimensiunea psihologică a indivizilor, reprezentând o practică politică curentă, care prin asigurarea unui mediu politic concurențial, facilitează succesul jocului politic. Privită la nivel normativ de Alexis de Tocquewille drept „un rău necesar” democrația, prin prisma procedurilor și a designului instituțional, se vădește a fi drumul critic și condiția sine qua-non a guvernării colective.

Asigurând drepturi civile și politice democrația ajunge să creeze ea însăși proprii partizani pentru un comportament democratic dar și pentru emergența unei culturi politice democratice. Ghidată de un spațiu axiologic propriu, democrația prin optica principiilor pe care le promovează a ajuns să reprezinte subiectul unor utopii post moderne ale sfârșitului, care conchid prin reiterarea ideii că prin liberalism pur procedural și guvernare democratică, omul a ajuns să-și desăvârșească existența în spațiul social. În acest context, teza sfârșitului istoriei promovată de Hegel și reluată ulterior de către Francis Fukuyama pune accentul pe democrația liberală ca manieră social-politică de încurajare a culturii recunoașterii, sau, chiar mai mult, într-o formulare aristotelică, ca manieră de exploatare a potențelor „tymosului”.

Studiile despre democratizare au reprezentat o provocare atât pentru teoreticianul din științele politice cât și pentru politologul ancorat în studii empirice, care a încercat să confere explicații cantitative condițiilor afirmării, menținerii, funcționării și chiar răspândirii fenomenului democratic. Tratată ca fenomen științific, democrația devine obiect epistemic al studiilor tranzitologice care pliază în mod necesar cele două dimensiuni: normativitatea și empirismul. Dacă la nivel normativ s-a urmărit construcția unui ideal tip de organizare societală, sau mai mult de atât, un temei și un fundament ultim pentru buna cooperare a indivizilor, la nivel empiric, știința normală, este interesată de maniera în care prin explicatii multifactoriale, ajungem să postulăm direcții de dezvoltare a democrației naționale. La nivel epistemic observăm faptul că suprapunerile analitice și explicative se cantonează în triada epistemică: sens – semnifticație – explicație, astfel încât pornind de la perspective diferite să se construiască modele viabile de practici democratice. Atât ca obiect epistemic, cât și ca structură onto-socială, democrația a demonstrat la nivel empiric o mare capacitate de adaptare la diferite condiții, precum și un imens potențial de transformare structurală.

Demersurile funcționaliste cu privire la mecanismele democratice au vizat, în linii generale, o paradigmă comprehensivă a acestui model de gestionare a treburilor publice. Paradigma funcționalistă nu poate și nu trebuie să fie văzută ca un demers restrictiv, ci o opțiune științifică obligatorie, deoarece regimurile democratice contemporane prezintă o varietate de structuri și de modalități de funționare. „În orice caz, este cert că există o întreagă problematică istorico-filosofică referitoare la democrație, care nu poate fi redusă la realitatea politică. Este o problematică ce merită să fie luată serios în considerare, ca bază pentru definirea și pentru evaluarea democrațiilor existente în prezent și ca sugestie pentru dezvoltările viitoare.”

O problemă des întâlnită la nivelul studiilor de tranzitologie este aceea a clivajului dintre demersul normativ și cel empiric. „Totuși, una sunt democrațiile reale, altceva, cu totul diferit, sunt teoriile asupra democrației. Distanța dintre teoretizări și realitate măsoară spațiul care, din când în când, ținând seama de timpuri și de sisteme politice, trebuie sau poate fi acoperit. Totodată, această distanță indică motivele, de multe ori ușor de înțeles, justificate, ale nemulțumirii față de democrațiile existente și explică de ce se întâmplă ca în regimurile democratice să apară tentative mai frecvente și mai incisive de reforme instituționale, politice și social-eonomice”.

Cu toate acestea atât demersul filosofic cât și cel științific aplicat în sfera studiilor de tranzitologie urmăresc regulile și procedurile formal-instituționale prin prisma cărora se asigură egalitatea și bunăstarea socială. Cristalizarea graduală, dar extrem de densă, a regimurilor democratice în ultimele două decenii a reprezentat un material veritabil de studiu pentru cercetările tranzitologice, cercetări ce se concentrează pe studii de geografie politică regională sau chiar pe arii antropologico-culturale. În acest context, obiectul epistemic, prin prisma căruia se pot formula ipoteze și teorii a devenit din ce în ce mai inteligibil, fapt ce a făcut posibilă dezvoltarea unor studii tranzitologice academice precum cele promovate de Przeworski, Le Duc, Niemi, Norris, Held, Huntington, Lijphart și Dahl.

Fenomenul schimbării de regim sau de sistem politic, în cazul nostru trecerea de la sistemul centralizat la sistemul democratic, nu poate fi ințeles în absența unui cadru de analiză extins și eminamente comparativ. Astfel dimensiunea empirică a democrației poate fi stabilită doar în raport cu experiența și drumul particular pe care l-a parcurs fiecare stat democratic. Cristalizarea tranzitologiei reprezintă o soluție științifică la încercările de tip istoric și comparativ de înțelegere a dinamicii politice. Cu toate progresele epistemice înregistrate în ultimele decenii, tranzitologia nu a reușit să inlăture neîncrederea în capacitatea cercetătorilor de a genera o teorie politică solidă din punct de vedere al predictibilității. Această provocare este extrem de vizibilă în absența unor predicții și anticipări sistematice referitoare la demersul tranzițional rezultat în urma prăbușirii blocului comunist. James Withead în A New Hand Boock of Political Science observa faptul că știința politică, respectiv tranzitologia nu a reușit să acumuleze aparatul teoretico-conceptual pentru o înțelegere mult mai adecvată a particularităților procesului democratic a unor state din Europa Centrală și de Est, din America Latină sau chiar din Europa de Sud.

Orientarea științifică contemporană din studiile de tranzitologie se confruntă cu două tendințe determinate de relativismul epistemic fondat în creuzetul postmodernității și dilemele normativismului generate de insuficiența empirică a reflecțiilor de filosofie politică. Flexibilizarea cunoașterii și relativismul metodologic încearcă să evite proliferarea opiniilor dihotomice și divergente și să descurajeze ideologizarea sau viziunile unidirecționate. La nivel empiric observăm faptul că de cele mai multe ori analiza comparativă este extrem de viabilă prin faptul că sistemele politice sunt considerate entități egale, iar experiențele înregistrate în sisteme diferite nu pot fi reduse facil la observații similare sau nonsimilare față de un caz particular. Nevoia de studiu comparativ se justifică tocmai prin abordarea interpretativă a contextului particular, iar metodele de reducere a datelor sau a experiențelor aleatorii sau nonaleatorii înregistrate pot genera inferențe impregnate de inflexiuni axiologico-ideologice, sau, mai mult, inferențe lipsite de valoare aletică negativă.

Pornind de la aceste premise de natură metodologică observăm faptul că studiile de tranziție și consolidare democratică, la nivel epistemologic, se confruntă cu problema predictibilității vagi, a cvasiobiectivității, și a formării unui cadru conceptual optim pentru referențiarul analizat. În acest sens, predictibilitatea devine contingență tocmai prin faptul că asistăm la o pluralitate cauzală care își pune o amprentă nefastă asupra coerenței și precauțiilor metodologice necesare studiului democratizării. Astfel observăm faptul că studiile de tranzitologie transcend limitele modelului mecanicist al cauzalității și își propun să decripteze interdependențele stabilite între variabile, astfel încât generalizările, cu toate că au un caracter descriptiv-calitativ și imprecis, să poată fi folosite ca resurse informaționale în procesul predicției. Dankwart A. Rustow observa în Tranzitions to Democracy: Toward a Dynamic Model că interacțiunile care succed momentului de consolidare democratică sunt favorabile procesului de liberalizare. Astfel, Rustow încearcă să transfere atenția paradigmatică de la nivelul condițiilor prealabile democratizării la nivelul interacțiunilor sociale și politice. La nivelul generalizărilor și a cadrului conceptual observăm faptul că asistăm la o dispută între două modele: modelul actual și modelul clasic, polemică favorabilă consolidării obiectului epistemic și a demersului științific în studiile de tranzitologie.

Paradigma democratică, cu un traseu empiric sinusoidal, a reusit să se impună în științele politice ca manieră de analiză, cu toate că atât la nivel normativ cât și la nivel empiric încă mai există inconsistențe metodologice și chiar epistemologice.

Pornind de la teza lui Robert Dahl referitoare la Poliarhii, regimuri politice care tind să realizeze cât mai bine cerințele democrației, putem observa faptul că în acest model de ordine politică „calitatea de cetățean este extinsă la un număr relativ mare de adulți, iar drepturile cetățenești includ posibilitatea de a te opune celor mai înalți demnitari ai statului și de ai indepărtas prin vot, de la guvernare.” Pornind de la acest deziderat observăm faptul că sistemul politic democratic, în procesul eficientizării vieții sociale și politice, impune o serie de condiții minimale printre care se numără: alegerea conducătorilor de către cetățeni, libertatea și corectitudinea alegerilor, acordarea dreptului politic tuturor adulților cu excepția minimală a cazurilor reglementate prin legea electorală, eligibilitatea tuturor cetățenilor, garantarea libertății de exprimare, existența surselor alternative de informare și garantarea libertății asociaționale. Pornind de la aceste condiții, la nivelul teoriilor sistemelor politice, putem identifica particularități ale democrației electorale sau minimale sau ale democrației liberale. În acest sens, regimul politic care trece de la o fază nedemocratică la un lung proces de democratizare are ca finalitate democrația avansată. Problema construcției și a consolidării democratice precum și drumul parcurs de un sistem politic de la faza de democrație minimală la democrația liberală precum și modalitățile de reacție în fața crizelor au căpătat un contur extrem de pregnant în sfera teoriei democratice.

Teoria democratică, pornind de la principiile poliarhiilor lui Robert Dahl, a făcut distincția între democrația minimală și democrația liberală. Democrația minimală sau electorală, este sistemul în care se poate institui guvernarea celor activi și interesați sau afectați de guvernare în vreme ce democrația liberală presupune regimul politic în care sunt garantate și respectate toate cele șapte cerințe amintite mai sus și democrația dezvoltată sau avansată, în care se caută ca pe lângă setul de trăsături propriu poliarhiei să mai fie adăugate și altele.

Consolidarea democratică este un proces pe termen lung al sistemelor politice, cu o evoluție extrem de accelerată în ultimile trei decenii. Dacă în anii 1970 asistăm la doar 39 de democrații, în prezent numărul democrațiilor aproape s-a triplat, ajungând spre sfârșitul anilor 2000 la 123. Deși asistăm la o creștere excesivă a numărului de democrații în ultimii 30 de ani, nu putem prolifera decât ideea că toate aceste sisteme politice se încadrează în sfera democrațiilor minimale, în vreme ce un număr extrem de redus poate fi plasat în orizontul democrațiilor liberale. Majoritatea sistemelor politice democratice tind astăzi să se plaseze „într-o zonă gri care circumscrie o diversitate vastă de modele politice. Un prim pas analitic ar fi recunoașterea celor două sindromuri generale care afectează evoluția politică a țărilor din zona gri. Primul sindrom este cel al pluralismului ineficient iar celălalt sindrom des întâlnit în țările zonei gri este reprezentat de dominarea vieții politice de către o singură putere.” La nivel metodologic Freedom House în procesul de analiză a democrațiiloe liberale a încercat să construiască „un indicator minim al democrației liberale calculat prin prisma drepturilor civile și al libertăților politice existente la nivelul unui stat. Măsurat la nivel interval acest indicator este un scalar cuprins în [1;7], unde valoarea 1 reprezintă scorul cel mai bun pentru democrațiile liberale iar valoarea 7 ne indică absența democrațiilor liberale. Pornind de la aceste observații observăm faptul că dacă în anul 1974 avem 32 de sisteme politice democrații liberale, în anul 2010 ponderea democrațiilor liberale din numărul total al democrațiilor este de 67%.

Fig.1. Evoluția democrațiilor în lume

Evoluția și dinamica temporală a democrației ne indică existența unui val al democratizării în ultimele decenii în sensul promovat de Samuel Huntington. Astfel Huntington observa faptul că „în anii care vor veni, tot mai multe țări se vor îndrepta, fără îndoială, către democrație și se vor iniția tot mai multe tranziții către democrație. Demorcrațiile stabile trebuie să continue promovarea democrației și a drepturilor omului acolo unde lipsesc și a celor ce se opun în mod democratic regimurilor autoritare. Totuși, în acest moment, accentul principal trebuie pus pe consolidarea democratică. Tema dominantă nu ar trebui să fie nașterea unor regimuri democratice, ci consolidarea democrațiilor mai recente, precum și încheierea tranzițiilor către democrație aflate în desfășurare.”

Construcția democratică, condiție elementară a procesului de democratizare vizează etapele politice sociale și instituțional-administrative prin prisma cărora sunt îndeplinite criteriile de catalogare a unui sistem politic ca fiind democratic. În acest context construcția democratică derivă din interacțiunea a două procese precum liberalizarea și cuprinderea politică. Dacă liberalizarea este fondată în sfera filosofiei liberale, cuprinderea vizează conducerea societății prin prisma participării globale sau cvasiglobale, mai mult sau mai puțin concurențiale a cetățenilor la procesul politic și decizional. În măsura în care sistemele politice reușesc să găsească cuplul optim de interacțiune putem vorbi de un proces de construcție democratică. Acest model de democrație, în funcție de timp, va trebui integrat și optimizat astfel încât feed-backul dintre gradul de elaborare a deciziilor guvernamentale și gradul de receptivitate față de preferințele cetățenilor să fie unul pozitiv.

Trecerea de la construcție democratică la consolidare democratică este filtrată de o serie de condiții și externalități politice. În măsura în care sistemul politic își însușește normele democratice de legitimare, de toleranță politică și de conflict tolerat, putem vorbi într-adevăr de un proces de democratizare. O primă fază a procesului de democratizare o reprezintă apartenența și integrarea în cadrul unei comunități. Din acest punct de vedere o primă condiție este dată de apartenența participanților la o anumită comunitate politică. Cu toate că din punct de vedere științific teza apartenenței la comunitate a fost ignorată sau chiar subevaluată, la nivel empiric putem observa dificultatea cristalizării regimurilor democratice în state caracterizate de multietnism și interese divergente. Pentru aceste state singura modalitate de construcție democratică este aceea a democrațiilor consociaționale. „Democrația consociațională este cea mai promițătoare formă de democrație pentru societățile plurale și este singura formă posibilă pentru societățile profund divizate.”

Faza inițială a construcției democratice este reprezentată de compromisul realizat la nivelul elitelor politice în vederea competiției pentru deținerea puterii politice. Compromisul politic constă în decizia conștientă de a recunoaște în egală măsură propriile diferențe și de a crea structuri și proceduri care să protejeze diferențele, să le accentuieze și să le orienteze în direcția competiției democratice. O fază succesoare procesului de consolidare democratică este aceea a obișnuinței cu normele și procedurile democratice. În această fază artizanii compromisului democratic trebuie să convingă întreaga societate de importanța și eficiența principiilor de conciliere. Procesul tranzițional poate să se confrunte cu o serie de riscuri de ordin social sau politic, care, ar putea, în genere, să determine disoluția aparatului democratic. Spre exemplu atingerea compromisului democratic între elitele politice precum și diseminarea democrației în spațiul social și politic tinde să fie o procedură extrem de complicată. „În realitate au existat destule cazuri în care aceste fragile compromisuri au intrat în criză (în Europa în anii ’20 și ’30 și în America Latină în anii ’60) și regimurile democratice respective au devenit failibile. Este interesant de observat că următoarele tentative de realizare a regimurilor democratice în acele țări (respectiv în anii ’70 – ’80) au dus la rezultate foarte diferite dar întru totul pozitive.” Pe lângă acest aspect comportamental, la nivelul actorilor politici, construcția democratică trebuie să se bazeze în linii generale pe o serie de condiții de natură politică. Astfel, puterea politică este direct dependentă de structura sistemului economic, de multe ori considerându-se faptul că între democrație și capitalism ar exista vreo corelație cauzală.

„Orice investigare a modalităților de realizare a regimurilor democratice trebuie să cuprindă și o evaluare a rolurilor pe care le-a jucat, eventual, sistemul internațional.” Privit în sens general, sistemul internațional acționează în virtutea potențării sau chiar a inhibării elementelor democratice ce exisă ante factum. „Poate constitui un punct de susținere atunci când contextul democratic s-a fixat solid sau poate fi un element puternic perturbator, atunci când trece printr-o fază de turbulență care diminuează capacitatea difeiților protagoniști politici de a se opune tendințelor anti democratice în curs de desfășurare. Impactul sistemului internațional asupra proceselor de democratizare și de destrămare a democrațiilor este, așadar, destul de dificil de apreciat.” Cu toate că sistemul internațional are o contribuție impredictibilă asupra procesului de construcție democratică, istoria contemporană ne reflectă numeroase exemple de influență pozitivă sau negativă din partea statelor proxime. În acest sens pornind de la varietatea modurilor de „expansiune a valurilor de democratizare pare a fi existat o contaminare fecundă, pozitivă între țările vecine.”

Cu toate că la nivelul științei empirice nu a fost demonstrată o relație de cauzalitate directă între sistemul economic și sistemul politic, numeroși teoreticieni ai tranzitologiei pledează pentru teza că piața liberă și capitalismul sunt premisele statului democratic. Seymour Martin Lipset, într-o perioadă extrem de tulbure pentru construcția democratică, pornind de la o serie de indicatori socio-economici a subliniat faptul că sistemele economice cele mai dezvoltate sunt cele care reușesc să creeze și să mențină un regijm democratic. La nivel statistic sociologul politic a reușit să demonstreze o corelație pozitivă între gradul de dezvoltare democratică și nivelul indicatorilor socio-economici, însă este destul de riscant să apreciem raportul de cauzalitate directă dintre cele două variabile. Putem considera doar la nivel de probabilitate că sistemele economice influențează natura și dinamica sistemelor politice, în caz particular capitalismul ar putea influența regimul democratic. Axioma potrivit căreia sistemele socio-economice care depășesc anumite trepte de industrializare, alfabetizare, urbanizare și venit pe cap de locuitor generează regimuri democratice, rămâne cantonată în orizontul probabilitții în condițiile în care metodele și statisticile experimentale nu au reușit să dea validitate demonstrativă și general valabilă unei astfel de inferențe. Dacă pentru adepții legităților aproape mecanice în construcția democratică legătura dintre condițiile socio-economice și regimul politic este destul de relevantă, adepții metodologiilor calitative consideră că indicatorii agregați ai sistemului socio-economic nu conduc neapărat la democrație. „Un regim democratic se afirmă atunci când inegalitățile sunt relativ ținute în frâu și dezechilibrele reduse. Inegalitățile mari la nivelul puterii socio-economice nu pot coexista cu un regim politic în care puterea ar trebui distribuită într-o manieră oarecum egalitară.”

Odată ce sistemul politic a trecut de faza de consolidare democratică/democratizare următoarea etapă este dată de procesul de construcție democratică. Definită sistematic „consolidarea democratică este favorizată de un număr de schimbări instituționale, de politici și de comportamente. Multe dintre acestea îmbunătățesc în mod direct guvernarea prin întărirea capacității statului, prin liberalizarea și raționalizarea structurilor economice, prin asigurarea ordinii sociale și politice simultan cu păstrarea libertăților de bază, prin îmbunătățirea responsabilităților orizontale și a domniei legii și prin controlarea corupției.” În viziunea lui Linz și Stepan o tranziție democratică este incheiată numai atunci când guvernul ales în mod liber are toată autoritatea să inițieze și să implementeze noi politici și atunci când puterile executivă, legslativă și judecătorească generată de noua democrație nu sunt constrânse de lege să împartă puterea cu alți actori.Andreas Schedler consideră faptul că procesul de consolidare democratică ia sfârșit atunci când se asigură un cadru legal de manifestare a securității individuale și statale.

Problema consolidării democratice se cantonează și în orizontul indicatorilor statistici pe baza cărora poate fi măsurată sau recunoscută. Cu certitudine, nici un indice statistic agregat nu ar putea măsura în totalitate consolidarea democratică, dar cert este faptul că mult mai ușor s-ar putea identifica absența consolidării democratice, caracterizată în genere, prin fragilitate și instabilitate. Din acest punnct de vedere respingerea legitimității sistemului democratic și chiar dorința actorilor politici de a obține prin fraudă sau alte mijloace ilicite puterea sunt considerate de cercetătorii din tranzitologie drept manifestări „neloiale”. De asemenea, un semn al fragilității este dat de semiloialitate, reprezentată de dorința de formare a unor guverne și alianțe cu grupuri neloiale sau chiar de disponibilitatea de a încuraja, tolera sau acoperi acțiunile antidemocratice ale unor asemenea grupuri. Dintr-o perspectivă actorială și instituțională Guillermo O’Donnell apreciază faptul că „tot ceea ce putem spune în acest moment este că, atâta vreme cât alegerile competitive sunt instituționalizate poliarhiile mai degrabă vor supraviețui.” Ab initio Guilermo O’Donnell pune sub semnul incertitudinii asimilarea consolidării democratice cu procesul de instituționalizare politică. Pot exista sisteme politice caracterizate de fenomene partidiste slabe și volatile dar grevate de democrații legitime și foarte stabile sau, contrariul, instabilitate partizană și stabilitate democratică. Puterea instituțiilor și a regulilor formale democratice facilitează consolidarea democratică, însă există alte cauze „cu efecte independente puternice asupra șanselor de supraviețuire a poliarhiilor”

Consolidarea democratică este de asemenea o funcție dependentă de comportamentul actorilor politici individuali sau colectivi angajați în jocul democratic. În acest sens, doar în măsura în care există un compromis politic, dar și mecanisme concurențiale între actorii politici putem vorbi de consolidare democratică. Cu toate că majoritatea democrațiilor liberale se circumscriu în linii foarte generale acestor condiții ale consolidării democratice, există numeroase state în care accentul principal ar trebui direcționat spre consolidare democratică și instituțională. Procesul de democratizare poate crea sau exacerba noi probleme sau dileme cu care democrațiile vor trebui să se confrunte. Dacă pentru un stat ajuns în faza finală a construcției democratice acest lucru pare improbabil, pentru statele aflate în curs de democratizare acestea pot deveni probleme cruciale, a căror perpetuare poate duce chiar la eșecul democrației.

În articolul Democrație pe termen lung Samuel Huntington observa faptul că în primul rând organizarea primelor alegeri electorale generează o concurență neloială a liderilor politici pentru maximizarea numărului de voturi. Exemplele istorice, mai ales studiile de democratizare regională a statelor din fosta URSS ne pun în prim plan faptul că alegătorul este mult mai predispus să voteze ideologii naționaliste religioase sau chiar extremiste. Putem sesiza, astfel, un paradox al democrației, care provine chiar din faptul că prin alegeri democratice se facilitează accesul la putere al unor grupuri care apelează la principii și ideologii etnice și religioase, de cele mai multe ori, cu inflexiuni antidemocratice. O altă problemă cu care se confruntă consolidarea democratică ar fi aceea a potențării conflictului extern. Numeroase studii au demonstrat faptul că „în faza de tranziție către democrație statele devin mai agresive și mai înclinate spre declanșarea unui război, nu mai pașnice. Statele aflate în proces de democratizare sunt mai tentate să se implice în războaie decât democrațiile mature sau autocrațiile. State precum Rusia, care fac cel mai mare salt în procesul de democratizare, de la autocrație totală, la democrație extinsă, prezintă o probabilitate de două ori mai mare decât statele care rămân autocratice de a lupta în războaie în deceniul de după debutul procesului de democratizare.”

Din punct de vedere al comportamentului individual, procesul de democratizare poate genera o stare de laisser-faire generată de slăbirea autorității etatice în spațiul social și politic. Putem evidenția astfel pericolul amenințărilor antidemocratice din partea grupurilor naționale sau chiar a entităților politice din mediul suprastatal.

Conchizând, construcția democratică și ulterior consolidarea democratică determină o eficientizare a procesului politic general, precum și o societate cu standarde calitative ridicate. Designul instituțional și întreaga sferă a aparatului guvernamental sunt construite în vederea îmbunătățirii vieții cetățeanului, a schimbării raporturilor dintre indivizi și stat și, nu în ultimul rând, a promovării binelui public.

I.4. Paradigma cantitativă în cercetarea tranzitologică. Pledoarie pentru un model matematic al cunoașterii științifice

Particularizând aspectele incertitudinii și transdisciplinarității la nivelul științelor social-politice, putem sublinia ab initio caracterul comprehensiv al acestor discipline. Dacă la nivelul științelor viului idealul obiectivității și explicației universale încă mai suscită o serie de polemici, la nivelul științelor sociale și politice strategia euristică și argumentativă este structurată pe inferențe de tip comprehensiv. Astfel, idealul sociologiei nu este acela de a formula principii sau axiome care să acopere realitatea socială, ci modele interpretativ-simbolice de înțelegere a diverselor rapoarte sociale. În acest context s-ar înscrie și vocația științelor politice de a decripta și interpreta contextual fapte sau acte manifestate la nivel politic. Încercarea de a stabili un model cauzal universal al echilibrului dintre diverși actori politici poate să se transforme într-un eșec gnoseologic dacă cercetătorul respectivului fenomen trasează legi universale de corespondență între modelul cauzal teoretic și fenomenul manifestat la nivelul realității. Ceea ce se poate produce pe baza comprehensiunii la nivelul științelor sociale este adevărul de tip consensual. Dacă în științele naturii adevărul este rezultatul unui proces de demonstrație,explicație și comprehensiune, la nivelul științelor sociale adevărul are calitatea de a fi consensual. „ Ceea ce numim adevărat este doar ceea ce suntem de acord că este. Ceea ce numim adevăr sunt fapte sau credințe negociate, produse diverse ale constructivismului social”. Ameliorarea unor inferențe sociologice sau politologice se poate realiza prin intermediul unei abordări transdisciplinare a fenomenului social sau politic investigat și prin crearea unor filtre sau grile de analiză comprehensivă a acestora. Eșecul de a formula legi de acoperire socială este demonstrat din plin de istoricismul școlii marxiste, care trasează ca într-un fenomen fizic o serie de legități imuabile și transcendentale actorilor sociali. De asemenea limita generată de inferențe explicative în spațiul social este destul de evidentă și în contextul rapoartelor de putere din timpul Războiului Rece. Orice model matematic am fi aplicat sau orice analiză sociometrică a situației am fi realizat nu am fi putut anticipa căderea atât de rapidă și bruscă a monolitului comunist din spațiul central și est-european.

Sfârșitul Războiului Rece a pus în centrul preocupărilor științifice din arealul științelor politice și a teoriei relațiilor internaționale problema construcției și ulterior a consolidării democratice. În acest cadru analitic se dezvoltă noi paradigme menite să înțeleagă schimbarea de regim politic precum și să furnizeze posibile teorii validate la nivelul realității politice aflate în dinamică. Astfel, vocația cercetării schimbărilor de regim politic și a proceselor de consolidare democratică tinde să fie una comprehensivă. Strategia pentru abordarea comprehensivă a consolidării democratice derivă din particularitățile specifice fiecărei entități politice în parte, a geografiei politice și a tradițiilor de ordin istoric ce definesc statele aflate în curs de tranziție. Deși unele cercetări tranzitologice au inițiat o abordare de tip mecanicist a procesului de consolidare democratică, postulând inferențe explicativ-cauzale (în speță modelul mesei de biliard în schimbarea de regim), modelul epistemologic promovat s-a dovedit a fi insuficient pentru referențialul analizat. O analiză a forțelor motrice ale democratizării cu siguranță este necesară pentru analiza politologică, însă insuficientă datorită comportamentelor aleatoare și a mentalităților sociale ce caracterizează actorii implicați în sistem. Activitatea de consolidare a democrației, în mod fundamental politică, presupune atât diseminarea valorilor democratice cât și realizarea alianțelor politice. Analiza sistematică și, în egală măsură științifică, a fenomenului democratic se bazează pe câteva elemente cardinale: „1. descrierea stării de fapt; 2. monitorizarea progreselor și conformitatea cu standardele și obiectivele; diagnosticarea statelor și formularea rapidă a avertismentelor; 3. evaluarea programelor publice; 4. formularea deciziilor”.

Analiza riguroasă a procesului de consolidare democratică pe baze inter și transdisciplinare vizează depășirea ambiguității teoretice și formularea unor mecanisme predictive pentru evitarea crizelor atât endogene cât și exogene. Utilizarea unor metodologii statistice, a datelor atât cantitative cât și calitative precum și îmbinarea demersurilor teoretice – normative cu cele empirice – exploratorii, au determinat o ameliorare graduală a inferențelor științifice conducând cercetarea consolidării democratice spre traiectul înțelegerii și optimizării dinamicii politice. „ Mult mai ambițios cercetarea își propune să prezică și să împiedice crizele, fapt ce necesită dezvoltarea unor mecanisme de avertizare timpurie ce sunt ajustate în permanență cu date din realitate”. Utilizarea unor mecanisme de management al riscurilor sociale, politice și economice în contextul teoriei sistemelor democratice, precum și îmbinarea metodologiei cantitative cu cea calitativă conduc spre optimizarea demersurilor epistemologice și chiar hibridarea științei politice prin contactul cu alte discipline.

Fenomen complex, cu o notă parțial impredictibilă, aleatoriu dar în egală măsură extrem de semnificativ pentru dimensiunea comunitară a existenței sociale, consolidarea democratică nu poate fi redusă la o abordare istorică sau mai curând teoretică. Resursele filosofiei politice sunt extrem de importante pentru conturarea cadrelor normative ale democrației și consolidării democratice, însă optimul cunoașterii acestui fenomen poate fi atins completarea demersului reflexiv de o validare empirică, fără a exclude istoria fenomenului, genetica intrinsecă a democrației, arealul geografic și structurile simbolico-ideologice de la nivelul psihologiei colective. În acest sens, utilizarea unor date cât mai variate din sfere de referință diferite, dar din intrinsecitatea fenomenului facilitează cercetătorului din lumea politică o mai bună cunoaștere și posibilități reale de formulare a programelor și politicilor publice. „ Utilizarea datelor în promovarea democrației este un fenomen recent, iar practica utilizării este încă în evoluție, asemenea unor lecții dobândite prin procesul încercare și eroare.”

Sintetizând, abordările din filosofia politică și știința politică a ultimelor două decenii postulează un mecanism de genetică a democrației prin prisma unor inferențe de tip comprehensiv fondate într-un areal epistemologic transdisciplinar. Rezultatul acestor preocupări epistemice „au dus la un demers natural, genetic privit din perspective multidimensionale și interdisciplinare,” ce poate conferi un set de explicații cvasi – cauzale sau interpretativ – comprehensive asupra schimbărilor de regim politic, generând în ultimă instanță o serie de modele și de „pattern”-uri ale democratizării.

În condițiile în care abordarea transdisciplinară facilitează transferul optim de metode și modele de cercetare din diferite discipline și chiar din interiorul acestora, putem pleda pentru o abordare multidimensională a proceselor de consolidare democratică, cu scopul formulării unor raționamente comprehensive asupra statelor post comuniste, aflate în proces de consolidare și dezvoltare democratică.

Una dintre preocupările centrale ale metodologiei științelor sociale și politice constă în încercarea cercetătorului de a „ focaliza analiza în sfera înțelegerii schimbărilor sociale, a studiului ce vizează modul și timpul în care sistemele sociale și actorii sociali ajung să evolueze”. Pornind de la această premisă se poate observa că majoritatea teoriilor sociale sau politice au caracter dinamic în sfera capabilității explicării schimbării sociale și a interacțiunii dintre agenții sociali/politici și sistemul social global. Practicienii sistemelor politice tranziționale cât și cercetătorii realității politice sunt interesați, în orizontul teoriei politice normative, să înțeleagă impactul diverselor politici publice asupra indivizilor, grupurilor, comunităților și organizațiilor sociale. În acest sens, analiza sociologică sau politologică a dinamicii și schimbării de regim a început să utilizeze frecvent un instrumentar cantitativ, derivat din sfera științelor nomotetice. În fapt, analiza datelor cercetării și formularea euristică a unor modele de dinamică socială au devenit „nodul gordian” al cercetărilor de tip exploratoriu.

Deși schimbarea socială și interacțiunea actorilor sociali ține de ceea ce Ernst Cassirer numește „ cercul umanității”, de produsul istoriei care rezidă în și prin individ, iar singura posibilitate de cunoaștere este maniera hermeneutică, fondul postmodern și transdisciplinar actual a facilitat extrapolarea unor modele matematice în acest orizont al realității. Lumea politică devine, astfel, o realitate dinamică, cu o geometrie variabilă proprie la a cărei decriptare concurează simultan hermeneutica faptelor sociale, istoria – ca genetică proprie a comunității politice, filosofia și teoria politică, psiho-sociologia, geografia politică, statistica matematică, analiza prin modele cantitativ nonliniare, analiza econometrică a variabilității, algebra matriceală, și, nu în ultimul rând, matematica discretă și calitativă. O sumă de structuri științifice, într-o logică aristotelică disjuncte, par să conlucreze pozitiv, într-o abordare holistă și comprehensivă pentru a genera subiectului cercetător un corpus complex de cunoștințe, de a cărui interpretare și aplicare depinde echilibrul și idealul aristotelic al „binelui comunitar.”

Modelarea proceselor de dinamică socială, în cazul de față a consolidării și dezvoltării democratice, reprezintă strategia optimă în cercetarea din științele social-politice. Asemenea unui joc de puzzle cercetătorul asamblează mental structuri ale realității politice, le ritmează pe baza unor mecanisme de corespondență, filtrează date fie reale, fie perceptibile, generând în ultimă instanță un model cvasi-explicativ, dar mai curând exploratoriu, al realității politice analizate. „Adevăratul mesaj pe care ni l-a adus dezordinea în drumul său de la termodinamică la microfizică și de la microfizică la cosmos este de a ne fi convins să plecăm de la cercetarea complexității. Evoluția nu mai poate fi o idee simplă: progres ascensional. Ea trebuie să fie în același timp degradare și construcție, dispersie și concentrare. Explicația nu mai poate fi o schemă raționalizatoare. Ordinea, dezordinea, potențialitatea organizatoare trebuie gândite împreună cu caracteristicile lor antagoniste bine cunoscute și cu cele complementare necunoscute”.

La nivel teoretic modelarea ordinii și dezordinii sociale se traduce prin prisma unei proiecții normative a realității, proiecție în care cercetătorul dezvoltă un set coerent de conjecturi despre realitate. În mare parte modelul construit de cercetător se reduce la propria opțiune metodologică sau epistemologică a acestuia, neacoperind, cel puțin în orizontul lumii politice, decât fragmente din realitate. Astfel faptele sociale sunt „determinate de alegerile făcute de cercetător nu de realitatea obiectivă”. În acest orizont al limitării ontologice și metodologice a modelului construit de subiectul cercetător putem sesiza și o serie de inconsistențe logice ce fac imposibilă redarea completă a complexității interacțiunilor și dinamicii sociale. Pornind de la această premisă putem sesiza și un clivaj de natură epistemologică între modelul formal/ empiric și constelația teoretică ce descrie sau normează realitatea politică investigată. Probabil, optimizarea modelelor care descriu realitatea politică poate fi atinsă prin intermediul unor mecanisme ce vizează operații de „data mining”. Cu cât cercetătorul va intra mai profund în realitatea politică investigată cu atât șansele de a obține date noi, mai puțin evidente și observabile vor spori. Acest proces de forare a realității este ajustat în permanență de o operație logică și în egală măsură hermeneutică – acordarea sensurilor și semnificațiilor optime datelor și ulterior realității în întregul ei. Datele reflecției, extrem de utile, dar în egală măsură normative, trebuie ameliorate prin construirea de modele formale care să descrie cât mai mult cu putință din realitate.

Dezvoltată în mod pregnant în spațiul epistemologic nord american, modelarea proceselor sociale și politice, ca parte componentă a științei omonime, conferă cercetătorului un set de fragmente sau ipostaze ale realității a căror analiză, interpretare și semnificare conduce spre formularea de conjecturi comprehensive. „ Un progres științific semnificativ poate fi realizat printr-o sinteză dintre modelele formale și cele empirice…. Modelele formale sunt cantonate în teorii, iar cele empirice ajung să le demonstreze pe primele prin apelul la diferite teste statistice”.

Deși există o serie de polemici cu privire la aplicarea modelării de tip matematic în orizontul cunoașterii sociale, prezenta lucrare dorește să sublinieze relevanța unor astfel de proiectări cantitative cu scopul ameliorării teoretice și dezvoltării unor inferențe comprehensive derivate din joncțiunea model formal – model empiric. Această joncțiune metodologică are o puternică reverberație la nivelul cercetării politice. Acest lucru se datorează în mare parte faptului că aceste modele conduc spre evidențe empirice, ajutând cercetătorul să găsească în intrinsecitatea fenomenului investigat o serie de corelații sau, mai mult, să dezvolte cercetări ulterioare pe baza modelelor formale. În acest context, modelele de tip formal ale dinamicii sociale și politice se bazează pe instrumente și tehnici venite din sfera matematicii. Recurgerea la modelări de tip matematic se bazează pe faptul că limbajul matematic facilitează observarea de interacțiuni simultane și multicauzale în cadrul diferitelor entități ce compun spațiul social-politic.

Raportat la sfera științelor sociale respectiv la sfera științelor politice raportul dintre empiric și rațional poate fi privit ca raportul dintre teorie și fapte. În epistemologia științelor sociale s-a configurat ideea că dimensiunea rațională, teoretică exercită o puternică influență asupra demersului analitic empiric. În acest sens, teoria trebuie să interacționeze cu știința, trebuie să o influențeze și chiar în mare măsură să-i modeleze demersul. Putem afirma faptul că filosofia exercită o influență puternică asupra cercetării științifice, de la alegerea abordării până la formularea de ipoteze și teorii cât și în evaluarea tuturor acestor componente și date empirice.

Înțelegerea raportului dintre empiric și rațional în sfera științelor sociale, în caz particular al științelor politice se poate realiza, în două maniere: maniera empiristă și maniera relativistă. În maniera relativistă faptele și teoriile sunt considerate diametral opuse, deoarece se consideră că teoriile aparțin lumii ideilor, planului mental, rațional, în vreme ce faptele sunt elemente ale realității, observabile și al căror traiect nu poate fi modificat de varietatea teoriilor care se configurează în jurul lor. Spre deosebire de fapte, care am putea spune că există indiferent de voința cercetătorului, teoriile sunt susceptibile de erori și chiar de deformări ale realității. Pentru a se înlătura eroarea trebuie să se recurgă în permanență la testare empirică, la raportarea teoriei la un set de date obținute pe calea observației. Doar prin observație testată, prin rigoare și prin analiză empirică se poate ajunge la un grad de științificitate ridicată. În manieră relativistă realitatea nu există ci este doar părerea subiectivă a omului. Ceea ce omul crede că este realitate, nu este decât un construct mental la care contribuie un set de enunțuri, un set de valori, un set de tradiții. O teorie socială, respectiv una politică nu poate fi raportată la fapte și obiecte deoarece acestea sunt modelate în permanență de teorii și idei care îngreunează percepția cercetătorului. Relativismul radical pledează pentru faptul că ideile, dorințele și valorile cercetătorului distorsionează imaginea asupra lumii sociale și politice întrucât această lume nu este decât produsul iluziilor și ale fanteziilor umane.

Aceste modele de comprehensiune ale socialului nu și-au dovedit utilitatea, nu au condus la rezultate concludente și satisfăcătoare, demonstrându-și din plin insuficiența generată de reducționismul gnoseologic. În acest sens se pledează pentru ideea că în științele sociale și politice trebuie să se meargă pe o colaborare în permanență între planul teoretic și cel empiric. Astfel, dimensiunea teoretică trebuie să se completeze cu cea empirică, analiza faptelor politice trebuie să fie în permanență ajustată de o dimensiune teoretică, altfel spus filosofia ploitică trebuie să interacționeze cu știința politică, să-i normeze conceptele și să îi privească critic evoluția paradigmatică.

Dacă încercăm să realizăm o ordonare a realității sociale atunci trebuie să utilizăm atât datele observației cât și dimensiunea teoretică. Teoria și aparatul teoretic în întregul său se bazează pe constructe mentale utilizate cu scopul unei bune comprehensiuni a realității sociale. Științele politice, ca științe ale realității presupun în permanență o colaborare dintre sfera teoretică și cea empirică. Pornind de la înțelegerea realității vieții sociale și politice, cercetătorul din științele politice va putea să realizeze o serie de conexiuni și totodată să confere semnificațiile cele mai potrivite. Abordarea teoretică, întreaga paletă axiologică, precum și ideile referitoare la diferite segmente politice sunt indispensabile științei politice, respectiv teoriei politice empirice. Cu toate că nu vom putea postula niciodată o cunoaștere obiectivă în științele politice, doar prin îmbinarea dintre dimensiunea teoretică cu cea empirică vom putea atinge un grad ridicat de certitudine. Teoria empirică are un rol instrumental, ea e cea care configurează analistului politic ipoteze, variabile și modele testabile empiric. Teoria politică va avea ca principală preocupare formularea modelelor explicative abstracte pe care analiza politică empirică le validează sau le respinge. Datele și informațiile obținute din cercetarea empirică nu vor putea fi înțelese dacă nu se va apela la analiza teoretică. Cercetarea din științele politice este menită atât să descrie, cât și să explice realitatea politică, realizând, în ultimă instanță, un model comprehensiv al realității structurale.

Observând corelația dintre empiric și teoretic în cadrul științelor politice am putea spune faptul că cercetarea politică empirică apare ca o continuare a celei teoretice. În secolul al XX-lea accentul din științele politice a căzut in mod pregnant pe latura empirică, datorită faptului că abordarea teoretică nu a putut îndeplini criteriile metodologice și ale rigorii științifice.

Pornind de la aceste premise considerăm că întregul proces al cunoașterii din sfera științelor politice poate fi sporit, se poate ajunge la un grad mai ridicat de adevăr doar prin apelarea la o serie de modele de natură statistică sau matematică. Procesul prin care se ajunge la un grad ridicat de adevăr prin extrapolări matematice îl numim optimizare. Referitor la acest aspect putem menționa locul extrem de important pe care îl ocupă modelele matematice în științele exacte dar și în științele care investighează fenomene de masă precum științele economice sau cele din creuzetul științelor sociale. Aceste științe continuă să apeleze la modele matematice cu scopul de a descoperi legități proprii domeniilor lor de studiu, dar și a permanențelor și a tendințelor care se pot constitui la un moment dat în elemente predictive. Dacă metodele hermeneutice aveau rolul de a arăta semnificații posibile ale unor fapte ce se desfășurau în orizontul social sau politic, metodele bazate pe extrapolări matematice ne pot conduce la concluzii probabile. Procesul cunoașterii politice prin intermediul modelelor matematice se structurează pe cele două tipuri de raționament: deductiv și inductiv. În sens deductiv procesul gnoseologic pornește de la general la particular având la bază raționamentul de ordin matematic. În acest sens, un loc cardinal îl ocupă formularea ipotezelor asupra unei probleme precum și deducerea prin prisma raționamentului logic a anumitor proprietăți particulare. În sens inductiv pornim de la observații particulare asupra unor fenomene politice și ajungem la formularea unor legități cu caracter general valabil. Pledăm in continuare pentru un demers gnoseologic matematizat care pornește cu emiterea ipotezelor și implică o serie de proprietăți observabile ce se verifică prin analiza datelor empirice înregistrate. Cu toate că baza de construcție a raționamentului matematic este una de natură filosofică, rezultatul și inferențele produse pe baza acestui raționament transcend limitele metodei hermeneutice și se structurează ca inferențe cu un grad ridicat de certitudine și obiectivitate.

Producerea structurilor cognitive în sfera științelor politice, în speță în cadrul dinamicii și interacțiunii dintre actorii variați ce compun spațiul public, prin intermediul modelelor de tip formal/ matematic, este un proces complex ce are în centru tuturor preocupărilor ideea de rețea socială sau conectivitate între structuri. Având posibilitatea de a identifica regularități în spațiul public, de a stabili densități și proprietăți structurale ale diverselor fenomene, modelarea rețelelor sociale pune în centrul preocupărilor metode și instrumente de măsură a relațiilor sociale, conectând actorii și obiectele realității.

În acest context al modelării formale a proceselor din realitatea politică analiza rețelelor sociale bazată pe interpretări de ordin multifactorial tinde să se impună ca un mecanism metodologic, dar în egală măsură și epistemologic, capabil să producă conjecturi valide, comprehensive sau cel mult cvasi-explicative asupra realității. Importanța analizelor de dinamică și de rețea au început să fie extrapolate din arealul științelor nomotetice începând cu sfârșitul anilor 1980, inițial în sfera psihologiei sociale, a antropologiei sociale și ulterior în câmpul științelor politice. Importanța și relevanța empirică a unui astfel de model analitic rezidă din posibilitatea înțelegerii comportamentelor individuale în cadrul complexității relațiilor sociale. În acest sens, utilizarea analizelor de structură, a tendințelor sociale, a echilibrului de putere și chiar a dinamicii profunde de la nivel micro-social, demonstrează impactul unei astfel de abordări formale/ matematice atât în sfera empirică a științelor sociale, cât și la nivelul construcției epistemologice a acestor științe. Pe lângă semnificația și importanța empirică și teoretică a modelului formal, putem observa și o relevanță matematică a unui astfel de demers. Cercetarea dinamicii social-politice prin prisma analizelor de rețea a focalizat trei mari direcții din matematică: 1. teoria grafurilor; 2. matematica statistică și teoria probabilităților; 3. algebra liniară și abstractă. Aplicarea acestor capitole de matematică la nivelul referențialului politic este posibilă, grație unui demers transdisciplinar, cu vocație și potențial comprehensiv.

Problemele din ce în ce mai complexe care au fost puse științei contemporane spre rezolvare au impus transpunerea acestora în limbaj matematic în speranța că vor deveni mult mai accesibile. Aceste lucruri sunt în mare parte justificate de rezultatele obținute prin intermediul matematicii în rezolvarea unor probleme din genetică, fizică, sociologie, antropologie și psihologie. Problema spațiilor vectoriale a devenit extrem de importantă în rezolvarea unor experimente din biologie și fizică iar problemele ce ține de teoria grafurilor și-au găsit un teren extrem de fertil în arealul științelor economice.

În domeniile ce implică cercetare găsim numeroase modele cantitativ-multivariate, ca extrapolări a elementelor ce țin de teoria grafurilor. Spre exemplu teoria grafurilor este întâlnită în analiza circuitelor fizică, a diagramelor moleculare din chimia organică, a rețelelor de comunicații, a rețelelor neuronale din biologie și psihologie, a diagramelor de organizare din economie, a rețelelor sociale din câmpul sociologiei. În acest context, cercetarea își propune extrapolarea și aplicarea teoriei grafurilor în arealul științelor politice, în spațiul dinamicii fenomenelor politice pentru a putea reda într-o manieră comprehensivă, bazată pe un model epistemic triunghiular (istoria fenomenului, matematica proprie a dinamicii fenomenului și hermeneutica acestuia) modul în care se realizează schimbarea de regim politic și se consolidează democrația în spațiul central și est-european. În literatura metodologică actuală argumentația pentru utilizarea teoriei grafurilor în estimarea dinamicii politice este structurată pe trei direcții: 1) grafurile pot genera o serie de etichete, la nivel conceptual/ lingvistic, ce pot aproxima realitatea; 2) grafurile pot conduce spre operații de măsurare și cuantificare, determinând proprietățile cantitative ale diverselor obiecte; 3) grafurile pot conferi cercetătorului posibilitatea de a deduce regularități cu privire la structurile sociale și politice investigate.

În acest sens, instrumentarul care va fi folosit în analiza proceselor de consolidare democratică va fi unul nuanțat/discret, derivat din teoria grafurilor. Instrumentarul are capabilitatea de indica relații și structuri între variabilele ce compun procesul de consolidare democratică, indicând, în ultimă instanță, o serie de condiții minimale sau critice necesare în desfășurarea optimă a procesului. În general provocările pe care le are astăzi metodologia de ordin matematic rezidă din posibilitatea cercetătorului de a identifica probleme de optim în diferite elemente ce compun realitățile aflate în evoluție sau dinamică.

Definit sistematic instrumentarul cu care vom opera la nivelul analizei procesului de consolidare democratică, presupune o abordare duală: atât algebrică cât și geometrică:

Grafurile sunt obiectele matematice obținute abstractizând figurile geometrice formate din

linii (curbe simple) care unesc o familie de puncte.

Dacă liniile sunt orientate, graful G=(X,U) se numește graf orientat.

Numim un graf orientat G=(X,U) o pereche ordonată de mulțimi (X,U), unde X este mulțimea finită, iar U este formată din perechi ordonate de elemente distincte din mulțimea X.

Mulțimea X formează mulțimea vârfurilor sau a nodurilor grafului G=(X,U).

Mulțimea U cuprinde mulțimea tuturor arcelor. Orice arc u Є U va fi notat prin u= (x,Y)

x,y X, x diferit de y.

B) Pentru un arc u=(x,y) Є U, vârful x se numește extremitate inițială ( sau origine), iar vârful y se numește extremitate finală ( sau extremitate).

Vârfurile x,y sunt adiacente, sau sunt incidente arcului u.

DEF. Un vârf x neincident nici-unui arc u se numește vârf izolat.

Dacă u= (x,y) U , u= incident spre exterior din x și incident spre interior lui y. Muchia u este adiacentă vârfurilor x și y.

DEF. Graful G=(X,U) format din x,y= vârfuri izolate, poartă denumirea de GRAF NUL.

Dacă X,U sunt mulțimi finite, G=(X,U) este un GRAF FINIT.

D) I X I = card X = ordinul grafului.

E) Fie G=(X,U), x=y x,y= buclă.

F) Fie G’=(X’,U’) se numește subgraf al grafului G=(X,U), dacă și numai dacă X’ X, U’ U, U’ este format numai din arce adiacente la vârfuri din X’.

Dacă și numai dacă X’= X vom spune că G’ este un GRAF PARȚIAL.

G) Graful GA =(A,V), unde V U este o submulțime nevidă de arce , iar A este

mulțimea tuturor vârfurilor din X adiacente arcelor din V se numește subgraful lui G generat de V.

H) Un arc u= (x,y) U este incident spre exterior mulțimii nevide de vârfuri A X x A, yA.

Un arc u=(x,y) U este incident spre interior mulțimii nevide de vârfuri A XxA, yA.

Un arc u=(x,y) U este incident mulțimii nevide de vârfuri A X dacă sau x A sau yA dar { x,y} A.\

I) Vom numi lanț de lungime q în graful orientat G= (X,U) o succesiune ordonată de q arce ( Ui1…………….Uiq) .

J) Vom numi Lxy un lanț, pentru care x,y sunt extremități libere. Un lanț pentru care

extremitățile libere coincid se numește ciclu.

1.Un lanț se numește simplu dacă și numai dacă la parcurgerea sa fiecare arc este întâlnit o singură dată.

2.Un lanț se numește elementar dacă și numai dacă la parcurgerea sa fiecare vârf este întâlnit o singură dată.

3.Un ciclu elementar care conține toate vârfurile se numește ciclu hamiltonian.

4.Un ciclu care folosește toate arcele grafului se numește ciclu eulerian.

K) Un lanț ( ui1…..uiq) se numește drum pentru orice K, 2 K q, extremitatea inițială

a lui uik coincide cu extremitatea finală a arcului uik-1; dacă x,y sunt extremități libere ale drumului atunci vom spune că avem un drum de la x la y notat Dxy.

Un drum pentru care extremitățile coincid se numește circuit.

Dxy= simplu sau elementar după modul în care lanțul este simplu sau elementar.

Dxy=hamiltonian sau eulerian după modul în care lanțul este hamiltonian sau eulerian.

L) Fie G=(X,U) = conex dacă pentru x,y vârfuri distincte x,y –lanț.

Orice subgraf conex al lui G(X,U) se numește componentă conexă a grafului G.

Fie G= (X,U) se numește tare-conex dacă pentru x,y X x,y-drum.

M) Un graf G=(X,U) conex, fără cicluri, care are cel puțin două vârfuri se numește arbore. Un arbore care este graf parțial se numește arbore parțial.

Numim drum într-un graf o succesiune de muchii adiacente și distincte care conectează două vârfuri din graf (numite capetele drumului). Un drum se numește simplu dacă muchiile care îl compun sunt distincte. Numim ciclu un drum care are drept capete un același vârf.

Dacă P = x0, …, xk-1 este un drum în graful G și xk-1×0 este o muchie în acest graf, atunci P + xk-1×0 este un ciclu din graful G.

Un ciclu se numește hamiltonian dacă este simplu și trece prin toate nodurile grafului G, exact o dată, și se numește eulerian dacă trece prin toate muchiile grafului G, exact o dată. Nu orice graf conține un ciclu hamiltonian.

Definiție: Spunem că S este un subgraf al lui G, dacă acesta conține o parte din vârfurile lui G și numai acele muchii care le conectează.

Definiție: Spunem că un graf este conex dacă între oricare două vârfuri ale acestuia există cel puțin un drum. De exemplu grafurile din figurile 1 și 2 nu sunt conexe, în timp ce graful din figura 3 este un graf conex. Graful trivial este considerat conex.

Propoziție: Complementul unui graf G este graful , care conține o muchie între vârfurile x și y dacă și numai dacă G nu conține o astfel de muchie. Complementul unui graf care nu este conex, este un graf conex.

II. Lecții din practica democrației est- europene. Analize cantitative și grafuri asociate

II.1. Unitățile și variabilele analizei

O definiție minimalistă a conceptului de tranziție pledează pentru faptul că procesul tranziției nu e altceva decât un interval între două regimuri politice diferite. Totuși, rezultatul unei tranziții politice nu poate fi abordat într-o manieră reducționistă cu puternice ancorații mecaniciste.

Indiferent de contextul istoric sau geopolitic o tranziție politică și economică are un singur rezultat imaginabil și anume democrația liberală. Acesta este motivul pentru care tranzitologia înțelege procesul de tranziție post-comunistă într-un mod complet determinist. Pentru a ajunge la democrație trebuie urmați doar câțiva factori obiectivi, externi. Câteodată acesta este Legea Generală a Istoriei (Carl Hempel); altă dată acesta este economia sau de exemplu numai geografia politică. Astfel, „geografia este într-adevăr singurul motiv de a spera că țările Est-Europene vor urma calea democrației și a prosperității” sublinia Adam Przseworski.

Pentru unii tranzitologi calea către democrație este determinată natural sau chiar în conformitate cu teoria selecției naturale darwiniste. În această privință este adesea citat Ralf Dharendorf, care afirma că societățile post-comuniste au nevoie de șase luni pentru elaborarea unei constituții, șase ani pentru instituționalizarea democrației – restabilirea statului de drept, statul constituțional pluralismul politic, sistemul parlamentar și șaizeci de ani pentru implementarea unei societăți. La două decenii de la colapsul comunismului există o asumpție conform căreia s-au conturat două mari tipuri de tradiții teoretice: tranzitologia și teoria modernizării. Acestea au dominat și au deformat studiile cu privire la ceea ce a însemnat teoriile despre tranziția post-comunistă.

Unul dintre cei mai importanți critici cu privire la ceea ce înseamnă teoriile cu privire la tranziția post-comunistă este Stephen Cohen. Pentru Cohen tranzitologia este puțin mai mult decât o reformulare a teoriei modernizării. Concepțiile și teoriile despre modernizare au făcut pentru mult timp parte din studiile rusești, și pentru toate noile pretenții ale tranzitologiei din științele sociale, este ea înseși puțin mai mult decât o versiune care este echivalentă cu tranziția la democrație și piața liberă”. Cohen, Reddway și Glinski sunt cei mai puternici critici a ceea ce ei percep ca fiind un trend dominant în studiul tranzițiilor post-comuniste. Criticii afirmă faptul că aproprierea tranzitologiei de studiile post-comuniste este imprimată de o perspectivă teleologică bazată pe asumpția unui singur final posibil și anume democrația liberală. Această asumpție a unui progres istoric linear continuă să deformeze analizele de dinamică politică, dat fiind faptul că regresul, stagnarea, sau drumul multi-linear al dezvoltării poate caracteriza mai bine traiectoria unei tranziții post-comuniste.

Se poate pune aici întrebarea dacă într-adevăr teoria modernizării și tranzitologia pot fi echivalente? Tranzitologia a luat de-a lungul timpului mai multe înțelesuri, a stârnit confuzii și neclarități în dezbaterile academice. Anumite critici se referă în mod explicit la tranzitologie ca la o parte a literaturii de dezvoltare prin intermediul studiilor făcute asupra regimurilor aflate în curs de democratizare din Europa de Sud și America Latină. Aici se argumentează ca modul de analiză al acestor teze de consolidare democratică sunt în același timp defectuoase și hegemonice pentru studiile post-comuniste. Alți critici consideră că tranzitologia reprezintă mai degrabă o apropiere de studiile asupra schimbărilor politice, economice și sociale, schimbări care conceptualizează aceste procese ca pe o tranziție cu un punct final predeterminat. Cohen pe de altă parte prezintă o obiecție dominantă în ceea ce privește folosirea modelului deductiv din științele sociale care nu reușește să ofere un bilanț al unicității regiunilor post-comuniste.

De asemenea, Cohen se întreabă daca cuvântul „tranziție” despre care el crede că implică progresul, ar trebui sa fie aplicat țărilor care au trecut prin experiența crizei politice și economice. Thomas Cohen ridică problema sistemelor politice care nu mai sunt regimuri autoritare dar în același timp nu au reușit să se apropie de regimul democrației liberale și se pune întrebarea dacă aceste țări ar trebui să fie clasificate în continuare drept țări în tranziție, sau dacă nu cumva este timpul să recunoaștem ca hibridul instituțiilor din multe așa-zise țări în tranziție, reprezintă în momentul de față un punct de echilibru stabil mai degrabă decât un stadiu pe drumul viitoarei democratizări. Rustow a invocat ideea că dezvoltarea democrației depinde de un set de precondiții economice și sociale una dintre precondițiile cheie fiind aceea a unității naționale, definită ca un acord preexistent cu privire la granițele statelor națiune. El a pus accentul de asemenea pe rolul actorilor umani în procesul democratizării, argumentând că democrația rezultă dintr-o luptă între facțiunile elitelor care duce la decizia deliberată din partea liderilor politici de a accepta diversitatea în unitate și de a instituționaliza unele aspecte cruciale ale procedurii democratice.

La începutul anilor 1980 s-a creat un „think thank” în cadrul proiectului Tranziții, ce s-a dovedit a fi o agendă de cercetare dedicată colapsului autoritarismului din Europa de Sud și America Latină. Acest grup de cercetători a respins explicațiile macrostructurale care au dominat literatura despre democratizare de-a lungul perioadei teoriei modernizării, susținând că acestea sunt pesimiste și inaplicabile în construirea democratizării care începe in unele țări încă din anii 1970, 1980. Din proiectul Tranziții au rezultat o serie de idei despre democratizare care vor structura dezbaterea despre schimbarea regimului în Europa de Sud, în America Latină și eventual Asia, Africa și regiunile post-comuniste. În volumul lui Guillermo O'Donell și Philippe Schmitter Transitions from Authoritarian Rule: Tentative Conclusions About Uncertain Democracies (1986), există un sumar al tuturor acestor idei care vor forma miezul a ceea ce a devenit cunoscut ca „literatura tranziției” sau alternativ „ tranzitologie”. În primul rând cei care sprijină tranzitologia argumentează că nu ar trebui să existe nici un set de precondiții pentru ca democrația sa prindă rădăcini.

Democratizarea este posibilă, deși mai mult sau mai puțin accesibilă, într-o varietate a contextelor structurale. În al doilea rând , variabila cauzală primară în perioada tranziției este elita și în particular interacțiunea strategică între liderii regimului format și reprezentanții forțelor opoziției. În mod consecvent, societatea civilă și importanța partidelor politice, intră în joc într-un stadiu relativ tânăr în procesul de tranziție. În al treilea rând diferitele patternuri ale interacțiunii elitelor -sau diferitele moduri de tranziție – au impact asupra prospectelor pentru democratizare și influențează viitorul instituțiilor și calitatea democrației. Tipul de tranziție pe care tranzitologii o consideră a fi sigură pentru succesul democrației implică oserie de angajamente atât formale cât și informale. Acestea sunt modalități de negociere a schimbării de regim. Aspectele ce țin de negocierea tranziției conduc la ideea că tranzițiile de tip neprotejat asociate cu mobilizarea ridicată a maselor pus sub semnul incertitudinii ordinea democratică.

Pe lângă studiile tranzitologice putem asista o nouă versiune a teoriei modernizării, axată pe premise teleologice și etnocentrice menite să explice liberalizarea din anii 1980. De exemplu Lucian Pye, în adresa sa prezidențială, din 1990 către Asociația de Științe Politice Americană, s-a referit la criza globală a autoritarismului ca fiind o justificare a teoriei modernizării și a insistat asupra faptului că factori ai democratizării au fost identificați ca fiind variabile critice de către teoriile următoare despre modernizare și dezvoltare politică. În ciuda distincției evidente între teoria modernizării și tranzitologie, mulți critici argumentează că aceste două școli de gândire sunt construite împreună datorită asumpțiilor pe care le împart cu privire la o soartă teleologică în ceea ce privește inevitabilitatea democrației liberale și credința în posibilitatea dezvoltării teoriilor cu privire la tranziție care rămân robuste în spațiu și timp.

Eșecul modelului totalitar în Europa Centrală și de Est se datorează reformelor sociale și politice care au generat la nivelul fiecărei unități sociale numeroase insuficiențe, fapt care a determinat în ultimă instanță erodarea moralității și a încredererii cetățenilor în sistem. Anii de destindere și de creare a unui socialism cu față umană au reprezentat o amenințare reală pentru sistem, fapt pentru care începând cu 1968 homeostazia sistemică a început să fie păstrată grație politicii de violență și chiar a politicii genocidare. Sunt numeroase motive pentru care se pledează în literatura tranzitologică pentru căderea blocului comunist. În acest sens campaniile anticomuniste, dezvoltarea sindicalismului polonez precum și eșecul financiar al sistemului în întregul său sunt cauze predictive care enunță din plin prăbușirea blocului comunist.

Klaus von Beyme în lucrarea Transition to Democracy in Eastern Europe a pledat pentru faptul că schimbarea și dinamica sistemului politic este generată de o serie de teorii menite să prezică la nivel normativ eșecul socialismului. Din acest punct de vedere autorul identifică teoria convergenței și teoria sistemelor autopoetice ca fiind punctele forte care au generat prăbușirea regimurilor totalitare.

Ca o alternativă la modelele totalitare s-a configurat teoria convergenței sistemului capitalist cu cel socialist. Când Pitirim Sorokim a inițiat această teorie în spațiul american, convergența a fost privită ca o încercare a autorului de a pleda pentru spațiul comunist. Teoria convergenței pledează inițial pentru faptul că două sisteme aflate în competiție pot beneficia de influențe mutuale, care de cele mai multe ori aduce externalități pozitive. Cu toate că această teorie viza un compositum mixtum între socialism și capitalism, dimensiunea sa predictivă enunța oarecum sfârșitul socialismului. Dezvoltarea capitalistă s-ar fi putut realiza prin optica capacităților de planificare și bunăstare promovată de socialism, în vreme ce socialismul ar fi putut integra principiile pieței libere și ale democrației în structura sa politică de bază.

