Modalitati de Promovare a Culturii Traditionale Intr O Regiune Transfrontaliera

CUPRINS

Cuprins………………………………………………………………………………………..…….3

Indroducere…………………………………………………………………………………………4

CAP. I ROLUL CULTURII SI ISTORIEI COMUNE IN APROPIEREA COMUNITATII SI DEPASIREA HOTARELOR ISTORIEI

CAP. II CULTURA TRADITIONALA CA INSTRUMENT DE PROMOVARE A IDENTITATII NATIONALE SI DE CONSTRUIRE A UNUI DIALOG INTRE NATIUNI

CAP. III MUZEUL OUALOR INCONDEIATE – DEPOZITAR SI PROMOTOR AL VALORILOR TRADITIONALE

CAP. IV VALORIFICAREA PATRIMONIULUI MOBIL DIN CADRUL MUZEULUI IN CONTEXTUL COOPERARII TRANSFRONTALIERE

CAP. V CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Cultura României este ansamblul de valori materiale și spirituale produse pe teritoriul României. România are o cultură unică, care este produsul geografiei și evoluției sale istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice si romane, cu multe alte influențe.

Cultura tradițională a avut în timp o influență puternică asupra artei profesioniste a României. Viețile și obiceiurile românilor de la țară au fost mult timp subiectul favorit al scriitorilor români. Operele multor compozitori au fost parțial inspirate din muzica populară românească.

Cultura se regăsește cu alt tip de valențe decât cele cu care este în mod obișnuit asociată, mai ales în contextul cooperării cu regiunile transfrontaliere, iar acest lucru este semnalat și simțit cel mai bine de cei care lucrează în domeniu, artiști, decidenți politici. Pentru o dezvoltare armonioasă a regiunii și pentru o privire mai cuprinzătoare asupra rolului pe care cultura și arta îl au în acest sens, trebuie susținuți artiștii, manifestările lor, toate acestea ridicându-ne la un grad de excelență artistică.

Discursul culturii se dezvoltă pe coordonatele dialogului dintre persoane, dintre comunități. Aceste persoane pe care îi desparte o graniță artificială, dar istoric semnificativă, dezvoltă o mult mai profundă înțelegere a ceea ce înseamnă specificul cultural al zonei, colaborând practic pe o temă specifică. În acest caz nu este esențială excelența artistică care se regăsește în canoanele clasice ale topurilor europene sau naționale, ci importantă este dezvoltarea competențelor interculturale și profesionale și bineînteles raportarea lor la practici si valori artistice recunoscute de partenerii în proiect și beneficiarii lor ca fiind ale regiunii, iar în acest sens, cultural semnificative. Prin încurajarea turismului se evidențiază o importanță a valorificării apropierii geografice și a patrimoniului cultural.

Cooperarea transfrontalieră pentru foste țări comuniste vecine, cum suntem noi, România și vecinii noștrii imediați, care împărtășim multe dintre trăsăturile administrative și culturale de dinainte de Revoluția din 1989, subliniază tratarea regiunii vizate ca pe un întreg cu un interior dinamic. Putem spune că reprezintă o șansă pentru un schimb de experiență profesională, de cunoaștere de către comunitățile de astăzi a unor istorii ale relațiilor culturale care au fost innodate de-a lungul timpului. Aceste cooperări transfrontaliere gândite prin prisma obiectivelor specifice de fonduri structurale, sunt cel mai potrivit instrument care ar putea contribui la o dezvoltare regională europeană durabilă.

Cei care au desființat conceptul de „cultură” în secolul XX au fost tocmai teoreticienii, precum Pierre Bourdieu (autorul cărții Diferențe: Critica socială și Judecata de gust), Jean Baudrillard (Simulacra and Simulation) și Jean-François Lyotard (Condiția Postmodernismului). Având ca public țintă o audiență elitistă, aceștia au avut în nenumărate rânduri polemici în privința faptului că "cultura" nu este decât un construct social elitist, artificial și învechit. Cea mai mare ironie o reprezintă însă faptul că nu teoreticienii culturii au distrus cultura în sine, ci publicul prin indiferența sa: nu doar în scris sau oral, ci în viața de zi cu zi.

Ce este cultura? Ea poate însemna:

a) practicile, valorile, credințele și moravurile unei societăți, sau un "stil de viață"

b) printre altele, poate fi reprezentată în diferite domenii din sfera umanului precum arta, literatura, cinematografia, filosofia, dansul, teatrul, poezia, critica de artă și cea literară. Mi-ar plăcea să dezbat faptul că al doilea sens al termenului "cultură" este esențial pentru sensul de bază al termenului "culturi" ca set de valori, tradiții.

Valoarea luată ca și stare umană, poate fi definită ca fiind atribuirea unui grad de oportunitate, o utilitate sau necesitate unui obiect, unei acțiuni, atitudini, funcții sau persoane.

Valoarea reprezintă, în spațiul acțiunii umane, criteriul dominant prin care se raportează și se califică o situație. Această valoare determină mijloacele de realizare, scopul individului și strategiile de preluare a efectelor atingerii unui scop.

Ca și raportare motivantă, valoarea caracterizează alegerea unei alternative implicante din mai multe posibile, iar în cee ace privește starea emoțională face o localizare a trăirii și o măsură subiectivă. Valoarea exprimă capabilitatea unei persoane de a extrage din interacțiunea cu un obiect, eveniment sau chiar cu o altă persoană, satisfacții. Un individ poate atât să discearnă valori, dar și să le ordoneze calitativ după intensitatea și nuanța plăcerii sau suferinței primite.

Posibilitatea de a atribui valori aparține probabil tuturor viețuitoarelor și se manifestă prin preferința oricărei ființe cu un anume grad de dezvoltare senzorială și comportamentală, pentru anumite tipuri de hrană, de mișcare sau contact cu alte ființe, funcție de consecințele relațiilor anterioare.

Valoarea reprezintă unul din cele mai importante criterii de socializare a omului. Valoarea definește sistemul de opțiuni al fiecărui individ sau al grupului din care face parte și derermină orientarea subiectului sau a colectivității în rețeaua condiționărilor unei societăți evoluate, diferențiate operant și decizional.

Omul, individul folosind valoarea își planifică implicările valorice personale sau o folosește pentru a căuta anumite atitudini și calități ale persoanelor cu care intră in contact. Valoarea condiționează și formularea scopurilor momentane sau cele de perspectivă. Aceeași valoare definește direcția și caracterul relațiilor personale, preferința de a alege sau de a respinge indivizi într-o participare colectivă.

Valoarea are un rol subtil în alegerea partenerului de viață sau de placere, prin mijlocirea ei individul discernând insușiri sau defecte ascunse. Tot ea determină altruismul, antagonismul sau ostilitatea.

Felul în care atribuim valori și ne atribuim valori este determinat de identificarea, definirea și cultivarea valorilor proprii, care poate fi egoistă sau generoasă.

În relațiile conflictuale umane și în totalitatea acțiunilor creative, cooperante valorile au un rol foarte important, fundamental. Eforturile de cunoaștere cele mai dificile sau participarea la experiențe ori expediții periculoase pot fi susținute numai prin definirea și întreținerea unor valori proprii intense, stabile și cooperante, care ne pot ghida in viață ajutandu-ne să ne proiectam trasee de acțiune semnificative care ne oferă, dar oferă și celorlalți, valori superioare și trăiri de calitate.

CAPITOLUL I

ROLUL CULTURII SI ISTORIEI COMUNE IN APROPIEREA COMUNITATII SI DEPASIREA HOTARELOR ISTORIEI

Procesele complexe ale organizării societății în diferite comunități umane nu pot fi înțelese fara a fi dezvăluite și din perspectiva aspectelor întegrării culturale. În acest context problema ce ține de cultură, în general, și de sociologia culturii, în special, au fost abordate pe parcursul multor decenii de mulți oameni de știință: filosofi, sociologi.

Sociologia a fost definită diferit: ca știință a culturilor societății; ca știința nivelului de viață culturală.

Cuvântul cultura – în conștiința comună, deseori sugerează o formă de artă superioară: opera, balet, muzee etc.

O persoană cultă este definită, ca fiind rafinată, sofisticată, avînd cunoștințe din domeniul artei și capacitatea de a o aprecia. În acest sens cultura este o caracteristică a individului, iar noi nu putem să excludem și acest aspect, fiind că omul și cultura este o componentă a veții, societății integrală cu toate cele lalte aspecte.

Deci Cultura – constituie totalitatea valorilor create de omenire, complexul care include cunoașterea, credința, arta, moravurile, legea, obiceiurile și alte capacități dobîndite de om ca membru al societății, care trebuie să fie transmise din generație în generație.

Cultura unei societăți este memoria ei, este mijlocul prin care se poate întrupa în toți și în fiecare ceea ce numim identitate națională, etnică, religioasă, profesională etc. Prin cultură se asigură continuitatea conștiinței colective; individul uman devine o personalitate prin culturalizare, în măsura în care participă prin propria conștiință la conștiința grupului din care face parte.

Din cele multiple sensuri ale noțiunii de cultură vreu să menționez sensul etnologic, care cuprinde atît avantajele și dezavantajele realizărilor umane, atît elementele materiale cît și cele spirituale, deoarece acesta este sensul cel mai larg posibil avînd la bază ideea că omul și cultura sunt părți coexistente în cadrul sistemului social, am impresia că viața societății noastre se limitează la niște valori, care reprezintă mai mult satisfacția trupească.

La intrebarea – Cum poate cineva sa fie om de cultura astazi? – este foarte greu de răspuns pentru că în zilele noastre a deveni om de cultură este aproape imposibil, pentru că din valorile culturii nu poți extrage suficiente forte sau suficientă doctrină să poți face față situațiilor din viață și cu atât mai puțin unor situații limită.

De-a lungul timpului s-a putut constata că, în situațiile limită cultura nu te poate ajuta. Adică treci printr-un moment greu și ajungi la concluzia că tot ceea ce ai citit nu îți folosește, că toate cărțile nu sunt decât bibliografie fără a vedea eficiența existențială a acestora. În acele momente simți nevoia să-ți extragi de undeva energia de a continua să faci cultură, iar în această situație se poate spune că există o precaritate a culturii în cee ace privesc situațiile limită.

În al doilea rând, un lucru care poate fi și mai grav și este constatat în timp, este acela că în mod necesar cultura nu presupune rigoare morală, nu se poate deduce nici un cod moral. Din acest motiv, din păcate sunt oameni de cultură admirabili pentru cunoștințele lor, dar omenește vorbind sunt autorități intelectuale lipsite de orice moralitate, sunt considerate leper cultivate. Din acest motiv putem spune că această cultură dă individului o libertate prea mare și anume de a se ocupa de orice, în orice condiții.

Dacă de la cultură nu ne putem aștepta la un sprijin concret, la o dogma morală, atunci trebuie totuși să îi reperăm și beneficiile și rostul ei. Constantin Noica, care reprezintă după părerea mea cultura însăși, ne dă patru motive pentru care să merite să facem cultură, pentru care să o putem considera o valoare supremă.

Pentru început – spunea Noica – “cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente”. El spune că bucuria deplină nu se poate cunoaște pe teritoriul lumii decât prin intermediul culturii. Cultura este prin urmare o satisfacție continua, fără dezamăgiri, fără riscuri, este o satisfacție pe care o poți avea fără să depinzi de alții.

Cultura – spunea în continuare Noica – “e adevărata formă de maturitate a spiritului”. Cultura scoate lumea din minoratul care o amenință uneori, trage totul în sus, salvează aparențele.

