Modalitatile Obligatiilor

CUPRINSUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OBLIGAȚIA CIVILĂ

Noțiunea de obligație

Raportul juridic obligațional

Modalitățile obligațiilor

CAPITOLUL 2. CONDIȚIA

Definiția condiției

Reglementarea legală

Clasificarea condiției

Efectele condiției

Efectele condiției suspensive

Efectele condiției rezolutorii

CAPITOLUL 3. TERMENUL

1. Definiția termenului

Reglementarea legală

Clasificarea termenului

Efectele termenului

Efectele termenului suspensiv

Efectele termenului extinctiv

Comparație între termen și condiție

CAPITOLUL 4. PREVEDERI LEGALE ÎN MATERIA MODALITĂȚILOR

OBLIGAȚIILOR ÎN FRANȚA, ITALIA ȘI PROVINCIA QUEBEC

CAPITOLUL 5. JURISPRUDENȚĂ ÎN MATERIA MODALITĂȚILOR OBLIGAȚIILOR

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În doctrina anterioară noului Cod civil, modalitățile obligațiilor au fost definite ca reprezentând elemente sau împrejurări exterioare ori interioare structurii unor raporturi juridice de obligații care le afectează ființa sau exigibilitatea ori subiectele sau obiectul lor, elemente ale căror prezență le conferă anumite particularități în ce privește regimul lor juridic.

S-a făcut, astfel, distincția între modalități care afectează ființa sau exigibilitatea obligațiilor, ca împrejurări sau elemente exterioare raportului juridic (termenul, condiția) și, respectiv, modalități care privesc subiectele și obiectul raporturilor obligaționale, ca împrejurări interne structurii obligației (obligații divizibile și obligații indivizibile; obligații solidare; obligații in solidum ; obligații alternative și obligații facultative).

În prezent, dată fiind opțiunea de reglementare a legiuitorului, modalitățile obligațiilor într-o accepțiune stricto sensu se referă fie la exigibilitate (termen suspensiv), fie la existența însăși a obligației (termen extinctiv și condiție rezolutorie), fie la eficacitatea obligației (condiție suspensivă), iar nu și la obiect (alternative, facultative) ori la pluralitatea subiectelor raporturilor juridice obligaționale (divizibile, indivizibile, solidare).

Prezenta lucrare analizează, după o expunere generală privind obligația civilă, reglementările legale actuale și anterioare privind termenul și condiția, modalități ale obligației, fiind evidențiate opiniile exprimate în doctrină, în final fiind prezentate reglementările legale corespondente din Codul Civil al Franței, Codul Civil al provinciei Quebec și Codul Civil, precum și jurisprudența relevantă a instanțelor de judecată românești, în această materie.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OBLIGAȚIA CIVILĂ

1.1. Noțiunea de obligație

La fel ca unele coduri civile moderne, vechiul Cod civil nu a definit obligația civilă, această misiune revenind doctrinei, care a formulat diferite definiții. Noul Cod civil definește obligația în art. 1164, potrivit căruia: „Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.

Din acest text legal reiese că obligația este întotdeauna un raport juridic care se naște și există între cel puțin două persoane, alcătuit din două laturi inseparabile:una pasivă, adică un debitor și datoria sa, și una activă, înțelegând pe creditor și dreptul său de creanță.

Astfel, din punct de vedere doctrinar s-a arătat că obligația civilă este raportul juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat.

Termenul de obligație își are originea în cuvântul obligare sau obligatio, care în latina veche însemna a lega (ligare) pe cineva „din pricina” (ob, obs) în vederea obținerii a ceva sau a realizării unui anume scop.

S-a mai susținut că originea obligației trebuie văzută în anumite practici religioase sau magice. În sprijinul acestei teorii este invocat argumentul unui anume paralelism ce există la romani între terminologia juridică și cea religioasă. Așa, de pildă, cuvântul obligare era folosit uneori și în sens religios (a se lega prin votum). Tot așa Gaius ne vorbește despre întrebuințarea jurământului în raporturile de patronat, când libertul promite serviciile sale patronului.

În dreptul roman se cunosc două definiții celebre ale obligației, prima atribuită lui Paul: Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel faciendum vel praestandum, însemnând, în traducere, Natura obligației nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este constituită o servitute, ci în faptul că cineva e constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestațiune.

Cea de-a două definiție, datorată Institutelor lui Justinian se apropie mai mult de accepțiunea modernă a obligației. Potrivit acestui text: Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura (Obligația este o legătură de drept prin care suntem siliți și a plăti ceva conform dreptului cetății noastre).

1.2 Raportul juridic obligațional

Cu privire la raportul juridic obligațional există două concepții: una monistă și una dualistă. În concepția monistă, obligația constă într-un singur raport juridic între creditor și debitor.

Potrivit concepției dualiste existentă în dreptul german, se susține că obligația este alcătuită în realitate din două raporturi juridice: Schuld sau debitum și Haftung sau obligation. Schuld sau debitum este raportul juridic în temeiul căruia debitorul este ținut să execute prestația datorată, iar creditorul este îndrituit să o primească; acest raport juridic este susceptibil exclusiv de executare voluntară, neputându-se recurge la executare silită. Haftung sau obligation este cel de-al doilea raport juridic în care creditorul are posibilitatea să-l constrângă pe debitor, recurgând la chemarea în judecată și la executarea silită, dacă debitorul nu execută voluntar prestația datorată.

În dreptul nostru civil este împărtășită concepția monistă, obligația fiind un singur raport juridic, care însă prezintă o anumită structură internă. Majoritatea autorilor apreciază că raportul de obligații cuprinde în structura sa patru elemente componente: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea.

Subiectele raportului juridic de obligații, se mai numesc și părți. Pot fi subiecte ale unui raport obligațional toate persoanele fizice și persoanele juridice. Subiectul activ este o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în momentul nașterii raportului de obligații; în schimb, subiectul pasiv trebuie să fie întotdeauna persoană determinată la nașterea obligației.

Subiectul activ se numește creditor, care derivă din latinescul „credere” (cel care a avut încredere în debitor).

Subiectul pasiv se numește debitor , deoarece datorează „debit” creditorului o prestație.

În raporturile de obligații unilaterale, o parte este numai creditor, iar cealaltă parte este numai debitor (ex.: în contractul de donație, donatarul este exclusiv creditor și cealaltă parte, donatorul, este doar creditor).

Cele mai numeroase raporturi de obligații sunt însă bilaterale, fiecare subiect fiind în același timp, creditor și debitor (ex:contractul de vânzare).

Conținutul raportului juridic de obligații

Conținutul raportului juridic de obligație este format din dreptul de creanță aparținând creditorului și obligația corespunzătoare acestui drept, care incumbă creditorului.

Drepturile de creanță împreună cu drepturile reale alcătuiesc clasificarea fundamentală a drepturilor civile cu caracter patrimonial, prin urmare o latură esențială a raportului de obligație o constituie conținutul său patrimonial: dreptul de creanță se înscrie în activul patrimoniului, iar obligația corelativă este cuprinsă în pasivul acestuia.

Obiectul raportului juridic de obligație reprezintă „[…]acțiunea sau abstențiunea concretă la care este îndatorat subiectul pasiv și îndreptățit subiectul activ, poate consta fie într-o prestație pozitivă – a da, a face ceva-, fie într-o abținere- a nu face ceva la care, în lipsa obligației asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptățit.”

Este de precizat că reglementarea anterioară, respectiv Codul civil din 1864, nu distingea între obiectul contractului și obiectul obligației născute din respectivul contract. Doctrina tradiționalistă, de asemenea, identifică obiectul contractului cu obiectul raportului juridic obligațional născut din contract, în timp ce doctrina modernă definește obiectul contractului în mod distinct, dar într-o strânsă legătură față de obiectul obligației/raportului juridic obligațional

Noul Cod civil a confirmat această ultimă teză, întrucât oferă obiectului obligației un sediu legal distinct de cel al obiectului contractului, precizând, totodată, legătura dintre cele două noțiuni atât prin maniera de reglementare succesivă a acestora, cât și prin intermediul dispozițiilor referitoare la bunuri în art. 1228-1230. În sprijinul concepției noii reglementări, în literatura juridică franceză s-a atras atenția asupra faptului că regulile aplicabile obiectului contractului nu trebuie confundate cu cele aplicabile obiectului obligației, deoarece pot exista operații juridice interzise și prestații stipulate, licite și invers, operații juridice valabile și prestații stipulate, interzise de lege.

Conform alin. (1) al art. 1226, obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul. Prestația reprezintă conduita concretă sau particulară a subiectelor obligației/raportului juridic obligațional și poate consta într-o acțiune, când prestația este pozitivă, sau într-o inacțiune sau abstențiune, când prestația este negativă.

Obiectul obligației constă întotdeauna în prestația sau prestațiile promise ale părților, iar în ipoteza obligației izvorâte dintr-un contract translativ/constitutiv de drepturi, obiectul acesteia nu trebuie confundat sau redus la bunul material asupra căruia poartă dreptul transmis/constituit

Chiar și sub imperiul Codului civil napoleonian, doctrina franceză interpretează noțiunea de lucru sau bun ca obiect al obligației în mod obligatoriu în sens larg sau juridic (însemnând prestația), nu restrâns sau material.

Obiectul obligației trebuie să îndeplinească două condiții, sub sancțiunea nulității absolute, conform art.1226 alin.(2) Codul Civil: să fie determinat sau determinabil pe baza unor criterii existente în prezent și să fie licit.

Obligația de a da nu se confundă cu obligația de a preda: a da înseamnă, în acest context, a constitui sau a transmite un drept real oarecare (ex: obligația vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut este o obligație de a da. Ea nu se confundă cu obligația de a preda lucrul vândut în materialitatea sa, aceasta din urmă, fiind o obligația de a face).

În conformitate cu prevederile actuale ale legislației, precum și cu cele anterioare, transmiterea prin contract a drepturilor reale se realizează concomitent cu încheierea contractului.

Obligația de a da fiind executată prin însuși faptul încheierii contractului, ceea ce rămâne ulterior este numai o obligație de predare materială a lucrului.

Sub imperiul vechiului Cod civil, prestația de a da era distinctă de prestația constând în predarea bunului înstrăinat în materialitatea sa, aceasta din urmă fiind considerată o prestație de „a face” autonomă. Noul Cod civil consacră o altă soluție. Astfel, potrivit art. 1483 alin.(1) prestația de a strămuta proprietatea implică și prestația de a preda lucrul iar, atunci când este cazul, prestația de a-l conserva până la predare.

Deoarece transmiterea dreptului de proprietate operează în puterea legii, de plin drept, pentru executarea prestației de a da în întregime, debitorul este ținut să procedeze și la predarea lucrului în cauză. Aceasta da fiind executată prin însuși faptul încheierii contractului, ceea ce rămâne ulterior este numai o obligație de predare materială a lucrului.

Sub imperiul vechiului Cod civil, prestația de a da era distinctă de prestația constând în predarea bunului înstrăinat în materialitatea sa, aceasta din urmă fiind considerată o prestație de „a face” autonomă. Noul Cod civil consacră o altă soluție. Astfel, potrivit art. 1483 alin.(1) prestația de a strămuta proprietatea implică și prestația de a preda lucrul iar, atunci când este cazul, prestația de a-l conserva până la predare.

Deoarece transmiterea dreptului de proprietate operează în puterea legii, de plin drept, pentru executarea prestației de a da în întregime, debitorul este ținut să procedeze și la predarea lucrului în cauză. Această interpretare este valabilă pentru cazul înstrăinării de bunuri individual determinate. Atunci când dreptul real poartă asupra unor bunuri de gen, acesta se transmite ope legis în momentul individualizării bunurilor înstrăinate, astfel încât obligația de a da cuprinde în conținutul său complex și operațiunea constând în individualizarea bunurilor și apoi predarea imediată sau, dacă este cazul, la împlinirea unui termen stabilit.

Obligația de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare și, în general, orice prestație pozitivă în afara acelora care se încadrează în noțiunea de a da, spre exemplu: plata chiriei, restituirea unui bun, confecționarea unui lucru sau repararea unui bun.

Obligația de a nu face constă într-o abținere la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligației asumate. Nu se regăsește în această categorie obligația negativă generală(obligația negativă ce revine subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real, de a nu face nimic de natură a stânjeni existența și exercițiul acestui drept). Dimpotrivă, în ipoteza unui raport juridic obligațional suntem în prezența unei obligații de abținere, care, altfel, în lipsa asumării ei de către subiectul pasiv, nu ar fi existat.

Exemple de obligații de a nu face ar fi următoarele: vânzătorul unui fond de comerț se obligă să nu înființeze sau să deschidă o nouă afacere, identică cu cea înstrăinată, în aceeași localitate sau în același cartier al orașului; avocatul care și-a înstrăinat clientela unui alt avocat se obligă să nu deschidă un nou birou avocațial în aceeași localitate; autorul unui roman care a încheiat un contract de publicare cu o anumită editură se îndatorează să nu publice acea operă la o altă editură, înainte de împlinirea unui termen.

Sancțiunea obligațiilor

Pentru realizarea oricărei obligații civile este necesar ca legea să pună la dispoziția creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată recurge pentru a-și realiza creanța prin executarea voluntară sau silită a prestației pe care debitorul o datorează. De asemenea, legea trebuie să ofere și debitorului anumite prerogative pentru a executa prestația datorată și a se libera de datorie, în ipoteza în care creditorul refuză sau nu poate s-o primească.

Aproape întreaga doctrină definește sancțiunea obligației ca fiind dreptul creditorului „de a recurge la forța de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acțiuni” în justiție și să „să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanței sale.”.

Alți autori definesc sancțiunea obligației astfel: „[…]din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor juridice ofensive și defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului, pentru a obține sau păstra prestația ce i se datorează de debitor și, din perspectiva debitorului, în mijloacele juridice pe care legea le pune la îndemâna lui pentru a se libera de datorie, prin executarea prestației datorate, atunci când creditorul refuză ori nu poate să primească, debitorul având interes să stingă raportul obligațional prin executare.

Mijloacele juridice ofensive aflate la dispoziția creditorului sunt următoarele: punerea în întârziere a debitorului, acțiunea în justiție, daunele cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratorii și executarea silită

Mijloacele juridice la care debitorul poate recurge pentru a se libera de datorie sunt următoarele: punerea în întârziere a creditorului (reglementată de articolele 1510-1511 Cod civil), consemnarea bunului în cauză pe cheltuiala creditorului, liberându-se astfel de datorie (art.1512 Cod civil), vânzarea publică a bunului, urmată de consemnarea prețului obținut, cu obligația notificării în prealabil a creditorului (art.1515 alin.(1) Cod civil), vânzarea publică a bunului, fără notificarea creditorului (art.1514 alin.(2) Cod civil).

1.3 Modalitățile obligațiilor

Obligațiile pot fi clasificate, între altele, în obligații pure și simple și obligații afectate de modalități.

Conform art.1396 alin.(1) Cod civil: Obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de modalități. Așadar, în cadrul clasificării tradiționale deja în dreptul nostru privat, legiuitorul mai inserează o categorie obligațională, distingând astfel obligațiile pure și simple de cele simple și de cele afectate de modalități.

Diferența dintre primele două tipuri de obligații este dată de faptul că obligațiile pure și simple „nu sunt susceptibile de modalități”(art.1396 alin.(2) Cod civil) spre deosebire de obligațiile simple care ar fi susceptibile de orice modalități.

În ceea ce privește a două categorie, legiuitorul prevede că acestea sunt acele obligații care nu sunt afectate de termen sau de condiție și care pot fi executate imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului (art.1397 alin.(1) Cod civil).

Ultima categorie de obligații indicată în clasificarea legală este aceea a obligațiilor afectate de modalități. Acestea au fost definite în doctrină ca fiind „acele raporturi obligaționale care prezintă anumite particularități în ceea ce privește ființa sau executarea ori subiectele și obiectul lor, elemente suplimentare ce sunt de natură a produce anumite efecte, ceea ce le conferă o anumită specificitate față de prototipul obligațiilor civile, adică în comparație cu obligațiile pure și simple.”

Întrucât modalitățile pot afecta existența, ființa obligațiilor sau exigibilitatea lor ori se pot referi la subiectele ori obiectul raportului de obligații, în doctrină a fost concepută următoarea clasificare:

a)atunci când modalitățile afectează ființa sau executarea, adică existența sau exigibilitatea obligațiilor, acestea pot fi: obligații sub condiție și obligații cu termen.