Teoria sistemelor autopoetice a pledat încă de la început, la nivel metafizic, și mai puțin empiric, pentru dispariția sistemului socialist. Pornind de la aceste premise s-a luat în calcul dimensiunea autoreglatoare a sistemelor politice, care în ultimă instanță ar fi tins tot spre organizarea democratică sau capitalistă.

Evenimentele istorico-politice precum și setul teoretic, atât normativ cât și empiric ancorat în analiza sistemelor politice au prezis sfârșitul unui sistem ce părea „imuabil și de neclintit”.

Procesul de democratizare în statele central și est europene trebuie filtrat în permanență de fenomene și procese de natură economică. Relația dintre sistemul economic și sistemul politic tinde să se apropie tangențial de sfera legitimității oricărui tip de regim politic. Această relație complexă se manifestă vizibil atât în regimurile democratice cât și în regimurile aflate în stare de dinamică tranzițională. Acestea sunt mult mai influențate de efectele opțiunilor economice cât și de prezența alternativelor nedemocratice care ar putea să pretindă puterea în numele stabilității economice.

În lucrarea lui S. M. Lipset, Some Social Requisits of Democracy: Economic Development and Political Legitimacy, o bogată literatură politologică gravitează în jurul raportului dintre eficiența economică și legitimitatea regimului democratic. În analiza întreprinsă S. M. Lipset, cu toate că indica cu precauție aserțiuni ipotetice și relații de condiționare, este demonstrată existența unei covariații între dezvoltarea economică și democrație. În această grilă analitică democrația însăși este văzută ca o condiție inițială pentru construcția și consolidarea ei. Printre condițiile favorabile procesului de democratizare se numără:

un sistem de clase deschis;

bunăstarea economică;

un sistem de valori egalitar;

o economie capitalistă;

alfabetizare;

participare in organizații de voluntariat.

La începutul anilor 1980 Robert Dahl observa faptul că ascensiunea nivelului socio-economic al unui stat crește șansele ca regimul respectivului stat să fie o poliarhie cuprinzătoare sau cvasicuprinzătoare. Dacă regimul este o poliarhie există o probabilitate foarte ridicată ca acesta să existe într-o țară cu un nivel relativ ridicat de dezvoltare socio-economică decât într-o țară c un nivel relativ scăzut. Democrația, bunăstarea, creșterea economică, un climat internațional favorabil și prezența instituțiilor parlamentare reprezintă factori care explică perpetuarea și amplificarea regimurilor democratice.

Numeroase cercetări empirice au arătat faptul că nivelul ridicat al PIB-ului nu face ca probabilitatea democratizării să fie mai mare. Problemele pe care le întâmpină abordarea clasică ce semnalează condiționarea economică a democrației provin dintr-o perspectiv metodologico cantitativă cantonată doar în orizontul interpretărilor covariațiilor statistice. Cercetările întreprinse în anii 1990 aplicate pe studii de geopolitică regională au produs inferențe potrivit cărora democrațiile aduc o creștere relativ mare sistemului economic în vreme ce dictaturile tradiționale sunt mult mai ineficiente din acest punct de vedere.

În lucrarea Democrația și economia de piață Adam Prezowski a descris dinamica politică a reformelor economice prin optica unui model formal menit să explice politicile economice ale statelor aflate în proces de tranziție. Pornind de la aceste premise politologul a observat faptul că reformele structurale din sfera economică determină în mod inevitabil un declin temporar al consumului, fapt ce denotă o deteriorare a situației economice.

Problema crucială în dinamica reformelor economice este dată de oscilația între impunerea transformărilor reformatoare și pactul social menit să atenueze impactul acestora. Această oscilație duce la scăderea încrederii in reformă și chiar la compromiterea practicilor democratice. „Efectul acestui stil este compromiterea instituțiilor reprezentative. Atunci când candidații își ascund programele lor economice în timpul campaniei electorale, sau atunci când guvernele adoptă politici diametral opuse promisiunilor electorale, ei învață sistematic populația că alegerile nu au un rol real în formarea politicilor. Atunci când guvernele anunță politici vitale prin decrete sau le trec prin aparatul legislativ fără dezbateri, ele învață partidele, sindicatele și alte organizații reprezentative că ele nu au nici un rol de jucat în politică. Atunci când se întorc către negocieri numai ca să orchestreze sprijinul pentru politici deja alese, ele seamănă neîncrederea și amărăciunea.”

Revoluțiile din 1989 au schimbat configurațiile politice mondiale, plasând în fata individului și statelor în Europa Estică dileme noi și neașteptate. Teleologia comunistă se vede terminată într-o lume care și-a găsit o nouă identitate în democrație, însă efectele ei continuă să afecteze culturile politice post totalitare. Schimbarea logicii sistemice aduce în prim plan și imaginea unor „metamorfoze grotești” în Polonia, unde foștii lideri comuniști apar în postura de susținători pasionali ai privatizării, pieței libere și reformei. Asistăm astfel la un drum spre post totalitarism, un drum sinusoidal și cu numeroase capcane. Vechea ordine comunistă se manifestă din ce în ce mai latent într-o societate din ce în ce mai eterogenă și mai variată. Statele din partea estică a Cortinei de Fier se confruntă acum cu o nouă provocare, o provocare ideologică, economică, organizatorică și socială. Această provocare poate fi redusă la un singur cuvânt: democrație. Democrația e singura formă de guvernământ în care cetățeanul e liber, e activ din punct de vedere politic iar controlul prin violență este redus la minim. Democrația e drumul cel mai anevoios dar cel mai sigur pe care-l poate urma un stat ieșit de sub comunism. În spațiul est european condiția post totalitară tinde să se convertească în democrație. „Umanitatea se confruntă încă o dată cu probleme precum valoarea și oportunitatea progresului tehnic, rolul partidelor în politica democratică și posibilitatea apariției de noi forme de organizare umană, dincolo de partide, națiuni sau state etnice”.

Contextul social, eficacitatea instituțiilor, armonia socială, gradul de cultură civică și orientarea spre piață ca mecanism alternativ de rezolvare a cererilor nu fac decât să potențeze schimbarea practicilor politice, trecerea de la teoria și practica comunistă la cea democratică. Aceasta este teza și dezideratul politic pe care merg statele Europei Centrale și de Est o dată ieșite din conul de umbră impus de comunism. Ca să existe democrația trebuie să funcționeze, adică să se înrădăcineze ca practică politică, să ducă la o bună guvernare, să creeze noi instituții care să schimbe raportul dintre cetățean și structura administrativă, să fie fundamentată pe o comunitate civică, și să se manifeste ca puterea absolută a poporului din respectiva comunitate.

Din punct de vedere comportamental democrația devine singurul joc acceptat atunci când nici un grup politic semnificativ nu încearcă să răstoarne regimul sau să promoveze violența internă în scopul eliminării ordinii etatice. Din punct de vedere atitudinal democrația devine singurul joc acceptat iar din punct de vedere constituțional conferă stabilitate pentru statul de drept. „O dată consolidată democrația, devine obișnuință și se internalizează în viața socială, instituțională și chiar psihologică precum și în calculele politice pentru atingerea succesului”.

Comportamental o democrație este consolidată atunci când nici un actor semnificativ național, social, economic, politic sau instituțional nu folosește resurse importante în încercarea de a-și atinge obiectivele prin crearea unui regim nedemocratic sau printr-o desprindere de stat.

Atitudinal, un regim democratic este consolidat când o majoritate puternică a opiniei publice continuă să creadă că procedurile și instituțiile democratice sunt cele mai potrivite pentru a guverna viața colectivă chiar și în contextul unor probleme economice majore și al unei profunde insatisfacții față de cei care dețin puterea. Din punct de vedere constituțional asistăm la un regim democratic atunci când forțele guvernamentale și neguvernamentale se supun legilor și instituțiilor specifice democrației. Larry Diamond în lucrarea Cum se consolidează democrația observă cinci condiții fundamentale pentru consolidarea democratică: societate civilă liberă, domnia legii, societate politică autonomă, birocrație de stat, societatea economică. „Pentru a se obține o democrație consolidată gradul necesar de autonomie al societății civile și politice trebuie să fie înrădăcinat și sprijinit de cea de-a treia arenă: domnia legii”. Consolidarea democratică nu este posibilă în absența Rechtsstaat-ului, a statului de drept supus legii, un stat in care ariile de putere discreționară sunt definite și limitate din ce în ce mai mult.

Nodurile grafului prin prisma căruia vom modela procesul de consolidare democratică, G (X,U), adică mulțimea X={X1………….Xn} vor fi reprezentate de un set de variabile atât calitative cât și cantitative ce reflectă: 1. dimensiunea politică a procesului de consolidare democratică; 2. aspectele sociale ale democratizării; 3. dimensiunea economică a democrației. În acest context, în cadrul cercetării am utilizat un set de 10 variabile ce acoperă cele trei direcții de cercetare. Variabilele sunt deja consacrate ca modele și itemi de analiză a structurilor democratice, în subsidiarul fiecărei variabile existând o serie de modele analitice și ipoteze configurate atât la nivel normativ cât și la nivel empiric. Astfel variabila dependentă, ce necesită explicare și explorare comprehensivă în cadrul prezentei lucrări este Consolidarea și Securitatea Democrației. Variabilele utilizate în cadrul designului de tip exploratoriu, care sunt potențial corelate sau explică într-o anumită pondere gradul de consolidare și securizare a democrației sunt:

X1: Stabilitatea Sistemului de Partide

X2: Procesul Electoral și Mecanismul de Vot

X3: Transparența Instituțiilor Publice

X4: Stabilitatea Cadrului Juridic

X5: Independența Mijloacelor Mass-media

X6: Societatea Civilă

X7: Respectarea Drepturilor Politice și a Libertăților Civile

X8: Creștere Macroeconomică

X9: Libertatea Sistemului Economic

X10: Contextul Internațional

La nivelul fiecărei variabile accentul va fi pus pe o analiză de tip longitudinal, urmărindu-se modul de evoluție a valorilor proprii în ultimele două decenii. Astfel, repartiția statistică a valorilor va fi realizată pentru perioada 1990- inputul regimului politic democratic în întreg spațiul politic est – european și anul 2010.

Valorile proprii ale variabilelor sunt duale, atât cantitative cât și calitative, însă la nivelul cercetării de față, pe baza metodologiei cercetării fenomenului democratic inițiată de Freedom House, am optat pentru un model scalar cu valori cuprinse în [1;7], unde 1- regim democratic/liber, 7- regim nedemocratic/non-liber. Variabilele ale căror valori genuine sunt cuprinse în intervalul scalar sunt: x2: procesul electoral și mecanismul de vot, x3: transparența instituțiilor publice, x4: stabilitatea cadrului juridic, x5: independența mijloacelor mass-media, x6: societatea civilă, x7: respectarea drepturilor politice și a libertăților civile, x11: consolidarea și securitatea democrației. Scala de măsură este compusă și diferențială, reprezentând un indice agregat ponderat între nivelul drepturilor politice, nivelul libertăților civile, rata participării publice, designul democrației electorale și libertăți civile. Între punctajul pe care îl obține un stat în urma monitorizării pe o perioadă de un an și valoarea scalei de măsură există o directă corespondență.

II.2. Designul cercetării. Algoritmi și metode de analiză

Dacă metodele hermeneutice aveau rolul de a arăta semnificații posibile ale unor fapte ce se desfășurau în orizontul social sau politic, metodele bazate pe extrapolări matematice ne pot conduce la concluzii probabile sau chiar la grade mai ridicate de certitudine. Procesul cunoașterii politice prin intermediul modelelor matematice se structurează pe cele două tipuri de raționament: deductiv și inductiv. În sens deductiv procesul gnoseologic pornește de la general la particular având la bază raționamentul de ordin matematic. În acest sens un loc cardinal îl ocupă formularea ipotezelor asupra unei probleme precum și deducerea prin prisma raționamentului logic a anumitor proprietăți particulare. În sens inductiv pornim de la observații particulare asupra unor fenomene politice și ajungem la formularea unor legități cu caracter general valabil. Pledăm in continuare pentru un demers gnoseologic matematizat care pornește cu emiterea ipotezelor și implică o serie de proprietăți observabile ce se verifică prin analiza datelor empirice înregistrate. Cu toate că baza de construcție a raționamentului matematic este una de natură filosofică, rezultatul și inferențele produse pe baza acestui raționament transcend limitele metodei hermeneutice și se structurează ca inferențe cu un grad ridicat de certitudine și obiectivitate.

Problemele din ce în ce mai complexe care au fost puse științei contemporane spre rezolvare au impus transpunerea acestora în limbaj matematic în speranța că vor deveni mult mai accesibile. Aceste lucruri sunt în mare parte justificate de rezultatele obținute prin intermediul matematicii în rezolvarea unor dileme din diverse științe nomotetice.

Până în prezent la nivelul aplicării teoriei grafurilor s-au publicat lucrări, ce sistematizează și modelează lumea politică. În acest sens lucrări precum Politics and uncertainity a lui A. de Claudio publicată , sau S. Brams cu lucrarea Graph and politics publicată în 2008 sunt extrem de reprezentative pentru înțelegerea și aplicarea metodologiei de ordin algebric în sfera proceselor politice. Cercetarea de față, cu ancorații atât epistemologice cât și metodologice, vizează aplicarea acestei teorii matematice în dinamica socialului.

Cercetarea vizează aplicarea teoriei matematice într-un spațiu în care astfel de extrapolări științifice ar fi practic imposibile. Grație transdisciplinarității, această tendință de depășire a epistemelor clasice, vom aplica teoria grafurilor în analiza comparată a trei sisteme politice. Demersul analitic nu vizează enunțarea de axiome generale privind evoluția și dinamica sistemelor politice, ci urmărește modul în care elementele matematice pot îmbunătăți major cercetarea și cunoașterea din științele politice, depășindu-se astfel tiparele interpretării și acordării de semnificații cu care a fost obișnuită știința politică să opereze. Teza pe care încercăm să o demostrăm în prezenta cercetare vizează posibilitatea de a optimiza gradul de cunoaștere științifică în științele politice prin intermediul unor modele matematice nuanțate care au un grad de aplicabilitate ridicat în sfera acestei științe.

Ipoteza centrală a prezentei cercetări se referă la faptul că optimizarea demersului epistemologic în cercetarea politică se realizează prin intermediul metodelor matematice nuanțate. Argumentele teoretice menite să susțină ipoteza centrală a lucrării derivă din istoria și filosofia acestor științe, care și-au completat demersul speculativ-interpretativ-filosofic cu unul practic-empiric-analitic în încercarea de a-și cristaliza un caracter științific similar cu științele nomotetice. Din acest punct de vedere pornind cu reflecția platoniciană și aristotelică asupra politicii și ajungând la lucrările modernității târzii asistăm la un demers reflexiv-filosofic în care argumentația logică este dublată de o analiză hermeneutică și chiar fenomenologică a procesului sau fenomenului politic investigat. Odată cu deschiderile pozitivismului comtian și cu provocările venite din partea filosofiei analitice, disciplinele socio-umane și-au dublat perspectiva epistemică tradițională de una cantitativ-numerică cu puternice reverberații în teoria variabilității, teoria optimizării, calculul probabilistic și matematica statistică. Astfel, demersul interpretativ al cunoașterii este dublat de unul algoritmizat, cantitativ, între cele două ipostaze epistemice și stiluri de cercetare existând o puternică relație de complementaritate. Ca raționament metodologic utilizăm demersul deductiv: analiza sistemelor politice în raport cu modelul unui sistem politic standard (sistem-tip) cu scopul de a identifica diferențele și asemănările dintre sistemele analizate și sistemul politic standard dar și a asemănărilor și diferențelor din structura lor compozițională.

Variabila referitoare la stabilitatea sistemului de partide (X1) este măsurată pe baza indicelui Laakso și Taagepera, care estimează numărul efectiv de partide ce compun un sistem partizan:

De asemenea estimarea acestui indice a fost amelioartă și prin intermediul indicelui Golosov de polarizare a partidelor politice:

care poate fi redus la:

unde: N= numărul efectiv de partide, iar pi = ponderea voturilor obținute de un partid în cadrul unui ciclu electoral.

Variabilele de natură economică ( X8, X9), respectiv gradul de stabilitate macroeconomică și libertatea sistemului economic au fost tranformate din valori numerice reale estimate de către Banca Mondială prin deflatorul PIB ( % față de anul precedent) și Heritage Foundation care estimează libertatea totală a sistemului economic ca indice agregat ponderat între câteva tipuri fundamentale de libertate și acțiune economică.

Ca metodologie de lucru și producere a datelor statistice la nivelul Heritage Foundation accentul este pus pe capacitatea de dezvoltare a antreprenoriatului și piața liberă. Indicele ponderat obținut este exprimat procentual.

Impactul contextului internațional, ca variabilă independentă în model (X10) este cuantificat pe baza datelor statristice oferite de către EuroStat. În acest sens indicatorul statistic utilizat este exprimat prin Global Partnership ca număr real.

Mulțimea arcelor modelului G (X,U), U= { u1…………..un} este tradusă prin mulțimea legăturilor statistice și a conexiunilor logice ce există între variabilele cercetării. Modul de estimare a legăturii dintre variabile a rezultat în urma unei analize de tip factorial între variabilele cercetării. „ Demersul metodologic presupuine căutarea axelor factoriale, combinații liniare ale variabilelor inițiale, care artă cele mai mari diferențe dintre unitățile statistice. Pentru aceasta se calculează valorile proprii ale matricei de inerție și vectorii proprii asociați acestor valori. Valoarea proprie maximală corespunde primului ax factorial și explică cea mai mare parte a varianței totale.”

Legătura sau lungimea drumului dintre două variabile Dxi-xj este dată de valoarea coeficientului statistic de corelație dintre variabile. În acest sens cercetarea s-a axat pe utilizarea ambelor metode de estimare a corelației – atât dimensiunea calitativă a variabilelor prin intermediul coeficientului de corelație a variabilelor ordinale Kendall, cât și oegătura numerică liniară a variabilelor prin intermediul coeficientului Pearson:

unde C- concordanța, D- discordanța, T, Tx,y – perechi de tipul {0,x}, {y,0}, iar coeficientual are valori în [-1,1].

Pornind de la natura legăturii statistice între variabilele cercetării prezentul demers încearcă să realizeze o abordare exploratorie între variabile pentru a putea observa în ce măsură variabilele politice, economice sau sociale contribuie la explicarea dezvoltării și securizării democrației. În acest context la nivelul grafului obținut prin modele formale estimarea drumului de lungime minimă, a drumului de lungime critică și a fluxurilor maxime sunt principalele direcții ale cercetării dinamicii politice în spațiul est-european.

Analiza proceselor de consolidare democratică din spațiul central și est-european, deși pare un demers relativ depășit atât temporal cât și evenimențial, încă mai suscită interesul cercetătorului social sau politic, în măsura în care procesul de consolidare democratică se traduce în realitate prin dezvoltare democratică și securitate democratică. Depășind paradigma tranzitologică clasică, analiza de față are ca obiectiv fundamental formularea unor conjecturi comprehensive deduse din modele matematice asupra statelor di peisajul european, cu posibilitatea estimării regularităților și simetriilor ce se stabilesc între entitățile supuse analizei.

Metoda de cercetare utilizată este studiul de caz comparativ focalizat pe sistemele politice postcomuniste din spațiul central și est-european. Selecția unităților de analiză s-a realizat după criteriul integrării în spațiul comunitar și în funcție de poziția geografică la nivel continental. În funcție de criteriul topografic analiza vizează doar state din centrul și estul Europei, aflate în proces de consolidare a democrației, fără a viza zona SE a Europei, a Balcanilor și a fostelor state componente ale Iugoslaviei. În acest sens, unitățile de analiză sunt constituite din sistemele politice: România, Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Cehia și Polonia. Scopul prezentei comparații rezidă din posibilitatea de formula o serie de trăsături invariante, în funcție de particularitățile motrice ale fiecărui proces de consolidare democratică, și de a reinterpreta și resemnifica din punct de vedere teoretic o serie de accepțiuni derivate din demersuri normative asupra proceselor de consolidare democratică.

II. 3. Modele matematice și rezultate cantitative în analiza consolidării democratice

La nivelul prezentului demers analitic vom realiza o analiză catitativă a indicatorilor și variabilelor utilizate pentru radiografierea, explicarea și înțelegerea dinamicii democratice est-europene prin inserția în cadrul cercetării a unui model matematic corelațional redat prin intermediul unor grafuri orientate, asociate fiecărui sistem politic supus analizei. Din acest punct de vedere la nivelul grafurilor realizate, în urma corelației statistice a variabilelor cercetării, am estimat drumurile de lungime minimă și de lungime maximă, pentru a observa ce variabile sunt elementare și critice procesului tranzițional, precum și variabilele normale, fără de care procesul nu își atinge punctele de optim. Pornind de la aceste considerente metodologia de lucru vizează:

1. estimarea legăturii statistice dintre variabile prin intermediul coeficienților Kendallși Pearson de corelație liniară.

2. estimarea matricei de incidență a grafului prin observarea implicațiilor statistice dintre xi și xj

3. construirea modelului cantiativ pornind de la rezultatul matricei de incidență

4. estimarea rutelor și drumurilor de lungimă minimă și maximă în grafurile realizate pentru fiecare sistem politic cu ajutorul soft-ului UCINET.

Astfel, din punct de vedere al legăturii statistice dintre variabile vom lua în calcul doar relațiile cu r > 0,5. Astfel, pe lângă dimensiunea statistică, vom configura ca relevante, doar acele relații, care sunt stabilite într-o logică procesuală, și în funcție de ordonarea lor istorico-cronomilogică. Din punct de vedere al matricei de incidență, la nivelul fiecărei relații ststistice între xi și xj vom nota valoarea 1 pentru fiecare vector de linie/coloană și 0 pentru absența relațiilor statistice dintre xi și xj. La nivelul grafului G(X,U) vom stabili doar acele corelații statistice relevante între nodurile/ variabilele analizei, iar fiecare arc dintre două sau mai multe noduri va fi valuat prin intermediul coeficientului de corelație. Practic lungimea fiecărui arc din graf va fi cuantificată în funcție de intensitatea legăturii statistice pentru r > 0,5. Estimarea drumurilor de lungime minimă sau maximă este redată cu ajutorul soft-ului UCINET, care redă în formă matriceală numărul de relații care există la nivelul unui singur nod. Ultima coloană a matricei va reda numărul efectiv de intrări pentru ultimul nod al grafului, sau, variabila explicativă a procesului tranzițional. Cu cât numărul de intări este mai mare, cu atât respectiva variabilă explică mai mult drumul minimal sau maximal al procesului tranzițional. Pentru a putea vizualiza geometric distribuția variabilelor, la nivelul graficelor topologice putem observa intensitatea relațiilor ststistice pentru r = 1 redată prin intermediul unui marker de culoare roșie. Cu cât variabilele explică mai puțin procesul tranzițional, cu atâr intensitatea culorii pentru r < 1 va avea intensități colorative scăzute.

Pornind de la aceste considerente putem observa și analiza următoarele modele formal-empirice:

Dinamica și Consolidare Democratică în spațiul politic românesc

Matricea de Corelație a datelor cercetării:

ii) Matricea de incidență a grafului:

În cadrul matricei M11*11, matrice asociată G( X,U), se vor utiliza notațiile: 0, unde nu există Dxi,xj, respectiv +1 acolo unde există Dxi,xj:

Graful asociat procesului de consolidare democratică din sistemul politic românesc:

iv) Modelare spațială a procesului de consolidare democratică în sistemul politic românesc

v) Estimarea rutelor și drumurilor de lungime minimă și maximă la nivelul modelului digraf Dmin X0- X11 = X0- X1- X11

Dmax X0- X11 = X0- X1-X2- X3- X4- X8- X9- X11

Drumul minim al procesului de consolidare democratică este reprezentat de: X1 / Stabilitatea Sistemului de Partide Politice

Drumul maxim/ critic al procesului este reprezentat de: X1( Stabilitatea sistemului de partide)- X2 ( Sistem Electoral)- X3( Transparența Instituțională)- X4 ( Cadrul Juridic)- X8 ( Stabilitate Macroeconomică)- X9 ( Libertate Economică și piață liberă).

Dinamica și Consolidare Democratică în spațiul politic bulgar

i)Matricea de Corelație a datelor cercetării:

Graful asociat procesului de consolidare democratică din sistemul politic bulgar:

Modelare spațială a procesului de consolidare democratică în sistemul politic bulgar:

v) Estimarea rutelor și drumurilor de lungime minimă și maximă la nivelul modelului digraf

Dmin X0- X11 = X0- X1- X11

Dmax X0- X11 = X0- X3- X4- X5- X8- X9- X11

Drumul minim al procesului de consolidare democratică este reprezentat de: X3 / Transparența Instituțiilor Politice

Drumul maxim/ critic al procesului este reprezentat de:

X3( Transparența Instituțională)

X4 ( Cadrul Juridic)

X5 (Independența Mijloacelor Mass-media)

X8( Stabilitate Macroeconomică)

X9 ( Libertate Economică și piață liberă)

Dinamica și Consolidare Democratică în spațiul politic ungar

ii) Graful asociat procesului de consolidare democratică din sistemul politic ungar:

Modelare spațială a procesului de consolidare democratică în sistemul politic bulgar:

Estimarea rutelor și drumurilor de lungime minimă și maximă la nivelul modelului digraf

Drumul minim al procesului de consolidare democratică este reprezentat de: X2 / Proces Electoral și Mecanisme de vot

Drumul maxim/ critic al procesului este reprezentat de:

X1: (Stabilitatea Sistemului de Partide)

X2 : (Proces Electoral și Mecanisme de vot)

X4 ( Cadrul Juridic)

X5 (Independența Mijloacelor Mass-media)

X6: (Societate Civilă)

X9 ( Libertate Economică și piață libe

Dinamica și Consolidare Democratică în spațiul politic polonez

ii) Graful asociat procesului de consolidare democratică din sistemul politic polonez:

iii) Modelare spațială a procesului de consolidare democratică în sistemul politic polonez:

v) Estimarea rutelor și drumurilor de lungime minimă și maximă la nivelul modelului digraf

Drumul minim al procesului de consolidare democratică este reprezentat de: X6 / Societate Civilă

Drumul maxim/ critic al procesului este reprezentat de:

X2 : (Proces Electoral și Mecanisme de vot)

X4 ( Cadrul Juridic)

X5 (Independența Mijloacelor Mass-media)

X6: (Societate Civilă)

X9 ( Libertate Economică și piață liberă).

Dinamica și Consolidare Democratică în spațiul politic ceh

ii) Graful asociat procesului de consolidare democratică din sistemul politic ceh:

iii) Modelare spațială a procesului de consolidare democratică în sistemul politic ceh:

iv) Estimarea rutelor și drumurilor de lungime minimă și maximă la nivelul modelului digraf

Drumul minim al procesului de consolidare democratică este reprezentat de: X6 / Societate Civilă

Drumul maxim/ critic al procesului este reprezentat de:

X1 ( Stabilitatea Sistemului de Partide)

X2 (Proces Electoral și Mecanisme de vot)

X3( Transparență Instituțională)

X4 ( Cadrul Juridic)

X5 (Independența Mijloacelor Mass-media)

X6: (Societate Civilă)

X8 ( Stabilitate Macroeconomică)

X9 ( Libertate Economică și piață liberă).

Dinamica și Consolidare Democratică în spațiul politic slovac

ii) Graful asociat procesului de consolidare democratică din sistemul politic slovac:

iii) Modelare spațială a procesului de consolidare democratică în sistemul politic ceh:

iv) Estimarea rutelor și drumurilor de lungime minimă și maximă la nivelul modelului digraf

Drumul minim al procesului de consolidare democratică este reprezentat de: X6 / Societate Civilă

Drumul maxim/ critic al procesului este reprezentat de:

X1 ( Stabilitatea Sistemului de Partide)

X3( Transparență Instituțională)

X4 ( Cadrul Juridic)

X5 (Independența Mijloacelor Mass-media)

X6: (Societate Civilă)

X8 ( Stabilitate Macroeconomică)

III. Modelul centrifug în procesul de consolidare democratică

III.1. Cultură politică și perspective genetice asupra democrației

Înțelegerea proceselor de consolidare democratică din spațiul central și est-european are ca fundament epistemologic construcția unui design de cercetare anatomic, cu scopul de a realiza joncțiunea între dimensiunea micropolitică și cea macropolitică. La nivelul micropoliticii prezentul studiu se focalizează pe „pattern”-urile de cultură politică și de socializare politică existente la nivelul unităților comparate, în condițiile în care statele „moștenesc” într-o manieră aproape genetică tarele regimului comunist de filiație sovietică. În acest context, pornind de la tiparul configurat la nivelul atitudinilor și mentalităților civice și sociale vom încerca un demers de tip corelativ cu dimensiunea macropolitică, pentru a putea surprinde în ce măsură cultura socială și politică postcomunistă a generat un anumit tip de instituții politice, de actori politici și, în ultimă instanță, un model specific de configurare a reformei statale.

Elementul cardinal al oricărui proces de reformă politică este dat de ansamblul credințelor, mentalităților, reprezentărilor despre individ și societate, precum și de socializarea politică a cetățenilor la nivelul întregului sistem societal. În acest orizont, cultura politică se configurează ca un mecanism de materializare a acțiunii umane, atât fundamentată la nivel simbolic cât și la nivelul material al instituțiilor, grupurilor, mișcărilor și atitudinilor față de regimul politic sau politica promovată de o structură guvernamentală. Întregul episod al tranziției democratice din spațiul central și est-european, precum și ansamblul de evenimente de la sfârșitul anului 1989 au în subsidiar un fundament cultural, socializator, simbolic și în egală măsură prescriptiv asupra realității politice. Anul 1989, privit izolat de contextul politic al Războiului Rece, poate să configureze pentru analistul politic sau teoreticianul din relațiile internaționale doar o perspectivă sumară, reducționistă și descriptivă: prăbușirea sistemică a regimurilor comuniste și disoluția sistemului bipolar elastic. Însă, privit în ansamblu, fenomenul schimbării de regim are o serie de momente istorice semnificative din punct de vedere al deschiderii spre democrație ( Primăvara de la Praga, implicațiile mișcării sindicale Solidaritatea, încercarea de Perestroika prin Glasnost etc.), ce anunță chiar o modificare aproape organică a tipului de cultură politică, a tipului de acțiune socială și chiar a ideologiei socialiste în integralitatea ei. Întreaga acțiune civică corelată în toate sistemele din spațiul central și est-european este produsul unei mutații la nivelul culturii politice de tip tradițional/ parohial. Cu toate că asupra schimbării de regim din spațiul estic au fost configurate o serie de teorii care postulează o abordare sistemică cu ancorații în sfera politicilor economice deficitare, a nemulțumirii civice generalizate și a impactului jucat de contextul internațional, pledăm în cadrul acestui model analitic pentru valențele culturale și sociale ce au caracterizat societățile estice la sfârșitul anilor 1980.

Privită în ansamblu, cultura politică se structurează pe mecanisme de socializare politică, de transmitere a valorilor și atitudinilor politice, fie într-o manieră simbolico-ideologică, fie într-o manieră pragmatică-reactivă. Mecanismul de prezervare a culturii politice pare să fie unul cât se poate de mecanicist, și în egală măsură determinist. Actorii sociali par să fie reduși la simple instrumente iar transmiterea modelelor culturale se produce într-o manieră extrem de simplistă. În acest mod putem ilustra procesul de cristalizare a unui nou model cultural, pentru statele estice, contradictoriu politicii de stat și viziunii integratoare monolitice a guvernărilor comuniste. Modelul se calchiază inițial pe o lipsă de acceptare a politicii oficiale, pentru ca ulterior, printr-un efect aproape de undă, să se propage la nivelul întregii comunități civice. Pentru unele state apropiate geografic de centrul sau vestul Europei, promovarea unui model social și cultural paralel și chiar contradictoriu ideologiei oficiale a reprezentat momentul de input democratic. Exemplele pot veni din spațiul politic polonez, din estul Germaniei, din exemplul „Revoluției de Catifea” a cehoslovacilor, din substituirea, sau „transînlocuirea”, elitei comuniste ungare de către o mișcare cu caracter civic. Aceste exemple istorice de democratizare ne plasează în fața unui model cvasi-natural de construcție a statului de drept și a regimurilor de tip democratic, având în centrul întregului mecanism politic societatea civilă. Dorința de promovare a unui model de acțiune socială participativă, reforma graduală a statului, prevalența valorilor liberale și a unei economii descentralizate și fondate pe un model de libertate antreprenorială, fac din aceste exemple un model politic apropiat idealului antic de democrație.

La nivel teoretic abordarea micropolitică a procesului de consolidare democratică se pliază pe o abordare alternativă în raport cu teoriile modernizării, cu structuralismul sociologic și cu studiile de tranzitologie. Abordarea alternativă vizează un demers integrator ce pornește de la nivelul societății civile spre structurile etatice în contextul global ce caracterizează sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. „ Există așadar nevoia de a explica democratizarea în mod holistic. …Democrația a devenit o mișcare globală concomitent cu apariția liberalizării și a noii economii politice globale a marketizării.” Deși, în general, dezvoltarea economică tinde să omogenizeze, din punct de vedere structural, sistemele politice în drumul spre o democrație consolidată, în mod particular pledăm pentru faptul că orice model de consolidare democratică este, în subsidiar, rezultanta vectorilor culturali și a istoriei specifice fiecărui sistem politic în parte. „ Fără îndoială zone culturale distincte au persistat încă două secole de la debutul Revoluției Industriale. Societăți diferite au urmat traiectorii diferite, chiar și atunci când ele au fost supuse acelorași forțe de dezvoltare economică, în parte, pentru că un factor specific, precum moștenirea culturală a societății, imprimă forma în care o societate se dezvoltă.” Referitor la particularitățile culturale în construcția societală, S.P. Huntington ( 1996) sublinia impactul credințelor religioase asupra civilizațiilor și a arealelor culturale. Dezvoltarea socio-economică în respectivele areale geo-culturale este, în linia abordării lui Huntington, o variabilă ce depinde de valori cu caracter tradițional sau religios. Astefl, din punct de vedere axiologic statele ex-comuniste se încadrează într-o paradigmă de tip tradițional/ secular.

Această abordare tradițională a societății este cantonată într-un model de dezvoltare ideologică, istorică și religioasă. Ronald Inglehard plasează statele din centrul și estul Europei în două sfere de influență religioasă și culturală: i) state dezvoltate pe un fond axiologic protestant sau catolic precum Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria și ii) state dezvoltate într-un creuzet de tip ortodox, la nivelul căruia putem integra cu ușurință Bulgaria și România. Cele două modele de dezvoltare culturală vor contribui semnificativ la configurarea a două tipare instituționale și de eficiență a guvernării în cadrul statelor de filiație ex-comunistă. Din punct de vedere cantitativ Inglehart a observat un efect de modelare a democrației în funcție de credințele individuale sau societale, cu un coeficient de corelație cu valoarea 0,90. Deși, din punct de vedere statistic efectul de corelație puternic pozitivă este extrem de vizibil, ceea ce putem integra la nivelul modelului teoretic al consolidării democratice este chiar relevanța moștenirilor culturale și istorice în procesul de geneză și ulterior de dezvoltare a unei societăți democratice.

Perspectivele conturate asupra geneticii proprii a fenomenului democratic au pus în centrul tuturor preocupărilor dezvoltarea umană și implicit acordarea de drepturi civile și libertăți politice tuturor cetățenilor, astfel încât demosul, în integralitatea lui, să participe la modelarea acțiunilor politice statale. Pentru Dahl (1973 și 2003), Rose (1995), Putnam (1980) etc. democrația este sursa drepturilor politice și a libertăților de ordin civic, ce acordă cetățenilor posibilitatea de a alege liber modalitățile de acțiune socială atât în sfera relațiilor formale, publice cât și în raporturile informale ce țin de sfera privată a existenței sociale. Pornind de la această accepțiunde generală a drepturilor politice într-o societate de tip democratic, putem distinge atât la nivelul teoriei democrației cât și la nivelul practicilor politice actuale câteva ipostaze democratice. La începutul anilor 1990 Guilermo O’Donnell și ulterior Richard Rose făceau referire la nivel teoretic la democrația formală, electorală și liberală. Pornind de la aceste taxonomii teoretice venite pe filiera cercetătorilor Gills, Rocamora, O’Donnel, Bunge, Heller și Rose putem defini democrația formală prin prisma dependenței cetățenilor de cultura politică de masă.

În linia cercetărilor întreprinse de către Robert Dahl genetica specifică regimurilor cu caracter democratic rezidă din posibilitatea de interconectare a sferei culturale și atitudinale cu întregul proces de creștere sau bunăstare economică. În acest sens, întrebarea cardinală a demersului analitic întreprins de Dahl rămâne: „ Cum ar putea lua naștere o cultură democratică robustă, dacă acest lucru este cu adevărat posibil, într-o țară în care a fost în mare parte absentă sau nedezvoltată , cum este cazul în cea mai mare parte a lumii democratice din zilele noastre, precum și a unora dintre noile democrații.” Ipotezele aduse în scopul susținerii acestei interogații analitice sunt structurate de către cercetător pe trei direcții: i) dezvoltarea socio-economică și democratică se sprijină pe un fond cultural democratic preexistent; ii) dezvoltarea socio-economică precede setul de valori și principii fondate la nivelul culturii politice de tip democratic; iii) dezvoltarea democrației se realizează treptat și sincron cu interacțiunea pozitivă dintre dezvoltarea socio-economică și modelul cultural bazat pe valori liberale sau pe activism civic.

Din punct de vedere istoric, primul model de geneză al democrației este întâlnit în democrațiile occidentale, în spațiul nord-american și în statele scandinave, unde există un fond cultural bazat pe rolul activ al cetățeanului în cadrul societății. Cel de-al doilea model de geneză al democrației are o incidență destul de ridicată în spațiul statelor ce au cunoscut din punct de vedere evolutiv un episod de tip autoritar. Din punct de vedere structural un astfel de proces bazat pe dezvoltare socio-economică creează premisele, atât în cadrul elitei politice cât și în cadrul cetățenilor, de diseminare și ulterior de consolidare a valorilor de tip democratic. „Formele anterioare de coerciție devin tot mai dificile, periculoase și costisitoare pentru ca liderii să le mai poată impune în fața unui public din ce în ce mai mobilizat, informat și încrezător în propriile puteri.” În acest tablou al democratizării devine extrem de evidentă granița dintre actorii politici radicali și cei moderați, cu o probabilitate destul de mare ca actorii moderați să adopte o serie de politici publice de descongestionare a reperelor autoritare și de relaxare și stimulare a structurilor economice sau antreprenoriale. În esență acest mecanism de geneză al democrației are ca notă dominantă trecerea graduală de la un regim de tip autoritar spre unul cu valențe și potențial democratic. Aceste reforme graduale atât ale statului cât si ale elitei politice au fost vizibile la începutul anilor 1990 în spațiul politic cehoslovac, polonez, austriac, sloven, cu alte cuvinte în spațiul central european.

Cea de-a treia manieră de geneză a unei societăți democratice se bazează pe construcția simultană și aproape sincronică a culturii politice participative, a instituțiilor democratice și a dezvoltării socio-economice. În general, inputul democratic este oferit de liderii politici interesați să creioneze elemente și designuri liberale pentru piețele economice, pentru ca, ulterior, clivajul clasic centru-periferie să poată fi redus cât mai mult prin antrenarea claselor sociale medii în procesul economic. În strânsă concordanță cu cristalizarea valorilor și practicilor antreprenoriale asistăm și la accelerarea cererilor privind statul de drept, „domnia legii”, responsabilitate constituțională și evoluție instituțională. Modelul este asociat în general statelor din vestul Europei, unde exista, în proporții variabile, vocația pentru libertate economică și politică. Astăzi, unele state din spațiul asiatic par să își modeleze întregul proces politic, economic și social într-un creuzet bazat pe sincronism, reciprocitate și gradualism.

Realizând o abordare cantitativă a procesului democratic în funcție de gradul de implicare civică și de ansamblul valorilor cultural-politice asimilate de individ în spațiul existenței comunitare, Ronald Inglehart accentuează impactul puternic pozitiv pe care îl are asimilarea de valori civice participative asupra dezvoltării socio-economice și democratice. Astfel, proporția cetățenilor care își exprimă sau modelează valorile proprii prin prisma tiparelor culturale existente la nivel societal este puternic corelată, din punct de vedere statistic, cu dezvoltarea socioeconomică și cu procesul de creare a instituțiilor de tip democratic. „De fapt, acestea sunt cele trei piese ale unui puzzle în care tema integratoare este dezvoltarea umană: dezvoltarea socio-economică, exprimarea valorilor individuale și instituțiile democratice conlucrează pentru lărgirea autonomiei alegerii umane”. În acest sens, demersul argumentativ-demonstrativ al cercetătorului are la bază estimarea modelelor de dezvoltare democratică prin prisma dezvoltării umane, a diseminării valorilor democratice și a consolidării economice. Estimarea se realizează prin intermediul unor ecuații și coeficienți de regresie și corelație și vizează rapoartele de determinare și asociere între creșterea economică, dezvoltarea umană, progresul social și dezvoltarea socioeconomică. Din punct de vedere statistic se poate observa că r = 0,75 între valorile și tipurile democrației și indexul exprimării valorilor individuale. Pe lângă această corelație statistică se poate observa și un coeficient r = 0,90 atribuit produsului democratic și integrității elitei politice. Pornind de la nivelul acestor asocieri cantitative, putem pleda pentru o filiație genetică a democrației, bazată pe un mecanism cultural ce are în centrul tuturor reprezentărilor individul și suma valorilor însușite, diseminate sau asumate de individ liber în cadrul societății.

La nivel inferențial teza unei asocieri cauzale între respectarea valorilor individuale și geneza statului democratic este susținută de analiza extinsă a autorului asupra modelului interacționist al valorilor civice și al calității și durabilității sistemelor democratice. În acest sens, se poate observa, la nivelul datelor empirice, o asociere liniară a eficienței democratice și a valorilor individuale în spațiul politic scandinav și nord american. Astfel, state precum Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia, SUA, Marea Britanie, Canada și Elveția posedă un coeficient de corelație r= 1 între eficiența democrației și creșterea gradului de exprimare a valorilor individuale la nivelul societății. Pe acest tip de fundament cultural centrat pe individ și posibilitatea acestuia de a formula preferințe în spațiul public este construită democrația occidentală. Spațiul nordic european pare să fie mai apropiat, din punct de vedere al structurii și eficienței democratice, de modelul clasic participativ al democrației, sau cel puțin de idealul poliarhic invocat de Robert Dahl. Tot în acest tablou al construcției democratice pot fi introduse și statele din spațiul nord- american, în care poliarhia, ca manieră empirică, pragmatică și în egală măsură operațională a idealului democratic, a reușit să atingă optimul aproape paretian. O eficiență medie spre ridicată a democrației, aproximativ 60-80%, este întâlnită în spațiul central european, în unele state ale spațiului latino-american și în statele democratizate prin sincronismul cultură democratică – piață liberă-democrație funcțională caracteristic geografiei politice din Japonia și Taiwan. Limita inferioară a scalei, cu un raport de funcționalitate democratică cuprins între 10-40% polarizează întregul spațiu est-european, oriental și nord-african. În acest tablou, cu nuanțe variate și valori simetrice în intervalul 10-30% se înscriu majoritatea statelor ce au trecut de la un regim de tip autoritar spre unul democratic, însă cu procese tranziționale caracterizate de puternice inerții societale sau economice, cu un amalgam axiologic între valorile autoritare și cele democratice, cu cetățeni atomizați din punct de vedere identitar, cu o hibridare a modelelor parohiale de nuanțe palide de activism civic. Deși, în linii foarte generale, putem explica geneza democrației într-o ecuație micropolitică de tip modelare-remodelare între cultura politică și ansamblul valorilor civice, determinarea statistică ne plasează în fața unui model cauzal de tip probabilistic. Complexitatea procesului de continuu și discontinuu între valori individuale și eficiență democratică nu poate fi redusă la o abordare mono-cauzală, deterministă; această complexitate deschide posibilitatea cercetătorului politic spre o analiză stocastică, factorială și multicauzală a raportului dintre cultură politică și eficiență democratică.

La nivelul micropolitic al existenței sociale asistăm la o serie de mutații în sfera perceperii spațiului public, a raportării la „alterus” și a deschiderii culturale spre modele democratice ce au ca valoare centrală toleranța și potențialitatea de construcție a cosmopolitismului. Aceste mutații sistemice, resimțite, în subsidiar, la nivelul culturii politice pot fi analizate din două perspective normative. În primul rând perspectiva lansată de Samuel Huntington trasează câteva jaloane pentru o nouă ordine globală, fundamentată pe un eșafodaj conflictual, în care două modele culturale coexistă și generează două tipologii de regimuri politice. Valorile democratice ale vestului și valorile premoderne ale lumii Islamice se află în opoziție din ce în ce mai amenințător, în moduri din ce în ce mai ostile atât în cadrul aceleiași țări cât și în regiuni cât mai diferite din lume. Cele două seturi diametral opuse de valori politice generează două sisteme specifice: i) sistemele democratice suis generis, caracteristice lumii occidentale și ii) sistemele autoritar- sultanice bazate pe ingerințe religioase specifice estului și spațiului oriental apropiat sau mijlociu.

Cea de-a doua abordare, mai puțin axată pe valori culturale sau moral-civice, criticată pentru simplitatea demersului și hazardul predicției teoretice, lansată la începutul anilor 1990 de către Francis Fukuyama prezintă necesitatea organică a sistemelor post-comuniste, desprinse din monolitul sovietic, de a urma calea democrației occidentale. Sistemelor post autoritare sunt plasate pe o traiectorie de democratizare specifică modelului american centrat pe un mixtum compositum între antreprenoriat și liberalism politic. În acest sens argumentația logică se bazează pe faptul că „ liberalismul democratic este singura viziune realistă a modernității care prin logica sa proprie se răspândește și remodelează întreaga lume”.

Cele două repere teoretice asupra mutațiilor apărute la nivelul sistemului internațional anunță în subsidiar o serie de efecte mutagene pozitive ce apar la nivelul diverselor culturi politice, mai ales în cadrul statelor aflate în curs de tranziție sau democratizare. În special, se pot sesiza efecte de contagiune politică venite din partea culturilor de tip participativ sau a culturilor politice bine diferențiate și deschise spre maximizarea rolului activ al cetățeanului în cadrul societății.

Din punct de vedere al filiației genetice, democrația se instituie pe acel fond axiologico-cultural deschis libertății individuale și progresului societal sau economic. În acest context, la nivel normativ acest fond cultural ar trebui să producă „diminuarea violenței în spațiul politic și a arbitrarității acțiunii guvernamentale”. Dimensiunea normativă a „leviathanului” modern ipostaziat în sfera unui sistem politic democratic este evidentă la nivelul relației dintre opoziție și participare, ca valori cardinale ale genezei poliarhiei lui Robert Dahl. Opoziția democratică văzută de Dahl în termenii organizării de contestații pentru alegeri juste, corecte și libere trebuie completată de o abordare pragmatică bazată pe participativism, sau pe un drept mai mult sau mai puțin virtual al cetățenilor de a vota sau contesta poziția oficială a liderilor politici. Cert este faptul că liantul dintre cele două valori subliniate de Dahl în construcția poliarhiei trebuie să fie dat de suma pozitivă a drepturilor și libertăților civile sau politice pe care le posedă cetățenii în cadrul unei entități statale. Astfel, fondată pe un eșafodaj de tip liberal-civic, democrația pe lângă fațeta procedurală sau deliberativă poate fi redusă la un mecanism de tip competitiv, aproape rațional și modelat după prototipul pieței economice, la nivelul căruia structurile de conducere sunt ocupate în urma unor proceduri elective. În această accepțiune Adam Przeworski vedea un mecanism de contestare al deciziilor politice, în urma unor analize cantitative exhaustive aplicate la nivelul statelor democratice, în care nucleul dur al întregului proces este contestarea electorală, fundamentată pe un set de valori derivate din sfera libertăților politice oferite de către stat tuturor cetățenilor. În aceeași notă participativă, dar mai puțin axată pe posibilitățile de opoyiție sau contestare a politicii guvernamentale, Joseph Schumpeter sesizează că nota dominantă a democrației este dată de competiție. Condiția participării în constructia poliarhică a lui Robert Dahl este translată într-un mecanism de tip concurențial, formal dar imperfect. „Acest concept prezintă dificultăți ca și conceptul de concurență din domeniul economic cu care poate fi, în mod util, comparat. În viața economică competiția nu este niciodată completă dar rareori este perfectă. În mod similar în viața politică există competiție, deși probabil doar una cu un potențial pentru supunerea poporului. Pentru a simplifica lucrurile am redus tipul de competiție pentru conducere, pentru a defini democrația, alegeri libere și vot liber. Justificarea pentru aceasta constă în faptul că democrația pare să implice o metodă recunoscută prin care să se ajungă la o confruntare concurențială iar metoda electorală este, practic, singura disponibilă pentru comunitățile de orice dimensiune.” Cu toate că un demers de tip competitiv între actorii politici pentru reprezentare și guvernare civică este unul cât se poate de rațional și echitabil, există posibilitatea ca, în cadrul democrațiilor fragile sau incipiente, acest mecanism concurențial să producă o serie de dezorietări ideologice în cadrul electoratului. Intermitența alegerilor electorale și agregarea alternativelor determină în sine o astfel de dezorientare ideologică.

Această ecuație politică centrată pe rolul activ al cetățeanului în sfera politică se traduce, în ultimă instanță, ca o abordare micropolitică, la nivelul căreia putem identifica un model personal de activitate politică: ceea ce face cetățeanul, cât de mulțumit este de rezultatele politice, cum influențează activitatea publică și cât de mult este implicat în sfera politică. Comportamentul individual al cetățeanului, ca unitate ireductibilă a sistemului politic, reprezintă modalitatea operațional-pragmatică de manifestare societală a ansamblului de valori fundamentate la nivelul culturii politice. Comportamentul social asociat cu un proces durabil de construcție a identității democratice, și mai mult, cu o societate civilă activă sunt condițiile necesare cristalizării și diseminării culturii politice. Democrația în sine nu poate să funcționeze în absența unui mecanism coerent de promovare și diseminare a unei „culturi politice bogate”. Aceasta se poate realiza doar în măsura în care privim cultura politică prin prisma instrumentelor venite de pe filiația antropologiei. În acest sens putem vorbi de un „comportament învățat” sau „ ansamblul acțiunilor și activităților umane ce nu sunt produsul unor reacții instinctive, ci a unui proces de învățare.”

Pornind de la tipurile de cultură politică existente în diverse contexte sociale putem construi un demers genetic propriu democrației, bazat pe mixații culturale, ponderi variabile de activism, supunere, dominare și atitudini și comportamente sociale normate de reguli sau principii politice de esență contractualistă. „Originalitatea fiecărei culturi își găsește drept corolar constituirea unei personalități proprii.” Astfel, „ numitorul comun …constă în tentativa de a sesiza influența << culturii>> sau a unei culturi asupra personalității membrilor acestei culturi. Astfel, pentru Ralph Linton și Abraham Kardiner, există o relație cauzală între cultură și personalitate: toți membrii unei societăți împart,încă din fragedă copilărie aceleași experiențe, care ajung la formarea unei personalități de bază.” În acest sens, cultura de tip participativ, deschisă spre libertatea individului și spre crearea de identități sociale puternice va genera la nivel macro politic o sumă de instituții sociale sau politice responsabile, un cadru constituțional eficient și util pentru maximizarea nevoilor de antreprenoriat sau participativism civic, întâlnit în cadrul membrilor societății, un design partinic stabil și cu efecte minime de disproporționalitate și nu, în ultimul rând, o societate coerentă, dinamică și poliarhică. Doar centrând demersul analitic pe o abordare antropologico-anatomică a fenomenului democratic, și plasând teoria într-o sferă profund culturalistă, putem contribui, din punct de vedere epistemologic, la înțelegerea diverselor structuri și modalități de întemeiere a realității politice și a democrației liberal-procedurale. Deși conceptul de cultură socială derivă din spațiul antropologiei sau psiho-sociologiei, vom încerca, în prezenta analiză, să pornim de la jaloanele de bază ale școlii culturaliste pentru a observa modul de construcție al democrației. În acest sens, putem identifica nașterea unei culturi politice democratice din îmbinarea următoarelor elemente: i) continuitatea; ii) uniformitatea; iii) omogenitatea; iv) despărțirea. Din punct de vedere al continuității putem observa faptul că aranjamentele instituționale sau politice continuă, într-o manieră recesivă, ansamblul de valori sau norme existente la nivelul fiecărui cetățean sau al societății în integralitatea ei. Astfel, asistăm la un proces de diviziune și ulterior recompunere a normelor sociale și a dezideratelor de ordin cultural, ce au posibilitatea de a se multiplica sau reproduce cvasi-identic de la nivel individual la nivel societal, sau de la o etapă antecedentă la etapa prezentă sau chiar viitoare. Orice tip de clivaj social sau ideologic existent la nivelul micro comunității se va resimți la nivelul întregii societăți sau a întregului proces de construcție democratică. În ceea ce privește uniformitatea, teza care se impune se referă la existența unei personalități modale/ bazale ce caracterizează întregul angrenaj social. În cazul democrației se poate observa că procesul devine coerent în măsura în care există o corespondență perfectă între identitatea culturală a cetățenilor și personalitatea structurii sociale integrative. Mecanismul democratic devine funcțional la nivelul unui sistem politic doar în măsura în care cetățenii creditează elita politică într-un astfel de aranjament și, se identifică cvasitotal sau total cu politicile democratice întreprinse de aceasta la nivelul statului. Cu cât valorile democratice reușesc să polarizeze un număr mai mare de indivizi și să creeze modele de identitate și cetățenie democratică, cu atât cresc șansele de stabilizare și securizare ale democrației la nivelul statelor respective.

III.2. Teorii ale societății civile și mecanismul democratizării de tip centrifug

Rezultatele obținute în urma modelării matematice pliază procesul de consolidare democratică pe două dimensiuni. În acest sens, consolidarea democrației est-europene, este un proces complex, structurat pe interacțiuni ale cadrelor instituționale și actori politici, ale jaloanelor sociale și societatea civilă și nu în ultimul rând pe o abordare deschisă a economiei, în care libertatea economică și piața liberă sunt valori prioritare. Realitatea empirică a spațiului est-european analizat pune în prin plan două tradiții și, în egală măsură, două modele de consolidare democratică. Primul este bazat pe o cultură politică participativă, în care activismul social este forța motrice a întregului proces de consolidare, și, ulterior,dezvoltare democratică. În acest sens, putem observa, cu o notă de regularitate, că societatea civilă se dovedește a fi condiția și strategia minimală de construcție a democrației în statele cu o poziție geografică centrală, aflate la confluența democrațiilor occidentale.

Dezvoltarea democratică prin acțiuni participative, mișcări de tip reactiv față de politica de tip post comunist este întâlnită la nivelul Cehiei, Slovaciei și Poloniei. Atât condițiile istorice cât și proximitatea geografică au făcut posibilă destinderea sistemelor de tip totalitar, respectiv post totalitar, generând un cadru minimal, coerent și activ de construcție, dezvoltare și consolidare a ordinii instituționale de tip democratic. Din punct de vedere al indicatorilor ce reflectă gradul de libertate și activism al societății civile în sistemele politice din Cehia, Slovacia și Polonia putem observa o rată medie de 1.50, fapt ce denotă o societate civilă stabilă, coerentă și reactivă la nivelul acțiunilor guvernamentale, ce ar putea contribui la homeostazia consolidării democratice.

Sfârșitul anilor 1990 în cele trei sisteme politice, omogene din punct de vedere al strategiei de consolidare democratică, anunța sfârșitul perioadei de tranziție și începutul procesului de consolidare și difuziune a democrației. Mișcarea sindicală poloneză de la începutul anilor 1980 precum și Revoluția de Catifea din spațiul cehoslovac sunt câteva elemente definitorii ale modelului bazat pe societate civilă. În acest sens cele două momente istorice au creat premisele necesare dezvoltării embrionare a societății civile, bazată pe un model cultural participativ, crucial creșterii și consolidării nivelului democratic.

Modelul democratic ce are în centrul procesului societatea civilă tinde să fie un model specific întregului spațiu european occidental. Argumentele de tip istoric confirmă ipoteza unei dezvoltări de tip centrifug a societăților democratice occidentale, unde în jurul societății civile s-au coagulat atât sistemul partizan, cel instituțional și în ultimă instanță mecanismele pieței libere și ale liberalismului economic.

Din punct de vedere istoric ipoteza unui proces de democratizare bazat pe societatea civilă poate fi confirmată prin prisma Revoluției Burgheze de secol XVII din spațiul britanic, Revoluția Franceză de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, precum și majoritatea proceselor de democratizare specifice sfârșitului de secol XIX și început de secol XX, au în centrul tuturor mecanismelor revolte sau acțiuni coagulate, constante și semnificative ale corpusului social. În acest context istoric, democratizarea și consolidarea democratică din spațiul central-european are în centru mecanismelor politice sau economice reverberații ale societății civile. Aceste reverberații sunt întâlnite încă din faza înghețată a regimurilor comuniste, când în anii’70-80 apar primele manifestări reactive ale societății civile.

În acest sens, putem itera ipoteza unui model centrifug de configurare a spațiului politic democratic, model apropiat din punct de vedere structural de idealul atenian al participării și consensului între cetățeni. Astfel, modelul pentru care optăm în înțelegerea fenomenului de consolidare democratică este cvasi-simetric modelelor din sfera științelor nomotetice, plasând în ecuația dinamicii politice rolul cardinal jucat de cultura participativă și reactivitatea civică în optimizarea procesului decizional. Privit în ansamblu ca un proces „al obiectelor de pivotare într-o mișcare circulară în raport cu centrul” , modelul centrifug tinde să polarizeze, grație magnitudinii, diversele structuri fizice sau non fizice aflate la periferia sau extremitățile obiectului supus dinamicii. Derivată din mecanica clasică, newtoniană, ideea de forță centrifugă, cu aplicații în genere în arealul științelor fizice, reflectă forța egală ca intensitate, însă invers direcționată, în raport cu mișcarea imprimată unui obiect, determinând oscilația elementelor în jurul centrului natural al respectivului obiect. Principiul dinamicii circulare rezultat din întregul demers newtonian de cunoaștere a mecanicii proprii naturii reflectă, la nivelul dinamicii centrifuge, raportul derivat dintre evoluția graduală a respectivei forțe și unitatea de timp în care se produc variații. Întregul areal determinist – mecanicist al cunoașterii a plasat modelul centrifug de dinamică în ecuația bazată pe acțiunea unei forțe și natura mișcării pe care o impune respectiva forță obiectului supus analizei. Pornind de la această accepțiune mecanică a forței centrifuge putem nuanța ideea unui transfer cinetic de la nivelul centrului la nivelul periferiei sistemului dinamic.

Extrapolând conceptul de mișcare centrifugă din arealul științelor naturii putem înțelege și explica, doar parțial, mecanismul de consolidare democratică în cadrul sistemelor post comuniste central și est-europene. În acest sens, centrul sistemului politic este configurat de către cetățeni, polarizați la nivelul societății civile. În fond, orice acțiune politică în cadrul democrațiilor consolidate pornește de la individ, aflat în ipostaza de cetățean, și de la acțiunile civice organizate, coordonate și cristalizate în sfera societății civile. Indiferent de gradul de dezvoltare politică sau socio-economică individul în sine, ca parte componentă a capitalului social, reprezintă o valoare fundamentală pentru configurarea mediului democratic.

În sensul cel mai general posibil societatea civilă se restrânge la ansamblul rețelelor sociale și a normelor socio-politice diseminate, grație educației civice, la nivelul elementelor componente ale respectivei rețele. Robert Putnam trasează o relație cvasi-deterministă între capitalul social, respectiv comunitatea civică, și performanța instituțiilor politice democratice. În acest sens, cercetarea longitudinală pe aproape două decenii desfășurată de politologul american confirmă ipoteza unei relații de natură funcțională între un corpus social bine consolidat și rata de evoluție și homeostazie a proceselor democratice. „Depășirea dilemelor acțiunii colective și a oportunismului contraproductiv pe care îl suscită depinde de contextul social mai general în cadrul căruia se joacă respectivul joc. Cooperarea voluntară este mai ușor de înfăptuit într-o comunitate care deține un stoc substanțial de capital social, sub forma reciprocității și a rețelelor de angajament civic”. Beneficiul capitalului social, polarizat în sfera societății civile, se regăsește atât la nivel micropolitic (ca externalitate pozitivă resimțită de fiecare cetățean în parte) cât și la nivel macropolitic (ca modalitate optimă de construcție a unui design instituțional sau guvernamental de natură democratică). „Din punct de vedere politic încrederea generalizată a cetățenilor asociată cu atitudinile și comportamentele civice ale acestora permit cetățenilor să-și unească forțele în cadrul diverselor grupuri politice sau sociale care să faciliteze inițiativele civice.”

Spațiul politic occidental se caracterizează prin interesul sistemelor politice de a conserva acțiunea civică în forme cât mai nuanțate, astfel încât atât dimensiunile liberal-procedurale cât și cele consensualiste sau electorale să devină funcționale în cadrul societății. Din punct de vedere normativ întreaga ecuație democratică se pliază pe un model de „libertate civică dialogică”. Esența unui astfel de mecanism de libertate dialogică se traduce prin posibilitatea cetățenilor de „a-și manifesta opinia” dincolo de normele formale care guvernează societatea. Implicația directă a unui astfel de model de libertate civică dialogică constă în potențialitatea de construcție a unei ordini sociale secundare bazate pe identitate civică și solidaritate, capabilă să genereze forme libere, deschise și plurale de asociere a cetățenilor. În politica actuală asocierile culturale, politice sau economice au ca fundament participarea civică în diferite activități, în care normele sunt recunoscute mutual de către cetățeni, negociate, revizuite sau reinterogate.

Teza lui Putnam cu privire la impactul societății civile asupra consolidării democratice rămâne perfect valabilă pentru înțelegerea raportului dintre cetățeni și stat, atât în cadrul sistemelor aflate în tranziție democratică, cât și în acele sisteme în care democrația rămâne unica modalitate de funcționare optimă a întregului angrenaj politico-social. În această accepțiune societatea civilă rămâne singura „terapie” a diverselor forme mutagene sau patologice ale construcției democratice. În fapt, societatea civilă se dovedește a fi liantul dintre cetățeni și instituțiile politice sau de guvernare. La începutul secolului al XIX-lea, Alexis de Toqueville teoretiza, în încercarea de a înțelege democrația, importanța cetățenilor și a societății civice în cadrul democrației nord-americane. Astfel „ în perioada despre care vorbim societatea a fost zdruncinată din centrul ei: poporul, în a cărui nume a avut loc lupta, și-a manifestat dorința de exercitare a autorității, pe care tocmai a dobândit-o; tendințele democratice s-au trezit”.