Cultura mai este – spunea Noica mai departe – “singurul loc în care libertatea e la ea acasă”. Cultura poate fi considerată instanța eliberatoare. Ea iti da toate dezlegarile. La fel ca și sănătatea biologică, libertatea nu e un "în sine"; e o valoare relativă, un instrument care își dovedește îndreptățirea numai prin scopul pe care e pus să-l slujească.

Dacă este adevărat că prin cultură se poate ieși de sub tot felul de determinări stânjenitoare, atunci se poate spune că este la fel de adevărat că universal culturii nu îi garantează o bună orientare.

În sfârșit, ultimul lucru pe care îl spunea – în această privință – Noica și cu care nu putem fi decât de acord e că “disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a spiritului”. Adică așa cum există o igienă pentru corp, o "spălare" elementară care ține de civilizație, există și o igienă pentru minte, care este cultura. Un om necultivat e un om nespălat, un om lipsit de condțtia minimală a mișcării lui în social. Omul e dator să treacă prin curățirea oferită de cultură, dacă vrea să-și onoreze umanitatea.

Un lucru important pentru antropologii contemporani este rolul pe care cultura îl are în evoluția umanității, această chestiune a început să ridice numeroase semne de întrebare încă din 1993, când a fost publicat articolului The Clash of Civilisations? (Ciocnirea civilizațiilor?), semnat de profesorul Samuel Huntington de la Universitatea Harvard, S.U.A.

În această operă se vorbește despre perioada ce va urma anului 1989, an în care a fost înlăturat comunismul de la putere în țările din Europa de Est, spunându-se că sursa generatoare de conflict la nivel mondial nu va fi de natură economică sau ideologică, ci va fi de natură culturală. Conflictele iscate după 1989, nu vor fi între clasele sociale, bogați și săraci sau între grupuri de persoane din care fac parte aceștia, ci va fi un conflict aparținând diferitelor entități culturale. În această carte se vorbește despre faptul că războaiele și conflictele entice se vor duce în interiorul civilizațiilor.

„Conflictele culturale sunt în creștere și mult mai periculoase astăzi decât în orice altă perioadă a istoriei” observa Vaclav Havel, iar Jacques Delors consimțea, afirmând că „viitoarele conflicte vor fi declanșate mai degrabă de factori culturali decât de economie sau de ideologie”. Cele mai periculoase conflicte culturale sunt cele ce iau naștere, de-a lungul liniilor de falie, între civilizații (Samuel P.Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Samizdat, f.a.,p. 20). Tot Samuel Huntington afirmă că între națiuni, între state, modelele culturale vor influența decisive modelele economice, modelele comerțului. Acest lucru înseamnă că evoluția unei comunități, a unui popor, precum și relațiile dintre indivizi si state depend foarte mult de cultură.

Despre rolul culturii au fost formulate și alte opinii. Semnificația valorilor culturale împart țările în țări care au succes economic și în țări care nu au reușit să atingă această performanță.

De exemplu, cercetătorul Max Weber, studiind “spiritul protestant” – considerat de el bază a capitalismului – arată de ce regiunile/locurile protestante din Germania și Elveția s-au dezvoltat economic mai mult decât zonele catolice ale celor două țări europene.

În aceeași notă, Lawrence Harrison a explicat inegalitatea socială, vorbind despre sărăcia din America Latină și fabuloasele realizări economice din Coreea și Japonia datorită valorilor și atitudinilor culturale, care sunt puternice, viabile în țările asiatice menționate.

O altă părere în ceea ce privesc relațiile dintre factorii culturali și sistemele politice o are Robert Putman care nu a făcut nimic altceva decât să lege instituțiile politice și sociale de “cultura civică” a Italiei, mai exact de manifestarea puternică a acesteia sau de absența ei. Astfel, părerea lui este că în zilele noastre în regiunea studiată de el (Italia) sunt regiuni în care instituțiile democratice sunt pe deplin dezvoltate (în zonele cu tradiții), spre deosebire de alte locuri din țară unde instituțiile sunt precar dezvoltate.

Un alt cercetător, Francisc Fukuyama, în cartea The End of History (Sfârșitul istoriei) [1992], susține că după 1989, când comunismul a căzut în țările din estul Europei, istoria s-a sfârșit. Punctul său de vedere, este că liniștea și dezvoltarea unei națiuni sunt determinate de o principală trăsătură culturală și anume nivelul de încredere care există în societate. Astfel, în societățile în care încrederea este scăzută (China, Italia, Franța – unde relațiile strânse dintre oameni nu depășesc cadrul familial) nu există instituții sociale complexe. Din această cauză, aceste societăți sunt dezavantajate din punct de vedere competitiv față de societățile de înaltă încredere (Germania, Japonia, S.U.A.).

Potrivit altor interpretări, cultura poate influența procesul de luare a deciziilor. Din acest punct de vedere, cultura poate deveni o barieră în înțelegerea reciprocă dintre ființele umane, dar și în asigurarea unui climat non-conflictual.

În ceea ce privește rolul culturii în antropologie există formulate două teorii importante: teoria funcționalistă și teoria ecologică.

Prima dintre ele, teoria funcționalistă este cea care analizează componentele culturii căutând funcțiile deținute de acestea în menținerea ordinii sociale a întregului (societate, grup social, comunitate). Cei care susțin această teorie sunt Bronislaw Malinowski, A. Radcliffe-Brown. Cu ajutorul acestei teoriiîncercăm să înțelegem de ce o trăsătură culturală particulară este prezentă într-o societate și de ce este absentă în alta. Dezavantajul pe care îl prezintă îl constituie neglijarea procesului de schimbare socială.

În ceea ce privește teoria ecologică, aceasta explică diversitatea culturală prin analizarea elementelor culturale din contextul mediului înconjurător în care există societatea.

Raportarea axiologică față de cultură reprezintă o altă problemă explicate cu ajutorul etnocentrismul, relativismul cultural și conflictului cultural.

Cu ajutorul etnocentrismului se reprezintă tendința ființei umane de a judeca cultura prin prisma standardelor culturii proprii.

În ceea ce privește rolul relativismului cultural acesta favorizează înțelegerea unei alte culturi, susținând faptul că o cultură nu trebuie judecată arbitrar, conform standardelor culturii proprii.

Pentru a explica și interpreta toate culturile nu există un criteriu universal. De aceea, relativismul cultural solicită ca modul de existență al unei societăți să fie perceput în termenii propriilor lui norme și valori.

Conflictul cultural se poate manifesta în diverse forme. O formă se realizează între cultura reală și cultura ideală. O altă formă poate rezulta din existența unor grupuri care nu participă întrutotul la desfășurarea culturii din societatea respectivă. Aceste grupuri sunt specifice societății industriale moderne, în cadrul căreia se evidențiază diferențe culturale între membrii diferitelor comunități religioase, regionale, profesionale etc. În această situație vorbim despre subcultură și contracultură. O subcultură recunoaște cultura societății, însă are propriile ei valori și un stil de viață specific (de exemplu, subcultura diferitelor grupuri etnice, rasiale, a diferitelor regiuni sau cea manifestată în campusurile universitare). Contracultura este o subcultură aflată în opoziție cu cultura dominantă, deci care conștient neagă unele dintre cele mai importante valori ale societății.

Deci Cultura – constituie totalitatea valorilor create de omenire, este complexul care include cunoașterea, credința, arta, moravurile, legea, obiceiurile și alte capacități dobîndite de om ca membru al societății, care trebuie să fie transmise din generație în generație.

Cultura unei societăți reprezintă memoria ei, este singurul mijloc prin care se poate întrupa în toți și în fiecare, este cee ace numim identitate națională, etnică, religioasă, profesională. Prin intermediul culturii se asigură continuitatea coștiinței collective, iar individul uman devine o personalitate prin culturalizare, numai în măsura în care participă prin propria conștiință la conștiința grupului din care face parte.

Acest capitol despre rolul culturii nu îl pot încheia decât cu un citat celebru a lui Fernando Pessoa

“ Cultura nu înseamnă să citești mult, nici să știi multe; înseamnă să cunoști mult”

CAPITOLUL II

CULTURA TRADITIONALA CA INSTRUMENT DE PROMOVARE A IDENTITATII NATIONALE SI DE CONSTRUIRE A UNUI DIALOG INTRE NATIUNI

Cultura tradițională reprezintă ansamblul manifestărilor culturale care se dezvoltă la nivelul satului și care alcătuiesc creația folclorică de inspirație polivalentă care promovează diferențierea și specificitatea zonală. În sfera ei de cercetare, se regăsesc discipline precum: etnologie, etnografie, etnomuzicologie și etnocoreologie. Deslușirea acestor termeni ne face să stăpânim mult mai bine tărâmul valorilor materiale și spirituale ale acestui neam, de-​a lungul istoriei. Sursa de studiu o reprezintă ansamblul de datini, obiceiuri, credințe, care se statornicesc în cadrul unor grupuri sociale și care se transmit din generație în generație.

De-a lungul evoluției în istorie a acestui neam care își are originile pe aceste meleaguri bucovinene, care datează din evul mediu, a reușit să-și definească, să-și păstreze și să conserve apoi să transmită tradițiile, obiceiurile, dansul, cântecul, arhitectura, portul specific satului românesc pec ale orală, generațiilor viitoare, păstrându-i neștirbită valoarea documentară. Cultura tradițională reprezintă emanația esenței spiritualității sufletului românesc, deschis în fața celor ce doresc să-I deslușească și să-i aprofundeze tainele pentru a-și putea contura o imagine reală despre cee ace reprezintă el ca națiune.

Cultura tradițională românească se conturează ca entitate unică în multitudinea de culturi naționale în context internațional.

Așa cum orice prunc, prin fenomenul nașterii capătă o identitate și dobândește o informație genetică de care nu se poate detașa niciodată, rămânând veșnic valabile, nici această cultură tradițională nu-​și poate pierde identitatea și nici valoarea de document a informațiilor transmise de la o generație la alta.

“Cultura bătrână de milenii”, în general ignorată, dar și cea creștină sunt cele care ne înrudesc, diferențele sunt nesemnificative (Diferențele dintre muzicile popoarelor din estul Europei nu sunt, comparativ, mai mari decât diferențele dintre muzicile diferitelor regiuni din România. În tot cazul, deosebirea dintre ele dispare, față de apus.”)

Ca provincie istorică, Bucovina are un hotar, în limitele căruia s-a definit o spiritualitate multilingvă, o spiritualitate intens determinată, în coordonatele ei etnografice, de relief și de climă. Provincie a Imperiului Austro-Ungar pentru un secol și jumătate, Bucovina a devenit un tărâm al bunei conviețuiri interetnice – românii, ucrainenii, polonii, evreii, germanii, rușii, lipovenii, huțulii sau maghiarii – creându-și și desăvârșindu-și propria identitate culturală. (Pelerin in Bucovina – www.inforegio.ro)

Istoria Bucovinei istorice începe în 25 octombrie 1744, când trupele maiorului Mieg, întregiseră cordonul de ocupație, călcând pe urmele armatelor rusești, care se retrăgeau, după pacea de la Ciuciuc-Cainardj (iulie 1774), din principatele române, iar armata austriacă, pornită de pe marginile Galiției, mută pajurele împărătești spre Sud si Est punând stăpânire pe acest „drum”, despre care diplomația austriacă susținea că monarhia are lipsă pentru comunicație dintre Ardeal și Galiția. Galiția fusese obținută doi ani înainte în 1772. (Bogdan Duica, George – Bucovina. Notițe politice asupra situației, p.10)

Pe fondul unei moșteniri culturale ancestrale comune (aceeași matrice stilistică, deci datina primordială) și practicând complementar, în condițiile unor determinanți geografici, istorici și sociali inconfundabili, activități economice la fel de vechi, agricultura și păstoritul, românii și ucrainenii din regiunea Cernăuți și din județul Suceava au avut si au același tip de locuințe și de îmbrăcăminte, cu rare și nesemnificative specificități zonale și nicidecum etnice. În planul spritualității, cele două calendaristici suprapuse, cea îndătinată și cea creștină, parcurse în comun, prin frecventarea aceleiași slujbe bisericești și a aceleiași „strânsuri” de pe toloaca din fața bisericii, au unificat într-o aceeași morală, oamenii având conștiința identității comune, exprimată bilingv.