Obligațiile sub condiție sunt acelea a căror ființă sau existență depinde de un eveniment viitor a cărui realizare este nesigură; acest eveniment se numește condiție și realizarea lui produce efecte atât pentru trecut, cât și pentru viitor. Obligațiile cu termen sunt acelea a căror executare este amânată sau încetează pentru viitor la împlinirea unui anumit termen (termenul este un eveniment viitor și sigur). Condiția și termenul sunt reglementate la art. 1399-1420 Cod civil.

b)în ipoteza în care modalitățile privesc subiectele raportului obligațional, obligațiile civile pot fi: obligații conjuncte, obligații solidare și obligații indivizibile. Toate aceste obligații prezintă o pluralitate de subiecte. Prima categorie, cea a obligațiilor conjuncte, se caracterizează prin divizibilitate (regula comună în materie de obligații cu pluralitate de subiecte). Celelalte două categorii se caracterizează prin faptul că obligațiile rămân nedivizate, în sensul că orice creditor poate cere plata întregii creanțe și oricare debitor este obligat să plătească întreaga datorie. Aceste două categorii sunt reglementate distinct în art. 1421-1460 Cod civil.

c)în ipoteza în care modalitățile privesc obiectul obligațiilor, acestea pot fi alternative și facultative. Obligațiile alternative sunt acelea care au ca obiect, încă de la nașterea lor, două sau mai multe prestații, din care debitorul este ținut să execute numai una, la libera sa alegere. Obligațiile facultative sunt acelea care au ca obiect, la naștere, o singură prestație, numai că debitorul are dreptul de a se libera de datorie executând o altă prestație determinată. Cele două categorii sunt reglementate distinct în art. 1461-1468 Cod civil.

CAPITOLUL 2

CONDIȚIA

Definiția condiției

Unii autori au definit această modalitate a actului juridic ca fiind un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde însăși existența actului juridic civil. Alți autori au considerat că această definiție este inexactă, pornind de la faptul că din art. 1017 Cod civil 1864 rezulta în mod clar că este vorba de nașterea obligației, iar art. 1019 Cod civil din 1864 se referea la desființarea obligației, prin urmare actul juridic afectat de această modalitate exista ca atare, iar numai existența drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative este sub semnul îndoielii. Prin urmare, acești autori, au definit condiția ca fiind un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde existența (nașterea sau desființarea) dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative.

Se remarcă însă că, potrivit art. 1399 Cod civil, „este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur”, deci textul de lege nu vorbește de nașterea sau desființarea obligației, ci de eficacitatea sau desființarea obligației.

Reglementarea legală a condiției

Condiția este reglementată în cadrul art.1399-1410 Cod civil care constituie Capitolul II („Condiția”) al Titlului III („Modalitățile obligațiilor”) din Cartea a V-a („Despre obligații”).

Clasificarea condiției

Condiția poate fi de mai multe feluri, în funcție de anumite criterii:

a) având în vedere originea evenimentului-condițiesau cauza realizării ori nerealizării ei, condiția se clasifică în: cazuală, mixtă și potestativă.

i. Condiția cazuală este aceea cărei realizare depinde de întâmplare sau hazard, nefiind în puterea creditorului sau debitorului. Exemplu: dacă o persoană va muri înaintea alteia, contractul se desființează.

Tot o condiție cazuală este și aceea a cărei realizare depinde exclusiv de un eveniment natural sau de voința unei terțe persoane nedeterminate.

ii. Condiția mixtă este acea împrejurare a cărei realizare sau nerealizare depinde de voința uneia din părțile raportului obligațional și de voința unei terțe persoane determinată. Exemplu: obligația de a vinde unei alte persoane autoturismul sub condiția obținerii unui împrumut bancar.

iii.Condiția potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voința uneia din părțile raportului obligațional. Ea poate fi de două feluri: potestativă pură și potestativă simplă

Condiția potestativă pură este atunci când realizarea evenimentului respectiv depinde exclusiv de voința uneia dintre părți, ea se exprimă prin formulele: „dacă voi vrea”, „dacă voi dori”, „când îmi va plăcea”.

Obligația sub condiție potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art.1403 Cod civil). O astfel de condiție distruge însăși ideea de obligație, datorită contradicției ce există între „mă oblig” și „dacă voi vrea”. În schimb, condiția pur potestativă rezolutorie din partea debitorului este valabilă, deoarece, dacă există și consimțământul celeilalte părți, are valoarea unei clauze exprese de revocare unilaterală a obligației.

Condiția pur potestativă, suspensivă sau rezolutorie, din partea creditorului însă, nu afectează valabilitatea obligației. Exemplu: A se obligă să vândă un imobil lui B, dacă acesta va vrea să-l cumpere. B este creditorul, de el depinde dacă va cumpăra sau nu acel imobil. O astfel de obligație este valabilă și se întâlnește frecvent în promisiunea unilaterală de vânzare-cumpărare.

Condiția potestativă simplă este acel eveniment a cărui realizare sau nerealizare depinde de voința unei părți și de un fapt exterior ori de voința unei persoane nedeterminate. Exemplu: o persoană se obligă să acorde un împrumut dacă își va găsi un loc de muncă.

Obligația sub condiție potestativă simplă suspensivă sau rezolutorie, din partea debitorului sau creditorului, este valabilă. De la această regulă există și excepții. Cea mai importantă este aceea instituită de art. 1015 Cod civil alin. 1 care prevede că: „Donația nu este valabilă atunci când permite clauze ce permit donatorului să o revoce prin voința sa”.

În alineatul 2 al aceluiași articol sunt enumerate cauzele pe care legiuitorul le-a considerat contrare principiului irevocabilității donației:condiții pure („când donația este afectată de o condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința donatorului”, clauza care „conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul”), condiții potestative simple (clauza prin se impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donație).

De asemenea, condițiile potestative pure sau simple (pentru cele simple numai în condițiile indicate de textul legal) inserate în contractul de donație și dependente de voința donatorului sunt nule și atrag nulitatea donației ce depinde de acea condiție.

B) după cum condiția constă în realizarea sau nerealizarea unui eveniment, ea poate fi de două feluri: pozitivă și negativă.

Condiția este pozitivă atunci când ființa obligației depinde de un eveniment ce urmează să se realizeze. Exemplu: o persoană va împrumuta alteia o sumă de bani, dacă obține un loc de muncă.

Condiția este negativă în ipoteza în care ființa obligației depinde de un eveniment ce urmează să nu se realizeze. Exemplu: o persoană va împrumuta alteia o sumă de bani, dacă nu îi va scădea salariul.

C) după efectele pe care le produce, condiția poate fi: suspensivă și rezolutorie.

Condiția suspensivă este acel eveniment de care depinde eficacitatea obligației (art. 1400 Cod civil), adică nașterea obligației. Exemplu: o persoană va vinde alteia o carte, dacă se va publică o nouă ediție a aceleiași cărți.

Condiția rezolutorie este acel eveniment a cărui realizare duce la desființarea raportului obligațional (art. 1401 alin. (1) Cod civil). Exemplu: neobținerea unei autorizații de construcție pe un teren de către cumpărătorul acestuia, într-un anumit termen, atrage după sine desființarea contractului, cu efecte retroactive.

D) Codul Civil prevede și condiția imposibilă, condiția ilicită și condiția imorală (art. 1402 Cod civil).

Condiția imposibilă est cea care constă într-un eveniment ce nu se poate realiza material (imposibilitate materială) sau juridic (imposibilitate juridică). O astfel de condiție nu este valabilă- ad impossibilium nulla obligatio.

Condiția ilicită ori imorală constă într-un fapt prohibit de lege sau, după caz, contrar bunelor moravuri. Conform art. 1402 Cod civil oricare dintre aceste condiții atrage:

Considerarea clauzei privitoare la condiție ca nescrise, dacă clauza nu a fost o cauză determinată a încheierii contractului.

Nulitatea întregului contract dacă ea este cauza determinantă a încheierii contractului.

Așadar, legiuitorul nu mai reține distincția existentă în Codul Civil 1864 (art. 1008 – art. 1009) conform căreia numai obligația afectată de o condiție suspensivă imposibilă, ilicită sau imorală era considerată nulă, în celelalte cazuri (cel al condiției rezolutorii), obligația era considerată ca fiind pură și simplă, fără a fi sub condiție.

Este important de precizat că orice tip de condiție produce efecte retroactive. Astfel, art. 1407 alin. (1) Cod civil, cu referire atât la condiția suspensivă cât și la cea rezolutorie, prevede: Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu rezultă contrariul.

2.4. Efectele condiției

2.4.1. Efectele condiției suspensive

Pentru analiza efectelor condiției suspensive este necesară delimitarea a trei momente: pendente conditione, eveniente conditione și deficiente conditione.

Prin pendente conditione înțelegem intervalul de timp dintre momentul nașterii raportului de obligații și momentul realizării condiției. În toată această perioadă, se consideră că obligația încă nu există. De aici, următoarele consecințe:

a) creditorul nu poate cere executarea prestației de către debitor;

b) dacă debitorul execută prestația, el poate cere restituirea ei pe temeiul plății nedatorate;

c) niciuna dintre părți nu poate invoca compensația ca mijloc de stingere a obligației;

d) prescripția dreptului la acțiune nu curge în acest interval de timp;

e) dacă obligația este translativă de proprietate cu privire la un bun individual determinat, riscul pierii fortuite a bunului îl suportă debitorul obligației de predare. Pe cale de consecință, obligația se stinge. Totuși, în cazul pierii parțiale a bunului sau a deteriorării sale, fără culpa debitorului, creditorul este obligat să-l ia în starea în care se găsește la momentul realizării condiției suspensive(în acest caz este necesară corelarea cu art.1274 Cod civil care leagă transferul riscurilor de momentul predării bunului, simplificând astfel problema în raport cu efectele condiției suspensive. Riscul va fi suportat de debitorul obligației de predare imposibil de executat.)

f) cu toate acestea, până la realizarea condiției, obligația are o anumită existență „embrionară”. Creditorul are ceea ce se cheamă un drept eventual . Așa se explică faptul că creditorul are recunoscute unele prerogative sau drepturi, după cum urmează: creditorul are posibilitatea de a lua măsuri de conservare a dreptului, cum ar fi: înscrierea unei ipoteci, întreruperea unei prescripții (art. 1409 Cod civil); debitorul obligației de a da sub condiție suspensivă un bun frugifer poate culege sau încasa fructele înaintea îndeplinirii condiției (art. 1410 Cod civil); creditorul poate cere constituirea de garanții care să asigure realizarea creanței sale după realizarea condiției: gaj, ipotecă, fideiusiune;

g) în virtutea aceluiași drept eventual, creditorul poate cesiona, gaja, ipoteca sau renunța la dreptul său sub condiție suspensivă. Astfel, conform art. 1408 alin. (1) Cod civil: Obligația afectată de condiție este transmisibilă, drepturile debitorului fiind însă supuse aceleiași condiții.

Pe de altă parte, obligația afectată de condiție poate fi preluată în condițiile prevăzute de art. 1599-1608 Cod civil (art.1408 alin. (2) Cod civil).

B. Eveniente conditione exprimă situația când condiția suspensivă s-a realizat. Aprecierea îndeplinirii condiției se face după criteriile prevăzute de art. 1404 Cod civil și anume, după:

a) criteriile stabilite de părți;

b) criteriile pe care acestea este posibil să le fi avut în vedere;

c) după cum termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se fi realizat(condiția se consideră că nici nu se poate realiza);

d) după gradul de certitudine al condiției stipulate fără termen în care evenimentul poate să se producă sau după gradul de certitudine al posibilității producerii evenimentului. În plus, în situația în care cel interesat în nerealizarea condiției, cu rea-credință, împiedică producerea evenimentului, condiția se consideră îndeplinită (art. 1405 alin. (1) Cod civil).

Odată împlinită condiția suspensivă, incertitudinea asupra existenței obligației s-a sfârșit. Obligația se consideră născută retroactiv din momentul înțelegerii părților (art. 1407 alin. (1) Cod civil), astfel încât devine retroactiv o obligație simplă.

Astfel, conform art. 1407 alin. (3) Cod civil: „atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă.”.

Efectul condiției se produce în puterea legii, nefiind necesară nicio punere în întârziere. Astfel, se consolidează actele încheiate anterior realizării condiției și care au fost sub semnul întrebării până la împlinirea acesteia, conform art. 1407 alin. (3) teza a II-a Cod civil: „actele încheiate de proprietarul sub condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției, produc efecte de la data încheierii lor.”.

Astfel, efectele caracterului retroactiv al împlinirii condiției sunt următoarele:

a) plata efectuată de debitor pendente conditione devine o plată nedatorată și deci nu poate fi cerută repetițiunea ei;

b) drepturile sub condiție transmise pendente conditione de creditor la terțe persoane devin pure și simple;

De la caracterul retroactiv al efectelor realizării condiției suspensivă există și excepții, acestea fiind:

a) părțile au stipulat expres caracterul neretroactiv al împlinirii condiției sau o asemenea neretroactivitate rezultă din natura obligației sau dintr-o prevedere legală (art. 1407 alin. (1) Cod civil);

b) termenul de prescripție extinctivă începe să curgă numai de la data realizării condiției (art. 2524 alin. (3) Cod civil: ”Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția.”);

c) fructele culese sau percepute de către debitor rămân în proprietatea acestuia. Creditorul bunului frugifer dobândește dreptul de proprietate numai asupra fructelor pe care le culege sau le percepe după momentul realizării condiției (art. 1410 Cod civil);

d) actele de conservare și administrare făcute pendente conditione de debitor rămân valabile și deci vor fi opozabile creditorului;

C. Deficiente conditione înseamnă că împrejurarea sau evenimentul-condiție nu s-a realizat. Atunci când condiția nu se realizează se consideră că între cele două părți nu a existat niciodată obligația respectivă, astfel încât toate prestațiile executate se restituie și garanțiile constituite în favoarea creditorului se desființează retroactiv. Aceasta este o ipoteză de caducitate a obligației. În cazul în care partea interesată de îndeplinirea condiției determină, cu rea-credință, realizarea evenimentului, condiția se consideră neîndeplinită (art. 1405 alin. (2) Cod civil). Determinarea imposibilității realizării condiției se face pe baza criteriilor prevăzute de art.1404 Cod civil.

D. Renunțarea la condiție. Este posibil ca partea în favoarea căreia s-a stipulat condiția să renunțe la beneficiul acesteia. Este necesar ca renunțarea să aibă loc înainte ca evenimentul-condiție să se fi realizat. Efectul renunțării la condiție este transformarea obligației în obligație simplă.(art. 1406 Cod civil).

2.4.2.Efectele condiției rezolutorii.

Până la realizarea condiției, pendente conditione, obligația există își produce efectele ca și cum ar fi pură și simplă, astfel încât debitorul este ținut să execute toate prestațiile pe care le datorează. În ipoteza în care obiectul obligației a constat în prestația de a da un lucru cert, dobânditorul sub condiție rezolutorie va suporta riscul pierii sale dacă preluase bunul, conform regulilor instituite de art. 1274 Cod civil. Pe de altă parte, obligația sub condiție rezolutorie sau dreptul sub condiție rezolutorie pot fi transmise după regulile privind transmisiunea drepturilor și obligațiilor, cum sunt preluarea de datorie, cesiunea de contract, novația prin schimbare de debitor (art. 1408 Cod civil). Fructele culese sau încasate înaintea îndeplinirii condiției, se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie (art. 1410 Cod civil).

În situația în care condiția rezolutorie se realizează, eveniente conditione, obligația se desființează retroactiv, din momentul încheierii contractului (art. 1407 alin. (1) Cod civil), cu excepția cazului în care din voința părților, natura contractului ori o dispoziție legală rezultă contrariul. O altă excepție, specifică doar condiției rezolutorii privește prestațiile succesive sau continue executate deja la data îndeplinirii condiției despre care art. 1407 alin. (2) Cod civil prevede că nu se restituie.

În doctrină sunt avute în vedere și alte excepții: fructele culese de către proprietarul sub condiție rezolutorie sunt și rămân în proprietatea sa până la îndeplinirea condiției; actele de administrare și conservare realizate de proprietarul sub condiție rezolutorie rămân valabile și după împlinirea condiției; unele acte de înstrăinare a unui bun mobil către un dobânditor de bună-credință sunt consolidate ca urmare a prezumției de bună-credință și terțul va fi considerat proprietar al bunului, în ciuda împlinirii condiției rezolutorii care nu își va răsfrânge efectele și asupra sa, dacă nu a fost cunoscută de terț.

Pe cale de consecință, părțile se vor repune în situația anterioară, în sensul că își vor restitui prestațiile executate pendente conditione. Condiția rezolutorie produce toate efectele rezoluțiunii între părți, cât și față de terți. În ceea ce privește aprecierea îndeplinirii condiției sau a imposibilității acesteia de a se realiza, sunt aplicabile, de asemenea, dispozițiile art. 1404 Cod civil.

În ipoteza când condiția rezolutorie nu se realizează, deficiente conditione, obligația se va consolida definitiv, fiind considerată pură și simplă retroactiv, din momentul în care s-a născut.

De asemenea, sunt aplicabile dispozițiile art. 1406 Cod civil referitoare la renunțarea la condiție, care are, și în acest caz, efectul transformării obligației în obligație pură și simplă.

CAPITOLUL 3

TERMENUL

3.1 Definiția termenului

Astfel cum rezultă din art. 1411 alin. (1) Cod civil termenul este un eveniment viitor și sigur care afectează exigibilitatea sau stinge obligația, cu efecte doar pentru viitor.

3.2. Reglementarea legală

Termenul, ca modalitate a actului juridic, este reglementat de art.1411-1420 Cod civil care constituie Capitolul III („Termenul”) din Titlul III („Modalitățile obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”). Prevederi colaterale care au incidență în această materie se regăsesc și în alte părți ale codului (de exemplu, în dispozițiile referitoare la plată), ca și în Codul de Procedură Civilă(în special în ceea ce privește termenele judiciare).