Mișcarea declanșată la sfârșitul secolului al XVIII-lea în spațiul nord-american este expresia cea mai fidelă a unui mecanism de centrifugare politică. Centrul societății, cum sesizează Alexis de Tocqueville, a fost cel care a suferit mișcări sistematice, reușind să polarizeze întreaga comunitate. Voința indivizilor de a-și manifesta dreptul la autoritate nu înseamnă altceva decât debutul unui proces natural de manifestare a regulilor democratice. Deși pentru majoritatea politicienilor europeni SUA avea potențialul de coagulare a unei clase aristocratice puternice, modelul de dezvoltare, pe care Toqueville l-a sesizat avea în centrul tuturor acțiunilor cetățeanul, fapt pentru care „societatea americană apare ca fiind din ce în ce mai democratică”.

La nivelul teoriei politice asistăm la un consens general privind impactul societății civile asupra democrației. Aceste concepții, unanim formulate în diverse pasaje de filosofie politică, postulează un mecanism de asociere directă între dezvoltarea comunitară, eficiență politică și stabilitate democratică în Vestul Europei, acolo unde societatea civilă are o tradiție de câteva secole, și fragilitatea socială și a democrației, în Estul Europei, unde experiența societății civile a fost cvasi-absentă. Perspectiva „toquelliană” a societății civile a fost validată, în primul rând de o serie de studii empirice desfășurate în democrațiile occidentale, industrializate și stabile din punct de vedere procesual, iar în al doilea rând de realitățile istorice ale ultimelor două secole.

Cu toate că primele accepțiuni definitorii ale societății civile apar în filosofia și practica politică romană (societas civilis), valorificarea pragmatică a acesteia se va realiza doar în contextul filosofiei politice moderne. Teza lui Hobbes a depășirii stării de natură, concepția lui Locke asupra guvernării, ideea dreptului natural ( jus natura) derivată din filosofia juridico-politică a lui Grotius și Puffendorf, precum și teoria statului lansată de Montesquieu plasează conceptul de societate civilă în centrul construcției etatice. În acest sens, nota definitorie a societății civile este dată de „ansamblul indivizilor care, reuniți, formează o singură societate, în virtutea subscrierii la o autoritate publică bazată pe consens, și, care, împărtășesc practici comune de civilitate.” Deși în istoria conceptului întâlnim o perspectivă genetică a societății civile, bazată pe sociabilitatea naturală a individului în cadrul comunității, sau o abordare de tip teologic a determinării sociale, filosofia modernă a secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea a nuanțat definirea conceptului, reducându-l la un aranjament artificial, contractual, de exprimare a drepturilor și libertăților naturale ale individului în cadrul statului.

Întreaga gândire politică modernă a plasat societatea civilă în consonanță cu evoluția statală, aceasta fiind, de facto, principalul catalizator al construcției statului democratic. Critici la adresa fundamentării normative a societății civile au venit pe filiera filosofiei hegeliene, care concepea societatea civilă drept interfața dintre familie și stat, și a filosofiei marxiste care vedea în societatea civilă expresia egoismului și individualismului naturii umane, aceasta fiind mai degrabă reprezentarea potențialului conflict societal dintre clase și structuri diametral opuse.

În forma sa genuină, societatea civilă desemnează sfera tuturor asocierilor libere dintre indivizi și ansamblul rețelelor interconectate dintre familie, credințe, interese și ideologii care „umplu” această sferă. În acest spațiu al relaționărilor civice sau simbolico-ideologice se circumscriu asociații familiale, asociații cu caracter nonprofit, organizații cu caracter profesional, organizații nonguvernamentale, organizații bazate pe credințe religioase, precum și ansamblul tuturor mișcărilor sociale. Din această ecuație societală sunt eliminate statul, ca exponent al coerciției sociale sau individuale, și partidele politice, ca aranjamente cvasi-instituționale, voluntare ce au finalitatea de a exercita puterea politică la nivelul unei entități statale.

Realizând o radiografie istorică a dinamicii societății civile, putem observa un trend ascendent spre finalul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea în majoritatea statelor din Vestul Europei. Argumentele care susțin evoluția graduală a mișcărilor civice în spațiul occidental derivă din realitățile istorice ale „secolului națiunilor”, care a debutat cu mișcarea efervescentă a Revoluției Franceze de la 1789 și a atins paroxismul odată cu mișcările de emancipare națională din centrul și sudul continentului european. Putem sublinia faptul că societatea civilă nu a avut nici o realitate corespunzătoare în secolul al XX-lea, fiind mai curând o imagine reflectată a unei societăți trecute, un ideal al secolului al XIX-lea, ce poate fi regăsit destul de palid și nuanțat în mișcările de democratizare ale statelor post-comuniste sau ale proceselor de dezvoltare comunitară de la începutul secolului al XXI-lea. Astfel, societatea civilă și emergența mișcărilor sociale tind să fie nota definitorie a unor procese naturale de construcție democratică, iar statele lumii occidentale devin produsul unor astfel de mișcări centrifuge, care pornesc de la cetățean și se propagă, asemenea unui efect de undă, la nivelul întregului aranjament instituțional.

Prăbușirea aproape impredictibilă a regimurilor comuniste, disoluția sistemului bipolar elastic, democratizarea statelor din „lumea a treia”, eșecul politicilor și regimurilor keynesiene au repoziționat societatea civilă în centrul sistemului politic. Societatea civilă, revigorată într-un context democratic fragil, nu poate fi singura soluție ameliorativă a eșecului „statului hegelian”. Societatea civilă nu presupune în sine interfața dintre un stat, cu vocație intruzivă în raport cu cetățenii săi, un mecanism de responsabilizare a statului, sau o „personificare” a sferei instituționale, plasată în opoziție cu statul, ci chiar voința civică (redusă până la subsidiaritate) manifestată în varii segmente ale realității sociale. Având ca esență acțională voința civică divizibilă până la nivelul ultimului cetățean din cadrul statului, societatea civilă devine una dintre condițiile elementare ale libertății, capabilă să (re)producă structuri morale. Concepția antropologico-filosofică lansată de către Ernest Gellner îi conferă societății civile dimensiunea praxiologică, necesară și indispensabilă oricărei democrații, bazată pe posibilitatea individului de a activa în cadrul diverselor agenții sau organizații societale. Idealul moral al societății civile derivă din posibilitatea de asociere individuală a cetățenilor, fără a exista vreo tendință parohială/paternalistă sau vreo iluzie a unui tip de „welfare state”.

Conceptul de societate civilă, specific eminamente gândirii politice europene, tinde să fie astăzi reevaluat, în condițiile în care, din punct de vedere tranzitologic, noi state ale estului postcomunist și-au formulat deja direcțiile politicilor publice spre democrație. Dacă democrațiile occidentale specifice secolului al XIX-lea au găsit un catalizator destul de puternic în societatea civilă, noile state aflate pe făgașul construcției și consolidări democrației se confruntă cu o societate civilă embrionară, marcată puternic de totalitarism, fundamentată pe un model cultural hibrid între supunere, iluzia paternalismului statal și palide nuanțe de activism civic. Dificultatea construcției unei societăți civile puternice rezidă din faptul că tocmai o astfel de societate nu poate exista decât într-un cadru procedural-liberal și doar acolo unde statul îi „tolerează” existența. În acest sens, la mijlocul secolului al XX-lea în lucrarea The Moral Basis of a Backward Society, Edward C. Banfield sesiza o determinare aproape organică între spațiul politic liberal, dezvoltarea comunitară și libertatea asociațională a cetățenilor din perimetrul italian. Polarizarea cetățenilor în diverse asociații cu caracter civic, social sau religios s-a datorat politicii liberale deschise spre cetățean, generând, din punct de vedere antropologic, și un model de conduită moral-civică pentru cetățenii respectivei comunități.

Cristalizarea societății civile la nivelul sistemelor politice occidentale a evidențiat atât din punct de vedere cantitativ cât și din punct de vedere calitativ o ameliorare a calității vieții comunitare. Deși este destul de dificil de modelat statistic sau matematic o astfel de ipoteză de lucru, iar modelul poate să confere o relație de cvasi-cauzalitate, putem sesiza că dezvoltarea spațiului social, creșterea performanței instituționale și vizibilitatea reacțiilor civice au ca numitor comun consensul dintre cetățeni. Societatea civilă nu poate deveni funcțională în absența unui acord consensual al cetățenilor care o compun. Fondată și proiectă atât normativ cât și empiric într-un stat liberal, pe baze civice consensuale, societatea civilă realizează, într-o geometrie variabilă, trecerea de la sfera privată spre cea publică, amendând simbolic sau factual o serie de acțiuni politice luate de către structurile decidente.

Din punct de vedere al teoriilor formulate asupra societății civile putem reitera modelul unei interfețe dintre stat și piață, adică setul de instituții destul de puternice capabile să contrabalanseze politicile etatice, sau orice tendință a statului de a domina sau atomiza un context social. În acest sens, societatea civilă ne apare în ipostaza unui mecanism permeabil, capabil să interacționeze atât cu statul cât și cu structurile pieței. Deși este capabilă să influențeze ambele structuri economice sau politice, societatea civilă, pentru Habermans (1994) reprezintă ansamblul asociațiilor capabile sa „condenseze” sau să „amplifice” orizontul problemelor sociale ce țin de sfera privată și să le proiecteze, prin translație, la nivelul agendei publice. Dahrendorf (1991) observa faptul că societatea civilă, constituită din diverse forme autonome de asociere, ce nu au atribut politic, are posibilitatea de a direcționa problemele civice spre zona centrală a puterii politice. Practic această concepție a societății civile se apropie, din punct de vedere funcțional, de modelul centrifug al deliberării și consolidării societăților democratice.

Diversele teorii postulate în secolul al XX-lea asupra societății civile, care pornesc cu teza civilității (Elias, 1994), a participării și activismului civic (Verba et.al, 1995), a spațiului public (Habermans, 1992), a capitalului social (Putnam, 2000) etc., accentuează diverse aspecte ale societății civile precum: toleranța în contextul civilității, rolul mass-media și al intelectualității în orientarea pragmatică și axiologică a societății, dimensiunea morală a cetățenilor și crearea spațiului public jalonat de participare și angajament civic. Pornind de la aceste premise teoretice trasate asupra societății civile putem conferi o perspectivă globală a acesteia prin prisma interacțiunilor dintre „sfera organizațiilor, instituțiilor și cetățenilor, plasați între familie, stat și piață, în care indivizii se asociază voluntar pentru a-și promova o sumă de interese comune.”

Din punct de vedere operațional putem identifica elementele componente ale societății civile în: instituții, organizații și indivizi. Instituțiile, cu rol de normare a relațiilor dintre indivizi sunt pliate pe valori democratice și pe un proces transparent de luare a deciziilor politice. Din punct de vedere juridic instituțiile funcționează în virtutea statului de drept și a domniei legii iar din punct de vedere social instituția fundamentală în jurul căreia se cristalizează societatea civilă este dată de cetățenie. Cea de-a doua componentă a societății civile, care devine și „nodul gordian” a întregului proces democratic, este reprezentată de ansamblul organizațiilor și asociațiilor liber constituite de către membrii componenți ai unei societăți. Infrastructura organizațională este dată de ansamblul organizațiilor nonguvernamentale, nonprofit, fundațiilor, mișcărilor sociale, a rețelelor și grupurilor atât formale cât și informale ce reușesc să polarizeze un număr relativ mare de cetățeni. „Acestea sunt vehicule și forumuri ale participării sociale, <<voci >> ale procesului democratic, ale exprimării valorilor și preferințelor.” Sub aspect relațional societatea civilă este structurată pe participarea voluntară a membrilor, relativa autonomie în raport cu familia, piața și statul, și capacitatea colectivă de a acționa și formula preferințe și interese comune. Unitatea micropolitică, ireductibilă a întregului sistem societal este reprezentată de către cetățean. În acest sens, indivizii reușesc să colaboreze în virtutea unor norme comune și liber formulate, cu finalitatea ultimă de a genera progresul societal și consolidarea sistemului de valori și practici democratice.

Cele trei categorii analitice, instituțiile, organizațiile și cetățenii, trebuie privite într-o continuă interdependență, toate fiind produsul acțiunii umane în plan social. Aranjamentele instituționale și organizațiile cu caracter societal sau civic nu pot funcționa în absența formulării de preferințe și manifestării participării voluntare, pe baze consensuale, a cetățenilor unei societăți. Din punct de vedere politic asociațiile voluntare sunt considerate „o adevărată contrapondere față de stat și puterea corporatistă și un pilon esențial în promovarea transparenței și responsabilității și a altor aspecte ce țin de buna guvernare.”

Societatea civilă, în cea mai des întâlnită accepțiune, se referă la complexitatea socială atât de inerentă ideologiilor de factură liberală sau a democrației capitaliste. Teoreticienii europeni au recunoscut rolul societății civile ca precursor și fundament al funcționării statelor de filiație liberală. Doar printr-o societate civilă puternic polarizată se poate reduce atomizarea societății și se pot configura premise pentru consolidarea pieței și a valorilor liberale. În acest sens societatea civilă se transformă „într-un proces în care indivizii produc semnificații sociale prin prisma cărora interpretează realitatea, incluzând aici și realitatea obligațiilor morale.” Astfel societatea civilă funcționează la nivelul solidarității comunitare, a moralei sociale punând în conexiune cetățeanul cu setul de valori liberale pe care le presupune o organizare statală de tip liberal. Aceste aspecte definitorii ale societății civile pun în prim planul analizei pluralitatea concepțiilor asupra ordinii sociale și modalitatea de congruență a acestora pe baze participativ-civice și liber fundamentate. Libertatea de asociere presupune asumarea unui acord/consens referitor la regulile comune de civilitate și existență comunitară.

O perspectivă conservatoare asupra societății civile ne-o conferă Michael Oakeshott în lucrarea On Human Conduct, care percepe societatea civilă ca o asociere a cetățenilor în acord cu regulile procedurale sau legile de la nivelul unei entități statale, bazate eminamente pe o asociere justă. Deși tezele principale lansau ideea unei societăți civile asemănătoare unei structuri antreprenoriale, Oakeshott vede individul ca un agent liber capabil să răspundă la acțiuni sociale colective. Din această perspectivă societatea civilă nu mai poate fi văzută „ca o interrelaționare organică, evolutivă, teologică, funcțională sau ca o legătură sindromică ci mai degrabă ca o modalitate de înțelegere a relației dintre actori inteligenți”. În viziunea lui Oakeshott înlocuirea cetățeanului de către o asociație cu structură antreprenorială prin subsumarea vieții civice și politice unui act de management aproape economic devine „marele păcat al secolului al XXI-lea”. Activitatea de management întâlnită la nivelul organizării antreprenoriale nu poate fi niciodată extrapolată din segmentul organizării resurselor în sfera asocierii libere a cetățenilor capabili să-și decidă propriile scopuri. Din aceste considerente societatea civilă nu mai poate fi redusă la solidaritatea scopurilor sau o morală comună, trecând dincolo de reguli procedurale ale organizării comunitare sau ale civilității. Astfel societatea civilă are în primul rând caracter non-antreprenorial, chiar non-rațional, trecând dincolo de ansamblul principiilor morale. Sintetizând și ameliorând concepția conservatoare asupra societății civile putem creiona o viziune integrativă în care subiectul uman aflat in ipostaza de cetățean are acces, în virtutea regulilor procedurale la viața publică, fiind liber și deschis să acționeze atât în numele său cât și în numele comunității pentru schimbarea sau menținerea diverselor tipuri de politici menite să confere idealul aristotelic de bine public.

Din punct de vedere dinamic societatea civilă devine spațiul experiențelor socializatoare , a dezvoltării unor modele de coexistență socială și a unor noi forme de cooperare intracomunitară. Astfel societatea civilă trebuie decantată de orice formă sau ingerință politică, rămânând, în esență, spațiul neutru în care funcționează autonomia grupurilor și articularea intereselor pentru viitoarele alegeri colective. În acest sens putem observa, la nivel periferic un hibrid civic care poate îmbina atât aspecte ale autonomiei cât și aspecte ale intruziunii politice. Sub acest aspect se cade să facem distincția dintre societate civilă și societate politică. „Nici societatea civilă și nici societatea politică nu pot fi suprapuse una peste alta. Eliminarea societății politice din această concepție, sau înțelegerea ei ca societate civilă, înseamnă să juxtapui în mod rigid societatea civilă statului.” O astfel de suprapunere a societății civile peste societatea politică și invers a condus atât din punct de vedere ideologic cât și din punct de vedere politic la sisteme utopice sau anarhice.

La nivel operațional, cetățenii din cadrul societății civile determină un spațiu local sau național de construcție a unei presiuni guvernamentale în vederea susținerii unor interese eterogene coagulate la nivelul unui numitor comun dat de „buna guvernare”. Inițiativele civice traduse în cadrul diverselor acțiuni ale societății civile deschid un nou spațiu al interrelaționărilor și al raportului dintre centru și periferie. Acest raport nu mai poate fi privit, cel puțin în democrațiile dezvoltate, într-o ecuație de tip vertical (putere politică-societate civilă) ci într-o manieră orizontală, în care societatea civilă, cu toate agregatele ei, conferă o sumă de imput-uri sistemului politic. „Centrul este peste tot iar periferia nicăieri. Rețelele simple se bazează pe un număr de grupuri mici autonome și egale interconectate pentru a-și împărtăși cunoștințe, practici sau acte de solidaritate în diferite spații.”

În acest sens putem argumenta modelul centrifug al polarizării sociale și al construcției statului liberal și democratic, care are ca centru de diseminare cetățeanul. Suma acțiunilor sociale și a impulsurilor generate de către cetățeni favorizează în esență dezvoltarea acestui model civic bazat pe acțiunea umană orientată pragmatic și programatic spre eficientizarea tuturor scopurilor sau intereselor la nivel societal. Dacă Marc Nefrin încerca să traseze un model dinamic de înțelegere a societății civile la nivelul conexiunii dintre sfera locală și cea globală, observând că dezvoltarea socială asociată angajamentului civic poate oferi soluții diverselor crize structurale, teza pentru care pledăm realizează o extrapolare a acestui model dinamic, conectând în fapt individul cu mediul său societal. Considerăm că diminuarea diverselor clivaje societale și a crizelor ce pot apărea în cadrul democrațiilor fragile sau aflate în faza de debut a tranziției postcomuniste nu se pot realiza decât prin accentuarea unui sector mixt al vieții sociale, bazat pe relația univocă dintre individ și mediu, respectiv dintre societate civilă și stat.

Acest raport dintre societate civilă și stat devine extrem de util pentru înțelegerea într-o manieră neo-tocquelliană a importanței participării și asocierii civice în diseminarea și ulterior securizarea proceselor de consolidare democratică. Importanța asocierii voluntare a indivizilor derivă din garantarea stabilității și eficienței modelelor de consolidare democratică. Garantarea drepturilor individuale și constituirea de organizații civice contribuie la întărirea endogenă a sistemelor politice de factură democratică. Stabilitatea ordinii democratice depinde de modul în care societatea civilă delimitează o zonă distinctă între corpul politic și autoritatea statală pe de o parte și interesul imediat și individual asociat cu imperativele pieței economice pe de altă parte.

Ultimul deceniu al secolului trecut a replasat în sfera analizelor sociologice și politologice conceptul de societate civilă. Procesele de democratizare din estul Europei necesită o abordare de tip centrifug, pentru a se observa în ce măsura construcția și succesul ordinii democratice pot fi atinse prin implicare activă a cetățenilor în viața politică și, mai mult, a societății civile în structurile etatice. Implicarea grupurilor sociale sau a celor de presiune în procesul de democratizare a statelor ex-comuniste reprezintă o reinterpretare a rolului de catalizator pe care îl joacă ansamblul rețelelor sociale, organizațiilor și mecanismelor voluntar-civice de participare politică în stabilizarea regimurilor democratice. Societatea civilă, percepută atât ca valoare socială cât și ca un set de instituții sociale conexe acestei valori, se instituie ca spațiu virtual, însă indispensabil democrației, la nivelul căruia ia naștere inițiativa și angajamentul civic. În acest context, teza pe care o putem reitera este aceea a impactului capitalului social asupra dezvoltării statului de drept a principiilor de ordin liberal-democratic. Capitalul social se reduce la ansamblul normelor acceptate mutual de către cetățenii unei societăți, a rețelelor sociale și a manifestării încrederii față de structurile statale. Așa cum observa și Robert Putnam, capitalul social, indispensabil democrației, putea fi tradus în termeni de interacțiune socială și reguli sau proceduri care să faciliteze stabilitatea și ordinea socială. Putnam observa faptul că în spațiile geografice în care indivizii nu aveau încredere în a lucra cu persoane din afara respectivului spațiu, cetățenii se confruntau cu mult mai multe dificultăți în identificarea optimă și pe baze consensuale a soluțiilor sociale. Astfel relațiile dintre indivizi afectau într-o manieră ridicată dezvoltarea economică regională și performanța instituțiilor politice. Studiile realizate de Dalton, Verba, Nie și Kim sau Verba, Schlozam și Brady au pus în prim planul analizelor politologice faptul că succesul dezvoltării capitalului social și al participării sociale depinde de educația civică a cetățenilor, gradul de cunoaștere a societăți, tipul de educație și gen precum și de interacțiunea dintre cetățeni și instituțiile politice. Studiul aspectelor instituționale și al politicilor publice, mai ales în cadrul democrațiilor est-europene au trasat o relație de cauzalitate între realitățile istorice anterioare și tipurile de capital social, societate civilă și instituții politice produse de noua configurație politică. În acest sens asumpția pe care dorim să o testăm vizează faptul că doar tradițiile civice puternice pot să determine o rată ridicată a participării civice și, mai mult, un aranjament instituțional destul de stabil. Lucrările lui Putnam(1993), Fukuyama(1995) și Banfield au lansat ideea că abilitatea unei societăți de a dezvolta sisteme de interacțiuni sociale între membrii societății care o compun este determinată de tradiția și experiența istorică. Aceste sisteme de interacțiune socială sunt capabile să genereze valori și norme iar asociațiile civice devin pentru întreaga societate „școli de învățare pentru democrație”.

La nivel empiric ipoteza legăturii dintre capitalul social și stabilitatea democratică a fost demonstrată de cercetările lui Almond și Verba, Biliet și Cambré, Hanks și Eckland și Olsen. Toate aceste studii au observat că dezvoltarea socială și stabilitatea sistemelor democratice sunt consecințe ale comportamentului participativ și asociațional al membrilor unei comunități. Cercetările recente, întreprinse după 1990 de către Shlozman și Brady Deckker, Koopmans și van den Brock și cele întreprinse de Moyser și Parry au demonstrat posibilitatea cetățenilor ce activează în organizații civice de a dezvolta identitate democratică și o rată mai mare a înclinației pentru formularea preferințelor publice. Din punct de vedere al structurii societății civile și al participării politice Marc Hooghe a observat că teza voluntariatului social nu produce în mod direct atitudini democratice așa cum inferau adepții teoriei capitalului social. „La nivel agregat putem observa un efect negativ al participării în asociații voluntare dar dacă ne uităm mai atent observăm că acest efect nu este uniform distribuit pentru toate tipurile de organizații. Doar acele organizații care au un nivel mediu de educație a membrilor creează medii de interacțiune ostile exprimării stereotipurilor etnocentrice, reducând nivelul etnocentrismului… Aceasta indică faptul că efectele socializatoare ale interacțiunii din cadrul asociațiilor voluntare nu sunt uniforme dar sunt dependente contextual… Aceasta implică faptul că nu toate asociațiile voluntare contribuie la formarea capitalului social ci doar acele asociații în care cultura democratică este prezentă.” Din punct de vedere al instrumentarului utilizat Marc Hooghe a putut observa prin intermediul unei regresii logistice faptul că atitudinile democratice depind de voluntariatul membrilor în diferite organizații sociale cu ponderi diferite doar pentru persoanele care au un nivel de educație ridicat, cu un venit peste media venitului național, activiști în diverse organizații cu caracter religios și cu o structură familială extrem de bine definită.

Cu alte cuvinte capitalul social devine extrem de important pentru consolidarea democratică doar acolo unde suportul cultural și politic este unul democratic și poate fi diseminat de acei membrii ai organizației cu un nivel mediu spre ridicat de educație și cu status economic superior mediei veniturilor naționale. Putem vorbi astfel de un mecanism de selecție și adaptare a membrilor organizațiilor civice astfel încât regulile jocului democratic bazate pe activism social și societate civilă să devină operaționale. Astfel selecția și adaptarea implică o alegere rațională a indivizilor și un efort susținut al acestora de a creiona practici sau acțiuni cu caracter democratic. Sintetizând, în cadrul democrațiilor liberale vestice viața asociațională, în întregul ei, devine mijlocul de răspândire a valorilor pro sociale și o sursă inepuizabilă de capital social. În acest angrenaj social se poate observa faptul că activitatea asociațională este capabilă să producă o rată sporită a încrederii cetățenilor în instituții și politici guvernamentale. În sistemele de natură democratică rata de încredere reciprocă a cetățenilor este mai ridicată, fapt demonstrat de analizele de teren realizate în ultimele două decenii. Această încredere are o incidență mai ridicată în cadrul sistemelor politice cu tradiții civice în generarea capitalului social decât în statele care au fost tarate de experiențe comuniste sau totalitare. Din punct de vedere empiric cercetările realizate de către Klipset(1990), Knack(1999), Uslaner(2002) au confirmat o corelație pozitivă de intensitate ridicată între încrederea civică și stabilitatea democratică a statelor cu tradiție în procesul de generare a capitalului social.

Abordând la nivel procedural-liberal societatea civilă, și legătura funcțională dintre societatea civilă și democrație Larry Diamond observa faptul că „actorii din societatea civilă au nevoie de protecția de protecția oferită de o ordine legală instituționalizată, pentru a le garanta autonomia și libertatea de acțiune. Astfel, societatea civilă nu numai că limitează puterea statului, dar îi legitimează autoritatea atunci când aceasta se bazează pe domnia legii.” Din acest punct de vedere societatea civilă își propune să configureze: i) modelele de limitare a puterii politice; ii) generarea unui climat favorabil dezvoltării participativismului prin intermediul asociațiilor voluntare și stimularea conștiinței civice sau sociale; iii) implementarea și difuzarea la toate nivelurile societale a valorilor și principiilor democrației liberale; iv) facilitarea accesului la structurile conducerii, pe diverse segmente ale arenei naționale, materializând posibilitatea de a formula și exercita preferințe teoretizată în demersul poliarhic al lui Robert Dahl; v) asigurarea unui cadru viabil pentru evaluarea și supervizarea procesului electiv; vi) diminuarea clivajelor și a sferelor civice cu potențial conflictual; vii) catalizarea reformelor structurale ale sistemului politic și diminuarea rolului etatic în gestionarea problemelor comunitare.

Determinarea potențialului democratic al modelului central bazat pe societate civilă ține de posibilitatea de identificare a actorilor sociali activi sau a principalelor modele de configurare a identității civice. Astfel, societatea civilă se poate constitui ca „practică conflictuală legată de putere, adică o luptă privind cine are autoritatea să afirme ceva anume în procesul de definire a problemelor comune și de hotărâre a felului în care i se va face față.” Din acest unghi analitic, societatea civilă se dovedește a fi un mecanism util statului democratic, reacționând ori de câte ori instituțiile guvernării recurg la practici caracterizate de deficit democratic, sau constituind o interfață atât informațională cât și acțională pentru cetățeni. „Astfel, societatea civilă devine un instrument de corectare a dezechilibrelor statului capitalist, iar lupta dintre ea și stat este un mijloc de realizare a democrației.”

III.3 Modelul centrifug clasic: Polonia și Cehia

Prezentul demers analitic și propune să realizeze atât o radiografie politică a evoluției societății civile în spațiul central și est european, cât și o analiză explicativă a raportului dintre societate civilă, ca exponent al modelului centrifug de consolidare democratică, și gradul de stabilitate și securitate a democrației naționale în statele post-comuniste.

Din punct de vedere istoric, perioada imediat postbelică s-a caracterizat, pentru suma democrațiilor occidentale, prin maximizarea rolului individului în cadrul statului și stimularea, grație politicilor educaționale și a întregului mecanism de diseminare a valorilor și principiilor liberale, participării și angajării cetățeanului în structuri asociative, voluntar constituite. „Societatea vest europeană a evoluat de la război încoace în sensul unei afirmări tot mai mari a individului, fenomen care a început să se manifeste de câțiva ani și în țările Europei de Vest.” Europa occidentală, pare să se confrunte, în opinia lui Berstein și Milza, cu o revoluție secundară, care a polarizat gradual majoritatea statelor vestice, ce produce fragilizări ale moralei tradiționale, ale instituțiilor deja configurate, exacerbând o nouă valoare: libertatea socială. Majoritatea practicilor „au avut în același timp drept cauză și efect privilegierea individului în raport cu formele colective ale vieții sociale și transformarea libertății în valoare absolută.”

Reconfigurarea rolului individului în cadrul societății occidentale a însemnat și potențarea unor mecanisme centrifuge de generare a unei societăți civile active în raport cu politicile de guvernare statală. „Mai numeroase decât înainte și crescând într-un climat de dezvoltare, generațiile baby boom-ului au contribuit mult la schimbarea globală a societății. Ele și-au impus parțial modelele, cultura, respingerea ierarhiilor fixate odată pentru totdeauna. Cu toate excesele sale, spiritul contestatar din 1968 al cărui caracter transnațional l-am subliniat, a fost în multe privințe cel ce a reașezat valorile: cele ale modernității reprezentate adesea de tineri cu stângăcie și cele ale tradiției, care, uneori au degenerat în conformism.” Astfel, asistăm începând cu deceniul al șaptelea al secolului trecut la revigorarea societății civile, menită să încurajeze participarea voluntară a cetățenilor într-un climat politic fundamentat de valori liberal-democratice.

Dacă din punct de vedere al activismului social, Europa vestică tinde să polarizeze o structură socială densă, susținută de un capital social coerent și suficient de dezvoltat, monolitul ideologic, ce a caracterizat lumea estică aproape cinci decenii, a șters orice formă de manifestare a individului în planul colaborării sau acțiunii sociale. Situația implicării civice în spațiul est-european este nuanțată, variată și creionată în funcție de gradul de contagiune sovietică pe care l-a suferit respectivul stat, sau chiar mai mult, în funcție de precaritatea sau stabilitatea tradițiilor civice pe care le-a posedat fiecare sistem politic în istoria sa. Însă, „dezvoltarea societății civile în statele blocului comunist nu poate fi separată de existența centrelor autonome de gândire independentă. Faptul de a trăi întru adevăr, deși adesea văzut ca o atitudine de idealism moral cu semnificație socială redusă, s-a dovedit a fi forța mobilizatoare pentru crearea unor căi alternative de gândire și acțiune. Este limpede că piatra de temelie a societății este decizia individului de a-și proclama propria independență mentală.”

Deși blocajul ideologic și înghețarea normelor moral-civice de acțiune socială au caracterizat primele două decenii de după căderea „Cortinei de Fier”, plasând în centrul și estul Europei imaginea unui „Leviathan” hobbsesian monolitic, „pe măsură ce situația a evoluat și tot mai mulți oameni s-au angajat în astfel de inițiative independente, s-a văzut că societatea a devenit un protagonist legitim pe scena politică.” Statele aflate la confluența democrațiilor occidentale, sau cele cu o tradiție civică preexistentă implementării valorilor comuniste de filiație sovietică, s-au caracterizat printr-o serie de breșe sistemice, necesare și favorabile coagulării acțiunilor sociale, cvasi-colective, reactive sau opozabile politicii oficiale.

La nivel normativ, o mare parte a explicațiilor pentru revigorarea bruscă, la sfârșitul anilor 1980 a societății civile est europene, s-a pliat pe teza unui posibil „îngheț” a normelor, valorilor și atitudinilor civice, acolo unde tradiția istorică le-a confirmat existența. O astfel de ipoteză lansată de Vaclav Havel la începutul tranzițiilor democratice, poate fi ameliorată prin crearea unei perspective de tip continuu-discontinuu în emergența valorilor civice. „Acestea sunt metafore folosite pe o scară destul de largă după 1989, dar putem într-adevăr accepta că societățile europene au fost plasate într-un soi de adânc îngheț vreme de patruzeci de ani? Mi se pare că în realitate a fost o mișcare continuă și o diversitate extrem de mare în fiecare stat din Europa Estică.” Deși teza unui „îngheț” al tradițiilor civice din state precum Polonia, Cehia, Slovacia sau Ungaria rămâne validă din punct de vedere istoric și pragmatic, perspectiva unei dezvoltări continue cu manifestări spontane a societății civile rămâne perfect valabilă. „Noua politică bazată pe inițiativele informale ale cetățenilor ca antidot la presiunea paralizantă a Leviathanului birocratic, care încurajează apariția experimentelor multilaterale în activismul local și susține că schimbarea vine mai degrabă de la mișcările spontane pornite de jos decât de la concesiile generoase făcute de conducere, a dus la dezvoltarea societății civile în Polonia, Ungaria și Cehoslovacia.”

Practic, tradițiile civice din aceste state, istoria cvasi-comună, ca părți componente ale vechiului Imperiu Austro-ungar, asumarea normelor de civilitate și coexistență comunitară pot explica, parțial dar relevant, spontaneitatea dezvoltării unor nuclee atomizate de mișcări civice sau de proteste în raport cu sistemul puternic sovietizat. Practic, Cehia și Slovacia au fost părți componente ale Imperiului Habsburgic și ulterior Austr-ungar de la sfârșitul evului mediu și până la sfârșitul Primului Război Mondial. Polonia, cu o istorie sinusoidală, a fost reprezentata Ligii polono-lituaniene și ulterior a Ducatului polonez până la sfârșitul secolului al XVIII -lea, pentru ca ulterior, după Congresul de Pace de la 1815 să fie împărțită între sfere de influență prusacă, rusă și austro-ungară. Sfârșitul Primului Război Mondial și tratatele de pace din 1919-1920 au reconfigurat ordinea în vechile imperii europene, generând noi state independente, dar cu o structură naționalist-ideologică încă fragilă.

Deși din 1945 și până în 1989 au fost părți componente ale blocului sovietic, mentalul colectiv deja înrădăcinat la nivelul cetățenilor, tradițiile civice, cel puțin în spațiul polonez, care datează din secolul al XVII-lea prin configurarea primelor mecanisme elective, deschiderea pentru drepturi și libertăți politice, excesele politicii staliniste și contaminarea ideologică comunistă, au generat, începând cu anii 1950, o serie de mișcări civice menite să amelioreze atât dimensiunea ideologică a socialismului sovietic în încercarea de creare a unui „comunism cu față umană” , cât și cea politico – acțională a deciziilor și practicilor dictate de la Moscova. Revoluția ungară din 1956, manifestările „pro Gomulka” din spațiul polonez din toamna aceluiași an, care militau pentru „politica de destalinizare” și reforma deschisă a statului polonez, Primăvara de la Praga din 1968, precum și configurarea disidenței politice, au favorizat crearea primelor breșe civico-democratice în raport cu politica neostalinistă. Putem identifica, în acest tablou istoric, două modele de socialism ce au influențat evoluția statelor central și est-europene. Primul model, specific statelor centrale precum Cehoslovacia, Polonia, Slovenia, Ungaria, se caracterizează prin distanța ideologică în raport cu politica URSS și prin încercarea de liberalizare a comunismului. În 1947 Wladylaw Gomulka, secretarul Partidului Comunist Polonez, scria că „am respins complet colectivismul agriculturii….democrația noastră nu este similară cu democrația sovietică, așa cum nici structura noastră socială nu este identică cu cea sovietică.” Printre preocupările reformei poloneze de la începutul anilor 1950 se regăsea ideea de consolidare a democrației. Consolidarea democratică, diferită de ceea ce înțelegem în mod curent prin acest concept, presupunea un efort de destalinizare a Poloniei și de deschidere a comunismului polonez prin recunoașterea unui set minimal de drepturi și libertăți. Cu excepția momentului de creare a Cominformului în 1947 și a întâlnirilor din 1948 și 1949, statele central europene au abordat o politică de destindere a sovietizării, fracturând linia ideologică impusă de Moscova.

Mișcările civice din spațiul est-european asociate tradițiilor statelor estice au creionat la nivelul realității două modele fundamentale. Astfel putem itera, în linia lui Atilla Ágh, două tipuri de sfere politice, grupate după criteriul similitudinii istorice și funcționale: Europa Estică Centrală bazată pe societate civilă activă (Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Croația) și societatea balcanică (Bulgaria, România, Serbia, Macedonia, Albania, Bosnia), caracterizată de lipsa unor modele civice de reactivitate socio-politică, bazate pe „comunism național”. Dacă primul model de configurare a societății tinde să fie caracterizat de breșe sau momente cu potențial participativ-democratic, cel de-al doilea model este caracterizat de încercarea de reformare a comunismului prin desprinderea de spațiul sovietic și translarea ideologiei comuniste la nivel național, generând iluzia unei „democrații populare”, fondată pe un „comunism național”, cu un imens potențial tiranic sau, cel puțin cum este cazul României, sultanic.

Un alt aspect semnificativ în evoluția istorică a statelor din spațiul central și est european îl reprezintă nivelul de dezvoltare economică, care ar putea favoriza dezvoltarea unei comunități civice cu potențial și deschideri liberale. Astfel, reiterând teza lansată de către Robert Dahl a dezvoltării socio-economice pe care se sprijină construcția comunității civice și ulterior a democrației, putem observa faptul că statele din centrul Europei au avut un potențial ceva mai ridicat de dezvoltare industrială și de facilitare a ingerințelor capitaliste, spre deosebire de statele estice, aflate în proximitate sovietică, cu structură preponderent rurală și cu o „moștenire” eminamente feudală. Ceea ce putem observa din punct de vedere al evoluției politice în statele Europei Centrale și de Est, este tocmai relația de dependență cvasi-colonială de structurile culturale, economice și politice ale fostei Uniuni Sovietice. Diviziunea sau clivajul est-vest a început odată cu Yalta și, pe lângă faptul că a împărțit lumea în două sfere de influență, a facilitat construcția unui monolit ideologico-politic cu magnitudini variabile în centrul și în estul Europei.

Variabilitatea magnitudinii polarizării statelor europene a constat în modalități diferite de generare a modelelor sovietice. Lumea centrală, cu toate eforturilor conducătorilor neostaliniști de a menține controlul militarizat, a fost caracterizată de deschidere și disoluție ideologică, în vreme ce estul a ingerat fidel orice model marxist sau, mai degrabă sovietic, de construcție și conducere a societății. Moștenirea premodernă din aceste state asociată cu interdependențele structurale, din perioada Războiului Rece, a creat un mediu social predispus la colectivism, etnocentrism, autoritarism și chiar intoleranță. Privite ca reziduuri socio-politice ale pre modernității, toate aceste atribute non democratice ale regimurilor post-comuniste își vor găsi finitudinea într-un spațiu european comun, transnațional, unde democratizarea este „artizanată” în virtutea principiilor procedural-liberale. „Tranzițiile sistemice care au început în multe părți ale Europei Centrale și de Est la sfârșitul anilor 1980 au fost asociate cu o înțelegere rapidă și dinamică a societății civile, care a redescoperit noțiuni precum conștiința socială colectivă”.

Animarea conștiinței sociale colective în statele postcomuniste are ca punct de pornire mișcările sistemice ale deceniului al șaptelea al secolului trecut. În acest tablou, conștiința socială colectivă poate fi ipostaziată în mișcarea revoluționară din spațiul ungar, în revoltele studențești din Cehoslovacia, în poticile de „destalinizare” din spațiul polonez, precum și în disidența intelectualității est-europene. „Auto-mobilizarea de mai jos, în diferite activități de la nivel local, a apărut treptat-treptat. Cu recunoașterea crescândă a depășirii crizelor politice și economice, cetățeanul tăcut a fost repus, pas cu pas, într-un dialog mai deschis cu cercurile izolate ale cetățenilor independenți în gândire. Cu prudență, mass-media a fost implicată într-un nou tip de discurs critic. Lista lungă a temelor taboo a început să se micșoreze. Cu alte cuvinte, a apărut o nouă arenă publică ce discută deschis despre probleme sociale, de mediu, culturale, și, într-o manieră limitată, despre probleme politice.” Acest mecanism de „auto mobilizare” este frecvent întâlnit în societatea poloneză și cehoslovacă, fapt ce a facilitat tranziția graduală încă de la sfârșitul anilor 1980 spre democrație. Deși mișcări cu caracter similar am putea întâlni în spațiul politic românesc și bulgar, incidența redusă a acestora, precum și caracterul regional/local, ne determină să circumscriem modelul centrifug al democratizării doar la statele aflate în zona centrală a Europei.

Tranziția graduală de la centralism la libertate individuală este produsul flexibilizării mijloacelor de comunicare și a construcției de „think-thank” de către intelectualitate și disidență. Lech Walesa sau Vaclav Havel pot fi priviți ca liderii sociali, și, ulterior, politici ce au imprimat mișcarea centrifugă a valorilor democratice. În primul rând centrifugarea și diseminarea valorilor democratice s-a realizat la un nivel redus, ipostaziat fie în sindicatul Solidarnosc, fie în intelectualii disidenți, pentru ca ulterior mișcarea valorilor liberal-democratice să polarizeze rapid și cu intensități ridicate toate nivelurile construcției societale. Practic, acestea sunt momentele de cristalizare a unei noi arene publice, capabilă să stabilească input-uri sau preferințe pentru agenda politică. „Pentru a avea succes disidența, elita conducătoare ar fi trebuit să țină seama de sugestiile ei. Privind retrospectiv, și considerând natura ultraconservatoare a regulilor din acel timp, perspectiva ca disidența să aducă schimbări reale părea destul de limitată. În ultimă instanță, aceasta s-a redus la articularea unei agende a schimbării, fără a avea un program concret de implementare, în afară de speranța că cei de la putere o vor asculta.” Chiar dacă nu a funcționat în accepțiunea actuală a unui „think-thank” , mișcarea disidentă central-europeană a contribuit la flexibilizarea politicilor de stat și la crearea unui socialism uman, prin intermediul unui mecanism de exercitare a presiunii graduale sau parțiale pe termen lung pentru democratizare. Emergența mișcărilor sociale din ultimele două decenii a condus la renașterea societății civile și la crearea primelor forme de opoziție în cadrul blocului sovietic.

Crearea unei comisii de apărare a muncitorilor (Komitet Obrony Robotnikdw- KOR) ca răspuns la oprimarea mișcărilor sociale poloneze reprezintă momentul inițial de resuscitare a societății civile poloneze. Mișcarea de revigorare societală are efecte sistemice, generând acțiuni similare și complexe în statele aflate în proximitate geografică. „Comitetul de Apărare al Muncitorilor a început procesul de conturare a spațiului public prin menținerea în afara vieții politice a partidului stat. Comitetul a jucat rolul definitiv în crearea unei prese clandestine cu o circulație regulată”.

Valul de mișcări de protest din vara anului 1980 a generat configurarea unui sistem asociațional, capabil să preia funcțiile opoziției democratice. Mișcările sociale și asociațiile civice apărute la finele deceniului al optulea în Polonia sunt germenii unui proces de liberalizare și democratizare politică. Nota dominată a acestor acțiuni sociale este dată de potențialul pragmatic de reconstrucție a societății civile poloneze. Densitatea, magnitudinea și dispersia geografică a mișcărilor sindicale și a asociațiilor cu caracter civico-profesional au determinat tolerarea și chiar recunoașterea actorilor sociali opozanți de către partidul-stat. Vidul opoziției parlamentare specific societăților comuniste a început să fie umplut progresiv de către acțiunile societății civile. Deși legea marțială din 1981 dată de către primul-ministru Wojciech Jaruzelski avea rolul de a prezerva ordinea comunistă și de a sista orice acțiune reactivă a mișcării Solidaritatea, prin negocierile întreprinse de Lech Walesa cu reprezentanții politicii oficiale avem proiectată imaginea unui cvasi-dialog social între putere și comunitate. „Astfel, în Polonia putem observa o relație unică între dezvoltarea societății civile și a democrației. Independența societății civile, creșterea mișcărilor protestatare din anii 1970, perioada de existență legală a sindicatului Solidaritatea din 1980-1981, și mișcările clandestine ale sindicatului din anii 1980 sunt principalele forțe directoare ale democratizării politicii poloneze.”

Extensii sistemice ale mișcărilor sociale poloneze sunt regăsite în același interval temporal în Ungaria. Mișcări precum Duna Kor sau Dialogus, prin acțiunile militante ale anilor 1980, s-au erijat în exponenți ai opoziției guvernamentale și ai societății civile ungare. Evoluția mișcărilor civice a fost una graduală, cu intensități reduse în raport cu mișcarea sindicală poloneză. Spre deosebire de Polonia, unde tendința democratică a avut un aspect centrifug, fundamentat în cadrul acțiunilor societății civile, în Ungaria asistăm la un model mixt, în care reforma partidului și acțiunile cu caracter civic au modelat procesul de democratizare. Reformatori și critici ai politicii lui Kadar, Imre Pozsgay, Reszo Nyers și Miklos Nemeth au propus strategii de dezvoltare socială prin îmbinarea politicilor de construcție a pieței libere cu stimularea valorilor și acțiunilor civice. Apariția unor organizații precum Liga Tinerilor Democrați sau Forumul Democratic German în 1987 a semnificat cristalizarea primelor mecanisme de opoziție în raport cu politicile socialiste ungare. În paralel cu reforma statului și cu dezvoltarea societății civile, putem sublinia rolul major atribuit mass-mediei în catalizarea educației pentru democrație.

Efervescența mișcării de înlăturare a lui Husák , pe fondul Primăverii de la Praga, a generat, la mijlocul anilor 1970, o nouă poziționare critică a intelectualității cehoslovace în raport cu politica partidului-stat. Prin  Václav Havel, Jan Patočka, Zdeněk Mlynář, Jiří Hájek și Pavel Kohout, spre finalul acestui deceniu, în consonanță cu mișcările din spațiul polonez sau ungar, în Cehoslovacia va fi redactată Carta 77. Simbol al unui discurs împotriva puterii, Carta 77 semnifică efortul ideologic de a stimula conștiința socială colectivă. Oprimarea semnatarilor Cartei de către partid și politica lui Gustáv Husák a determinat o nouă mișcare civică: „Comitetul pentru apărarea celor persecutați pe nedrept” ( Výbor na obranu nespravedlivě stíhaných „VONS”), cu rol vizibil de opoziție politică. Spre sfârșitul anilor 1980 opoziția intelectualității cehoslovace în raport cu guvernarea comunistă, monolitică, a creionat o breșă semnificativă pentru construcția democrației.

„Cu excepția Poloniei, care a cunoscut o organizare masivă a mișcărilor sociale în anii 1980, ideile referitoare la societatea civilă vor prinde contur abia în 1989-1990. Spre exemplu numărul semnatarilor Cartei 77, grupul disident fundamental din Cehoslovacia, a fost mai mic de două mii.” Însă, pe lângă mișcările disidente, putem sublinia și rolul major jucat de Biserica Catolică în construcția societății civile central-europene. „Bisericile au jucat un rol important în cadrul societății civile, cel mai proeminent fiind cel al Bisericii Catolice Poloneze. În plus, pentru a furniza suportul binecunoscut grupurilor de disidenți, Biserica a fost un actor în toată regula al societății civile, găzduind o serie de grupuri informale ce au avut aceleași funcții ca și organizațiile non-guvernamentale de astăzi… Mai puțin cunoscută este biserica secretă din Slovacia, care a menținut între 1943-1989 o sferă paralelă a activităților religioase, ce a inclus publicații, petiții, pelerinaje și demonstrații stradale cu un sprijin mult mai mare decât al grupurilor disidente.” Toate aceste mișcări au configurat premisele necesare pentru cristalizarea spiritului civic și a viitorului prototip de societate civilă.

Ceea ce putem sesiza din analiza istorică a reverberațiilor societății civile este tocmai faptul că aceasta se transformă în fundament și catalizator al democrației. Societatea civilă, embrionară la sfârșitul anilor 1980, devine condiția minimală, însă insuficientă, a înțelegerii proceselor de consolidare democratică. Reconstrucția societăți civile din sistemele post-sovietice catalizează procesele de democratizare prin fortificarea autonomiei statale și a unui nou sistem de reprezentare a intereselor.„Politica modernă nu poate exista în absența societății civile”, iar dezvoltarea acesteia devine condiția minimală pentru dezvoltarea și prezervarea ordinii democratice.

Modelul centrifug, bazat pe rolul activ al cetățeanului în cadrul statului, cuprinde două faze elementare. În prima fază modelul poate fi aplicat doar statelor aflate în tranziție democratică. La acest nivel societatea civilă reprezintă inputul și catalizatorul ordinii democratice. Cea de-a doua fază accentuează, la nivel explicativ, rolul societății civile în consolidarea democratică și în diseminarea și securizarea principiilor, valorilor și ordinii democratice. „Societatea civilă poate juca un rol crucial pentru o tranziție de succes cât și pentru consolidarea democratică. Dar caracterul societății civile este diferit în timpul procesului de tranziție față de faza de consolidare democratică. Este foarte necesar să recunoaștem cele două roluri pentru a evita orice confuzie conceptuală. În timpul tranziției democratice, organizațiile societății civile sunt de obicei active în procesul de sistare a regulilor autoritare și de inaugurare a democrației.”

Pentru faza de input democratic societatea civilă are rolul de a delegitima vechea ordine autoritară. „Cu relativ puține resurse la îndemână societatea civilă poate discredita regimul autoritar până își pierde legitimitatea, nu neapărat la nivel local cât la nivelul contextului internațional.” Depășirea fazei formale de tranziție democratică coincide cu diminuarea implicării societății civile în arbitrarea evoluției sociale. Scăderea rolului implicării civice în gestionarea treburilor publice poate fi văzută ca un fenomen aproape natural pentru etapa consolidării democratice. Astfel, putem observa că prima fază este dependentă de societate civilă în creionarea cadrului democratic, în timp ce etapa consolidării presupune o societate civilă staționară, din punct de vedere evolutiv, însă capabilă să intervină ori de câte ori stabilitatea ordinii democratice este pusă sub semnul incertitudinii.

Această succesiune a fazelor în cadrul procesului de construcție democratică a statelor ex-sovietice este extrem de vizibilă în cadrul Poloniei, Cehiei, Slovaciei și, parțial, Ungariei. Modelul de centrifugare a normelor și valorilor democratice poate fi regândit ca un mecanism în două trepte. Prima treaptă presupune o magnitudine ridicată a impulsurilor date de societatea civilă spre sferele periferice ale sistemului politic, care merge până la erodarea încrederii civice în regimul autoritar și delegitimarea sistemului în sine. Carta 77, mișcările sindicale cehoslovace sau poloneze pot fi considerate drept elemente componente ale societății civile, capabilă să genereze impulsuri sistemice, cu amplitudini și magnitudini extrem de ridicate. Acțiunile din anii 1980, coagulate și organizate, grație societății civile, au polarizat întreaga masă socială, generând o regresie vizibilă a încrederii publice și a legitimării structurilor de conducere. Cea de-a doua treaptă presupune diminuarea impulsurilor venite din partea societății civile și securizarea ordinii democratice prin intermediul cadrului procedural-liberal.

Cercetarea de față își propune să observe într-un design de tip quasi experimental cum afectează societatea civilă stabilitatea democratică. Pentru a putea contura un astfel de demers interesul epistemologic va fi centrat pe identificarea particularităților societății civile aflată la confluența dintre tranziție democratică și consolidare democratică. Ambele faze ale procesului de democratizare necesită o privire detaliată, cu accente puse pe cetățean, cultură politică și implicare socială.

În cadrul modelului centrifug de consolidare democratică, pe care îl propunem drept modalitate naturală de geneză a democrației, societatea civilă a cunoscut un efect de „spill over”. „Căderea regimurilor comuniste a generat o serie de așteptări pentru creșterea rapidă a activității asociaționale, caracterizată de abundența mobilizării în raport cu regimul comunist, și accelerată de inițiative autonome, ce exprimau un spectru destul de larg de cereri, ce au fost suprimate de către socialism.” Practic, activitățile asociaționale coroborate cu mobilizarea cetățenilor în diverse formule civico-politice au configurat un cadru destul de stabil pentru diseminarea și aplicarea regulilor democratice. Efectul de „spill over” al societății civile, translat din sfera relațiilor internaționale la nivelul democrației naționale, presupune câteva elemente definitorii: i) intensificarea numărului de interacțiuni sau tranzacții între exponenții societății civile și cei ai statului; ii) conturarea de alianțe politice sau electorale ce au în subsidiar valori liberale și civico-democratice. iii) creionarea unui model de complexitate reglatore, la nivel căreia funcționează mecanismul sistemic pe bază de input-uri/ output-uri; iv) configurarea unui model de retroacțiune pe baza impulsurilor generate de societatea civilă statului și chiar, într-o manieră inversă, de la nivelul statului spre societatea civilă.

Deși, la nivel empiric efectul de „spill over” este observabil, nu putem construi o inferență cauzală între societate civilă și geneza democrației. „Societatea civilă contribuie la consolidarea democrației, dar nu reprezintă o cauză a acesteia. Ea nu poate produce, în mod unilateral democrație și nici nu poate susține singură instituțiile și practicile democratice, odată ce acestea sunt adoptate. Ergo, societatea civilă operează asupra procesului democratic alături de alte instituții, procese și calcule politice.” Un alt aspect sesizabil în acest cadru analitic este dat de competitivitatea societății civile. Succesul societății civile în conturarea preferințelor democratice rezidă în posibilitatea acesteia de a sista orice tip de control ex-nomenclaturist asupra sistemului politic. Din acest punct de vedere putem distinge între dimensiunea integrativă a societății civile și dimensiunea competitivă, bazată pe posibilitatea de a crea mecanisme de opoziție sau reactivitate politică. Moștenirea și emergența mișcărilor civice din spațiul polonez sau cehoslovac, mult mai evidente în perioada 1989-1991, au asigurat opoziția politică în raport cu susținătorii tradiționali ai comunismului.

În încercarea de a înțelege rolul moștenirii comuniste și perpetuarea acesteia în cadrul noilor societăți apărute după prăbușirea monolitului ideologic estic, caracterizate de fragilitate democratică, Kitschelt a realizat o taxonomie a regimurilor comuniste ce pornește de la corelarea modelelor de comunism existente în spațiul est-european cu diferite tipuri și structuri postcomuniste, capabile să reproducă fidel sau parțial structurile vechii ordini nedemocratice. În acest context, Kitschelt a realizat o intersecție a prezenței sau absenței aparatului birocratic de stat cu prezența sau absența unei societăți civile vibrante. Pornind de la acest mecanism analitic putem distinge la nivelul realității istorice patru tipuri de regimuri comuniste: i) comunismul birocratic-autoritar; ii) comunismul național-adaptativ; iii) comunismul patrimonial; iv) comunismul colonial-periferic. La nivelul societăților postcomuniste putem observa, cu un grad mediu de variabilitate, faptul că tipul de regim politic anterior, sau experiența politică acumulată în trecut, configurează actuala ordine post-comunistă și cvasi-democratică.

La nivel statistic, analizele realizate de Jørgen Møller asupra sistemelor politice est-europene, rafinează analizele lui Kitschelt, explicând în ce state riscul de perpetuare a moștenirii comuniste are cea mai mare incidență. În acest context la nivel corelațional autorul a identificat prin intermediul regresiei liniare o legătură statistică R2= 0,38 și un coeficient liniar de corelație r= 0,62. Deși valorile coeficienților de corelație justifică o relație medie între structura sistemică dinainte de 1989 și structura sistemică de la începutul anului 2000, fără a fi posibilă o inferență cauzală asupra moștenirii genetice a sistemelor post-comuniste, unele state desprinse din URSS în 1991 confirmă, după mai bine de zece ani de la destrămarea URSS, ipoteza rezidual-genetică a postcomunismului. În acest tablou analitic se înscriu cu o fidelitate destul de ridicată state precum Albania, Azerbaijan, Tajikistan, Ucraina, Kazakhstan, Georgia, Belarusia, Rusia, și, parțial, România și Bulgaria. Autorul observă că proximitatea geografică și polarizarea masivă de jumătate de secol în cadrul structurilor sovietice a determinat perpetuarea practicilor postcomuniste, pe fondul unei societăți civile instabile, și a unei structuri hiper-birocratice a instituțiilor statale. La polul opus, conform analizei de regresie, se situează statele central-europene Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia și o parte din statele baltice, care au dezvoltat mecanisme civice încă de la sfârșitul anilor 1980 și au fost capabile să înlăture orice ingerință comunistă la nivelul practicilor politice. Adoptarea legilor lustrației în 1991 în Cehoslovacia și 1997 în Polonia a fost primul mecanism de suprimare a reproducerii normelor, valorilor și practicilor comuniste. Deși în Cehoslovacia separația din 1992 va produce niveluri diferite de funcționalitate și aplicabilitate a legii lustrației, putem sesiza că la începutul anilor 1990 un număr extrem de mic de funcționari publici sau actori politici mai erau înregimentați în structurile puterii. După un an și jumătate de la elaborarea cadrului legislativ, în 1998 prin constituirea unei instanțe judecătorești menite să analizeze cazurile de partizanat sau militantism față de vechea ordine comunistă, Polonia a început procesul de selecție a actorilor politici și de fragmentare a asocierilor genetice cu ordinea politică postcomunistă.

Emergența societăți civile în Polonia a contribuit, încă de la începutul deceniului al nouălea al secolului trecut, la crea unui cetățean independent și critic în raport cu structurile puterii politice. Deși societatea civilă este văzută, în analizele tradiționale de tranzitologie, drept factorul stimulativ al construcției democratice, perspectiva pe care o oferă Alvin Gouldner plasează în centrul democratizării intelectualitatea și discursul critic al intelectualității în raport cu puterea politică. „Putem întâlni între 1989-1991 efectele acestei culturi a discursului critic, prin care intelectualii, din ambele părți ale liniei de demarcație comunistă, favorizau emanciparea societății civile. Intelectualii au dobândit această autoritate prin constituirea unei poziții particulare, a unui discurs unificator al societății civile, aflat în opoziție cu ordinea comunistă, dar niciodată disponibil să negocieze cu comuniștii. Și, la rândul lor comuniștii au căutat un mod de a-și justifica negocierea cu societatea civilă, și eventual o cale de a-i convinge pe sceptici că dialogul era superior folosirii forței în menținerea puterii.” În acest sens, se poate vorbi de o revoluție negociată, vitală emergenței democrației și construcției statului de drept. Aici, societatea civilă poate fi înțeleasă atât ca scop cât și ca mijloc al practicilor de emancipare. Discursul intelectualității poate fi redus la o formă de acțiune civică esențială pentru tranziția lentă și graduală de la comunism la postcomunism și democrație. Grație, perspectivei centrifuge pe care ne-o oferă societatea civilă putem înțelege diferențele în evoluția democrației centrale față de democrația est-europeană.

Extrapolând de la nivelul teoriei politice viziunea lui Ernest Gellner putem sesiza că societatea civilă se instituie ca alternativă la ordinea socialistă. „ Acolo unde socialismul este absent din punct de vedere ontologic și doar acolo unde există doar dorința epistemologică pentru acesta, semnificația societății civile este mai puțin recunoscută sau apreciată. În Europa de Est, unde socialismul și-a trăit experiența, opoziția dintre socialism și societate civilă structurează imaginația alternativelor. Astfel, după colapsul comunismului și doar în umbra ordinii comuniste monopoliste, societatea civilă a rămas singura bază pentru emancipare.” În acest context, societatea civilă trebuie gândită și reinterpretată ca singura modalitate de opoziție sau contestare a mecanismelor reproductive sau reziduale ale sistemelor postcomuniste.

Rezultatul analizei empirice asupra proceselor de consolidare democratică est-europeană plasează state precum Polonia, Cehia și Slovacia la nivelul unui model de tip centrifug al democratizării, centrul sistemului fiind reprezentat de societatea civilă. În acest sens, la nivelul explicațiilor procesuale putem observa o legătură statistică între dinamica societății civile și consolidarea democratică cu valori ale coeficientului de corelație de 0, 84 în Cehia, 0,85 în Polonia și 0,88 în spațiul slovac. Din cadrul unităților politice analizate doar la nivelul celor trei sisteme s-a observat că drumul minim/elementar al consolidării democratice este reprezentat de variabila societate civilă (X6).

Prezenta analiză își propune să estimeze acest tip de legătură statistică prin prisma unor modele matematice nonliniare. În acest context, atenția s-a focalizat asupra utilizării ecuațiilor de regresie multiplă și a ecuațiilor diferențiale de gradul I cu scopul de rafina rezultatul corelației statistice și de a diminua efectul mecanic al unei astfel de asocieri cantitative.

Pornind de la ecuația de regresie liniară de tipul:

,

unde a – interceptul, b – panta dreptei iar x – variabila studiului, iar deducerea lui a și b se realizează din rezolvarea sistemului de ecuații normale cu două necunoscute:

vom obține a= și b=

La nivelul modelului cantitativ obținut, relația bivariată dintre dimensiunea civică și consolidarea democratică pentru statele circumscrise modelului centrifug este ameliorată atât ca raport asociațional cât și ca mecanism de tip determinist. Din punct de vedere asociațional valorile raportului de corelație obținut prin intermediul ecuațiilor de regresie indică o covariație medie spre ridicată a celor două variabile, ilustrând relevanța societății civile în dinamica consolidării democratice, fără a trasa mecanisme logico-deterministe între cele două variabile. Astfel, dacă din punct de vedere al relației de cauzalitate modelele tradiționale de corelație confereau o perspectivă cvasi-deterministă, cu , valorile obținute prin cel de-al doilea model analitic plasează societatea civilă în cadrul mecanismelor ce catalizează democrația central-europeană. În acest sens, societatea civilă apare în ipostaza condiției minimal-necesare construcției și consolidării democratice, însă insuficientă pentru postularea unui mecanism newtonian, mecanic, al funcționalității democratice.

Promovarea rolului centrifug pe care îl are societatea civilă în diseminarea normelor și valorilor democratice se circumscrie unei poziționări structuro-funcționaliste de analiză a dinamicii și homeostaziei democratice. În acest context, procesul de democratizare trebuie privit în ansamblu său structural, în virtutea interacțiunilor și interdependențelor elementelor componente, cu posibilitatea de a schița rolul fiecărui element în cadrul sistemului.

Astfel, pornind de la distribuția valorilor obținute de societatea civilă din spațiul politic polonez am obținut R2= 0,73, fapt ce confirmă ipoteza corelației pozitive de intensitate ridicată între valorile civice, emergența societății civile și dinamica scorurilor obținute în cadrul seriei temporale de stabilitatea și durabilitatea democrației. Mișcările civice sau sindicale poloneze specifice anilor 1980 au creat un „incubator” pentru societatea civilă, capabil să reproducă valori și atitudini civice la nivelul fazei de debut a democrației.

În acest cadru istoric putem postula ideea unui raport de tip continuu-discontinuu între valorile civice cristalizate înainte de 1989 și cele configurate în cadrul procesului de democratizare. În cadrul acestui raport procesual teza pe care o reiterăm este aceea a unei „societăți civile înghețate”, ce a rezistat într-o formă latentă în cadrul regimului comunist, capabilă să se autoorganizeze în etapele inițiale ale construcției statului democratic. La nivelul genetic al democrației poloneze sesizăm un mecanism cultural participativ, recesiv, cu manifestări vibrante dar discontinue în faza „destalinizată” a comunismului, dar cu potențial semnificativ în implementarea, dezvoltarea și securizarea normelor democratice.