Experiența seculară a unor activități obștești desfășurate în comun de români și de ucraineni a determinat, pe lângă natura ritualică aproape identică a unor sărbători și ceremonii și cimentarea unei exemplare conviețuiri, astfel încât cele două etnii „abia putea fi diferențiate una de alta.” (Stein Helga, – L.A. Staufe-Simiginowicz și basmele sale românești din Bucovina (1852), p.12)

Dincolo de asemănările tranșante ale simbolisticii artei populare românești și ucrainene, chiar și muzica populară și, mai ales cea instrumentală, de joc, are datorită lăutarilor, dar și datorită unor obiceiuri calendaristice si familiale sărbătorite aproape la fel, particularități comune. Poporul român pare că a luat, de la fiecare popor cu care a venit în contact, ceea ce a fost mai de preț, spre a-și perfecționa și împodobi dragul său cântec.

Dacă munca în comun doar solidarizează, petrecerea și unifică, impune, ca și religia, o anume identitate spirituală „această contopire aproape completă a elementelor populare” din ambele patrimonii, românesc și ucrainean, facând „diferențierea deosebit de dificilă, încât un culegător nepărtinitor nu poate decât să le denumească…bucovinene” (Stein Helga, – L.A. Staufe-Simiginowicz și basmele sale românești din Bucovina (1852), p.12)

Ca și în istoriografie, și în domeniul folclorului s-au produs exagerări, care ignoră cu totul mărturiile trecutului, iar prin exagerări și datorită acestora, fondul sacru al datinii s-a alterat până la înstrăinare.

Privit ca și manifestare spirituală a comunităților rurale, folclorul, cercetat din punct de vedere dogmatic doar de urbanitate, începe să fie exlicat, indiferent de componenta lui spirituală. Deși pentru tradiția sacră primordială și pentru tradiția sacră creștină, folclorul înseamnă un bun comun atât pentru români cât și pentru ucraineni, specificațiile se manifestă târziu prin laicizare, dar mai ales prin contrafaceri laice.

Formele prin care este Bucovina cunoscută sunt costumele populare, mobila, covoarele, olăritul și tapiseria. Aceste meșteșuguri bucovinene prin fiecare detaliu folosit nu reflectă decât istoria și moștenirea culturală a regiunii acesteia, fiind preocupări pe care oamenii le transmit din generație în generație ca îndeletniciri unice. Pentru a celebra anumite sărbători religioase sunt realizate lucrări de artă complexe. Ca și exemplu putem spune că ouăle încondeiate de Paști, pâinea împletită, costumele populare tradiționale folosite special la aceste sărbători, anumite măști populare sunt cele care descriu exact obiceiurile acestei regiuni. (Pelerin in Bucovina – www.inforegio.ro)

Ceea ce este mai aparte printre bucovineni, este meșteșugul de încondeiere al ouălor. Oamenii din această regiune obișnuiesc să facă ouă încondeiate în tot felul de culori, în cromatici distincte, restul țării făcând numai ouă roșii, sau diferite culori („La Paști, răzeșii fac ouă împistrite cu tot feluri de colori, numindu-le „muncite”, pe când poporul de rând face numai ouă roșe sau roș-alb-galbene”) (Deșteptarea, nr.8/1894, p.61)

De Sfintele Sărbători de Paști, în majoritatea așezărilor din Bucovina, obiceiurile și îndeletnicirile bucovineanului, care are ca și trăsături definitorii principale libertatea și puterea, este gata să se elibereze de tot ceea ce i-ar putea periclita curățenia trupului și a sufletului pentru a primii Lumina Sfântă.

În comuna Ciocănești, situată pe Valea Bistriței, considerată un leagăn de tradiții și un nucleu al creștinismului în această parte a Bucovinei, tradițiile și obiceiurile de Paști au o semnificație dublă pentru oamenii din această regiune. În primul rând obiceiurile și tradițiile pregătesc bunul creștin pentru această Sfântă Sărbătoare a Învierii Domnului, printr-o curățare sufletească și trupească. În al doilea rând aceleași obiceiuri și tradiții marchează reînvierea naturii, pregătire a arăturilor, a fânețelor, a animalelor pentru pașune, adică se poate spune că se marchează venirea primăverii.

Toată această tensiune este pregătită firesc din prima saptămână din Postul Mare, numită în vechime, ca și ultima saptămână din Postul Paștelui, “Săptămâna Mare”. Toate zilele din această săptămână au semnificații aparte. Lunea este numită Lunea Curată, Lunea Vaselor sau Spolocania. Copiii pot mânca ce a rămas de cu seară, iar cei mari, atât bărbați cât și femei beau mai mult pentru a-și spăla dinții de cărnurile rămase printre ei, cărnuri care le-ar spurca Postul. Marțea se continua cu spălatul vaselor numită și Marțea Vaselor sau Marțea Încuiată, cu trimitere la încuierea care ar face-o Sf.Toader pentru toate zilele precedente. Miercurea este numită Strâmbă, pentru că este rea pentru poceli, dar și Frumoasă pentru că, acum ar zbura morții la cer. Tot în vechime Joia din prima săptămâna a Postului Mare este numită a Iepelor, ținându-se pentru a se “mânzi” iepele. Vinerea se urzeau pânzele, când cei vechi spuneau că Sf.Ilie dorește să pască caii Sf.Toader. Sâmbăta de acum este cu precădere “a morților” sau a Sf.Toader, cea mai importantă zi din această saptămână în care de obicei femeile nu lucrează, pregătind coșul, coșarca în care sunt puse pomene, pâini, prăjituri, pampuște, tartine, dulciuri, vin, pentru cinstirea morților care se face dimineața mai târziu la Biserica Satului. Pomenele se împart între credincioși și cei săraci. Duminica este numită Duminica Floriilor, Floriile, Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi se sfințesc la Biserică ramurile de sălcii, “mâțâșorii”, care încep a înmugurii. Această ramură este dusă acasă și așezată la icoane pentru spor în gospodărie dar și pentru fete pemtru spor în dragoste.(Jurnalul de la Ciocănești, ediția a II-a, 2005, p.2-3)

Datina încondeierii ouălor, practică artizanală de căpătâi în preajma Sfintelor Sărbători de Paști folosită de creștinii din Bucovina încă din cele mai vechi timpuri, se regăsește la Ciocănești și la Ispas sau Rusalii, chiar și de Sfântul Gheorghe, dacă această sărbătoare nu cade în Săptămâna Luminoasă. Legenda colorării spune că ouăle colorate reprezintă pietrele cu care jidovii l-au bătut pe Hristos, sângele nevinovat al Domnului vărsat spre mântuirea oamenilor. Încondeierea ouălor devine astfel, nu doar o lucrare de artă, ci și o comunicare cu Dumnezeu, un însemn profund și pios de recunoștință creștină. (Broșură Primăria Comunei Ciocănești, 2005, p.2)

Încondeierea ouălor, care până nu demult era o activitate practicată numai de femei, reprezintă o activitate tradițională, care din păcate a început să se piardă o dată cu trecerea timpului. Această îndeletnicire de a încondeia ouă, reprezintă o adevărată comoară, acest meșteșug fiind strâns legat de arta broderiei și a decorurilor care le găsim pe costumele naționale. Toate aceste trăsături adunate transfromă un lucru obișnuit într-unul deosebit de frumos.

Oul reprezintă filosofia existenței umane și istoria străbună, o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale. Oul a reprezentat mereu misterul creației, poate că dintr-un ou s-a născut Universul, Lumea, deci și Omul. Drumul ouălor încondeiate traversează Obcinele Bucovinei trecând pe lângă păduri de brad, pe lângă ape (Bistrița, Cîrlibaba, Moldovița, Suceava) și împrumutând de pretutindeni din frumusețea și eternitatea peisajului. Adevărată comoară a culturii populare românești, meșteșugul “închistririi” ouălor e o artă tradițională precreștină care se transmite din generație în generație. (Jurnalul de Ciocănești pe planuri bucovinene, Ediție special 2009, p.3)

Meșteșugul se învață în familie și se transmite din generație în generație. Pentru ochiul expert există o abundență de creativitate exprimată prin diverse tehnici de lucru și stiluri personale. (Pelerin in Bucovina – www.inforegio.ro)

Impresionantă, prin tematică și culoare, se transmite de la o generație la alta. Așa se face că banalul ou, depășind “granițele” bucătăriei, prin estetica și armonia pe care o capătă, a devenit o adevărată mândrie a populației huțule, din satele și comunele din Moldova-Sulița.

De regulă, încondeierea ouălor începe în prima zi a postului Sfintelor Paști și de încheie înainte de saptămâna Patimilor.

Bazându-se pe gust, îndemânare și răbdare, meșterii locului realizează autentice opera de artă. În mod obișnuit se folosesc ouăle de rață. Dar se încondeiază și pe cele de găină, gâscă, și mai noi pe ouăle de strut. În prezent, înainte de a se apuca de lucru, artizanii locului golesc oul de conținut (cu ajutorul unei seringi), pe considerentul că produsul obținut se păstrează mai bine în timp.

Pentru încondeiere sunt necesare câteva elemente:

“chișița” (“chersca”, “chișnița” sau “condeiul de scris”), deși rudimentară, este indispensabilă. În fapt chișița este un bețișor, de 10 cm lungime, în vârful căruia se montează un tub subțire de cupru, de 5-6 mm lungime, având rolul de a menține ceara lichefiată.

Ceara de albine, care, în timpul lucrului, se pătrează într-o ulcică de lut, introdusă în nisip înfierbântat. Ceara are rolul de a acoperi părți ale oului, care nu trebuie atinse de culoare.

Se folosesc vopsele de culori diferite, în rândul cărora se remarcă culorile roșu, portocaliu, maro, galben și verde.

În trecut se foloseau culorile naturale, obținute pe bază de plante. De exemplu, culoarea galben deschis se obținea din flori de brândușă, iar galbenul cărămiziu, din coji de arin. Astăzi nu se mai folosesc culorile obținute din plante (decât în situații cu totul isolate); locul lor a fost luat de culorile obținute pe cale industrială.

Tradiție și artă, autentic și frumos, toate acestea se întâlnesc în minunatul ou încondeiat de mâinile măiestre ale bucovinenilor. Crucea, pasca, roata carului, bradul, spicul de grâu, coarnele berbecului, pomul vieții, cârligul ciobanului sau calea rătăcită, toate își spun povestea pe coaja oului închistrit. Roșul îți vorbește de foc, de soare, de dragoste și de bucurie de viață, negrul înseamnă statornicie și eternitate în vreme ce galbenul e lumină, tinerețe, fericire, belșug și ospitalitate. Nimic nu este întâmplare și nimic nu este uitat. Viața și moartea sunt scrise în două linii drepte, una vertical, iar cealaltă orizontală. (Jurnalul de Ciocănești pe planuri bucovinene, Ediție special 2009, p.1)

Odată lucrarea terminată, se îndepărtează stratul de ceară, se usucă oul și, pentru a-i asigura luciul, se aplică o peliculă de lac.