3.3.Clasificarea termenului

Termenul este susceptibil de mai multe clasificări, în funcție de anumite criterii. Aceste criterii sunt indicate chiar de legiuitor (art. 1412 Cod civil), astfel:

a) după efectele pe care le produce cu privire la obligația afectată, termenul poate fi suspensiv și extinctiv.

Termenul suspensiv (art. 1412 alin. (1) Cod civil) este acela care amână exigibilitatea (sau amână „scadența obligației”, în terminologia codului) obligației până la momentul împlinirii sale. Prin urmare, executarea obligației nu poate fi cerută, în principiu, înainte de împlinirea termenului suspensiv..

Termenul extinctiv (art. 1412 alin. (2) Cod civil) este acela la a cărui împlinire obligația civilă se stinge pentru viitor. Până la împlinirea termenului extinctiv, obligația există și se execută ireversibil. Prin urmare, acest termen stabilește durata e timp în care raportul obligațional are existență.

Termenul extinctiv este specific obligațiilor cu executare succesivă (exemplu: obligația de întreținere rezultată dintr-un contract de întreținere este subordonată unui termen extinctiv, fiind vorba de un termen incert, dată fiind necunoașterea duratei vieții întreținutului.

În cazul în care contractul cu executare succesivă s-a încheiat pentru o perioadă determinată, împlinirea acestei durate echivalează cu împlinirea termenului extinctiv (exemple: contractul de locațiune, contractul de comodat, contractul de rentă viageră, contractul de întreținere).

Per a contrario, dacă un asemenea contract s-a încheiat pe o durată nedeterminată, el poate fi, în principiu, denunțat unilateral (art. 1276 alin. (2) Cod civil) de una dintre părți. În doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, se ajunsese la concluzia că termenul extinctiv în contractele cu executare succesivă nu reprezintă o modalitate propriu-zisă a obligației. În reglementarea actuală, legiuitorul a calificat termenul ca modalitate a obligațiilor, în manieră expresă.

Astfel, art. 1398 Cod civil prevede că „Obligațiile pot fi afectate de termen sau condiție.”

b) în funcție de faptul cunoașterii sau necunoașterii momentului împlinirii sale, termenul poate fi: cert și incert.

Aceasta este o clasificare ce se desprinde din textele legale și nu beneficiază de o reglementare expresă.

Termenul cert este acela a cărui împlinire este cunoscută cu exactitate din momentul nașterii obligației, cum ar fi: o anumită zi, o sărbătoare religioasă. Exemplu: cumpărătorul se obligă să plătească prețul în prima zi de Rusalii.

Termenul incert este acel termen a cărui zi de împlinire nu este cunoscută cu exactitate, dar este sigur că se va produce. Exemplu: în cazul contractului de rentă viageră, debitorul va fi liberat de datorie la moartea credirentierului, dată ce nu este cunoscută la data încheierii contractului.

Uneori, termenul incert pare să se confunde cu condiția, de exemplu când într-un contract se prevede că debitorul va plăti „când va putea”. Cu toate acestea, confuzia trebuie evitată. Astfel, în exemplul anterior, instanța va putea stabili termenul în funcție de situația economică în care se găsește debitorul, prin urmare suntem în prezența unui termen incert. Prin urmare, incertitudinea termenului nu atrage după sine calificarea contractului sau obligației ca fiind perpetue. Pe de altă parte, în cazul termenului incert este aplicabilă posibilitatea stabilirii certitudinii sale prin instanță(pe baza regulilor prevăzute de art. 1415 Cod civil:

(1) Atunci când părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili și când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanța poate, la cererea uneia dintre părți, să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de situația părților și de orice alte împrejurări.

(2) Instanța poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligația presupune un termen și nu există nicio convenție prin care acesta să poată fi determinat.

(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluționează potrivit regulilor aplicabile ordonanței președințiale, fiind supusă prescripției, care începe să curgă de la data încheierii contractului.

c) în funcție de originea sau izvorul său, termenul poate fi de trei feluri: convențional, legal și judiciar, conform art. 1411 alin. (2) Codul Civil:

Termenul convențional este termenul stabilit prin acordul de voință al părților. În situația în care obligația se naște dintr-un act unilateral, termenul se stabilește prin voința autorului acelui act. Exemplu: vânzătorul acordă cumpărătorului un termen de plată. Termenul convențional poate fi stabilit expres sau tacit, când rezultă din natura obligației și modul său de executare. Dacă în contract se stipulează un termen suspensiv de executare, partea în favoarea căreia s-a stipulat termenul poate să renunțe la beneficiul său și să execute anticipat sau să pretindă anticipat plata. Dacă termenul convențional este stabilit în favoarea ambelor părți, atunci renunțarea nu poate avea loc decât în condițiile acordului celor două părți și cu respectarea prevederilor legale în materie de plată cu termen (art. 1496 C. Civil privind plata anticipată).

Termenul legal este termenul stabilit printr-un text de lege. Asemenea termene se stabilesc prin procedura moratoriului legal(când legiuitorul amână exigibilitatea unor obligații ale debitorilor pentru o anumită durată de timp, datorită unor împrejurări speciale, cum ar fi războiul, calamitățile naturale, etc.) sau prin cel al prorogării legale a contractelor (exemplu: prelungirea duratei unor contracte de închiriere având ca obiect imobilele trecute abuziv în proprietatea statului).

Termenul judiciar este acordat de instanțele de judecată. Astfel, în situația în care părțile au convenit să amâne stabilirea termenului sau au lăsat uneia din ele sarcina de a-l stabili în viitor, dar termenul nu a fost totuși stabilit într-o perioadă rezonabilă de timp, oricare dintre părți poate să solicite instanței stabilirea termenului.(art. 1415 alin. (1) Codul Civil) . Instanța trebuie să țină seama în stabilirea termenului de natura obligației de situația părților (exemplu: incapacitatea temporară a debitorului de executare a obligației datorată unor situații care nu îi sunt imputabile), respectiv de „orice alte împrejurări”(art. 1415 alin. (1) Cod civil). De asemenea, instanța poate să stabilească un termen și în situația în care natura obligației, după cum nu există nicio convenție prin acesta să poată fi determinat (art. 1415 alin. (2) Cod civil).

Soluționarea cererii de stabilire judiciară a termenului se face, conform art. 1415 alin. (3) Cod civil, după regulile de procedură ale ordonanței președințiale (art. 996-1001 Cod proc. Civilă), așadar stabilirea termenelor de judecată și judecata se fac cu urgență și prioritate.

Cererea pentru stabilirea termenului pe cale judiciară este supusă prescripției extinctive generale (termenul de 3 ani) care începe să curgă de la data încheierii contractului. Pe lângă această stabilire a termenului de către instanțele de judecată, legiuitorul înțelege să se refere și la alte categorii de termene judiciare. Este vorba mai ales de numeroasele termene de grație, care au de asemenea calitatea de termene judiciare, un exemplu ar fi art. 1495 alin. (2) Cod civil , privind plata, care prevede că:

(1) În lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată.

(2) Instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

Termenul de grație nu poate fi acordat oricând, nefiind permisă o modificare a contractului prin intervenția instanței de judecată(exemplu:în ipoteza existenței unui pact comisoriu care prevede punerea de drept în întârziere a debitorului, instanța nu va putea acorda niciun termen de grație), după cum, uneori este interzisă acordarea unui termen de grație.

3.4. Efectele termenului

3.4.1. Efectele termenului suspensiv

Termenul suspensiv nu afectează existența obligației, ci are ca efect amânarea exercitării drepturilor și executării obligațiilor într-un anumit interval de timp, adică amânarea scadenței obligației (art. 1412 alin. (1) Cod civil).

Atunci când este stabilit în favoarea debitorului, până la împlinirea sa, termenul îl împiedică pe creditor să ceară plata datoriei, deși aceasta există și este sigură. Astfel art. 1413 Cod civil prevede că:

(1) Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voința părților sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părți.

(2) Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunța oricând la acesta, fără consimțământul celeilalte părți.

Prin urmare, legiuitorul instituie o prezumție a termenului în favoarea debitorului, de aici rezultând următoarele consecințe:

a)până la împlinirea termenului(pendente conditione), creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului, cum ar fi: inscripția sau înscrierea unei ipoteci, măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului, notarea raportului obligațional în cartea funciară dacă are legătură cu un anumit imobil, dar nu poate solicita executarea obligației (art. 1414 alin. (1) Cod civil);

b) dacă debitorul execută prestațiile înaintea împlinirii termenului, va face o plată valabilă și definitivă care nu este supusă restituirii pe temeiul plății nedatorate sau îmbogățirii fără justă cauză. Singura cerință este ca executarea să aibă loc „de bunăvoie și în cunoștință de cauză” (art. 1414 alin. (1) Cod civil), adică ca debitorul să cunoască că termenul suspensiv îi permitea o amânare a executării. În acest caz, se presupune că a renunțat la beneficiul termenului. Așadar, debitorul poate cere restituirea plății făcută cu anticipație, dacă a făcut-o din eroare;

c) în cazul obligațiilor care au ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat, creditorul devine proprietar din momentul nașterii raportului juridic. Cu toate acestea, raportat la dispozițiile art. 1274 Cod civil, el nu suportă și riscul pierii fortuite a bunului, deoarece transferul riscurilor operează abia cu ocazia predării bunului. Astfel, dacă bunul respectiv piere fortuit înainte de împlinirea termenului, riscul îl suportă debitorul cu termen suspensiv al obligației de predare, astfel încât, dacă debitorul obligației de predare a primit contraprestația, va trebui să o restituie, iar dacă nu a primit-o, atunci nu mai este îndreptățit să o solicite.

Prin excepție, art. 1274 alin. (2) Cod civil , dacă creditorul a fost pus în întârziere cu privire la preluarea bunului(după regulile prevăzute de art. 1510-1515 Cod civil), el va suporta riscul pierii fortuite chiar și dacă dovedește că bunul ar fi pierit oricum dacă obligația ar fi fost executată la timp;

d) creditorul nu poate opune, pe durata termenului suspensiv convențional, compensația legală, pentru motivul că pe această cale pot fi stinse numai creanțele reciproce exigibile (art. 1616 Cod civil);

e) prescripția extinctivă începe să curgă numai din momentul împlinirii termenului suspensiv (art. 2524 alin. (2) Cod civil), astfel încât până la împlinirea termenului, obligația este imprescriptibilă.;

f)dacă un eveniment pe care părțile l-au calificat explicit sau implicit ca fiind termen și au legat exigibilitatea de acel moment nu se realizează, „obligația devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă”(art. 1420 Cod civil);

g)partea în favoarea căreia a fost instituit termenul suspensiv poate oricând să renunțe la beneficiul acestuia, până la împlinirea termenului, în mod unilateral (art. 1413 alin. (2) Cod civil).

Decăderea din termenul suspensiv

Potrivit art. 1417 Cod civil, debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului în mai multe situații:

dacă se află în stare de insolvabilitate sau insolvență declarată în condițiile legii (art. 1417 alin. (1) Cod civil), pe baza criteriilor prevăzute de art. 1417 alin. (2) Cod civil. În primul rând, starea de insolvabilitate este definită ca acea situație economică a debitorului care „rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile”. Starea de insolvabilitate se constată de instanță, care ține seama de împrejurările concrete ale speței(dispariția debitorului, neplata unor datorii scadente, declanșarea împotriva acestuia a unor proceduri de executare silită);

în ipoteza în care debitorul, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, a micșorat garanțiile pe care le-a constituit creditorului (exemplu: pieirea imobilului ipotecat prin incendiu, ruină, etc.) sau nu a constituit garanțiile promise (exemplu: debitorul se obligase prin contractul de împrumut să constituie într-un anumit termen o ipotecă, fără a face acest lucru) (art. 1417 alin. (1) Cod civil).

în ipoteza în care debitorul, din culpa sa, ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului. Pentru ca în această ipoteză decăderea să opereze, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: 1) trebuie să fie prevăzut expres caracterul esențial al condiției; 2) să se fi prevăzut expres posibilitatea aplicării sancțiunii decăderii din termen; 3) să fie existat un interes legitim pentru creditor să considere condiția respectivă drept esențială (art. 1417 alin. (3) Cod civil).

Efectul decăderii din termen, exact ca și cel al renunțării la termen, constă în transformarea obligației afectată de termen într-o obligație simplă. Decăderea din termen apare astfel ca o exigibilitate anticipată a creanței (art. 1418 Cod civil).

Cu toate acestea, efectul decăderii este limitat la debitorul aflat într-una din situațiile menționate mai sus, decăderea nefiind opozabilă celorlalți codebitori, chiar solidari (art. 1419 Cod civil) care vor beneficia în continuare de termenul suspensiv. Din acest text legal se deduce că o eventuală decădere este totuși opozabilă garanților obligației principale(fidejusori, garanți ipotecari, debitori gajiști).

Decăderea din termen nu operează de drept, ci trebuie pronunțată de instanța de judecată, urmare a cererii de chemare în judecată a celui interesat.

Unii autori consideră, în lipsa unei prevederi legale exprese, că decăderea din termen poate fi invocată și pe cale unilaterală-mai ales în cazul excepției de neexecutare anticipate și al rezoluțiunii anticipate, urmând ca instanța de judecată, să se pronunțe a posteriori asupra legalității modului în care a fost apreciată unilateral decăderea din termen.

3.4.2. Efectele termenului extinctiv

Împlinirea termenului extinctiv are ca efect încetarea sau stingerea raportului obligațional pentru viitor. Până la împlinirea termenului extinctiv, obligația există și părțile o execută definitiv și ireversibil-obligația trebuie executată imediat întocmai cum prevede în materie de plată art. 1495 alin. (1) Cod civil: „În lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată.”

Termenul la care se referă la acest text legal este unul suspensiv, în cazul termenului extinctiv, obligația trebuie executată imediat, pur și simplu. Așadar, termenul extinctiv nu afectează existența obligației pentru trecut. De aceea, drepturile neexecutate și prestațiile neexecutate înainte de împlinirea termenului continuă să existe. Astfel, locatorul are posibilitatea să ceară locatarului plata chiriilor restante datorate de acesta pentru bunul închiriat pe perioada cât a durat contractul de locațiune. Modificarea termenului poate avea loc prin acordul de voință al părților și prin mijloc juridic al prorogării legale. De asemenea părțile pot, în manieră tacită, să convină o prelungire a termenului, aceasta fiind ipoteza așa-zisei tacitei reconducțiuni, prevăzută expres de art. 1810 alin. (1) Cod civil care prevede că: „Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiat o nouă locațiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în privința garanțiilor.”.

3.5.Comparație între termen și condiție

Între termen și condiție există următoarele diferențe:

Condiția constă într-un eveniment viitor și nesigur, ceea ce face ca existența obligației să fie incertă până la un anumit moment. Dimpotrivă, termenul este un eveniment viitor și sigur care afectează exigibilitatea sau durata obligației.

În cazul condiției, efectele realizării ei sunt, de regulă, retroactive (ex tunc), spre deosebire de cele ale termenului care nu se produc decât pentru viitor (ex nunc).

În cazul contractelor translative de proprietate sub condiție suspensivă, până la momentul realizării condiției, dobânditorul nu este proprietar. Dimpotrivă, în cazul termenului suspensiv, împlinirea sa nu face decât să amâne exigibilitatea obligației de predare (în lipsă de stipulație contrară).

CAPITOLUL 4

PREVEDERI LEGALE ÎN MATERIA MODALITĂȚILOR OBLIGAȚIILOR ÎN FRANȚA, ITALIA ȘI PROVINCIA QUEBEC

În Codul Civil al Republicii franceze termenul și condiția, ca modalități ale obligației, sunt prevăzute în articolele 1168-1188 (Capitolul IV, Secțiunile I și II), după cum urmează:

1168

L'obligation est conditionnelle lorsqu'on la fait dépendre d'un événement futur et incertain, soit en la suspendant jusqu'à ce que l'événement arrive, soit en la résiliant, selon que l'événementarrivera ou n'arrivera pas.

Obligația este condiționată atunci când este făcut să depindă de un eveniment viitor, fie prin amânarea executării acesteia până când are loc evenimentul, fie prin stingerea acesteia, atunci când este sigur că evenimentul se va întâmpla sau nu se va întâmpla.

1169

La condition casuelle est celle qui dépend du hasard, et qui n'est nullement au pouvoir du créancier ni du débiteur.

Condiția cazuală este aceea care depinde de hazard și care nu este nici în puterea creditorului, nici în cea a debitorului.

1170

La condition potestative est celle qui fait dépendre l'exécution de la convention d'un événement qu'il est au pouvoir de l'une ou de l'autre des parties contractantes de faire arriver ou

Condiția potestativă este aceea care face să depindă executarea contractului de un eveniment care este în puterea oricărei părți contractante de a-l face să se îndeplinească sau să fie împiedicat

1171

La condition mixte est celle qui dépend tout à la fois de la volonté d'une des parties contractantes, et de la volonté d'un tiers.

Condiția mixtă este aceea care depinde atât de voința uneia dintre părțile contractante, cât și de voința unui terț.

