Misiunea, Obiectivele Si Activitatile Agentiei Europene de Aparare
Cuvânt introductiv
Astăzi, Europa este scena unor majore transformări datorate în mare măsură procesului de extindere al Uniunii Europene. Realizarea proiectului unității europene a căpătat contur după impunerea Uniunii ca organizație politico-economică, cele mai mari progrese fiind înregistrate în aceste domenii.
Pentru o comunitate de state care dorește să aibă un cuvânt de spus la nivel global, aceste două domenii economic și politic nu sunt suficiente. Drepturile fundamentale, democrația parlamentară sunt câteva dintre bazele identității Europei de astăzi, care tinde spre o comunitate de valori general acceptată, în strânsă legătură cu identitățile naționale și regionale. Însă un lucru este evident. Proiectul unei Europe unite poate fi viabil numai prin cooperare. Pentru a se realiza o coeziune viabilă, prin cooperare și solidaritate și a se evita apariția fragmentării, dezordinii și conflictului de orice fel , au căpătat contur o identitate politică, economică, juridică, de securitate și apărare.
Continentul european traversează astăzi o perioadă de pace și stabilitate. Prin prisma unei foarte bune colaborări cu NATO și împreună cu partenerii nord-americani, Uniunea Europeană are un rol bine definit în arhitectura actuală a continentului european. Perioada imediat următoare încheierii Războiului Rece a pus însă la grea încercare pacea și stabilitatea în Europa.
Amenințarea unor atacuri masive cu arme convenționale și nucleare, amenințare specifică epocii bipolare, a fost înlocuită cu o întreagă gamă de riscuri care amenințau stabilitatea Europei. Conflictele din Balcani din anii ’90 au demonstrat slăbiciunile guvernelor europene în ceea ce privește încercările acestora de a acționa singure. Statele Unite ale Americii neputând interveni într-o criză regională aflată pe continent european, s-au deschis oportunități mult mai potrivite pentru factorii decizionali europeni de a lua atitudine.
Experiența dureroasă a Balcanilor a impulsionat guvernele europene de a stabili o politică externă comună. În cazul unor eventuale crize, aceasta le putea ușura acțiunile comune viitoare. Astfel, în 1999, s-a căzut de acord asupra unei politici de apărare a Uniunii Europene care să vină în sprijinul politicii externe comune. Se creau, prin aceasta, instrumentele care permiteau Comunității să-și promoveze pașnic setul comun de valori, apărându-și, în același timp, interesele comune. După 1999, pentru a își asigura un loc de actor global pe eșichierul geopolitic, Uniunea Europeană a continuat pe acest drum al dezvoltării unei componente militare.
Un alt demers al Uniunii Europene demn de amintit îl reprezintă redactarea unei strategii de securitate, care cuprindea elocvent toate riscurile și amenințările actuale, dar și răspunsurile pentru aceste provocări. Oficialii europeni au înțeles că lumea este în schimbare, că au apărut o nouă serie de amenințări asimetrice, imprevizibile și deosebit de periculoase.
Uniunea Europeană a creat astfel instituții, agenții și organisme care să gestioneze acest proces și a început demersurile pentru acumularea de capabilități cu care să poată răspunde la situațiile de criză. Toate aceste aspecte s-au desfășurat la nivel interguvernamental, prin consensul statelor membre.
În ultimii ani însă, Uniunea a manifestat un interes tot mai mare pentru întărirea acestui aspect militar, pentru că puterea economică nu mai este suficientă în contextul lumii de astăzi. Astfel, putem afirma că următorii ani vor fi hotărâtori pentru a vedea direcția pe care o va urma Uniunea și forța de care va da dovadă în încercarea sa de a crea un mediu de securitate și stabilitate în Europa și nu numai.
Cap. 1. POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE ȘI APĂRARE
1.1. Conceptul de securitate și începuturile apărării europene
Securitatea este un drept fundamental al omului. Aceasta nu este altceva decat o stare în care pericolele și condițiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt controlate într-o manieră care permite apărarea sănătății și bunăstării indivizilor și ale comunității umane. Securitatea reprezintă o preocupare a oricărei comunități umane. Din acest motiv, cei mai mulți indivizi caută să o obțină prin orice mijloc. Ameliorarea securității în calitate de obiectiv explicit poate constitui o forță mobilizatoare considerabilă.
Securitatea individului reprezintă mai mult decât absența riscurilor și amenințărilor la adresa integrității fizice sau psihice a unei persoane sau a alteia. Aceasta este o stare în care pericolele și condițiile care pot provoca atingere unei ființe umane sunt controlate în așa fel încât individul este apărat sub toate aspectele.
În acest sens, sunt importante nu numai reglementările ONU referitoare la drepturile omului și la dezvoltare, ci și teoriile psiho-sociale referitoare la nevoile umane, ce trebuie satisfăcute pentru a asigura dezvoltarea acestora. Sintetizăm, astfel, două abordări ale dezvoltării: cea bazată pe drepturi și cea bazată pe nevoi.