Indicatorii statistici asociați dinamicii societății civile denotă continuitatea sau recesivitatea valențelor civice cristalizate în anii 1980. Din acest punct de vedere, comparativ cu statele aflate în proximitatea fostei URSS, indexul societății civile poloneze are valori cuprinse între 2,00 și 1,25, fapt ce confirmă în primul rând gradualitatea schimbărilor sociale și, în al doilea rând, deschiderea spre o cultură politică de tip participativ.

Pentru a valida relația dintre cele două variabile, pe lângă ecuația de regresie liniară am folosit și o serie de modele matematice nonliniare precum ecuațiile de natură logaritmică, parabolică, hiperbolică și exponențială:

, unde a,b,x R

Din punct de vedere matematic putem observa o cvasi-similaritate a valorilor ecuațiilor utilizate, cu un raport de corelație variabil între 0,70 și 0,72. Pornind de la rezultatul matematic asociat graficului de mai jos putem evidenția natura cvasi-liniară a relației dintre societate civilă și consolidare democratică.

Tabelul nr.3. Estimarea parametrilor statistici ai modelului corelațional. Studiu de caz: Polonia

Rezultatul cantitativ al asocierii variabilelor este semnificativ pentru o repartiție probabilistică cu P(x)= 0,92, ceea ce conferă demersului analitic valabilitate și validitate inferențială. Astfel, întreaga repartiție statistică tinde să se plieze pe o distribuție gaussiană normală. Din punct de vedere al estimării probabilistice, putem observa că indexul mediu de evoluție a societății civile este de 1,39 cu o abatere . În acest sens, prin calculul probabilităților atașate fiecărei valori obținute de indexul societății civile vom obține p(x)= 0,57 pentru un scor de 1,50 și p(x)= 0,42 pentru un scor de 1,25.

Cel mai probabil scor pe care l-ar putea obține societatea civilă poloneză este cel cuprins între cele două intervale de referință: [1,25;1,50]. Probabilități extrem de scăzute sunt asociate valorilor de peste 1,50, fapt ce potențează ideea unei societăți civile stabile din punct de vedere evolutiv, axată pe posibilitatea cetățenilor de a participa la diverse acțiuni civice, care pot lua forma mișcărilor sociale sau a activităților asociaționale. În acest context societatea civilă, conform distribuției din graficul de mai jos, se configurează ca un mecanism societal extrem de echilibrat, stabil atât în faza de tranziție democratică ( perioada 1990-2000), cât și în faza de consolidare democratică ( perioada imediat următoare anilor 2000).

Fig.nr.30: Dinamica Indexului Societății Civile în Polonia

Societatea civilă poloneză a fost extrem de semnificativă pentru deschiderea democratică de la începutul anilor 1990, atât prin medierea alegerilor libere de la începutul ultimului deceniu al secolului trecut cât și prin stimularea spiritului civic și a participării efective a cetățenilor în cadrul procesului politic. La începutul anilor 2000 spațiul social polonez a cunoscut o accelerare a numărului efectiv de organizații cu caracter nonguvernamental sau nonprofit ce polarizau aproximativ 60% din bugetul alocat activităților cu caracter civic. Deși din punct de vedere statistic se poate observa o accelerare a numărului efectiv de activități sociale sau civice, la nivel calitativ este extrem de dificil de evaluat rolul jucat de aceste structuri asociaționale în catalizarea și diseminarea normelor sau valorilor democratice. Acest lucru este pus sub senul întrebării, în condițiile în care mare parte din finanțarea mecanismelor civice venea de la bugetul de stat. În acest caz este destul de dificil să proiectăm imaginea unei societăți civile independente total, în condițiile în care efervescența mișcărilor civice sau politice depinde de sursa de finanțare. Cu toate acestea, studii de teren realizate după anul 2000 denotă o pondere scăzută a implicațiilor guvernamentale directe în structura financiară a ONG-urilor poloneze și o pondere de peste 50% a veniturilor derivate din donații private.

În ceea ce privește dinamica democrației în funcție de societatea civilă putem trasa câteva implicații directe precum: i) orientarea etno-religioasă a Bisericii Catolice Poloneze a influențat dezvoltarea sectorului civic, mai ales, că la începutul anilor 1990 aproximativ 35-40% din structura asociațional-civică poloneză era structurată pe valori de tip religios; ii) susținerea mișcărilor socio-profesionale sau a celor de opoziție post-comunistă de către Biserica Catolică a determinat pierderea centralității acesteia prin substituirea de către o structură incipient coagulată: societatea civilă; iii) democrația și identitatea civică democratică este dependentă de ecuația triadică bazată pe stat, biserică și acțiune civică. iv) discursul identitar, naționalist polonez a accelerat dezvoltarea spiritului civic și a societății civile, capabilă să contureze primele ipostaze ale democrației naționale; v) tensiunea și falia dintre naționalismul etnic și cel civic a determinat prevalența valorilor civice, mai ales după mijlocul anilor 1990 și un angajament civic susținut în cadrul asociațiilor cu caracter civico-religios; acest aspect devine reprezentativ după anul 2000, în condițiile în care 96% dintre polonezi se identifică cu modelul etnico-religios iar 58% realizează activități de militantism în cadrul asociațiilor civico-religioase; însă odată configurat acest mecanism civico-religios, numeroși teoreticieni se întreabă în ce măsură instituția religioasă mai poate contribui la consolidarea democratică, mai ales că rolul ei pregnant și vizibil a fost evident, necesar și suficient doar pentru faza de input democratic: „deși Biserica a luptat pentru atingerea democrației, ar trebui, astăzi, să-i redefinim poziția într-un mediu democratic, circumstanță ce implică abandonarea rolului de instituție centrală.” vi) din emergența societății civile asistăm la crearea primelor structuri executive democratice, capabile să aplice la nivel sistemic politici neoliberale menite să stimuleze atât creșterea economică cât și reducerea dezechilibrelor sau fragmentării societale; lucrul acesta este evident pentru începutul perioadei de tranziție, când societatea civilă a obținut un scor favorabil, constant, pentru o perioadă de zece ani;

Surprinderea asocierii societății civile de evoluția democrației poloneze necesită, pe lângă abordările normativ-istorice deja configurate, și o estimare cantitativă și nonliniară. Astfel, la nivelul graficului din fig.nr.4 se observă spațiul vectorial format din cele două seturi de variabile, spațiu cu regularități comune celor două variabile pentru perioada de debut a democrației. Dacă perioada de tranziție democratică se afla în consonanță cu evoluția societății civile, evident fiind r=0,90, etapa consolidării democratice presupune o societate civilă staționară, cu tendințe regresive spre sfârșitul anilor 2006-2007. Mișcările civice și mecanismele asociaționale devin semnificative pentru democrație doar în faza de debut, permițând construcția unui joc politic durabil prin implicarea activă a cetățenilor în reconfigurarea ordinii statale. Ce-a de-a doua etapă procesuală, presupune pe lângă implicare civică și măsuri concrete, venite din partea actorului statal prin intermediul politicilor publice, de a menține, eventual de a securiza, practicile politice democratice. Începând cu anul 1992 scena socială poloneză a cunoscut o etapă semnificativă pentru emergența asociațiilor și organizațiilor cu caracter nonguvernamental. „Aceste manifestări civice au schimbat profund natura și scopul propriu-zis al societății poloneze”, creând cadrul necesar pentru reforme structurale și practici politice democratice. Acest cadru reformator al societății a permis inițierea de noi rețele instituționale și de extindere a activităților asociaționale. Deși scorurile obținute de Polonia în cadrul acestor activități denotă o rată a voluntariatului cuprinsă între 40-50%, putem vorbi încă de o societate civilă emergentă în raport cu alte state ale Europei centrale și de est.

Aplicarea „terapiei de șoc” în tranziția democratică a determinat un val de mișcări și proteste civice, cele mai semnificative ca pondere și intensitate fiind cele venite din cadrul structurilor socio-profesionale. Ca moștenire a fostei Solidarități, anii 1995-2004 plasează în centrul tuturor mișcărilor civice proteste sau reacții venite din partea muncitorilor. Exemplul elocvent pentru reproducerea mișcărilor cu caracter sindical în cadrul societății civile poloneze este dat de ponderea de 43,5% a organizațiilor socio-profesionale din totalul mișcărilor sau acțiunilor protestatare. Perioadele cuprinse între 1989-1993 și 1996-1998 sunt caracterizate de un aflux al mișcărilor sindicale și al protestelor față de politicile adresate sectorului public. Reformele economice sistemice, de un real succes macroeconomic, s-au fundamentat pe un anumit tip de reactivitate socială, ca exponent al culturii participative și al angajamentului civic. Dacă la începutul anilor 1990 asistăm la un grad de 24,6 mișcări sau proteste sindicale pe lună, cu rată relativ stabilă în timpul guvernării post-socialiste din perioada 1993-1997 de 20-21 mișcări de protest lunar, la începutul anilor 2000, pe reformelor neoliberale ale economiei statale ponderea mișcărilor de protest în raport cu deciziile guvernamentale a scăzut cu 37,5%.

Incidența cea mai ridicată în cadrul acțiunilor civice colective este întâlnită în rândul demonstrațiilor stradale sau a marșurilor de protest, cu o pondere de 32,6%, a scrisorilor deschise și a dezbaterilor publice de 25,7%, a grevelor profesionale de 16,7%. La polul opus cu procente unitare se regăsesc protestele violente (1,1%), confruntarea cu forțele de prezervare a ordinii publice (1,1%) sau refuzul de a aplica deciziile politice centrale (1,6%). Demonstrațiile civice, scrisorile adresate autorităților guvernamentale sau manifestările diferitelor categorii socio-profesionale au favorizat crearea unui mecanism de „social network” în rândul cetățenilor polonezi, capabil să creeze atât liantul necesar emergenței capitalului social indispensabil democrației cât și un resort de opoziție sau contestare a politicilor guvernamentale. „Rețelele sociale devin relevante politic și contribuie la formarea valorilor democratice prin simplul proces al discursului public. Așa cum Lake și Huckfeldt au arătat rețelele sociale sunt în primul rând responsabile de comunicare și transmiterea informațiilor politice între grupuri și indivizi.”

Un alt aspect semnificativ ce trebuie analizat în contextul relației dintre societatea civilă și consolidarea normelor și practicilor democratice este acela al drepturilor și libertăților de exprimare a indivizilor la nivel societal. Societatea civilă nu poate fi construită legal și funcțional în absența drepturilor și libertăților civile. Prin poziționarea teoretică în cadrul valorilor liberale pledăm pentru un edificiu civil ce are la bază „ organizații ce asigură diversitatea, autonomia, drepturile civile și publicitatea întregii societăți civile. Această manieră de coexistență în cadrul societății civile accentuează motivațiile individuale ale cetățenilor, competența lor socială și morală, care, dincolo și chiar împotriva integrării coercitive, contribuie în mod independent la sublinierea condițiilor de existență comunitară.” În absența unui nivel ridicat de garantare, prezervare și respectare a drepturilor și libertăților politice este imposibil de imaginat o structură societală coerentă, capabilă să reacționeze față de politicile guvernamentale.

Referitor la cristalizarea drepturilor politice putem afirma că Polonia se încadrează în faza timpurie a reformei și construcției statului democratic. Reverberațiile istorice cât și evoluția favorabilă ca sistemului politic în primii ani de postcomunism ne conferă o imagine globală a evoluției drepturilor și libertăților civice. Libertatea asociațională asociată cu un nivel ridicat de libertate a mijloacelor mas-media au constituit fundamentele societății civile poloneze. Din punct de vedere cantitativ putem observa constanța indicatorilor statistici referitori la drepturi civile și libertăți politice. La nivel istoric, putem observa că întreaga arhitectură modernă a statului a venit pe un fundament în primul rând economic, capabil să genereze dorințe sau preferințe civice pentru flexibilizarea sau dinamizarea procesului politic și de reducere a ingerinței statale în viața privată. Acest tip de mișcare, caracteristică întregii Europe vestice, este întâlnită în spațiul polonez, parțial în secolul al XIX-lea pe fondul emergenței naționalismelor, și total, pe fondul tranziției graduale, specifice democratizării.

Pledăm pentru faptul că reconstrucția sistemului de drepturi și libertăți politice în cadrul sistemului polonez este, în primul rând produsul unei cvasi-arhitecturi democratice specifice începutului de secol XX și, în al doilea rând, produsul tranziției graduale ce a început încă de la primele manifestări ale mișcării sindicale la începutul anilor 1980. În acest tablou istorico-politic putem integra valorile apropiate de 1.00 pe care le obține această variabilă încă de la debutul tranziției postcomuniste. Dacă asociem cristalizarea drepturilor politice și civile cu întreaga construcție a statului națiune, pe un fundament socio-economic liberal, putem sublinia importanța acestora pentru cristalizarea și durabilitatea democrațiilor occidentale. Întregul angrenaj politic de geneză drepturilor civile a condus la centrarea sistemului pe indivizi, capabili să aibă o viață asociațională activă, astfel încât să fie atins idealul antic de bine comun. „ Înlăturarea restricțiilor birocratice a creat condițiile necesare pentru stabilitatea asociațiilor civice, independente de stat, care, au devenit mijlocul fundamental al mobilizării politice pentru întreaga pletoră de drepturi civile, pentru drepturile femeilor, pentru reprezentarea minorităților etnice și a grupurilor de interese și pentru influențarea elementelor specifice politicilor publice.”

Constituția poloneză din 1997 este structurată pe principiul prezervării drepturilor civile și politice ale indivizilor, garantând atât la nivel normativ cât și la nivel praxiologic respectarea acestora de către structurile politice decidente. Cele mai vizibile în plan politic mișcări de respectare a drepturilor omului sunt cele care vizează categorii socio-profesionale. Apariția în 2009 a unui departament statal în cadrul Ministerului de Justiție pentru respectarea drepturilor omului confirmă ipoteza unei societăți democratice, interesată de dimensiunea procedural-liberală de prezervare a drepturilor civile. Libertatea de exprimare prin mass-media, asociată unui cadru juridic relativ stabil plasează Polonia în cadrul statelor aflată în etapele finale ale procesului de consolidare democratică. La nivelul graficelor de mai jos se poate observa un raport constant de evoluție a indicelui drepturilor politice, însă fluctuații minime în ceea ce privește respectarea drepturilor la opinie și independența mijloacelor mediatice. Cel de-al doilea indicator posedă valori medii de 1,38, cu o distribuție numerică între [1,50;2,25], fapt ce plasează independența mijloacelor de comunicare în sfera mecanismelor libere, fundamentate pe principii și valori democratice. Faza de debut a democratizării poloneze polarizează o serie de valori de graniță ale acestui indicator, între un sistem mediatic controlat parțial de către mecanismele puterii politice, mai ales la nivelul televiziunii, radioului sau a publicațiilor centrale de stat, precum și o alternativă informațională privată. Din punct de vedere cantitativ putem observa o rată de variabilitate a acestui indicator de 0,037 anual, ceea ce conferă imaginea unui sistem mediatic democratic, mai ales pentru perioada 2000-2005, relevantă pentru integrarea Poloniei în cadrul UE și pentru reformele structurale de combatere a corupției și de asistență în consolidarea democrației. Creșterea indexului cu 0,5-0,75 unități în perioada 2005-2010 este explicată prin încercarea guvernului de a controla atât direct, deși cenzura a fost abolită de la mijlociul anilor 1990, cât indirect, informal, calitatea informațiilor politice prezentate la nivelul canalelor oficiale. Încercarea guvernamentală de a controla și subordona financiar, prin ministerul de resort, a canalelor publice reprezintă o atenuare a libertății de exprimare și de control informațional. Pornind de la aceste premise se poate deduce tendința indicatorului de a se plasa în proximitatea valorii de 2.00 sau 2.25, cu probabilități destul de ridicate (p(x)=0,70) de a avea un sistem mediatic de graniță între controlul financiar și informațional guvernamental și deschiderea oferită de surselke private, alternative, de informare publică.

Fig.nr.33: Independența Mijloacelor Mass- Media. Polonia

La nivel analitic, înțelegerea completă a procesului de consolidare democratică se va realiza prin estimarea relației dintre variabilele referitoare la societate civilă și cele care acoperă referențialul drepturilor și libertăților politice, cu scopul de a sublinia importanța modelului centrifug în evoluția societală a Poloniei postcomuniste. Rezultatul obținut la nivelul ecuației de regresie atașată spațiului vectorial liniar din fig.nr.7, demonstrează o dependență medie spre ridicată a consolidării democratice poloneze de variabilele societale, confirmând rezultatul inițial al cercetării. Valoarea R2= 0,76 confirmă ipoteza modelului centrifug de dezvoltare democratică, însă ameliorează inferențele cauzale trasate la nivelul teoriei politice empirice între societate civilă și democrație.

Cu certitudine, faza de input democratic pentru sistemul politic polonez datorează cinetica proprie acțiunilor cu caracter civic și societății civile embrionare de la sfârșitul anilor 1980, însă maturizarea democrației și atingerea etapei de consolidare democratică trebuie explicată prin inserția în modelul analitic a variabilelor de natură juridică sau a reformelor structural-sistemice ce au caracterizat atât inovația instituțională cât și echilibrul piețelor economice.

În completarea analizei modelului centrifug, prezentul demers analitic s-a focalizat pe inserția în ecuația metodologică a două sisteme aflate în proximitate geografică, cu un trecut istoric monolitic-comun: Cehia și Slovacia. Observarea modalităților de protest sau de coagulare a activităților asociaționale necesită o radiografie a tradițiilor istorice pe care le are societatea civilă, ce și-a asumat rolul de opoziție politică în raport cu structurile puterii statale. O serie de teoreticieni precum Eckersley (1992), Tickle și VavrousVek (1998) sau Kundrata (1992) au pledat pentru continuitatea tradițiilor civice încă din faza premodernă. Din punct de vedere istoric vocația pentru independență națională a apărut însă de la sfârșitul perioadei feudale și s-a reprodus nuanțat în cadrul Imperiului Habsburgic și a Imperiului Austro-Ungar. În perioada de efervescență a naționalismelor europene, secolul al XIX-lea, Cehia a cunoscut o etapă semnificativă în evoluția mișcărilor civice și în conservarea viitoarei structuri a societății civile. Deși polarizată politic în structuri imperiale, Cehia a avut o evoluție sincron, din punct de vedere al prescripțiilor politice moderno-iluministe, cu celelalte state vest europene. „Modernizarea rapidă, pe de o parte, și lupta de independență în raport cu un imperiu nonmodern, pe de altă parte, au servit la emergența societății civile și la politizarea instituțiilor.” Deși poate fi privită, în unele cazuri, ca un proces politic încă pasiv, societatea civilă cehă, de secol XIX, a cunoscut o perioadă de ascensiune grație implicării elitelor sociale și economice. Dezvoltarea unui tip de intelectualitate națională, în cadrul claselor mijlocii ale societății, ca rezid al mișcărilor iluministe de secol XVIII, a reprezentat principala particularitate a Cehiei în raport cu celelalte modele de construcție democratică europeană. Dacă în statele vestice, modelul centrifug de democrație, văzut ca un model cvasi-natural, venit din dorința cetățenilor pentru atingerea idealului comun de binele comunitar, a polarizat, în genere, masele, prezentul model se bazează pe acțiunea civică a unei clase sociale extrem de bine educate.

Demersul teoretic propus pentru înțelegerea consolidării democratice prin societate civilă în spațiul politic ceh vizează în primul rând plasarea sistemului politic pe harta istorico-intelectuală a Europei centrale și, în al doilea rând, analiza dezvoltării spiritului și identităților democratice în contextul failibilității sistemelor comuniste. Astfel, Cehia a epuizat, într-un sincronism aproape perfect, atât experiența pre-modernității cu cea a modernității politice în secolul al XIX-lea. În acest dorința de autonomizare în raport cu Imperiul a coincis cu cristalizarea unei clase sociale intermediare și cu primele ipostaze ale liberalismului economic. Dezvoltarea socio-economică este sincronă cu dezvoltarea profilului identitar democratic, generând la nivelul culturii sociale primele reprezentări ale participativismului politic. Ceea ce se poate observa, ca evidență în istoria social-politică contemporană, este faptul că spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea Cehia a cunoscut o perioadă propice pentru cristalizarea sistemului industrial în raport cu alte state vest europene. Mai mult de o treime din populația cehă activă pe piața forței de muncă în anii interbelici era angajată în structuri economice industriale sau activități cu caracter industrial-antreprenorial. „Natura modernă a Primei Republici Cehe este ilustrată în figuri asociate sectorului ocupațional: jumătate din populația activă era angajată în activități bancare, servicii comerciale și transport și mai puțin de o pătrime era angajată în activități agricole.” Aceste implicații de natură economică, cristalizate pe un calapod ideologic liberal, facilitează crearea unei structuri civice solide, capabilă să formuleze preferințe publice sau să conteste vehement direcția diferitelor politici guvernamentale. Acest aspect trebuie completat de elementele de civilitate sau de educație, în sensul cel mai lax al termenului, derivate din structura intelectualității cehe sau din externalitățile produse de sistemul universitar de la începutul secolului trecut.

Comparativ cu diseminarea normelor democratice din Polonia, unde forța motrică a centrifugei sociale a fost dată de către mase, ipostaziate în structura sindicală de la începutul anilor 1980, în Cehia putem pleda pentru un model de construcție civică pe baze intelectuale. Dacă mișcările civice poloneze presupun o reacție acidă în raport cu politicile publice, Cehia cunoaște atât momentul unui „dezgheț” produs de intelectualitate în timpul Primăverii de la Praga cât și o tranziție lentă prin Revoluția de Catifea. „De la liberalizarea din 1989 în Cehia avem un consens destul de puternic referitor la restabilirea economiei de piață. Deși s-ar putea să existe dezacorduri privind construcția celui mai bun sistem și a unei tranziții pașnice, dezvoltarea democrației și a descentralizării guvernării locale reprezintă principalele priorități ale cehilor în general.” Debutul gradual al mișcărilor civice de la sfârșitul anilor 1970, continuate cu Carta 77 și protestele intelectualității și disidenței cehoslovace au făcut posibilă cristalizarea unei democrații cu coloratură consensualistă. Având implicații și chiar tradiții istorice în interbelic în construcția de coaliții de guvernare, Cehia reiterează, după separația de Slovacia de la începutul anilor 1990, modelul unei guvernări consensualiste, cu potențial consociațional, bazată pe valori și atitudini civice. Filiația civică a partidelor politice postcomuniste argumentează ideea unei dezvoltări centrifuge, în care cetățeanul, societatea civilă și structurile guvernamentale conlucrează armonios în construcția ordinii democratice. Mișcarea disidentă din ultimele două decenii ale guvernării comuniste, puternic artizanată și influențată de Vaclav Havel a creat premisele construcției Forumului Civic, organizație ce și-a manifestat încă de la început vocația de alternativă ideologică și politică la guvernarea lui Husak.

Într-un discurs televizat al campaniei prezidențiale cehe, președintele Vaclav Havel aprecia faptul că miza și chiar „tema” principală a construcției democrației rezidă din ranforsarea societății civile ca spațiu ce asigură „ cetățenilor posibilitatea de crearea a responsabilității pentru dezvoltare socială, de a cultiva sentimentul solidarității dintre cetățeni și de a face posibilă o existență cât mai plină și variată.” În acest context societatea civilă ni se revelă ca principala interfață dintre cetățeni și structurile puterii, și principalul mijloc de a conecta individul de întreg sistem politic. Observăm faptul că ceea ce funcționează propriu-zis ca manieră de construcție democratică este tocmai modelul centrifug pentru care pledăm, ce are în centrul său individul, capabil să polarizeze, grație acțiunilor desfășurate întregul angrenaj periferic al sistemului politic. Cu toate eforturile atât civice cât și guvernamentale de a accentua rolul activ al cetățeanului în cadrul politicii naționale și a procesului de consolidare democratică putem observa că valorile comuniste, sunt continuate la nivel formal după 1990 prin intermediul Partidului Comunist și ulterior al Partidului Comunist al Cehiei și Moraviei. În acest context se poate observa că ideologia comunistă polarizează, în mod constant din 1993, între 11-14% din totalul bazinului electoral pentru alegerile de tip prezidențial sau parlamentar. În acest context, „Republica Cehă pare să fi rămas singura țară din regiune, unde foștii comuniști au rămas activi în cadrul partidului, și, se pare, în mod neplăcut, că ar putea reveni la conducere în poziții de lideri.”

Deși, la nivel forma exista posibilitatea de recidivă a fostului regim, politicile publice formulate între 1990-1996 au configurat un mediu socio-economic propice democrației. În acest context, la doar șase ani de la prăbușirea monolitului comunist, Cehia alături de Polonia, Slovacia și chiar Ungaria se numără printre statele ce au aplicat politici de creștere economică prin diminuarea semnificativă a etatismului. Deschiderea atât față de cetățean cât și față de piața liberă este corelată cu dorința reprezentanților Forumului Civic și a lui Vaclav Havel de a integra sistemul politic ceh în structuri cu caracter transnațional, atât militare cât și economico-politice. În acest sens, încă de la începutul anilor 1993, Vaclav Havel a pledat pentru inserția Cehiei în NATO, în condițiile în care, NATO avea rolul de a reconfigura climatul de securitate politică din Europa Centrală și de Est după finalul Războiului Rece. În acest context anii 1999- ce semnifică aderarea la NATO și 2004- moment al integrării în spațiul comunitar european, reprezintă cele două momente istorice elocvente pentru diseminarea și securizarea democrației. Primul moment istoric, semnifică, în genere, interesul pentru stabilitate a Cehiei, în vreme ce cel de-al doilea moment anunță sfârșitul perioadei de tranziție democratică și efervescența consolidării democrației.

Comparativ cu sistemul politic polonez, observăm la nivel legislativ și a cadrului juridic eficiența politicilor de filtrare și înlăturare a vechilor membri de partid din structurile puterii. Astfel, Legea Lustrației a avut un impact mult mai ridicat decât în spațiul politic polonez, mai ales că aceasta a fost inițiată și promulgată la începutul mandatului lui Vaclav Havel. Entuziasmul caracteristic debutului democratizării corelat cu „divorțul de catifea” din 1992 a creat, la nivelul practicilor sociale, posibilitatea de extindere și consolidare a mecanismelor de reactivitate civică. Din punct de vedere statistic putem observa o evoluție graduală și constantă a activităților desfășurate de societatea civilă cehă, cu o fluctuație a indicatorilor cantitativi de la 1,75 la începutul anilor 1990 la 1,25 spre sfârșitul anilor 2000. Pornind de la evoluția cantitativă a indicatorilor civici și democratici putem distinge cele două perioade de cristalizare a democrației: i) faza de tranziție postcomunistă, specifică perioadei 1992- 2000, caracterizată de o mișcare civică „înghețată” și ulterior revigorată pe fundalul unei guvernări a Forumului Civic și a unor politici de susținere a participării și activismului social; ii) faza de consolidare democratică, ce debutează cu anii 2000-2001, caracterizată de stabilitate guvernamentală și eficiența acțională a discursului sau mișcărilor inițiate de reprezentanții societății civile; această fază se suprapune peste un model de creștere economică, dezvoltat încă din 1992-1993, capabil să conducă la bunăstare economică individuală și emergența piețelor libere în raport cu sistemul economic internațional.

Deși sunt unități politice cvasi-identice ca trecut istorico-politic, și, ca mecanism de dezvoltare civilizațională și societală, Cehia și Polonia au parcurs, din punct de vedere al consolidării democrației, prescripții și strategii diferite. Dacă Polonia tinde să fie caracterizată de un gradualism al mișcărilor civice și al acțiunilor publice, cu un puternic aspect de „democrație ghidată”, și cu posibilități de promovare a unui tip de „republicanism civic”, inputul inițial al democrației cehe rezidă în „ entuziasm civic” și „egalitarianismul disfuncțional”. Entuziasmul democratic, extins din sfera intelectualității disidente spre întreaga periferie politică a făcut posibilă fragilizarea practicilor postcomuniste și transînlocuirea elitei politice de către reprezentanți ai societății civile.

La nivel cantitativ, relația dintre dinamica societății civile și succesul practicilor și politicilor de consolidare democratică este semnificativă pentru un nivel de semnificație de 0.05 cu un raport corelațional R2=[ 0,68;0,71] ce variază în funcție de natura ecuației utilizate. Din punct de vedere liniar relația dintre cele două variabile este modelată cu R2= 0,706, fapt ce semnifică o asociere pozitivă de intensitate medie spre ridicată între dinamica mișcărilor civice și securizarea practicilor democratice.

Tabelul nr. 4. Estimarea parametrilor statistici ai modelului corelațional. Studiu de caz: Cehia

Spațiul vectorial format de corelația celor două variabile denotă o asociere pozitivă, cu implicații relevante pentru consolidarea și securizarea normelor democratice. Astfel, din punct de vedere variațional în urma analizei pantei tangentei la grafic putem observa raportul: , fapt ce confirmă o distribuție medie a procesului de consolidare democratică în funcție de societatea civilă. Din graficul din fig.nr.9 se poate observa repartiția anuală a raportului societate civilă – consolidare democratică, repartiție ce relevă un mecanism asociațional puternic pozitiv pentru anii 1990-2004, cu valori medii pentru ambele variabile apropiate de 1,50-1,75, și o asociere medie spre scăzută pentru ultimii cinci ani ai seriei analizate. În acest sens, putem configura, la nivel teoretic, ipoteza conform căreia societatea civilă activă devine semnificativă pentru democrație în faza de debut a acesteia, și constantă sau staționară pentru faza de consolidare democratică.

La nivelul organizațiilor cu caracter nonguvernamental putem observa o pondere de 30-40% a ONG-urilor cu caracter civic, proporții similare pentru ONG-urile din sfera nonprofit sau a celor ce vizează drepturile și libertățile antreprenorilor, 15-20% ONG-uri din domeniul ecologist și al protecției mediului, restul ponderilor fiind ocupat de organizații ce vizează reforma sistemului politic, măsurarea performanței și a corupției instituționale sau militarea pentru diverse tipuri de libertăți sociale. Această radiografie sumară a polarizării ONG-urilor în mediul socio-politic ceh relevă cercetătorului importanța pe care o ocupă valorile de natură civică și economică la nivelul democrației cehe. Astfel procesul de consolidare democratică este rezultatul unei dezvoltări aproape sincrone a mecanismelor de reacție și opoziție civică cu structuri economice liberale. Deși putem observa, la nivel empiric, diferența structurală față de consolidarea democratică poloneză, democrația cehă se pliază pe mecanismul centrifug de diseminare democratică, cu particularitatea adusă de creșterea economică.

Articolul 3(1) din actul constituțional al Republicii Cehe coroborat cu articolul 4(a) din Legea care reglementează activitățile asociaționale ne conferă imaginea unui sistem civic stabil, fundamentat pe respectarea drepturilor și a libertăților individuale, toleranță și cooperare socială. Referitor la drepturile asociaționale reglementate de cadrul juridic ceh putem analiza, la nivelul realității, dinamica sectorului asociațional, și implicit a societății civile. În acest sens, structura sectorului nonprofit din cadrul Cehiei polarizează 1,7% din întreaga activitate societală, cu valorui similare pentru Ungaria și Slovacia. Analizând relația dintre dinamica sectorului asociațional și nonprofit în raport cu suportul guvernamental putem observa, la nivel macro un raport de corelație R2= 0, 495 cu y= 0,72x, iar , la nivel micro, doar pentru cazul Cehiei, un raport mediu de corelație cu o valoare probabilă a lui r= 0,6. În acest cadru analitic putem interpreta faptul că dezvoltarea sectorului asociațional, și a societății civile în ansamblu, este produsul implicării guvernamentale și al stimulării, atât la nivel normativ-juridic, cât și la nivelul politicilor publice, a participării civice.

Din punct de vedere statistic indexul societății civile are ca valoare medie 1,64 cu . La nivel probabilistic repartiția binomială a variabilei denotă o distribuție ușor leptocurtică, asimetrică la dreapta cu un o funcție de probabilitate P(X)= 0,95 în favoarea valorilor cuprinse între [1,50;1,75], cu P(X)= 0.047 pentru valori ce tind spre 1 și P(X)= 0.05 pentru cazuri ce depășsec valoarea 2.

Graficul din fig. nr.11 denotă o fluctuație medie a indicatorilor atașați societății civile Cehe, cu o fază de constanță ( 1990-1999), unde societatea civilă are valori simetrice de 1,75, urmată de o etapă favorabilă pentru manifestarea practicilor civice în intervalul temporal 2000-2008, și cu o revenire aproape ciclică spre valori de 1,75 la finalul seriei temporale analizate. Perioadele comparabile, din punct de vedere al similarității, cu evoluția societății civile din Polonia sunt anii 1990-1999 și 2008-2010. În acest context, putem observa, pentru ambele sisteme politice analizate faptul că rata de progresie medie anuală este de 0,25, cu o fază de stabilitate acțională la debutul procesului de tranziție democratică, cu deschideri progresive în etapa de consolidare democratică, și cu posibilități de sedimentare sau coagulare spre sfârșitul procesului tranzițional sau chiar și aceluia de consolidare democratică.

Fig.nr.38: Dinamica Indexului Societății Civile în Polonia

Dacă Linz și Stepan observau că procesul de consolidare democratică este vizibil doar acolo unde grupuri politice divergente sunt capabile să realizeze compromisul, statele Europei centrale, inclusiv Cehia, dispuneau de un risc major de înlăturare a opoziției politice și a compromisului dintre elite. Alegerea lui Havel în funcția de președinte asociată cu un vot constant acordat pe o perioadă de două mandate Forumului Civic poate confirma, la nivel teoretic, ipoteza absenței dialogului sau compromisului dintre elitele politice. Cu toate aceste implicații teoretice putem observa că alternanța la putere a unui partid de filiație social-democrată a presupus reorientarea dialogului social și deschiderea breșelor pentru opoziție sau contestare publică. În acest mod putem înțelege și variația scăzută a indicatorilor atașați variabilei explicative și dinamicii pe care o suportă fenomenul consolidării democratice, de la valori ce o plasau la granița dintre un stat parțial democratic și unul democratic, la sfârșitul anului 1999 , spre valori net inferioare ce conferă analistului imaginea unei democrații stabile, cu fluctuații extrem de mici între valorile anului 2000 de 2,25 și valorile anului 2010 de 2,21.

Entuziasmul civic, specific fazei de debut a democrației poate fi susținut și de prevalența drepturilor și libertăților consfințite prin intermediul actului constituțional din 1992. În aceeași progresie aritmetică cu valorile societății civile putem observa și evoluția indexului drepturilor politice și a libertăților de ordin civic. Valorile puternic polarizate între 1,00 și 1,75 ne determină, cel puțin din punct de vedere probabilistic, să integrăm modelul de dezvoltare a Cehiei în cadrul democrațiilor stabile. Astfel, probabilități scăzute sunt atașate valorilor de peste 2,00 ( P(X)= 0,001), cu o distribuție gaussiană normală în raport cu media de 1,49, cu o abatere . Inferența pe care o putem deduce din analiza statistică primară a indexului drepturilor și libertăților civile și politice este aceea a unui sistem echilibrat, cu deschidere democratică încă din momentul prăbușirii regimului comunist, cu un grad înalt de cultură politică și activism civic. La nivel procedural, valorile optime ale indexului drepturilor și libertăților civile sunt întâlnite în perioada 1999-2002, moment ce semnifică atât recunoașterea acțiunii civice în plan social cât și intrarea Cehiei în faza de consolidare a democrației. „La aproape șapte ani de la ratificarea Constituției Cehe și la zece ani de la căderea regimului comunist putem asista la funcționalitate constituțională în Cehia. Putem declara că, în general, Constituția funcționează destul de bine.”

Dacă la nivelul respectării drepturilor și libertăților individuale Cehia este plastă în sfera statelor cu o democrație stabilă, din punct de vedere al libertății mass-media se poate observa un nivel încă intermediar între dimensiunea democrației instabile și cea a consolidării democratice. Astfel media valorilor obținute de indexul libertății mijloacelor de comunicare în masă este de 2,50 cu . Reglementările Legii canalelor de radiodifuziune și televiziune ratificată de parlamentul Cehoslovac în 30 octombrie 1991 a avut un impact destul de mare asupra conturării politicilor culturale și politicilor mass-media în cele două sisteme politice. Cehia a acordat ab initio dreptul la pluralismul surselor și mijloacelor de informare. Întregul model de consolidare democratică din Cehia, precum și cel din Polonia sau Ungaria, tinde să reflecte, în mod virtual, încercarea actorilor politici sau sociali de a imita stabilitatea și succesul democrațiilor occidentale. Acest lucru este reflectat și la nivelul practicilor mediatice, unde asistăm, la un mecanism parțial liber în raport cu structurile de stat, la un jurnalism politic profesionist și obiectiv în redarea sau interpretarea diverselor acțiuni civice. În acest cadru putem integra modelul de diseminare democratică prin intermediul mass-media, relevante fiind în acest context dezbaterile publice dintre candidații la funcția monocratică, sau scrisorile deschise redactate de către publicul ceh către structurile reprezentative ale puterii. Pornind de la aceste deziderate putem sublinia rolul educațional – civic pe care îl are mass-media atât pentru societatea cehă cât și pentru cea polonă. La nivelul graficelor alăturate se poate observa dinamica indexului libertăților politice și a independenței mass-media:

Fig.nr.40: Indexul Independenței Mass-Media. Cehia

Într-o serie de articole publicate în ultimii ani Katrin Voltmer and Rüdiger și Schmitt-Beck se întrebau în ce măsură mass-media ar putea produce un efect de democratizare a noilor state postcomuniste, în măsura în care același mecanism mediatic a catalizat, sau mai degrabă susținut, procesul de stabilitate democratică din statele occidentale. Deși, în mod tradițional este vehiculată teza unei asocieri pozitive între independența mijloacelor de comunicare în masă și stabilitatea democrației, mass-media având rolul unui vehicul de transmitere la nivel societal a normelor și valorilor democratice, cercetări recente ale relației procesuale pun sub semnul incertitudinii intensitatea și sensul pozitiv al acestei asocieri. Astfel, Matthew Loveless observa într-un studio publicat în 2010 efectele maligne ale democratizării, mai ales sub presiunea mijloacelor de comunicare în masă. Michael Robinson, în urma unei cercetări empirice și experimentale a observat o relație inversă între gradul de popularizare și activitate mass-media și gradul de eficiență politică a cetățenilor. Deși, în mod tradițional numeroase curente politologice au plasat democratizarea în același creuzet politic cu independența mijloacelor de comunicare în masă, concluziile ultimelor studii de teren punh semnul incertitudinii inferența tradițională. Lee Becker și Charles Whitney subliniau faptul că “persoanele tind să devină mai puțin încrezătoare în acțiune guvernului ca rezultat al dependenței, și mai mult pentru că știu foarte puțin despre aceasta.” Singura asociere pozitivă între democrație și mass-media a fost demonstrată de Matthew Loveless la nivel circulației ziarelor. Valoarea r= 0,30 semnifică o asociere slabă, dar totuși vizibilă între lectura ziarelor cu caracter politic și participarea socială pentru atingerea normelor demopcratice. Tot în același tipar analitic putem insera și state precum Polonia, Cehia sau Slovacia, unde valoarea coeficientului de corelație este fluctuantă, cu valori între [0,2-0,64], valoarea maximă fiind atinsă în spațiul politic polonez.

Analizând prin intermediul unui model de regresie cu trei variabile dinamica consolidării democratice, pentru valorile numerice ale indicatorilor utilizați în analiză putem configura un mecanism corelațional puternic pozitiv, superior celui din Polonia din punct de vedere al relației statistice, cu R2= 0,88. Dacă variabilele de natură civică sau societală explică procesul de democratizare într-o manieră extrem de complexă, construcția instituțională asociată cu stabilitatea macroeconomică sunt variabilele fundamentale ce caracterizează faza de consolidare democratică.

La nivelul identităților civice se pot observa atitudini și reprezentări democratice, în condițiile în care cetățenii cehi percep democrația atât ca formă de guvernare cât și ca modalitate de construcție a vieții comunitare. „Cetățenii sunt de asemenea capabili să distingă între democrație ca formă de guvernare și modalitate de desfășurare a procesului democratic în țara lor.” Cetățenii cehi, pe măsura evoluției construcției democratice, și-au manifestat neîncrederea în structurile politice partizane și în iluzia unui eșafodaj democratic extrem de puternic.

Acțiunile civice, aferente modelului centrifug, trebuie completate de un set realist de politici de dezvoltare comunitară și de eficientizare a procesului democratic. În modul acesta, putem înțelege de ce variabilele ce țin de atitudini și reacții civice nu contribuie în mod direct la reușita reformei democratice. Succesul democrației cehe, pe lângă antrenarea cetățeanului în activități sociale, asociaționale sau politice, depinde în mare măsură de ansamblul reformelor sistemice menite să conducă la bunăstare civică. „De-a lungul a zece ani de transformări, cetățenii și-au pierdut iluziile, iar acum sunt pregătiți pentru o evaluare realistă a dezvoltării politice, sociale și economice.” Astfel, putem asista la o erodare a entuziasmului civic, specific anilor de tranziție democratică, moment ce coincide cu o sumă de așteptări concrete de dezvoltare și de securizare a ordinii democratice. Analizând statistic dinamica încrederii publice și a satisfacției față de structurile de conducere, putem observa o apreciere pozitivă de la 65,7%, în faza de debut a democratizării, la 82,7% în faza de consolidare democratică. „Această evaluare a situației vieții curente se poate dovedi a fi o bună precondiție pentru dezvoltarea societății civile și a democrației.”

III.4 Un caz deviant de democratizare centrifugă: pattern-ul consolidării democratice în Slovacia

Cel de-al treilea sistem politic încadrat în sfera modelelor centrifuge de consolidare democratică, desprins în 1993 din vechea construcție Cehoslovacă, reiterează importanța mișcărilor civice în generarea input-urilor democratice. În acest context, Slovacia, deși din punct de vedere formal poate fi situată la granița dintre democrație fragilă și democrație consolidată, poate fi inserată în modelul de dezvoltare bazat pe cetățean și pe societatea civilă, grație mișcărilor sociale și implicării pozitive a cetățenilor în planul construcției statale. Deși a avut o istorie parțial comună cu cea a Cehiei, Slovacia a prezentat, în istoria politică contemporană, șanse reale pentru înfrânarea normelor democratice. „ În ciuda unei democrații fragile, probabil una dintre cele mai semnificative schimbări politice din Slovacia a fost dezvoltarea unui sector independent al organizațiilor non-guvernamentale.” Sectorul asociațional nonguvernamental a cunoscut o creștere accelerată după 1989, mai ales în perioada 1993-1994, după separația de Cehia, ajungând la mijlocul anilor 1990 la câteva mii de organizații cu caracter nonguvernamental. Din acest punct de vedere putem sublinia importanța modelului centrifug de democratizare și consolidare democratică din Slovacia, unde activitatea asociațională a avut implicații puternic pozitive pentru dezvoltarea unei culturi civice de tip participativ și pentru o societate civilă cu potențial activ. Deși asistăm la un avânt al activității asociaționale, trebuie precizat faptul că la nivelul cadrului juridic și legislativ, cu excepția prevederilor din Constituția din 1992, nu avem stabilită în mod expres o lege care să reglementeze activitățile de voluntariat sau cele asociaționale din rândul cetățenilor slovaci.

Separația de Cehia din 1993 a pus în prim planul evoluției politice a Slovaciei tendințele de tip naționalist. Argumente în acest sens sunt cele venite pe filiația disputelor dintre etnicii slovaci și cei maghiari. În acest sens o serie de analiști precum Kusy (1995), Ulè (1996) și Carpenter (1997) au caracterizat sistemul politic slovac ca fiind „prea orientat spre naționalism, valori creștine, abordări de stânga și valori estice.” Din punct de vedere politic guvernarea lui Vladimír Mečiar poate fi caracterizată ca un afront adus valorilor democratice, punând în pericol cristalizarea fragilă a regimului politic democrat. Fiind artizanul unei coaliții politice monolit, capabilă să obțină majoritatea voturilor, Vladimír Mečiar a configurat primele cadre constituționale ale Slovaciei în 1992 și a reușit separația de Cehia la începutul anului 1993.

Coaliția de guvernare, în ciuda aspectelor pozitive date de independența Slovaciei în raport cu Cehia sau de adoptarea unei noi Constituții, s-a transformat într-un mijloc de legitimare și confirmare a puterii lui Mečiar. În acest sens, argumentele vin pe filiera politicilor formulate începând cu 1993, prin care Vladimír Mečiar a încercat să controleze atât aspectele vieții politice slovace cât și strategiile de construcție a economiei naționale. Conflictul deschis cu președintele în funcție Michal Kováč, precum și strategiile infructuoase de a câștiga alegerile prezidențiale în tururile următoare de scrutin l-au plasat pe Vladimír Mečiar în cadrul liderilor politici cu vocație post autoritară. Eșecul politicilor de reformă instituțională asociat cu dezechilibrele economice au îngreunat atât procesul de consolidare democratică, cât și integrarea Slovaciei în structurile comunitare și euro-atlantice.

„Cu toate acestea, în timp ce <<democrația defectuoasă>> a lui Mečiar s-a bucurat de sprijin, cetățenii slovaci au avut, mai degrabă, viziuni prodemocratice, care au atins aproximativ același nivel ca și în Republica Cehă. Astfel, cetățenii slovaci par a fi împărțiți între chemările aparente și contradictorii ale unui ethos socialist, pe de o parte, și aspirația pentru o comunitate democratică, pe de altă parte.” Pornind de la această separație aparentă a naționalismului și ethosului de natură comunistă de idealul unei comunități democratice funcționale pledăm pentru circumscrierea Slovaciei în contextul modelului centrifug de consolidare democratică, mai ales că stimulul simbolic al construcției și consolidării democratice a fost reprezentat de către acțiunile civice.

Fig.nr.43: Distribuția normală a Indexului Societății Civile. Slovacia

Conform analizelor Freedom House asupra evoluției societății civile slovace asistăm încă de la debutul fazei de democratizare la un set de valori apropiate de 2,00 cu ameliorări calitative după anul 2001. Din acest unghi analitic putem observa un traseu relativ fluctuant al societății civile slovace între faza de democratizare, caracterizată de o zonă de constanță a societății civile, și faza de democratizare, care cunoaște o deschidere civică în anii premergători integrării în spațiul comunitar, dar cu posibilități inerțiale de revenire la o societate civilă staționară după anul 2007.

Distribuția binomială a indexului societății civile denotă o apropiere de curba normală, însă cu o asimetrie a valorilor spre stânga. Indicele mediu al societății civile este de 1,78, similar, din punct de vedere cantitativ cu cel din Cehia, cu o abatere de 0,28. La nivel probabilistic se pot observa tendințele sistemului de a menține indicele polarizat în jurul valorii medii sau mediane cu P(X) = 0,76, fapt ce denotă un mecanism civic activ, însă cu o predispoziție spre un mecanism civic staționar, de graniță între fragilizare sau atomizare și participare politică efectivă.

Deși formal, anul 1998, anul în care Mișcarea pentru o Slovacie Democratică pierde alegerile prezidențiale, a fost considerat, de către analiștii politici, drept momentul de depășire a fazei tranziționale, și începutul consolidării democratice, rezultatele empirice ale scorului democrației și al societății civile ne confirmă o astfel de ipoteză pentru anul 2002. Cu toate dezechilibrele apărute la nivelul fazei de democratizare, din punct de vedere al politicilor de consolidare democratică și a eforturilor susținute în ultimul de deceniu de implementare a politicilor publice de factură liberală și a performanței economice, atât ca design instituțional cât și ca funcționalitate politică Slovacia se aseamănă destul de mult cu Republica Cehă.

Guillermo O’Donnel și Andreas Schedler au subliniat în cercetările efectuate asupra consolidării democratice rolul major pe care îl joacă societatea civilă în procesul de responsabilizare a actorilor politici atât instituționali cât non instituționali. În acest sens, la nivelul sistemului politic din Slovacia putem observa o implicare destul de ridicată a actorilor politici în procesul de stabilitate atât a democrației cât și în reforma și transparența instituțională. Din cadrul actorilor nonguvernamentali atât O’Donnel cât și Schedler au subliniat importanța asociațiilor cu caracter nonguvernamental cât și a organizațiilor sau trusturilor mediatice. Societatea civilă slovacă, este în genere, produsul aceluiași arhetip civic, creat în Cehoslovacia înainte de 1989, însă cu înclinații mult mai naționaliste sau etnocentrice decât acțiunea tolerantă a organizațiilor civice din spațiul politic ceh. Pornind de la aceste premise societatea civilă slovacă a încercat un proces de responsabilizare politică atât a actorilor colectivi cât și a celor instituționali într-un raport de tip orizontal.

În urma modelării matematice a relației dintre societatea civilă și consolidarea democrației slovace putem observa o corelație puternic pozitivă, cu R2 ce se află polarizat în jurul valorii de 0,80, fapt ce relevă un mecanism asociațional destul de puternic. La nivel graficului din fig. nr. 17 putem identifica legătura aproape liniară dintre cele două variabile cu valori ale ecuației de regresie cuprinse în intervalul de referință [0,78;0,81].

Tabelul nr.5: Estimarea parametrilor statistici ai modelului corelațional. Studiu de caz: Cehia

Din punct de vedere al reprezentării vectoriale putem estima un raport diferențial , astfel, confirmându-se, prin analiza pantei tangentei la grafic, relația bivariată dintre societate civilă și democrație. În fig.nr.18 se poate observa prevalența valorilor apropiate scorului 1,7-2,0 pentru ambele variabile supuse analizei, creionând, astfel, imaginea unui proces democratic în plină desfășurare, cu valori de limită pentru faza de debut a democrației (1990-2002) și pentru ultimii doi ani ai seriei longitudinale supuse analizei (2009-2010).

Deși faza de tranziție democratică este asociată unei încrederi civice relativ scăzute în posibilitățile de construcție a democrației slovace, etapa consolidării democratice este caracterizată de o creștere procentuală semnificativă a slovacilor în reformele întreprinse de către guvernarea lui Mikuláš Dzurinda. Încrederea relativ scăzută a cetățenilor slovaci în construcția democratică fragilă de la începutul anilor 1990 se datorează unei „dispariții virtuale” a clasei comuniste care se regăsește destul de fidel „transformată în populism”. Datorită acestei transformări a liderilor politici postcomuniști, în lideri populiști are reverberații și asupra competiției actorilor politici. „În Slovacia competiția politică a luat o altă direcție, diferită de cea din Cehia și a determinat consecințe negative pentru democrație”. Acest lucru demonstrează, într-o primă fază, insuficiența participării politice pe de o parte și hibridarea culturii politice pe de altă parte. Cu toate eforturile demonstrațiilor din 1989 și a manifestațiilor din 1992 și 1993, practicile politice autoritare sau postcomuniste nu au fost înlăturate în totalitate. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că opoziția politică, în modul cel mai general nu a fost atât de puternică și pregătită pentru a crea o nouă structură de guvernare democratică. În majoritatea statelor central-europene societatea civilă a fost capabilă să genereze partide politice sau actori politici ce s-au dorit a fi alternative viabile la puterea politică. Înlocuirea lui Wojciech Wvitold Jaruzelski de către Lech Walesa în 1990 (ca exponent al societății civile poloneze), a lui Gustáv Husák de către Václav Havel în același an argumentează capabilitatea societății civile de a substitui vechea ordine nedemocratică. „Fragmentarea mișcărilor în cadrul partidelor a luat diferite direcții în cadrul republicii, prima bazată pe reformatorii pieței care a dominat scena politică cehă și cea de-a doua, a populiștilor, care a obținut un suport destul de mare în cadrul Slovaciei, pe bazele unor input-uri naționaliste”.

În urma analizelor empirice realizate spre sfârșitul tranziției și începutul consolidării democratice, Richard Rose și Christian Haerpfer au demonstrat că Republica Slovacă tinde să se plieze în sfera statelor democratice cu tendințe de fragilizare sau de recurență a practicilor comuniste. Scorul de 2,5 acordat de Freedom House trebuie coroborat cu scorul de 71% dintre slovaci care resping alternativele de ordin autoritar și cu procentul de 69% asociat încrederii în democrația reprezentativă. Putem observa o ameliorare a ratei de încredere în guvernarea slovacă democrată, odată cu faza de consolidare democratică, generată de eficiența politicilor publice, de recunoașterea drepturilor și libertăților individuale și de accentuarea rolului activ al cetățeanului în cadrul comunității. Intersectând datele cercetării lui Richard Rose și Christian Haerpfer se poate observa o scădere a indexului libertății politice sub valoarea de 2,5 fapt ce denotă un proces stabil din punct de vedere al implementării principiilor și valorilor democratice.

Perioada cuprinsă între faza de tranziție democratică și cea de consolidare democratică, în special intervalul temporal 2000-2002, este extrem de semnificativă din punct de vedere al stabilității democratice și al definirii identității proprii spațiului slovac. În acest context Slovacia devine semnificativă la nivelul spațiului comunitar. Perioada de cristalizare a identităților democratice slovace a fost una relativ dificilă în condițiile în care spațiul slovac cunoaște și o fragmentare etnică destul de importantă. „Cehia nu a cunoscut dificultățile Slovaciei în definirea granițelor și a cetățeniei deoarece nu are o minoritate semnificativă, în vreme ce Slovacia este din punct de vedere etnic un stat eterogen în care 10,76% din populație sunt etnici ungari ce locuiesc în sudul regiunii dincolo de granițele cu Ungaria. Interesele etnice ale acestei minorități au fost prezente nu atât de coaliția partidelor ungare cât mai degrabă de interesul guvernării ungare între 1990 și 1994 pentru care protecția drepturilor ungarilor a constituit unul dintre pilonii politici centrali. Prezența acestei minorități semnificative în Slovacia…a creat bazele unei insecurități naționale care nu este întâlnită pe teritoriul Cehiei.” Din punct de vedere al activismului social Slovacia a cunoscut o implicare moderată la începutul tranziției și o ameliorare vizibilă a acestor practici participative în faza de consolidare democratică. Din acest punct de vedere putem observa dinamica indicatorilor statistici referitori la indexul libertăților individuale și al independenței mijloacelor de comunicare.

Asistăm astfel, la o societate civilă vibrantă, predispusă spre dialog social cu structurile guvernamentale, interesată în monitorizarea și eliminarea mișcărilor cu caracter extremist sau a celor cu caracter rasist. Acest lucru rămâne o provocare a societății civile, în condițiile în care Slovacia cunoaște această fragmentare atât etnică cât și ideologică. Aspectele legate de politicile etnice sau naționale sunt puternic modelate de societatea civilă și organizațiile cu caracter non-guvernamental ca rezultat al „provocărilor generate de construcția statală centrate asupra granițelor și criteriilor de cetățenie mai curând decât de produsul unei culturi politice a intoleranței etnice sau a naționalismului.”

Din punct de vedere al implicării libertăților de opinie și a mass-media în cadrul construcției democratice putem observa un scor mediu de 2,75, fapt ce denotă o structură mediatică aflată încă sub presiunea instituțiilor guvernamentale. Discursul elitei politice asociat cu presiunea guvernamentală asupra mass-mediei și jurnaliștilor slovaci plasează independența mijloacelor de comunicare în masă la granița dintre libertate totală și libertate parțială. În ceea ce privește dimensiunea dezvoltării comunitare putem observa că, prin intermediul mass-mediei și a resorturilor garantate de cadrul constituțional, cetățenii slovaci recunosc importanța liderilor la nivelul conducerii locale fiind interesați mai degrabă de relevanța politicilor locale în sfera ameliorării calității vieții comunitare. Dezvoltarea durabilă a impus și maximizarea calității democrației slovace, prin stimularea participării sociale și a informării publice. În acest context mass-media poate fi văzută ca o soluție parțială atât pentru informare publică cât și pentru potențarea dreptului la liberă exprimare. La nivelul analizei descriptive a indicatorilor în graficele din figurile nr. 19 și 20 estimăm ca nivel mediu al libertăților politice și drepturilor civile valoarea 1,25, simetrică cu cea din Polonia și Cehia, iar la nivelul indexului libertății de exprimare prin mijloace mass-media observăm o valoare medie, mediană și modală de 2,67 respectiv 3,00. Pornind de la distribuția valorilor pentru indicele libertății mass-media putem conferi imaginea unei democrații cvasi-funcționale, aflată la limita dintre sisteme parțial democratice și cele democratice.

Fig.nr.47: Indexul Mass-media.. Slovacia

Din punct de vedere corelativ, valorile relativ crescute ale indicelui independenței mass-media depind de tipul de schimbare sistemică produsă în perioada tranziției democratice dar și de efectele atât inițiale cât și ultime care au apărut în timpul procesului tranzițional. În acest sens putem observa că slaba opoziție față de regim a determinat, la nivelul consecințelor, o continuitate a regimurilor comuniste lucru evident și în procesul de manipulare a sferei informaționale.

Relația dintre consolidare democratică, societate civilă și dinamica mijloacelor de comunicare poate fi înțeleasă doar prin accentuarea „diferenței pe care minoritățile o impun între minoritățile etnice și cele naționale și totodată gradul de vizibilitate al acestora în cadrul mass-mediei.” Putem explica scorul obținut de libertatea mass-media atât prin tendințele naționaliste de imitare a vizibilității mediatice a minorităților naționale cât și prin presiunea guvernamentală exercitată asupra mijloacelor oficiale de informare politică. După anul 2000 Polonia, Cehia și Slovacia au introdus la nivelul legislației naționale o serie de standarde privind respectarea drepturilor politice ale minorităților, inclusiv dreptul la informare publică. Acest mecanism legislativ a reglementat pe lângă prescripțiile constituționale și o serie de mecanisme privind independența mass-media sau a altor sfere ale vieții sociale. Garantarea informării publice prin intermediul limbii oficiale a minorităților a devenit o componentă importantă a procesului legislativ, mai ales în faza consolidării democratice și a pregătirii pentru aderarea la comunitatea europeană.

Ceea ce se poate demonstra ca relație multivariată între variabilele civico-sociale și dinamica construcției democratice este legătura funcțională directă cu R2=0,85, fapt ce plasează Slovacia în același referențial analitic și empiric cu Cehia. Deși avem tradiții și modalități de construcție a democrației diferite, cele două entități analizate au valori aproximativ identice la nivelul analizelor statistice, fapt ce le plasează în cadrul modelului de democratizare și consolidare democratică bazat pe cetățean și societate civilă.

Deși din punct de vedere al structurii naționaliste și al politicilor de reformă socială Slovacia este apropiată de modelul estic european, cu reverberații în sfera unui model centripet de democratizare, cu posibilități de a fi încadrată în categoria „middle consolidated democracy” alături de România și Bulgaria, deschiderile pe care ni le oferă societatea civilă slovacă și input-ul istoric al democrației cehoslovace ne determină să plasăm acest stat în contextul modelului de consolidare democratică bazat pe emergența societății civile.

La nivelul participării efective al cetățenilor în cadrul asociațiilor cu caracter nonguvernamental, se observă o incidență ridicată a participării efective în Cehia, urmată de

Din experiența post-autoritară a Europei Centrale ne transpare imaginea unei democrații consolidate al cărei succes a depins de „durabilitatea și competivitatea democratică, de faptul că sunt protejate drepturile și libertățile, că societatea civilă este foarte robustă și că mass-media se află în afara cenzurii și a controlului guvernamental.” Societatea civilă central-europeană prin agregarea intereselor și opiniilor civice se configurează ca u mecanism de dezvoltare a „abilităților civice prin participare în organizații voluntare și prin reprezentare la nivelul procesului decizional.” Societatea civilă s-a configurat ca un partener de dialog in construcția democrației central-europene asumând acel rol de negociere politică și ulterior de catalizare a întregii arhitecturi democratice. Astfel, în concordanță cu politicile desfășurate în spațiul comunitar observăm că nodul gordian în jurul căreia s-a cristalizat construcția statală post-comunistă a fost dat de implementarea unui model participativ al societății civile, ce a determinat-o pe aceasta să participe la procesul decizional și să reducă deficitul democratic, conferind legitimitate întregului proces democratic de luare a deciziilor.

Pledăm, în cadrul analizei realizate, pentru succesul proceselor de consolidare democratică catalizate de societatea civilă, plasând mecanismele civice, de reacție sau opoziție în raport cu structurile executive, în cadrul modelului natural de geneză și cristalizare a practicilor democratice. Societatea civilă, pe lângă rolul de creator de morală socială și de stimulare a activismului civic, a contribuit, pentru statele analizate, la diseminarea valorilor educațional-civice, la întărirea suveranității statale și la facilitarea proceselor de integrare în structuri trans-naționale. În acest sens, integrarea în spațiul comunitar al Poloniei, Cehiei și Slovaciei, a presupus un grad ridicat de „civilitate” , cristalizat grație unei societăți civile stabile și emergente.

IV. Consildarea democratică de tip centripet. Repere și prescripții pentru Europa Estică

IV.1. Transparență instituțională și inginerie politică în consolidarea democrațiilor est-europene

Dacă primul model de consolidare democratică s-a centrat pe o viziune centralistă a societății civile, de la aceasta pornind varii influențe spre elementele periferice ale sistemului politic, prezenta radiografie a consolidării democrației est europene are în vedere sublinierea rolului jucat de instituțiile politice în evoluția societăților post-comuniste. Preocuparea pentru dimensiunea instituțională a vieții politice transpare încă de la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al XX-lea, odată cu trecerea paradigmatică de la nivel funcționalist la nivel instituționalist. Deși paradigma instituțională a polarizat gândirea politologică de la începutul secolului trecut, înrâurind elementele dreptului constituțional cu cele ale sistemului politic propriu-zis, perioada interbelică cu accentul pus pe individ și pe psihologia acestuia, a plasat într-un con de umbră preocupările asupra construcției instituționale a statului de drept. „Dacă construcția și funcționarea instituțiilor politice erau esențiale în tradiția clasică a teoriei politice, ele s-au evaporat în mare parte în perioada postbelică a științei politice comportamentalistă și centrată pe teoria grupurilor…tendința de a reduce explicarea proceselor politice la variabile sociale, economice sau culturale conferă puțină importanță(sau nici o importanță) formelor instituționale și organizaționale ale vieții politice.”

Sfârșitul anilor’70 repune în contextul paradigmatic al științei politice abordarea neo-instituționalistă, ca demers hibrid între o perspectivă instituționalistă și una de tip developmentalist. Tendința neo-instituționalistă rezidă în capabilitatea atât teoretică cât și empirică de a modela realități instituționale și sociale dinamice, printr-o corelație a progresului instituțional cu rata de dezvoltare și modernizare politică. Capacitatea de a modela dinamica instituțională are la bază finalitățile procesului instituțional în facilitarea evoluției sau homeostaziei sistemelor politice. „Dacă instituțiile, organizațiile și grupurile – pe scurt, structurile – sunt componentele care modelează sistemele politice, este nevoie să descriem aceste componente tocmai pentru a obține o imagine detaliată a fiecărui sistem politic. Pentru a face acest lucru trebuie să avem informații despre organizarea lor internă; dar poate mai important, pentru a obține o imagine de ansamblu, este să știm ce realizează aceste instituții sau grupuri: acest aspect constituie legătura lor cu sistemul politic” stabilizarea democrațiilor occidentale a presupus dezvoltarea instituțiilor stabile.