1172

Toute condition d'une chose impossible, ou contraire aux bonnes moeurs, ou prohibée par la loi est nulle, et rend nulle la convention qui en dépend.

Orice condiție a unui lucru imposibil, contrară bunelor moravuri sau interzisă de lege este nulă și face să devină nul contractul care depinde de aceasta

1173

La condition de ne pas faire une chose impossible ne rend pas nulle l'obligation contractée sous cette condition.

Condiția de a nu face un lucru imposibil nu face să devină nulă obligația contractată sub această condiție.

1174

Toute obligation est nulle lorsqu'elle a été contractée sous une condition potestative de la part de celui qui s'oblige.

Orice obligație este nulă dacă a fost contractată sub o condiție potestativă din partea celui care se obligă.

1175

Toute condition doit être accomplie de la manière que les parties ont vraisemblablement voulu et entendu qu'elle le fût.

Orice condiție trebuie să fie îndeplinită în modalitatea probabilă în care părțile au vrut și au înțeles ca aceasta să existe.

1176

Lorsqu'une obligation est contractée sous la condition qu'un événement arrivera dans un temps fixe, cette condition est censée défaillie lorsque le temps est expiré sans que l'événement soit arrivé. S'il n'y a point de temps fixe, la condition peut toujours être accomplie ; et elle n'est censéedéfaillie que lorsqu'il est devenu certain que l'événement n'arrivera pas.

Atunci când o obligație a fost contractată sub condiția că un eveniment se va îndeplini într-un termen fix, această condiție se consideră că nu mai poate fi îndeplinită dacă termenul a expirat fără ca evenimentul să se îndeplinească. Dacă nu s-a stabilit un termen fix condiția se poate îndeplini oricând; ea nu va fi considerată ca neîndeplinită decât când a devenit sigur că evenimentul nu se va mai îndeplini.

1177

Lorsqu'une obligation est contractée sous la condition qu'un événement n'arrivera pas dans un temps fixe, cette condition est accomplie lorsque ce temps est expiré sans que l'événement soit arrivé : elle l'est également, și avant le terme il est certain que l'événement n'arrivera pas ; et s'il n'y a pas de temps déterminé, elle n'est accomplie que lorsqu'il est certain que l'événement n'arrivera pas.

Atunci când o obligație este contractată sub condiția că un eveniment nu se va întâmpla într-un termen fix, această condiție se consideră îndeplinită atunci când acest termen a expirat fără ca acel eveniment să se întâmple: același lucru se va întâmpla dacă înainte de termen este sigur că evenimentul nu se va îndeplini; dacă nu s-a stabilit un termen determinat, condiția nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va întâmpla.

1178

La condition est réputée accomplie lorsque c'est le débiteur, obligé sous cette condition, qui en a empêché l'accomplissement.

Condiția se consideră îndeplinită atunci când debitorul obligat sub această condiție a împiedicat realizarea acesteia.

1179

La condition accomplie a un effet rétroactif au jour auquel l'engagement a été contracté. Șile créancier est mort avant l'accomplissement de la condition, ses droits passent à son héritier.

Condiția îndeplinită are efect retroactiv până la ziua încheierii contractului. Dacă creditorul a decedat înainte de îndeplinirea condiției, drepturile sale se transmit moștenitorilor.

1180

Le créancier peut, avant que la condition soit accomplie, exercer tous les actes

conservatoires de son droit.

Creditorul poate ca până la îndeplinirea condiției să exercite toate actele de conservare ale dreptului său.

Paragraphe 2 : De la condition suspensive.

Paragraful 2: Despre condiția suspensivă

1181

L'obligation contractée sous une condition suspensive est celle qui dépend ou d'un événement futur et incertain, ou d'un événement actuellement arrivé, mais encore inconnu des parties.

Dans le premier cas, l'obligation ne peut être exécutée qu'après l'événement. Dans le second cas,l'obligation a son effet du jour où elle a été contractée.

Obligația contractată sub o condiție suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor și nesigur, sau de un eveniment care a avut loc, dar nu a fost încă cunoscut de părți.

În primul caz, obligația nu poate fi executată decât după îndeplinirea evenimentului. În al doilea caz, obligația își produce efectele din ziua încheierii contractului.

1182

Lorsque l'obligation a été contractée sous une condition suspensive, la chose qui fait la matière de la convention demeure aux risques du débiteur qui ne s'est obligé de la livrer que dans le cas de l'événement de la condition. Si la chose est entièrement périe sans la faute du débiteur,l'obligation est éteinte. Si la chose s'est détériorée sans la faute du débiteur, le créancier a le choix ou de résoudre l'obligation, ou d'exiger la chose dans l'état où elle se trouve, sans diminution du prix. Sila chose s'est détériorée par la faute du débiteur, le créancier a le droit ou de résoudre l'obligation, ou d'exiger la chose dans l'état où elle se trouve, avec des dommages et intérêts.

Atunci când obligația a fost contractată sub o condiție suspensivă, riscul pierii obiectului contractului rămâne în sarcina debitorului care nu este obligat să îl predea decât în cazul producerii evenimentului de care depinde condiția. Dacă obiectul contractului a pierit în întregime, fără a exista culpa debitorului, obligația se stinge. Dacă obiectul contractului s-a deteriorat, fără a exista culpa debitorului, creditorul poate fie să rezilieze obligația, fie să preia lucrul în starea în care se află, fără diminuarea prețului. Dacă obiectul contractului s-a deteriorat din culpa debitorului,creditorul poate fie să rezilieze obligația, fie să preia lucrul în starea în care se află, cu plata daunelor-interese.

Paragraphe 3 : De la condition résolutoire.

Paragraful 3: Despre condiția rezolutorie

1183

La condition résolutoire est celle qui, lorsqu'elle s'accomplit, opère la révocation de l'obligation, et qui remet les choses au même état que si l'obligation n'avait pas existé. Elle ne suspend point l'exécution de l'obligation ; elle oblige seulement le créancier à restituer ce qu'il a reçu, dans le cas où l'événement prévu par la condition arrive.

Condiția rezolutorie este acea care atunci când se îndeplinește duce la revocarea obligației și la repunerea lucrurilor în aceeași stare în car ar fi fost dacă obligația nu exista. Aceasta nu suspendă executarea obligației; această îl obligă doar pe creditor să restituie ceea ce a primit, în cazul în care se îndeplinește evenimentul prevăzut de condiție.

1184

La condition résolutoire est toujours sous-entendue dans les contrats synallagmatiques, pour le cas où l'une des deux parties ne satisfera point à son engagement. Dans ce cas, le contrat n'est point résolu de plein droit. La partie envers laquelle l'engagement n'a point été exécuté, a le choix ou de forcer l'autre à l'exécution de la convention lorsqu'elle est possible, ou d'en demander la résolution avec dommages et intérêts. La résolution doit être demandée en justice, et il peut être accordé au défendeur un délai selon les circonstances.

Condiția rezolutorie este întotdeauna subînțeleasă în contractele sinalagmatice, în cazul în care una din părți nu își îndeplinește obligațiile. În acest caz, contractul nu este rezoluționat de plin drept. Partea care era beneficiară obligației care nu a fost executată, are opțiunea fie de a o obliga pe cealaltă să execute contractul, atunci când este posibil, fie să ceară rezoluțiunea și daune-interese. Rezoluțiunea trebuie cerută instanței de judecată, iar aceasta poate acorda pârâtului un termen de grație, în funcție de circumstanțe.

Chapitre IV : Des diverses espèces d'obligations.

Capitolul IV: Despre diferite tipuri de obligații

Section 2

Des obligations à terme.

Secțiunea 2

Obligații cu termen.

1185

Le terme diffère de la condition, en ce qu'il ne suspend point l'engagement, dont il retarde seulement l'exécution.

Termenul diferă de condiție prin aceea că nu suspendă existența contractului ci doar întârzie executarea acestuia.

1186

Ce qui n'est dû qu'à terme, ne peut être exigé avant l'échéance du terme ; mais ce qui a été payé d'avance ne peut être répété.

Ceea ce nu este datorat decât la împlinirea unui termen nu poate fi cerut înainte de împlinirea acestuia; însă, ceea ce s-a plătit în avans nu poate fi restituit.

1187

Le terme est toujours présumé stipulé en faveur du débiteur, à moins qu'il ne résulte de la stipulation, ou des circonstances, qu'il a été aussi convenu en faveur du créancier.

Termenul este întotdeauna prezumat a fi stipulat în favoarea debitorului, mai puțin dacă nu rezultă din înțelegerea părților, sau din circumstanțe, că a fost de asemenea stabilit în favoarea creditorului.

1188

Le débiteur ne peut plus réclamer le bénéfice du terme lorsque par son fait il a diminué les sûretés qu'il avait données par le contrat à son créancier

Debitorul nu poate invoca beneficiul termenului atunci când prin fapta sa a diminuat garanțiile stabilite prin contract în favoarea creditorului.

În Codul Civil al provinciei Quebectermenul și condiția, ca modalități ale obligației, sunt prevăzute în articolele 1497-1517 (Capitolul V, Secțiunea I), după cum urmează:

1497.   L'obligation est conditionnelle lorsqu'on la fait dépendre d'un événement futur et incertain, soit en suspendant sa naissance jusqu'à ce que l'événement arrive ou qu'il devienne certain qu'il n'arrivera pas, soit en subordonnant son extinction au fait que l'événement arrive ou n'arrive pas.

Obligația este condițională atunci când depinde de un eveniment viitor și nesigur, fie prin suspendarea nașterii sale până la îndeplinirea evenimentului sau până la momentul când devine sigur că nu se va îndeplini, fie prin subordonarea stingerii sale de un eveniment ce trebuie să se îndeplinească sau să nu se îndeplinească.

1498.   N'est pas conditionnelle l'obligation dont la naissance ou l'extinction dépend d'un événement qui, à l'insu des parties, est déjà arrivé au moment où le débiteur s'est obligé sous condition.

Nu este condițională obligația a cărei naștere sau stingere depinde de un eveniment care, fără știrea părților, s-a îndeplinit deja atunci când debitorul s-a obligat sub această condiție.

1499.   La condition dont dépend l'obligation doit être possible et ne doit être ni prohibée par la loi ni contraire à l'ordre public; autrement, elle est nulle et rend nulle l'obligation qui en dépend.

Condiția de care depinde obligația trebuie să fie posibilă și nu să fie interzisă de lege și nici contrară ordinii publice; în caz contrar, condiția este nulă și face să devină nulă obligația care depinde de aceasta.

1500.   L'obligation dont la naissance dépend d'une condition qui relève de la seule discrétion du débiteur est nulle; mais, si la condition consiste à faire ou à ne pas faire quelque chose, quoique cela relève de sa discrétion, l'obligation est valable.

Obligația a cărei naștere depinde de o condiție aflată la discreția debitorului este nulă; dar, obligația este valabilă dacă această condiție constă în a face sau nu a face ceva, deși este la discreția debitorului.

1501.   La condition qui n'est assortie d'aucun délai pour son accomplissement peut toujours être accomplie; elle est toutefois défaillie s'il devient certain qu'elle ne s'accomplira pas.

Condiția pentru care nu s-a stabilit o limită de timp poate fi oricând îndeplinită; de asemenea, se consideră că nu s-a îndeplinit atunci când este sigur că aceasta nu se va îndeplini.

1502.   Lorsque l'obligation est subordonnée à la condition qu'un événement n'arrivera pas dans un temps déterminé, cette condition est accomplie lorsque le temps s'est écoulé sans que l'événement soit arrivé; elle l'est également lorsqu'il devient certain, avant l'écoulement du temps prévu, que l'événement n'arrivera pas.

Atunci când obligația depinde de condiția ca un eveniment să nu se întâmple într-un termen determinat, această condiție se consideră îndeplinită atunci când acest termen a trecut fără ca evenimentul să se întâmple; același lucru se va întâmpla dacă înainte de trecerea termenului este sigur că evenimentul nu se va îndeplini.

S'il n'y a pas de temps déterminé, la condition n'est censée accomplie que lorsqu'il devient certain que l'événement n'arrivera pas.

Dacă nu s-a stabilit un termen determinat, condiția nu poate fi considerată ca îndeplinită decât atunci când devine sigur că evenimentul nu se va îndeplini.

1503.   L'obligation conditionnelle a tout son effet lorsque le débiteur obligé sous telle condition en empêche l'accomplissement.

Obligația condițională își va produce toate efectele atunci când debitorul obligat sub o asemenea condiție împiedică îndeplinirea acesteia.

1504.   Le créancier peut, avant l'accomplissement de la condition, prendre toutes les mesures utiles à la conservation de ses droits.

Creditorul poate ca înainte de îndeplinirea condiției să ia toate măsurile utile pentru conservarea drepturilor sale.

1505.   Le simple fait que l'obligation soit conditionnelle ne l'empêche pas d'être cessible ou transmissible.

Simplul fapt că obligația este condițională nu poate împiedica cesionarea sau transmiterea acesteia.

1506.   La condition accomplie a, entre les parties et à l'égard des tiers, un effet rétroactif au jour où le débiteur s'est obligé sous condition.

Condiția îndeplinită are între părți și între terți efect retroactiv până în ziua în care debitorul s-a obligat sub această condiție.

1507.   La condition suspensive accomplie oblige le débiteur à exécuter l'obligation, comme si celle-ci avait existé depuis le jour où il s'est obligé sous telle condition.

La condition résolutoire accomplie oblige chacune des parties à restituer à l'autre les prestations qu'elle a reçues en vertu de l'obligation, comme si celle-ci n'avait jamais existé.

Condiția suspensivă îndeplinită obligă debitorul să execute obligația ca și cum aceasta ar fi existat din ziua în care s-a obligat sub această condiție.

Condiția rezolutorie îndeplinită obligă fiecare parte să își restituie una alteia prestațiile pe care le-au primit în virtutea obligației, ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată.

1508.   L'obligation est à terme suspensif lorsque son exigibilité seule est suspendue jusqu'à l'arrivée d'un événement futur et certain.

Obligația este afectată de un termen suspensiv atunci când executarea acesteia este suspendată până la îndeplinirea unui eveniment viitor și sigur.

1509.   Lorsque l'exigibilité de l'obligation est suspendue jusqu'à l'expiration d'un délai, sans mention d'une date déterminée, on ne compte pas le jour qui marque le point de départ, mais on compte celui de l'échéance.

Atunci când executarea obligației este suspendată până la expirarea unei perioade de timp, fără a fi menționată o dată determinată, nu intră în calcul ziua care marchează începutul perioadei, dar intră în calcul ziua care marchează sfârșitul perioadei.

1510.  Si l'événement qui était tenu pour certain n'arrive pas, l'obligation devient exigible au jour où l'événement aurait dû normalement arriver.

Dacă un eveniment care era considerat sigur nu se îndeplinește, obligația devine exigibilă în ziua când evenimentul trebuia să se îndeplinească în mod normal.

1511.   Le terme profite au débiteur, sauf s'il résulte de la loi, de la volonté des parties ou des circonstances qu'il a été stipulé en faveur du créancier ou des deux parties.

Termenul este stabilit în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din lege, voința părților sau din circumstanțe că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părți.

La partie au bénéfice exclusif de qui le terme est stipulé peut y renoncer, sans le consentement de l'autre partie.

Partea în favoarea căreia este stipulat termenul poate să renunțe la acesta, fără consimțământul celeilalte părți.

1512.   Lorsque les parties ont convenu de retarder la détermination du terme ou de laisser à l'une d'elles le soin de le déterminer et qu'à l'expiration d'un délai raisonnable, elles n'y ont point encore procédé, le tribunal peut, à la demande de l'une d'elles, fixer ce terme en tenant compte de la nature de l'obligation, de la situation des parties et de toute circonstance appropriée.

Atunci când părțile au convenit să amâne determinarea termenului sau să lase uneia dintre ele dreptul de a-l determina și, dacă după trecerea unei perioade de timp rezonabile, nu s-a stabilit nici un termen, instanța de judecată poate, la cererea uneia dintre părți, să fixeze un termen ținând cont de natura obligației, de situația părților și toate circumstanțele adecvate.

Le tribunal peut aussi fixer ce terme lorsqu'il est de la nature de l'obligation qu'elle soit à terme et qu'il n'y a pas de convention par laquelle on puisse le déterminer.

Instanța de judecată poate de asemenea să fixeze un termen atunci când este de natura obligației să aibă un termen, atunci când nu există o convenție prin care acesta să poată fi determinat.

1513.   Ce qui n'est dû qu'à terme ne peut être exigé avant l'échéance; mais ce qui a été exécuté d'avance, librement et sans erreur, ne peut être répété.

Ceea ce se datorează sub termen nu poate fi cerut înainte de îndeplinirea acestuia; dar ceea ce s-a executat în avans, de bună-voie și fără eroare, nu poate fi restituit.

1514.   Le débiteur perd le bénéfice du terme s'il devient insolvable, est déclaré failli, ou diminue, par son fait et sans le consentement du créancier, les sûretés qu'il a consenties à ce dernier.

Debitorul pierde beneficiul termenului dacă devine insolvabil, intră în faliment sau diminuează, prin faptul său și fără consimțământul creditorului, garanțiile pe care le-a oferit acestuia din urmă.

Il perd aussi le bénéfice du terme s'il fait défaut de respecter les conditions en considération desquelles ce bénéfice lui avait été accordé.