În 1992, Institutul pentru Studii Strategice din Marea Britanie, a propus pentru prima oară schimbarea strategiei adoptate cu succes până în acel moment. La fel ca multe alte instituții similare, avea la bază analizarea conceptului de securitate din punct de vedere militar, dar cu toate acestea, a fost nevoit să recunoască importanța, ignorată mai mult sau mai puțin până în acel moment, a unor noțiuni cum ar fi securitatea economică, politică, socială, ecologică, umană.
Securitatea umană a prins formă când a fost definită în cadrul „Raportului pentru Dezvoltare Umană” din 1994 ce aparținea Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Conform raportului, conceptul de securitate era folosit într-o manieră prea îngustă, acesta reprezentând doar securitatea granițelor în fața agresiunilor externe sau apărarea intereselor internaționale ale statului, fiind ignorate nevoile zilnice ale individului.
Securitatea umană globală reprezintă o preocupare constantă a ONU, care, prin organismele sale specializate, acționează în direcția instaurării acestei stări benefice ființei și comunității umane internaționale. În acest context, obiectivul fixat de ONU, în termeni de securitate, este o lume liberă de frică.
Totodată, se recunoaște că pe lângă amenințarea militară există și alte pericole grave ce planează asupra securității umane. Printre acestea se numără: violarea sistematică a drepturilor omului într-o serie de state ale lumii, interdicția ca organizațiile umanitare să ajute populația aflată în condiții precare de existență, încălcări repetate ale dreptului umanitar internațional, dezvoltarea criminalității transnaționale, inegalitatea șanselor în ceea ce privește accesul tuturor la educație, îngrijiri de sănătate, protecție socială etc.
Există o serie de surse ale insecurității. Printre acestea, potrivit studiului lui Julliette Voinov-Kohler, avocat internațional elvețian, se află:
– securitatea economică – șomajul;
– securitatea utilizării – accesul la muncă, sărăcia, munca copiilor;
– securitatea alimentară – accesul inegal la hrană;
– protecția sănătății – existența unor boli grave, accesul diferit și diferențiat la asistență medicală;
– securitatea mediului – poluarea apei, solului, aerului, tăierea pădurilor, catastrofe naturale;
– securitatea personală – violența fizică, domestică, abuzul asupra copiilor, drogurile;
– securitatea culturală – atingerea adusă sistemului de valori, discriminarea, opresiunea;
– securitate politică – conflictele interstatale, libertatea de expresie, tortura, represiunea, violarea drepturilor omului.
Prin urmare, se poate aprecia că securitatea umană globală vizează nu numai un larg evantai de amenințări, ci încearcă să asigure binele ființei umane în integralitatea sa.
Perioada de pace și stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI se datorează existenței Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune.
La puțin timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact pe 16 decembrie 1946, Winston Churchill, în discursul ținut la Universitatea din Zürich, propunea crearea unor State Unite ale Europei. Punctul de pornire după opinia sa ar fi trebuit să fie asocierea dintre Franța și Germania, statele care s-au aflat la baza apariției unor mișcări europene între care remarcăm: Uniunea Europeană a Federaliștilor, Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară Europeană, Noile Echipe Internaționale.
În aceste condiții, s-a instituit în 1947 un Comitet Internațional de Coordonare a Mișcărilor pentru Uniunea Europeană. Acesta a organizat mai multe congrese între care cel mai important a fost cel de la Haga din 7 – 10 mai 1948, care a inițiat procesul a cărui finalitate a însemnat înființarea Consiliului Europei.
Două categorii de factori au accelerat imediat după război construcția europeană.
În primul rând a fost sentimentul unei amenințări grave pentru Europa Occidentală din partea blocului aflat sub influența U.R.S.S.. Aceasta a condus la acutizarea opoziției dintre est și vest pe de o parte și a determinat o acceptare imediată a situației și protecției Statelor Unite ale Americii care se va implica direct în evoluția Europei occidentale.
Modul de implicare a fost prezentat de generalul G. Marshall, Secretar de Stat al Statelor Unite ale Americii, în discursul său din 5 ianuarie 1947 ținut la Universitatea Harvard. Ajutorul economic propus de Statele Unite era condiționat de cooperarea dintre statele beneficiare și era de esență politică.
La 5 iunie 1947, SUA decid aplicarea planului Marshall pentru reconstrucție economică, dar și a unui sistem politic democratic în toate statele europene devastate de război. La 16 aprilie 1948 este constituită Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, în scopul coordonării aplicării planului Marshall. Din această organizație au făcut parte numai statele care au acceptat să aplice acest plan, deci nici unul dintre statele comuniste sau de orientare comunistă.
În al doilea rând, deteriorarea relațiilor cu U.R.S.S. a accelerat preocuparea statelor Europei occidentale de a-și rezolva problemele cu privire la securitatea proprie.
Alianțele militare din timpul războiului au continuat să influențeze cooperarea europeană interguvernamentală. În 1948 se creează Uniunea Occidentală prin Tratatul de la Bruxelles încheiat între Franța, Marea Britanie și statele Benelux.
În 1954 aceasta se transformă în Uniunea Europei Occidentale (UEO) prin alăturarea la fondatori a Italiei și Germaniei. Teoretic sfera competențelor UEO nu era limitată, putându-se extinde nu numai în domeniile politic și militar, dar și în cel economic, social, cultural.