Din coșul cu bucate din noaptea de Înviere nu lipsesc ouăle încondeiate. Apoi, în prima zi de Paști, potrivit obiceiurilor, cavalerii ofereau fetelor un ou “închistrit” (Afloarei, Mamaischi, Șorodoc – Moldova Sulița…pp.160, 161)

CAPITOLUL III

MUZEUL OUALOR INCONDEIATE – DEPOZITAR SI PROMOTOR AL VALORILOR TRADITIONALE

“Muzeul e arsenalul cel mai puternic cu care un popor își apără originea, identitatea și tot ce a moștenit de la străbuni.”

Iosif Sterca-Șuluțiu

Muzeul este o instituție aflată în serviciul societății în permanență, este o instituție deschisă publicului spre vizitare. În această instituție se strâng, se păstrează, se identifică, se cataloghează, analizează, se mențin, conservă și se expun obiecte sau artefacte găsite în diverse situri arheologice de-a lungul timpului și care reprezintă interes științific, istoric, artistic, tehnologic. Expunerea acestor obiecte arheologice au scopul studierii, educării, relaxării vizitatorilor și a oamenilor de știință.

Termenul de „muzeu” desemnează, de asemenea, clădirea propriu-zisă în care se găsesc păstrate, conservate și expuse acele obiecte, artefacte și/sau lucruri care au o legătură, într-un fel sau altul, cu civilizația umană.

Muzeul este o institutie de mare valoare si se bucura de mare pretuire in toata lumea, deoarece joaca un rol important in educarea tineretului si spiritul respectului fata de valorile materiale si spirituale create de-a lungul istoriei. De aceea se impune ca scoala sa ofere tinerilor posibilitatea de a cunoaste in mod organizat muzeul in tot ceea ce inseamna el pentru societate. Depozitar principal al valorilor materiale si spirituale, factor de educatie care ar trebui sa aiba un impact hotarator in formarea unei atitudini de respect fata de valorile nationale. Din pacate din varii motive interesul populatiei pentru cunoastere prin vizitarea muzeelor a scazut in mod considerabil in ultimii ani, iar tineretul nu face abatere de la aceasta tendinta. De aceea acest program educativ isi propune trezeasca interesul pentru aceasta institutie care este muzeul, de orice tip ar fi el, si sa pretuiasca la adevarata valoare tot ceea ce ofera el.

Dacă în ate epoci, muzeele aveau tendința de a fi universal, acum muzeele moderne se axează pe un subiect particular, sau mai sunt unele dspre care putem spune că aparțin uneia sau mai multor categorii, cum ar fi artă, artă modernă, arte vizuale, arte aplicate, arheologie, antropologie și etnologie, etnologie și folclor, filatelie, istorie, istorie culturală, istorie militară, istorie naturală, numismatică, tehnologie, știință. În cadrul acestor subiecte de interes, muzeele se pot specializa și mai departe, devenind muzee de agricultură, geologie, istorie locală, de istoria aviației, pedologie sau petrografie.

Fiecare muzeu are o colecție de obiecte, artefacte specific domeniului de reprezentare al muzeului. În cadrul muzeelor piesele sunt inventariate și catalogate, având astfel o evidență de unde au fost achiziționate și de unde provin. Periodic aceste obiecte sunt supuse unor analize pentru a afla starea lor de conservare și sunt trecute regulat printr-un proces de menținere și restaurare. Fiecare colecție tematică are cel puțin o persoană care răspunde de menținerea, păstrarea, conservarea și expunerea artefactelor.

Muzeele Oualor Incondeiate – acest tip de muzee se încadrează în categoria muzeelor de istorie locală pentru că expun tradițiile și obiceiurile zonelor în care se află, care au fost moștenite de către locuitorii regiunii de-a lungul timpului și care încearcă să le transmit mai departe tuturor celor care vor să învețe și care vor să pătrundă în lumea minunată a culturii

Există izvoare istorice dar și arheologie care pot confirma faptul că încă dinainte de Hristos exista obiceiul de a face cuiva cadou ouă încondeiate la marile sărbători sezoniere, dar în special la Anul Nou. Apariția tot mai deasă a oului și în special a oului colorat în ceremoniile antice de renovare a timpului, se bazează pe concepțiile lor cosmogonice care compară Universul cu oul care generează viață.

Obiceiurile și tradițiile legate de cee ace înseamnă ouăle încondeiate sau înroșite sunt nelimitate ca semnificație și varietate. În ceea ce privește povestea ouălor încondeiate se poate spune că în mentalitatea arhaică, ouăle de Paști sau cojile acestora puteau adduce sănătate și frumusețe, rod bogat, belșug, pot lega sau pot îndepărta oamenii și pot chiar să grăbească căsătoria fetelor.

Fiind prezent la mai toate popoarele antice, oul și imaginea acestuia a fost preluată de creștinism, considerându-se că oul colorat și împistrit ar fi simbolul Mântuitorului care a înviat, a părăsit mormântul și care s-a întors la viață.

În cee ace privește literature de specialitate, se poate spune că în cultura românească, oul a fost folosit ca inspirație în multe legend și basme, considerându-se chiar a fi un adevărat simbol al creației. Originea ouălor încondeiate s-a pierdut odată cu trecerea anilor, din timpul când Anul Nou se sărbătorea la echinocțiul de primăvară. În acea vreme, ouăle încondeiate erau folosite ca și symbol al fecundității, creației și echilibrului.

Dacă căutăm în folclor o explicație despre înroșirea ouălor de Paști și de ce au devenit ele simbolul sărbătoririi Învierii Domnului, găsim suficiente legende creștine care vorbesc despre aceste lucruri. Unii susțin teoria conform căreia în momentul în care Iisus a fost bătut cu pietre, acestea, atingându-l se transformau în ouă roșii. O altă legend susține că după răstignirea Mântuitorului Iisus rabinii au făcut o masă mare pentru a se bucura și a sărbători acest lucru. Însă una dintre cele mai răspândite legende spune că Maica Domnului după ce Fiul ei a fost răstignit a venit să plângă lângă cruce, aducând cu ea și un coș cu ouă pe care l-a așezat la baza crucii, sângele Domnului care se scurgea ajungând și înroșind ouăle. În acel moment Domnul a spus celor care erau de față: „De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate întru aducerea aminte de răstignirea mea, după cum am facut și eu astăzi”.

În jurul acestui simbol, oul, se rotesc multe lucrări al unor oameni de artă. Printre ei îl putem enumera și pe Constantin Brâncuși care a considerat oul – „obiectul perfect”. Mircea Eliade are și el un punct de vedere în legătură cu semnificația oului de Paști și cu legătura mistică cu natura, el apreciind următoarele: ,,Pentru creștinismul arhaic Cosmosul participă la drama divină, ca întocmai după cum sufletul omului este însetat de mântuire, tot așa și natura întreagă geme și suspină așteptând Învierea”

În tradiția populară românească, în zilele noastre, ouăle de Paști devin un simbol al regenerării, al purificării și al veșniciei. Pentru a înțelege cât de solidară e natura cu misterul cristologic, este de ajuns să se observe ceremonialul pascal care cuprinde Răstignirea, moartea Mântuitorului și Învierea. Se poate observa cum natura întreagă renaște triumfătoare prin Învierea lui Iisus.

Românii înroșesc și încondeiază ouă primăvara atunci când are loc sărbătoarea cea mai importantă a creștinilor, Paștile, iar acest lucru se întâmplă după o lungă perioadă de evoluție a credințelor și ideilor religioase. Aceste meșteșuguri populare de un rar rafinament artistic, înroșitul și încondeiatul ouălor, se îmbină cu numeroase credințe și obiceiuri precreștine. Privit ca un substitute al divinității primordial, oul este vopsit și încondeiat chiar în săptămâna patimilor.

Oul, care urmează a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, este ales în ziua de miercuri din mijlocul postului mare, este gătit în săptămâna patimilor și își termină ciclul printr-o lovitură violentă în “cap”, apoi este mâncat în ziua de Paști. Prin acest scenariu ritual, cei din vremurile de demult credeau că timpul și spațiul înconjurător mor și renasc împreună cu divinitatea, an de an.

Acest meșteșug de a încondeia ouă se poate observa în armonia culorilor, delicatețea modelelor transmise dintr-o generație la alta și măiestria execuției, aceste lucruri ridicând acest meșteșug la rangul de artă.

De obicei, ouăle se încondeiază în trei – patru culori, bineînteles ținându-se cont de simbolurile fiecărei culori în parte:

culoarea roșu simbolizează soarele, focul, dragostea;

culoarea neagră se folosesște pentru a exprima eternitatea, statornicia, absolutismul;

galbenul exprimă lumina, bogăția recoltelor, tinerețea, ospitalitatea;

în ceea ce privește culoarea verde, aceasta simbolizează forța naturii, rodnicia, speranța, prospețimea;

culoarea albastru ne aduce aminte de seninul cerului și de sănătate, iar

culoarea violet exprimă stăpânirea de sine, răbdarea, încrederea și dreptatea.

Paleta cromatică a ouălor încondeiate face diferența între principalele zone în care se practică încă acest meșteșug.

În funcție de zone, culorile folosite pentru încondeierea ouălor se impart astfel: culoarea roșie este specific zonei Brodina, negrul se folosește în zona localității Ciocănești, verdele și albastrul este specific pentru zona Ulma iar culoarea portocaliu pentru Moldovița.

Din ornamentarea geometrică a ouălor deosebim simboluri și semnificații precum :

linia dreaptă verticală- viață ;

linia dreaptă orizontală- moarte;

linia dublă dreaptă – eternitate;

linia cu dreptunghiuri – gândire și cunoștință;

linia ondulată – apă, purificare;

spirală – timp, eternitate.

Muzeul Național al Ouălor Încondeiate

“Satul Cultural din România în 2014” – așa cum a fost declarată comuna Ciocănești, din Suceava în cadrul concursului organizat de Asociația “Cele mai Frumoase Sate din România”, este cel care deschide la 1 martie lungul șir al manifestărilor care vor avea loc și în cadrul cărora în prim plan va fi încondeierea ouălor.

În Suceava există trei muzee care au ca obiect ouăle încondeiate. Două dintre acestea sunt cunoscute ca și colecții particulare, în care se regăsesc ouă încondeiate specific zonelor etnografice Vama și Moldovița, dar și ouă din întreaga lume obținute în urma schimburilor făcute de către cele două artiste, prof. Letiția Orșivschi, respectiv Lucia Condrea cu artiști participanți la expoziții internaționale la care au participat de-a lungul timpului.

Ouăle încondeiate pe care le găsim în cadrul Muzeului Nașional al Ouălor Încondeiate de la Ciocănești fac parte dintr-o colecție unică la nivel național, ele fiind specifice fiecărei regiuni din țară. Majoritatea ouălor care se regăsesc în această colecție au fost premiate în cadrul concursului de încondeiat ouă organizat în cadrul Festivalului Național al Ouălor Încondeiate de la Ciocănești. În acest muzeu găsim ouă încondeiate în Bucovina (zona Ciocănești, Câmpulung Moldovenesc, Dorna Candrenilor, Moldovița, Poiana Stampei, Paltinu, Fundu Moldovei, Rădăuți, Ciumârna, Ulma, Brodina), dar putem admira și ouă încondeiate cu motive populare specifice altor regiuni (Bistrița Năsăud, Bihor, Brașov, Botoșani, Cluj, Brăila, Harghita, Covasna, Țara Lăpușului, Neamț, Maramureș, Olt). Aceste ouă încondeiate din alte regiuni decât din Bucovina, au fost realizate de participanții la festival, care erau din județele respective. Pe lângă aceste ouă specific zonelor țării, în cadrul acestui muzeu putem admira și o colecție de ouă încondeiate vechi.