Debitorul va pierde beneficiul termenului și dacă nu respectă condițiile în considerarea cărora i s-a acordat acesta.

1515.   La renonciation au bénéfice du terme ou la déchéance du terme rend l'obligation immédiatement exigible.

Renunțarea la beneficiul termenului sau îndeplinirea teremnului face ca obligația să devină exigibilă de îndată.

1516.   La déchéance du terme encourue par l'un des débiteurs, même solidaire, est inopposable aux autres codébiteurs.

Renunțarea la beneficiul termenului de către unul dintre debitori, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalți codebitor.

1517.   L'obligation est à terme extinctif lorsque sa durée est fixée par la loi ou par les parties et qu'elle s'éteint par l'arrivée du terme.

Obligația este afectată de un termen extinctiv atunci când durata sa este fixată de lege sau de părți și care se stinge atunci când se îndeplinește termenul.

În Codul Civil al Republicii Italiene, condiția este prevăzută în Capitolul III – Della condizione nel contrato(Despre condițiile contractului), după cum urmează:

Art. 1353 Contratto condizionale

Contractul condițional

Le parti possono subordinare l'efficacia o la risoluzione del contratto o di un singolo patto a un avvenimento futuro e incerto.

Părțile pot să subordoneze eficacitatea sau rezoluțiunea contractului sau a unei singure clauze unui eveniment viitor și nesigur.

Art. 1354 Condizioni illecite o impossibili

Condiția ilicită sau imposibilă

E nullo il contratto (1421 e seguenti) al quale è apposta una condizione, sospensiva o risolutiva, contraria a norme imperative, all'ordine pubblico o al buon costume (prel. 31).

Este nul contractul subordonat unei condiții, suspensivă sau rezolutorie, contrară unei norme imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri.

La condizione impossibile rende nullo il contratto se è sospensiva; se è risolutiva, si ha come non apposta (634).

Condiția imposibilă face să devină nul dacă aceasta este suspensivă; dacă este rezolutorie, se consideră că aceasta nu există.

Se la condizione illecita o impossibile è apposta a un patto singolo del contratto, si osservano, riguardo all'efficacia del patto, le disposizioni dei commi precedenti, fermo quanto è disposto dall'art. 1419.

Dacă condiția ilicită sau imposibilă e prevăzută într-o singură clauză a contractului, se vor aplica, în ceea ce privește eficacitatea clauzei, dispozițiile precedente, cu respectarea dispozițiilor art.1419.

Art. 1355 Condizione meramente potestativa

Condiția pur potestativă

E' nulla l'alienazione di un diritto o l'assunzione di un obbligo subordinata a una condizione sospensiva che la faccia dipendere dalla mera volontà dell'alienante o, rispettivamente, da quella del debitore.

Este nulă înstrăinarea unui drept sau asumarea unei obligații subordonată unei condiții suspensive care depinde de simpla voință a celui care înstrăinează, sau, respectiv, a debitorului.

Art. 1356 Pendenza della condizione

Perioada până la îndeplinirea condiției

In pendenza della condizione sospensiva l'acquirente di un diritto può 2900 e seguenti; Cod. Proc. Civ.670).

Până la îndeplinirea condiției suspensive dobândirea unui drept se subordonează art. 2900 și următoarele;

L'acquirente di un diritto sotto condizione risolutiva puòo, in pendenza di questa, esercitarlo, ma l'altro contraente può compiere atti conservativi.

Dobânditorul unui drept sub condiție rezolutorie poate, în perioada până la îndeplinirea acesteia, să îl exercite, dar cealaltă parte poate să îndeplinească acte de conservare.

Art. 1357 Atti di disposizione in pendenza della condizione

Acte de dispoziție până la îndeplinirea condiției

Chi ha un diritto subordinato a condizione sospensiva o risolutiva può disporne in pendenza di questa (2852); ma gli effetti di ogni atto di disposizione sono subordinati alla stessa condizione.

Cel ce are un drept subordonat unei condiții suspensive sau rezolutorii poate să dispună de acesta până la îndeplinirea acesteia; cu toate acestea efectele oricărui act de dispoziție sunt subordonate acestei condiții.

Art. 1358 Comportamento delle parti nello stato dipendenza

Conduita părților aflate în stare de dependență

Colui che si è obbligato o che ha alienato un diritto sotto condizione sospensiva, ovvero lo ha acquistato sotto condizione risolutiva, deve, in pendenza della condizione, comportarsi secondo buona fede per conservare integre le ragioni dell'altra parte (1175, 1375).

Cel care s-a obligat sau care a înstrăinat un drept sub condiție suspensivă, sau cel care a dobândit sub condiție rezolutorie, trebuie, până la îndeplinirea condiției, să se comporte cu bună-credință pentru a conserva integritatea drepturilor celeilalte părți.

Art. 1359 Avveramento della condizione

Îndeplinirea condiției

La condizione si considera avverata qualora sia mancata per causa imputabile alla parte che aveva interesse contrario all'avveramento di essa.

Condiția se consideră îndeplinită dacă aceasta nu mai poate fi îndeplinită din cauze imputabile părții care avea interesul ca aceasta să nu se îndeplinească.

Art. 1360 Retroattività della condizione

Retroactivitatea condiției

Gli effetti dell'avveramento della condizione retroagiscono al tempo in cui è stato concluso il contratto, salvo che, per volontà delle parti o per la natura del rapporto, gli effetti del contratto o della risoluzione debbano essere riportati a un momento diverso (646).

Efectele îndeplinirii condiției retroactivează până la momentul încheierii contractului, mai puțin dacă, prin voința părților sau prin natura raportului, efectele contractului sau ale rezoluțiunii trebuie să se raporteze la un alt moment.

Se però la condizione risolutiva è apposta a un contratto ad esecuzione continuata o periodica, l'avveramento di essa, in mancanza di patto contrario, non ha effetto riguardo alle prestazioni già eseguite (1465, 2655).

Dacă condiția rezolutorie a fost prevăzută într-un contract cu executare continuă sau succesivă, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei clauze contrare, nu are efecte asupra prestațiilor deja executate.

Art. 1361 Atti di amministrazione

Acte de administrare

L'avveramento della condizione non pregiudica la validità degli atti di amministrazione compiuti dalla parte a cui, in pendenza della condizione stessa, spettava l'esercizio del diritto.

Îndeplinirea condiției nu aduce atingere valabilității actelor de administrare efectuate de partea care, până la îndeplinirea condiției, și-a exercitat drepturile.

Salvo diverse disposizioni di legge o diversa pattuizione, i frutti percepiti sono dovuti dal giorno in cui la condizione si è avverata (646).

Cu excepția dispozițiilor legale sau ale unor clauze contrare, fructele percepute sunt datorate din ziua în care s-a îndeplinit condiția.

Termenul este reglementat în dispozițiile Capitolului II- Secțiunea I, articolele 1184-1187, după cum urmează:

Art. 1184 Termine

Termenul

Se per l'adempimento è fissato un termine, questo si presume a favore del debitore, qualora non risulti stabilito a favore del creditore o di entrambi (1563, 1771, 1816).

Dacă pentru îndeplinirea unei obligații este fixat un termen, acesta se prezumă în favoarea debitorului, dacă nu rezultă că a fost stabilit în favoarea creditorului sau a ambelor părți.

Art. 1185 Pendenza del termine

Perioada până la îndeplinirea termenului

Il creditore non può esigere la prestazione prima della scadenza, salvo che il termine sia stabilito esclusivamente a suo favore.

Creditorul nu poate să ceară executarea prestației până la expirarea termenului, mai puțin dacă acesta a fost stabilit exclusiv în favoarea sa.

Tuttavia il debitore non può ripetere ciò che ha pagato anticipatamente, anche se ignorava l'esistenza del termine. In questo caso però egli può ripetere, nei limiti della perdita subita, ciò di cui il creditore si è arricchito per effetto del pagamento anticipato

Cu toate acestea, debitorul nu poate să ceară să i se restituie ce a plătit anticipat, chiar dacă nu cunoștea existența termenului. În acest caz, el poate totuși să ceară, în limita pierderii suferite, partea cu care creditorul s-a îmbogățit prin efectul plății anticipate.

Art. 1186 Decadenza dal termine

Decăderea din termen

Quantunque il termine sia stabilito a favore del debitore, il creditore può esigere immediatamente la prestazione se il debitore è divenuto insolvente o ha diminuito, per fatto proprio, le garanzie che aveva date o non ha dato le garanzie che aveva promesse

Atunci când termenul a fost stabilit în favoarea debitorului, creditorului poate să ceară executarea imediată a prestației dacă debitorul a devenit insolvabil sau a diminuat, prin faptul propriu, garanțiile pe care le-a dat, sau dacă nu a dat garanțiile pe care le-a promis.

CAPITOLUL 5

JURISPRUDENȚĂ ÎN MATERIA MODALITĂȚILOR OBLIGAȚIILOR

Contract de închiriere. Obligație sub condiție suspensivă. Perfectare. Consecințe.

(Tribunalul Dolj, Secția comercială, Decizia nr. 226 din 23 mai 2011)

Conform disp. art. 969 C.civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante iar conform disp.art. 970 C.civ. convențiile trebuie executate cu bună credință; ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.

Conform disp. art. 1017 C.civ. obligația sub condiție suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor și necert. Obligația condițională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului.

Prin împlinirea condiției suspensive se consideră retroactiv că actul juridic a fost pur și simplu, situație în care denumirea de locatar și locator folosită în Contract corespunde calității părților din contract, la data încheierii acestuia. Ea reprezintă o înțelegere distinctă de obiectul principal, respectiv asigurarea locațiunii terenului în schimbul plății chiriei, ce trebuie interpretată în sensul disp. art. 977 și 978 C.civ., adică în sensul în care poate avea efect, nicidecum în acela în care n-ar putea produce nici unul.

Reclamanta SC S H SRL Craiova a chemat în judecată pe pârâta SC D SRL Craiova pentru ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 18.300 lei reprezentând debit restant conform art.15 din contractul de închiriere nr.17 C/31.12.2006.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că pârâta deține suprafața de teren de 106,64 mp situată în Craiova, B-dul Ion Antonescu, pentru amplasarea unui chioșc metalic în vederea desfășurării de activități comerciale, în baza unui contract de închiriere încheiat cu reclamanta. Întrucât în zona respectivă reclamanta deținea mai multe terenuri închiriate către diverse societăți comerciale, care au fost blocate de construcții realizate de societăți comerciale care au concesionat de la Primăria Craiova din fața spațiilor deținute a negociat cu pârâta noul contract de închiriere unde s-a înserat clauza de la art.15 , stabilind ca în cazul în care aceasta va obține dreptul de a construi în fața spațiului deținut, concesionând terenul de la Primăria Craiova,să plătească aceeași chirie pe toată durata construcției, întrucât o privează de posibilitatea de a închiria terenul unei alte societăți. Reclamanta mai arată că pârâta a obținut în baza Hotărârii Consiliului Local Craiova nr.209/25.05.2006, concesiunea asupra terenului situat în fața terenului deținut de reclamantă, iar în baza autorizației de construire nr.2126/06.12.2006 și-a edificat o construcție pe teren, privind-o de dreptul de a mai folosi suprafața de 104,64 mp.

Astfel, în temeiul art.15 din contract a emis facturi fiscale în valoare totală de 18.300 lei. Deși a încercat concilierea directă prin notificarea nr.725/06.10.2008, pârâta a refuzat orice modalitate de soluționare a litigiului.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta solicită respingerea acțiunii cu motivarea că prin notificarea nr.101/13.12.2007, locatarul și-a manifestat voința de a nu mai prelungi contractul de închiriere, reclamanta recunoscând că a încetat acest contact, astfel că dispozițiile art.15 nu mai pot constitui teren juridic pentru pretențiile invocate.

Cât privește terenul ocupat de chioșcul metalic deținut de SC D SRL pe durata derulării locațiunii este în prezent amenajat de către reclamantă având destinația de parcare.

La data de 27.05.2009, reclamanta a formulat note scrise solicitând obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință a terenului, calculată la valoarea chiriei, invocând dispoz.art.15 raportat la art.26 din contractul de închiriere, arătând că terenul ce a făcut obiectul contractului nu i s-a predat, rămânând pe această fundație de beton și piloni chioșcului, astfel că a fost nevoită să angajeze o firmă specializată pentru demolarea acestei construcții.

Reclamanta a susținut că din luna martie aprilie 2009 folosește terenul cu destinația de parcare, iar în decembrie 2008 a înființat un club de bowling, fapt pentru care a emis facturi fiscale până în decembrie 2008.

Mai mult pe suprafața de teren concesionată de la Consiliul Local, a ridicat o altă construcție, motiv pentru care trebuia să plătească chirie și după încetarea contractului de închiriere.

Față de opunerea pârâtei la această precizare, instanța a reținut că prin invocarea unui alt temei contractual, reclamanta și-a modificat acțiunea inițială după prima zi de înfățișare, astfel că, în raport de dispoz. art.132 c.proc.civ. a respins cererea precizată ca fiind tardivă.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul părților și proba cu expertiză tehnico-judiciară.

Prin sentința nr. 12027/30.06.2010 Judecătoria Craiova a respins acțiunea formulată de către reclamanta ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că , prin contractul nr.17 C/31.12.2006, reclamanta a închiriat pârâtei un teren în suprafață de 104,64 mp situat în Craiova, B-dul Mareș. I. Antonescu, nr.102, județul Dolj, cu destinația spațiu comercializare.

Potrivit prevederilor art.15 din contract” în cazul în care locatarul obține dreptul de a construi în fața spațiului deținut, concesionând sau închiriind terenul ce aparține domeniului public, acesta datorează aceeași chirie pe toată durata construcției de pe domeniul public, întrucât privează locatorul de posibilitatea de a închiria altei societăți terenul.

Susținând că pârâta a încălcat înțelegerea intervenită între părți, reclamanta a emis facturi pentru plata chiriei de 18300 lei în perioada 31.12.2007 – 26.09.2008, invocând faptul că SC D SRL Craiova și-a edificat în fața terenului deținut de SC S H SRL o construcție pe o suprafață concesionată de Consiliul Local Craiova.

În condițiile în care reclamanta susține că prin executarea acestei construcții a fost privată de posibilitatea de a mai folosi terenul de 104,64 mp, instanța va proceda la interpretarea clauzei inserată în art.15 din contractul de închiriere, în sensul că pârâta avea obligația de a suporta prejudiciul cauzat reclamantei prin încălcarea obligațiilor asumate, astfel cum s-au prevăzut, această clauză fiind conformă cu dispozițiile art. 969 C.civ.

Ulterior datei de 13.12.2007, data încetării contractului, reclamanta a calculat beneficiul nerealizat prin lipsa de folosință a spațiului la nivelul chiriei percepute anterior încetării contractului.

Pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții, să se producă o faptă ilicită, un prejudiciu și să existe o legătură de cauzalitate între fapta de neîndeplinire culpabilă a obligației contractuale și prejudiciul cauzat.

Astfel, probele de la dosar nu fac dovada producerii unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în condițiile în care suprafața de teren ocupată de construcția realizată de pârâtă aparține domeniului privat al Municipiului Craiova, iar amplasamentul este situat în afara proprietății SC S H SRL.

Ori, așa cum rezultă din concluziile expertizei tehnice, incinta proprietății este liberă și poate fi închiriată de către reclamantă fără a-i împiedica folosința asupra terenului.

În acest context nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, nefiind dovedită existența unui prejudiciu în patrimoniul acesteia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC S H SRL Craiova care în motivare arată că instanța a aplicat greșit art. 132 C. proc. civ. atunci când a respins ca tardivă precizarea acțiunii din data de 27.05.2009.

De asemenea, reclamanta a indicat că și-a întemeiat pretențiile pe răspunderea civilă contractuală și nu pe răspundere civilă delictuală.

Deși instanța reține în considerente că se invocă încălcarea unei clauze contractuale, art 15 din contractul de locațiune și că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 969 Cod civil, arătând că „nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a pârâtei”, se observă însă clar că instanța analizează și se pronunța asupra pretențiilor societății reclamante din perspectiva art. 998 și urm.C. proc. civ. (răspundere civilă delictuală exprimată în formula fapta ilicită-vinovăție-prejudiciu-cauzalitate).

Reclamanta nu a invocat acest temei și principiul disponibilității a fost încălcat, fondul nu a fost practic cercetat iar procesul nu a fost unul echitabil pentru reclamantă, încălcându-se art. 129 C. proc. Civ., art. 21 alin.3 Constituție și art.6 paragraf 1 CEDO.

În speță, acțiunea trebuia analizată din perspectiva art. 969 Cod civil, vizând puterea de lege a contratului de locațiune dintre părți, respectiv natura juridică a clauzei cuprinse în art.15 din contract.

Pârâta nu a contestat contractul de locațiune nr. 17C/31.12.2006, denunțat unilateral de către locatarul-pârâta începând cu data de 31.12.2007.

În acest contract, la art.15 părțile au convenit o obligație a pârâtei de plata către reclamantă a unei sume de bani egală cu valoarea chiriei lunare stabilite prin contract, sub o condiție suspensivă, pe un termen stabilit de părți a fi reprezentat de toată durata construcției de pe domeniul public.