În genere crearea practicilor economice capitaliste a coincis cu cristalizarea unor instituții politice durabile menite să faciliteze materializarea principiilor democrațiilor liberale. „Problema care a stat în centrul agendei politice odată cu prăbușirea regimurilor dictatoriale este aceea dacă instituțiile vor fi suficient de deschise, și dacă în mod limitat contestațiile vor fi acceptate de către forțele politice relevante. Și, imediat referitor la aceste instituții în vigoare apare întrebarea dacă ele vor reliefa un tip de conformitate aproape spontană; adică dacă vor dori să devină subiectul unei competiții incerte…sau dacă vor polariza forțele politice relevante în calitate de participanți.”

Dacă la nivelul cercetării din științele exacte cercetătorul este interesat de o analiză micro structurală, pentru a putea observa în detaliu elementele realității fizice, la nivelul sistemului politic efortul de comprehensiune al realității tinde să se plieze pe dimensiunea material-observabilă a realității: instituțiile politice. „Mai întâi, există cu adevărat un cadru general; el este furnizat de conceptul de sistem politic[…]Apoi, elementele cheie din cadrul sistemului politic sunt: structurile, grupurile sau organizațiile. Ele modelează comportamentul agenților care operează în aceste structuri, facilitând în general procesul de luare a deciziilor. În timp ce instituțiile sunt elementele cheie din cadrul sistemului politic activitățile lor concrete nu pot fi cu adevărat măsurate, în ciuda eforturilor făcute de funcționaliști în această direcție.”

Interesul teoretic pentru transparență și dezvoltare instituțională apare pe fundalul teoriilor lansate de Bendix(1977), Lipset și Rokkan(1967), Ridley(1975), Hall și Shepsle(1986), care sunt preocupați de o explicație sociologică a modului în care operează instituțiile politice în sfera realității concrete. Odată cu ultimul deceniu al secolului trecut perspectiva instituționalistă este repoziționată în centrul analizelor politologice, mai puțin ca dimensiune structurală, și, mai mult ca manieră de a produce externalități democratice prin intermediul politicilor publice. În acest sens Steinmo și Thelen(1992) pledează pentru un mecanism corelativ al dezvoltării instituționale cu strategiile particulare ale actorilor politici. În acest context autorii vizează o analiză a gradului de legitimitate a actorilor politici precum și natura informațiilor pe care le primesc respectivii actori politici pe filieră instituțională.

Direcțiile actuale din sfera paradigmei neo-instituționaliste încearcă să coreleze fundamentul instituțional de dezvoltarea capitalului social. Reiterat atât pentru contribuțiile sale în sfera modelului centrifug de democratizare cât și pentru analizele neo-instituționale pe care le-a realizat, Robert Putnam a realizat o analiză a evoluției instituțiilor publice prin prisma performanței sociale derivată din formularea politicilor publice, din stabilirea agendei politice și din modul de implementare a respectivelor politici. „Eficiența unei instituții depinde în primul rând de cât de bine își conduce afacerile interne. Astfel, putem măsura, de exemplu, stabilitatea aparatului de decizie al unei instituții, eficacitatea procesului bugetar sau eficiența sistemului de informare al conducerii. Aceste măsuri se referă, în esență, la următoarea întrebare: indiferent cu ce se ocupă o instituție, își conduce ea operațiunile interne uniform și prompt?”. Observăm astfel ca preocupare a analizei politice cercetarea gradului de eficiență, eficacitate și performanță a sistemului instituțional.

Din punct de vedere homeostazic observăm o direcție semnificativă dezvoltată încă din anii’80 în sfera radiografiilor instituționale. Krasner, Shepsle, Goodin, au fost interesați să observe în ce măsură este conservat echilibrul instituțional în măsura în care o serie de forțe sociale au un efect de magnetizare asupra instituțiilor politice. Înțelegerea mecanismelor de schimbare instituțională precum și a relației dintre instituțiile politice și celelalte structuri componente ale sistemului politic reprezintă o preocupare fundamentală pentru cercetătorul politic, care trebuie să identifice și, eventual, să ierarhizeze instituțiile politice în funcție de impactul pe care îl joacă la nivelul sistemului politic în general. Cum ar trebui construite instituțiile politice astfel încât ele să corespundă ordinii democratice a reprezentat principala preocupare a operei lui Stepan, Lijphart, care a propus modelul democrației consociaționale pentru a evita dezechilibrele dintre actori politici, respectiv instituții politice sau Elster, care a realizat un model cultural al schimbărilor instituționale în funcție de gradul de cogniție socială de care dispunem la acel moment. Din acest punct de vedere teza lui Jon Elster tinde să se plieze pe un discurs normativ, desprins din filosofia lui John Rawls, în care dimensiunea normativ morală are un rol crucial în procesul de schimbare și homeostazie instituțională. Pe lângă abordările teoretice ale designului instituțional putem sesiza și o serie de implicații logico-metodologice pentru cadrul epistemic al științei politice. Pornind de la acest deziderat, dezvoltarea teoriei alegerii raționale sau a teoriei jocurilor sau chiar a teoriei grafurilor au impus o nouă manieră de radiografie și explicare a dinamicii instituționale. Toate aceste demersuri ar trebui să echilibreze discursul normativ prin formularea de prescripții asupra modului de evoluție a vieții sociale. La începutul anilor’90, Jane Mansbridge se întreba, mai mult sau mai puțin retoric, dacă „putem concepe instituții pentru a încuraja motivații despre care, pe baze normative, credem fie că sunt bune în sine, fie că vor duce la rezultate bune și juste?” .

În încercarea de a răspunde acestei provocări normative putem sesiza o serie de limite impuse de ingineria politică aplicată în proiectarea cadrului instituțional eficient. Limitele acestei inginerii vin, în mod direct din încorsetările pe care le are cunoașterea de ordin tehnic în arealul vieții politice. Un răspuns optimist la această problemă tinde să fie derivat din lucrarea lui Giovanni Sartori, care pledează pentru o perspectivă instituțional-centrică a ordinii politice. „Bentham afirma că cele două mari motoare (engines) ale realității sunt sancțiunea și recompensa. Și, cu siguranță, <<inginerie>> (engineering) derivă de la engine. Alăturând metafora etimologiei, am ajuns la <<inginerie constituțională>> pentru a reda, în primul rând, ideea conform căreia constituțiile se aseamănă cu mașinile sau cu mecanismele care trebuie <<să funcționeze>> și care trebuie să oarecare rezultate; și, în al doilea rând, pentru că este puțin probabil ca întotdeauna constituțiile să funcționeze normal(cum ar trebui) fără a folosi <<motoarele>> lui Bentham, adică pedepsele și recompensă”.

Ideea de inginerie politică aplicată în acest eșafodaj instituțional poate avea o sumă de implicații pozitive, derivate din posibilitatea unei proiecții funcționale a cadrului instituțional, dar și o serie de vulnerabilități, generate de imposibilitatea aplicării stereotipe, în contexte eterogene, a unui prototip instituțional sau constituțional. Modelul care se configurează, pornind de la cea de-a doua perspectivă, nu poate fi decât un model de inginerie experimentală ce ar putea produce numeroase disfuncții în organizarea instituțiilor democratice.

Proiecția cadrului instituțional printr-un mecanism ingineresc nu are sustenabilitate practică în condițiile în care entitățile politice sunt caracterizate de diferențe de ordin cultural, etnic, social, istoric, etc. În acest context, realizând un paralelism cu ingineria constituțională putem sesiza faptul că nu există un rețetar unic care să producă același rezultat, indiferent de contextul în care este aplicat. În acest sens putem face distincția operațională între „vechiul constituționalism” și „noul constituționalism” cu scopul de a observa modul în care operează cadrul constituțional și instituțional la nivelul statelor democratice. La nivelul teoriei politice „vechiul constituționalism” a primit o serie de critici ce vizează formalismul rigid și tentația mecanicistă, inginerească, de a fi aplicabil în orice context politic. Din punct de vedere a realității politice s-a putut observa și demonstra statistic faptul că statele care au aplicat prescripțiile formale ale demersului ingineresc au generat în practică o serie de instituții monolitice, cu un exces birocratic, și cu potențialitatea de a degenera în regimuri cu caracter autoritar. „Eșecul acestor constituții face vizibil faptul că democrația se bazează din ce în ce mai mult pe un design constituțional, indiferent cât de bun este acesta la nivel normativ. În consecință atunci când, în ultimul sfert de veac al secolului al XX-lea, am avut un interes de revizuire constituțională, acesta a mers dincolo de <<vechiul instituționalism>> și descriptivism al studiilor juridice.. noua paradigmă constituțională, cristalizată în urma valului de democratizare din ultimele două decenii, deschisă și în egală măsură provocată de tendințele globaliste și-a centrat discursul pe trei direcții fundamentale: i) protecția drepturilor cetățeanului; ii) crearea unei balanțe vizibile în raport cu puterea guvernamentală și iii) proiectarea unui design constituțional flexibil, adaptabil în funcție de particularitățile sociale, istorice sau economice ale statelor.

Noile direcții constituționale au anunțat, încă din formularea normativă a principiilor democratice, și o mutație la nivelul concepției și conceperii eșafodajului instituțional. Din acest punct de vedere atributele de „vechi și nou”, pot fi aplicate, fără rezerve, și mutațiilor din sfera instituțională. „Noul instituționalism nu este atât o teorie cât mai degrabă un demers general centrat pe organizații, structuri, instituții de guvernământ și politici. Sunt câteva variații pe tema generală, dar există un argument comun care subliniază că: i) instituțiile sunt cadrele generale prin care individul reușește să acționeze. Instituțiile politice nu doar constrâng indivizii în acțiunea lor cât mai degrabă în ceea ce ar putea ei să facă. Așa cum am observat, actorii dintr-un sistem au tendința de a prelua structura de bază și regulile garantate pentru a-și organiza, în acord cu acestea, comportamentele; ii) instituțiile sunt produsul luptelor din trecutul politic în care câștigătorii și-au creat forme particulare de organizare ce lucrează doar în interes propriu, deși este posibil ca aceștia să nu fie conștienți de acest fapt. Constituțiile sunt personificări ale rezultatelor luptelor politice din trecut privind modul în care poate fi jucat jocul politic, și mai ales de către cine; iii) instituțiile au un grad ridicat de inerție în construcția lor proprie. Odată stabilite, acestea tind să persiste, chiar dacă circumstanțele le cer schimbarea, iar uneori ele sunt atât de bine înrădăcinate, încât este dificil să se producă vreo modificare” .

Pornind de la principalele prescripții formulate de noua teorie instituționalistă, putem observa importanța flexibilizării normelor și principiilor juridice de construcție a cadrelor constituționale și instituționale. Astfel instituțiile pot fi privite ca actori independenți, rezultante ale clivajelor sau conflictelor societale, capabili să răspundă unui set coerent de nevoi sau cerințe venite din mediul ambiant. Așadar, instituțiile politice reprezintă, într-o viziune sistemică, interfața dintre actorii politici și cetățeni. Dacă ne plasăm în sfera reflecțiilor liberale instituțiile politice sunt produsul unei spontaneități sociale, izvorâtă din raportul cerere socială – ofertă socială. Rolul acestora este acela de a regla cele două aspecte ale comportamentului social, prin facilitarea accesului mediat la resurse materiale sau simbolice. Dacă privim dintr-o perspectivă structuralistă, instituțiile politice devin un simplu mecanism politic prin care este perpetuată o anumită practică de guvernare. Cadrul referențial pentru care pledăm în construcția instituțională a statelor democratice este acela al unei sfere instituționale reglatoare a raporturilor dintre nevoi și oferte sociale. În acest context, în consonanță cu filosofia lui Friedrich A. Hayek „nu avem intenția să facem însă un fetiș din democrație. Se prea poate să fie adevărat că generația noastră vorbește și meditează prea mult asupra democrației și prea puțin la valorile pe care le slujește. Nu se poate afirma despre democrație, așa cum Lord Acton a spus, pe bună dreptate, despre libertate, că ea este: <<nu un mijloc pentru atingerea unui țel politic mai înalt; ea este în sine cel mai înalt scop politic. Nu de dragul unei bune administrări publice este nevoie de ea, ci pentru a beneficia de siguranță în urmărirea celor mai elevate obiective ale societății civile și ale vieții private>>. Democrația este în esența ei un mijloc, un mecanism utilitar pentru salvarea păcii interne și a libertății individuale.”

Instituțiile politice în arhitectura democrației trebuie să funcționeze după acel principiu al gestionării optime a resurselor în vederea optimizării proceselor sociale, normând și normalizând relațiile dintre cetățeni, respectiv dintre cetățeni și structurile de conducere. Ceea ce s-a putut observa în construcția instituțională a democrațiilor fragile a fost tocmai faptul că aceste construcții instituționale au fost caracterizate de un grad ridicat de inerție politică. Acest lucru se datorează pe de o parte ecuației bazată pe joncțiunea interese politice – identități cvasi-democratice și, pe de altă parte, unui gradualism al schimbărilor în care nota dominantă este dată de recurența practicilor autoritare sau hiper-birocratice. Privite în ansamblu ca interrelaționare a intereselor și identităților instituțiile politice, se autonomizează în raport cu societatea civilă, având tendința de a deveni structuri monolitice cu potențiale reziduuri inerțiale. Cu cât gradul de transparență instituțională este mai ridicat cu atât se poate facilita intersecția dintre interese civice și identități democratice. De cele mai multe ori ciocnirea intereselor și identităților se realizează în planul construcției instituționale, fapt ce poate genera atât o fragilizare mecanică a sistemului politic, cât și un potențial blocaj al procesului decizional. „Grupurile de interese sau grupurile identitare realizează că instituțiile le influențează rezultatele în lupta lor pentru dezvoltare și de aceea caută să mențină sau să schimbe instituții pentru a câștiga puterea politică necesară satisfacerii propriilor interese sau identități.” Deși numeroși adepți ai dezvoltării târzii ai statelor au pledat pentru o construcție instituțională solidă și un edificiu statal puternic, ca premise ale creșterii economice, în practică se poate observa faptul că angrenajul instituțional inflexibil, nu conduce în mod direct la practici și atitudini democratice.

Produs al modernității politice, instituțiile politice au generat la nivelul evoluției sistemului de state patru tipuri de modele democratice: i) „early developers”(Marea Britanie și Franța); ii) „middle developers”(Germania și Japonia); iii) „late developers”(Rusia și China); iv) „experimental developers”(Mexic, India, Iran, Africa de Sud). Pornind de la această tipologie a evoluției sistemului de state putem sublinia rolul fundamental jucat de agenții instituționali în diseminarea și prezervarea ordinii democratice.

Una dintre tendințele actuale din analiza instituționalismului reliefează un nou cadru de analiză, extrapolat din sfera managementului economic: care plasează instituțiile în ecuația principal – agent. „Astfel vedem că instituțiile politice sunt construite și utilizate pentru contribuția lor în structurarea interacțiunii dintre politicieni și populație. Aceste instituții ce promovează domnia legii sunt în mod special interesate de principal […]trimițând semnale clare asupra a ceea ce doresc ca agenții să le realizeze”. Cadrul analitic al teoriei principal-agent derivă din sfera sectorului economic și privește modalitatea complexă a interacțiunilor dintre cetățeni, în calitate de beneficiari sau principal și suma actorilor politici atât instituționali cât și non-instituționali capabili să furnizeze o sumă de servicii nevoilor manifestate în spațiul public. Ceea ce caracterizează această provocare teoretică pentru analiza designului instituțional în contextul democrațiilor stabile este tocmai apelul la metode formale, matematice cu implicații în capitole de teoria jocurilor. În acest context spațiul public devine spațiul jocurilor de n actori, iar strategia de analiză a eficienței jocului este cea a regulii min – max. Aplicarea teoriei principal – agent în modelarea democrațiilor, atât fragile cât și stabile este caracterizată de izomorfism la nivelul a două segmente. „În primul rând teoria vizează relația dintre electori și guvernanți în spațiul electoral iar în al doilea rând putem vorbi de legătura dintre structurile guvernamentale și cadrul instituțional sau al organizațiilor cu caracter public”. Teoria principal – agent conferă instituțiilor rolul de interfață prin intermediul căreia cererile publicului pot fi soluționate de către diferiții agenți politici. Instituțiile politice devin obiecte de interes pentru cercetătorul politic în măsura în care se poate estima atât valoarea intrinsecă cât și efectele pozitive pe care le propagă la nivel societal. „Cadrul de analiză principal – agent ne oferă o teorie a impactului pe care îl au instituțiile și cum pot fi ele interpretate într-o manieră semnificativă.” Această teorie presupune în fond o perspectivă de natură contractuală în virtutea căreia actorii politici sau instituțiile politice sunt legitimate de cetățeni pentru satisfacerea cerințelor colective.

Din punct de vedere empiric imagini fractale ale teoriei principal – agent putem întâlni în cadrul democrației liberale, a celei consociaționale sau chiar în cadrul celor federative. La nivelul democrației consociaționale teoria funcționează în virtutea acordului sau colaborării dintre interese sau actori politici eterogeni, care pentru o perioadă relativ limitată de timp sunt dispuși să coopereze pentru atingerea unui nivel de dezvoltare comunitară. Democrația federală, grație descentralizării, facilitează același acord colaborativ între principal și agent pe două planuri: i) planul regional/local, al interacțiunii dintre cetățeni cu structurile instituționale sau actorii locali ; ii) interacțiunea cu angrenajul instituțional de la nivel central.

Consolidarea instituțională, și, implicit, consolidarea democratică, prin prisma raportului dintre cetățeni și actorii politici a cunoscut două faze semnificative. În primul rând putem nuanța importanța dezvoltării instituționale prin prisma stabilității statale și a performanței politice, model specific construcției statelor moderne și a democrațiilor vestice. Cel de-al doilea model instituțional implică un tip de „scleroză instituțională” generată dintr-o lipsă de atitudine în construcția instituțională. Acest mecanism de „scleroză instituțională” ar putea polariza acțiuni interesate ale diverselor grupuri sociale care conduc, în ultimă instanță, la diminuarea performanței și randamentului sistemului social și a celui economic. acest model de dezvoltare instituțională a avut o incidență destul de ridicată în sfera statelor din America Latină și este astăzi prezent, într-o manieră relativă, în construcția democrațiilor est – europene. În acest context putem creiona o legătură statistică între componentele societății civile și modelele de dezvoltare instituțională. Din analizele efectuate în dinamica democrațiilor estice putem observa că absența atitudinilor civice conduce la instituții politice „sclerotice”, incapabile să contureze politici publice eficiente. Dovezile statistice sunt demonstrate de legăturile liniare din România(r=0,918 și R2=0,84) și Bulgaria(r=1,00 și R2=1,00), care confirmă impactul perspectivei principal – agent în modelarea procesului de consolidare democratică. Societatea civilă, aflată la limita dintre deschidere democratică și autoritarism, specifică ambelor sisteme politice, a condus cu un nivel probabilistic destul de ridicat la cristalizarea unor instituții politice monolitice, rezidual birocratice, tarate de mecanisme coruptive. Dacă pentru cel de-al doilea model analitic din teoria principal – agent am reușit să confirmăm ipoteza dezechilibrelor instituționale prin filtrul atitudinilor civice cvasi-absente, reciproca ipotezei tinde să nu fie în mod direct confirmată. Deși, din punct de vedere al cunoașterii comune am putea trasa o legătură între participativul civic și dezvoltarea sistemului instituțional, la nivel corelațional ipoteza izomorfismului variabilelor este confirmată cu un nivel probabilistic extrem de scăzut. Singurele state unde putem observa o relație cvasi-liniară sunt Polonia(r=0,627, R2=0,393) și Ungaria(r=0,555, R2=0,308), dar cu valori ale ecuației de regresie plasate în sfera unor asocieri slab pozitive. Cehia și Slovacia infirmă ipoteza dezvoltării instituționale prin intermediul practicilor civice, modelul folosit fiind mai degrabă calchiat pe necesități socio-economice sau implicații ale actorilor politici.

Pe lângă aspectul ce ține de relația dintre cetățeni și actorii instituționali, prezentul demers își propune să reitereze și relația dintre ingineria instituțională și homeostazia sau entropia sistemelor politice democratice. În funcție de nivelul de structurare a puterii politice putem examina relația dintre dimensiunea politică, stabilitatea guvernării democratice și relevanța cadrului instituțional. Cercetările interprinse de Lijphart(1971) sau Collier(1993) secondate de rafinările metodologice ale lui Mair(1996), Shalev(1998), Beck și Katz(1995) sau Kittel(1999) au demonstrat prin metode formale faptul că reforma instituțională, în absența unei proiectări constituționale viabile nu conduce în mod direct la homeostazia sistemului democratic, generând un indice relativ crescut al entropiei sistemice. Ceea ce se poate observa la nivelul coeficientului β fie valori negative, β[-0,35;-0,20] pentru securitatea comunitară conferită de instituțiile publice, β[0,04;0,54] pentru politicile de stabilitate macroeconomică și β[-0,55;-0,18] pentru politicile de alocare a resurselor, de diminuare a cheltuielilor locale și de protejare a mediului înconjurător. Putem estima faptul că politicile publice și stabilitatea democratică a sistemelor politice analizate nu depinde în mod direct de procesul de construcție instituțională. Cu excepția variabilelor economice, unde întâlnim valori medii ale coeficientului de corelație, instituțiile politice nu conduc în mod evident spre practici democratice. În schimb dacă analiza instituțională este filtrată de o a treia variabilă precum tipurile de partide politice sau dinamica partidelor politice putem observa un indicator de corelație mediu pozitiv(r=0,53) fapt ce conturează ipoteza conform căreia stabilitatea democratică depinde de instituții politice doar în măsura în care instituțiile politice sunt produsul sau interfața prin prisma căruia operează la nivelul realității respectivele partide politice. „Teoria care privește impactul instituțiilor politice care explică diferite efecte ale sistemului guvernamental și a relației dintre guvernare și partide de opoziție, cu diferite forme de distribuție a puterii – atât în cadrul cât și în afara instituțiilor – este de asemenea inadecvată. Ea nu poate explica suficient stabilitatea empirică în raport cu efectele mixte ale instituțiilor politice, iar acest rezultat implică o nouă dezvoltare a teoriei sistem politic-sistem instituțional” .

Provocarea de a gândi și de a analiza lumea politică prin filtrul instituțiilor politice a legitimat modelele de construcție instituțională ale statelor aflate în tranziție. Michel Crozier(1970) considera faptul că pericolul social derivă din blocajul sau non-decizia instituțională. Spațiul politic german prin Schelski pleda pentru faptul că schimbarea se poate realiza doar prin intermediul instituțiilor. Cele două teorii venite din spațiul francez și german accentuează rolul instituțiilor în construcția și durabilitatea statală. „Noul val de studii instituționale din economie se dovedește a fi fertil și în știința politică, lărgind spectrul instituțiilor de la multitudinea de instituții cvasi-guvernamentale la bănci naționale sau instituții care administrează piața forței de muncă sau protecția mediului. Politicile comparate ca studiu al instituțiilor vor continua cu certitudine să se dezvolte în direcția studiilor politice și să includă un număr de actori sau grupuri mai degrabă decât să se recunoască în vechea școală instituționalistă, gândind într-o manieră destul de laxă în termenii unei teorii globale de tipul <<checks-and-balances>>. Neoinstituționalismul niciodată nu va reveni la vechiul instituționalism.” În acest sens provocarea venită din partea neoinstituționalismului este aceea de a „gândi instituțional” din partea filosofiei politice, de a înțelege ceea ce se dorește a însemna o instituție sau mai mult de atât de a realiza „o infuzie de valori” indiferent de instrumentarul metodologic sau de poziția paradigmatică, epistemologică de pe care ne poziționăm.

IV. 2. Cazuri exemplare de „democrație experimentală”: România și Bulgaria

Dacă statele din centrul Europei au avut ca drum minim al consolidării democratice societatea civilă, cu puternice implicații în stabilizarea sistemului de partide, a celui instituțional și a consolidării practicilor democratice, statele din estul Europei, cu excepția Ungariei se află, din punct de vedere procesual, la granița dintre tranziție democratică și consolidare democratică, fiind mai degrabă produsul unor dezvoltări de tip experimental, în care actorii politici prin instituții politice și strategii de inginerie socială au catalizat schimbarea de regim politic. Specificul consolidării democratice din cadrul primelor sisteme politice analizate este dat de o dinamică de tip centrifug, în care rolul fundamental îl are cetățeanul și societatea civilă. Practic asistăm la o mișcare aproape circulară, ce pornește din nucleul dur al sistemului politic și polarizează gradual periferia sistemică, inducând mișcări vectoriale pentru fiecare variabilă în parte. Din această perspectivă putem observa că sistemul politic funcționează aproape natural, similar democrației participative, ajungând, treptat, treptat să construiască sisteme instituționale, o clasă politică eficientă și o serie de reforme structurale ce au condus spre libertatea pieței și bunăstare individuală.

La nivelul modelului centrifug asociat Poloniei, Cehiei și Slovaciei, putem observa din grafurile de mai jos modul în care societatea civilă a reușit să polarizeze periferia și infrastructura specifică sistemului politic, generând, o mișcare echilibrată, cu momente inerțiale minime.

Fig.nr.50: Model centrifug de consolidare democratică: Cehia

Realizând o analiză succintă a modelelor cantitative propuse pentru consolidarea democratică de tip centrifug se pot identifica o serie de relații matematice între variabilele centrale și cele periferice ale sistemului politic. Pornind de la rezultatele sintetizate în tabelul nr. 4 estimăm că modelul centrifug de consolidare democratică a avut cel mai mare impact asupra democrației poloneze, și cu ponderi, cvasi-identice, de intensități medii asupra arhitecturii democratice cehe și slovace:

Tabelul nr.6: Indicatori de corelație pentru modelul centrifug de consolidare democratică

În conformitate cu datele sintetizate în matricea de mai sus, ne-am focalizat analiza asupra estimării spațiului vectorial K al vectorilor asociați celor nouă variabile din cadrul unităților supuse analizei, pentru a putea observa în ce măsură modelul centrifug, bazat pe societatea civilă, explică în cele trei state dezvoltarea practicilor democratice. În acest cadru am realizat o estimare a momentelor de inerție vectorială, ce fac dificilă dinamica sistemului politic în întregul său. Pentru facilitarea înțelegerii demersului analitic vom preciza etapele algebrice necesare pentru confirmarea relațiilor dintre variabile:

Fie E= { x,y,z…} și f – o aplicație astfel încât pentru , iar

z= x + y

Fie și g- o regulă ce face ca fiecărui elementsă-i corespundă , astfel încât:

u= x

Mulțimea E împreună cu cele două operații este un spațiu vectorial real dacă aceste operații satisfac următoarele axiome:

1) Pentru

x+y = y+x ( comutativitate)

x+( y+z) = ( y+x) + z ( asociativitate)

2) Pentru , x + 0= x

3) Pentru , , astfel încât x+y=0

4) Pentru , 1* x = x

5) Pentru x1, x2 din E și numerele reale c1, c2, c1(x1+x2) = c1x1+c1x2, iar (c1+c2)x1 = c1x1 + c2x1 și c1(c2x1) = (c1c2)x1.

Pentru ansamblul matricelor sau spațiilor liniare de tipul n*n, vom defini determinantul matricei A, notat det (A)

|A| = , unde , reprezintă ansamblul permutărilor de la 1 la n.

La nivelul analizei vectoriale, pornind de la proiecția lui Xi pe axa ce are ca vector director un vector U, putem estima inerția vectorială în funcție de norma vectorului, estimând astfel valorile proprii totale ale respectivului vector:

Inxi = , unde 2, reprezintă norma vectorului și

2 =

Pentru matricea coeficienților de corelație a celor trei sisteme politice circumscrise dinamicii centrifuge valoarea coeficientului mediu de corelație este de 0,60, cu ponderi peste medie în spațiul politic polonez și slovac, ca etalon al implicării societății civile în construcția statului democratic. În urma calculelor efectuate valoarea spațiului vectorial format din respectivele variabile estimată prin intermediul determinatului este apropiată cantitativ de valoarea medie a coeficienților liniari de corelație. În acest context, det(A) = 0,489, fapt ce ilustrează o corelație de intensitate medie spre ridicată între centrul sistemului format din acțiunile libere ale societății civile și periferia sistemică, formată din întregul angrenaj instituțional, electoral, juridic și economic. Legături funcționale în cadrul sistemelor analizate există între societatea civilă și cadrul juridic, independența mass-media, reformă instituțională și consolidare democratică, fapt ce argumentează importanța dinamicii sistemice până la ultima unitate ireductibilă: cetățeanul și acțiunea civică. Legături stocastice, care se prezintă, din punct de vedere grafic în forme de elipsă, întâlnim la nivelul variabilelor ce țin de ingineria electorală și de politiile publice de creștere sau stabilitate economică. În mod cauzal, modelul centrifug este departe de a aduce succesul reformei economice, însă este relevant pentru crearea unui cadru juridic eficient, a unui mecanism mediatic transparent și a unui model de conduită social-politică bazat pe activism și participativism, în toate segmentele vieții sociale.

Tabelul nr. 7: Valori vectoriale proprii și inerții în dinamica centrifugă

Din analiza datelor, putem observa că variabilele: Sistem de partide și Transparență Instituțională explică punctele care determină, la nivelul dinamicii centrifuge, momente de inerție sistemică. În acest context, actorii politici colectivi, cu toate încercările de reformare a clasei politice prin mecanisme legislative prohibitive, posedă un risc probabilistic mediu de a avea comportamente reziduale din regimul anterior, sau de a tempera evoluția și dinamica propriu-zisă a sistemului politic. Pe lângă actorii politici colectivi, observăm că și la nivelul transparenței și reformei instituționale asistăm la momente reziduale sau inerțiale, cu posibilitatea de reproducere a vechilor structuri instituționale, dacă nu într-o manieră formală, cu certitudine într-o manieră procedurală.

Cel de-al doilea model analitic pe care îl propunem pentru explicarea proceselor de consolidare democratică din Europa estică vizează o dinamică de tip centripet, cu mecanisme reziduale puternice și o continuitate, încă vizibilă, a practicilor post-comuniste. Mișcarea de tip centripet, antinomică în raport cu centrifugarea specifică democrațiilor occidentale, presupune încercarea de a polariza centrul prin imprimarea unor momente cinetice elementelor periferice.

Definită sistematic, mișcarea centripetă presupune „acea forță direcționată spre centru unei curbe atunci când obiectul se află în mișcare. Forța este necesară pentru a putea imprima mișcare la nivelul unei suprafețe curbe. Avem această forță numită centripetă(căutarea centrului). Aceasta nu este un nou tip de forță, dar este numele pe care îl dăm unei forțe nete dacă respectiva forță determină un obiect să se miște la nivelul unei suprafețe curbe.” Ceea ce am putea observa la nivelul statelor din estul Europei este faptul că dinamica democrației depinde în continuare de o mișcare de o „accelerare de tip centripet” în care sunt implicați atât actorii politici, la modul cel mai general posibil, cât și instituțiile politice. Dacă în statele analizate anterior observăm că democrația îndeplinește regulile formal-procedurale de funcționalitate, în statele estice analizele cantitative efectuate la nivelul grafurilor ne vor conduce spre condițiile elementare(minimale) pentru depășirea fazei tranziționale și începerea celei de-a doua faze a schimbării de regim: faza de consolidare și securizare a democrației.

În urma analizelor drumurilor minime necesare dinamicii democrației în state precum România, Bulgaria, și, parțial Ungaria constatăm incidența variabilelor X1(stabilitatea sistemului de partide) pentru România, X3(transparența instituțiilor politice) pentru Bulgaria și X2(proces electoral) pentru Ungaria. În condițiile în care cele trei variabile sunt exogene fenomenului, dar contribuie la stabilitatea lui, putem plasa respectivele procese în cadrul unui model de tip centripet, ce are ca notă dominantă polarizarea centrului, respectiv a societății civile, cetățeanului și democrației, prin intermediul actorilor politici și a instituțiilor politice. Pentru România și Bulgaria drumurile minime pot fi interpretate ca elemente sau condiții elementare, sine qua non a realizării democrației în timp ce pentru Ungaria procesul electoral a reprezentat doar una dintre posibilitățile de construcție a statului democratic la începutul anilor 1990. Astfel putem asocia modelul centripet de consolidare democratică cu un model de tip exogen, în care democrația nu este rezultatul acțiunii civice colective, ci produsul unor strategii de inginerie politică derivate din cadrul preferințelor sau intereselor actorilor politici. În figura de mai jos redăm modelul de tip centripet de democratizare pentru cele trei state supuse analizei, la nivelul căruia am plasat și indicii de corelație statistică între variabilele ce reprezintă drumul minim și procesul de consolidare și de securizare democratică.

Pornind de la aceste premise cele două sisteme politice sunt plasate la granița dintre post-comunism și democrație, cu posibilități de recurență a practicilor de natură autoritară sau birocratică. Dezvoltarea democratică „cuprinde și o a doua categorie de cazuri, cu anomalii față de modelul general subliniat, o categorie care include România și Bulgaria, două state ce au început tranziția de la comunism cu lideri foarte puternici ai regimului anterior. În România mobilizarea societală anticomunistă a eliminat vechiul regim, dar nu a urmat următorul pas al umplerii vidului cu noi lideri sociali sau organizații.” Anul 1989 nu a presupus un compromis sau o negociere a elitei politice ci o perpetuare a practicilor societale deja implementate prin intermediul unor lideri politici de factură post-comunistă. Frontul Salvării Naționale ce părea să umple vidul de putere al anului 1990 nu a fost altceva decât un mecanism de reorganizare a Partidului Comunist, într-o etapă deschisă, dar cu caracter post-sultanic. Până în anul 1996 România a perpetuat aceeași lideri comuniști în structurile de conducere, fapt ce a îngreunat realizarea reformelor economice și reconstrucția statului de drept. Același arhetip strategic a fost folosit și în Bulgaria, unde schimbarea de regim a implicat o continuare a practicilor comuniste de către noua elită politică, desprinsă din cadrul Partidului Comunist Bulgar. „La începutul anilor 1990 perspectivele asupra democrației din Bulgaria și România erau sumbre. Astăzi, la un deceniu mai târziu, acestea au făcut progrese în vederea consolidării democrației liberale.” Absența unor partide politice de opoziție sau a organizațiilor cu caracter nonguvernamental a determinat un proces de înlocuire(replacement) a elitei politice. Dorința de schimbare politică, asociată cu absența unei elite opozabile regimului, precum și prevalența unor lideri cu origini în vechiul regim a făcut posibilă înlocuirea vechii nomenclaturi de către o nouă clasă politică desprinsă din contextul acesteia. Crearea unui mecanism de tip semi-prezidențial, ca reminiscență a regimului autoritar a fost încă de la începutul construcției instituționale un mecanism hibrid și parțial funcțional. În acest sens „relația premier-președinte nu a funcționat în sistemul nostru politic decât atunci când am avut guverne prezidențiale, cu premieri resemnați să joace acest rol, cum au fost Nicolae Văcăroiu, și, în aproape de sfârșit, Victor Ciorbea.” În acest sens legătura dintre semi-prezidențialism și democrațiile fragile a fost sesizată de José Antonio Cheibub, care a demonstrat statistic riscurile regimurilor semi-prezidențiale de a reveni la regimuri cu caracter autoritar. Putem vorbi, așadar, de o dinamică în sens invers sau, de un circuit hamiltonian, la nivelul grafului care descrie dinamica, făcând imposibilă evoluția sistemului prin stări elementare sau critice. Pentru a evita un mecanism ciclic al dinamicii sistemice, pe lângă compromisul elitei politice, vitală pentru democrație rămâne posibilitatea de a contesta. „Contestațiile apar atunci când există opoziție și există șanse ca cineva să câștige demnități publice ca urmare a alegerilor. Acest lucru presupune trei caracteristici: i) incertitudine ex ante – rezultatul alegerilor trebuie să fie necunoscut înainte ca acestea să aibă loc; ii) ireversibilitate ex post – câștigătorul trebuie să fie persoana care a obținut de drept respectiva funcție publică; iii) repetabilitatea – alegerile care îndeplinesc primele două criterii trebuie să se desfășoare la intervale regulate și cunoscute de timp.” Referitor la riscurile regimurilor semi-prezidențiale, Cheibub a observat faptul că, în democrațiile fragile ale Americii Latine recurența practicilor nedemocratice este mai ridicată decât în regimurile de tip parlamentar, însă inferioară, din punct de vedere statistic regimurilor de tip prezidențiale. Deși analiza statistică realizată de Cheibub folosește la nivelul ecuațiilor de regresie valori și probabilități subunitare, analiza devine pertinentă prin multitudinea variabilelor utilizate și prin densitatea seriei longitudinale de analiză a datelor.

Deși România a făcut unele reforme structurale încă din 1995 pentru susținerea practicilor democratice și a privatizării economice, în realitate sistemul politic românesc este creditat cu un nivel foarte scăzut de încredere socială.

Radiografia sistemului politic românesc poate fi realizată în limita teoriei „power sharing” propusă de către Arend Lijphart. Ceea ce înțelege autorul prin acest concept este „un model de democrație, sinonim pentru democrația consociațională”. Ceea ce ar trebui să caracterizeze debutul tranziției democratice și chiar procesul de consolidare a acesteia ar trebui să fie consensul legal între elitele politice. În condițiile în care regimul lui Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit, în cadrul aceluiași efect de domino ce a caracterizat întreaga Europă Centrală și de Est, revigorarea practicilor autoritare apare drept imposibilă. În aceste condiții, cel puțin din punct de vedere teoretic putem să ne imaginăm constructe sociale instabile, cu o tranziție experimentată, dar cu riscuri semnificative de transformare într-un tip de post-totalitarism „înghețat”. Deși voința civică a existat într-o primă fază a prăbușirii comunismului românesc, consolidarea unui regim politic concurențial este una inerțială îngreunată de sistemul de partide și de clasa politică. Din acest considerent pledăm pentru faptul că restructurarea clasei politice, atât în maniera actorilor individuali, cât și în maniera actorilor colectivi reprezintă condiția de bază (drumul minim) pentru animarea spiritului și practicilor democratice. Din acest punct de vedere faza de input democratic (democrația la intrare) trebuie să presupună stabilizarea clasei politice și compromisul elitelor pentru guvernare. Guillermo O’Donnell și Philippe Schmitter postulau faptul că debutul democratizării trebuie să coincidă cu apartenența cetățenilor la comunitate, și, mai mult decât atât, crearea spiritului civic și a identităților de ordin democratic. Crearea spiritului și identităților civice presupune recunoașterea drepturilor civile sau politice de către sistemul de guvernare. Circumscrierea drepturilor politice în sfera libertăților civile conduce la recunoașterea politică a drepturilor de către regimul democratic. Odată creat cadrul necesar pentru cristalizarea drepturilor politice, și cristalizată apartenența la o comunitate, faza firească a democratizării este aceea de a realiza un compromis, eventual un consens între elitele politice ce doresc să acceadă în funcții publice. Printre condițiile minimale stabilite de designul constituțional în promovarea regimului democratic se numără: i) crearea cabinetelor guvernamentale stabile; ii) alegerea în funcții monocratice a liderului potrivit; iii) descentralizarea puterii politice; iv) stabilirea sistemului electoral și împărțirea puterii dincolo de structurile politice executive. Particularizând aceste aspecte asupra sistemului politic românesc putem observa că input-ul democratic a fost unul natural, venit din acțiune civică, însă etapele democratizării au fost epuizate rapid, într-o succesiune non-logică, printr-un amalgam infructuos de valori post-comuniste, cu lideri politici desprinși din facțiunile partinice ale vechiului regim, cu o cultură politică parohială și cu un set de reforme economice ce nu au condus în mod direct la liberalizarea pieței și la stabilitate macroeconomică. În condițiile în care comunismul românesc a fost puternic polarizat de monolitul sovietic, faza de debut a democrației s-a caracterizat printr-o personalizare a relațiilor dintre actorii politici și stat, creând imaginea unei cvasi-ierarhii personalizate, din care lipsesc posibilitățile de contestare a regimului politic, și chiar mai mult de opoziție civică în raport cu politicile publice formulate de către decidenții guvernamentali. Consolidarea democratică din România se caracterizează prin încercarea partidelor politice și a clasei politice de a se substitui, eventual de a controla societatea civilă și posibilitățile de contestare civică. pentru a crea un cadru general și sustenabil al consolidării democratice, clasa politică în întregul ei a trebui să accentueze rolul elitelor în arhitectura noii societăți democratice. În acest caz promovarea aceleiași elite postcomuniste atât politice cât și economice nu a făcut decât să înfrâneze procesul de reconstrucție statală. În condițiile în care în democrațiile vestice modelul de bază este al transferului de responsabilitate din sfera privată, individuală, spre instituții și partide politice, putem postula ideea că gestionarea treburilor publice și catalizarea reformei revine, într-o manieră tranzitivă, elitei politice, experților sau abordărilor de ordin tehnocrat. Pentru a promova un model centripet de dezvoltare democratică, trebuie să subliniem relevanța experților instituționali sau a perspectivelor tehnocrate, capabile să gestioneze „eșecurile” sistemului, propunând în practică „teoria unui capitalism managerial”.

Din punct de vedere al indicatorilor oferiți de The Economist, România este plasată pe locul 56 din totalul de 167 de state, cu un indicator mediu de dezvoltare de 6,60. Nodul central al analizelor politologice sau sociologice adresate democrației și consolidării acesteia este dat de stabilitatea instituțiilor politice și de eficiența funcțională a acestora. „Referindu-ne la stabilitate, întrebarea preliminară este: stabilitatea cui? O democrație stabilă ( adică stabilitatea regimului) este una, un guvern stabil este cu totul altceva. Și totuși, de multe ori transferăm scrisorile de acreditare ale democrației stabile asupra guvernului stabil, căzând astfel, într-o extrapolare nejustificată”. După cum putem observa, la nivelul teoriei politice se face distincția dintre o guvernare stabilă și un regim politic stabil. O guvernare poate să fie deseori una extrem de stabilă, dar lipsită de output-uri democratice pentru cetățenii săi, astfel încât, regimul în ansamblu, să nu poată fi definit ca unul democratic sau stabil. „Stabilitatea în cauză ține doar de durată; iar guvernele pot fi în același timp longevive și impotente: durata lor nu este în nici un caz un indicator, și nici măcar cauza eficienței sau eficacității. În cadrul sistemelor parlamentare care trebuie să formeze guverne de coaliție, guvernele își prelungesc existența nefăcând nimic […] Așadar problema nu ține de longevitate – de cât durează guvernele – ci de faptul dacă guvernelor le este dată capacitatea de a guverna. Guvernul stabil poate fi o condiție care facilitează, dar nu este cu siguranță o condiție suficientă a guvernului eficient”. Ceea ce se poate observa la nivelul alternanței în structurile guvernării pentru intervalul 1990-2008 este instabilitatea cabinetelor ministeriale asociată cu un scor relativ scăzut al performanței guvernamentale și evoluției democrației. Până în anul 2000, cele două configurații politice care au format guvernarea, FSN, ulterior PDSR pentru 1990-1992, 1992-1996 și respectiv CDR pentru perioada 1996-2000 au cunoscut perioada de fragilitate a cabinetului primului-ministru și incapacitatea de a formula politici coerente din punct de vedere democratic. În acest sens, la o analiză descriptivă a situației putem observa că rata de modificare a unei structuri de guvernare este de 1,66. Astfel, în medie, la aproximativ doi ani de la începutul perioadei de guvernare asistăm la schimbarea primului-ministru, sau chiar a întregului aparat ministerial. Deviația standard față de media acestor valori este de 1,21, fapt ce evidențiază o perioadă optimă de guvernare de 3 ani.

Din cadrul guvernării social-democrate, actorii politici Petre Roman și Teodor Stolojan au o perioadă de guvernare sub media mandatelor guvernamentale, de aproximativ un an calendaristic, în timp ce guvernarea Nicolae Văcăroiu, din punct de vedere formal, a fost singura care a menținut echilibrul la nivelul stabilității guvernamentale. Perioada de conducere a CDR oferă imaginea unui eșichier politic extrem de fragmentat, cu o succesiune de trei prim-miniștri. Perioada de relativă stabilizare a structurilor guvernamentale este perioada 1996-1998 reprezentată de guvernul Victor Ciorbea. Ultimii doi ani ai guvernării CDR plasează anual un nou cabinet ministerial, fapt ce reliefează o perioadă de puternică fragilizare a coaliției și a structurii guvernamentale. Dacă din punct de vedere descriptiv putem observa starea de fapt a României, din punct de vedere calitativ guvernarea Mugur Isărescu tinde să atingă toate obiectivele și activitățile necesare implementării reformei democratice și a politicilor de deschidere și destindere economică. Observația dedusă din configurația realității politice românești vizează eminamente modul de construcție a unei clase politice sustenabile și a unui univers de echilibru pentru guvernare și pentru actorii politici colectivi. În acest sens, putem observa că începutul perioadelor de tranziție democratică coincide cu o fragilizare și fragmentare excesivă a spațiului electoral și a structurilor executive sau de guvernare. Din punct de vedre la reformelor instituționale și al nivelului de corupție instituțională, putem sesiza un indice agregat ridicat, ce plasează construcția instituțională românească la granița dintre un sistem închis, cu predilecții ultra-birocratice, și un sistem semi-deschis, fundamentat pe valori civice și funcționalitate sistemică. Astfel, în faza de debut a democrației asistăm la un sistem instituțional caracterizat de „scleroză sistemică”, cu o valoare a indicelui asociat de 5,00. Conform taxonomiei indicatorilor realizată de Freedom House, sistemul instituțional românesc este unul total nedemocratic, generând un model democratic instabil, cu o societate civilă incapabilă să manifeste preferințe sau contestații politice. Din punct de vedere al tendinței centrale, transparența instituțională are valoarea medie 4,58, cu , fapt ce ilustrează inerția sistemică ridicată provocată de absența reformei instituționale și a clasei politice.

Conform datelor cantitative din fig.nr.26 și fig.nr.27, putem estima la nivel probabilistic, o probabilitate medie asociată atât regresului instituțional cât și evoluției instituționale. Astfel pentru valori sub medie ale indexului P(X) = 0,52, iar pentru valori superioare mediei P(X) = 0,48. Deși, la nivel cantitativ-descriptiv nivelul probabilităților este diseminat în ponderi egale, ne-am propus să estimăm și din punct de vedere analitic repartiția binomială a probabilității, pentru a putea observa starea de fapt a sistemului instituțional românesc.

Astfel, pornind de la:

și densitatea de probabilitate

, putem observa gradul de distribuție normală a valorilor associate variabilei transparență instituțională. În acest context, considerând variabila de analiză drept variabilă aleatoare vom avea:

cu următoarele proprietăți:

F este nedescrescătoare

F este continuă la stânga în orice punct X0

Putem estima pentru variabila supusă analizei următoarele valori:

, iar , , iar

În urma estimării cantitative a nivelului de probabilitate putem afirma faptul că valoarea scăzută a densității de probabilitate (0,36) denotă un sistem instituțional staționar, însă cu puternice tendințe de recidivă a practicilor cu caracter autoritar sau totalitar. Din punct de vedere procesual, asistăm la un sistem instituțional încă instabil, cu toate eforturile politice guvernamentale, din ultimul deceniu, de consolidare și reformă a instituțiilor politice. Indexul ridicat al corupției instituționale, asociat cu o societate civilă inertă fac posibil un scor de graniță al consolidării și securizării democrației. În acest context, pe lângă variabilele de tip instituțional, putem insera în analiză și dinamica societății civile românești, care, păstrează, în ansamblu, caracteristicile de izomorfism ale întregului sistem politic.

Corelând indexul societății civile românești cu cel din statele centrale observăm o relație de simetrie valorică doar pentru ultimii cinci ani ai seriei longitudinale utilizate. În acest context, se poate observa o valoare medie și mediană de 3.0, fapt ce plasează societatea civilă românească în sfera modelelor parțial democratice. Sistemul societal-civic a fost puternic fragilizat în faza de tranziție democratică, cu o societate civilă absentă în perioada de guvernare 1990-1996, revigorată pe fondul reformelor întreprinse de către CDR. Afirmația este susținută de scăderea valorică a indexului de la 4 la 3,50 pentru perioada 1996-2000 și la valori inferioare lui 3 în perioada 2004-2010. Din graficul dinamicii societății civile reflectat în fig.nr.28 putem constata o evoluție favorabilă în progresie aritmetică, cu o rată de progresie de 0.5 anual, astfel încât odată cu integrarea în spațiul comunitar sunt atinse valorile cele mai scăzute ale acestei variabile. Ceea ce pare destul de concludent din reprezentarea grafică este faptul că ansamblul mișcărilor civice sau a mecanismelor de creare a activităților de ordin asociațional a evoluat în funcție de fiecare mandat parlamentar, astfel încât schimbările fundamentale ale valorilor cantitative ale indexului sunt ameliorate în funcție de depășirea fazei de tranziție democratică.

La nivel corelativ, putem estima, cu o fidelitate destul de ridicată (R2 = 0,96), faptul că inerția reformei democratice din cadrul sistemului politic românesc este produsul concurenței a două variabile: instituții politice nontransparente și corupte asociate cu o societate civilă parțial activă, deseori aservită intereselor clasei conducătoare. La nivelul fig.nr.29, ecuația de regresie folosită pentru măsurarea spațiului vectorial format din cele trei variabile ne confirmă inerția dinamicii consolidării democrației românești.

În analizele politologice de la sfârșitul anilor 1990, Daniel Barbu observa faptul că asistăm la o clasă politică fragmentată, caracterizată de migrația elitei politice în funcție de poziționarea la putere, astfel încât, întregul aranjament statal avea coloratura unei „guvernări partitocratice”. Retardul instituțional poate fi explicat prin prisma absenței factorilor civici ordonatori ai relațiilor sociale, și prin intermediul unei clase politice reproduse fidel din vechea structură la care se adaugă o sumă de dificultăți endogene generate de complexitatea procesului de schimbare socială. Din acest punct de vedere tranziția democratică românească a impus pe lângă costurile de natură economică și socială și o serie de costuri politice, ce privesc o clasă politică disfuncțională, cu reverberații autoritare, caracterizată de pasivitate în ceea ce privește reconstrucția statului de drept. Explicarea dificultăților procesului tranzițional și, ulterior chiar și a celui de consolidare democratică pornește de la o sumă de factori atât endogeni cât și exogeni care vizează: i) mentalitatea comunistă de tip rezidual; ii) statutul foștilor comuniști din cadrul actualei clase politice; iii) reproducerea valorilor fostei securități; iv) proeminența unei mentalități a fragmentării naționale generate de istoria politică a statului român. Indiferent de filiera explicativă pe care o deschidem, punctul comun atât al prezentei analize cantitative, cât și al teoriilor cristalizate în jurul consolidării democratice din România, este dat de recurența practicilor comuniste și a clasei politice interesată să-și cristalizeze puterea în funcții de demnitate publică. „Răspunsul la întrebarea crucială <<cine guvernează?>> a fost fără îndoială destul de clar în tranziția din România. Mai bine de 15 ani din tranziția politică românească un singur om, Iliescu, un fost membru al aparatului comunist, și partidul pe care l-a susținut au guvernat de două ori față de oponenții săi. În timpul guvernării din primii 6 ani ai tranziției din România aceștia au permis menținerea câtorva forme de organizații foste comuniste spre a-și consolida pozițiile.” Din punct de vedere politic anul 2005, anul în care președintele Traian Băsescu și primul-ministru Călin Popescu Tăriceanu au semnat Tratatul de Aderare la UE, reprezintă momentul în care, cel puțin formal, începe procesul de consolidare democratică. Această afirmație poate fi susținută de valorile indicatorilor statistici asociați variabilelor democratizării. Astfel observăm începând cu anul 2005 valori constante de 2,25 pentru societatea civilă, 2,00 pentru nivelul drepturilor și libertăților politice, 2,75 pentru procesul electoral și 2,00 pentru libertate și stabilitate economică, fapt ce ilustrează impactul reformei pentru integrare europeană asupra mecanismelor de promovare și securizare a democrației.

Ccea ce caracterizează perioada dintre 1990-2000 sunt practicile de tip post-sultanice, pe care le sesizau Linz și Stepan în procesul de democratizare a României. Acest lucru este elocvent tocmai pentru faptul că „în câmpul studiilor de tranziție, cazul României a atras o atenție considerabilă […] tranziția fiind caracterizată de reconstrucția vechii elite, de un conflict etnic mai mult sau mai puți vizibil, de dezvoltarea partidelor politice naționaliste și de curentele intelectuale.” Dacă democrația poloneză a fost produsul elitei sociale, democrația cehă a fost rezultanta elitei intelectuale, democrația românească nu întrunește nici un aspect semnificativ pentru circumscrierea într-un orizont progresiv catalizat de elite politice, economice sau intelectuale. Cu siguranță doar crearea unui cadru analitic și academic pentru cercetarea rolului elitelor în consolidarea democrației autohtone poate fi semnificativ din punct de vedere al creării de specialiști sau tehnocrați care să configureze fundamentele și vectorii de cinetică pentru atingerea unui nivel optim de consolidare democratică. Din punct de vedere tehnic diminuarea decalajelor instituționale, asociate cu o rată scăzută a volatilității și fracționalizării electorale, într-un mediu concurențial, elitist din punct de vedere politic pot fi soluții minimale pentru ameliorarea calității procesului de consolidare democratică. Deși, din punct de vedere procesual, tranziția democratică a început relativ devreme, clivajele ideologice și gradul ridicat de volatilitate electorală au condus în ultimă instanță la o întârziere considerabilă a procesului politic. Menținerea puterii de către vechea elită comunistă, prin modificarea denumirii structurilor partinice, a făcut din România un exemplu semnificativ pentru problematica consolidării democratice prin intermediul cristalizării unei noi structuri de tip elitar.

Dacă modelul de consolidare democratică românesc tinde să fie unul din exterior spre interior, de tip centripet, cu condiția dezvoltării unui sistem partinic durabil și a unei clase politice elitiste, în același tablou analitic, însă cu accentul pus pe dimensiunea instituțională se regăsește Bulgaria. Ceea ce se poate observa din punct de vedere comparativ cu sistemul politic românesc este tocmai faptul că Bulgaria se plasează în același referențial al statelor cu democrații fragile. Dacă socialismul românesc practicat de Nicolae Ceaușescu a prefigurat un model statal de tip sultanic, cu o balansare a puterii între societatea vestică și monolitul sovietic, Bulgaria a menținut încă de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial linia de dezvoltare a unui socialism de tip realist. Pentru a putea explica particularitățile procesului de consolidare democratică din Bulgaria ar trebui să accentuăm cercetările întreprinse de Kornai(1992), Crampton(1995), Dreyfus(2000), Kalinova și Baeva(2001). În acest tablou teoretic s-au configurat explicații asupra particularităților sistemului politic bulgar pornind de la: i) absența perceperii socialismului de stat ca o consecință a influenței regimului sovietic; ii) socialismul a reprezentat un motor de urbanizare și de industrializare a statului bulgar; iii) absența unei experiențe de deschidere a comunismului și de creare a unui „socialism cu față umană” similar Primăverii de la Praga. Pornind de la aceste particularități ale Bulgariei în raport cu celelalte state est-europene putem contura ipoteza unui model democratic inerțial, cu tendință de recurență a socialismului mult mai ridicată decât în spațiul politic românesc.

La nivelul modelului matematic propus pentru explicarea procesului de consolidare democratică drumul minim pentru desfășurarea optimă a dinamicii sistemice este reprezentat de variabila X3: transparența instituțiilor politice. În acest cadru observăm faptul că principala prioritate a Bulgariei în procesul construcției democratice o reprezintă ingineria de tip instituțional, și reforma unui angrenaj birocratic cu aspecte monolitice, similare în anumite privințe, cu cel din spațiul politic românesc. Însă, spre deosebire de România, Bulgaria a cunoscut o evoluție relativ favorabilă a clasei politice și a sistemului de partide, deși amprenta fundamentală în procesul de construcție democratică a fost dată de partide de filiație socialistă până în anul 1997, când acest partid s-a clasat pe locul al doilea, fiind substituit de Alianța Forțelor Democratice. Analizele statistice realizate la mijlocul anilor 2000 confirmă o încredere civică destul de ridicată în raport cu democrația „slabă” și un raport extrem de scăzut cu democrația „puternică”. 68% dintre bulgari preferă un regim democratic soft în timp ce ponderi aproximativ egale sunt plasate în sfera democrației puternice sau a unui regim de tip autocratic.

Din punct de vedere al tendinței centrale, transparența instituțională are valoarea medie 4,58, cu , fapt ce ilustrează inerția sistemică ridicată provocată de absența reformei instituționale și a clasei politice. La nivelul fig.nr.30 se poate observa tendința de evoluție favorabilă a indicatorului între 1997-2007, cu o depreciere medie de 0,5 în ultimii trei ani ai seriei temporale analizate. La nivelul valorilor statistice, transparența instituțională din spațiul politic bulgar este perfect simetrică cu cea din spațiul politic românesc, cu un nivel de probabilitate P(X) = 0,47 asociat valorilor staționare între 3,75 și 4,00, și P(X) = 0,53 asociat valorilor cuprinse în intervalul [3,25;3,50]. Dacă sistemul instituțional românesc tinde să fie unul instabil, cu valori de graniță, și cu repartiții probabilistice în favoarea unui sector parțial democratic, sistemul politic bulgar este caracterizat de mai multă stabilitate în ceea ce privește „retardul și corupția instituțiilor politice”. Acest lucru este explicat prin prisma unui indice al corupției instituționale destul de ridicat și al unui aparat statal caracterizat de exces birocratic și disfuncționalități sistemice. De asemenea, la nivelul densității de probabilitate întâlnim aceeași valoare ca și în cazul sistemului politic românesc, fapt ce întărește ideea similitudinii angrenajului instituțional din cele două sisteme componente ale modelului centripet. Dacă dinamica democrației, în cazul României, necesită o ameliorare a vieții asociative, a rolului elitelor în cadrul statului și o reconfigurare a designului instituțional, Bulgaria, îndeplinește, parțial condițiile enumerate, cu precizarea că vectorul consolidării democratice este reprezentat de reforma cadrului instituțional. Din aceste considerente, pledăm un mecanism de consolidare democratică pe baze de inginerie instituțională, circumscris unei dinamici centripete, în care, orientarea sistemului spre centru, spre cetățean și valori liberal-democratice, nu se poate realiza decât prin intervenția aproape „artificială”, mecanică asupra aspectelor vulnerabile și a cerințelor critice pentru edificarea democrației. Mișcarea, cu puternice tendințe ciclice, sau curbilinii, nu poate fi centrată spre nucleul dur al democrației decât prin imprimarea unei mișcări de tip centripet întregului angrenaj sistemic.

Pentru ambele sisteme politice s-a confirmat un model corelațional liniar între dezechilibrele instituționale și disfuncționalitățile democratice cu r1 = 0,96 pentru România și r2 = 0,90 pentru Bulgaria. Construcția democrației bulgare s-a centrat pe un discurs civic moderat, lipsit de efervescența și magnitudinea mișcărilor din centrul Europei, fundamentat pe un mecanism identitar-naționalist extrem de solid. „Sentimentul naționalist bulgar nu a putut fi direcționat în sfera anti-sovietică deoarece mulți bulgari și-au amintit că adevărata existență a statului se datorează victoriei Rusiei împotriva Imperiului Otoman din 1878. Liderii comuniști nu au permis nici un fel de criticism public la adresa Uniunii Sovietice. Bulgaria diferă de foarte multe state din spațiul comunitar deoarece tranziția ei a fost realizată doar prin intermediul elitelor.” Spiritul naționalist și mecanismul de transformare a Partidului Comunist Bulgar a lui Todor Jivkov într-un partid de tip socialist în urma negocierilor politice din toamna anului 1989 a condus la o trecere graduală de la comunism spre un socialism deschis și ulterior spre democrație. Deși numeroase teze politologice au plasat în centrul explicațiilor inerției tranziției faptul că valorile naționaliste și conflictele de ordin etnic au valoare factorială cardinală, în realitate „cele mai serioase schimbări ale democratizării bulgare nu au venit din conflictele etnice sau naționaliste ci din eșecul reformelor economice ce au precipitat criza majoră din iarna anului 1996-1997.” Colapsul bancar din 1996 anunța și un mecanism de destabilizare instituțională și de ineficiență în aplicarea politicilor de stabilitate atât economică cât și socială. Pe acest fond economic, în care în anul 1996 asistăm la o inflație de 310%, premierul bulgar Zhan Vasilev Videnov a eșuat orice model de politică de gestionare a recesiunii. Eșecul politicii lui Videnov a coincis și cu o criză a cadrului instituțional, fapt ce a facilitat o accelerare a mecanismelor coruptive pe diferite paliere instituționale. „Corupția era extinsă mai ales în primele faze ale privatizării. Partidele politice au fost adesea umbrite de către actori aflați în conexiuni cu diferiți membri ai guvernului, ce și-au folosit privilegiile pentru a avea acces la informații și pentru a se îmbogăți.” Eșecul financiar de la mijlocul anilor 1990, asociat cu decredibilizarea instituțiilor politice a făcut posibilă alternanța la putere a Uniunii Democrate în primăvara anului 1997. Graficul din fig.nr.31 confirmă legătura de cauzalitate dintre disfuncționalitățile instituționale care au produs, în mod evident, stagnări, sau chiar deprecieri, ale scorului consolidării democratice.

Tabelul nr.8: Ecuații de regresie liniară. Bulgaria

„În ciuda acestor deficiențe, succesul Bulgariei în negocierea atât a diviziunii etnice cât și a colapsului economic în contextul designului constituțional este de netăgăduit.” În acest context devin evidente elementele de inginerie constituțională și de reformă socială care au condus la o fază de stabilitate pentru evoluția sistemului politic bulgar. Ceea ce s-a putut observa la nivelul acestei faze a fost mai degrabă un mecanism de „democrație socială”, și care este produsul naționalismului și socialismului specific zonei Balcanilor încă de la sfârșitul modernității politice.

Stabilitatea instituțională a sistemului politic bulgar devine vizibilă începând cu anul 2001, moment în care asistăm și la mecanisme de descentralizare a puterii de la nivel central la nivel periferic. Crearea asociațiilor locale cu caracter politic a însemnat un moment extrem de important pentru construcția instituțională și diminuarea corupției politice. Reforma administrativă din anul 2005 precum și amendamentele aduse proiecțiilor constituționale în 2003, care au presupus facilitarea alegerii de către cetățeni ai unui „ombudsman local” menit să garanteze și legitimeze interesele civice în raport cu administrația publică, pot fi văzute ca puncte forte ale consolidării practicilor democratice la nivel instituțional. În schimb, cu toate eforturile de a stabiliza sfera organizațiilor nonguvernamentale și de a eficientiza mecanismele de reacție ale societății civile, apar o serie de probleme referitoare la independența și neutralitatea avocatului civic și a eficienței modalităților de contestare politică. „Deși Bulgaria a încercat să acumuleze cadrul instituțional al unui regim democratic, instituțiile trebuie să câștige legitimitatea atât de esențială consolidării democratice. Pentru a avea o democrație de succes cetățenii trebuie să creadă în principiile ei și să se angajeze în acceptarea valorilor democratice, a legitimării instituțiilor democratice, să se pregătească pentru a face față conflictelor politice prin compromis. Dezvoltarea unei culturi democratice devine o condiție critică pentru democrația bulgară […] În mod incontestabil, eșecul partidelor politice care s-a tradus prin nevoi sociale ranforsate pe un tip de nihilism bulgar al instituțiilor și al statului a creat o situație extrem de dificilă pentru promovarea publicului în construcția activității sociale.” Din punct de vedere sociologic, s-a observat faptul că modelul cultural participativ este întâlnit în rândul cetățenilor cu o educație superioară, care într-o ponderă relativ medie își asumă valorile liberale. În acest sens, pe lângă dimensiunea instituțională liderii democratici trebuie să creioneze un model cultural eficient, și, să prescrie un aranjament solid pentru democrația bulgară.