Încă din anul 2007, acest muzeu și-a deschis porțile către vizitatori, fiind foarte cunoscut atât în țară cât și în străinătate, fiind vizitat de foarte mulți străini care au participat la Festivalul Ouălor Încondeiate, la Festivalul Păstrăvului, sau de oameni care sunt pur și simplu în trecere prin comuna-muzeu Ciocănești. Acest impresionant muzeu a fost realizat în doar două săptămâni. Primarul din 2007 al comunei Ciocănești, Gheorghe Tomoiagă, a adunat din sat de la oameni, primele exponate, ouă încondeiate pe care cei din comuna Ciocănești le păstraseră generații la rând. Conducerea care a urmat în cadrul primăriei Ciocănești a alocat acestui muzeu un spațiu nou, mult mai mare, care să corespundă din toate punctele de vedere normelor de conservare și de protecție a exponatelor.

Colecția de ouă Novac Norbert Ioan

Începând cu anul 2013, în cadrul Muzeului Național al Ouălor Încondeiate de la Ciocănești, își are locul o colecție valoroasă de ouă încondeiate, care au o vechime cuprinsă între 50 și 100 de ani. Colecția a fost donată de profesorul Novac Norbert Ioan, fiu al Ciocăneștiului și cuprinde un număr de 1.800 de ouă „culese” din toată regiunea Bucovinei. Tot profesorul Novac este cel care a inițiat și s-a ocupat de organizarea primelor ediții ale celor două mari festivaluri de la Ciocănești, și anume al păstrăvului și al ouălor încondeiate. Acest distins domn profesor Novac este „responsabil” și de înființarea Muzeului ouălor Încondeiate. Tocmai din acest motiv, în memoria lui, în cadrul Festivalului Ouălor Încondeiate expoziția de ouă premiate îi poartă numele.

În cadrul expoziției, cel mai vechi ou are peste 100 de ani și este vorba despre un ou încondeiat la Ciocănești și face parte din colecția de ouă încondeiate donate de profesorul Novac. Cel mai vechi ou din colecție este făcut cu ceară naturală de albine și este scufundat în baia de culoare. Datorită faptului că pe acest ou se regăsesc diverse simboluri, ne demonstrează faptul că acest ou nu a fost încondeiat la voia întâmplării. Pe acest ou, ca și pe multe altele din cadrul expoziției întâlnim următoarele simboluri: linia verticală și linia orizontală, care reprezintă viața, respectiv moartea, spicul de grâu care semnifică bogăția, linia dreaptă simbolizează destinul, linia în dinți de ferăstrău reprezintă binele și răul, linia dublă simbolizează eternitatea, pătratul reprezintă inteligența, rombul – înțelepciunea, spirala – timpul, crucea – cele patru anotimpuri, simbolul soarelui, steaua în 8 colțuri, cârja ciobanului. Muzeografa Marilena Niculiță susține că marea majoritate a simbolurilor pe care le regăsim pe ouăle încondeiate expuse în acest muzeu au legătură cu ocupațiile oamenilor din această zonă și anume, creșterea animalelor.

Unul dintre cei mai vechi încondeietori era un bărbat

Aceeași muzeografă, Marilena Niculiță mai susține și faptul că cele mai vechi ouă sunt din comuna Ciocănești, deoarece în această zonă erau încondeietoare renumite atât în Bazinul Dornelor, cât și în întreaga țară. Cel mai vechi încondeietor al comunei este un bărbăt, Dumitru Giosan, care nu era nimeni altcineva decât secretarul comunei la vremea când această îndeletnicire prindea contur. Acest inițiator al încondeierii ouălor este un om foarte cunoscut atât la noi în țară, cât și în afară, participând la numeroase expoziții. Ceea ce este aparte la oul încondeiat de Ciocănești, este culoarea predominantă negru, prin care se dorește să se reprezinte eternitatea.

În timpul Festivalului ouălor încondeiate există o secțiune în care are loc pictarea ouălor în motive religioase. Dacă în comuna Ciocănești există numai o singură persoană care pictează cu motive religioase, în Bucovina sunt mulți artiști plastici care “îmbrățișează” această îndeletnicire. Scenele religioase care apar cel mai des pe ouăle încondeiate ale artiștilor sunt “Cina cea de taină” și “Sfânta Treime” sau diferite icoane cu chipuri de sfinți. Toate aceste ouă ajung să poată fi admirate în interiorul acestui muzeu.

Ouăle încondeiate la Ciocănești se regăsesc în aproape toate țările lumii

Dacă în anii 80 această îndeletnicire de încondeiere a ouălor a intrat într-un declin, ea a fost reluată începând cu anul 1995 de două încondeietoare, Cristina Timu și Mărioara Timu, susținute de preotul Ilie Rusu, totul pornind de la o “coșarcă” cu ouă încondeiate adusă de acesta de la Moldovița. În zilele noastre ouăle încondeiate în comuna Ciocănești se regăsesc în aproape toate țările lumii.

Meșteșugul încondeierii ouălor poate fi privit și ca și o sursă de venit pentru numeroase familii care locuiesc în satele din această zonă de munte. Se vorbește despre familii care căștigă din acest meșteșug, pentru că nu numai femeile încondeiază ouă, ci întreaga familie participă, atât bărbații, cât și copiii. În această zonă copiii învață să încondeieze ouă încă de la frageda vârstă de 4 ani, când reușesc să țină ustensilele în mână fără să se rănească. Acești copii care își doresc sa încondeieze ouă, nu sunt forțați. Ei își doresc sa facă cee ace fac și părinții lor. În cadrul Festivalului Ouălor încondeiate numeroși localnici s-au putut lansa, s-au făcut cunoscuți, s-au promovat, și-au vândut dintre ouăle încondeiate cu multă migală și trudă în nopțile de iarnă. Datorită notorietății acestui meșteșug, încondeietorii s-au făcut cunoscuți și și-au putut promova munca și în cadrul altor concursuri și festivaluri naționale, în cadrul Muzeului Țăranului Român și la Muzeul Satului din București, muzee etnografice de renume din țară. Datorită acestor manifestări drumul ouălor încondeiate spre străinătate a fost foarte scurt.

Tehnica încondeierii, transmisă mai departe

În cadrul muzeului de la Ciocănești putem admira și ouă aflate în diverse faze de lucru. Se regăsesc ouă aflate în faza de ceară, ouă scufundate în baie de o anumită culoare, culori specifice zonei Ciocănești, galben, roșu și negru.

În cee ace privește tehnica folosită în procesul de încondeiere al ouălor, putem spune ca ordinea este următoarea: pentru început se golește oul cu o seringă, se slapă și se usucă. Între timp se înfierbântă ceara de albine, apoi se așează pe ou cu instrumentul numit “chișiță”. Primele linii care se fac sunt cele cu ceară pe fond alb, conturându-se modelul care se dorește a fi “închistrit”. După conturarea modelului dorit, se scufundă oul în culoare, pe rând, mergând de la culori deschise spre culori închise. Adică, pentru început se scufundă în culoare galbenă, apoi se face modelul cu ceară pe fondul galben și se scufundă din nou în culoare roșie, apoi se trece la marcarea modelului pe fondul roșu, iar în final se scufundă oul în culoare neagră. Scos din negru, oul se ține la căldură pentru a se topi ceara aplicată pe ou în fiecare etapă, oul rămânând încondeiat așa cum se dorește.

Pentru a fi sigure că tradiția va fi dusă mai departe autoritățile locale au înființat în cadrul muzeului o școală de încondeiat ouă și un atelier de țesut. La atelierul de încondeiat ouă pot veni inclusiv turiștii care doresc să învețe acest meșteșug, vara fiind organizată și o tabără pentru copii.

Muzeul Oului din localitatea Vama judetul Suceava Bucovina

Localitatea Vama este cea care mărginește intrarea în Carpații Orientali, respectiv înspre regiunea Transilvaniei și este cuprinsă între cele două râuri, Moldova și Moldovița. Numele locaității Vama vine de la atribuțiile pe care le-au avut “mai marii vremii” de-a lungul timpului și anume aceea de vameș, localitatea fiind considerate zonă de frontieră, vamă.

Localitatea Vama este datată istoric în scris de pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în anul 1418. În documentele de danie eliberate de cancelaria domnească se vorbește de Vama, ca fiind localitatea unde aveau loc Vămuirile produselor care se aduceau din Polonia spre Transilvania si Ungaria. Însă se consideră că punctul de vamă era mult mai vechi, încă de când tătarii controlau teritoriul Moldovei între anii 1241 – 1359.

Ceea ce se strângea sub formă de venit în vamă au fost date mănăstirii Moldovița în 1409, iar începând cu anul 1411 această mănăstire a primit și satul de la vamă, adică tocmai viitoarea localitate Vama.

Urmașii domnitorului Alexandru cel Bun, fiii și nepotul, Ștefan cel Mare, au întărit și au făcut precizări exacte asupra hotarelor acestei localități. Într-un document datat în 11 februarie 1417 putem afla despre cel mai vechi locuitor al localității Vama “judele Cârste” care de atunci era cunoscut ca îndeplinind funcții administrative și răspundea în fața celor trimiși ai domniei care aveau sediul la Câmpulung.

Locuitorii satului Vama erau toți rude între ei (așa cum se întâmplă și acum) și aveau mai multe obligații față de mănăstirea Moldovița: zeciuiala din toate produsele pe care le avea o gospodărie, trebuiau să muncească la mori, la drumuri, să facă tot felul de reparații și cărăușii. Ca o recompense la toate acestea ei puteau folosi lemnul din pădure, având mână liberă la defrișări pentru a se putea face păscătoare, fânaț sau arătură.

Deși mănăstirea Moldovița era titularul de drept al pământurilor, oamenii din sat care se foloseau de suprafețele de teren obținute prin muncă, le lăsau moștenire dn generație în generație urmașilor. Aceștia le puneau chiar și nume fie după numele lor, fie după destinația pe care o avea terenul, însă deși făceau toate acestea, ei nu dețineau titlu de proprietate, pământul rămânea tot în proprietatea Mănăstirii Moldovița.

Mănăstirea Moldovița era reprezentată de egumeni și călugări și cât au avut cereri moderate către săteni, aceștia le-au îndeplinit fără probleme și mai ales fără conflicte. Dar de la începutul secolului al XVIII – lea, când mănăstirea a impus transporturi mult mai grele și mai lungi (sarea de la ocnă, vinul de la Odobești, peștele de la bălțile Prutului) și pe lângă acestea a impus și restricții la vânat și pescuit, la vânzarea băuturilor alcoolice și multe alte interdicții și obligații, locuitorii din Vama au refuzat să mai lucreze și au reclamat toate acestea la domnie. Deși mănăstirea avea pretenția de a transforma în robi locuitorii vămeni, acest lucru a fost refuzat de domnie, aceasta dând o serie de acte în care reglementau raporturile dintre mănăstirea Moldovița și vămeni. Printre aceste reglementări au fost date și o serie de acte care întăreau drepturile mănăstirii pentru monopolul asupra vânatului, desfacerea băuturilor, a pescuitului, pentru perceperea zilelor de clacă (care erau în număr de 12 pe an) și zeciuiala din toate produsele și din fân.