Această clauză s-a convenit în contextul în care mai multe societăți comerciale care închiriau terenuri din incinta societății,obțineau concesiune a domeniului local adiacent și își edificau construcții, practic blocând utilizarea comercială, respectiv închirierea terenului recurentei.

Condiția suspensivă s-a împlinit în timpul derulării contractului de locațiune, astfel că obligația de plată a devenit exigibilă începând cu data realizării construcției pe terenul domeniului public.

Părțile au avut în vedere stabilirea convențională a despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru o ipoteză de vătămare a intereselor sale legitime comerciale, stabilind care este împrejurarea de fapt vătămătoare și care este cuantumul despăgubirilor și o durata de plată a acestora.

Față de aceste împrejurări,simpla îndeplinire a faptului – condiție suspensivă – atrage aplicarea clauzei, fără ca reclamanta să mai fie ținută a dovedi un prejudiciu, fapta ilicită sau cauzalitate, întucât este vorba de o convenție a părților.

Nu se poate susține nici faptul că odată cu denunțarea unilaterală de către chiriaș a contractului de locațiune începând cu data de 31.12.2007 ar fi încetat și clauza aferentă art.15 din contract, întrucât aceasta exprimă o obligație distinctă de locațiunea terenului, privește o ipoteză de vătămare a intereselor comerciale legitime ale reclamantei printr-o faptă posibilă a pârâtei și stabilește cuantumul despăgubirilor,valabilitatea acestei clauze fiind pe toată durata de existentă a construcției pârâtei.

Reclamanta a considerat că instanța a ignorat total contractul dintre părți atunci când a stabilit starea de fapt, întrucât a reținut în baza concluziilor expertizei tehnice ca în urma realizării construcției pârâtei incinta recurentei este liberă și poate fi închiriată.

Astfel, a susținut reclamanta, s-a ignorat total acordul părților exprimat la art. 15 sus menționat din contractul de locațiune, potrivit căruia simpla edificare a construcției pârâtei figurează o imposibilitate de închiriere a terenului adiacent.

Instanța superioară a considerat că recursul este fondat.

Astfel, tribunalul a reținut că între părți s-a încheiat contractul de închiriere nr.17 C/31.12.2006, prin care reclamanta a închiriat pârâtei un teren în suprafață de 104,64 mp situat în Craiova, B-dul Mareșal I. Antonescu, nr.102, județul Dolj, pe care pârâta a amplasat un chioșc cu destinația spațiu comercializare, chiria convenită fiind de 1.830 lei /lună inclusiv TVA.

Conform art.20 din Contract, închirierea s-a făcut pentru o perioadă de un an.

Prin art. 15 din contract părțile au statuat că în cazul în care locatarul obține dreptul de a construi în fața spațiului deținut, concesionând sau închiriind terenul ce aparține domeniului public, acesta datorează aceeași chirie pe toată durata construcției de pe domeniul public, întrucât privează locatorul de posibilitatea de a închiria altei societăți terenul, iar prin art. 26 din Contract s-a statuat că în cazul în care locatarul nu predă spațiul la termenul prevăzut în contract sau în cazul rezilierii, acesta este obligat să plătească lipsa de folosință calculată la valoarea chiriei stabilită în contract, aplicându-se toate clauzele privind penalitățile.

Contractul nr. 17C/31.12.2006 a încetat la data de 31.12.2007, prin ajungere la termen, dar, anterior, prin contractul de concesiune nr. 275/15.08.2006 pârâta a concesionat terenul în suprafață de 57,30 mp aparținând domeniului privat al Municipiului Craiova, iar în baza Autorizației de construire nr. 2126/06.12.2006 a extins și a modernizat spațiul comercial –magazin alimentar- în zona Pelendava, în fața terenului închiriat de la reclamantă.

Conform disp. art. 969 C.civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante iar conform disp.art. 970 C.civ. convențiile trebuie executate cu bună credință; ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.

Conform disp. art. 1017 C.civ. obligația sub condiție suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor și necert. Obligația condițională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului.

În cauză, clauza prevăzută în art. 15 din contractul de închiriere reprezintă o convenție sub condiție suspensivă, convenție care s-a perfectat prin îndeplinirea evenimentului, respectiv concesionarea de către pârâtă a terenului în suprafață de 57,30 mp aparținând domeniului privat al Municipiului Craiova și construirea magazinului alimentar, în fața terenului ce era închiriat de la reclamantă.

Astfel, instanța de recurs a considerat că interpretarea dată de pârâtă art. 15 din Contract este eronată, întrucât, prin împlinirea condiției suspensive se consideră retroactiv că actul juridic a fost pur și simplu, situație în care denumirea de locatar și locator folosită în art. 15 din Contract corespunde calității părților din contract, la data încheierii acestuia.

Clauza de la art.15 reprezintă astfel o înțelegere distinctă de obiectul principal, respectiv asigurarea locațiunii terenului în schimbul plății chiriei, ce trebuie interpretată în sensul disp. art. 977 și 978 C.civ., adică în sensul în care poate avea efect, nicidecum în acela în care n-ar putea produce nici unul, așa cum pretinde pârâta.

Conform clauzei stipulată în art.15, pârâta datora reclamantei o sumă egală cu valoarea chiriei – adică 1830 lei inclusiv TVA/ lunar, pentru întreaga perioadă a existenței construcției de pe domeniul public.

În temeiul acesteia, reclamanta a emis facturile pentru perioada ianuarie 2008-octombrie 2008, adică pentru o perioadă de 10 luni, până la reamenajarea terenului în scopul unei alte destinații, în sumă totală de 18.300 lei, fără ca pârâta să facă dovada plății acesteia.

Instanța de recurs a considerat că instanța de fond a apreciat greșit că nota de ședință din data de 27.05.2009 reprezintă o modificare a acțiunii, în fapt fiind doar o clarificare a acțiunii introductive, prin care s-a arătat ce reprezintă suma de 18.300 lei indicată ca „debit restant” în cererea introductivă și s-a indicat art. 26 din Contract, în condițiile în care Contractul în întregul său fusese invocat în fapt în cererea introductivă împreună cu temeiul juridic respectiv art. 969 C.civ..

De asemenea, deși a inserat în considerentele hotărârii pronunțate elemente vizând răspunderea delictuală, prima instanță a analizat cauza pe temeiul răspunderii contractuale. În aceste circumstanțe, tribunalul a apreciat că în cauză nu se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, așa cum a cerut în principal recurenta, deoarece instanța a cărei hotărâre a fost recurată a cercetat fondul și nu este necesar a se administra probe noi, starea de fapt fiind stabilită fără dubiu.

În raport de considerentele mai sus expuse, instanța de recurs a apreciat că instanța de fond a aplicat greșit legea, astfel că în temeiul art. 304 pct.9 raportat la art. 312 C.proc.civ. a admis recursul și a modificat Sentința nr. 12027/30.06.2010, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 1346/215/2009, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 18.300 lei către reclamantă cu titlu de despăgubiri contractuale.

Observații: Considerentele deciziei civile își păstrează actualitatea și după intrarea în vigoare, la data de 01.10.2011, a Legii nr.287/2009, privind Codul Civil.

Astfel, textul articolului 969 Cod Civil 1864, privind forța obligatorie a contractului, a fost preluat în întregime de art.1270 Cod Civil, iar cel al art. 1017 Cod Civil 1864, privind condiția suspensivă, a fost preluat de art.1399 și art 1400 Cod Civil.

Sub imperiul actualului cod, date fiind datele speței, ar fi fost incidente dispozițiile art.1404 Cod Civil, care prevăd că îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este posibil să le fi avut în vedere după împrejurări, astfel încât instanța trebuia să fi analizat îndeplinirea condiției și, pe cale de consecință, exigibilitatea obligației de plată a chiriei, în funcție de prevederile art.15 ale contractului de închiriere ce a făcut obiectul speței.

Contractul încheiat sub condiție suspensivă. Pentru neîndeplinirea condiției suspensive, părțile se afla în situația în care raportul juridic obligațional nu s-a încheiat.

(Curtea de apel București – secția a V-a civilă, decizia civilă nr. 176 din 9.04.2012)

Prin sentința comercială nr. 11705/18.07.2011 Tribunalul București Secția a VI-a Comercială a respins cererea de intervenție formulată de intervenientul S.C. și a respins în principiu cererea de intervenție formulată de P LLC.

A respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanții C.E.E.R.E .S. B.V. și O. B.V. în contradictoriu cu pârâții S.C. F. F.M&I S.R.L., S.C. J. I. și S.C. CDG I. S.R.L., Oficiul Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul București și intervenientul S.C.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 15.04.2007 a fost încheiată Nota de Negociere având ca obiect stingerea unor litigii și dezvoltarea Proiectului Jiul, părțile inserând prin articolul 7 un pact Comisoriu de grad IV și o clauză penală în cazul în care părțile nu își executau obligațiile asumate prin contract.

La data de 2.07.2007, având în vedere ca până la acel moment nu se realizase, potrivit articolului 15 din Nota de Negocieri nr. 260/15.04.2007, obținerea unor opinii juridice externe cu privire la legalitatea și opozabilitatea mandatelor date de către F T LS LLC DC lui S C, respectiv de către K LLC lui V T, condiție suspensivă sub care a fost încheiată nota de negociere și actul adițional nr. 277/1.06.2007 și sub care CEERES BV și O I s-au obligat să transmită 50% din părțile sociale emise de SC CDG I SRL și de SC J I SRL, s-a încheiat actul adițional nr. 2 având ca obiect stingerea unor litigii.

Prin Nota de negocieri modificată și completată prin actul adițional nr. 2, la punctul 1.1.5 părțile au prevăzut încheierea a două contracte de cesiune de parți sociale afectate de condiție suspensivă: – încheierea unui contract de cesiune de părți sociale prin care Fier Forjat M&I va cumpăra de la CEERES și O I BV 50% din părțile sociale ale societății CDG I SRL la prețul de 1250 lei; – încheierea unui contract de cesiune de părți sociale prin care SC F F M&I cumpără de la CEERES BV și O 50% din părțile sociale ale SC J I SRL la prețul de 400.000 Euro.

Transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale în societățile Jiului și CDG era afectat, potrivit Notei de Negociere, de îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții suspensive: – aprobarea de către adunarea generală a Santex a substituirii FF în toate drepturile și obligațiile S, rezultate din Nota de Negociere și actul adițional nr. 1; – obținerea de către FF a unor opinii juridice externe emise de către un avocat extern agreat de către CEERES cu privire la legalitatea și opozabilitatea mandatului acordat de către F și S d-lui S C, precum și cu privire la legalitatea și opozabilitatea mandatului acordat de către K LLC d-lui VT, alături de emiterea unei declarații autentice valabile către dl. VT în numele K LLC prin care acesta declară că renunță la orice pretenție ca urmare a încheierii tranzacției; – încheierea unei tranzacții având ca scop stingerea litigiului care a făcut obiectul Dosarului nr. 43785/3/2006; – plata prețului în termen de aproximativ 45 de zile de la data semnării contractelor de cesiune de părți sociale.

Instanța de fond a mai reținut că la data de 2.07.2007 s-au încheiat contracte de cesiune părți sociale prin care CEERES a cesionat către FF12 părți sociale – 46,15% din capitalul social al CDG și 67.522 părți sociale – 49,9993% din capitalul social al societății J, iar O a cesionat către FF3,85% din capitalul social al CDG și 0,0007% din capitalul social al societății Jiul.

Potrivit articolului 3 din contractul de cesiune, transmiterea proprietății asupra părților sociale cesionate va avea loc sub condiția suspensivă a îndeplinirii cumulative a condițiilor mai sus-enunțate.

Contractele de cesiune au fost înregistrate în registrul comerțului, astfel că SC CDG figurează cu doi asociați : CEERES – 13 părți sociale – 50% și FF cu 13 părți sociale – 50% din capitalul social al CDG, iar SC Jiului figurează cu doi asociați: CEERES – 67,523 părți sociale – 50% și FF- 67.523 părți sociale – 50% din capitalul social al societății Jiului.

Reclamantele au susținut că sunt proprietarele neafectate de condiție asupra părților sociale transmise sub condiție suspensivă către FF în societățile CDG și J, având în vedere faptul că majoritatea condițiilor suspensive prezentate în Nota de Negociere și contractele de cesiune nu s-a îndeplinit și nici nu mai pot fi îndeplinite.

Instanța de fond a apreciat că este învestită cu acțiune având ca obiect constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției suspensive, pârâții fiind proprietari sub condiția îndeplinirii obligațiilor asumate prin articolul 1.1.5. din actul adițional nr. 2 și articolul 3 din contractele de cesiune părți sociale, transmiterea dreptului de proprietate fiind condiționată și opera de la momentul îndeplinirii condiției suspensive.

Instanța de fond a considerat, cu toate acestea, că din actele dosarului rezultă că transmiterea dreptului de proprietate a fost operată în evidențele Registrul Comerțului, întrucât pârâta SC FF figura ca acționar în cadrul celor două societăți pârâte.

Instanța de fond a apreciat, raportat la dispozițiile articolului 1012 Cod civil, că, față de dispozițiile punctului IV din actul adițional nr. 3 încheiat la 15.08.2007, nu se poate aprecia condiția "căzută", în dosar neexistând elementele din care să rezulte că este sigur că" evenimentul nu se mai întâmplă".

A considerat instanța de fond că, deși reclamanții au solicitat să se constate că sunt proprietari pur și simplu asupra părților sociale ale SC Jiului și CDG, ca urmare a neîndeplinirii condiției suspensive, însă din faptul că reclamanții au acceptat ca proprietarul sub condiție suspensivă să se înregistreze ca acționar în Registrul Comerțului, înainte de îndeplinirea condiției, iar în sarcina CEERES B.V. revenea exclusiv efectuarea tuturor demersurilor privind înlesnirea realizării finanțării Proiectului Jiului, nu se poate clarifica situația juridică în afara analizării îndeplinirii tuturor obligațiilor asumate prin Nota de Negociere, astfel încât instanța de fond a respins acțiunea ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele CEERES și O I B.V., criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea apelului, apelantele reclamante au susținut că instanța de fond a înțeles și / sau interpretat în mod eronat mai multe aspecte și clauze contractuale, schimbând natura și înțelesul vădit al acestora, hotărârea fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, au susținut apelantele reclamante, instanța de fond a făcut confuzie între condiția/condițiile suspensive din Contractele de Cesiune, care afectează transmiterea dreptului de proprietate asupra părților sociale în litigiu și condiția suspensivă care afectează Nota de Negociere și actele adiționale la aceasta, respectiv acordul-cadru cu privire închiderea litigiilor dintre părți și dezvoltarea unui proiect imobiliar în str. Jiului, Sector 1, București.

Instanța de fond a apreciat, astfel, în mod eronat, că nu se poate clarifica situația juridică în afara analizării îndeplinirii tuturor obligațiilor asumate prin Nota de Negociere, au arătat apelantele.

Instanța de fond nu trebuia să analizeze toate operațiunile și condițiile prevăzute în Nota de Negociere, ci trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor prevăzute clar în contractele de cesiune la articolul 3 lit. a – e, ceea ce nu a făcut.

În realitate, au susținut apelantele, la dosarul de fond au fost administrate suficiente probe din care să rezulte că FTL nu i-a acordat nici un mandat d-lui S C pentru a reprezenta societatea la semnarea Notei de Negocieri și a celorlalte documente (notificare din 18.07.2007); că societatea K LLC i-a revocat toate împuternicirile acordate d-lui VT, începând cu 12.04.2007; că plata prețului părților sociale nu a fost făcută în termenul de 45 de zile de la data semnării contractelor de cesiune, dovadă ce nu a fost făcută nici până la data soluționării fondului cauzei.

Toate acestea denotă că instanța de fond nu a luat în considerare probele depuse la dosarul cauzei și a reținut în mod eronat că la dosar nu există suficiente elemente din care să rezulte că nu au fost îndeplinite condițiile suspensive stipulate în contractele de cesiune, după cum instanța de fond a fost în eroare și cu privire la condiția suspensivă privind plata prețului părților sociale reținând că aceasta trebuia efectuată “ în termen de aproximativ 45 de zile de la data semnării contractelor de cesiune de părți sociale", în realitate termenul de plată convenit de părți fiind un termen ferm, după cum rezultă din formularea articolului 3 lit. e din Contractul de cesiune, respectiv de 45 de zile de la data semnării contractelor de cesiune.

Reclamanții au mai susținut că este nefondată și motivarea instanței, în sensul că "reclamanții au acceptat că proprietarul sub condiție suspensivă s-a înregistrat ca acționar în registrul comerțului înainte de îndeplinirea condiției", deoarece înregistrarea FF ca asociat în societățile Jiului și CDG nu are nici efect constitutiv și nici nu reprezintă o renunțare la condiția suspensivă ce afectează transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale.

Că este așa, o dovedește și faptul că prin actul adițional nr. 3 la Nota de Negocieri din 15.08.2007, încheiat ulterior înregistrării cesiunilor în Registrul Comerțului (la 2.08.2007 și respectiv 3.08.2007), au fost reconfirmate inclusiv condițiile suspensive ce efectuează cesiunile de părți sociale, fiind evidentă intenția tuturor părților de menținere a acestor condiții suspensive esentiale pentru transferul dreptului de proprietate.