Pentru a putea sugera mișcarea de tip centripet pe care o au cazurile analizate, putem observa la nivelul realității politice faptul că dezvoltarea practicilor democratice necesită atât configurarea unei clase politice stabile cât și o reformă instituțională și electorală viabilă, care să îmbine în mod armonios atât dimensiunea guvernamentală cât și nivelul reprezentațional. Democrația devine funcțională doar în sistemele politice în care structurile guvernamentale sunt eficiente și stabile, iar, la nivelul reprezentării civice există, pe de o parte un efect minim de disproporționalitate și volatilitate electorală, iar pe de altă parte o structură instituțională solidă, capabilă să răspundă preferințelor civice. Din punct de vedere analitic, putem observa la nivelul modelului centripet următoarea configurație corelațională:

Fig.nr.59: Model centripet de consolidare democratică: România

Fig.nr.60: Model centripet de consolidare democratică: Bulgaria

Din punct de vedere cantitativ putem observa că modelul de tip centripet polarizează în măsură medie o serie de variabile precum:

Tabelul nr.9: Valori asociaționale în modelul centripet

Tabelul nr. 10: Valori proprii și momente de inerție în modelul centripet

Sintetizând, se observă că două variabile au un rol cardinal în diminuarea dinamicii sistemice, prima, explicată în proporție de peste 90% și ultima, cu o pondere scăzută de semnificație. În acest context, partidele politice și clasa politică de natură elitistă îngreunează cinetica proprie a democrației, prin politicile formulate și practicile de natură clientelară, în timp ce libertatea pieței este un alt factor, poate nu la fel de semnificativ ca primul din punct de vedere statistic, dar crucial pentru tranziția de la centralism la piață liberă.

IV.3. De la modele centripete la strategii mixte de consolidare democratică: Ungaria

Sintetizând rezultatele obținute în cadrul modelelor analitice propuse putem observa o întretăiere între modelul centrifug și cel centripet la nivelul sistemului politic ungar, care sub aspect procedural are forma unui model centripet de consolidare democratică, iar sub aspect endogen, are aspectul unui model centrifug, caracterizat de implicare civică și societate civilă activă. „Democrația din Ungaria a fost prima care s-a instituit, ulterior capitalismul s-a dezvoltat în cadrul acesteia. Schimbarea de regim poate fi privită ca o tranziție politică completă, în care sistemul nou creat conține <<o minimă democrație>> pe care Robert Dahl a descris-o ca având următoarele elemente: cetățenia a fost recunoscută în mod universal, legea și ordinea au devenit principiile constituționale fundamentale, independența juridică este asigurată de cei aleși în funcție de conducere prin intermediul unui proces democratic, alegeri libere și transparență, posesia dreptului la libertatea cuvântului și la surse alternative de informare, libertatea de asociere, pentru a forma organizații politice și, în final, controlul forțelor armate este realizat de către cetățeni.”

Putem explica evoluția consolidării democratice ungare pornind de la moșternirea istorică imprimată de regimul comunist. Dacă statele din modelul centrifug au cunoscut o evoluție moderată a comunismului, temperată de mișcările sindicale și asociaționale ale anilor 1980, comunismul ungar, cristalizat în jurul partidului stat, s-a manifestat în linie sovietică, generând atomizări ale clasei sociale. În acest context retragerea în viața privată a individului a rămas singura opțiune în raport cu viața politică, familia rămânând relativ autonomă în raport cu structurile de conducere. În aceste condiții viața privată a rămas singura sferă liberă în raport cu politica, astfel încât până la mijlocul anilor 1980 societatea ungară a fost una dintre cele mai individualizate și atomizate societăți europene. În schimb, pe lângă, retragerea în privat și atomizarea socială, sistemul comunist bulgar a tolerat începând cu 1970 o economie hibridă, o alternativă la sistemul oficial de stat care, cu o notă ridicată de probabilitate, ar putea explica evoluția favorabilă a democrației ungare. „Aceste garanții ale liberalizării economice au apărut nu datorită revizuirii deschise a tendințelor oficiale ale marxismului, nici rezoluțiilor oficiale ale partidului, ale planurilor cincinale, ci mai degrabă unei evaziuni realizate în mod tacit. Datorită acestor lucruri și datorită unei sfere economice puternice necontrolată de stat și datorită creșterii numerice a participării în diverse grupuri a ilustrat o morală duală și o societate duală.” Din punct de vedere cultural putem plasa sistemul ungar în cadrul unui pattern de alienare socială în care individul a recunoscut întregul sistem instituțional ca un mecanism de perpetuare a autorității ce nu acționează în virtutea realizării interesului public. Dacă modelul centripet pur s-a axat spre un resort de promovare a vechii clase politice, într-o manieră social-democrată sau neosocialistă, în Ungaria încă de la începuturile cristalizării sistemului politic asistăm la adoptarea valorilor și strategiilor liberale. „În Ungaria colapsul dictaturii de stânga a condus la crearea unui sistem ce era închis spre stânga și deschis spre dreapta. Atât forțele conservatoare cât și cele politice liberale împreună cu valorile liberale au avut cea mai mare influență în sfera tranziției politice și economice. În arealul politicilor economice această influență s-a concretizat în procesul de privatizare a bunurilor economice.” Referitor la perspectiva contextului internațional putem observa faptul că în Ungaria asistența internațională a jucat un rol mai puțin important decât în alte state europene, liberalizarea economică și privatizarea fiind produsul intervenției actorilor naționali.

Din punct de vedere al construcției societății civile, mișcările civice ale anilor 1980 au creat o premisă și, totodată, un precedent pentru arhitectura activităților asociaționale civice, politice sau economice din etapa tranzițională. Ungaria a cunoscut din punct de vedere democratic o fază graduală, ce a avut ca notă directoare „revoluția constituțională”. Tranziția naturală de la comunism la democrație, ce are în centrul dinamicii valorile civice reprezintă nota dominantă a procesului de consolidare democratică din Ungaria. Aceste caracteristici au creat premisele pentru un nou cadru instituțional, accentuând semnificația democrației constituționale pentru toate palierele societale. „Drepturile informale au apărut în Ungaria ca un element cheie în stabilirea democrației liberale.” Transformarea politică a făcut posibilă cristalizarea dreptului la informarea privind datele deținute de structurile securității comuniste, precum și legitimarea tuturor acțiunilor civice extrem de importante pentru configurarea unui climat democratic. Rețeta de democratizare a Ungariei a fost calchiată pe modelul politic polonez, permițând un act de negociere al elitelor politice precum și facilitarea primelor mecanisme de factură electorală. Organizarea de alegeri la finele anului 1989 a însemnat un model de democrație bazat atât pe responsabilitate și implicare civică cât și pe strategii de reformă și inginerie constituțională.

La nivelul grafului asociat acestui proces am sesizat că variabila X2(proces electoral democratic și mecanisme de vot) a reprezentat condiția minimală pentru configurarea input-ului democratic, și pentru facilitarea viitorului proces de consolidare democratică. Din acest punct de vedere putem observa în graficul din figura de mai jos faptul că indexul procesului electoral are o tendință centrală de 1,60 cu , cu o probabilitate P(X)=0,66 de plasare a indicatorului în jurul valorii medii.

Pornind de la aceste premise putem constata că Ungaria are un sistem electoral puternic, stabil, bazat pe reguli clare ale competiției electorale, cu metode de compensare a disproporționalității, astfel încât voința civică să poată fi transpusă la nivelul practicilor de guvernare. Din punct de vedere al sistemului de guvernământ, alegerea pentru prezidențialism plasează Ungaria în cadrul sistemelor politice stabile, unde puterea este configurată grație „contractului social” dintre cetățeni și guvernanți. „Se poate trage o concluzie generală descpre cum și de ce democrațiile parlamentare pot funcționa și funcționează? Răspunsul care se desprinde din analiza făcută de noi este că guvernarea parlamentară funcționează (sau funcționează mai bine) atunci când numele său este <<folosit incorect>>, adică atunci când parlamentul nu guvernează, atunci când este obligat la tăcere. Altfel spus, sistemul parlamentar care funcționează nu mai este un sistem parlamentar pur care să încorporeze pe deplin principiul parlamentului. Mai degrabă sistemul parlamentar funcționează atunci când este împiedicat să-și desfășoare capacitățile, atunci când dobândește – am putea spune – o formă semiparlamentară. În mod paradoxal (dar nu foarte), cu cât o guvernare este mai puțin pur parlamentară, cu atât este mai eficientă. Pentru acest efect am creat noțiunea de parlamentarism <<raționalizat>>.” Ca republică parlamentară Ungaria îmbină și acest aspect al premiership-ului, guvernarea având mai degrabă aspectul unui parlamentarism raționalizat. Era postcomunistă a încurajat crearea de partide politice solide, inițial cu un aflux de partide în sistemul electoral, însă cu o consolidare atât electorală cât și partinică duală în ultimele patru cicluri electorale, când puterea politică s-a configurat pe baza interacțiunii a trei partide politice parlamentare. Apariția în 1987 a Forumului Democratic Ungar a reprezentat un prim mecanism de dialog și negociere electorală, exemplar pentru întreaga tradiție est-europeană. „În 1987 guvernele și asociațiile partinice au conlucrat pentru reforma electorală în contextul în care sistemul era acela al unui socialism pluralist. Conferința din 1988 a Forumului Democratic Ungar a reprezentat cererea pentru o nouă lege electorală democratică. Propunerile partinice și cererile pentru modernizarea instituțiilor politice, sociale și economice s-a intensificat pe fondul înlocuirii lui Kádár. Astfel guvernarea a pregătit un nou draft de lege electorală, supusă consultării publice în octombrie 1988.” Debutul consolidării democratice s-a caracterizat printr-un sistem electoral negociat încă din faza de debut a democrației, fapt ce a permis emergența la nivelul competiției electorale a noi partide politice de filiație civică și democratică. Opoziția politică s-a conturat în virtutea partidelor politice istorice, și a partidelor de filiație social-democrate sau național-țărănești. Nici unul din aceste partide nu a polarizat extremele eșichierului politic ungar, creionând imaginea unui sistem deschis bazat pe competiție și pe deschiderea democratică a actorilor colectivi. Negocierea sistemului electoral s-a realizat între actorii de conducere și opoziția politică, care a respins încă de la început ideea unui sistem electoral proporțional, cu scrutin de listă, deși un astfel de mecanism electoral ar facilita promovarea partidelor istorice mici, a creștin-democraților sau a social-democraților. Reforma de la sfârșitul anului 1989 a pus în funcțiune un sistem electoral mixt, cu multe elemente individuale, distincte doar spațiului ungar. Sistemul este unul mixt, cu interferențe între majoritarism și proporționalism, cu două tururi de scrutin, cu o regulă majoritar-pluralitară și una proporțională la nivel regional, la care se adaugă o listă compensatorie pentru nivelul național. La începutul anilor 1990 sistemul electoral a fost amendat pentru ca ulterior, în 1997, o lege generală a procedurilor electorale avea să clarifice prescripțiile procedurilor electorale și să vegheze la aplicarea unitară a mecanismului electiv în toate circumscripțiile. „Legea nu a adus schimbări majore în contextul procedurilor ci mai degrabă mici clarificări”. Geneza sistemului electoral ungar ilustrează la nivel central maxima utilitate pe care o aduc mecanismele de negociere politică între structurile puterii și cele ale opoziției.

Pe lângă elementul de inginerie constituțională adus de reforma sistemului electoral ungar, model ce ilustrează o abordare centripetă a democratizării, observăm că societatea civilă și participarea civică ocupă un rol considerabil în construcția ordinii democratice ungare. Referitor la societatea civilă ungară, la nivelul indexului asociat acestei variabile se poate observa un mecanism civic echilibrat în faza de debut a democrației, cu valoare medie de 1,69 și . Putem constata, prin comparație, faptul că procesul electoral și societatea civilă au valori simetrice cu R=0,85, relație ce ne conferă o perspectivă cvasi-cauzală între acțiunea civică și modul de construcție a clasei politice și a regulilor de competiție electorală. Sub acest aspect democratizarea din Ungaria se apropie ca structură și design de cea din spațiul politic polonez. Graficul de mai jos ilustrează o dinamică echilibrată a acțiunilor civice, aflată în consonanță statistică cu gradul de securizare și consolidare a democrației.

Sub aspectul intersectării modelului centrifug cu cel centripet observăm că „ingineria constituțională din Ungaria axată pe politici democratice a început de timpuriu din 1988-1989 și a produs un consens al consensului, care nu poate fi decât un acord general al actorilor politici meniți să stabilească un stil de democrație consensuală.” Argumentele care susțin acest proces sunt centrate pe trei direcții: i) deschiderea Ungariei față de democrație s-a bazat pe o lungă perioadă de pre-tranziție; ii) centrismul constituțional, care derivă din abordarea inginerească a constituției de către experți în drept constituțional, și de suportul acordat de către aceștia oamenilor politici pentru implementarea politicilor democratice; iii) starea de incertitudine caracterizată de un lung proces de negociere al elitelor politice și de elaborare a unui sistem politic de tipul „checks and balances”.

„Democrația consensuală cuprinde aspecte atât instituționale cât și culturale, fapt ce presupune extinderea sistemului instituțional la nivelul culturii democratice întâlnite în cadrul populației.” Din punct de vedere instituțional observăm că întregul design instituțional și electoral este produsul unui proces de reformă a Curții Constituționale, care a supervizat îndeaproape, în primii zece ani ai democratizării, dinamica întregului angrenaj electoral. Odată cu introducerea ideii de premiership, putem vorbi și de o simetrie a aranjamentului instituțional ungar cu cel din spațiul politic german. În consecință putem pleda pentru faptul că Ungaria, ca model mixt de democratizare, se structurează pe regulile formale ale „democrației de cancelarie”. Dacă în faza de tranziție democratică predomină ideea unei democrații negociate, cristalizată pe reguli cvasi-majoritare și cvasi-consensuale modelul politic configurat după anul 2000 ne plasează în fața unui model majoritarist de tip consensual. „Caracterul specific al dezvoltării ungare în faza timpurie și extinsă a constituționalismului și a democrației consensuale prezintă trăsăturile unui sistem fragmentat și asimetric de democrație, mult mai evident decât în orice alt stat. Prima fază a tranziției democratice evidențiază acest efort de stabilire a democrației cvasi-majoritare, guvernarea ungară din anii 1992-1993 se caracterizează printr-un Cartel Democratic împotriva abuzurilor față de principiile democratice de guvernare.” Ceea ce caracterizează regimul politic ungar este tocmai democrația negociată, de tip protejat în care din punct de vedere al balanței puterii Ungaria are predilecția pentru schimbarea întregii structuri societale. Balanța puterii este evidențiată în mecanismul electiv și în configurarea structurii legislative, monocamerale, stabile din punct de vedere funcțional. Ingineria constituțională vizează în practică realizarea raportului optim dintre structura de guvernare și reprezentarea echitabilă a tuturor cetățenilor ungari. „Sistemul electoral ungar este un sistem mixt. Este probabil cel nai complicat din câte tipuri de sisteme electorale există în Europa. Componenta majoritară asigură guvernarea, în vreme ce componenta proporțională asigură reprezentarea corectă.” Stabilirea cadrului legislativ al alegerilor parlamentare în noul context constituțional a fost centrată pe identificarea celor mai bune modalități de guvernare dar și de reprezentare democratică. Garanțiile procesului electoral și aplicabilitatea acestuia în stabilirea unui cadru optim pentru dezvoltarea democrației reprezintă fără îndoială produsul negocierilor de la masa rotundă de la sfârșitul anilor 1980 și începutul perioadei tranziționale. Ceea ce putem sesiza în contextul democrației ungare este faptul că actorii politici au un rol formativ în procesul electoral. Interesul pentru participare politică și reformă instituțională creează din Ungaria un model viabil de consolidare democratică.

În ceea ce privește ingineria instituțională putem observa un indice al transparenței instituționale și al corupției politice cu o distribuție medie în jurul valorii de 3,00 fapt ce configurează premisa unui sistem inerțial încă birocratic, dar cu potențialitatea unei reforme instituționale destul de vizibile. Din graficul de mai jos putem observa o zonă de constanță a indicatorului instituțional pentru perioada 1990-2002 de 3,00 cu deschideri pentru reforma democratică și integrarea în structurile comunitare în perioada 2003-2007. Valorile de 2,75 asociate perioadei de integrare europeană reflectă eforturile guvernării lui Péter Medgyessy de a reforma sistemul instituțional ungar, efort continuat și în perioada 2004-2009 de către Ferenc Gyurcsany.

Explicarea acestui indicator se poate realiza prin prisma indicelui de corupție instituțională care plasează Ungaria în sfera sistemelor parțial corupte. Reforma lui Ferenc Gyurcsany de a crea vizibilitate în finanțarea partidelor politice a necesitat o campanie de referendum în scopul propunerii unui nou act legislativ al finanțării partidelor politice. Independența mediatică și reforma propusă în ultimii patru ani de guvernare au reliefat o serie de cazuri de corupție, care au rămas încă neelucidate de către autorități fapt pentru care Ungaria a fost caracterizată ca „țara fără consecințe – unde există o lipsă de responsabilitate ce demoralizează atât publicul cât și pe cei care luptă pentru interesele publice.” Sistemul electoral deschis, asociat cu perspectivele participativismului civic au condus la un caz prototipic de consolidare democratică. „În termeni de dezvoltare a democrației multipartidiste Ungaria reprezintă un caz specific al Europei Estice. Spre deosebire de experiența vecinilor dictatura comunistă ungară a fost transformată într-o democrație parlamentară într-o manieră graduală și pașnică. Nu a fost doar o tranziție netedă cât mai degrabă un proces liber de alegere a guvernării postcomuniste. Mai mult de atât toate cele trei alegeri postcomuniste din 1990, 1994 și 1998 au configurat noi structuri de putere politică ce au făcut posibilă coalițiile guvernamentale, rotația și evoluția partidelor politice.”

Modelul mixt de consolidare democratică presupune atât implicarea civică cât și articularea intereselor partinice pe un calapod de tip economic și social. Pornind de la aceste considerente Ungaria, ca model de consolidare democratică se află la întretăierea dintre modelul pendulului politic și modelul democrației consensuale. Structura elitară a partidelor politice asociate cu mecanisme de control civic și dezvoltare socio-economică a constituit principala strategie de consolidare democratică. Drumul minim ilustrat prin intermediul grafului ce evidenția procesul electoral stabil implică două efecte sistemice: în primul rând identificarea ansamblului partinic ce formează guvernarea și, în al doilea rând, determinarea principalelor forțe politice. Ceea ce putem observa la nivelul interacțiunilor instituționale, pe lângă inerțiile și reziduurile unei birocrații de stat, putem vorbi și de un mecanism de descentralizare a puterii spre nivelurile de guvernământ local sau subnațional. Astfel Ungaria reiterează și modelul unui angrenaj de geografie electorală ce funcționează atât la nivel orizontal(regiuni sau subregiuni) cât și la nivel vertical(ansamblul municipalităților sau localităților). Din punct de vedere a similitudinilor tranziției, Ungaria poate fi circumscrisă în același referențial cu Austria și Germania cu mențiunea că a fost singura țară a Europei de Est deschisă în mod considerabil spre un schimb regulat cu statele vestice. Dacă situațiile din Cehia și Polonia enunțau o structură mecanică a democrației, cu o mișcare naturală izvorâtă din civilitate, competiția din Ungaria a făcut posibilă o mișcare liberă și graduală a întregului angrenaj electoral și instituțional. Sub aspectul consolidării democratice, observăm faptul că Ungaria s-a bazat și pe o sumă de mecanisme elitare, având în subsidiar un proces dirijat de către elita politică și de către tehnocrații din sfera dreptului constituțional. Cu toate acestea noua elită economică și politică nu a reușit să substituie vechii actori comuniști, care în 1991 se aflau în proporție de 90% din linia veche a Partidului Comunist Ungar. Putem miza pe un mecanism de transformare a clasei politice însă cu dificultăți în crearea unui mediul partinic eficient, în condițiile în care până în 1994 partidele politice cehe aveau o structură de tip „catch all”.

La nivelul graficului de mai jos am estimat o legătură atât liniară cât și nonliniară de 0,72 între stabilitatea procesului electoral, mecanismele de inginerie electorală și procesul de consolidare democratică. Acest lucru reiterează ipoteza unui model mixt de consolidare democratică, în care procesul electoral joacă rolul de catalizator între societatea civilă și ansamblul instituțiilor politice. Acest lucru este posibil doar în contextul unei democrații parlamentare raționalizate, unde figura centrală, aceea a primului-ministru are o poziționare constituțională destul de puternică, calchiată pe prototipul guvernării germane. Tocmai acest lucru face nota discordantă dintre statele democrației fragile din est și cele solide ce aparțin vestului Europei.

Tabelul nr11: Ecuații de regresie liniară. Ungaria

În ceea ce privește democrația ungară putem introduce în ecuația analitică și cele trei secvențe identificate la nivelul teoriei politice: i) impactul OSCE și al structurilor NATO asupra procesului de decizie politică; ii) beneficiu psihologic derivat din programul organizațiilor occidentale; iii) asistență economică și tehnică acordată de organizații internaționale în consolidarea unui proces eficient de luare a deciziilor. Din punct de vedere statistic s-a putut observa faptul că apartenența la organizații cu caracter internațional a jucat un rol crucial în configurarea mecanismelor de consolidare democratică.

Axându-ne pe modelul de regresie vectorială între variabilele endogene și exogene sistemului care explică consolidarea democratică, putem observa un coeficient R2=0,87 și r=0,93, fapt ce explică la un nivel destul de semnificativ procesul de consolidare democratică din Ungaria. Similitudinea cu Polonia derivă dintr-o negociere a preluării puterii politice, însă sub aspect procedural, Ungaria a reușit să îmbine mult mai eficient elementele de inginerie electoralăcu cele de dezvoltare a mecanismelor de natură asociațională. Sub acest aspect procesul de consolidare democratică a devenit un proces coordonat de elitele politice.

Analize recente realizate după debutul fazei de consolidare democratică din Ungaria au scos în relief o societate civilă satisfăcută în proporție de 58% de evoluția democrației, fapt ce denotă voința societății civile de a cristaliza un sistem politic democratic în care să se ofere soluții legislative rapide la diverse probleme politice. În conexiune cu teza parlamentarismului ungar putem sublinia o nouă vocație civică spre un model prezidențial care ar putea debloca angrenajul birocratic și instituțional în procesul de formulare a politicilor publice. În acest context tabelul și modelul matematic de mai jos ne oferă o imagine de ansamblu asupra viabilității și stabilității procesului tranzițional:

Tabelul nr.12: Valori proprii și inerții vectoriale: Ungaria

Fig.nr.66: Modelul mixt de consolidare democratică: Ungaria

În ceea ce privește modelul mixt de consolidare democratică putem observa fptul că acesta produce inerții minime, în raport cu cel centripet, fiind extrem de util pentru democratizarea statelor ce nu asu cunoscut deja experiențe democratice. În consecință pledăm pentru un astfel de mecanism în înțelegerea ralității politice, și îl propunem ca reper teoretic pentru demersurile atât de democratizare cât și de dezvoltare democratică. Ceea ce putem observa la nivelul Ungariei este faptul că negocierea alegerilor și a procesului electoral se află în interdependență totală cu resursele societății civile, fapt pentru care modelul se află în perfectă stabilitate. Inerții vectoriale și sistemice întâlnim, ca o zonă de constanță în spațiul est european, și în Ungaria, cu toate că s-au depus eforturi considerabile de diminuare a blocajelor instituționale și de stimulare a transparenței decizionale. Conectat la acest mecanism se poate observa faptul că cele mai mari valori inerțiale se regăsesc în sfera independenței mediatice și a cadrului juridic. Deși valorile sunt inferoare numeric statelor din est, putem observa faptul că presa ungară este parțial liberă, în condițiile în care majoritatea demersurilor de anchetă jurnalistică asupra persoanelor publice s-au soldat cu o neimplicare a autorităților în soluționarea aspectelor de corupție.

IV.4. Partide politice și procese electorale. Repere interacționiste

Specifice ambelor modele, atât centrifug cât și centripet, dinamicile electorale și stabilitatea sistemului partizan au reprezentat o variabilă relevantă pentru înțelegerea stabilității sistemice, a dezechilibrelor generate de fragmentare sau volatilitate politică. La nivelul teoriei politice, partidele politice au ocupat un loc extrem de relevant pentru înțelegerea mecanismelor și structurilor puterii, cât și a interacțiunilor care se produc în mod constant, într-o societate democratică, între principal și agent. Încă de la începutul secolului al XX-lea lucrările lui Weber, Michels, Ostrogorski au fundamentat o perspectivă structuralistă, cu potențialități sistemice, asupra importanței actorilor politici colectivi în menținerea stabilității democratice. Perioada interbelică și imediat postbelică a legitimat analiza stasiologică ca parte componentă a științei politice, lucrări semnificative fiind cele promovate de Merriam, Schattschneider, Kei, continuate într-o manieră neopozitivistă de tezele lansate de Duverger, Ranney, Newman, La Palombara, Weiner sau Eldersveld la care se adaugă contribuția metodologică a lui Kirchheimer, creionând astfel un nod gordian pentru încercarea teoreticienilor de a contura „legi de acoperire” ale dinamicii electorale și partinice. Începând cu deceniul al șaptelea al secolului trecut asistăm la o turnură empirică în studiile de stasiologie, turnură ce a pornit cu operele lui Epstein, Lipset, Rokkan sau Sartori, și care s-a bazat pe încercarea de a conferi o imgaine aproape inginerească a comportamnetului partizan și a interacțiunilor dintre sistemul de partide și sistemul electoral. La nivel epistemologic tradiția analitică asupra partidelor politice derivă din școala nord-americană și anglo-saxonă unde formalismul matematic și încercările de predicție evolutivă au creat o subștiință aproape cantitativă a explicației comportamentului atât organizațional cât și individual. Văzute în genere ca entități „endemice pentru democrație și inevitabile pentru construcția acestora” analiza partidelor politice a ocupat un loc central pentru studiul politicii nord-americane. Aplicate în analiza construcției societății europene, partidele politice au explicat modul în care democrația europeană tinde să se configureze „nu atât ca democrație parlamentară cât mai degrabă ca democrație de tip partinic”.

Dezvoltarea unor capitole de matematică cu aplicații în sfera dinamicii electorale, precum ar fi teoria jocurilor sau teoria alegerii raționale, au configurat o metodologie specifică de analiză, întărind cadrul analitic și reperele de cercetare pentru construcția unei teorii raționale a partidelor politice. Ceea ce s-a urmărit la nivelul stasiologiei, ca domeniu de cercetare, a fost tocmai încercarea analiștilor politici de a configura un corp teoretic, de rang mediu prin prisma căruia să poată contura modele explicative în spațiul actorilor politici. Deși miza pragmatică a acestor studii ar fi aceea de a creiona o perspectivă strategică a jocului dintre actorii politici, asistăm la o incompatibilitate a studiilor și modelelor generate cu diverse pattern-uri culturale, economice sau sociale ale structurilor partizane. „Ce fel de pași ar trebui să urmeze construcția unei teorii de rang mediu, cu ipoteze testabile asupras partidelor politice?” Una dintre soluțiile la această interogație metodologică a fost propusă de către Beyme și Wolinetz, care mizau pe faptul că ar trebui configurate modele teoretice parțiale care să treacă dincolo de descriptivismul schematic și de vocația empirică generalizatoare. În al doilea rând, Barnes pleda pentru faptul că ar trebui să umplem spațiul dintre teorie și studiile empirice cu un model soft al alegerii raționale, care să se aproprie ceva mai mult de achizițiile teoretice tradiționale. În acest context Müller și Strom au pledat pentru crearea unor mecanisme inductive, empirice mai curând decât pentru modelarea formală tradițională. Cea de-a treia direcție centrată pe un demers inductiv și empiric își propune să testeze tipologiile și ipotezele deja configurate pentru a putea crea un cadru conceptual specific operaționalizării partidelor politice. Cercetările actuale din sfera stasiologiei își propuns să privească critic cadrul conceptual deja configurat, să elucideze pseudo-conceptele din domeniul stasiologiei și să reconfigureze, prin prisma teoriilor organizaționale, acordul dintre procesul politic general, oferta electorală, regulile competiției politice și strategiile de vot. În acest context putem vorbi de un „efect al interacțiunii multidimensionale în care competiția partidelor politice nu mai poate fi înțeleasă ca un proces liniar care se desfășoară intre un punct minim și un punct maxim a unui spațiu continuu ci mai degrabă a unui punct arbitrar dintr-un spațiu cu patru dimensiuni în care nu putem identifica momente de echilibru.”

Cercetările întreprinse de Downs, Schofield, McKelvey, De Palma, Munger sau Dorussen au accentuat modelul forțelor centripete în configurarea legilor electorale și în creionarea unei teorii unificate a competiției politice într-un spațiu cu n actori. Încercarea de a crea o teorie unificată asupra partidelor politice accentuează „perspectiva integrativă și comportamentală bazată pe un model spațial din care reținem perspectiva downisiană a faptului că politicienii doresc să își maximizeze voturile în alegerile generale.” Teoria unificată a partidelor politice pledează pentru faptul că în configurarea spațiului electoral, spațiul dintre actori politici și cetățeni este determinat de o sumă de variabile precum: modelul de determinare a politicii votului, factori nonpolitici, elemente de teorie a alegerii raționale, logica competiției electorale și modele de echilibru în maximizarea preferințelor electorale. Modelele pentru care pledăm sunt formalizate la nivelul teoriei politice în funcție de o sumă de ecuații structurale, menite să creioneze repere de ordin interacționist și homeostazic. Modelul partinic bazat pe determinarea politicii votului pornește de la o ecuație cuadranică a utilității proximale:

,

unde x reprezintă locația pe o scală, k ansamblul candidaților, s repartizarea candidaților în funcție de locație iar v reprezintă ultilitatea marginală a votanților pentru candidatul din pozițîa k. Pe lângă modelul clasic putem promova și modelul liniar unde:

.

De asemenea ultilitatea modelelor multidimensionale poate fi exprimată prin intermediul unei ecuații în care este introdusă variabila proeminenței sistemului politic (aj) pentru un parametru j din realitatea politică:

Pe lângă modelele tradiționale d analiză a dinamicii partidelor politice Alvarez și Schofield au încercat o sumă de ecuații în care sunt explicate motivațiile candidaților pentru suportul oferit unui candidat în timpul alegerilor electorale.

unde Xik reprezintă utilitatea votului pentru un candidat k pe care o acordă cetățenii. Derivând din aceste modele utilitatea aleatoare a unui model cu k candidați vom onține un determinant probabilistic de tip exponențial de tipul:

care poate fi redus la :

În cadrul acestui model nota dominantă este dată de distribuția probabilistică a alegerilor pe care le realizează un individ pentru un candidat k.

Extrem de importantă în analiza partidelor politice este și dimensiunea nonpolitică care influențează alegerea votanților. În acest context ideologia politică și partizanatul politic influențează alegerea votantului mai mult decât celelalte variabile. Completarea modelului poate să fie ameliorată prin intermediul unei variabile Tik care specifică relația dintre un votant i și un candidat k. În urma combinării factorilor politici și a celor nonpolitici în alegerea partidului politic vom avea modelul combinat de tipul:

O serie de analiști politici precum Merrill și Grofman au introdus în analiza modelului aspecte dicontinue ce țin de status-quo-ul candidaților și al partidelor politice:

Toate aceste modele formale vin să susțină ideea unui echilibru partinic în competiția electorală, cu posibilitatea de a crea teorii unificate sau, mai mult sisteme cvasi-axiomatice în dinamica electorală.

Cât de relevante sunt partidele politice pentru consolidarea democratică a noilor state desprinse din comunism reprezintă o preocupare vitală a studiilor de analiză politometrică cu scopul de a observa grade de evoluție în relația cetățeni-partide, și de a crea un mecanism echitabil în sfera reprezentării democratice. Încă din anii’70 s-a configurat teza relevanței partidelor politice pentru democrațiile occidentale stabile din punct de vedere funcțional. „La începutul erei post-comuniste s-a postulat faptul că multe partide din Europa Centrală și de Est vor gravita în sfera modelelor vestice, în contextul procesului de democratizare.” Anul 1990 a însemnat cristalizarea hiper-partidismului cu efecte de fragmentare și volatilitate electorală ridicate, ca simbol al emergenței atât ideologice cât și asociaționale. Însă acest tablou evolutiv ne conferă imaginea unor reziduuri comuniste ipostaziate în partidele de filiație socialistă sau comunistă. Re-emergența unor partide istorice au reflectat deziluziile civice, conturând atât costuri politice cât și costuri economice ale procesului tranzițional. Două state au devenit exemplare din punct de vedere al reformei partinice, adoptând „o reformă pragmatică” în procesul de translare și corelare a ideologiilor naționale cu perspectiva social-democrată europeană. „Partidele de centru-dreapta au fost mult mai puternice în centrul decât în estul Europei și au reliefat gradul de dezvoltare și de diferențiere politică a acestor state.” În urma analizei situației din Ungaria și Cehia s-a putut observa un trend destul declar, acela al transformării organizațiilor non-politice în partide politice, cu o tranziție graduală de la o politică a identităților simbolice spre o politică a intereselor și alegerii raționale, stabilind legături între structurile sociale și partidele politice. Statele postcomuniste au adoptat tiparul partidelor politice vestice în sfera social-democrației, a creștin-democrației, liberalismului și conservatorismului moderat. Ceea ce caracterizează statele ce au decis reforma instituțională în virtutea aderării la Uniunea Europeană, precum Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia, a fost tocmai construcția instituțională a partidelor și interacțiunea optimă dintre viziunile de stânga și cele de dreapta. Dimensiunea instituționalizată a partidelor politice est-europene a presupus crearea unei conexiuni între funcțiile publice, cererile sociale și organizațiile politice, cu tendința de a plasa partidul politic în centrul atenției publice. În peisajul tranzițional est-european nota dominantă a revalorificării partidelor politice o aduce în prim plan democrația ungară. Crearea unui For Democrat Ungar încă de la sfârșitul anilor’80 a însemnat un moment de cristalizare partinică, capabil să producă discontinuități sau alternanțe la putere în raport cu vechea ordine comunistă. Crearea sistemului partinic ungar a condus și la transformarea acțiunilor societale din Polonia prin crearea unei structuri politice capabilă să câștige alegerile libere de la sfârșitul anului 1989. Acest lucru poate fi văzut ca o consecință aproape naturală de construire a unui edificiu instituțional post-sovietic în care opoziția politică și concurența au devenit însemnele unei democrații infantile. Însă excesul de fragmentare politică și de instabilitate partinică nu a jucat rolul scontat în procesul de consolidare democratică. Dacă modernitatea politică venea cu teza relevanței partidelor politice în construcția democrației, etapa tranziționară, cel puțin pentru spațiul politic est european ne demonstrază absența utilității partinice în procesul de consolidare democratică. „Din punct de vedere istoric partidele politice au jucat un rol scăzut, sau chiar nu au avut nici un rol în tranziția spre democrație, iar cazul Europei de est nu este nicidecum diferit.” La nivel analitic prezenta cercetare asupra dinamicii partinice și electorale din spațiul central și est-european își propune să analizeze evoluția mediului electoral prin intermediul indicatorilor referitori la numărul efectiv de partide, efecte de disproporționalitate, magnitudini electorale și tendințe ideologice pentru a putea vedea în ce măsură există echilibru în dinamica est-europeană, și care ar fi un posibil model partinic sau electoral de urmat pentru statele aflate în curs de democratizare sau la faza inițială a schimbării de regim. Pornind de la aceste premise vom explica dinamica indicelui de partide pe baza numărului efectiv de partide politice, indice agragat produs de Laakso și Taagepera:

care poate fi ameliorată pe baza pătratului proporțiilor obținute de partidele politice în cadrul unui tur electoral:

Pornind de la cei doi indicatori ai numărului efectiv de partide putem deduce numărul de locuri obținute de partidele politice în cadrul unei adunări legislative:

În condițiile în care sunt cunoscute valorile pentru indicele efectiv al partidelor politice și numărul efectiv de partide putem calcula indexul balanței partidelor politice ce măsoară gradul de stabilitate a partidelor din cadrul unui sistem politic:

Indicatorii N0, N2 și derivă din ecuația de bază:

și poate fi continuat de ecuația exponențială :

Din punct de vedere al disproporționalității prezenta analiză își propune să identifice în ce măsură tipul de sistem electoral generează disproporționalități sistemice. Astfel vom estima disproporționalitatea prin intermediul indicelui lui Douglas W. Rae:

,

unde v reprezintă numărul voturilor iar s numărul mandatelor.

Din punct de vedre analitic prezenta cercetare își propune să identifice dinamica numărului efectiv de partide politice, efectele de disproporționalitate create în relația cu sistemul electoral precum și gradul de echilibrare al sistemului politic în strânsă corelație cu balanța partidelor politice.

La nivelul Poloniei observăm conform graficului de mai jos următoarea configurare a evoluției numărului propriu-zis de partide politice:

La nivelul anului 1991 observăm un număr efectiv de 9 partide parlamentare, număr ce rămâne constant până la alegerile din anul 1997. În acest context, în anul 1991, asistăm la un aflux de partide politice, cu un sistem puternic fracționalizat în care ponderi electorale maxime de 12,32% și 11,99% au fost ocupate de Uniunea Democrată și Alianța Stângii Democratice, secondate de Acțiunea Electorală Catolică, Alianța Civică de Centru, Partidul Țăranilor Polonezi, Confederația pentru o Polonie Independentă și Congresul Liberal Democrat. Aceste partide au obținut scoruri electorale cuprinse între 7,49% și 8,74%. Valori sub pragul electoral sunt polarizate pentru candidații independenți, partide creștin-democrate și partide ale minorităților naționale. La nivelul anului 1991 asistăm la un grad ridicat de fragmentare electorală, fapt ce determină un model hiperpartidist de construcție a spațiului electoral. La nivelul anului 1993 alegerile parlamentare au polarizat procente de 20,41% pentru Alianța Stângii Democratice, 15,40% pentru Partidul Țăranilor Polonezi, 10,59% Uniunea Democratră, 7,28% Uniunea Muncii, 6,37% Comitetul Electoral Catolic, iar scorul de graniță în raport cu pragul electoral le obțin partidele politice de natură conservatoare, coalițiile pentru democrație și o serie de mișcări de natură fie regională, fie minoritară. Anul 1997 reprezintă un an al stabilității sistemului electoral polonez, în condițiile în care asistăm la o scădere a numărului efectiv de partide de la 9 la 5,88. În acest context partidul cel mai semnificativ care a polarizat 33,8% din voturi este partidul desprins din sindicatul Solidaritatea(Acțiunea Electorală Solidaritatea), Acțiunea Stângii Democratice a polarizat 27,1% din totalul voturilor, Uniunea Libertății a obținut 13,4%, iar valori apropiate pragului electoral au fost obținute de către Partidul Poporului și Țăranilor Polonezi(7,3%) și Mișcarea pentru Reconstrucția Poloniei(5,6%). De la reforma politică din 1997 și odată cu adoptarea Constituției poloneze putem asista la consolidarea sistemului de partide, în sensul democrat al conceptului, acesta având o evoluție de 4,54 partide pentru perioada 2001-2005. Principalele forțe politice s-au pliat pe Alianța Stângii Democratice și Uniunea Muncii, coaliție care a obținut 41,04% din totalul voturilor continuată de Platforma Civică (12,68%) și Partidul Lege și Justițîe(8,98%) iar limita electorală a fost atinsă de Partidul Țăranilor Polonezi cu 7,87%.

Ultimii ani ai consolidării democratice, în speță perioada 2005-2007, respectiv 2007-2011, a scos în relief o mutație a numărului efectiv de partide politice spre valoarea de 3,3, fapt ce ilustrează un sistem politic și partizan, echilibrat cu tendințe bipartidiste. În acest context în intervalul 2005-2007 Partidul Lege și Justiție și Platforma Civicăau polarizat electoratul cu procente relativ apropiate, respectiv 26,99% și 24,14%, pe locurile următoare plasându-se aceleași partide care au configurat și ciclul electoral 2001-2005. La nivelul anului 2007 Polonia cunoaște deschiderea spre un sistem de trei partide fundamentale: Platforma Civică(41,51%), Lege și Justiție(32,11%), Coaliția Stânga și Democrații(13,15%) și un al patrulea partid, ce polarizează constant 8,48% din totalul electoratului : Partidul Țăranilor Polonezi. În acest sens putem observa transformarea sistemului politic polonez de la un mecanism cu multipartidism atomizat specific anilor 1990, la un pluripartidism cu partid dominant specific perioadei 1997-2007 și un multipartidism limitat, caracterizat de pluralism moderat, cu tendințe de transformare a sistemului politic într-un mecanism bipartidist cu partid median. În tabelul de mai jos putem observa dinamica sistemului de partide și a balanței politice pentru seria temporală analizată.

Tabelul nr.13 : Analiza sistemului de partide din Polonia

În ceea ce privește Cehia putem observa o distribuție a partidelor politice de la un scor de 7,6 asociat anilor 1990 spre valori de 4 asociat anilor 2007-2010. la nivelul graficului de mai jos putem configura următoarea distribuție a sistemului de partide din Cehia

Fig. nr.68 : Evoluția numărului efectiv de partide în Cehia

La începutul anilor 1990 sistemul politic din Cehia a cunoscut un aflux de șapte partide politice parlamentare dintre care reprezentative au fost: Forumul Civic(49,50%), Partidul Comunist din Cehoslovacia(13,24%) și Mișcarea pentru Democrație Autonomă(10,03%). Perioada cuprinsă între 1996-2006 este perioada cea mai stabilă din punct de vedere al sistemului de partide, având un indice mediu de 5 partide parlamentare. Între 1992-1996 asistăm la cofigurarea Partidului Civic Democrat și a Partidului Creștin Democrat(29,73%) și Alianța Blocului de Stânga formată din Partidul Comunist al Boemiei și Moraviei și Stânga Democrată(14,05%). Partide semnificative pentru acest tur de scrutin au fost Social-Democrația Cehoslovacă, Uniunea Social-Liberală, Uniunea Creștin-Democrată și Partidul Poporului Cehoslovac. La nivelul turului de scrutin din 1996 observăm faptul că sistemul de partide cunoaște un partid dominant – Social-Democrația Cehă(32,31%) și un partid de opoziție în ipostaza Partidului Comunist din Boemia și Moravia(27,74%). Sistemul mai cuprinde cu ponderi apropiate de 10% Uniunea Creștin-Democrată(11,03%), Uniunea pentru Libertate(9%), Alianța Adunării pentru Republică și Partidul Republican Cehoslovac(8,6%). Turul de scrutin din 1998-2002 păstrează izomorfic aceleași partide politice parlamentare, ultimele trei regăsindu-se în contextul unei coaliții electorale. La nivelul turului electoral din anul 2006 putem observa alternanța democratică la putere și crearea unui sistem partizan cu partid dominant extrem de stabil: Partidul Civic Democrat(35,38%), aflat la o poziție relativ egală de Social-Democrația Cehoslovacă(32,32%). Pornind de la radiografia evoluției partinice putem configura următoarea sinteză a datelor:

Tabelul nr14. : Analiza sistemului de partide din Cehia

La nivelul Slovaciei istoria comună cu Cehia până în anul 1993 ne-a determinat să optăm pentru ciclurile electorale parlamentare desfășurate după anul 1994. particularitatea de bază a Slovaciei este aceea că sistemul de partide s-a menținut constant între 6,25 și 7 fapt ce ne determină să plasăm Slovacia în sfera unui sistem partinic fragmentat cu grad ridicat de volatilitate electorală și cu puternice tendințe de atomizare și de centrifugare a electoratului. În graficul de mai jos putem sesiza distribuția cvasi-liniară, cu tendințe ascendente după 2000-2004 a numărului efectiv de partide politice.

Fig. nr.69 : Evoluția numărului efectiv de partide în Slovacia

Turul de scrutin din 1994 pune în prim planul analizei un sistem de partide atomizat și cu tendință de dominare din partea Mișcării pentru Slovacia Democratică și a Partidului Țărănesc din Slovacia (34,97%). Partide politice relevante pentru sfera politică, cu procente relativ apropiate sunt: Coaliția pentru Ungaria(10%), Mișcarea Creștin Democrată(10,08%) și Uniunea Democratică din Slovacia(8,57%). În anul 1998 putem observa un sistem multipartidist dar cu două partide cardinale: Mișcarea pentru Slovacia Democratică și Coaliția Slovacă Democratică care a obținut 27,00% respectiv 26,33%. În acest context observăm emergența partidelor naționaliste și a celor etnice care au obținut scoruri cuprinse între 9,13% și 14,66%. La nivelul anului 2002 putem sesiza o volatilitate și fragmentare excesivă a partidelor politice, care au obținut scoruri medii de 19,50% pentru Mișcarea pentru Slovacia Democratică și 15,9% pentru Uniunea-Creștin Democrată a Slovaciei. În acest context asistăm la apariția Alianței Noilor Cetățeni cu 8,25% și la recristalizarea Partidului Comunist din Slovacia cu 6,33%. Anul 2006 aduce în prim-planul alegerilor slovace o nouă coaliție electorală (SMER) care a obținut 29,14% din voturi, secondată de Coaliția Uniunea Creștin-Democrată Slovacă – Partidul Democrat(18,36%). Astfel acest tur de scrutin reliefează și emergența mișcărilor naționaliste, în condițiile în care Partidul Ungar din Slovacia a obținut 11,73%, menținând constante tendințele naționaliste, dar eliminând înclinațiile comuniste din rândul electoratului.

Tabelul nr15. : Analiza sistemului de partide din Slovacia

În ceea ce privește situația partidelor politice din România, perioada 1990-1992 este caracterizată de un aflux departide politice, cu tendințe post-comuniste, sistemul având coloratura unui hiperpartidism atomizat, incapabil să creeze o imagine coerentă asupra opțiunilor electorale. În graficul de mai jos putem sesiza distribuția cvasi-liniară, cu tendințe ascendente după anul 2000 a numărului efectiv de partide politice:

Fig. nr.70 : Evoluția numărului efectiv de partide în România

Din punct de vedere evolutiv, la nivelul spațiului politic românesc, se observă tendința de normalizare și echilibrare a mediului partizan, cu o evoluție de la 7,32 partide la începutul anilor 1990 până la 3,96 partide pentru perioada 2008-2010. Din punct de vedere al numărului efectiv de partide putem observa că sistemul se află în echilibru începând cu anul 2004, când scena politică românească este configurată din 4 partide politice parlamentare. În alegerile din 1990 FSN a obținut 66% din voturi, fapt ce ilustrează tendința sistemului politic de a reproduce inerțial avatarurile unui model de tip cvasi-monopartidist. Deși a existat acel aflux istoric de partide politice înregistrate la tribunalul din București, tendința electorală a fost aceea de a reproduce fidel valorile postcomuniste. În cadrul alegerilor din 1992 se pot observa ponderi relativ egale între FSN(27,72%) și CDR(20,01%), restul eșichierului politic fiind polarizat de partide socialiste sau etnice. Alegerile din 1996 ne reliefează alternanța la guvernare între CDR(30,17%) și PDSR(21,52%), restul partidelor politice plasându-se la același nivel electoral similar ciclului anterior. Alegerile din 2000 reliefează un spațiu politic echilibrat, puternic divizat între valorile social-democrate și cele liberal-democrate, evidență ce va caracteriza sistemul partinic românesc până la alegerile din 2008. alegerile din 2004 confirmă ipoteza anunțată anterior, configurând imaginea unui sistem de partide bine definit între două alianțe politice PSD+PUR(23,61%) și Alianța DA(PNL-PD) cu 31,33% din voturi. Partide politice parlamentare în acest tur de scrutin au mai fost PRM, cu o constanță a voturilor din ultimele cicluri electorale de 12,92% și UDMR cu 6,17%. Alegerile din anul 2008, ne pot conferi o proiecție asupra viitoarei configurații asupra sistemului partinic românesc la nivelul căruia au rămas 4 partide semnificative, dintre care PNL tinde să fie partidul cu vocație mediană.

Tabelul nr.16 : Analiza sistemului de partide din România

La nivelul Bulgariei sistemul de partide este structurat pe o sumă de alianțe politice, cu tendinte destul de ridicate pentru prevalența valorilor socialiste mai ales în condițiile în care Partidul Socialist Bulgar a obținut în 1990 47,15% din voturi fiind secondat cu 36,21% de Uniunea Forțelor Democratice. Valori apropiate pragului electoral minim au obținut Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți(8,03%) și Uniunea Națională Agrariană Bulgară(6,02%). Se poate observa faptul că și în tutul de scrutin din 1994 Coaliția pentru Partidul Socialist Bulgar a obținut 43,50%, iar oponentul principal, Uniunea Forțelor Democratice, 24,23%. Paridele populare și cele care vizează drepturi și libertăți politice au reușit să intre în structurile parlamentare cu o medie a voturilor de 6%. Anul 1997, simetric cu momentul din România, a reprezentat un an al schimbării electorale, permițând alternanț la putere cu 52,26% din voturi pentru Alianța Forțelor Democratice. La nivelul graficului de mai jos avem distribuția numărului efectiv de partide politice, care variază de la 4,15 la începutul anilor 1990 la 6,25 în faza consolidării democratice.

Fig. nr.71 : Evoluția numărului efectiv de partide în Bulgaria

Perioada electorală de după 2000, ne plasează în fața unui sistem multipartidist cu partid dominant în anul 2001 prin Mișcarea Națională Simeon al II-lea(42,74%) cu oponenți veninți din poartea Forțelor Democrate Unite(18,18%) sau a Coaliției pentru Bulgaria(17,15%). În cadrul alegerilor parlamentare din 2005 se poate observa un grad ridicat de volatilitate electorală și de fragmentare a clasei politice, în ecuația partinică intrând un număr de 6 partide politice parlamentare, cu 3 partide dominante: Coaliția pentru Bulgaria(30,95%), Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți(19,88%) și Coaliția”Attacs”(12,81%). Același mecanism electoral este întâlnit și în alegerile din anul 2009, unde Coaliția pentru Bulgaria a fost devansată de Partidul Cetățeni pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei(39,72%), restul partidelor politice păstrându-și cu grade scăzute de volatilitate nivelurile precedente de încredere civică. La nivel sintetic putem observa în tabelul de mai jos dinamica sistemului partinic bulgar:

Tabelul nr. 17: Analiza sistemului de partide din Bulgaria

Ultimul sistem politic analizat, care este și cel mai semnificativ din punct de vedere al evoluției partinice este sistemul politic ungar, care are o evoluție liniară, constantă de la 7,14 partide în faza de debut a democrației la 2,70 partide în ultimii ani ai consolidării democratice, fapt ce denotă tendința centripetă a sistemului de partide de a se apropia de un mecanism de tip bipartidist. La nivelul graficului putem observa evoluția liniară în regresie aritmetică, cu o rație de 2,5 partide în medie de la un ciclu electoral la altul.

Fig. nr.72 : Evoluția numărului efectiv de partide în Bulgaria

Debutul fazei de consolidare democratică a presupus un mecanism de negociere politică în care două partide au obținut ponderi aproximativ egale: Forumul Democratic Ungar(24,73%) și Alianța pentru Liberii Democrați(21,40%). Observăm faptul că paridele de factură socialistă sau comunistă au obținut ponderi de 10,90% respectiv 3,69%. Tendința naturală a sistemului partinic ungar a fost aceea de a creiona încă de la început o strategie democratică de cristalizare a partidelor politice. Alegerile din 1994 repun în poziție câștigătoare Partidul Socialist Ungar(32,99%) și Alianța pentru Liberii Democrați(19,74%) și partide de natură religioasă sau civiă cu procente apropiate valorii de 7%. Aceeași tendință este reprodusă și la nivelul anului 1998, unde volatilitatea electorală este minimă în ceea ce privește dinamica votului, partidele politice păstrându-și constantă încrederea civică. Momentul decisiv de schimbare a logicii sistemului politic a fost anul 2002, când tendința centrală s-a bazat pe configurarea a două partide majoritare și a unui partid minoritar, Partidul Socialist Ungar(42,05%), Uniunea Civică Ungară și Forumul Democratic Ungar(41,07%) și Alianța pentru Liberii Democrați(5,57%). Aceeași tendință cu vocație bipartidistă, cu procente cvasi-simterice este întâlnită și la nivelul ciclului electoral 2006-2010.

Tabelul nr. 18 : Analiza sistemului de partide din Ungaria

În urma acestei radiografii generale a dinamicii sistemelor de partide est-europene, putem observa faptul că, în practică, funcționează destul de eficient sistemul de partide cu partid dominant, cu o medie partinică de 4 partide parlamentare, la nivelul căruia balanța distribuției puterii politice este de 0,8. Cazuri semnificative de consolidare democratică întâlnim în spațiul politic polonez și ungar, la nivelul cărora tendința centrală este aceea de a avea un sistem bipartidist cu partid median, fapt ce produce un efect minim de disproporționalitate. În condițiile în care toate sistemele analizate dispun de un mecanism electoral în general proporțional, ameliorat cu diferite formule mixte, putem preciza faptul că „influențarea sistematică a sistemului de partide de către sistemul electoral este reflectată în impactul asupra numărului efectiv de partide parlamentare și se datorează aproape în întregime mecanicii transpunerii voturilor în locuri.”

La nivelul acestei dinamici a sistemului de partide în raport cu sistemul electoral putem trasa relația dintre moștenirea autoritară și provocările venite din partea noilor actori atât instituționali cât și noninstituționali. În acest sens putem sublinia faptul că regulile electorale, procesul de luare a deciziilor și activitatea partidelor politice sunt combinate într-un mecanism electiv la nivelul căruia încă se mai regăsesc inerții sau reziduuri venite din construcția postcomunistă a societății est-europene. Traiectoria democratizării în statele postcomuniste este încă fragilă, doar statele din zona centrală reușind să se evidențieze prin valori liberale ale indicatorilor oferiți de Freedom House.

Ceea ce a caracterizat statele comuniste în prima fază tranzițională a fost neâncrederea civică în actorii politici colectivi, fapt ce a generat o serie de candidați independenți care și-au legitimat existența „în absența unei structuri partinice coerente și consolidate”.

V. Valențele constructivismului metodologic

V.1. Cât de robust este procesul de consolidare democratică est-europeană? Spre o teorie a consolidării democratice

Deși cercetarea de față s-a focalizat asupra procesualității consolidării democrației est-europene, având în esență, variabile de natură politică, ce fac legătura între dimensiunea micro și macropolitică, observăm că variabilele economice au jucat un rol esențial, cu regularități simetrice, în toate sistemele politice supuse analizei. Încă de la începutul anilor 1970 se trasa un mecanism de tip corelațional, aproape liniar, între gradul de dezvoltare democratică și fundamentele liberale ale economiei de piață. Relația dintre cele două variabile, produs al modernității politice, poate conferi cercetătorului o imagine deschisă asupra modului în care funcționează mecanismul democratic.

Dacă lucrările lui Hayek și Friedman postulau o relație vagă între economia liberă și libertatea individuală, scrierile lui Lipset, Dahl sau Rustow au creat o imagine destul de amplă asupra gradului de liberalizare a pieței, industrializării economice și stabilității democratice. Reducerea clivajului dintre statele dezvoltate și statele non-dezvoltate se poate confirma prin intermediul unui grad ridicat de industrializare, urbanizare și proiecții pentru o piață liberă. Robert Dahl trasa concluzia conform căreia „cu cât nivelul socio-economic al unei țări este mai ridicat, cu atât mai mari sunt șansele ca regimul acesteia să fie o poliarhie cuprinzătoare sau cvasi-cuprinzătoare. Dacă regimul în cauză este o poliarhie, este mai probabil ca acesta să reziste într-o țară cu un nivel ridicat de dezvoltare socio-economică decât într-una cu un nivel scăzut.” La nivel statistic majoritatea teoreticienilor din spațiul teoriei empirice a democrației au creionat o legătură de intensitate puternică între cele două variabile cu r=0,98, fapt ce poate confirma teza unui fundament economic al democrației. Dankwar Rustow punea sub semnul incertitudinii corelația statistică, propunând mai degrabă o perspectivă genetică asupra tranziției democratice, și mai puțin o legătură de tip cauzal-mecanicistă. La nivelul proiecțiilor teoretice s-a putut observa faptul că natura economiei naționale depinde mai degrabă de succesul implementării reformelor democratice, fapt pentru care putem observa trei tipuri de modele: i) reformele economice creionate înaintea celor politice, fapt întâlnit în statele Americii Latine; ii) reformele politice pot fi configurate înaintea celor economice, cum este și cazul statelor supuse analizei; iii) un sincornism al dezvoltării politice și instituționale, întâlnit în cadrul statelor cu o democrație „întârziată”. Analizele realizate de către Adam Przeworzki au centrat discursul asupra relației dintre economia de piață și democrație pe câteva direcții: i) democrația este impracticabilă în statele cu un nivel de dezvoltare economică scăzut, dar este mult mai întâlnittă în statele cu dezvoltare medie. Autorul mizează pe faptul că este o evidență relația de dependență a democrației de dezvoltare economică; ii) deși există o rată a dezvoltării economice și în statele cu regimuri totalitare, fragilitatea constitutivă a acestora pune sub semnul întrebării legătura dintre performanța economică și stabilitatea sistemică; iii) distribuția veniturilor este mult mai vulnerabilă în statele autoritare, unde forța economică este centrată în cadrul activităților locale; iv) dimensiunea economică trebuie corelată cu alți factori de natură istorică sau societală. În aceste condiții este extrem de dificil de previzionat trendul pe care îl va avea democrația deoarece între interfața economică și cea politică se regăsesc o sumă de variabile de natură societală. În procesul tranzițional, reformele structurale precum și designul instituțiilor politice creează imaginea unei economii competitive capabilă să susțină procesul de consolidare democratică.

Cel de-al treilea val de democratizare din Europa Centrală și de Est s-a caracterizat prin încercarea de liberalizare a piețelor economice și de a constribui la creșterea indexului democratic, creionând perspective extrem de semnificative pentru dezvoltarea securității umane. Competiția și piața liberă ne pot configura un model cvasi-explicativ al procesului de consolidare democratică. „Democrația fără capitalism nu poate fi gândită, deoarece relația dintre capitalism și democrație trebuie văzută ca o relație naturală.” Succesul și durabilitatea procesului democratic se bazează, în ultimă instanță, pe gradul de dezvoltare economică, mai ales în condițiile in care asistăm la o economie globală, ce își pune amprenta asupra modului de construcție a democrației naționale.”

În ceea ce privește relația dintre economie și consolidare democratică putem pleda pentru faptul că performanța economică a contribuit la dezvoltarea modelelor de liberalizare din spațiul politic central-european, confirmând ipoteza conform căreia creșterea economică și buna performanță economică stabilesc un cadru viabil pentru consolidarea democrației.

Pornind de la aceste considerente generale asupra relației dintre democrație și economie de piață vom încerca să ilustrăm natura rezultatelor obținute în cadrul modelării matematice realizate în spațiul est-european, cu sublinierea că libertatea economică se regăsește cu regularitate în toate sistemele politice analizate. Fără a intra într-o analiză detaliată a structurii financiare și economice, în condițiile in care miza lucrării este aceea de a trasa modele de democratizare, analiza succintă realizată asupra indicatorilor economici din unitățile de analiză ilustrează o tendință medie de liberalizare a piețelor în contextul emergenței democratice.

Fig.nr.73 : Dinamica libertății economice în Europa Centrală și de Est

La nivelul variabilelor economice putem observa un coeficient mediu de corelație cu procesul de consolidare democratică cu r=0,5, fapt ce conturează ipoteza unei independențe a sistemului politic de gradualuitatea reformelor economice. Astfel din punct de vedere al valorilor medii pentru indexul libertății economice putem sesiza următoarea configurație:

Tabelul nr. 19 : Dinamica indexului libertății economice în Europa Centrală și de Est

Pornind de la această perspectivă nu putem reitera teza unei consolidări democratice de succes în contextul statelor din Europa Centrală și de Est, mai ales în condițiile în care economiile naționale au trecut prin efectul negativ al tranziției spre economia de piață, fapt ce presupune depășirea simbolică a unei văi tranziționare. Din punct de vedere economic putem observa faptul că statele central-europene au pornit procesul de dezvoltare urmând de aproape prescripțiile Consensului de la Washington. Punctele esențiale ale acesui consens au fost: i) stabilizare macroeconomică; ii) liberalizare; iii) privatizare; iv) consolidarea rețelei de siguranță socială. „Funcțiile cheie ale guvernului – mai ales controlul financiar și monetar centralizat nu existau. Reformatorii radicali doreau minimalizarea rolului vechiului mecanism statal, eliminând părțile sale dăunătoare, pe măsură ce se construia un nou guvern democrat.” În acest context observăm faptul că instituția statală trebuia să joace un rol cardinal în crearea premiselor de dezvoltare economică, însă nu în maniera în care sistemul socialist o presupunea. Reformatorii statali susțineau o flexibilizare a economiei, ducând reforma economică în sfera unei reforme radicale. În ceea ce privește cazul Poloniei, Cehiei și Slovaciei, printre politicile economice s-au numărat acelea de a fixa cursul de schimb, de a stabiliza politica salarială și de a începe procesul de privatizare economică. Putem constata faptul că „diferite procese de reformă economică au viteze maxime posibile.” Strategiile care au fost adoptate de statele central europene în liberalizarea piețelor economice au constat într-o „terapie de șoc” menită să revitalizeze economia și chiar să configureze un model de reformă radicală. Nodul gordian al reformelor radicale s-a bazat pe accelerarea politicilor economice atât de privatizare cât și de control financiar, în contextul în care adepții reformei radicale pledau pentru faptul că o astfel de abordare ar conduce la minimizarea xosturilor sociale și la creionarea unui tablou de libertate economică.

Spre deosebire de reforma radicală a Poloniei, modelul gradualist întâlnit în spațiul politic ungar se configura ca un model stabil de regândire atât a statului cât și a politicilor economice. „Diferența fundamentală dintre gradualiști și reformatorii radicali era perspectiva acestora asupra eșecului pieței și eșecului statului. În primul rând, gradualiștii considerau vechea economie și vechiul stat comunist mai viabilă decât credeau reformatorii radicali. În al doilea rând, gradualiștii subestimau criza economică de după comunism, orientându-se după situația moderată a Ungariei și nu după prăbușirea Uniunii Sovietice.” În condițiile în care Ungaria a optat pentru o reformă graduală putem observa faptul că transformarea întregului sistem politic nu s-ar fi putut realiza decât pornind de la ideea bunăstării individuale. Mecanismul democratic nu s-ar fi putut realiza în absența bunăstării individuale și a unui nivel relativ crescut de creștere economică, resimțit de către toți cetățenii democrațiilor fragile, fapt ce i-ar fi motivat să participe, în diverse forme asociaționale, la construcția statului de drept și a ordinii democratice. „Chiar dacă sistemul post-reformă ar fi mai eficient […], o deteriorare trecătoare a condițiilor materiale poate fi suficientă pentru a submina fie democrația, fie procesul de reformă.”