Pe lângă aceste neliniști pe care le aveau locuitorii din Vama, mai erau și cele legate de diferite războaie purtate între ruși, austrieci și turci, momente în care populația din zonele afectate era nevoită să se retragă în păduri sau chiar plecau în alte țări.

În partea de nord – vest a Moldovei, începând cu toamna anului 1774 trupele imperiale habsburgice își fac apariția pe teritoriul acestei regiuni și preiau stăpânirea acestei părți de țară, dându-i numele de Bucovina. Această nouă stăpânire a desființat marea majoritate a schiturilor și mănăstirilor, cele care au scăpat au fost mănăstirea Putna, Sucevița și Dragomirna. Desființarea mănăstirii Moldovița de către Imperiul Habsburgic i-a lăsat pe vămeni dependenți de stat, stând pe moșia Fondului Bisericesc.

Această nouă stăpânire le-a anulat vămenilor dreptul de a folosi pădurile după placul fiecăruia, a introdus o serie de legi noi, la fel întâmplându-se și cu dările, dar și cu numărul zilelor de lucru care s-au mărit cu încă 6. Aceste transformări au dus la apariție drumului imperial Suceava – Dorna care a fost dat în folosință în anul 1808.

Datorită acestei construcții s-a fixat o stație pentru poștă chiar în localitatea Vama, vama de trecere era considerat podul peste râul Moldovița, s-a construit un han și s-a adus armată, diverși meseriași străini și funcționari.

În timpul revoluției de la 1848 – 1849, locuitorii din Vama împreună cu cei ai satelor cuprinse în regiunea Bucovinei au cerut prin intermediul deputaților aleși să se facă școli naționale de toate gradele și autonomie administrativă. Pe lângă aceste cereri vămenii au mai cerut parlamentului de la Viena și Împăratului, eliminarea clăcii și retrocedarea părților de moșie arendate evreilor.

Toate bogățiile pe care Bucovina le avea au fost acaparate de străini. Au fost vizate în principal bogățiile subsolului, iar pe suprafețe mari de teren agricol au fost aduși și colonizați cetățeni străini, germani, evrei, ruteni.

Pe lângă coloniștii care au venit din localitatea Prisaca, în Vama au mai fost aduși și coloniști germani și evrei, care au ajuns să dețină toate atelierele meșteșugărești și toate prăvăliile, adică dețineau tot comerțul.

Pe lângă acești coloniști au mai venit în această zonă și români din Ardeal și din Maramureș, ucraineni chiar care s-au alăturat familiilor mai vechi integrându-se repede în cumunitatea locală. Datorită dezvoltării economice, a emigrărilor și a colonizărilor, populația a crescut mult, de la 698 suflete în anul 1831 la 5.306 în 1910. Dintre aceștia 1/3 erau evrei și germani (1468 germani și 618 evrei).

În 1860 în Vama manifestările conștiinței naționale românești s-au concretizat prin întemeierea școlii populare, în 1894 a Cabinetului de lectură, a Casei Naționale în 1910 și a băncii populare de tip Reiffeissen în 1899 de care se leagă numele cantorului Nicolae Lucan.

Locuitorii din Vama au participat și la actul unirii Bucovinei cu România, având reprezentanți în cadrul congresului general al Bucovinei, care s-a întrunit la data de 28 octombrie 1918 în Sala Sinodală a Palatului Metropolitan din Cernăuți.

În perioada următoare, interbelică, în localitatea Vama continuă procesul dezvoltării economice, acest lucru ducând la apariția de întreprinderi noi cum a fost Fabrica “Molidul”, Fabrica de Cherestea. Apariția acestor întreprinderi nu a modificat cu nimic principalele ocupații a locuitorilor care au rămas tot creșterea animalelor, cultivarea plantelor, lucrl la pădure și meșteșugurile casnice toate acestea alcătuind ocupațiile tradiționale.

Evenimentele politice care au avut loc în perioada 1938 – 1940, cum ar fi pierderile de teritorii, faptul că s-a declanșat cel de-al doilea război mondial, plecarea germanilor și deportarea evreilor din zona Bucovinei și Basarabiei în Transnistria, distrugerile si pierderile suferite în timpul războiului au modificat politic zona aceasta a Bucovinei toate aceste evenimente au culminat cu instaurarea regimului comunist (1947 – 1989 ).

În anul 1989 când are loc revoluția prin care regimul comunist a fost înlăturat de la putere are loc și încetarea activității economice în întreprinderile de stat, acest lucru ducând la șomaj și la orientarea locuitorilor spre alte activități, printre care un loc principal l-a ocupat turismul.

Materializarea programelor forțelor politice din spectrul politic din comună, a contribuit în acea perioadă la creșterea gradului de cultură, civilizație și confort. Marea speranță de pe atunci era ca și Vama să beneficieze de fonduri externe, care să accelereze progresul general într-o localitate, care a vrut să rămână comună rurală.

Datorită accentului pe care locuitorii l-au pus pe turism s-au pus bazele în Vama, “în inima Bucovinei” a unei colecții impresionante de ouă din România, care poate fi considerată una dintre cele mai importante din Europa. În acest loc s-au pus bazele unui muzeu care nu este departe de Sfintele Mănăstiri Voroneț, Moldovița sau Sucevița, de Salina de la Cacica sau de localitatea Vatra Dornei. Acest muzeu reprezintă un obiectiv important în descoperirea tradițiilor zonei, în special a meșteșugului încondeierii ouălor, care a făcut înconjurul lumii. În cadrul atelierului muzeului se poate lucra alături de d-na prof. Letiția Orșivschi care explică fiecăruia și semnificațiile simbolurilor bucovinene.

Muzeul Oului din localitatea Vama cuprinde aproximativ 3000 de exemplare de ouă culese din toată lumea, de aceea este considerat un muzeu inedit. Ouăle sunt lucrate prin tehnici diferite, pe diferite tipuri de support (coajă de ou, lemn, ceramic, porțelan, piatră, sticlă). D-na profesor Letiția Orșivschi considerată artist national a adunat toate aceste exponate timp de 12 ani, perioadă în care a participat la diferite expoziții și saloane internaționale. Muzeul cuprinde nu mai puțin de 22 de vitrine în care ouăle sunt împărțite în “Ouă de Bucovina” și “Ouă din toată lumea”.

Considerat un important obiectiv turistic deoarece putem descoperii tradițiile din Bucovina, Muzeul Oului din Vama prezintă foarte bine și meșteșugul încondeierii ouălor, meșteșug care a făcut înconjurul lumii.

Despre comuna Vama care are peste 600 de ani de existență și despre diverse mărturii ale existenței melteșugurilor tradiționale găsim material consemnate în “Monografia comunei Vama”. În fiecare casă a acestei comune se găsesc obiecte de artă tradițională, iar în perioada Paștelui sunt nelipsite coșurile cu ouă încondeiate.

Oul încondeiat a devenit în zilele noastre una dintre emblemele zonei Bucovina, ajungând la nivelul de artă. Oricine dorește să descopere această artă poate participa la o lecție de încondeiere chiar în atelierul Muzeului Oului din Vama. Lecțiile din cadrul atelierului de încondeiat ouă sunt ținute de d-na prof. Letiția Orșivschi, cuprinzând două etape: în prima d-na profesor exemplifică dumneaei modul în care se face încondeierea, regulile de lucru și simbolurile, urmând ca în cea de-a doua etapă fiecare participant să aibă posibilitatea să își încerce talentele artistice. Oul încondeiat în cadrul atelierului chiar de dvs. va fi considerat souvenirul perfect din Bucovina, de la Muzeul Oului și sigur va face plăcere tuturor. Explicațiile pe care d-na profesor le dă turiștilor sunt în principalele limbi de circulație internațională (engleză, franceză și germană), dar pe lângă acestea există informații și în limbile spaniolă, italiană și japoneză.

În întreaga lume au existat și există superstiții, tradiții și credințe în ceea ce privește ouăle Pascale, dar și de ou ca mister al creației și al universului, dar din păcate oamenii știu tot mai puține lucruri despre acestea. Acest muzeu vine în întâmpinarea acestei probleme, încercând să păstreze vie credința în vechile tradiții Pascale și de le transmite celor ce vin cu interes să viziteze muzeul, acest “crez al bucovineanului în divina putere a oului pascal, a oului muncit, a oului încondeiat”.

Toate aceste activități care sunt dedicate în mod special oului sunt o garanție a dragostei pentru obiceiurile și tradițiile zonei Bucovinei de aceea toată lumea este binevenită să le descopere la Vama, în inima Bucovinei!

Muzeul oualor incondeiate ‘Lucia Condrea’ din Moldovita

Pe lângă muzeul Oului din localitatea Vama, la o aruncătură de băț, în Moldovița se poate vizita Muzeul ouălor încondeiate “Lucia Condrea”, care este și acesta un loc în care tradiția și arta încondeierii se apropie de perfecțiune.

Acest muzeu îl găsim în comuna Moldovița, județul Suceava, la o distanță de numai 4 km de Mănăstirea Moldovița. În interiorul muzeului sunt 41 de vitrne în care snt expuse peste 5000 de ouă decorate. Acest muzeu a fost inaugurat la mijlocul anului 2008, iar de atunci o mulțime de oameni i-au călcat pragul.

Lucia Condrea, deținătoarea acestui muzeu a participat în 22 de ani la peste 112 expoziții internaționale, care au avut loc în 11 țări.

Muzeul ouălor încondeiate de la Moldovița este împărțit în trei secțiuni: ouă internaționale care au fost premiate și obținute la schimb, o clecție autentică, huțulă și “arta Condrea” – unde tradiționalul este transpus în culori, grafică alb-negru, ceară în relief, dantelării, antichități și abstract. În cadrul acestei colecții peste 1200 de exponate sunt în 19 firide.

Cele mai numeroase ouă din muzeu sunt cele din “colecția Condrea”, dar sunt multe și ouă care au fost meteșugite în diferite colțuri ale lumii, fie decorate, pictate sub lupă, perforate cu dăltițe special sau burghie minuscule, ornate cu pene, mătase, diferite broderii, metale prețioase și nestemate, sculptate din esențe rare sau geme.

Lucia Condrea este „muralistă” pe coajă de ou. De 15 ani, face istorie în localitatea Moldovița ea ducând mai departe faima ținutului huțul în 9 țări și fiind este laureată în cadrul a 78 de expoziții mondiale.

La fel ca și celelalte două muzee al ouălor încondeiate existente în zona Bucovinei și acesta merită vizitat datorită varietății exponatelor și a multitudinelor de obiceiuri si tradiții păstrate din generație în generație.

CAPITOLUL IV

VALORIFICAREA PATRIMONIULUI MOBIL DIN CADRUL MUZEULUI IN CONTEXTUL COOPERARII TRANSFRONTALIERE

Cuvântul „patrimoniu” vine din latinescul „patrimonium” care îmseamnă „moștenirea paternă”, prin extensie putem deduce că înseamnă „bunurile familiei”. În concluzie patrimoniul nu este nimic altceva decât o moștenire lăsată de generațiile trecute, iar noi avem datoria de a duce mai departe această moștenire generațiilor care vor urma. Definiția pe care UNESCO o dă patrimoniului este că acesta reprezintă moștenirea trecutului de care noi ne bucurăm și pe care trebuie să o transmitem mai departe din generație în generație.