Intimata pârâtă SC FFM&I SRL (FFMI ) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat, susținând, în esență, că:

– Cererea formulată de reclamantele apelante este inadmisibilă în condițiile în care acestea nu se mai afla în posesia bunurilor mobile incorporale (părți sociale), proprietatea și posesia acestora fiind transmisa în momentul înregistrării cesiunii în Registrul Comerțului;

– Reclamantele apelante au renunțat la condiția suspensivă complexă prin încheierea ulterioară, de comun acord cu intimata FFMI, a înscrisurilor denumite Hotărârea AGEA, SC CDG I SRL din 2.07.2007, Act Constitutiv al CDG din 2.07.2007, Hotărârea AGEA SC J I din 2.07.2007, înscrisuri din care rezulta ca FFMI nu mai are obligația de executare a condiției suspensive complexe;

– Actul Adițional nr. 3/15.08.2007 nu a revenit asupra condiției suspensive asupra căreia apelantele, reclamantele au renunțat la 2.07.2007, acest act adițional nefiind semnat de către FFMI și de S C, fiind doar un proiect nefinalizat de act adițional;

– Apelantele reclamante nu și-au exercitat propriile obligații contractuale generale și speciale, respectiv realizarea finanțării și demarării proiectului imobiliar Jiului și realizarea obiectului lor de activitate constând în dezvoltare imobiliară.

– Inopozabilitate față de intimata pârâtă FFMI a revocării mandatelor acordate domnilor S C și VT de către celelalte părți semnatare ale notelor de negocieri, deoarece aceste revocări nu i-au fost notificate FFMI până la momentul semnării notelor de negocieri.

Curtea de Apel, analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor articolului 295 alineat 1, Cod procedură civilă, a constatat apelul fondat pentru următoarele considerente:

Deși a reținut în mod corect situația de fapt, în sensul că la data de 2.07.2007 între părți au fost încheiate contracte de cesiune de părți sociale, astfel cum a fost prevăzut în Nota de Negociere încheiată la 15.04.2007 și a actului adițional nr. 2 la aceasta, contracte ce erau afectate de condiția suspensivă stipulată în articolul 3, a transmiterii dreptului de proprietate asupra părților sociale cesionate condiționată de îndeplinirea cumulativă a condițiilor enumerate de lit. a-d, instanța de fond a apreciat în mod neîntemeiat și nelegal că nu poate să analizeze dacă a fost îndeplinită sau nu condiția suspensivă decât în contextul în care se analizează și îndeplinirea obligațiilor asumate de către reclamante prin Nota de Negociere, cu privire la realizarea finanțării Proiectului J, aspect cu care instanța de fond nu a fost însa învestită nici pe calea acțiunii principale și nici pe cale de reconvențională.

De asemenea, contractele de cesiune părți sociale nu fac vorbire despre vreo alta condiționare de realizare a transmiterii proprietății asupra părților sociale, în afara celor prevăzute de articolul 3, lit. a – e.

Potrivit articolului 3 lit. e din contractele de cesiune părți sociale, cesionarul era obligat a efectua plata prețului " în termen de 45 de zile de la data semnării contractelor de cesiune de părți sociale" și nu "de aproximativ 45 de zile", cum, eronat, a reținut instanța de fond, ceea ce înseamnă că timpul pentru îndeplinirea condiției a fost fixat, astfel încât neplata prețului de către cesionari în termen de 45 de zile de la data semnării contractelor de cesiune alături de neîndeplinirea celorlalte evenimente, dintre care unele (prevăzute la lit. b) nu mai erau nici posibile, nici necesare față de notificările exprese ale FTL și K LLC, cu privire la mandatarea reprezentanților acestor două societăți, ceea ce excludea calitățile de reprezentanți a domnilor S C și VT.

Întrucât s-a constatat existența unei condiții suspensive (articolul 1012 Cod civil), Curtea reține că în intervalul dintre momentul nașterii raportului juridic obligațional și acela al realizării condiției, condiția suspensivă presupune că obligația încă nu există, iar contractul încheiat sub condiție suspensivă nu transfera imediat dreptul de proprietate.

Dacă nu s-a îndeplinit condiția suspensivă, părțile se afla în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat raportul juridic obligațional.

Așa fiind, în mod nelegal instanța de fond a apreciat că înscrierea proprietarului sub condiție suspensivă în registrul comerțului, înainte de îndeplinirea condiției, ar fi operat transmiterea dreptului de proprietate.

Înscrierea în Registrul Comerțului nu se putea efectua decât în conformitate cu cele două contracte de cesiune ce au stat la baza mențiunii, deci pârâtele intimate nu puteau fi înregistrate decât ca proprietari sub condiție suspensivă, dreptul de proprietate al acestora existând doar dacă ar fi fost îndeplinită condiția stipulată în articolul 3 lit. a – e din contractele de cesiune părți sociale.

Cum, în speță, a fost probată neîndeplinirea condiției suspensive convenită de către părți prin articolul 3 din contractele de cesiune părți sociale încheiate la data de 2.07.2007, concluzie întărită și de către poziția procesuală a intimatelor pârâte, în sensul recunoașterii celor susținute de apelante, acestea achiesând la pretențiile apelantelor reclamante, rezultă că părțile se află în situația în care raportul juridic obligațional nu s-a încheiat, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor articolului 294-296 Cod procedură civilă a admis apelul.

Observații: Considerentele deciziei civile își păstrează actualitatea și după intrarea în vigoare, la data de 01.10.2011, a Legii nr.287/2009, privind Codul Civil.

Astfel, textul articolului art. 1017 Cod Civil 1864, privind condiția suspensivă, a fost preluat în întregime de art.1399 și art 1400 Cod Civil, iar cel al art.1012 Cod Civil 1864 de art.1404 alin.(3) Cod Civil, privind constatarea neîndeplinirii condiției.

Sub imperiul actualului cod, acțiunea în constatarea neîndeplinirii condiției suspensive este expres reglementată de art.1404 alin.(3) Cod Civil, fapt ce nu se regăsea în reglementarea anterioară.

De asemenea, actualul Cod Civil prevede expres la art. 1406 Cod Civil posibilitatea renunțării la condiție, astfel încât, în ipoteza existenței acestor dispoziții legale, ar fi putut să analizeze dacă ar constitui o renunțare tacită la condiție faptul că reclamanții au acceptat că proprietarul sub condiție suspensivă s-a înregistrat ca acționar în registrul comerțului înainte de îndeplinirea condiției.

Vânzarea bunurilor viitoare este permisă sub condiția ca aceste bunuri să intre în viitor în patrimoniul vânzătorului și, din această perspectivă, până la îndeplinirea condiției suspensive, creditorul nu poate cere executarea obligației de la debitor, deoarece condiția suspensivă presupune că obligația nu există, nu este perfectată (art.1017 C. civ.). 

( Înalta Curte de Casație și Secția comercială, Decizia nr. 900 din 5 martie 2010)

Reclamanta SC F.I.R. P.I.E. SA a solicitat prin acțiunea introductivă de instanță formulată în contradictoriu cu pârâtele SC S.I. SRL și SC F. SRL să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.63/2004 încheiat între cele două pârâte cu privire la transmiterea dreptului de proprietate a suprafeței de teren de 825 mp situată în București și să se dispună obligarea pârâtei SC S.I. SRL la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 825 mp teren cu reclamanta.

Potrivit susținerilor reclamantei, contractul nr.63, a cărui nulitate a invocat-o, a fost încheiat ca urmare a fraudării drepturilor și intereselor sale, în condițiile în care, prin antecontractul nr.513/2002, pârâta SC S.I. SRL și-a asumat obligația de a-i vinde suprafața de teren de 825 mp, după soluționarea litigiului al cărui obiect îl forma situația juridică a terenului, litigiu care se purta între pârâta SC S.I. SRL și o terță persoană juridică SC A. 95 I. SRL.

Prin sentința comercială nr.12923/26 noiembrie 2008, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă.

Tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.513/2002 pârâta SC S.I. SRL s-a obligat să vândă reclamantei suprafața de 3.416 mp teren din totalul de 4.241 mp situat în București și să nu îl înstrăineze altei persoane.

Cu privire la promisiunea de vânzare-cumpărare a suprafeței de 825 mp, reprezentând diferența până la limita celor 4.241 mp, părțile au stabilit un regim juridic distinct, înstrăinarea urmând a se face după soluționarea litigiului ce se derula cu privire la această suprafață de teren, ceea ce impune concluzia că s-a avut în vedere situația în care, la sfârșitul litigiului, terenul s-ar afla în patrimoniul pârâtei, iar o eventuală interdicție de finalizare a acelui litigiu printr-o tranzacție nu a fost prevăzută.

În acest sens, tribunalul a reținut că prin sentința comercială nr.73/3/2004 a Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, s-a luat act de tranzacția intervenită între SC S.I. SRL și SC A95I SRL prin care părțile au convenit stingerea litigiilor dintre ele cu privire la construcția situată pe terenul proprietatea SC S.I. SRL din București, societatea S.I. obligându-se prin tranzacție să vândă către SC F. SRL terenul în suprafață de 825 mp. S-a mai reținut că, în aceste condiții, o eventuală conivență a SC A. 95 I. SRL cu pârâtele din cauză apare exclusă și, pe cale de consecință, cerința conivenței frauduloase a pârâtelor nu este întrunită pentru a conduce la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.63/2004.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței fondului a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr.207 din 15 aprilie 2009.

Instanța de control judiciar a constatat că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC S.I. SA și SC F. SRL pentru cauză ilicită nu se justifică în condițiile în care încheierea contractului este urmare a celor stabilite prin tranzacția consfințită printr-o hotărâre de expedient pronunțată de o instanță judecătorească, iar în cauză nu s-a solicitat și nulitatea tranzacției încheiate între SC S.I. SA și SC A. 95 I. SRL.

Totodată, instanța de apel a apreciat că stipulația consimțită în favoarea lui SC F. SRL prin tranzacție nu ascunde o relație de interpus a acesteia față de SC S.I. SA, deoarece societatea beneficiară se află în raporturi comerciale cu SC A. 95 I. SRL, acționariatul celor două societăți fiind în parte comun.

Împotriva deciziei nr. 207/2009 reclamanta a declarat recurs întemeiat în drept pe art. 304 pct.7, 8 și 9 C. proc. civ. în argumentarea cărora a susținut următoarele:

– instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 977-979 și ale art. 982 și 984 din Codul Civil interpretând pro causa obligațiile asumate de părți prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.513/2002, respectiv art.6 din contract, înlocuind sintagma „după soluționarea litigiului” cu o concluzie artificială, în sensul existenței unei obligații eventuale determinată de câștigarea proceselor;

– instanța de apel a încălcat efectele pe care le produce antecontractul între părțile semnatare, antecontract cu putere de lege și care obliga pe promitenta-vânzătoare ca prin acțiunile sale să sprijine executarea antecontractului, respectiv să facă toate demersurile legale pentru câștigarea procesului cu SC A. 95 I. SRL și nu să renunțe la dreptul asupra terenului prin tranzacție;

– instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea gravă a dispozițiilor art.969 C. civ., lipsind de eficiență juridică antecontractul de vânzare-cumpărare nr.513/2002, deși voința reală a părților a fost de a se vinde către societate și diferența de teren de 825 mp;

– contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC F. SRL este lovit de nulitate absolută în condițiile în care cumpărătorul cunoștea la data încheierii actului despre obligația asumată de vânzătoare prin antecontractul nr.513/2002, înțelegând să cumpere pe riscul său, prin nesocotirea dreptului reclamantei.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat următoarele:

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.8 C. proc. Civ a statuat că , de principiu, instanțele de fond, precum și cele de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, sunt suverane în interpretarea convențiilor deduse judecății, cu condiția ca prin interpretarea dată să nu denatureze clauzele clare și precise, denaturare  care semnifică o violare a voinței părților exprimate în mod clar și neîndoielnic.

În speță, clauza a cărei interpretare este criticată pentru denaturare este inserată în art.6 din antecontractul nr.513/2002 și prevede obligația vânzătoarei-promitente SC S.I. SA de a vinde reclamantei la prețul de 70 USD/mp și diferența de 825 mp teren, după soluționarea litigiului având ca obiect situația juridică a terenului.

Potrivit susținerilor recurentei, obligația astfel asumată este o obligație cu termen și nu o obligație condițională, așa cum a fost interpretată de instanță.

Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că susținerile recurentei sunt vădit nefondate, întrucât, din conținutul clauzei, nu rezultă că părțile au convenit suspendarea executării obligației, respectiv amânarea executării ei până la împlinirea unui anumit termen, ca eveniment viitor și sigur că se va produce.

În alte cuvinte, obligația asumată nu este o obligație pură și simplă care este amânată până la împlinirea unui anumit termen când devine exigibilă.

Obligația asumată este condiționată de producerea unui eveniment viitor și incert, respectiv de îndeplinirea condiției ce ține de clarificarea situației juridice a terenului, condiție pozitivă, în sensul confirmării dreptului de proprietate al promitentului asupra terenului.

Prin urmare, interpretarea dată de instanța fondului și confirmată de instanța de apel asupra acestei clauze este în deplină concordanță cu voința părților, circumscrisă unui comportament de bună-credință, deoarece nimeni nu se poate obliga să vândă ceea ce nu deține în mod legal.

Curtea a subliniat, în acest punct al analizei, că vânzarea bunurilor viitoare este permisă sub condiția ca aceste bunuri să intre în viitor în patrimoniul vânzătorului, și din această perspectivă, până la îndeplinirea condiției suspensive, creditorul nu poate cere executarea obligației de la debitor, deoarece condiția suspensivă presupune că obligația nu există, nu este perfectată (art. 1017 C. civ.). 

Or, în cauză, litigiul cu privire la dreptul de proprietate al promitentului asupra celor 825 mp teren s-a finalizat prin tranzacția consfințită de sentința comercială nr.7313/28 mai 2005 potrivit căreia SC S.I. SA s-a obligat să vândă suprafața de teren către SC F. SRL și, pe cale de consecință, condiția nu se poate considera realizată așa cum s-au înțeles părțile, respectiv promitentul să rămână proprietarul terenului.

Nu s-a reținut susținerea recurentei că prin încheierea tranzacției, debitorul obligației a împiedicat îndeplinirea condiției, deoarece tranzacția este un mod legal de stingere a unui litigiu prin concesiile reciproce pe care și le fac părțile implicate, iar conformitatea tranzacției cu legea și ordinea publică a fost verificată de instanța care a pronunțat hotărârea de expedient.

În acest sens, raționamentul instanței de apel potrivit căruia nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în executarea tranzacției este subsecventă nulității însăși a tranzacției, nulitate care nu s-a solicitat, este pe deplin corect.

În ceea ce privește motivul de recurs vizând încălcarea dispozițiilor art.969 și 970 din Codul Civil, potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și ele trebuie executate cu bună-credință, argumentele recurentei sunt o reluare a aspectelor legate de interpretarea clauzei din art.6, ce au fost anterior examinate.

Cum în cauză condiția suspensivă, de a cărei îndeplinire depinde nașterea obligației, nu s-a realizat (în sensul confirmării dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul promitentului vânzător), s-a considerat că obligația nu a existat, iar părțile se găsesc în situația în care nu ar fi încheiat raportul juridic obligațional, și, în acest context juridic, nu se poate imputa promitentului-vânzător încălcarea convenției.

Potrivit principiului autonomiei de voință, părțile semnatare ale antecontractului autentificat sub nr.513/2002 au condiționat obligația de a vinde terenul în suprafață de 825 mp de îndeplinirea unei condiții suspensive, condiție care nu s-a realizat, efectele acestei neîndepliniri urmând a fi respectate atât de creditorul obligației care nu poate să mai ceară executarea ei, cât și de debitor care trebuie să restituie prestațiile în măsura în care au avut loc.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.(1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.   

Observații: Considerentele deciziei civile își păstrează actualitatea și după intrarea în vigoare, la data de 01.10.2011, a Legii nr.287/2009, privind Codul Civil.

Astfel, textul articolului 969 Cod Civil 1864, privind forța obligatorie a contractului, a fost preluat în întregime de art.1270 Cod Civil, iar cel al art. 1017 Cod Civil 1864, privind condiția suspensivă, a fost preluat de art.1399 și art 1400 Cod Civil.

Sub imperiul actualului cod, date fiind datele speței, ar fi fost incidente dispozițiile art.1405 alin.1 Cod Civil, conform cărora, condiția se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiție împiedică realizarea ei, astfel încât instanța trebuia să fi analizat incidența acestui articol, raportat la existența contractului de tranzacție încheiat de pârâtă cu un terț.

În cazul în care transferul dreptului de proprietate a fost supus unei condiții suspensive, obligația de vânzare depinzând de încheierea și ajungerea la termen a unui contract de închiriere cu privire la acel bun, acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină locul unui act autentic de vânzare-cumpărare este vădit prematură în condițiile în care contractul de locațiune nu a fost finalizat, fiind încă în derulare.

( Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1760 din 23 aprilie 2013.)