Tabloul reformelor democratice trebuie completat de liberalizarea piețelor și a tuturor sectoarelor economice. Debutul tranziției democratice, cu toate că a presupus o liberalizare forțată a economiei, a încercat să sintetizeze două tendințe principale. În primul rând putem vorbi de modelul Balcerowicz de liberalizare radicală cu externalități pozitive pentru întreaga populație și, în al doilea rând, de un model gradual ce avea în vedere gradualitatea reformei și temperarea costurilor sociale. În ceea ce privește indicele Băncii Mondiale de cuantificare a reformelor pieței, pitem observa penbtru statele Europeei Centrale și de Est un indice agregat mediu de 0,5 la debutul tranziției, 0,75 în efervescența programelor de reformă economică și o constanță de 0,85-0,90 pentru perioada cuprinsă între 2000-2010, în condițiile în care valoarea 0 semnifică absența reformelor de liberalizare a pieței iar 1 piață liberă. În acest context se poate observa tendința statelor est-europene de a se încadra în tiparul economiei de piață, având valoarea indicatorului apropiată de ce a modelelor occidentale. Cu toate că este dificil să proiectăm imaginea unui mecanism corelațional democrație-economie putem sublinia importanța reformelor economice din spațiul polonez, ceh și ungar, ca etalon pentru consolidare democratică prin reforme structurale. În aceste condiții, pe o scală de la 0 la 1, unde 0 reprezintă reformă scăzută și 1 reformă accelerată, putem observa că scorul cel mai mare este obținut de Ungaria(0,75), scoruri egale au obținut Polonia și Cehia(0,7), la același nivel se situează Bulgaria și Slovacia(0,67), iar ultimul nivel al scalei este polarizat de România cu 0,25. pornind de la această descriere statistică putem configura imaginea unui model de dezvoltare în două trepte: o reformă accelerată pentru statele din centrul Europeui, o reformă graduală pentru Bulgaria, care a reușit să-și liberalizeze toate piețele după criza din 1996 și un model bazat pe incertitudinea reformelor și inerție macroeconoică întâlnite în spațiul politic românesc. „Polonia și Ungaria au întreprins reforme structurale la fel de radicale în 1990. singura diferență a fost că Polonia și-a concentrat liberalizarea într-un „big bang” în ianuarie 1990, în timp ce Ungaria a răspândit-o pe parcurul unui an….toate aceste țări au dorit să creeze rapid adevărate economii de piață cu un teren de joc egal, iar în 1992 Europa Centrală realizează deja o liberalizare extinsă. Aceasta s-a dovedit ireversibilă și aceste țări au devenit economii de piață complete.”

În concordanță cu modelele analizate în cadrul procesului de consolidare democratică, dorim să subliniem, în urma comparației dintre cazuri, importanță și semnificația variabilelor politico-sociale în cristalizarea noilor democrații, cu posibilitatea de a construi, la nivel teoretic, o sumă de prescripții pentru democratizare, sau pentru schimabarea de regim politic. În aceste condiții, putem observa o serie de regularități în procesul tranzițional atât în statele estice, componente ale modelului centripet, cât și în statele centrale, circumscrise mișcării genetice, natural-centrifuge, a democrației. Putem observa, prin comparație, faptul că societatea civilă joacă un rol extrem de important în catalizarea democrației. Dina analizele efectuate am putut observa faptul că actorii societali sunt vitali pentru faza de input democratic însă un impact relativ mai scăzut, fază în care sistemul trebuie să își dezvolte sistemul instituțional și cel partizan.

Teoria care decurge dintr-o astfel de analiză empirică are în centru actorii civili și instituționali, de aceea propunem o ameliorare a teoriei principal-agent prin intermediul societății civile. În urma analizelor reziduale am constatat faptul că valori inerțiale maxime în procesele tranziționale au fost ocupate de partidele politice și instituțiile politice, fapt pentru care reconsiderăm dimensiunea partinică și dimensiunea actorilor instituționali. Dimensiunea normativă pe care o configurăm are la bază următorul set de propoziții:

Propoziția 1: Consolidarea democratică optimă îmbină armonios modelul centrifug bazat pe societate civilă și reforma sistemului electoral. Combinația fructuoasă dintre societate civilă și sistem electoral este regăsită în cazul Ungariei, model care sintetizează un proces gradual de reormă politică, socială și economică, cu cele mai scăzute efecte de disproporționalitate și de subreprezentare democratică. Pornind de la acest reper pledăm pentru faptul că sistemul politic, în dinamica spre un regim democratic, ar trebui să dezvolte sincron mecanisme de opoziție civică și un sistem electoral favorabil înlocuirii vechii elite autoritare. Modelele de tip centrigug pot fi viabile doar în societățile care au avut o structură embrionară a societății civile în cadrul regimului autoritar, care au consumat experiența modernității politice. Nu pledăm pentru o societate de tip centripet a societății prin intermediul doar a mecanismelor de inginerie politică, deoarece în absența unei structuri elitare sau intelectuale la nivelul societății, riscul de fragmentare socială este unul extrem de ridicat, creând posibilitatea fie a recurenței practicilor autoritare, fie o structură democratică fragilă, incapabilă să contureze o reformă sistematică pentru toate sectoarele vieții politice. În acest context modelul de consolidare democratică care se reliefează tinde să fie un model de tip experimental.

Propoziția 2: Societatea civilă este catalizatorul dar nu și vectorul director al procesului de consolidare democratică. Modelul natural de dezvoltare democratică specific statelor din centrul Europei a reliefat importanța societății civile pentru faza de input democratic, explorând astfel valențele moral-civice și normative pe care le poate dezvolta comunitatea civică în cadrul unui sistem aflat în tranziție. Pornind de la aceste premise putem sublinia faptul că odată instituite valorile și practicile democratice societatea civilă are rolul de a superviza legalitatea și constituționalitatea procesului decizional, astfel încât recurența practicilor nedemocratice în raport cu drepturile fundamentale ale cetățeanului să nu mai poată fi posibilă. Societatea civilă are rolul de creator de morală socială, facilitând liantul dintre cetățeni și aparatul instituțional, iar prezența ei, în faza de consolidare democratică, nu este necesară decât ori de câte ori optimul „paretian” al sistemului politic tinde să iasă din starea de echilibru.

Propoziția 3: Procesul electoral reprezintă starea de input pentru activarea societății civile, și implicit a practicilor formale ale democrației. Alegerea unor sisteme electorale de natură mixtă, dar cu pondere mai ridicată din partea modelelor proporționale facilitează transferul actorilor societali în actori politici de guvernare. Exemplul Poloniei sau al Ungariei se poate constitui ca un precedent de bună practică democratică, astfel încât procesul tranzițional a fost rezultanta combinării unei societăți civile active cu un mecanism electoral menit să reducă disproporționalitățile și, să faciliteze, în egală măsură, inserția la nivelul pieței electorale a diferitelor structuri partinice, pe care piața, în urma mecanismului concurențial de care dispune, poate să contureze cea mai bună alegere pentru electorat.

Propoziția 4: Sistemele de partidecu partid median sunt recomandate fazei de consolidare democratică prin efectul minimal de disproporționalitate pe care îl produc la nivelul unui sistem electoral de tip mixt. Deși, în practică, există dificultatea consolidării unui sistem partizan format din trei partide, în statele ce și-au construit un astfel de model am putut observa un efect ridicat de homeostazie sistemică, cu o balanță aproape unitară a raportului dintre numărul de voturi și numărul de mandate puse în competiția electorală de tip parlamentar. Valorile numerice asociate unui astfel de model partizan demonstrază o reducere a entropiei sistemice, grație partidelor politice ce reușesc să polarizeze ponderi semnificative din bazinul electoral. Un astfel de model întâlnit în spațiul politic polonez și ungar spre sfârșitul fazei de consolidare democratică poate evidenția o etapă de maturizare a democrației, prin reducerea volatilității electorale și a fragmentării excesive a bazinului electoral. În practică s-a mai putut sesiza faptul că și sistemele cu număr efectiv de 4 partide politice parlamentare au reușit să contureze o perspectivă de stabilitate politică, cu un efect de disproporționalitate mai ridicat decât în cazul primului model.

Propoziția 5: Recomandarea pentru structuri legislative monocamerale și tipuri de guvernare parlamentară. Avantajul legislativelor de tip monocameral derivă din posibilitatea de realizare a consensului democratic și a mecanismului de tip „power sharing”, mecanism ce reglează optim blocajele de ordin instituțional sau procesural în consolidarea democrației. Din acest considerent mecanismul bazat pe parlamente monocamerale tinde să fie aplicat entitățîlor statale reduse ca dimensiuni și cu un grad scăzut al fragmentării etnice. Avantajul modelelor parlamentare de guvernare derivă din gradul ridicat de stabilitate a acestor mecanisme de configurare a puterii, lucru demonstrat științific în teoria politică empirică. Pornind de la aceste premise pledăm pentru faptul că ordinea democratică este prezervată mult mai bine în cadrul republicilor parlamentare unitare, cu regim de guvernare parlamentar, model ce reiterează teza iluministă a transferului de suveranitate și a responsabilizării reprezentanților civici. În acest context, cel puțin pentru statele din zona estică a Europei, putem face această prescripție, în condițiile în care sistemele de tip semi-prezidențial pot degenera într-un abuz al funcției monocratice. Din analiza modelului matematic pe care l-am propus am dedus faptul că regimul parlamentar de tip raționalizat, specific politicii de cancelarie, cu prerogative constituționale sporite acordate primului-ministru poate conduce la eficiență în procesul decizional și la reformarea graduală a societății.

Propoziția 6: Inerția sistemelor politice post-comuniste este dată de lipsa inovației instituționale. Deși nu pledăm pentru o aplicare inginerească a cadrelor constituționale sau instituționale, trebuie să sublinim importanța unui astfel de demers în conturarea ordinii instituționale de tip democrat. Cu regularitate, în toate cele șase sisteme politice analizate, instituțiile politice au determinat cele mai ridicate valori inerțiale în cinetica specifică consolidării democratice. Reforma instituțională trebuie să se bazeze pe o perspectivă de management al practicilor democratice și pe responsabilizarea actorilor instituționali atât de către instrumentele societății civile cât și de către actorii politici colectivi. Deși unele state precum Cehia, Slovacia și Ungaria au reușit să-și amelioreze designul instituțional și să stimuleze creșterea economică prin intermediul unui management eficient al tuturor instituțiilor publice, valorile ridicate ale corupției crează imaginea unui mecanism cvasi-transparent în procesul decizional.

Propoziția 7: Libertatea economică trebuie dezvoltată sincron cu practicile democratic, iar nivelul de intervenție etatică pe diverse paliere economice nu ar trebui să depășească 25-30%. Din practica democrațiile occidentale am putut observa faptul că indicele mediul al libertății economice este de 70%, fapt ce conferă imaginea unei piețe economice emergente și stabile. În comparație cu democrațiile vestice satele supuse analizei posedă un indice mediu al libertății economice de 57%, fapt ce conferă imaginea unor sisteme economice dirijate în unele segmente de către stat. Accentuarea nivelului de libertate economică rămâne în continuare o cerință pentru democrațiile centrale și un imperativ strategic pentru statele din estul Europei.

Propoziția 8: Sistemele din Europa estică aflate la granița dintre tranziție politică și consolidare democratică pot fi încadrae, din punct de vedere procesual în categoria „sistemelor metastabile”. În condițiile în care vorbim de un proces de democratizare de graniță (border democratization) sistemele politice din estul Europei nu posedă încă caracteristici homeostazice, având stări fluctuante, poziții incerte din punct de vedere probabilistic ale indicatorilor politici, cu risc probabilistic de recidivă a practicilor autoritare. Deși cele două sistem centripete în România și Bulgaria și-au configurat deja o serie de politici strategice de dezvoltare, problemele impuse de reforma instituțională, administrativă sau partinică, fără o susținere evidentă a societății civile tind să deformeze caracteristicile democrației naționale.

În acest context, modelul normativ pentru care pledăm se dorește a fi o combinație a factorilor civici, instituționali și partnici în configurarea unui proces tranzițional viabil, fără numeroase sincope, discontinuități sau momente inerțiale. Din acest punct de vedere, paradigma la nivelul căreia ne plasăm este bazată pe o triangulație a perspectivelor neoinstituționaliste, cu cele raționalist-culturaliste, fapt ce conferă analistului politic o imagine de ansamblu asupra dinamo-mecanicii consolidării democratice.

V.2. De la teoretic la empiric. Valențele modelării și constructivismului științific

Cu toate că principalele cuceriri ale gândirii științifice din secolul al XX-lea au fost obținute cu ajutorul unor metode direct opuse recomandărilor pozitivist, în orizontul cercetărilor politice spiritul pozitivist a pătruns din plin, generând la începutul veacului al XX-lea apariția științelor politice. Referitor la tradițiile care s-au cristalizat la nivelul științei politice empirice putem delimita: tradiția weberiană și cea durkheimiană cu puternice reverberații pozitiviste. În primul rând tradiția weberiană propune o reconstrucție a realității sociale și politice prin apelul la tipologii și ideal – tipuri, în vreme ce tradiția durkheimiană postulează prescripțiile științifice ale pozitivismului în cercetarea socialului. Tradiția pozitivistă din teoria politică empirică presupune testarea modelelor, realizarea predicțiilor și corelarea ipotezelor cu realitatea politică investigată.

Teoria politică empirică se vădește a fi un set de idei referitoare la politică, o conceptualizare a realității politice în întregul ei sau a unui grup separat de fenomene politice. În acest sens între teoria științifică și conceptul de paradigmă poate fi pus semnul egalității. Astfel, în științele sociale în general, și în cele politice în particular, putem avea o clasificare a paradigmelor care determină în ultimă instanță teoria științifică, empirică și analitică în același timp. În acest sens R. Budon identifica trei tipuri de paradigme: paradigme conceptuale, paradigme formale și paradigme teoretice. Paradigmele formale sunt sisteme de propoziții care nu se referă la nici un conținut particular. Paradigmele conceptuale se vădesc a fi sisteme de concepte referitoare la termenii fundamentali din lexicul respectivei științe. Paradigmele teoretice sunt teorii dezvoltate într-un anumit segment al realității și aplicate prin analogie altor segmente. De pildă întâlnim extrapolarea unor paradigme de natură economică sau sociologică în arealul științelor politice.

În esența ei, teoria politică empirică se construiește ca un sistem de propoziții, o cercetare sistematică asupra lumii politice, cu scopul de a elucida, descrie și explica realitatea politică sau anumite segmente, mai mult sau mai puțin complexe, ale acestei realități.

Încă din secolul XIX putem evidenția optimismul gnoseologic al lui Edouard Laboullaye care mergea pe observarea faptelor și deducerea aspectelor morale ale societății în forma teoriilor politice. Acest spirit științific este întâlnit ulterior care pleda pentru asocierea faptelor sociale cu lucrurile, respectiv cu obiectele. Pe acest fundal intelectual și epistemologic putem plasa și prescripțiile pozitivismului, care pledează pentru o politică pozitivă, un model ce va sta la baza științei politice. Pornind de la această accepțiune avem o concepție standard asupra teoriei politice empirice, un model care se bazează pe plasarea subiectului în afara obiectului, cunoașterea prin demersuri cantitative, proeminența observației față de speculație precum și încrederea într-o rațiune puternică menită să decripteze complexitatea lumii politice. În acest sens teoria politică empirică se bazează pe cercetarea empirică, identificarea cauzelor, a legilor, precum și proeminența analizei cantitative, chiar matematice.

Referitor la teoria politică, D. Apter în Introduction to Political Analysis observa faptul că aceasta este formată din trei tipuri de variabile: variabile dependente, independente și de intervenție, indicând totodată faptul că teoriile pot lua o formă dualistă: teoriile abstracte care se bazează pe principii logice de cele mai multe ori nevalidate empiric și teoriile concrete care sunt descriptive. O teorie politică empirică va căpăta atributul de științificitate în momentul în care, așa cum sublinia și Mario Bunge, împreună cu enunțurile conexe și cu datele empirice devine testabilă empirică, fie în mod direct, adică își confirmă caracterul de adevărat sau fals în concordanță cu realitatea politică imediată, sau într-un mod indirect, prin intermediul unei alte teorii.

În ceea ce privește formularea teoriei trebuie să precizăm faptul că aceasta reprezintă în esență o explicație la întreg procesul cercetării, ea însăși fiind un răspuns științific la o problemă de natură politică. Bazată pe ipoteze, fie descriptive, fie cauzale, teoria trebuie in permanență ajustată în funcție de rezultatul cercetării. G. King, R. Keohane, S. Verba, recomandă teorii mai extinse, mai puțin restrictive pentru că în acest mod se vor acoperi o multitudine de fenomene, existând astfel numeroase posibilități de infirmare, fapt ce va determina în ultimă instanță ajustarea și ameliorarea ei.

Referitor la paradigmele și spațiul geocultural în care au apărut aceste paradigme din cadrul teoriei politice empirice, putem să observăm faptul că, după cel de-al Doilea Război Mondial, o dată cu declinul teoriei politice normative, știința politică s-a consolidat și a generat un set complex de paradigme menite să explice mult mai bine fenomenele lumii politice.

În anii’70 asistăm la o amplificare a studiilor politice empirice care au vizat în general analiza ciclurilor politice și a actorilor politici și societali. În acest fel, pe fundalul erodării încrederii în capacitățile de conducere ale centrului politic, și pe fundalul încrederii în politici economice de tip keynesist, asistăm la o construcție a teoriei politice empirice care s-a axat asupra cercetării guvernării prin cooperarea socială. În acest fel avem următoarele paradigme politice: modelul sistemic (D. Easton), modelul statului ca centru de conducere a societății (Deutsch, 1966), modelul societății active (Etzioni, 1968), modelul consociaționalismului politic (Lijphart, 1977), ideile liberal corporatiste (Skocpol, 1979), neocorporatism (Schmitter, 1981), cooperarea societală (Willke, 1983) și modelul schimbului politic generalizat (Marin, 1990). În ceea ce privește locul și spațiul schimbărilor paradigmatice putem afirma faptul că în ultimii 30 de ani diferențele dintre culturile naționale precum și înțelegerea diferită a rolului statului au determinat o reconfigurare a teoriei politice. În acest sens putem observa existența unui stil francez care este axat pe limbaj, pe analiza instituțiilor politice, acest stil influențând teoria politică empirică prin gândirea postmodernistă. Observăm existența și unui tip de stil teutonic asociat în general cu statele socialiste, stil care ridiculizează teoriile actorilor. Pe lângă acestea mai întâlnim un stil american care are anumite similitudini cu cel anglo-saxon și care este definit în esență prin pragmatism.

Pe lângă numeroasele provocări venite din partea schimbărilor paradigmatice teoria politică empirică se confruntă cu postmodernismul. Evenimentele din ultimul deceniu au pus sub semnul întrebării viabilitatea unor teorii politice empirice. Pe fundalul postmodernismului teoria politică empirică trebuie să facă față provocărilor venite din partea pluralismului, ea trebuie să reevalueze vechile paradigme instituționale și să propună noi soluții de analiză pentru problemele lumii contemporane. Asistăm astfel la un tip de revoluții kuhniene în științele politice, la reînvierea unor paradigme și poziții tradiționale precum și o serie de inovații menite să reconfigureze întregul demers științific din arealul teoriei politice empirico-analitice.

Prin intermediul teoriilor politice normative filosofii sau teoreticienii politicului au încercat să explice și să înțeleagă varietatea formelor de manifestare ale politicului în lume. Însă prin avântul pozitivist și prin consolidarea demersului științific, teoria politică a căpătat o notă pregnant empirică, având rolul de a înțelege și analiza mult mai bine varietatea problemelor politice. În acest fel se observă o problemă extrem de importantă prezentă la nivelul teoriei politice, problema raportului dintre teoretic și empiric, dintre empiric și rațional. Avântul științei moderne a pus în primul rând în discuție relația dintre empiric și rațional, afirmându-se în acest sens ipoteza potrivit căreia raționalismul a căpătat o dimensiune empirică, devenind astfel mai dinamic. Apariția științei moderne a demonstrat din plin necesitatea cunoașterii empirice, văzută drept o componentă fundamentală a cunoașterii raționale.

Dacă raționalismul se poate consolida pe empirism rezultă faptul că în acest mod se pot găsi metode mult mai eficiente de cunoaștere și de înțelegere a lumii. Raportat la sfera științelor sociale respectiv la sfera științelor politice raportul dintre empiric și rațional poate fi privit ca raportul dintre teorie și fapte. În epistemologia științelor sociale s-a configurat ideea că dimensiunea rațională, teoretică exercită o puternică influență asupra demersului analitic empiric. În acest sens teoria trebuie să interacționeze cu știința, trebuie să o influențeze și chiar în mare măsură să-i modeleze demersul. În acest sens putem afirma faptul că „filosofia exercită o influență puternică asupra cercetării științifice, de la alegerea abordării până la formularea de ipoteze și teorii cât și în evaluarea tuturor acestor componente și date empirice”.

Înțelegerea raportului dintre empiric și rațional în sfera științelor sociale, în caz particular al științelor politice se poate realiza, după cum observa și L. Newman, în două maniere: maniera empiristă și maniera relativistă. În maniera relativistă faptele și teoriile sunt considerate diametral opuse, deoarece se consideră că teoriile aparțin lumii ideilor, planului mintal, rațional în vreme ce faptele sunt elemente ale realității, observabile și al căror traiect nu poate fi modificat de varietatea teoriilor care se configurează în jurul lor. Spre deosebire de fapte, care am putea spune că există indiferent de voința cercetătorului, teoriile sunt susceptibile de erori și chiar de deformări ale realității. Pentru a se înlătura eroarea trebuie să se recurgă în permanență la testare empirică, la raportarea teoriei la un set de date obținute pe calea observației. Doar prin observație testată, prin rigoare și prin analiză empirică se poate ajunge la un grad de științificitate ridicată. În manieră relativistă realitatea nu există ci este doar părerea subiectivă a omului. Ceea ce omul crede că este realitate, nu este decât un construct mintal la care contribuie un set de enunțuri, un set de valori, un set de tradiții. O teorie socială, respectiv una politică nu poate fi raportată la fapte și obiecte deoarece acestea sunt modelate în permanență de teorii și idei care îngreunează percepția cercetătorului. Relativismul radical pledează pentru faptul că ideile, dorințele și valorile cercetătorului distorsionează imaginea asupra lumii sociale și politice întrucât această lume nu este decât produsul iluziilor și ale fanteziilor umane. Omul nu poate vedea realitatea socială datorită faptului că ideile și credințele nu îi permit să o vadă.

Aceste modele de comprehensiune a socialului nu și-au dovedit utilitatea, nu au condus la rezultate concludente și satisfăcătoare, demonstrându-și din plin insuficiența datorată reducționismului gnoseologic. În acest sens se pledează pentru ideea că în științele sociale și politice trebuie să se meargă pe o colaborare în permanență între planul teoretic și cel empiric. În acest sens dimensiunea teoretică trebuie să se completeze cu cea empirică, analiza faptelor politice trebuie să fie în permanență ajustată de o dimensiune teoretică, altfel spus „filosofia trebuie să interacționeze cu științele politice, să se reunească”.

Dacă încercăm să realizăm o ordonare a realității sociale atunci trebuie să utilizăm atât datele observației cât și dimensiunea teoretică. Teoria și aparatul teoretic în întregul său se bazează pe constructe mentale utilizate cu scopul unei bune comprehensiuni a realității sociale. Științele politice, ca științe ale realității presupun în permanență o colaborare dintre sfera teoretică și cea empirică. Pornind de la înțelegerea realității vieții sociale și politice, cercetătorul din științele politice va putea să realizeze o serie de conexiuni și totodată să confere semnificațiile cele mai potrivite. Abordarea teoretică, întreaga paletă axiologică precum și ideile referitoare la diferite segmente politice sunt indispensabile științei politice, respectiv teoriei politice empirice. Cu toate că nu vom putea postula niciodată o cunoaștere obiectivă în științele politice, doar îmbinând dimensiunea teoretică cu cea empirică vom putea realiza „sporuri gnoseologice”. Teoria empirică are un rol instrumental, ea e cea care configurează analistului politic ipoteze, variabile și modele testabile empiric. Îmbinând dimensiunea teoretică cu cea empirică în arealul științelor politice am putea explica, reliefa și prevedea anumite situații politice. Teoria politică va avea ca principală preocupare formularea modelelor explicative abstracte pe care analiza politică empirică le validează sau le respinge. Datele și informațiile obținute din cercetarea empirică nu vor putea fi înțelese dacă nu se va apela la analiza teoretică. În acest sens cercetarea din științele politice este menită fie să descrie, fie să explice realitatea politică.

Observând corelația dintre empiric și teoretic în cadrul științelor politice am putea spune faptul că cercetarea politică empirică apare ca o continuare a celei teoretice. În secolul al XX-lea accentul din științele politice a căzut in mod pregnant pe latura empirică, datorită faptului că abordarea teoretică nu a putut îndeplini criteriile metodologice și ale rigorii științifice.

Căutarea certitudinii desăvârșite pe care o propunea modernismul, pe fundalul lumii contemporane, a lumii postmoderne, rămâne sub semnul întrebării. Dezideratul plasării cunoașterii politice sub forma descoperirii adevărului obiectiv a fost încă de la începutul cristalizării reflecției politice criticat și deseori respins. Acest lucru poate fi evidențiat chiar prin polemica dintre sofiști referitoare la nomos și physis. Ideea proprie majorității sofiștilor că legile cetății sunt relative și depind de interesele momentului a pus la îndoială credința într-un răspuns și adevăr unic la dilemele cu care se confrunta comunitatea. Întotdeauna cunoașterea politică a trebuit să renunțe la pretenția obiectivității pentru că obiectul ei de analiză este în primul rând omul și comunitatea în care acesta trăiește. Niciodată cunoașterea politică, cu atât mai mult pe fundalul postmodernismului, nu a fost decantată în totalitate de senzațiile și opiniile particulare ale subiectului cunoscător. În acest sens transpare subiectivitatea subiectului, care analizează un fenomen politic, sau segment al realității politice prin prisma propriei sale grile comprehensive. Cu toate că știința politică cercetează faptele politice într-o manieră apropiată de obiectivitate, R. Trigg observa faptul că ea ne poate spune ce sunt faptele și cum apar ele, dar reacțiile oamenilor față de fapte sunt întotdeauna grevate de subiectivism , emotivism și sentimentalism.

Dacă în anii’60 teoriile consolidate în jurul politicului aveau pretenția de a fi științifice, de a explica lumea politicului într-o manieră cât mai elocventă, riguroasă și chiar matematică, pe fundalul postmodernismului aspirația certitudinii și a obiectivismului științific nu poate rămâne decât „o metapovestire”.

Lumea postmodernă se manifestă printr-o neîncredere în adevăr indiferent de modul în care a fost el obținut sau de domeniul din care acesta provine. Am putea spune chiar că „credințele sunt adevărate sau false, însă ele nu reprezintă nimic. Este bine să scăpăm de reprezentări și, o dată cu ele, de teoria adevărului ca și corespondență, căci tocmai crezul că există reprezentări este cel care dă naștere gândurilor despre relativism”. Căutarea adevărului ca și tradiție este specifică lumii occidentale, ea parcurgând drumul de la filosofia greacă până , și ulterior până în postmodernitate. În lumea postmodernă adevărul este subminat din toate părțile, el nu mai este un apanaj și un panaceu universal, ci chiar am putea spune, cade în desuetudine. Chiar dacă suntem plasați în interiorul tradiției, o tradiție care își are ecourile în filosofia greacă, în fizica newtoniană sau în Iluminism, lumea postmodernă ne invită să lăsăm la o parte „vălul obiectivismului” și al adevărului și să ne angajăm într-un dialog uman, într-o deschidere mai amplă către societate și lume. Teoria politică nu mai poate pleda pentru certitudine sau grade de certitudine ci trebuie să fie apanajul deschiderii către comunitate și către problemele cu care se confruntă aceasta, fie că ne referim la nivel național, fie că ne referim la nivel global. Într-un ton ironic R. Rorty pune semnul întrebării între solidaritate și obiectivitate. În acest sens partizanii solidarității pledează pentru teza că modalitatea „metafizică-epistemologică occidentală de a ne confirma obiceiurile noastre, pur și simplu nu mai funcționează. Ea nu-și mai face datoria. Ea a devenit o șmecherie la fel de transparentă ca postularea zeităților care, printr-o coincidență fericită, ne-au ales să fim poporul lor”.

Obiectivismul nu mai reprezintă o justificare pentru acel crez raționalist al stăpânirii naturii și universului, el și-a dovedit inconsistența într-o lume în care totul este zdruncinat din temelii. „Întrebarea dacă adevărul sau raționalitatea au o natură intrinsecă, dacă s-ar cuveni să avem o teorie pozitivă despre oricare din aceste teme, este echivalentă cu întrebarea dacă auto-descrierea noastră ar trebui elaborată în jurul unei relații cu natura umană sau în jurul unei relații cu o colecție de ființe umane, dacă ar trebui să ne dorim obiectivitatea sau solidaritatea”. Rorty propune ca filosofie actuală relativismul pragmatic, care se dorește a fi o critică acerbă a raționalismului, acuzat de cele mai multe ori de o perspectivă reducționistă și limitată. „Pentru pragmatiști dorința de obiectivitate nu este dorința de a scăpa de limitările propriei comunități, ci doar dorința unui cât mai larg acord intersubiectiv posibil, dorința de a extinde referința lui „noi” cât se poate de departe”. Ceea ce este elocvent pentru lume este tocmai intersubiectivitatea și dorința de extindere peste limitele comunității. În acest fel R. Rorty denunță din plin obiectivismul și se declară în esență adeptul relativismului, un relativism nou trecut prin critica pragmatistă. În ceea ce privește știința trebuie precizat faptul că pe fundalul lumii postmoderne nu se mai face diferența între fapte și valori, adică diferența dintre obiectivitate și subiectivitate. Știința trebuie văzută ca o înțelegere pe care o anumită comunitate o atinge la un moment dat. Știința pentru Rorty devine, în măsura în care se desprinde de prescripțiile raționaliste, un model de solidaritate umană. În acest fel am putea analiza și teoria politică care nu trebuie văzută ca un efect al dorinței de obiectivitate ci ca un rezultat al „dorinței de solidaritate cu acea comunitate”.

O problemă importantă cu care se confruntă teoria politică este aceea a limbajului și a vocabularului de factură iluministă. În acest sens observăm faptul că istoria, politica, filosofia politică operează cu vocabularul iluminist, neexistând vreo cale de a ieși din capcana acestui limbaj și de a se găsi vreo modalitate de promovare a unui metavocabular care ar putea să exprime varietatea modurilor de analiză și simțire.

În condițiile marilor schimbări politice și paradigmatice nu mai este posibilă „metanarațiunea” privind politica. Teoria politică trebuie să părăsească sfera metafizicii, a ideilor înșelătoare despre sistem și societate și să se concentreze asupra tuturor schimbărilor majore care au loc la nivelul practicilor sociale și politice. Teoria politică nu mai poate fi privită prin optica raportului adevărat – fals, ea fiind una dintre variatele forme de înțelegere și explicare a politicii postmoderne. Teoria politică se confruntă pe acest fundal cu subiectivismul și relativismul. În primul rând subiectivismul transpare din faptul că subiectul cunoscător, sau teoreticianul politicului nu poate trata faptele izolat, nu poate fi deposedat de valori, credințe și sentimente. În acest fel asistăm la o relativizare a cunoașterii, la o solidaritate a teoreticianului față de comunitate și față de problemele cu care se confruntă respectiva comunitate. Asistăm acum la o relativizare a cunoașterii politice, la o nouă abordare care implică în mare măsură sfârșitul tuturor certitudinilor.

Natura umană anistorică propusă de raționalism nu mai este valabilă pentru teoria politică, pentru că la nivelul ei apar noi principii și idei directoare consolidate în jurul solidarității și chiar a toleranței, idei care sunt generate de multiculturalism și pluritate valorică. „De vreme ce într-o societate democratică dreptatea în sensul de corectitudine e concepută ca și concepție politică despre dreptate, ea încearcă să infereze în exclusivitate pornind de la ideile intuitive de bază care sunt întipărite în instituțiile politice ale unei societăți democratice și în tradițiile publice ale interpretării lor. Unul dintre motivele pentru care dreptatea ca și corectitudine este o concepție politică ar fi acela că ea pornește de la o anumită tradiție politică. Noi sperăm că această concepție politică despre dreptate va fi sprijinită prin ceea ce am putea numi „consens unanim”, adică printr-un consens al tuturor doctrinelor filosofice și religioase opuse ce pot persista și câștiga aderenți într-o societate democratică constituțională mai mult sau mai puțin dreaptă”.

Teoria politică trebuie să renunțe la pretențiile pozitiviste, de obiectivitate și certitudine precum și la ambiția fundaționalismului de a produce adevărul absolut. Pe fundalul postmodern teoria politică, și în general cunoașterea politică este dominată de o nouă epistemă, fundamentată în creuzetul antifundaționalismului, al contingenței, al pluralității axiologice și spirituale. Teoria politică trebuie să vizeze în această lume o empatie a cercetătorului sau a teoreticianului față de noile provocări social politice, pentru îmbunătățirea instituțiilor democratice într-un climat multicultural, jalonat de tensiuni și conflicte. Teoria politică se cade să fie mai mult comprehensivă și prescriptivă, să aibă deschidere spre lume și comunitate și să ofere potențiale soluții care ar putea ameliora calitatea vieții comunitare în contextul globalizării și al provocărilor modernității târzii.

În acest fel la nivelul demersului cognitiv-analitic aplicat asupra fenomenelor politice trebuie să predomine interacțiunea dintre subiect și obiect, dintre observatorul politic și fenomenul politic, dintre subiectivismul cercetătorului politic și caracterul „ontologic-obiectiv” al faptelor politice.

Cunoașterea socială și politică nu mai poate fi concepută ca un demers bazat pe descrierea și descompunerea complexității sociale în elemente simple, grație metodelor și a obiectivității cercetătorului social sau politic. Demersul gnoseologic trebuie să se convertească într-un demers comprehensiv de interpretare și semnificare a varietății sferei politice și a complexității realității sociale. Teoria politică se cade mai mult să problematizeze decât să soluționeze, să înțeleagă decât să explice. Pe acest fundal existența unei teorii politice unanim acceptate nu poate fi decât sortită eșecului. Teoria politică trebuie să vizeze în speță consolidarea unei varietăți de modele analitice, comprehensibile, capabile să se adecveze realităților politice și totodată să le interpreteze.

Pretenția obiectivismului este înlăturată total din cadrul teoriei politice în contextul „modernității târzii”, singura atitudine menită să explice complexitatea politicii postmoderne fiind aceea a interacțiunii cercetătorului cu faptele de analizat, a pragmatismului și chiar a solidarității. Teoria politică, ca de altfel întreaga cunoaștere politică nu poate fi redusă la un set de axiome, nu poate fi total sau parțial obiectivă ci doar comprehensivă și integratoare. În acest sens cunoașterea politică trebui să manifeste un interes vădit spre deschidere, spre înțelegere, spre interpretarea tuturor problemelor cu care se confruntă comunitățile politice, în condițiile provocărilor multiculturale și a pluralității axiologice.

În context postmodern, pe fondul provocărilor generate de o nouă epistemă antifundaționalistă, putem încerca un demers nuanțat de înțelegere a realității prin construirea de modele matematice, ce transcend explicația cauzală și încearcă să se plieze pe un demers gnoseologic de tip comprehensiv. În linia unui tip de „structuralism”, în care subiectul și obiectul se modelează reciproc, putem configura premise pentru un demers științific cvasi-matematizat, în care rolul modelului matematic să fie acaela de a facilita cercetătorului înțelegerea realității studiate.

V.3. Repere pentru o știință politică matematizată

Cunoașterea, indiferent de tehnica sau instrumentarul metodologic utilizat, reprezintă un demers rațional prin care cercetătorul ordonează realitatea, o simplifică, emite judecăți de valoare asupra ei și o face mult mai tangibilă. În concordanță cu realitatea demersul gnoseologic depășește limitele unei presupuse opinii, tinde spre episteme, spre o validare științifică și spre un adevăr, nu absolut dar destul de greu de contestat. În tot acest demers de cunoaștere a realității sociale, apelul la filosofie sau la metafizică este unul anevoios și destul de riscant. În încercarea de a transcende ordinea firească, „datul empiric”, expresia telurică a realității, metafizica nu reprezintă un exces de raționalitate, nu vizează ordinea naturală și rațională a empiricului, ci încearcă să-l interpreteze și chiar să-l depășească. Apelul la filosofie, metafizică sau orice alte reflecții meta-reale disimulează adevărul obiectiv, determină trecerea dincolo de realitate, iar o astfel de cunoaștere meditativă și intuitivă nu ține decât de subiectivitatea individului, de maniera lui particulară de a înțelege o realitate, un set de valori și o anumită organizare. Doar un demers metodologic bine construit și foarte riguros poate conduce la o cunoaștere optimă și poate determina enunțarea unor inferențe cu valoare aletică. Doar construind modele explicative, enunțând valorile, idealurile precum și raporturile antagonice care se stabilesc între aceste idealuri, cercetătorul poate ajunge la un grad ridicat de obiectivitate asupra realității. Astfel „luarea de poziție critică nu numai că nu este dăunătoare dar este utilă și necesară. Critica științifică a propunerilor legislative sau a altor dispoziții practice presupune explicarea clară și comprehensibilă a motivelor legislatorului și a idealurilor autorului criticat; adesea o astfel de critică nu se poate realiza decât prin confruntarea etaloanelor valorice ce stau la baza acestor propuneri cu altele și, în final cu propriile etaloane valorice”.

Științele sociale sunt prin accepțiunea lor generală științe ale realității. Demersul gnoseologic al acestei științe este cât se poate de bine ancorat în empiric. Știința socială încearcă să explice și să înțeleagă realitatea vieții cotidiene, o realitate socială, culturală, politică, economică, etc. precum și particularitățile fundamentale ale acestei realități. Spre deosebire de cunoașterea fizică care e o cunoaștere materială, a unei realități observabile și perfect tangibile, adică o cunoaștere tradusă în termeni cantitativi, cunoașterea din științele sociale are mai mult un caracter calitativ, face apelul la semnificații și la nuanțele tuturor proceselor ce se desfășoară în perimetrul social. Dacă în astronomie corpurile cerești sunt analizate pe baza unor legi naturale, a unor constante și cu o marjă de predicție ridicată, în științele sociale legitățile naturale devin caduce, comportamentele actorilor sociali, individuali sau colectivi nu pot fi prezise, ele țin de sfera intrinsecă, de particularitățile psihologice și psihocomportamentale ale acestora. În acest sens în științele sociale putem observa rolul cardinal al psihologiei, pe care Max Weber o vede asemănătoare matematicii și aplicațiilor ei din sfera științelor exacte. Prin apelul la psihologie cercetătorul disecă fenomenele, complexitatea proceselor sociale și le reduce la factorii primari, după care sunt analizate posibilele conexiuni dintre aceștia și dimensiunea lor funcțională. Cunoașterea realității sociale este de fapt cunoașterea realității concrete bazată pe semnificație, o semnificație dedusă dintr-un anumit context sociocultural și din conexiunea cauzală a tuturor factorilor care concură la formarea respectivului context.

Referitor la explicația și înțelegerea din arealul științelor sociale putem observa în sens diacronic două tradiții diametral opuse. În primul rând avântul „epocii luminilor” a descătușat fizica și mecanica din sfera filosofiei, a dat autonomie metodei și gândirii iar mecanica clasică, ca relație de tip cauză-efect, a reprezentat o sursă de inspirație pentru teoreticienii științelor sociale. Astfel realitatea socială era tratată pe bază relațiilor cauzale și a existenței unor legități specifice. Un alt model de orientare specific gândirii lui Hegel și Marx este cel bazat pe legități istorice, însă „ideea de lege care figurează in scrierile lui Hegel și Marx când ei discută de exemplu, procesul istoric, este foarte diferită de ideea de lege care stă la baza explicațiilor cauzale („galileene”). În mod similar, schema dialectică a dezvoltării prin teză, antiteză și sinteză nu este un model cauzalist de gândire. Ideile hegeliene și marxiste despre lege și dezvoltare sunt mai strâns legate de ceea ce vom numi modele conceptuale sau logice de conexiune”.

Referitor la raportul cunoaștere-realitate socială, putem extrapola din filosofia analitică interbelică modelul lui Hempel sau „teoria explicației prin legi de acoperire”. Explicația unui eveniment social se poate plia pe cele două submodele teoretizate de Hempel: modelul nomologic-deductiv și modelul inductiv-probabilistic. Pentru a explica de ce un eveniment E sa produs într-un anumit context, pentru a-l cunoaște și înțelege în totalitate trebuie să luăm în calcul succesiunea altor evenimente sociale sau stări de fapt precum E1, E2, …, En și a unor legități precum L1, L2, …, Ln, astfel încât apariția evenimentului nostru E este rezultanta directă a celorlalte evenimente anterioare și a legităților amintite. Astfel dintr-o succesiune de stări sau evenimente la care concură o serie de legități cercetătorul poate deduce apariția evenimentului E. Pornind de la succesiunea evenimentelor E1, E2, ….. En, prin procese inductive cercetătorul poate afirma că evenimentul E „este probabil să se producă”. Observăm astfel intervenția metodelor probabilistice în explicarea producerii unui eveniment. Un astfel de model este unul exhaustiv și acoperă în linii generale relația de tip cauză-efect. La nivel teoretic modelarea ordinii și dezordinii sociale se traduce prin prisma unei proiecții normative a realității, proiecție în care cercetătorul dezvoltă un set coerent de conjecturi despre realitate. În mare parte modelul construit de cercetător se reduce la propria opțiune metodologică sau epistemologică a acestuia, neacoperind, cel puțin în orizontul lumii politice, decât fragmente din realitate. Astfel faptele sociale sunt „determinate de alegerile făcute de cercetător nu de realitatea obiectivă”. În acest orizont al limitării ontologice și metodologice a modelului construit de subiectul cercetător putem sesiza și o serie de inconsistențe logice ce fac imposibilă redarea completă a complexității interacțiunilor și dinamicii sociale. Pornind de la această premisă putem sesiza și un clivaj de natură epistemologică între modelul formal/ empiric și constelația teoretică ce descrie sau normează realitatea politică investigată. Probabil, optimizarea modelelor care descriu realitatea politică poate fi atinsă prin intermediul unor mecanisme ce vizează operații de „data mining”. Cu cât cercetătorul va intra mai profund în realitatea politică investigată cu atât șansele de a obține date noi, mai puțin evidente și observabile vor spori. Acest proces de forare a realității este ajustat în permanență de o operație logică și în egală măsură hermeneutică – acordarea sensurilor și semnificațiilor optime datelor și ulterior realității în întregul ei. Datele reflecției, extrem de utile, dar în egală măsură normative, trebuie ameliorate prin construirea de modele formale care să descrie cât mai mult cu putință din realitate.

Dezvoltată în mod pregnant în spațiul epistemologic nord american, modelarea proceselor sociale și politice, ca parte componentă a științei omonime, conferă cercetătorului un set de fragmente sau ipostaze ale realității a căror analiză, interpretare și semnificare conduce spre formularea de conjecturi comprehensive. „ Un progres științific semnificativ poate fi realizat printr-o sinteză dintre modelele formale și cele empirice…. Modelele formale sunt cantonate în teorii, iar cele empirice ajung să le demonstreze pe primele prin apelul la diferite teste statistice”.

Deși există o serie de polemici cu privire la aplicarea modelării de tip matematic în orizontul cunoașterii sociale, prezenta lucrare dorește să sublinieze relevanța unor astfel de proiectări cantitative cu scopul ameliorării teoretice și dezvoltării unor inferențe comprehensive derivate din joncțiunea model formal – model empiric. Această joncțiune metodologică are o puternică reverberație la nivelul cercetării politice. Acest lucru se datorează în mare parte faptului că aceste modele conduc spre evidențe empirice, ajutând cercetătorul să găsească în intrinsecitatea fenomenului investigat o serie de corelații sau, mai mult, să dezvolte cercetări ulterioare pe baza modelelor formale. În acest context, modelele de tip formal ale dinamicii sociale și politice se bazează pe instrumente și tehnici venite din sfera matematicii. Recurgerea la modelări de tip matematic se bazează pe faptul că limbajul matematic facilitează observarea de interacțiuni simultane și multicauzale în cadrul diferitelor entități ce compun spațiul social-politic.

Oricât am pleda doar pentru o simplă știință a politicului, ea rămâne la stadiul proliferării unui adevăr, care oricât ar fi de sistematic este destinat să rămână ancorat în sfera probabilității. Generalizarea științifică, proliferarea unor judecăți de valoare universale, indiferent de valoarea aletică, sunt destinate eșecului într-o realitate politică în care avem o „geometrie variabilă” și un schimb destul de rapid al raporturilor investigate. Dacă în Teoria cinetică a gazelor sau în orice alt principiu al termodinamicii putem construi enunțuri axiomatice de tipul „toți s sunt p”, enunțul general valabil într-o lume materială ce poate fi cunoscută direct și asupra căreia se pot face predicții, în lumea politicului nu vom putea construi legi de acoperire, nu vom putea formula postulate și axiome, datorită dinamicii continue a fenomenului studiat și a factorilor de natură psihosocială care schimbă în permanență raportul de forțe. „<<Întotdeauna>> și <<Niciodată>> din legile acoperitoare ale pozitivismului logic nu găsesc nici un punct de sprijin în lumea politică, în care lucrurile vor fi <<mai mult sau mai puțin probabile>>”. Dacă apelăm doar la politologie, ca disciplină fundamentală a științelor politice, nu vom reuși în nici un caz să conturăm o imagine veridică a lumii, ci riscăm să reducem totul doar la paradigme sau viziuni de ansamblu care nu reușesc să pătrundă în esența problematicii studiate. Ceea ce caracterizează lumea politică spre deosebire de lumea fizică, este factorul uman creator de istorie și cultură. Astfel dacă în fizică putem aprecia calitativ sau cantitativ un cumul de evenimente și fenomene prin apelul la legități de acoperire, în științele politice nu vom putea formula asemenea legi, ci doar enunțuri parțial adevărate care sunt valabile doar în funcție de anumiți factori contextuale. În științele naturii pozitivismul logic tinde să aibă o mai mare aplicabilitate spre deosebire de științele politice unde partea experimentală sau cea de statistică și matematică aplicată conduc la același rezultat dar diferă explicația și interpretarea rezultatului.

În acest context al failibilității epistemologice și al pendulării între monism și pluralism metodologic, putem creiona câteva postulate menite să întărească ideea, nu a unei științe „hard” similară științelor naturii, ci a unei științe ce poate folosi ca design de cercetare elemante de matematică nuanțată sau discretă:

Optimizarea cunoașterii politice poate fi atinsă doar prin stategii mixte, de aplicare și interpretare a instrumentarului cantitativ discret.

Modelele discrete, precum cele derivate din teoria grafurilor, a jocurilor sau a probabilităților conferă analistului politic un instrumentar eficient al radiografierii și înțelegerii proceselor de dinamică politică.

Modelarea cantitativă permite cercetătorului înțelegerea procesualității sistemelor complexe, deschise și dinamice, care se petrec în orizontul lumii sociale sau politice.

Fără a avea pretenții fundaționaliste, modelele matematice discrete, facilitează joncțiunea dinspore teoretic spre empiric, prin stimularea interacțiunii subiect-obiect.

Deși realitatea este structurată pe principii de incertitudine epistemologică, și spontaneitate funcțională, modelele discrete, în speță modelarea aleatorității structuro-funcționale, conferă cercetătorului posibilitatea de a încerca mecanisme de ordin proiectiv, cu potențialități predictive.

În contextul actual, postmodern, știința politică trebuie să renunțe la pretențiile pozitiviste, de obiectivitate și certitudine, precum și la ambiția fundaționalismului de a produce adevărul absolut, devenind mult mai comprehensivă și prescriptivă, propunem ca strategie conciliatoare a abordărilor postpozitiviste și antipozitiviste un model de „ecumenism epistemologic”, bazat pe triada: filosofie politică, modele cantitative discrete/nuanțate și istorie politică, menit să confere atât cercetătorului specializat, cât și practicianului din sfera politică, un spor gnoseologic.

CONCLUZII

Consolidarea democrației est-europene, este un proces complex, structurat pe interacțiuni ale cadrelor instituționale și actori politici, ale jaloanelor sociale și societatea civilă și nu în ultimul rând pe o abordare deschisă a economiei, în care libertatea economică și piața liberă sunt valori prioritare. Realitatea empirică a spațiului est-european analizat pune în prin plan două tradiții și, în egală măsură, două modele de consolidare democratică. Primul este bazat pe o cultură politică participativă, în care activismul social este forța motrice a întregului proces de consolidare, și, ulterior, de dezvoltare democratică. În acest sens, putem itera ipoteza unui model centrifug de configurare a spațiului politic democratic, model apropiat din punct de vedere structural de idealul atenian al participării și consensului între cetățeni. Astfel, modelul pentru care optăm în înțelegerea fenomenului de consolidare democratică este cvasi-simetric modelelor din sfera științelor nomotetice, plasând în ecuația dinamicii politice rolul cardinal jucat de cultura participativă și reactivitatea civică în optimizarea procesului decizional.

Extrapolând conceptul de mișcare centrifugă din arealul științelor naturii putem înțelege și explica, doar parțial, mecanismul de consolidare democratică în cadrul sistemelor post comuniste central și est-europene. În acest sens, centrul sistemului politic este configurat de către cetățeni, polarizați la nivelul societății civile. În fond, orice acțiune politică în cadrul democrațiilor consolidate pornește de la individ, aflat în ipostaza de cetățean, și de la acțiunile civice organizate, coordonate și cristalizate în sfera societății civile. Indiferent de gradul de dezvoltare politică sau socio-economică individul în sine, ca parte componentă a capitalului social, reprezintă o valoare fundamentală pentru configurarea mediului democratic.

Spațiul politic occidental se caracterizează prin interesul sistemelor politice de a conserva acțiunea civică în forme cât mai nuanțate, astfel încât atât dimensiunile liberal-procedurale cât și cele consensualiste sau electorale să devină funcționale în cadrul societății. Din punct de vedere normativ întreaga ecuație democratică se pliază pe un model de „libertate civică dialogică”.

Cristalizarea societății civile la nivelul sistemelor politice occidentale a evidențiat atât din punct de vedere cantitativ cât și din punct de vedere calitativ o ameliorare a calității vieții comunitare. Deși este destul de dificil de modelat statistic sau matematic o astfel de ipoteză de lucru, iar modelul poate să confere o relație de cvasi-cauzalitate, putem sesiza că dezvoltarea spațiului social, creșterea performanței instituționale și vizibilitatea reacțiilor civice au ca numitor comun consensul dintre cetățeni. Societatea civilă nu poate deveni funcțională în absența unui acord consensual al cetățenilor care o compun. Fondată și proiectă atât normativ cât și empiric într-un stat liberal, pe baze civice consensuale, societatea civilă realizează, într-o geometrie variabilă, trecerea de la sfera privată spre cea publică, amendând simbolic sau factual o serie de acțiuni politice luate de către structurile decidente.

Cu alte cuvinte capitalul social devine extrem de important pentru consolidarea democratică doar acolo unde suportul cultural și politic este unul democratic și poate fi diseminat de acei membrii ai organizației cu un nivel mediu spre ridicat de educație și cu status economic superior mediei veniturilor naționale. Putem vorbi astfel de un mecanism de selecție și adaptare a membrilor organizațiilor civice astfel încât regulile jocului democratic bazate pe activism social și societate civilă să devină operaționale. Astfel selecția și adaptarea implică o alegere rațională a indivizilor și un efort susținut al acestora de a creiona practici sau acțiuni cu caracter democratic. Sintetizând, în cadrul democrațiilor liberale vestice viața asociațională, în întregul ei, devine mijlocul de răspândire a valorilor pro sociale și o sursă inepuizabilă de capital social. În acest angrenaj social se poate observa faptul că activitatea asociațională este capabilă să producă o rată sporită a încrederii cetățenilor în instituții și politici guvernamentale. În sistemele de natură democratică rata de încredere reciprocă a cetățenilor este mai ridicată, fapt demonstrat de analizele de teren realizate în ultimele două decenii. Această încredere are o incidență mai ridicată în cadrul sistemelor politice cu tradiții civice în generarea capitalului social decât în statele care au fost tarate de experiențe comuniste sau totalitare. Determinarea potențialului democratic al modelului central bazat pe societate civilă ține de posibilitatea de identificare a actorilor sociali activi sau a principalelor modele de configurare a identității civice. Din acest unghi analitic, societatea civilă se dovedește a fi un mecanism util statului democratic, reacționând ori de câte ori instituțiile guvernării recurg la practici caracterizate de deficit democratic, sau constituind o interfață atât informațională cât și acțională pentru cetățeni.

Modelul centrifug, bazat pe rolul activ al cetățeanului în cadrul statului, cuprinde două faze elementare. În prima fază modelul poate fi aplicat doar statelor aflate în tranziție democratică. La acest nivel societatea civilă reprezintă inputul și catalizatorul ordinii democratice. Cea de-a doua fază accentuează, la nivel explicativ, rolul societății civile în consolidarea democratică și în diseminarea și securizarea principiilor, valorilor și ordinii democratice. Societatea civilă poate juca un rol crucial pentru o tranziție de succes cât și pentru consolidarea democratică. Dar caracterul societății civile este diferit în timpul procesului de tranziție față de faza de consolidare democratică. Este foarte necesar să recunoaștem cele două roluri pentru a evita orice confuzie conceptuală. În timpul tranziției democratice, organizațiile societății civile sunt de obicei active în procesul de sistare a regulilor autoritare și de inaugurare a democrației. Cercetarea de față își propune să observe într-un design de tip quasi experimental cum afectează societatea civilă stabilitatea democratică. Pentru a putea contura un astfel de demers interesul epistemologic va fi centrat pe identificarea particularităților societății civile aflată la confluența dintre tranziție democratică și consolidare democratică. Ambele faze ale procesului de democratizare necesită o privire detaliată, cu accente puse pe cetățean, cultură politică și implicare socială.

Pledăm, în cadrul analizei realizate, pentru succesul proceselor de consolidare democratică catalizate de societatea civilă, plasând mecanismele civice, de reacție sau opoziție în raport cu structurile executive, în cadrul modelului natural de geneză și cristalizare a practicilor democratice. Societatea civilă, pe lângă rolul de creator de morală socială și de stimulare a activismului civic, a contribuit, pentru statele analizate, la diseminarea valorilor educațional-civice, la întărirea suveranității statale și la facilitarea proceselor de integrare în structuri trans-naționale.

Dacă statele din centrul Europei au avut ca drum minim al consolidării democratice societatea civilă, cu puternice implicații în stabilizarea sistemului de partide, a celui instituțional și a consolidării practicilor democratice, statele din estul Europei, cu excepția Ungariei se află, din punct de vedere procesual, la granița dintre tranziție democratică și consolidare democratică, fiind mai degrabă produsul unor dezvoltări de tip experimental, în care actorii politici prin instituții politice și strategii de inginerie socială au catalizat schimbarea de regim politic. Specificul consolidării democratice din cadrul primelor sisteme politice analizate este dat de o dinamică de tip centrifug, în care rolul fundamental îl are cetățeanul și societatea civilă. Practic asistăm la o mișcare aproape circulară, ce pornește din nucleul dur al sistemului politic și polarizează gradual periferia sistemică, inducând mișcări vectoriale pentru fiecare variabilă în parte. Din această perspectivă putem observa că sistemul politic funcționează aproape natural, similar democrației participative, ajungând, treptat, treptat să construiască sisteme instituționale, o clasă politică eficientă și o serie de reforme structurale ce au condus spre libertatea pieței și bunăstare individuală.

Cel de-al doilea model analitic pe care îl propunem pentru explicarea proceselor de consolidare democratică din Europa estică vizează o dinamică de tip centripet, cu mecanisme reziduale puternice și o continuitate, încă vizibilă, a practicilor post-comuniste. Mișcarea de tip centripet, antinomică în raport cu centrifugarea specifică democrațiilor occidentale, presupune încercarea de a polariza centrul prin imprimarea unor momente cinetice elementelor periferice. Astfel putem asocia modelul centripet de consolidare democratică cu un model de tip exogen, în care democrația nu este rezultatul acțiunii civice colective, ci produsul unor strategii de inginerie politică derivate din cadrul preferințelor sau intereselor actorilor politici.

Dacă modelul de consolidare democratică românesc tinde să fie unul din exterior spre interior, de tip centripet, cu condiția dezvoltării unui sistem partinic durabil și a unei clase politice elitiste, în același tablou analitic, însă cu accentul pus pe dimensiunea instituțională se regăsește Bulgaria. Pentru a putea sugera mișcarea de tip centripet pe care o au cazurile analizate, putem observa la nivelul realității politice faptul că dezvoltarea practicilor democratice necesită atât configurarea unei clase politice stabile cât și o reformă instituțională și electorală viabilă, care să îmbine în mod armonios atât dimensiunea guvernamentală cât și nivelul reprezentațional. Democrația devine funcțională doar în sistemele politice în care structurile guvernamentale sunt eficiente și stabile, iar, la nivelul reprezentării civice există, pe de o parte un efect minim de disproporționalitate și volatilitate electorală, iar pe de altă parte o structură instituțională solidă, capabilă să răspundă preferințelor civice.

Sintetizând rezultatele obținute în cadrul modelelor analitice propuse putem observa o întretăiere între modelul centrifug și cel centripet la nivelul sistemului politic ungar, care sub aspect procedural are forma unui model centripet de consolidare democratică, iar sub aspect endogen, are aspectul unui model centrifug, caracterizat de implicare civică și societate civilă activă. În ceea ce privește modelul mixt de consolidare democratică putem observa fptul că acesta produce inerții minime, în raport cu cel centripet, fiind extrem de util pentru democratizarea statelor ce nu asu cunoscut deja experiențe democratice. În consecință pledăm pentru un astfel de mecanism în înțelegerea ralității politice, și îl propunem ca reper teoretic pentru demersurile atât de democratizare cât și de dezvoltare democratică.

Specifice ambelor modele, atât centrifug cât și centripet, dinamicile electorale și stabilitatea sistemului partizan au reprezentat o variabilă relevantă pentru înțelegerea stabilității sistemice, a dezechilibrelor generate de fragmentare sau volatilitate politică. Cercetările actuale din sfera stasiologiei își propuns să privească critic cadrul conceptual deja configurat, să elucideze pseudo-conceptele din domeniul stasiologiei și să reconfigureze, prin prisma teoriilor organizaționale, acordul dintre procesul politic general, oferta electorală, regulile competiției politice și strategiile de vot. Configurarea spațiului electoral, spațiul dintre actori politici și cetățeni este determinat de o sumă de variabile precum: modelul de determinare a politicii votului, factori nonpolitici, elemente de teorie a alegerii raționale, logica competiției electorale și modele de echilibru în maximizarea preferințelor electorale. Modelele pentru care pledăm sunt formalizate la nivelul teoriei politice în funcție de o sumă de ecuații structurale, menite să creioneze repere de ordin interacționist și homeostazic. Cât de relevante sunt partidele politice pentru consolidarea democratică a noilor state desprinse din comunism reprezintă o preocupare vitală a studiilor de analiză politometrică cu scopul de a observa grade de evoluție în relația cetățeni-partide, și de a crea un mecanism echitabil în sfera reprezentării democratice. Încă din anii’70 s-a configurat teza relevanței partidelor politice pentru democrațiile occidentale stabile din punct de vedere funcțional. putem observa faptul că, în practică, funcționează destul de eficient sistemul de partide cu partid dominant, cu o medie partinică de 4 partide parlamentare, la nivelul căruia balanța distribuției puterii politice este de 0,8. Cazuri semnificative de consolidare democratică întâlnim în spațiul politic polonez și ungar, la nivelul cărora tendința centrală este aceea de a avea un sistem bipartidist cu partid median, fapt ce produce un efect minim de disproporționalitate. La nivelul acestei dinamici a sistemului de partide în raport cu sistemul electoral putem trasa relația dintre moștenirea autoritară și provocările venite din partea noilor actori atât instituționali cât și noninstituționali.

Deși cercetarea de față s-a focalizat asupra procesualității consolidării democrației est-europene, având în esență, variabile de natură politică, ce fac legătura între dimensiunea micro și macropolitică, observăm că variabilele economice au jucat un rol esențial, cu regularități simetrice, în toate sistemele politice supuse analizei. Tabloul reformelor democratice trebuie completat de liberalizarea piețelor și a tuturor sectoarelor economice. Debutul tranziției democratice, cu toate că a presupus o liberalizare forțată a economiei, a încercat să sintetizeze două tendințe principale: tendințe venite din partea orientărilor radicale și tendințe venite din partea actorilor politici de tip moderat.

În concordanță cu modelele analizate în cadrul procesului de consolidare democratică, dorim să subliniem, în urma comparației dintre cazuri, importanță și semnificația variabilelor politico-sociale în cristalizarea noilor democrații, cu posibilitatea de a construi, la nivel teoretic, o sumă de prescripții pentru democratizare, sau pentru schimabarea de regim politic. În aceste condiții, putem observa o serie de regularități în procesul tranzițional atât în statele estice, componente ale modelului centripet, cât și în statele centrale, circumscrise mișcării genetice, natural-centrifuge, a democrației. Putem observa, prin comparație, faptul că societatea civilă joacă un rol extrem de important în catalizarea democrației. Pornind de la această perspectivă nu putem reitera teza unei consolidări democratice de succes în contextul statelor din Europa Centrală și de Est, mai ales în condițiile în care economiile naționale au trecut prin efectul negativ al tranziției spre economia de piață, fapt ce presupune depășirea simbolică a unei văi tranziționare. Din punct de vedere economic putem observa faptul că statele central-europene au pornit procesul de dezvoltare urmând de aproape prescripțiile Consensului de la Washington.

Teoria care decurge dintr-o astfel de analiză empirică are în centru actorii civili și instituționali, de aceea propunem o ameliorare a teoriei principal-agent prin intermediul societății civile. Dimensiunea normativă pe care o configurăm are la bază următorul set de propoziții:

Propoziția 1: Consolidarea democratică optimă îmbină armonios modelul centrifug bazat pe societate civilă și reforma sistemului electoral.

Propoziția 2: Societatea civilă este catalizatorul dar nu și vectorul director al procesului de consolidare democratică.

Propoziția 3: Procesul electoral reprezintă starea de input pentru activarea societății civile, și implicit a practicilor formale ale democrației.

Propoziția 4: Sistemele de partidecu partid median sunt recomandate fazei de consolidare democratică prin efectul minimal de disproporționalitate pe care îl produc la nivelul unui sistem electoral de tip mixt.

Propoziția 5: Recomandarea pentru structuri legislative monocamerale și tipuri de guvernare parlamentară.

Propoziția 6: Inerția sistemelor politice post-comuniste este dată de lipsa inovației instituționale.