Patrimoniul reprezintă parte integrantă a mediului de viață, reprezintă moștenire comună a colectivității, este un adevărat atu în ceea ce privește turismul national, iar din acest motiv patrimoniul se află în atenția unor mize multiple și esențiale. Din punctul de vedere al Ministerului francez al Culturii, patrimoniul reprezintă un atu major pentru atractivitatea teritoriilor, echilibrează economia, fiind important pentru identitate și coeziune socială. Pentru a se contura mai bine această idee trebuie desigur sa depășim ideea simplei proprietăți personale. În timpul revoluției franceze, moment în care se contruia noul concept de națiune, Abbe Gregoire susținea că patrimoniul este unul dintre liantele societății.

Obiectele naționale care nefiind în proprietatea nimănui sunt considerate ca fiind în proprietatea tuturor trebuiesc protejate în mod special, toate aceste monumente ale științelor și artelor trebuie supravegheate de către toți bunii cetățeni.

Conceptul de patrimoniu se îmbogățește neîncetat cu noi sensuri cuprinzând continuu noi domenii. Încă din anul 1921, un cunoscut filosof Henri Bergson a reușit să extindă noțiunea de patrimoniu pentru a cuprinde și patrimoniul cultural. La început acest concept desemna în special patrimoniul material (monumente, situri, opera de artă…) iar în lista patrimoniului mondial stabilită în 1972 avea nici mai mult nici mai puțin de câteva sute de situri din întreaga lume. În 1992 a apărut o nouă listă, cea a Memoriei Mondiale, care cuprinde colecții de documente de interes universal (precum Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, instaurarea sistemului metric etc.). În anul 1997 UNESCO a definit și noțiunea de patrimoniu oral și imaterial al umanității. Aceste tipuri de patrimoniu cuprind tradiții ce trebuiesc salvgardate, limbi și culturi amenințate, meșteșuguri artizanale sau expresii artistice ce trebuie transmise, toate acestea fiind recunoscute ca și monumentele și operele de artă ale trecutului.

Din anul 2005 în lista ce conține capodoperele de patrimoniu imaterial de pe lista UNESCO se adaugă tradiția românească a Călușului. În ultimul timp s-a impus tot mai mult patrimoniul vernacular, sau mic patrimoniu, ce reprezintă ansamblu de artefate care au avut o utilitate în viața de zi cu zi (mori, poduri, fântâni, cuptoare, capele și troițe – obiecte care se găsesc în spații rurale unde modernizarea societății occidentale au fost ocolite).

Un alt concept care se vrea ca făcând parte din lista UNESCO a patrimoniului mondial, este patrimoniul natural. În Franța acest gen de patrimoniu este definit ca și “ansamblul bunurilor a căror existență, producție și reproducere sunt rezultatul activității naturii, chiar dacă obiectele care le compun suferă modificări în urma activității omenești”. În aceeași țară, Franța, patrimoniul natural este evaluat, explorat și cartografiat figurând în contabilitatea națională.

Această listă a patrimoniului mondial este în permanență deschisă pentru a putea fi îmbunătățită continuu cu noi capodopere care trebuie protejate pentru a le putea transmite din generație în generație.

Pentru buna păstrare a ceea ce s-a primit de la generațiile trecute și pentru a îmbogăți această moștenire pentru generațiile ce vor urma, statele au cel mai important rol deoarece sunt purtătoare ale ideii naționale și responsabili pentru posteritate. În 1959 ministrul francez al culturii, Andre Malraux, era de părere că ministrul are cea mai importantă misune în acest domeniu deoarece asigură cea mai vastă audiență a patrimoniului cultural.

Dincolo de proiectul politic există proiectul de unificare al Europei care reprezintă o unificare a spațiului cultural European. Există o Europă a culturilor care pune în evidență valoarea patrimoniului fiecărei națiuni, salvgardează caodoperele care nu au fost recunoscute încă, spațiile, monumentele, tradițiile și “micul patrimoniu” din toate națiunile care aparțin acestei arii culturale.

În ultimii ani în instituțiile publice, la diverse forumuri interne și la cele cu participare internațională se face analiza unor concepte precum: sponsorizare în cultură, brand de țară, valorificarea patrimoniului cultural, resonsabilitate socială a companiilor, turism cultural etc.

Ca și componentă importantă a culturii este considerat patrimoniul cultural, având și o semnificație foarte largă acest concept. Cea mai scurtă și la obiect definiție este data în dicționarul explicativ al limbii române (DEX, 1995 : 661) conform căreia orice valoare, materială și/sau imaterială care este moștenită de la înaintași poate face parte din patrimoniul cultural național.

Acest patrimoniu cultural național se împarte în patrimoniu cultural național mobil și patrimoniu cultural național imobil. Patrimoniul național imobil cuprinde totalitatea monumentelor și vestigiilor arheologice și de arhitectură realizate de generațiile trecute.

Patrimoniul cultural mobil cuprinde o mare varietate de elemente, extreme de eterogene. Conform legii patrimoniului, patrimoniul cultural național mobil cuprinde:

– bunuri arheologie și istoric-documentare de valoare deosebită sau excepțională, printre care enumerăm câteva: descoperiri arheologie, elemente provenite din dezmembrarea monumentelor istorice, manuscrise, incunabula, cărți rare și cărți vechi, documente de arhivă, hărți, monede, medalii, insigne, sigilii, piese epigrafice, fotografii, înregistrări video și audio, instrumente muzicale, uniforme militare și accesorii ale acestora;

– bunuri cu semnificație artistică, de valoare deosebită sau excepțională, cum sunt :opere de artă plastică, opera de artă decorativă și aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, obiecte de cult;

– bunuri de semnificație etnografică, de valoare deosebită sau excepțională: unelte, obiecte de uz casnic și gospodăresc, piese de mobilier, textile, piese de port, pielărie, obiecte din lemn, metal, os, obiecte de cult, podoabe;

– bunuri de importanță științifică, de valoare deosebită sau excepțională, cum sunt: specimene rare și colecții de zoologie, botanică, mineralogie și anatomie, trofee de vânat;

– bunuri de importanță tehnică, de valoare deosebită sau excepțională, cum sunt creații tehnice unicat, rarități, prototipurile aparatelor, dispozitivelor și mașinilor din creația curentă, realizări ale tehnicii populare;

Patrimoniul cultural mobil are elemente care sunt cuprinse în marea lor majoritate în colecții muzeale sau sunt adăpostite de instituții arhivistice. În sarcina acestor instituții cade modul în care sunt păstrate, conservate, studiate, dezvoltate și administrate patrimoniul național cultural.

În cele mai multe cazuri, muzeele și organizațiile similare cuprind colecții din mai multe domenii. În unele cazuri acestea fac parte din aceeași sferă a activității/cunoașterii umane, alteori sunt extrem de variate.

Pentru țările comuniste care încă mai prezintă aspecte și trăsături ale infrastructurii administrative și culturale de dinainte de 1989, grup dn care face parte și România dar și vecinii aceștia, cooperarea transfrontalieră, care nu subliniază nimic altceva decât că regiunea trebuie tratată ca pe un întreg cu un interior dinamic, reprezintă șansa unui schimb de experiență prefesională, cunoașterea și redefinirea istoriilor relațiilor culturale strâns legate de-a lungul timpului de către comunitățile de astăzi. Privite prin prisma obiectivelor specifice fondurilor structurale aceste cooperări sunt considerate un instrument potrivit pentru dezvoltarea regională europeană durabilă. (Mârza Margareta – Programele Operaționale de Cooperare Transfrontalieră: un instrument ce pune în valoare rolul culturii pentru dezvoltarea regională la graniță)

Fundamentate prin valoarea lor de a contribui la obiectivele Politicii de Coeziune a UE, programele de cooperare teritorială urmăresc “consolidarea cooperării transfrontaliere prin inițiative comune locale și regionale, consolidarea cooperării transnaționale prin acțiuni care facilitează dezvoltarea teritorială integrată conform priorităților Comunității Europene, precum și consolidarea cooperării interregionale și a schimbului de experiență” (informație preluată de pe situl www.infocooperare.ro prima sursă oficială de informații generale despre aceste programe de finanțare)

Complexul Muzeal Bucovina Suceava împreună cu Muzeul Regional Cernăuți au lansat în 2007 la Muzeul de Științe Naturale proiectul comun „Păstrarea și valorificarea patrimoniului cultural mobil din Bucovina”. Proiectul s-a desfășurat până în luna octombrie 2008 și a fost finanțat de UE, prin PHARE. Acest proiect și-a propus să apropie instituții de cultură – muzee aflate de o parte și de alta a graniței și să întărească relațiile interumane, prin organizarea de cursuri de informare și instruire profesională în domeniul conservării și restaurării patrimoniului cultural comun. Aceste cursuri de informare și instruire teoretică și practică și-au propus realizarea unui transfer de experiență și know-how.

Ult alt obiectiv atins de acest proiect a fost acela de a conserva și restaura bunurile culturale aflate în patrimoniul celor două părți implicate în program. (http://www.newsbucovina.ro/actualitate/15436/lansare-oficiala-a-proiectului-transfrontalier-bdquopastrarea-si-valorificarea-patrimoniului-cultural-mobil-din-bucovinardquo1607 )

Muzeul Bucovinei împreună cu partenerul ucrainean – Muzeul Regional de Arhitectură Populară și Trai din Cernăuți și partenerul moldovean – Muzeul de Istorie și Etnografie Bălți desfășoară în perioada 11-17 august 2014, la Suceava, la Centrul pentru susținerea tradițiilor bucovinene, sesiuni de informare și ateliere de lucru în domeniul conservării și protejării patrimoniului cultural mobil din colecțiile muzeale. Schimbul de experiență a avut loc în cadrul proiectului transfrontalier „Să ne păstrăm trecutul pentru a ne crea viitorul”, finanțat în cadrul Programului Operațional Comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007-2013, Prioritatea 3 „Promovarea activităților people to people”. Domeniul vizat, în cadrul activităților acestui schimb de experiență, a fost protejarea patrimoniului cultural mobil iar tematica atelierelor de lucru s-a axat pe – Evidența, gestiunea și inventarierea digitală a patrimoniului cultural mobil, Instrumente de lucru ale gestionarului de colecție și prezervarea patrimoniului cultural mobil.

Cu finanțare prin bugetul proiectului a fost elaborat și tipărit un Ghid de bune practici privind protejarea patrimoniului cultural mobil, instrument de lucru care a familiarizat gestionarii de patrimoniu cu noile tehnici și proceduri de lucru în domeniul conservării patrimoniului. Ghid de bune practici privind protejarea patrimoniului cultural mobil a fost distribuit gratuit de către Muzeul Bucovinei bibliotecilor comunale, orășenești și municipale, claselor cu specializarea conservare-restaurare de la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava, specialiștilor conservatori, muzeelor partenere din județ și țară. (http://www.newsme.ro/cultura/parteneriat-intre-muzee-din-suceava-cernauti-si-moldova-pentru-ateliere-de-lucru-privind-prezervarea-patrimoniului-culturial.html )

Un bun model de valorificare și de promovare a patrimoniului mobil este și Festivalul Național al Ouălor încondeiate de la Ciocănești. Acest eveniment este organizat de Consiliul Județean Suceava, Centrul Cultural Bucovina prin Direcția Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, Primăria și Consiliul Local Ciocănești.

Evenimentul își dorește să promoveze segmente ale culturii tradiționale, precum: meșteșugurile, elemente ale patrimoniului imaterial specifice Bucovinei, literatura de specialitate, turismul cultural.