Prin sentința civilă nr. 228 din 26 ianuarie 2012 a Tribunalului Brașov s-a respins excepția lipsei procedurii prealabile a concilierii directe, s-a admis excepția prematurității acțiunii, și s-a respins, ca prematur introdusă, acțiunea reclamantei SC I.B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC C. SA având ca obiect obligarea societății pârâte la încheierea cu reclamanta a unui contract autentic de vânzare-cumpărare pentru prețul de 150.000 euro, referitor la un imobilul situat în municipiul Târgu Secuiesc, inclusiv pronunțarea unei hotărâri judecătorești care suplinește actul autentic.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, referitor la excepția prematurității acțiunii, că aceasta este o excepție de fond, care pune în discuție caracterul născut și actual al dreptului pe care partea reclamantă îl pretinde prin acțiune, că prezenta acțiune nu depinde de un alt litigiu dintre părți, cel având ca obiect rezilierea contractului de închiriere vizând imobilul pentru care se solicită și eliberarea actului autentic de vânzare-cumpărare, așa încât prin „derularea contractului de închiriere” nu trebuie să se înțeleagă și desființarea acestuia pe calea rezilierii, pentru că un atare înțeles favorizează pe chiriaș care ar putea cumpăra mai devreme spațiul comercial, provocând rezilierea contractului de închiriere prin propria-i neplată a chiriei, cu alte cuvinte culpa sa în executarea contractului de închiriere îi grăbește încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare.

Instanța a mai avut în vedere că, din moment ce la finele antecontractului din 1 iunie 2010, ca expresie a ultimei lor voințe înainte de a consimți la autentificarea antecontractului, părțile au inserat clauza care stipulează că „prezentul antecontract intră în vigoare după derularea contractului de închiriere”, iar contractul de închiriere s-a încheiat la 22 iunie 2010 pentru o perioadă de 2 ani, prin raportare și la dezlegarea problemei de drept oferite de Curtea de Apel Brașov prin decizia nr. 619/R/18 octombrie 2011 cu referire la conținutul noțiunii „derularea contractului de închiriere”, interpretare care exclude rezilierea ca modalitate de a pune capăt contractului, dreptul reclamantei de solicita pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină locul unui act autentic de vânzare-cumpărare, nu este un drept actual.

Instanța de fond a considerat că faptul încheierii contractului de închiriere ulterior antecontractului din 1 iunie 2010 nu înlătură clauza referitoare la intrarea în vigoare a antecontractului, ci dovedește că părțile antecontractului preconizau încă de atunci încheierea în formă scrisă a unui contract de închiriere, realitate juridică care a și survenit, astfel că raportarea cu anticipație la un contract de închiriere, adică la unul inexistent la momentul antecontractului, dar existent ulterior, semnifică faptul că antecontractul a fost supus unei condiții suspensive, altfel spus, intrarea în vigoarea a antecontractului la un moment ulterior semnării sale a depins în primul rând de încheierea unui contract ulterior de închiriere, condiție îndeplinită, depinzând în al doilea rând și în continuare de derularea în sine contractului, noțiune din care, în accepțiunea dată de Curtea de Apel Brașov prin decizia menționată, nu a mai rămas decât încetarea prin ajungerea la termen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC I.B. SRL care a susținut că existența unei clauze potrivit căreia antecontractul intră în vigoare după reluarea contractului  de închiriere, nu  are nici un efect  de amânare asupra dreptului  apelantei  de a cere perfectarea contractului în prezent și nici nu poate determina constatarea prematurității introducerii acțiunii deoarece la data antecontractului nu era în vigoare nici un contract de închiriere la respectarea căruia să fie  obligată reclamantă, antecontractul nelimitând dreptul reclamantei de a rezilia contractul  de închiriere.

Curtea de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 66/Ap din 31 mai 2012, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că cele două  contracte, respectiv închiriere și  antecontractul  de vânzare – cumpărare vizează  același  spațiu  dar cu desfășurare în timp  succesivă, în sensul că întâi se închiriază, iar ulterior se vinde, că potrivit principiului autonomiei de voință părțile semnatare ale antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1490 din 1 iunie 2010 au condiționat obligația de vindere a imobilului după derularea contractului de închiriere.

Instanța de apel a reținut că în cauză termenul de derulare a contractului de locațiune, de a cărui îndeplinire depinde nașterea obligației nu a ajuns la scadență, astfel că nici obligația de vânzare-cumpărare nu putea exista la data  promovării acțiunii, părțile fiind în situația în care au încheiat un raport juridic obligațional, condiționat de îndeplinirea unui anumit  termen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC I.B. SRL Tg. Secuiesc, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat în sensul admiterii acțiunii.

Recurenta-reclamantă și-a subsumat criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta reproșând instanțelor că nu au ținut cont de o serie de aspecte importante în cauză și anume:

– societatea reclamantă a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare cu pârâta în vederea dobândirii în proprietate a spațiului comercial descris în petitul acțiunii. Întrucât în momentul încheierii contractului recurenta-reclamantă nu a dispus de banii necesari achitării integrale a prețului, s-a convenit de părțile contractante că se încheie antecontractul în cauză și recurenta rămâne chiriașul imobilului până ce va putea achita întregul preț convenit, în rate sau integral, prețul trebuind să fie achitat integral până la data de 1 iulie 2015, în contract prevăzându-se expres faptul că „În cazul în care cumpărătoarea-promitentă efectuează plata anticipată a sumei susmenționate/singura sumă fiind prețul stabilit vânzătoarea-promitentă se obligă să se prezinte în fața notarului public în vederea semnării contractului de vânzare-cumpărare autentic”;

– la data antecontractului nu exista nici un contract de închiriere între cele două societăți în privința imobilului în cauză, contractul de închiriere înregistrat la organele financiare sub nr. 5992 din 22 iunie 2010, data certă a contractului fiind data înregistrării, având valabilitate din data de 1 iulie 2010, dată de la care a achitat, pe baza acestui contract, chiria lunară de 1.166 Euro, la zi, deși pârâta a încercat să invoce o altă chirie lunară, mult mai mare decât cea reală din contract, nu a reușit să facă dovadă în acest sens.

Recurenta a considerat că a îndeplinit toate obligațiile din contractul de închiriere, arătând că, în vederea achitării integrale și printr-o singură prestație al prețului de cumpărare stabilit și încheierea contractului notarial a somat pe pârâtă, prin somația nr. 44/2010 emisă prin BEJ M.P.E. din Tg. Secuiesc, ca la data de 23 decembrie 2010 să se prezinte, prin reprezentant legal, la BNP D.E.A. din Covasna, în vederea încasării prețului de vânzare și semnarea contractului autentic, obligație ce nu a îndeplinit nici până în prezent.

Recurenta a apreciat că existența clauzei în antecontract potrivit căreia „prezentul antecontract intră în vigoare după derularea contractului de închiriere” nu poate avea nici un efect de amânare asupra dreptului reclamantei de a cere perfectarea contractului în prezent și nu poate determina constatarea prematurității introducerii acțiunii, deoarece la data încheierii antecontractului nu era în vigoare nici un contract de închiriere la respectarea căruia să fie obligată recurenta, că în art. 7 este prevăzut expres dreptul recurentei de a-l rezilia, rezilierea urmând să intervină de drept în momentul semnării contractului autentic de vânzare-cumpărare.

De asemenea, s-a mai susținut că dacă părțile ar fi avut în vedere exclusiv încetarea contractului prin ajungerea la termen, cum greșit concluzionează instanța de fond, atunci ar fi redactat un contract în consens cu această situație și nu fi existat nici o rațiune pentru inserarea în contract a posibilității de reziliere din partea recurentei, ci din contră, s-ar fi prevăzut expres nevoia executării contractului pe întregul termen stipulat, că antecontractul nu limitează cu nimic dreptul recurentei de a rezilia contractul de închiriere, chiar dacă ar viza o asemenea limitare, părțile prin încheierea ulterioare a contractului de închiriere cu clauze de reziliere, ar fi anulat o asemenea prevedere, devenind pe deplin aplicabile clauzele din antecontract care se referă la „derularea contractului” și nu exclusiv la executarea contractului sau la expirarea termenului stipulat în contract, cu indicarea unei date calendaristice, iar în cadrul derulării recurenta are dreptul de a exercita toate prerogativele permise de contractul de închiriere, inclusiv rezilierea, la care nu a renunțat sub nici o formă, orice renunțare din partea recurentei în privința dreptului de reziliere ar trebui să fie expresă și univocă.

Din aceste considerente, recurenta a apreciat că instanțele de fond și de apel în mod greșit au stabilit în sarcina sa obligația de a fi chiriașa imobilului în mod obligatoriu minim 2 ani, cu toate că din antecontract și din contractul de închiriere rezultă expres o situație contrară, primul act prevăzând obligația pârâtului de a semna contractul definitiv la data când recurenta oferea plata efectivă a prețului, iar cel de al doilea rezervând recurentei dreptul de a rezilia unilateral contractul în cauză, fără nici o limitare, orice îngrădire de drepturi, în speță imposibilitatea renunțării la contractul de închiriere pe întreaga durată a acestuia, trebuind să fie expresă și univocă, ea neputând fi rezultatul unei deducții contrar prevederilor exprese și contrare acestei concluzii ale instanțelor.

Recurenta a mai susținut că refuzul intimatei de a nu respecta obligațiile sale de a perfecta contractul nu poate fi considerată decât o atitudine de rea-credință a acesteia, nejustificată de nici o rațiune economică, aceasta prin încasarea prețului putând beneficia și de dobânzi cel puțin la nivelul chiriei lunare la care ar avea dreptul în situația menținerii contractului de închiriere, în plus va avea la dispoziție și prețul integral de care se va putea folosi oricând.

Cu atât mai mult, arată recurenta, că  nu se justifică poziția de refuz a pârâtei cu cât aceasta a oferit spre vânzare toate spațiile pe care le deține în Tg. Secuiesc.

Recurenta-reclamantă a concluzionat că ambele instanțe, prin greșita interpretare a contractelor și aplicarea eronată a legii, au soluționat în mod nelegal excepția de prematuritate a acțiunii.

Intimata-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este nefondat, statuând că în examinarea modului în care a fost soluționată excepția prematurității acțiunii instanța de control judiciar a dat o corectă interpretare actelor juridice deduse judecății și a aplicat judicios legea.

Astfel instanța a dat o corectă interpretare ambelor contracte pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, reținând în mod judicios, și în aplicarea principiului consacrat de art. 969 C. civ. că părțile, prin antecontractul de vânzare-cumpărare, au condiționat obligația de vânzare a imobilului de ajungerea la termen a contractului de închiriere, aceasta având semnificația unei condiții suspensive aplicate transferului de proprietate, instanța de apel reținând în mod corect, sub acest aspect că termenul de doi ani – reprezentând durata contractului de închiriere –  produce efecte numai cu privire la executarea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în cauză, lăsând însă nealterată substanța acestui contract, practic neafectând în niciun fel existența lui.

Evident că, odată ce contractul de locațiune nu a fost finalizat, fiind încă în derulare, condiția suspensivă nu s-a îndeplinit, astfel că acțiunea reclamantei, în executarea contractului de vânzare-cumpărare este vădit prematură.

Întrucât raționamentul instanței de apel este corect, fiind rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a legii și a principiului consacrat de art. 969 C. civ., a actului juridic dedus judecății, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi recurată din perspectiva criticilor formulate – insuficient sintetizate în raport de temeiurile de drept invocate – a respins recursul, ca nefondat.

Observații: Considerentele deciziei civile își păstrează actualitatea și după intrarea în vigoare, la data de 01.10.2011, a Legii nr.287/2009, privind Codul Civil.

Astfel, textul articolului 969 Cod Civil 1864, privind forța obligatorie a contractului, a fost preluat în întregime de art.1270 Cod Civil, iar cel al art. 1017 Cod Civil 1864, privind condiția suspensivă, a fost preluat de art.1399 și art 1400 Cod Civil.

CONCLUZII

Reglementarea legală actuală a modalităților obligațiilor păstrează în cea mai mare parte reglementarea legală anterioară, Codul civil 1864, a cărui principală sursă de inspirație a fost Codul civil Napoleonian la care sunt adăugate reglementări suplimentare, o parte preluate din Codul civil al provinciei Quebec, cât și din doctrina și practica judiciară.

Se observă astfel că legiuitorul a reglementat în mod detaliat modalitățile obligațiilor, având în vedere importanța acestei materii, generată de faptul că pe rolul instanțelor judecătorești civile se regăsesc multe litigii civile având ca premisă existența unui contract, care, de cele mai multe ori, cuprinde obligații afectate de termen și condiție.

Principiul autonomiei de voință face posibilă determinarea de către părți,  a întinderii în timp a contractului, adică a momentului când  contractul își produce efectele precum și a momentului când se sting aceste efecte.

Părțile sunt cele care pot proiecta obligațiile lor în timp, pe care le pot lega și condiționa de evenimente variabile, armonizându-și interesele.

Prin urmare, modalitățile obligațiilor apar ca o expresie a nevoilor curente ale oamenilor de a-și conserva și proteja interesele de o manieră reciproc avantajoasă.

Dacă de regulă modalitățile obligațiilor sunt convenționale, sunt situații când legea sau judecătorul le impune în vederea păstrarii unui echilibru între părți.

   Prin tradiție, se consideră că modalitățile obligațiilor sunt termenul și condiția, acestea fiind constante ale teoriei actului juridic și a obligațiilor.

Deși în jurisprudența creată sub imperiul Codului civil 2009 nu s-au remarcat până la acest moment decizii de speță în domeniul modalităților obligațiilor, cu siguranță, în viitorul apropiat vor exista astfel de cazuri, întrucât, oricât de detaliat ar reglementa legiuitorul un anumit domeniu al dreptului, tradiția dreptului românesc a demonstrat că pot surveni probleme interesante și intens dezbătute, chiar și în această ipoteză.

BIBLIOGRAFIE

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,în vigoare de la data de 1 octombrie 2011.

Codul civil 1864

Codul Civil al Franței – http://www.adminet.com/code/index-CCIVILL0.html, http://ccff02.minfin.fgov.be/KMWeb/document.do?method=view&nav=1&id=de29738f-0040-4a00-a714-106351fb6d54#findHighlighted

Codul Civil al provinciei Quebec – http://www2.publicationsduquebec.gouv.qc.ca/dynamicSearch/telecharge.php?type=2&file=/CCQ_1991/CCQ1991.html

Codul Civil al Italiei – http://www.jus.unitn.it/cardozo/obiter_dictum/codciv/codciv.htm

Conf. univ. dr. Flavius-Antoniu Baias, Conf. univ. dr. Eugen Chelaru, Conf. univ.dr. Ioan Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012.

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

Emil Molcuț, Drept privat roman, ediție revăzută și adăguită, Ed. Universul Juridic, București, 2005

Liviu Pop, Ionuț – Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Mariana Rudăreanu, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2014.

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008

Tribunalul Dolj, Secția comercială, Decizia nr. 226 din 23 mai 2011 – http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contract-de-inchiriere-obligatie-sub-226-2011

Curtea de apel bucuresti – Secția a V-a civilă, decizia civilă nr.176 din 9.04.2012- http://legeaz.net/spete-civil/contractul-incheiat-sub-conditie-suspensiva-176-2012

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Comericală, decizia civilă nr.902/2010, dosar nr.342/112/2006- http://legeaz.net/spete-drept-comercial-iccj-2010/decizia-902-2010

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1760 din 23 aprilie 2013 – http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202013/SC%20II%20dec%20r%201760%202013.htm

BIBLIOGRAFIE

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,în vigoare de la data de 1 octombrie 2011.

Codul civil 1864

Codul Civil al Franței – http://www.adminet.com/code/index-CCIVILL0.html, http://ccff02.minfin.fgov.be/KMWeb/document.do?method=view&nav=1&id=de29738f-0040-4a00-a714-106351fb6d54#findHighlighted

Codul Civil al provinciei Quebec – http://www2.publicationsduquebec.gouv.qc.ca/dynamicSearch/telecharge.php?type=2&file=/CCQ_1991/CCQ1991.html

Codul Civil al Italiei – http://www.jus.unitn.it/cardozo/obiter_dictum/codciv/codciv.htm

Conf. univ. dr. Flavius-Antoniu Baias, Conf. univ. dr. Eugen Chelaru, Conf. univ.dr. Ioan Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012.

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

Emil Molcuț, Drept privat roman, ediție revăzută și adăguită, Ed. Universul Juridic, București, 2005

Liviu Pop, Ionuț – Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Mariana Rudăreanu, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2014.

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008

Tribunalul Dolj, Secția comercială, Decizia nr. 226 din 23 mai 2011 – http://legeaz.net/spete-drept-comercial/contract-de-inchiriere-obligatie-sub-226-2011

Curtea de apel bucuresti – Secția a V-a civilă, decizia civilă nr.176 din 9.04.2012- http://legeaz.net/spete-civil/contractul-incheiat-sub-conditie-suspensiva-176-2012

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Comericală, decizia civilă nr.902/2010, dosar nr.342/112/2006- http://legeaz.net/spete-drept-comercial-iccj-2010/decizia-902-2010

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1760 din 23 aprilie 2013 – http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202013/SC%20II%20dec%20r%201760%20