Propoziția 7: Libertatea economică trebuie dezvoltată sincron cu practicile democratic, iar nivelul de intervenție etatică pe diverse paliere economice nu ar trebui să depășească 25-30%.

Propoziția 8: Sistemele din Europa estică aflate la granița dintre tranziție politică și consolidare democratică pot fi încadrae, din punct de vedere procesual în categoria „sistemelor metastabile”.

În context postmodern, pe fondul provocărilor generate de o nouă epistemă antifundaționalistă, putem încerca un demers nuanțat de înțelegere a realității prin construirea de modele matematice, ce transcend explicația cauzală și încearcă să se plieze pe un demers gnoseologic de tip comprehensiv. În linia unui tip de structuralism, în care subiectul și obiectul se modelează reciproc, putem configura premise pentru un demers științific cvasi-matematizat, în care rolul modelului matematic să fie acaela de a facilita cercetătorului înțelegerea realității studiate. Astfel dacă în fizică putem aprecia calitativ sau cantitativ un cumul de evenimente și fenomene prin apelul la legități de acoperire, în științele politice nu vom putea formula asemenea legi, ci doar enunțuri parțial adevărate care sunt valabile doar în funcție de anumiți factori contextuale. Direcțiile fundamentale pe care sprijină demersul de modelare cantitativă pot fi cuprinse în următoarele afirmații:

Optimizarea cunoașterii politice poate fi atinsă doar prin stategii mixte, de aplicare și interpretare a instrumentarului cantitativ discret.

Modelele discrete, precum cele derivate din teoria grafurilor, a jocurilor sau a probabilităților conferă analistului politic un instrumentar eficient al radiografierii și înțelegerii proceselor de dinamică politică.

Modelarea cantitativă permite cercetătorului înțelegerea procesualității sistemelor complexe, deschise și dinamice, care se petrec în orizontul lumii sociale sau politice.

Fără a avea pretenții fundaționaliste, modelele matematice discrete, facilitează joncțiunea dinspore teoretic spre empiric, prin stimularea interacțiunii subiect-obiect.

Deși realitatea este structurată pe principii de incertitudine epistemologică, și spontaneitate funcțională, modelele discrete, în speță modelarea aleatorității structuro-funcționale, conferă cercetătorului posibilitatea de a încerca mecanisme de ordin proiectiv, cu potențialități predictive.

Conchizând, modelele matematice utilizate în cadrul acestei analize sistemice și procesuale ne-au facilitat o grilă de interpretare și înțelegere a realității politice, prin prisma căreia am reușit să configurăm două modele de consolidare democratică și să subliniem elementele cardinale ale unui proces tranzițional, care ar trebui să se plieze pe: diseminarea valorilor democratice (sprending democracy), dezvoltarea practicilor democratice (democratic development) și securizarea ordinii democratice ( securing democracy). În acest context, cadrul metodologic și epistemologic s-a structurat pe triada teorie politică, modele cantitative și istoria fenomenelor politice, ca modalitate de optimizare a gradului de cunoaștere evenimențial-procesuală.

BIBLIOGRAFIE:

CĂRȚI DE SPECIALITATE:

Acemoglu Daron, Robinson James, Economic Origins of Dictatorship and Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2006

Adams James F., Merrill III Samuel, Grofman Bernard, A Unified Theory of Party Competition, A Cross-National Analysis Integrating Spatial and Behavioral Factors, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Aldrich John H., Why Parties? The Origin and Transformation of Political Parties in America, University of Chicago Press, Chicago, 1995

Anderson Jeffrey J., Regional Integration and Democracy, Expanding on the European Experience, Rowman&Littlefield Publishers, Inc., Oxford, 1999

Anheier K. Helmut, Civil Society, Measurement, Evaluation, Policy, Earthscan, UK, 2004

Annette Zimmer, Eckhard Priller (Eds.), Future of Civil Society, Making Central European Nonprofit Organizations Work, VS Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden, 2004

Aslund Anders, Cum s-a construit capitalismul, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2010

Bapad Ravindra B., Linear Algebra and Linear Models, Second Edition, Springer-Verlang, New York 2000

Barbour B. Julian, The Discovery of Dynamics, Cambridge University Press, 2001

Barbu Daniel, Republica absentă, Ed. Nemira, București, 1999

Bennich- Björkman Li, Political Culture under Institutional Pressure, Palgrave, Macmillan, London, 2007

Berglund Sten, Aarebrot Frank, Vogt Henri, Karasimeonov Georgi, Challenges to democracy: Eastern Europe after the collapse of Communism, Edward Elgar Publishing, Inc, Northampton, Massachusetts, 2001

Berglund Sten, Ekman Joakim, Aarebrot Frank H, Challenges to Democracy, Edward Elgar Publishing Inc., Northampton, Massachusetts, USA, 2002

Berglund Sten, Ekman Joakim, Aarebrot Frank H., The Handbook of Political Change in Eastern Europe, Edward Elgar Publishing Inc., Northampton, Massachusetts, USA, 2004

Berlin Isaiah, Adevăratul studiu al omenirii, Ed. Meridiane, București, 2001

Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, Vol.5, Secolul XX, trad. Monica Timu, Ed. Institutul European, Iași, 1999

Birch Sarah, Millard Frances, Popescu Marina, Williams Kieran, Embodying Democracy, Electoral System, Design in Post-Communist Europe, Palgrave, Macmillan, 2002

Blondel Jean, Guvernarea comparată, Ed. Institutul European, Iași, 2009

Bourdieu Pierre, Coleman James (Eds), Social Theory for a Changing Society, Boulder, Colo: West View, 1991

Bozóki András (Ed.), The Roundtable Talks of 1989, The Genesis of Hungaria Democracy, Central European University Press, Budapest, Hungary, 2002

Kaldor Mary, Vejvoda Ivan (Eds.), Democratization in Central and Eastern Europe, Yht Ltd, London, 2002

Brown F. John, Hopes and Shadows: Eastern Europe after Communism, Duke University Press, Durham, USA, 2007

Bryson J. Phillip, The Economics of Centralism and Local Autonomy, Fiscal Decentralization in the Czech and Slovak Republics, Palgrave MacMillan, New York, 2010

Bugajsky Janusz, Political Parties of Eastern Europe, A Guide to Politics in the Post-Communist Era, The Center for Strategic and International Studies, New York, 2002

Burnell Peter, Youngs Richard, New Challenges to Democratization, Routledge, New York, 2010

Carey Henry F., Norman Manea(Eds), Romania Since 1989, Politics, Economics and Society, Lexington Books, Maryland, USA, 2004

Carrington J Peter, Scott John, Wasserman Stanley, Models and Methods in Social Network Analyses, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Cheibub José Antonio, Presidentialism, Parliamentalism and Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2007

Cohen L. Jean , Andrew Arato, Civil Society and Political Theory, MIT Press, Masachusetts, 1994

Colaresi Michael, Democratization relationship, Oxford University,2003

Crausz Michael, Relativism: Interpretation and Confrontation, University of Notre-Dame Press, 1989

Dahl A. Robert, Shapiro Ian, Antonio Cheibub José, The Democracy Source Book, The Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, Massachusetts, London, 2003

Dahl A. Robert, Poliarhiile. Participare și opoziție, Ed. Institutul European, Iași, 2000

Dahl A. Robert, Democrația și criticii ei, Ed. Institutul European, Iași, 2002

Darbellay Frederik, Cockell Moira (eds.), et. al, A vison of Transdisciplinarity,Laying Foundations for a World Knowledge Dialogue, EPFL Press, Lausanne, Switzerland, 2008

De Marchi Scott, Computational and Mathematical Modeling in The Social Sciences, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

de Tocqueville Alexis, Democracy in America, The Lawbook Exchange, Ltd, Clark, New Jersey , 2003

de Waele Michael, Partide politice și democrație în Europa Centrală și de Est, Ed. Humanitas, București, 2003

Deegan Krause Kevin, Elected Affinities, Democracy and party competition in Slovakia and Czech Republic, Standford University Press, Standford, 2006

Deegan Krause Kevin, Public Opinion and Party Choice in Slovakia and the Czech Republic, în Party Politics, vol. 6. No.1, London ,Thousand Oaks, New Delhi, 2000

Deliège Robert, O istorie a antropologiei, Școli, Autori, Teorii, trad. Ioan T. Bița, Ed. Cartier, Chișinău, 2007

Derry J. Sharon, Interdisciplinary Collaboration, LEA Publishers, London, 2005

Derry Sharon J., Schunn D. Christian, Gernsbacher Morton Ann (eds.), Interdisciplinary Collaboration. An Emerging Cognitive Science, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers London, 2005

Deszo Marta, Somody Bernadette, Constitutional Law in Hungary, Kluwer Law International, Alphen, Netherlands, 2010

Dharendorf Ralf, Reflecții asupra Revoluției din Europa, Ed. Humanitas, București,

Diamond Larry, Developing Democracy, To Ward Consolidation, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, USA, 1999

Diamond Larry, et. al. (Eds), Consolidating the Third Wave Democracies: Themes and Perspectives, Johns Hopkins Press, Baltimore, 1997

Diamond Larry, et.al., Cum se consolidează democrația?, Ed. Polirom, Iași, 2004

Diamond Larry, Plattner Marc F., Electoral Systems and Democracy, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, USA, 2006

Dieter Klingemann Hans, Fuchs Dieter and Zielonka Jan, Democracy and Political Culture in Eastern Europe, Routledge, New York, 2006, pp. 336-337

Dimou Augusta, Entangled Paths Towards Modernity, Contextualizing Socialism and Nationalism in the Balkans, Central European University Press, Budapest, Hungary, 2009

Dogan Mattei, Pahre Robert, Noile științe sociale. Interpretarea disciplinelor, Ed. Alternative, 1997

Dryzek John S., Holmes Leslie, Post-Communist Democratization, Political Discourses across Thirteen Countries, Cambridge University Press, Cambridge, 2002

Durret Rick, Random Graphs, Cambridge University Press, Cambridge, 2007

Edgar Morin, La méthode. La nature de la nature, Tome 1, Editions Du Seuil, 1977

Edwards Michael, Civil Society, Second Edition, Polity Press, Cambridge, 2009

Ehrenberg John, Civil Society, The Critical History of An Idea, New York University Press, New York & London, 1999

Ekiert Grzegorz, Hanson Stephen E., Capitalism and Democracy in Central and Eastern Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2003

Elgström Ole, Hyden Goran, Development and Democracy, What have we learned and how?, Routledge, London & New York, 2002

Eliaeson Sven (ed.), Building Democracy and Civil Society East of the Elbe, Routledge, London & New York, 2006

Emilio Castilla, Dynamic Analises in the Social Sciences, Academic Press Elsevier Inc, London, 2007

Fagan Adam, Environment and Democracy in the Czech Republic The Environmental Movement in the Transition Process, Edward Elgar Publishing, Cheltenham, UK • Northampton, MA, USA

Fesa Roberto (Ed.), Cognitive structures in scientific inquiry, Rodopi, Amsterdam, New York, 2005

Fowkes Ben, The post-communist era, Change and Continuity in Eastern Europe, Palgrave MacMillan, New York, 1999

Georgiev Plamen K., The Bulgarian Political Culture, V&R Unipress, Göttingen, 2007

Giatzidis Emil, An Introduction to post-Communist Bulgaria, Political Economic and Social Transformation, Manchester University Press, Manchester, 2002

Gipson Heather D., Economic Transformation, Democratization and Integration in to the European Union, Palgrave, Macmillan, 2001

Glasius Marlies, Lewis David, Seckinelgin Hakan (Eds.), Exploring Civil Society, Political and Cultural Contexts, Routledge, London& New York, 2004

Glenn John K., Framing Democracy, Civil Society and Civic Movements in Eastern Europe, Standford University Press, Standford, 2001

Goldman F. Minton, Revolution and Change in Central and Eastern Europe, Political, Economic and Social Challenges, M.E. Sharpe Inc, New York, 1997

Goldman I Alvin, Knowledge in a social world, Oxford University Press, Oxford, New York, 2003

Goldman Minton F., Slovakia since Independence, A Struggle for Democracy, Greenwood Publishing Group, Inc, Westport, USA, 1999

Goodin Robert E., Klingemann Hans–Dieder, Manual de Știință Politică, Ed. Polirom, Iași, 2005

Goodin Robert E., The Theory of Institutional Design, Cambridge University Press, Cmabridge, 1996

Grofman Bernard, Arbor Ann, Political Science as Puzzle Solving, University of Michigan Press, Michigan, 2001

Grugel Jean, Democratizarea, O introducere critică, Ed. Polirom, Iași, 2008

Grymala-Busse Anna M, Redeeming the Communist Past, The Regeneration of Commuist Parties in East Central Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2002

Gunther Richard, Montero Jose Ramon, Linz Juan J., Political Parties: Old Concepts and New Challenges, Oxford University Press, Oxford, 2002

Hall John, In search of Civil Society, în John Hall (ed.), Civil Society: Theory, History and Comparison, Polity Press, Cambridge, 1995

Han Chris, Dunn Elizabeth, Civil Society, Challenging Western Models, Routledge, London& New York, 2005

Hayek A. Friedrich, Drumul către servitute, Ed. Humanitas, București, 2006

Heisenberg Werner, Partea și întregul, Ed. Humanitas, București, 2008

Held David (Ed.), Political Theory Today, Oxford Polity Press, Oxford, 1991

Held David, Moore L. Henrietta (eds), Cultural Politics in a Global Age, Uncertainty, Solidarity and Innovation, Oneworld Publications, Oxford, 2007

Henderson Paul, Ilona Vercseg, Community Development And Civil Society Making Connections in The European Context, The Policy Press, University of Bristol, UK, 2010

Herron Erik S., Elections and Democracy after Communism, Palgrave Macmillan, New York, 2009

Hill Raymond, Nations in Transition, Hungary, Second Edition, Facts On File, INC, New York, USA, 2004

Hilton Gordon, Intermediate Politometrics, Columbia University Press, New York, 1976

Ho Kim Sung, Max Weber’s Politics of Civil Society, Cambridge University Press, Cambridge, 2004

Hobsbawm Eric, The Age of Extremes: A History of the World, 1914–1991, Vintage Books, New York, 1996

Hooghe Marc, Stolle Dietlind, Generating Social Capital, Civil Society and Institutions in Comparative Perspective, Palgrave MacMillan, New York, 2003

Inglehart Ronald, Welzel Christian, Modernization, Cultural Change and Democracy, The Human Development Sequence, Cambridge University Press, 2005

Izenman Alan Julian, Modern Multivariate Statistical Techniques, Regression, Classification, and Manifold Learning, Springer Science& Business Media, New York, 2008

Jelin Elizabeth, Hersberg Eric (Eds.), Constructing Democracy: Human Rights, Citizenship and Society in Latin America, Westview Press, Boulder, 1996

Kahoone E. Lawrence, Civil Society, The Conservative Meaning of Liberal Politics, Blackwell Publishers Inc, Malden, Massachusetts, 2002

Karanik Murarry M. (ed.), Exploring avenues to interdisciplinary research, From cross-to to multi-to Interdisciplinarity, Nottingan University Press, 2009

Kennedy D. Michael, Cultural Formations of Postcommunism Emancipation, Transition, Nation, and War, University of Minnesota Press, Minneapolis & London, 2002

Kilngemann Hans-Dieter, Fuchs Dieter, Zielonka Jan (eds.), Democracy and Political Culture in Eastern Europe, Routledge London & New York, 2006

King Garry, Rober Keohane, Sidney Verba, Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom, Iași, 2000

Kopstein Jeffrey, Lichbach Mark, Comparative Politics, Interests, Identities and Institutions in a Changing Global Order, Second Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Körösényi András, Government and Politics in Hungary, Central European University Press, Budapes, Hungary, 1999

Kostelecký Tomáš, Political Parties after Communism: Developments in East-Central Europe, Woodrow Wilson Center Press, Washington DC, 2002

Koupelis Theo, In Quest of the Universe, Sixth Edition, Jones and Bartlett Publishers, Ontario, Canada, 2011

Kuhn Thomas , Structura Revoluțiilor Științifice, Ed. Humanitas, București, 2008

Kukla André, Social Constructivism and the philosophy of science, Routledge, London, 2000

Lakatos Imre, Mathematics, science and epistemology, Cambridge University Press, Cambridge, 1997

Lane Jan-Erik, Comparative Politics, The principal – agent perspective, Routledge, London&New York, 2008

Lane Jan-Erik, Public Administration and Public Management, The principal – agent Perspective, Routledge, London&New York, 2005

Lecourt Daniel (coord.), Dicționar de istoria și filosofia științelor, Ed. Polirom, Iași, 2005

Lijphart Arend, Democrația în societățile plurale, Ed. Polirom, Iași, 2002

Lijphart Arend, Sisteme electorale și sisteme de partide, un studiu despre douăzeci și șapte de democrații, Ed. Publishing, Cluj-Napoca, 2010

Lijphart Arend, Thinking About Democracy, Power Sharing and Majority Rule in Theory and Practice, Routledge, New York, 2008

Linz J. Juan , Stepan Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Southern Europe, South America and Post communist Europe, The John Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1996

Linz J. Juan, Stepan Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Comunist Europe, Baltimore- London, The Johns Hopkins University Press, 1996

Loughlin John, Hendriks Frank, Lidström Anders, The Oxford Handbook of Local and Regional Democracy in Europe, Oxford University Press, Oxford, 2011

Madison G.B., The Political Economy Of Civil Society And Human Rights, Routledge London & New York, 1998

Magone José M., Contemporary European Politics, A Comparative Introduction, Routledge, New York, 2011

Mansbridge Jane. J., (ED), Beyond Self-Interest, University of Chicago Press, Chicago, 1990

Mansfield Edward D., Sisson Richard (Eds), The Evolution of Political Knowledge, Ohio State University Press, Ohio, 2004

Maravall José Maria, Regimes, Politics and Markets. Democratization and Economic Change in Southern and Eastern Europe, Oxford University Press, Oxford, 1997

Marina Caparini Born, (Ed.), Democratic Control of Intelligence Services, Ashgate Publishing Company, Burlington. USA, 2007

Martin Roland Jane, Cultural miseducation, In search of a democratic solution, Teachers College Press, Columbia University, New York, London, 2002

Mazower Mark, Le continent des ténèbres, Editions Complexe, 2005

McLaren Lauren M., Constructing Democracyin Southern Europe, Routledge, New York, 2008

McMahon David, Static and Dynamics Demystified, The MacGraw-Hill Companies Inc, USA, 2007

Meusburger Peter, Jöns Heike, Transformations in Hungary, Essays in Economy and Society, Physik-Verlag, Heidelberg, 2001

Michael Huemer, Epistemology Contemporary Readings, Routledge, London and New York, 2005

Møller Jørgen, Post-communist Regime Change, A comparative study, Routledge, London & New York, 2009

Morton B. Rebecca, Methods & Models, A Guide to the Empirical Analyses of Formal Models in Political Science, Cambridge University Press, Cambridge, 2004

Müller Wolfgang C., Political Parties in Parliamentary Democracies: Making Delegation and Accountability Work, în European Journal of Political Research, Vol. 37, No.3, 2000

Munck L. Gerardo, Measuring Democracy, A Bridge Between Scholarship & Politics, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, USA, 2009

Mungiu-Pippidi Alina, Politica după comunism, Ed. Humanitas, București, 2002

Newton Kenneth, Van Deth Jan W., Foundations of Comparative Politics, Democracies of the Modern World, Second Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2010

Nicolescu Basarab, Transdisciplinaritatea, Manifest, Ed. Junimea, Iași, 2007

O’Neil Patrick H., Postcommunism and the media in Eastern Europe, Frank Cass&Co.Ltd., Great Britain, 1997

Oakeshott Michael, On Human Conduct, Clarendon Paperbacks, Oxford University Press, Oxford, 2003

O'Donnell Guillermo, Schmitter Philippe, Transitions from Autoritharian Rule :Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Baltimore, Md:John Hopkins University Press,1986

Olivier Nay, Istoria ideilor politice, Ed. Polirom, Iași, 2008

Orman Gabriel, Capitole de Matematici Aplicate, Ed. Albastră, Cluj- Napoca, 1999

Padgett Stephen , Organizing democracy in eastern Germany, Interest groups in post-communist society, Cambridge University Press, Cambridge, 2004

Pasquino Gianfranco, Curs de știință politică, Ed. Institutul European, Iași, 2002

Pattie Charles, Seyd Patrick, Whiteley Paul, Citizenship in Britain, Values, Participation and Democracy, Cambridge University Press, 2004

Pevehouse Jon C., Democracy from Above: Regional Organizations and Democratization, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Phinnemore David (Ed), The EU&Romania, Accession and Beyond, Federal Trust for Education and Research, London, 2006,

Pintilescu Carmen, Analiză Statistică Multivariată, Ed. Universității “Al.I.Cuza”, Iași, 2007

Pridham Geoffrey, Ágh Attila (Eds), Prospects for democratic consolidation in East-Central Europe, Manchester University Press, Manchester, 2001

Pridham Geoffrey, Herring Eric, Sanford George, (Eds.), Building Democracy? The International Dimensions of Democratisation in Eastern Europe, Leicester University Press, London& Washington, 1997

Pridham Geoffrey, Vanhanen Tatu, Democratization in Eastern Europe, Domestic and international perspectives, Routledge, London & New York, 2003

Przeworski Adam, Democracy and the Market, Cambridge University Press, Cambridge, 1991

Przeworzki Adam, Democracy and the Market, Political and Economic Reforms in Eastern Europe and Latin America, Cambridge University Press, Cambridge, 2001

Purcell Mark, Recapturing Democracy, Routledge, New York, 2008

Putnam D. Robert, Leonardi Robert și Nanetti Raffaele, Cum funcționează democrația?, Ed. Polirom, Iași, 2001

Quigley Kevin F.F., For Democracy’s Sake, Foundations and Democracy Assistance in Central Europe, The Woodrow Wilson Center Press, Washington D.C., 1997

Ramet Sabrina P., Central and Southeast European Politics since 1989, Cambridge University Press, Cambridge, 2010

Reid Constance , A long way from Euclid, Dover Publications Inc, Mineola, SUA, 2004

Rhodes R. A. W., Binder Sarah A., Rockman Bert A., The Oxford Handbook of Political Institutions, Oxford University Press, Oxford, 2006

Roberts Adrian, Statics and Dynamics with Background Mathematics, Cambridge University Press, 2003

Roller Edeltraud, The Performance of Democracies, Political Institutions and Public Policy, Oxford University Press, Oxford, 2005

Rorty Richard , Obiectivitate, relativism și adevăr, Eseuri filosofice 1, Ed. Univers, București, 2000

Rose-Ackerman Susan, From Elections to Democracy, Building Accountable Government in Hungary and Poland, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2005

Rotariu Traian, Bădescu Gabriel, Culic Irina, Mezei Elmer, Mureșan Cornelia, Metode statistice aplicate în științele sociale, Ed. Polirom, Iași, 2006

Rusu Gheorge, Elemente de teoria probabilităților și statistică matematică, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2002

Sartori Giovanni, Ingineria constituțională comparată, Ed. Institutul European, Iași, 2008

Sartori Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Ed. Polirom, Iași, 1999

Schemerman Edward, Graph Theory, John Wiley and Sons INC, New York, 1997

Schumpeter A. Joseph, Capitalism, Socialism & Democracy, Routledge London & New York, 2003

Shoenauer- Alvaro Iris, Political Experiments in Eastern Europe: Civil Society, Essay, GRIN Verlag, 2003

Signell Peter, Acceleration and force in circular motion, Michigan State University, 2002

Simmons Beth, Dobbin Frank, Garrett Geoffrey, The Global Diffusion of Markets and Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2007

Smadici Constantin, Introducere în teoria combinatorie, Ed. MatrixRom, București, 2008

Soltész István, Functions, Organization and Activities of the National Assembly, în The Hungarian National Assembly, Budapest, 2006

Spinner Maximillan, The Concept of Democracy in the Political Transformations of Central and Eastern Europe, Green Verlag, Norderstedt, 2003

Stănciugelu Irina , Prefixul „ post” al modernității noastre, Ed. Trei, București, 2002

Steinmo Sven, Thelen Kathleen, Longstreth Frank, Structuring Politics: Historical Institutionalism in A Comparative Analysis, Cambridge University Press, Cambridge, 1992

Stokes Susan C., Political Parties and Democracy, în Annual Review of Political Science, Vol.2, 1999

Sükösd Miklós, Bajomi-Lázár Péter, Reinventing Media, Media Policy Reform in East-Central Europe, Central European University Press, Budapest, Hungary, 2003

Taagepera Rein, Predicting Party Sizes, The Logic of Simple Electoral Systems, Oxford University Press, Oxford, 2007

Taagepera Rein, Predicting Party Sizes, The Logic of Simple Electoral Systems, Oxford University Press, Oxford, 2007

Taylor John R., Classical Mechanics, University Science Box, California, USA, 2005

Teorell Jan, Determinants of Democratization, Explaining Regime Change in the World, 1972-2006, Cambridge University Press, Cambridge, 2010

Thiele Paul, Holmes Leslie, Thinking politics, Perspectives in ancient, modern and postmodern theory, Chatham House Publisher, New York & London, 2002

Tismăneanu Vladimir , Fantasmele salvării democrație, naționalism și mit în Europa post comunistă, Ed. Polirom, Iași, 1999

Tismăneanu Vladimir, Reinventarea Politicului, Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Ed. Polirom, Iași, 2007

Topper Keith, The disorder of political inquiry, Harvard University Press, London 2005

Torcal Mariano, Montero José Ramón, Political Disaffection in Contemporary Democracies, Social Capital, Institutions and Politics, Routledge, New York, 2006

Trigg Roger, Înțelegerea științei sociale, o introducere filosofică, Ed. Științifică, București, 1996

Tully James, Public Philosophy in a New Key, Vol. I: Democracy and Civic Freedom, Cambridge University Press, 2008

Van Biezen Ingrid, Political Parties in New Democracies, Party Organization in Southern and East-Central Europe, Palgrave Macmillan, New York, 2003

Veikko Launis, Juha Raikka, Genetic Democracy, Philosophical Perspectives , Springer, 2008

Vojciech Sadurski, Adam Czarnota, Martin Ktigier (eds), Spreading Democracy and the Rule of Law, Springer, Netherlands, 2006

Von Beyme Klaus, Transition to Democracy in Eastern Europe, MacMillan Press, London, 1996

von Wright H. Georg , Explicație și înțelegere, Ed. Humanitas, București, 1995

Wagner Peter (Ed.) The Languages of Civil Society, Berhahn Books, 2006

Wandycz S. Piotr, A History of Central Europe from the Middle Ages to the Present, 2nd Edition, Routledge, London & New York, 2001

Wasserman Stanley, Faust Katherine, Social Network Analyses, Methods and Applications, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Webb Paul, White Stephen, Party Politics in New Democracies, Oxford University Pres, Oxford, 2007

Wendt Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999

Wojciech Sokolowski S., Civil Society and the Professions in Eastern Europe, Social Change and Organizational Innovation in Poland, Kluwer Academic Publishers, New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow, 2002

Zamfir Cătălin, O analiză critică a tranziției, Ce va fi “după”, Ed. Polirom, Iași, 2004

Zubrzycki Geneviève , The Crosses Of Auschwitz, Nationalism and Religion in Post-Communist Poland, The University of Chicago Press, Chicago, London, 2006

Apter David, Introduction to Political Analysis, Winthrop Publishers, Inc, Cambridge, Massachusetts, 1977

Bunge Mario, Știință și filosofie, Ed. Politică, București, 1984, p. 322

Crausz Michael, Relativism: Interpretation and Confrontation, University of Notre-Dame Press, 1989

Rorty Richard, Obiectivitate, relativism și adevăr, Eseuri filosofice 1, Ed. Univers, București, 2000

Wendt Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999

B. ARTICOLE ÎN REVISTE ȘTIINȚIFICE:

Ágh Attila, Early Consolidation and Performance Crisis: The Majoritarian-Consensus Democracy Debate in Hungary, în West European Politics, Vol. 24, No. 3, 2001

Balcerowicz Leszek, Understanding Post-Communist Transitions, în Journal of Democracy. Vol.5, No.4, 1994

Bernhard Michael, Civil Society and Democratic Transition in East Central Europe, în Political Science Quarterly, Vol. 108, No. 2. (Summer, 1993)

Berrebi-Hoffmann Isabelle, Grémion Pierre, Élites Intellectuelles et Réforme de L’état, în Cahiers Internationaux de Sociologie, Áquoi servent les experts ? Volume CXXVI, Janvier-Juin, Presses Universitaires de France, 2009

Calda Milos, Constitution-Making in the Post-Communist Countries: A Case of the Czech Republic, a paper presented at a panel of the Center for the Study of the Constitution at the American Political Science Association Convention, Atlanta, Georgia, September 2/5, 1999

Carothers T., Sfârșitul paradigmei tranziției, în Revista Română de Științe Politice, Vol II, nr. 1, 2002

Diamond Larry, Rethinking Civil Society Towards Democratic Consolidation, în Journal of Democracy, nr.5, vol.3, 1994

Dow Jay, A Comparative Spatial Analysis of Majoritarian and Proportional Systems, în Electoral Studies, No.9, 2001

Dryzek John S., Holmes Leslie, The Real World of Civic Republicanism: Making Democracy Work in Poland and the Czech Republic, în Europe-Asia Studies, Vol. 52, No. 6. (Sep., 2000)

Ekiert Grzegorz, Kubik Jan et. al., Civil Society In Poland, Case study, prepared for International Conference The Logic of Civil Society in New Democracies: East Asia and East Europe, Taipei, 2009

Evans Geoffrey, Whitefield Stephen, The Structuring of Political Cleavages in Post-Communist Societies: the Case of the Czech Republic and Slovakia, în Political Studies, No XLVI, 1998

Gibson James L., Social Networks, Civil Society, and the Prospects for Consolidating Russia’s Democratic Transition, în American Journal for Political Sciences, Vol.45, nr.1, 2001

Hardy Jane, In a Globalised Economy: The Case of Poland, în Research in Political Economy, Volume 24, 3–42, 2007

Howard Morjé Marc, The Weakness of Postcommunism Civil Society în Journal of Democracy, Volume 13, Number 1, January 2002

Huntington Samuel P., How Countries Democratize, în Political Science Quarterly, vol. 106, No.4, 1991-1992

Krasner Stephen D., Approaches Too The State: Alternative Conceptions and Historical Dyanmics, în Comparative Politics, no. 16, 1984

Krasner Stephen D., Approaches Too The State: Alternative Conceptions and Historical Dyanmics, în Comparative Politics, no. 16, 1984

Loveless Matthew, Understanding Media Socialization in Democratizing Countries, Mobilization and Malaise in Central and Eastern Europe, în Comparative Politics, July 2010

McFaul Michael, The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship, Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, în World Politics, No.54, January 2002

McFaul Michael, The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship, Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, în World Politics, No. 54, 2002

O’Donnell Guillermo, Democratic Theory and Comparative Politics, în Studies in Comparative International Development, Vol.36, No.1, Spring, 2001

O’Donnell Guillermo, Delegative Democracy, în Journal of Democracy, Volume 5, No.1, January, 1994

Orenstein Mitchell, Transitional Social Policy in the Czech Republic and Poland, în Czech Sociological Review, III, nr. 2, 1995

Przeworski Adam, Alvarez Michael, Cheibub Antonio Jose´, Limongi Fernando , What Makes Democracies Endure? în Journal of Democracy 7, no. 1, 1996

Przeworski Adam, What makes democracies endure?, în Journal of Democracy , vol. VII, nr.3, 1996

Przeworzki Adam, Democrația și economia de piață, în Revista Română de Științe Politice, vol. III, nr. 2, 2003

Rose Richard, Haerpfer Christian, New Democracies Barometer IV: A 10-Nation Survey, în Studies in Public Policy 262, Centre for The Study of Public Policy, University of Strathclyde, 1996.

Rustow A. Dankwart, Tranzitions to Democracy: Toward a Dynamic Model, în Comparative Politics, Vol.2, No. 3, Apr. 1970

Schedler Andreas, What is Democratic Consolidation?, în Journal of Democracy, Vol.9, No.2, The Johns Hopkins University Press, April, 1998

Schmitter Philippe, Karl Terry Lynn, What Democracy Is . .and Is Not, în Journal of Democracy 2, no. 3, 1991

Smismans Stijn, European Civil Society: Shaped by Discourses and Institutional Interests, în European Law Journal, Vol. 9, No.4, September 2003

Stepan Alfred C, Skach Cindy, Constitutional Frameworks and Democratic Consolidation: Parliamentarism versus Presidentialism, în World Politics, no.46, 1993

Tinel Bruno, Á propos de la crise du néolibéralisme, în Partis mouvements, Second Semestre, Presses Universitaires de France, 2009

C: RESURSE WEB:

http://www.heritage.org/Initiatives/Enterprise-and-Free-Markets, accesat la 20.06.2010

http://www.ceetrust.org/civil-society-resources/useful-links/, accesat la 10.04.2011

http://www.freedomhouse.org, accesat la 12.04.2010

http://www.worldbank.org/, accesat la 15.06. 2010

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/, accesat la 10.04.2011

http://www.nsd.uib.no/european_election_database/, accesat la 14.07.2010

BIBLIOGRAFIE:

CĂRȚI DE SPECIALITATE:

Acemoglu Daron, Robinson James, Economic Origins of Dictatorship and Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2006

Adams James F., Merrill III Samuel, Grofman Bernard, A Unified Theory of Party Competition, A Cross-National Analysis Integrating Spatial and Behavioral Factors, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Aldrich John H., Why Parties? The Origin and Transformation of Political Parties in America, University of Chicago Press, Chicago, 1995

Anderson Jeffrey J., Regional Integration and Democracy, Expanding on the European Experience, Rowman&Littlefield Publishers, Inc., Oxford, 1999

Anheier K. Helmut, Civil Society, Measurement, Evaluation, Policy, Earthscan, UK, 2004

Annette Zimmer, Eckhard Priller (Eds.), Future of Civil Society, Making Central European Nonprofit Organizations Work, VS Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden, 2004

Aslund Anders, Cum s-a construit capitalismul, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2010

Bapad Ravindra B., Linear Algebra and Linear Models, Second Edition, Springer-Verlang, New York 2000

Barbour B. Julian, The Discovery of Dynamics, Cambridge University Press, 2001

Barbu Daniel, Republica absentă, Ed. Nemira, București, 1999

Bennich- Björkman Li, Political Culture under Institutional Pressure, Palgrave, Macmillan, London, 2007

Berglund Sten, Aarebrot Frank, Vogt Henri, Karasimeonov Georgi, Challenges to democracy: Eastern Europe after the collapse of Communism, Edward Elgar Publishing, Inc, Northampton, Massachusetts, 2001

Berglund Sten, Ekman Joakim, Aarebrot Frank H, Challenges to Democracy, Edward Elgar Publishing Inc., Northampton, Massachusetts, USA, 2002

Berglund Sten, Ekman Joakim, Aarebrot Frank H., The Handbook of Political Change in Eastern Europe, Edward Elgar Publishing Inc., Northampton, Massachusetts, USA, 2004

Berlin Isaiah, Adevăratul studiu al omenirii, Ed. Meridiane, București, 2001

Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, Vol.5, Secolul XX, trad. Monica Timu, Ed. Institutul European, Iași, 1999

Birch Sarah, Millard Frances, Popescu Marina, Williams Kieran, Embodying Democracy, Electoral System, Design in Post-Communist Europe, Palgrave, Macmillan, 2002

Blondel Jean, Guvernarea comparată, Ed. Institutul European, Iași, 2009

Bourdieu Pierre, Coleman James (Eds), Social Theory for a Changing Society, Boulder, Colo: West View, 1991

Bozóki András (Ed.), The Roundtable Talks of 1989, The Genesis of Hungaria Democracy, Central European University Press, Budapest, Hungary, 2002

Kaldor Mary, Vejvoda Ivan (Eds.), Democratization in Central and Eastern Europe, Yht Ltd, London, 2002

Brown F. John, Hopes and Shadows: Eastern Europe after Communism, Duke University Press, Durham, USA, 2007

Bryson J. Phillip, The Economics of Centralism and Local Autonomy, Fiscal Decentralization in the Czech and Slovak Republics, Palgrave MacMillan, New York, 2010

Bugajsky Janusz, Political Parties of Eastern Europe, A Guide to Politics in the Post-Communist Era, The Center for Strategic and International Studies, New York, 2002

Burnell Peter, Youngs Richard, New Challenges to Democratization, Routledge, New York, 2010

Carey Henry F., Norman Manea(Eds), Romania Since 1989, Politics, Economics and Society, Lexington Books, Maryland, USA, 2004

Carrington J Peter, Scott John, Wasserman Stanley, Models and Methods in Social Network Analyses, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Cheibub José Antonio, Presidentialism, Parliamentalism and Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2007

Cohen L. Jean , Andrew Arato, Civil Society and Political Theory, MIT Press, Masachusetts, 1994

Colaresi Michael, Democratization relationship, Oxford University,2003

Crausz Michael, Relativism: Interpretation and Confrontation, University of Notre-Dame Press, 1989

Dahl A. Robert, Shapiro Ian, Antonio Cheibub José, The Democracy Source Book, The Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, Massachusetts, London, 2003

Dahl A. Robert, Poliarhiile. Participare și opoziție, Ed. Institutul European, Iași, 2000

Dahl A. Robert, Democrația și criticii ei, Ed. Institutul European, Iași, 2002

Darbellay Frederik, Cockell Moira (eds.), et. al, A vison of Transdisciplinarity,Laying Foundations for a World Knowledge Dialogue, EPFL Press, Lausanne, Switzerland, 2008

De Marchi Scott, Computational and Mathematical Modeling in The Social Sciences, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

de Tocqueville Alexis, Democracy in America, The Lawbook Exchange, Ltd, Clark, New Jersey , 2003

de Waele Michael, Partide politice și democrație în Europa Centrală și de Est, Ed. Humanitas, București, 2003

Deegan Krause Kevin, Elected Affinities, Democracy and party competition in Slovakia and Czech Republic, Standford University Press, Standford, 2006

Deegan Krause Kevin, Public Opinion and Party Choice in Slovakia and the Czech Republic, în Party Politics, vol. 6. No.1, London ,Thousand Oaks, New Delhi, 2000

Deliège Robert, O istorie a antropologiei, Școli, Autori, Teorii, trad. Ioan T. Bița, Ed. Cartier, Chișinău, 2007

Derry J. Sharon, Interdisciplinary Collaboration, LEA Publishers, London, 2005

Derry Sharon J., Schunn D. Christian, Gernsbacher Morton Ann (eds.), Interdisciplinary Collaboration. An Emerging Cognitive Science, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers London, 2005

Deszo Marta, Somody Bernadette, Constitutional Law in Hungary, Kluwer Law International, Alphen, Netherlands, 2010

Dharendorf Ralf, Reflecții asupra Revoluției din Europa, Ed. Humanitas, București,

Diamond Larry, Developing Democracy, To Ward Consolidation, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, USA, 1999

Diamond Larry, et. al. (Eds), Consolidating the Third Wave Democracies: Themes and Perspectives, Johns Hopkins Press, Baltimore, 1997

Diamond Larry, et.al., Cum se consolidează democrația?, Ed. Polirom, Iași, 2004

Diamond Larry, Plattner Marc F., Electoral Systems and Democracy, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, USA, 2006

Dieter Klingemann Hans, Fuchs Dieter and Zielonka Jan, Democracy and Political Culture in Eastern Europe, Routledge, New York, 2006, pp. 336-337

Dimou Augusta, Entangled Paths Towards Modernity, Contextualizing Socialism and Nationalism in the Balkans, Central European University Press, Budapest, Hungary, 2009

Dogan Mattei, Pahre Robert, Noile științe sociale. Interpretarea disciplinelor, Ed. Alternative, 1997

Dryzek John S., Holmes Leslie, Post-Communist Democratization, Political Discourses across Thirteen Countries, Cambridge University Press, Cambridge, 2002

Durret Rick, Random Graphs, Cambridge University Press, Cambridge, 2007

Edgar Morin, La méthode. La nature de la nature, Tome 1, Editions Du Seuil, 1977

Edwards Michael, Civil Society, Second Edition, Polity Press, Cambridge, 2009

Ehrenberg John, Civil Society, The Critical History of An Idea, New York University Press, New York & London, 1999

Ekiert Grzegorz, Hanson Stephen E., Capitalism and Democracy in Central and Eastern Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2003

Elgström Ole, Hyden Goran, Development and Democracy, What have we learned and how?, Routledge, London & New York, 2002

Eliaeson Sven (ed.), Building Democracy and Civil Society East of the Elbe, Routledge, London & New York, 2006

Emilio Castilla, Dynamic Analises in the Social Sciences, Academic Press Elsevier Inc, London, 2007

Fagan Adam, Environment and Democracy in the Czech Republic The Environmental Movement in the Transition Process, Edward Elgar Publishing, Cheltenham, UK • Northampton, MA, USA

Fesa Roberto (Ed.), Cognitive structures in scientific inquiry, Rodopi, Amsterdam, New York, 2005

Fowkes Ben, The post-communist era, Change and Continuity in Eastern Europe, Palgrave MacMillan, New York, 1999

Georgiev Plamen K., The Bulgarian Political Culture, V&R Unipress, Göttingen, 2007

Giatzidis Emil, An Introduction to post-Communist Bulgaria, Political Economic and Social Transformation, Manchester University Press, Manchester, 2002

Gipson Heather D., Economic Transformation, Democratization and Integration in to the European Union, Palgrave, Macmillan, 2001

Glasius Marlies, Lewis David, Seckinelgin Hakan (Eds.), Exploring Civil Society, Political and Cultural Contexts, Routledge, London& New York, 2004

Glenn John K., Framing Democracy, Civil Society and Civic Movements in Eastern Europe, Standford University Press, Standford, 2001

Goldman F. Minton, Revolution and Change in Central and Eastern Europe, Political, Economic and Social Challenges, M.E. Sharpe Inc, New York, 1997

Goldman I Alvin, Knowledge in a social world, Oxford University Press, Oxford, New York, 2003

Goldman Minton F., Slovakia since Independence, A Struggle for Democracy, Greenwood Publishing Group, Inc, Westport, USA, 1999

Goodin Robert E., Klingemann Hans–Dieder, Manual de Știință Politică, Ed. Polirom, Iași, 2005

Goodin Robert E., The Theory of Institutional Design, Cambridge University Press, Cmabridge, 1996

Grofman Bernard, Arbor Ann, Political Science as Puzzle Solving, University of Michigan Press, Michigan, 2001

Grugel Jean, Democratizarea, O introducere critică, Ed. Polirom, Iași, 2008

Grymala-Busse Anna M, Redeeming the Communist Past, The Regeneration of Commuist Parties in East Central Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 2002

Gunther Richard, Montero Jose Ramon, Linz Juan J., Political Parties: Old Concepts and New Challenges, Oxford University Press, Oxford, 2002

Hall John, In search of Civil Society, în John Hall (ed.), Civil Society: Theory, History and Comparison, Polity Press, Cambridge, 1995

Han Chris, Dunn Elizabeth, Civil Society, Challenging Western Models, Routledge, London& New York, 2005

Hayek A. Friedrich, Drumul către servitute, Ed. Humanitas, București, 2006

Heisenberg Werner, Partea și întregul, Ed. Humanitas, București, 2008

Held David (Ed.), Political Theory Today, Oxford Polity Press, Oxford, 1991

Held David, Moore L. Henrietta (eds), Cultural Politics in a Global Age, Uncertainty, Solidarity and Innovation, Oneworld Publications, Oxford, 2007

Henderson Paul, Ilona Vercseg, Community Development And Civil Society Making Connections in The European Context, The Policy Press, University of Bristol, UK, 2010

Herron Erik S., Elections and Democracy after Communism, Palgrave Macmillan, New York, 2009

Hill Raymond, Nations in Transition, Hungary, Second Edition, Facts On File, INC, New York, USA, 2004

Hilton Gordon, Intermediate Politometrics, Columbia University Press, New York, 1976

Ho Kim Sung, Max Weber’s Politics of Civil Society, Cambridge University Press, Cambridge, 2004

Hobsbawm Eric, The Age of Extremes: A History of the World, 1914–1991, Vintage Books, New York, 1996

Hooghe Marc, Stolle Dietlind, Generating Social Capital, Civil Society and Institutions in Comparative Perspective, Palgrave MacMillan, New York, 2003

Inglehart Ronald, Welzel Christian, Modernization, Cultural Change and Democracy, The Human Development Sequence, Cambridge University Press, 2005

Izenman Alan Julian, Modern Multivariate Statistical Techniques, Regression, Classification, and Manifold Learning, Springer Science& Business Media, New York, 2008

Jelin Elizabeth, Hersberg Eric (Eds.), Constructing Democracy: Human Rights, Citizenship and Society in Latin America, Westview Press, Boulder, 1996

Kahoone E. Lawrence, Civil Society, The Conservative Meaning of Liberal Politics, Blackwell Publishers Inc, Malden, Massachusetts, 2002

Karanik Murarry M. (ed.), Exploring avenues to interdisciplinary research, From cross-to to multi-to Interdisciplinarity, Nottingan University Press, 2009

Kennedy D. Michael, Cultural Formations of Postcommunism Emancipation, Transition, Nation, and War, University of Minnesota Press, Minneapolis & London, 2002

Kilngemann Hans-Dieter, Fuchs Dieter, Zielonka Jan (eds.), Democracy and Political Culture in Eastern Europe, Routledge London & New York, 2006

King Garry, Rober Keohane, Sidney Verba, Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom, Iași, 2000

Kopstein Jeffrey, Lichbach Mark, Comparative Politics, Interests, Identities and Institutions in a Changing Global Order, Second Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Körösényi András, Government and Politics in Hungary, Central European University Press, Budapes, Hungary, 1999

Kostelecký Tomáš, Political Parties after Communism: Developments in East-Central Europe, Woodrow Wilson Center Press, Washington DC, 2002

Koupelis Theo, In Quest of the Universe, Sixth Edition, Jones and Bartlett Publishers, Ontario, Canada, 2011

Kuhn Thomas , Structura Revoluțiilor Științifice, Ed. Humanitas, București, 2008

Kukla André, Social Constructivism and the philosophy of science, Routledge, London, 2000

Lakatos Imre, Mathematics, science and epistemology, Cambridge University Press, Cambridge, 1997

Lane Jan-Erik, Comparative Politics, The principal – agent perspective, Routledge, London&New York, 2008

Lane Jan-Erik, Public Administration and Public Management, The principal – agent Perspective, Routledge, London&New York, 2005

Lecourt Daniel (coord.), Dicționar de istoria și filosofia științelor, Ed. Polirom, Iași, 2005

Lijphart Arend, Democrația în societățile plurale, Ed. Polirom, Iași, 2002

Lijphart Arend, Sisteme electorale și sisteme de partide, un studiu despre douăzeci și șapte de democrații, Ed. Publishing, Cluj-Napoca, 2010

Lijphart Arend, Thinking About Democracy, Power Sharing and Majority Rule in Theory and Practice, Routledge, New York, 2008

Linz J. Juan , Stepan Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Southern Europe, South America and Post communist Europe, The John Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1996

Linz J. Juan, Stepan Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Comunist Europe, Baltimore- London, The Johns Hopkins University Press, 1996

Loughlin John, Hendriks Frank, Lidström Anders, The Oxford Handbook of Local and Regional Democracy in Europe, Oxford University Press, Oxford, 2011

Madison G.B., The Political Economy Of Civil Society And Human Rights, Routledge London & New York, 1998

Magone José M., Contemporary European Politics, A Comparative Introduction, Routledge, New York, 2011

Mansbridge Jane. J., (ED), Beyond Self-Interest, University of Chicago Press, Chicago, 1990

Mansfield Edward D., Sisson Richard (Eds), The Evolution of Political Knowledge, Ohio State University Press, Ohio, 2004

Maravall José Maria, Regimes, Politics and Markets. Democratization and Economic Change in Southern and Eastern Europe, Oxford University Press, Oxford, 1997

Marina Caparini Born, (Ed.), Democratic Control of Intelligence Services, Ashgate Publishing Company, Burlington. USA, 2007

Martin Roland Jane, Cultural miseducation, In search of a democratic solution, Teachers College Press, Columbia University, New York, London, 2002

Mazower Mark, Le continent des ténèbres, Editions Complexe, 2005

McLaren Lauren M., Constructing Democracyin Southern Europe, Routledge, New York, 2008

McMahon David, Static and Dynamics Demystified, The MacGraw-Hill Companies Inc, USA, 2007

Meusburger Peter, Jöns Heike, Transformations in Hungary, Essays in Economy and Society, Physik-Verlag, Heidelberg, 2001

Michael Huemer, Epistemology Contemporary Readings, Routledge, London and New York, 2005

Møller Jørgen, Post-communist Regime Change, A comparative study, Routledge, London & New York, 2009

Morton B. Rebecca, Methods & Models, A Guide to the Empirical Analyses of Formal Models in Political Science, Cambridge University Press, Cambridge, 2004

Müller Wolfgang C., Political Parties in Parliamentary Democracies: Making Delegation and Accountability Work, în European Journal of Political Research, Vol. 37, No.3, 2000

Munck L. Gerardo, Measuring Democracy, A Bridge Between Scholarship & Politics, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, USA, 2009

Mungiu-Pippidi Alina, Politica după comunism, Ed. Humanitas, București, 2002

Newton Kenneth, Van Deth Jan W., Foundations of Comparative Politics, Democracies of the Modern World, Second Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2010

Nicolescu Basarab, Transdisciplinaritatea, Manifest, Ed. Junimea, Iași, 2007

O’Neil Patrick H., Postcommunism and the media in Eastern Europe, Frank Cass&Co.Ltd., Great Britain, 1997

Oakeshott Michael, On Human Conduct, Clarendon Paperbacks, Oxford University Press, Oxford, 2003

O'Donnell Guillermo, Schmitter Philippe, Transitions from Autoritharian Rule :Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Baltimore, Md:John Hopkins University Press,1986

Olivier Nay, Istoria ideilor politice, Ed. Polirom, Iași, 2008

Orman Gabriel, Capitole de Matematici Aplicate, Ed. Albastră, Cluj- Napoca, 1999

Padgett Stephen , Organizing democracy in eastern Germany, Interest groups in post-communist society, Cambridge University Press, Cambridge, 2004

Pasquino Gianfranco, Curs de știință politică, Ed. Institutul European, Iași, 2002

Pattie Charles, Seyd Patrick, Whiteley Paul, Citizenship in Britain, Values, Participation and Democracy, Cambridge University Press, 2004

Pevehouse Jon C., Democracy from Above: Regional Organizations and Democratization, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Phinnemore David (Ed), The EU&Romania, Accession and Beyond, Federal Trust for Education and Research, London, 2006,

Pintilescu Carmen, Analiză Statistică Multivariată, Ed. Universității “Al.I.Cuza”, Iași, 2007

Pridham Geoffrey, Ágh Attila (Eds), Prospects for democratic consolidation in East-Central Europe, Manchester University Press, Manchester, 2001

Pridham Geoffrey, Herring Eric, Sanford George, (Eds.), Building Democracy? The International Dimensions of Democratisation in Eastern Europe, Leicester University Press, London& Washington, 1997

Pridham Geoffrey, Vanhanen Tatu, Democratization in Eastern Europe, Domestic and international perspectives, Routledge, London & New York, 2003

Przeworski Adam, Democracy and the Market, Cambridge University Press, Cambridge, 1991

Przeworzki Adam, Democracy and the Market, Political and Economic Reforms in Eastern Europe and Latin America, Cambridge University Press, Cambridge, 2001

Purcell Mark, Recapturing Democracy, Routledge, New York, 2008

Putnam D. Robert, Leonardi Robert și Nanetti Raffaele, Cum funcționează democrația?, Ed. Polirom, Iași, 2001

Quigley Kevin F.F., For Democracy’s Sake, Foundations and Democracy Assistance in Central Europe, The Woodrow Wilson Center Press, Washington D.C., 1997

Ramet Sabrina P., Central and Southeast European Politics since 1989, Cambridge University Press, Cambridge, 2010

Reid Constance , A long way from Euclid, Dover Publications Inc, Mineola, SUA, 2004

Rhodes R. A. W., Binder Sarah A., Rockman Bert A., The Oxford Handbook of Political Institutions, Oxford University Press, Oxford, 2006

Roberts Adrian, Statics and Dynamics with Background Mathematics, Cambridge University Press, 2003

Roller Edeltraud, The Performance of Democracies, Political Institutions and Public Policy, Oxford University Press, Oxford, 2005

Rorty Richard , Obiectivitate, relativism și adevăr, Eseuri filosofice 1, Ed. Univers, București, 2000

Rose-Ackerman Susan, From Elections to Democracy, Building Accountable Government in Hungary and Poland, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2005

Rotariu Traian, Bădescu Gabriel, Culic Irina, Mezei Elmer, Mureșan Cornelia, Metode statistice aplicate în științele sociale, Ed. Polirom, Iași, 2006

Rusu Gheorge, Elemente de teoria probabilităților și statistică matematică, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2002

Sartori Giovanni, Ingineria constituțională comparată, Ed. Institutul European, Iași, 2008

Sartori Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Ed. Polirom, Iași, 1999

Schemerman Edward, Graph Theory, John Wiley and Sons INC, New York, 1997

Schumpeter A. Joseph, Capitalism, Socialism & Democracy, Routledge London & New York, 2003

Shoenauer- Alvaro Iris, Political Experiments in Eastern Europe: Civil Society, Essay, GRIN Verlag, 2003

Signell Peter, Acceleration and force in circular motion, Michigan State University, 2002

Simmons Beth, Dobbin Frank, Garrett Geoffrey, The Global Diffusion of Markets and Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 2007

Smadici Constantin, Introducere în teoria combinatorie, Ed. MatrixRom, București, 2008

Soltész István, Functions, Organization and Activities of the National Assembly, în The Hungarian National Assembly, Budapest, 2006

Spinner Maximillan, The Concept of Democracy in the Political Transformations of Central and Eastern Europe, Green Verlag, Norderstedt, 2003

Stănciugelu Irina , Prefixul „ post” al modernității noastre, Ed. Trei, București, 2002

Steinmo Sven, Thelen Kathleen, Longstreth Frank, Structuring Politics: Historical Institutionalism in A Comparative Analysis, Cambridge University Press, Cambridge, 1992

Stokes Susan C., Political Parties and Democracy, în Annual Review of Political Science, Vol.2, 1999

Sükösd Miklós, Bajomi-Lázár Péter, Reinventing Media, Media Policy Reform in East-Central Europe, Central European University Press, Budapest, Hungary, 2003

Taagepera Rein, Predicting Party Sizes, The Logic of Simple Electoral Systems, Oxford University Press, Oxford, 2007

Taagepera Rein, Predicting Party Sizes, The Logic of Simple Electoral Systems, Oxford University Press, Oxford, 2007

Taylor John R., Classical Mechanics, University Science Box, California, USA, 2005

Teorell Jan, Determinants of Democratization, Explaining Regime Change in the World, 1972-2006, Cambridge University Press, Cambridge, 2010

Thiele Paul, Holmes Leslie, Thinking politics, Perspectives in ancient, modern and postmodern theory, Chatham House Publisher, New York & London, 2002

Tismăneanu Vladimir , Fantasmele salvării democrație, naționalism și mit în Europa post comunistă, Ed. Polirom, Iași, 1999

Tismăneanu Vladimir, Reinventarea Politicului, Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Ed. Polirom, Iași, 2007

Topper Keith, The disorder of political inquiry, Harvard University Press, London 2005

Torcal Mariano, Montero José Ramón, Political Disaffection in Contemporary Democracies, Social Capital, Institutions and Politics, Routledge, New York, 2006

Trigg Roger, Înțelegerea științei sociale, o introducere filosofică, Ed. Științifică, București, 1996

Tully James, Public Philosophy in a New Key, Vol. I: Democracy and Civic Freedom, Cambridge University Press, 2008

Van Biezen Ingrid, Political Parties in New Democracies, Party Organization in Southern and East-Central Europe, Palgrave Macmillan, New York, 2003

Veikko Launis, Juha Raikka, Genetic Democracy, Philosophical Perspectives , Springer, 2008

Vojciech Sadurski, Adam Czarnota, Martin Ktigier (eds), Spreading Democracy and the Rule of Law, Springer, Netherlands, 2006

Von Beyme Klaus, Transition to Democracy in Eastern Europe, MacMillan Press, London, 1996

von Wright H. Georg , Explicație și înțelegere, Ed. Humanitas, București, 1995

Wagner Peter (Ed.) The Languages of Civil Society, Berhahn Books, 2006

Wandycz S. Piotr, A History of Central Europe from the Middle Ages to the Present, 2nd Edition, Routledge, London & New York, 2001

Wasserman Stanley, Faust Katherine, Social Network Analyses, Methods and Applications, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

Webb Paul, White Stephen, Party Politics in New Democracies, Oxford University Pres, Oxford, 2007

Wendt Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999

Wojciech Sokolowski S., Civil Society and the Professions in Eastern Europe, Social Change and Organizational Innovation in Poland, Kluwer Academic Publishers, New York, Boston, Dordrecht, London, Moscow, 2002

Zamfir Cătălin, O analiză critică a tranziției, Ce va fi “după”, Ed. Polirom, Iași, 2004

Zubrzycki Geneviève , The Crosses Of Auschwitz, Nationalism and Religion in Post-Communist Poland, The University of Chicago Press, Chicago, London, 2006

Apter David, Introduction to Political Analysis, Winthrop Publishers, Inc, Cambridge, Massachusetts, 1977

Bunge Mario, Știință și filosofie, Ed. Politică, București, 1984, p. 322

Crausz Michael, Relativism: Interpretation and Confrontation, University of Notre-Dame Press, 1989

Rorty Richard, Obiectivitate, relativism și adevăr, Eseuri filosofice 1, Ed. Univers, București, 2000

Wendt Alexander, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1999

B. ARTICOLE ÎN REVISTE ȘTIINȚIFICE:

Ágh Attila, Early Consolidation and Performance Crisis: The Majoritarian-Consensus Democracy Debate in Hungary, în West European Politics, Vol. 24, No. 3, 2001

Balcerowicz Leszek, Understanding Post-Communist Transitions, în Journal of Democracy. Vol.5, No.4, 1994

Bernhard Michael, Civil Society and Democratic Transition in East Central Europe, în Political Science Quarterly, Vol. 108, No. 2. (Summer, 1993)

Berrebi-Hoffmann Isabelle, Grémion Pierre, Élites Intellectuelles et Réforme de L’état, în Cahiers Internationaux de Sociologie, Áquoi servent les experts ? Volume CXXVI, Janvier-Juin, Presses Universitaires de France, 2009

Calda Milos, Constitution-Making in the Post-Communist Countries: A Case of the Czech Republic, a paper presented at a panel of the Center for the Study of the Constitution at the American Political Science Association Convention, Atlanta, Georgia, September 2/5, 1999

Carothers T., Sfârșitul paradigmei tranziției, în Revista Română de Științe Politice, Vol II, nr. 1, 2002

Diamond Larry, Rethinking Civil Society Towards Democratic Consolidation, în Journal of Democracy, nr.5, vol.3, 1994

Dow Jay, A Comparative Spatial Analysis of Majoritarian and Proportional Systems, în Electoral Studies, No.9, 2001

Dryzek John S., Holmes Leslie, The Real World of Civic Republicanism: Making Democracy Work in Poland and the Czech Republic, în Europe-Asia Studies, Vol. 52, No. 6. (Sep., 2000)

Ekiert Grzegorz, Kubik Jan et. al., Civil Society In Poland, Case study, prepared for International Conference The Logic of Civil Society in New Democracies: East Asia and East Europe, Taipei, 2009

Evans Geoffrey, Whitefield Stephen, The Structuring of Political Cleavages in Post-Communist Societies: the Case of the Czech Republic and Slovakia, în Political Studies, No XLVI, 1998

Gibson James L., Social Networks, Civil Society, and the Prospects for Consolidating Russia’s Democratic Transition, în American Journal for Political Sciences, Vol.45, nr.1, 2001

Hardy Jane, In a Globalised Economy: The Case of Poland, în Research in Political Economy, Volume 24, 3–42, 2007

Howard Morjé Marc, The Weakness of Postcommunism Civil Society în Journal of Democracy, Volume 13, Number 1, January 2002

Huntington Samuel P., How Countries Democratize, în Political Science Quarterly, vol. 106, No.4, 1991-1992

Krasner Stephen D., Approaches Too The State: Alternative Conceptions and Historical Dyanmics, în Comparative Politics, no. 16, 1984

Krasner Stephen D., Approaches Too The State: Alternative Conceptions and Historical Dyanmics, în Comparative Politics, no. 16, 1984

Loveless Matthew, Understanding Media Socialization in Democratizing Countries, Mobilization and Malaise in Central and Eastern Europe, în Comparative Politics, July 2010

McFaul Michael, The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship, Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, în World Politics, No.54, January 2002

McFaul Michael, The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship, Noncooperative Transitions in the Postcommunist World, în World Politics, No. 54, 2002

O’Donnell Guillermo, Democratic Theory and Comparative Politics, în Studies in Comparative International Development, Vol.36, No.1, Spring, 2001

O’Donnell Guillermo, Delegative Democracy, în Journal of Democracy, Volume 5, No.1, January, 1994

Orenstein Mitchell, Transitional Social Policy in the Czech Republic and Poland, în Czech Sociological Review, III, nr. 2, 1995

Przeworski Adam, Alvarez Michael, Cheibub Antonio Jose´, Limongi Fernando , What Makes Democracies Endure? în Journal of Democracy 7, no. 1, 1996

Przeworski Adam, What makes democracies endure?, în Journal of Democracy , vol. VII, nr.3, 1996

Przeworzki Adam, Democrația și economia de piață, în Revista Română de Științe Politice, vol. III, nr. 2, 2003

Rose Richard, Haerpfer Christian, New Democracies Barometer IV: A 10-Nation Survey, în Studies in Public Policy 262, Centre for The Study of Public Policy, University of Strathclyde, 1996.

Rustow A. Dankwart, Tranzitions to Democracy: Toward a Dynamic Model, în Comparative Politics, Vol.2, No. 3, Apr. 1970

Schedler Andreas, What is Democratic Consolidation?, în Journal of Democracy, Vol.9, No.2, The Johns Hopkins University Press, April, 1998

Schmitter Philippe, Karl Terry Lynn, What Democracy Is . .and Is Not, în Journal of Democracy 2, no. 3, 1991

Smismans Stijn, European Civil Society: Shaped by Discourses and Institutional Interests, în European Law Journal, Vol. 9, No.4, September 2003

Stepan Alfred C, Skach Cindy, Constitutional Frameworks and Democratic Consolidation: Parliamentarism versus Presidentialism, în World Politics, no.46, 1993

Tinel Bruno, Á propos de la crise du néolibéralisme, în Partis mouvements, Second Semestre, Presses Universitaires de France, 2009

C: RESURSE WEB:

http://www.heritage.org/Initiatives/Enterprise-and-Free-Markets, accesat la 20.06.2010

http://www.ceetrust.org/civil-society-resources/useful-links/, accesat la 10.04.2011

http://www.freedomhouse.org, accesat la 12.04.2010

http://www.worldbank.org/, accesat la 15.06. 2010

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/eurostat/home/, accesat la 10.04.2011

http://www.nsd.uib.no/european_election_database/, accesat la 14.07.2010