Programul festivalului este foarte variat. Cuprinde în afara tradiționalelor concursuri de ouă încondeiate și de încondeiat ouă, expoziții concurs, lansări de carte, expoziții gastronomice, concursuri de interpretare muzicală, o serie de activități cu caracter informativ, precum și spectacole ce promovează folclorul specific.

În cadrul Festivalul Ouălor Încondeiate de la Moldovița participanții prezintă haine, icoane și obiecte tradiționale vechi, gastronomie, secțiune în care vor fi prezentate bucate tradiționale de post și din pește, pentru că se obișnuiește să se organizeze în duminica Floriilor.

La acest festival participă decoratori renumiți de ouă închistrite din Bucovina, Ucraina, Republica Moldova și Polonia.

Cei care ajung la Moldovița de Florii pot vizita și Muzeul Ouălor Încondeiate „Lucia Condrea”, aflat în imediata vecinătate a locului de desfășurare a festivalului, și vor putea afla detalii despre tehnica folosită de artistă pentru înnobilarea ouălor. Muzeul are mai multe secțiuni, cuprinzând ouă încondeiate de artista internațională Lucia Condrea, ouă încondeiate vechi, de peste un secol, provenind din zona Moldoviței, ouă decorate provenite din alte țări, cumpărate sau obținute la schimb de artistă la diverse concursuri și expoziții internaționale la care a participat. (http://www.crainou.ro/2015/03/30/festivalul-oualor-incondeiate-de-la-moldovita-2/ )

Bucovina, ca destinație turistică, dispune de resurse numeroase (naturale, culturale, istorice și balneare) și este de fapt ca un vast muzeu în aer liber, în care a rămas înscrisă în piatră, lemn, culoare și grai o însemnată parte din zbuciumul, din visele și străduințele străbunilor noștri, și în care oamenii locurilor te întâmpină și azi cu o tradițională ospitalitate, dar și cu noblețea vredniciei și aspirațiilor lor spre frumos.

CONCLUZII

Patrimoniul cultural național are o importanță socio-culturală majoră. El contribuie la formarea unui sentiment de apartenență și mândrie față de realizările din trecut ale comunității, la educarea membrilor societății, la promovarea valorilor culturale în afara comunității care le-a produs. Patrimoniul cultural material are și rolul de a contribui în mod direct la dezvoltarea economică durabilă, prin stimularea turismului intern și internațional, precum și a industriilor conexe.

Crearea unui sistem de relații între diverse organisme care pot contribui la administrarea adecvată a patrimoniului cultural trebuie să se reealizeze atât la nivel macroeconomic, cât și la nivelul fiecărei organizații de tip muzeu sau arhivă, implicate direct în conservarea și gestionarea patrimoniului cultural. (http://www.academia.edu/2002685/Marketingul_%C3%AEn_slujba_patrimoniului_cultural )

Moștenitori comuni ai tradiției primordiale, specifică începuturilor întregii Europe, și ai celei creștine, românii și ucrainenii din regiunea Cernăuți și din județul Suceava, „aceste două popoare, care au trăit, intotdeauna, ca unul singur”, au conturat o spiritualitate unitară, dar exprimată bilingv. În folclorul celor două popoare încă mai supraviețuiesc străvechile arte divinatorii (hore, colinde, orații, simboluri totemice) și purificatoare (ritualurile agrare, ale focului, ale apei și ale limbajului ritmicității), în ciuda pierderii de inițiatic, de metafizic și de calendaristic astral îndătinat, în favoarea esteticului existențial.

Folclorul, ca memorie subconștientă a generațiilor în succesiune asupra datului primordial, a biruit timpul (asta este, în fond, esența străvechilor arte divinatorii: biruința asupra timpului) prin tulburătoarea încărcătură de mitic și de mistic, trăită ritualic, iar viitorul acestor superbe expresii ale sprirtualității ține de redescoperirea ritualului, drept șansă spre metafizic sau macăr înspre mister și mistic.

O succesiune de ritualuri europene ancestrale, pe care Europa le-a pierdut de prea multa vreme, dacă ar fi reluate pe culmile munților sau la răscrucile apelor și a drumurilor, ar putea trezi interesul întregii Europe pentru inefabilul cândva comun, dar păstrat doar la noi cu un conservatorism încăpățânat, dus până aproape de evlavie și implicit, de sfințenie.

Un străvechi obicei, și românesc, și ucrainean, cel al punerii cojilor de ouă roșii, de la Paști, pe luciul apelor, care vor duce acele coji la Nedeea-Cetate, acolo unde locuiesc străbunii și unde se vor transforma în ouă roșii întregi, din care să guste și străbunii, cu ocazia Paștelui Blajinilor, înseamnă și o metaforă despre soarta și rostul folclorului: fără a reface mereu parcursul apelor, de la vaduri, la izvor, și de la izvor înspre vadurile din cale, dispare veșnicia străbuni-urmași și, odată cu ea, și folclorul. (Monografia folclorică a ucrainenilor din județul Suceava și a românilor din regiunea Cernăuți, p540).

O adevărată comoară a culturii populare bucovinene, meșteșugul încondeierii ouălor este strâns legată de arta broderiei și a decorurilor care se găsesc pe costumele naționale. Toate aceste arte transformă un lucru obișnuit într-un lucru deosebit de frumos.

Oul reprezintă filosofia existenței umane și istoria străbună, o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale. Meșteșugul se învață în familie și se transmite din generație în generație. Pentru ochiul expert există o abundență de creativitate exprimată prin diverse tehnici de lucru și stiluri personale.

Încondeierea sau „împistritul” ouălor reprezintă un obicei străvechi in tradiția românească. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credințelor si obiceiurilor pascale, reprezentând un element de cultura spirituala specific românească.

Incondeierea oualor de Pasti este o traditie straveche, practicata in Europa centrala si estica, ce a luat nastere odata cu aparitia crestinismului. Ouale incondeiate simbolizeaza sosirea primaverii si renasterea naturii.

Bucovina este un spatiu in care traditiile populare romanesti si-au pastrat puritatea. Chiar si aerul e unul mai curat aici, fiind una dintre zonele cele mai impadurite ale tarii. Austriecii au numit-o “Die Buchenland”, “Taramul Padurilor de Fag”. Bucovina reprezinta o sinteza a varietatii, armoniei si frumusetii peisajelor romanesti, cu munti, podisuri, trecatori, dealuri, campii, vai, rauri si lacuri, cu padurile sale, cu fauna si flora.

Viata in mediul rural este simpla si complexa, in acelasi timp. Oamenii inca urmeaza reguli stricte ale comportamentului si pastreaza traditiile vechi. Taram locuit in mod armonios de nationalitati variate, Bucovina s-a opus celor mai radicale transformari in privinta timpului si a modei si a pastrat maniera de viata de neuitat.

“Pentru putine popoare se gaseste un tinut relativ mic ca acesta in care sa cuprinda atata frumusete, atata bogatie de astazi si amintiri din trecut asa de imbelsugate, de indepartate si sfinte“. – Nicolae Iorga

BIBLIOGRAFIE

Consiliul Județean Suceava, Monografia folclorică a ucrainenilor din județul Suceava și a românilor din regiunea Cernăuți, MIS ETC 722, Proiect finanțat de Uniunea Europeană, publicație editată de Consiliul Județean Suceava, 2011-2012

Ion Cernat, Elena Lauarovici, 600 de ani de istorie ai satului Vama. Studii și schițe monografice, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura PIM, Iași 2009

Florin Bratu, Cultura populară sau virtuțile permanenței, Editura Junimea, Iași, 1988

Nicolae Marcu, Audiență la primar, vol.XI Suceava, Mai 2012

Constantin Botez, Adrian Pricop, Tradiții ale ospitalității românești. Prin hanurile Iașilor, Editura Sport-Turism, București, 1989

Nicolae Cojocaru, Casa veche de lemn din Bucovina, Editura Meridiane, București, 1983

Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1991

Constantin Prut, Fantasticul în arta populară Românească, Editura Meridiane, București, 1972

Adrian Fochi, Valori ale culturii populare românești, Editura Minerva, București, 1987

Vama. Album Foto Turistic, Etno folclor și artă populară în inima Bucovinei. Asociația Turistică Vama – Bucovina, Noiembrie 2014, Programul operațional Regio. Inițiativă locală. Dezvoltare regională.

Consiliul Județean Suceava, Centrul Național de Informare și Promovare Turistică, Turism rural în Bucovina, Editura Mușatinii, Suceava 2013

Asociația „Renașterea Obiceiurilor și Tradițiilor Românești”, Ouăle încondeiate – simbol și tradiție, 2013

Consiliul Județean Suceava, Pelerin în Bucovina, Programul operațional Regio. Inițiativă locală. Dezvoltare regională, martie 2011

Primăria și Consiliul Local al comunei muzeu Ciocănești-Bucovina, Jurnal de Ciocănești pe plaiuri bucovinene, Ediție specială 2009

Primăria și Consiliul Local al comunei muzeu Ciocănești-Bucovina, Jurnal de Ciocănești – Festivalul național al ouălor încondeiate Ciocănești, Ediția a II-a, 2005

Primăria și Consiliul Local al comunei muzeu Ciocănești-Bucovina, Jurnal de Ciocănești, aprilie 2003

Primăria și Consiliul Local al comunei muzeu Ciocănești-Bucovina, Jurnal de Ciocănești, martie 2006

Primăria și Consiliul Local al comunei muzeu Ciocănești-Bucovina, Jurnal de Ciocănești – Pe plaiuri Bucovinene, Ediție specială, 2009

http://www.dubasari.md/news/rolul_culturii_in_societate/2012-02-29-845

http://atelier.liternet.ro/articol/12201/Claudia-Moscovici-Nicoleta-Diaconeasa/Salvarea-Culturii-Importanta-culturii-pentru-culturile-noastre.html

http://www.cultura.ro/page/267

http://www.pensiuneamugurdefluier.ro/istoric.php

http://www.ideal-travel.ro/atractie-turistica-detalii-muzeul-oului-din-localitatea-vama-judetul-suceava-bucovina-1589

http://www.turism-suceava.ro/index.php/cultura-si-mesteri/mestesuguri-traditionale-in-bucovina/96-incondeierea-oualor

http://www.ciocanestibucovina.eu/descriere_comuna.html

http://www.lumeasatului.ro/articole-revista/1520-muzeul-national-al-oualor-incondeiate.html

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/ouale-incondeiate-romani-68758.html

http://www.mamicamea.ro/familie/incondeierea-oualelor-de-paste.html

http://www.asociatia-profesorilor.ro/sfintele-pasti-incondeierea-oualor.html

http://www.inbucovina.ro/obiective-culturale/muzee/muzeul-national-al-oualor-incondeiate-din-ciocanesti/

http://pensiunealexandra.ro/muzeul-oualor-incondeiate-lucia-condrea-din-moldovita/

http://www.academia.edu/2002685/Marketingul_%C3%AEn_slujba_patrimoniului_cultural

http://www.crainou.ro/2015/03/30/festivalul-oualor-incondeiate-de-la-moldovita-2/

http://www.newsme.ro/cultura/parteneriat-intre-muzee-din-suceava-cernauti-si-moldova-pentru-ateliere-de-lucru-privind-prezervarea-patrimoniului-culturial.html

Lansare oficiala a proiectului transfrontalier „Pastrarea si valorificarea patrimoniului cultural mobil din Bucovina”

www.infocooperare.ro

ANEXE (POZE)