Posibilitățile totuși limitate cu privire la îndeplinirea obiectivelor de securitate au determinat crearea Organizației Atlanticului de Nord (NATO) în baza Tratatului de la Washington la 4 aprilie 1949 cu 12 state fondatoare la care în 1952 se adaugă încă două state.
La 9 mai 1950, cu ocazia împlinirii a cinci ani de la sfârsitul celui de-al Doilea Război Mondial, ministrul francez al afacerilor externe Robert Schuman a propus într-o cuvântare ca Franța, Germania și alte țări europene care doresc să li se alăture, să-și constituie într-un cartel resursele de cărbune și oțel. Această cuvântare a luat ulterior numele de Declarația Schuman.
Propunerile au fost inspirate și pregătite de Jean Monnet, comisar general pentru Planul de Modernizare și de Echipament al Franței, care a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie administrată de un organism supranațional denumit Înalta Autoritate Comună. Alegerea cărbunelui și a oțelului era justificată de ponderea economică a acestor ramuri și a necesității unor garanții legate de suprimarea controlului interaliat al zonei Ruhr-ului, pentru ca orice război între Franța și Germania să nu mai fie practic posibil, aceste industrii având un rol important în susținerea producerii de armament.
Declarația Schuman era determinată și de faptul că statutul impus Germaniei învinse în război, nu putea să se prelungească la infinit, iar controlul industriei grele trebuia să înceteze din moment ce SUA doreau normalizarea statutului Republicii Federale a Germaniei și asocierea ei la apărarea Europei Occidentale .
În fapt, piața comună a cărbunelui și oțelului era un experiment de integrare sectorială care, în cazul reușitei, putea fi extinsă progresiv și la alte domenii, inclusiv la cel politic. Semnificativă în acest sens era aprecierea din Declarația Schuman conform căreia Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcție de ansamblu, ea se va face prin realizări limitate, dar concrete.
La 18 aprilie 1951 șase state, Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, au semnat Tratatul de la Paris prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Aceleași șase state au semnat un an mai târziu, la 27 mai 1952 la Paris, tratatul de aderare la Comunitatea Europeană de Apărare (CEA).
Succesul pe calea integrării europene, dar și pericolul amenințării sovietice ca și tensionarea situației internaționale provocate de războiul din Coreea declanșat la 25 iunie 1950, au reprezentat argumentele începerii demersului unei integrări în domeniul apărării.
În același timp, față de poziția Statelor Unite privind necesitatea înarmării Germaniei, aliații Europei Occidentale, au manifestat rezerve și chiar îngrijorare. Adversarul cel mai puternic al acestei idei era Franța care nu era de acord cu realizarea unei forțe militare germane într-un cadru național, fapt pentru care a propus chiar crearea unei armate europene, proiect ce-i apărea totodată ca fiind ocazia pentru accelerarea procesului construcției europene având în vedere că o armată europeană nu putea fi concepută fără o comunitate politică.
La originea CEA stă un proiect francez care nu a cunoscut o primire tot atât de favorabilă ca planul Schuman.
Negocierile au început la Paris la 15 februarie 1951 între cei șase membri ai CECO. Încă o dată Marea Britanie a refuzat să se angajeze pe continent. După discuții oficiale s-a ajuns la semnarea la 27 mai 1952 a unui tratat instituind CEA. Principiile de bază ale organizației care ar fi trebuit să fie a doua comunitate europeană erau: caracterul supranațional al instituțiilor comune, bugetul comun, caracterul exclusiv defensiv manifestat ca o garanție mutuală contra unei agresiuni, non-discriminarea între membri, principiul integrării europene în domeniul apărării.
Tratatul instituind CEA era o continuare pe un plan superior a Tratatului de la Bruxelles instituind UEO și o replică fidelă a Tratatului CECO, încercând să creeze o organizație supranațională de apărare cuprinzând un Comisariat, un Consiliu de Miniștri, o Curte de Justiție, o Adunare Parlamentară. Trupele europene erau direct subordonate unei autorități militare europene dotate cu puteri proprii, ale cărei competențe le reproducea în plan militar pe cele ale Înaltei Autorități a CECO.
Era însă prea devreme pentru astfel de proiecte. Deși Tratatul asupra CEA apucase deja să fie ratificat de cinci state, circumstanțele istorice se schimbă (moare Stalin, în Italia are loc o schimbare de guvern și se încheie războiul din Coreea), astfel încât factorul de coeziune reprezentat de presiunea externă s-a diminuat. Așa se face că Federația Europeană a murit înainte de a se naște prin lovitura de grație dată de Franța în 1954 când Adunarea Națională respinge ratificarea cu o majoritate de 55 de voturi.
Eșecul CEA a favorizat însă crearea UEO prin acordurile de la Paris din octombrie 1954, a permis aderarea în mai 1955 a Republicii Federale Germania la NATO și a lăsat să se înțeleagă faptul că pentru relansarea construcției europene era necesară o reîntoarcere la concepția inițială a unor comunități economice.
1.2. Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene (PESC)
Începând cu anii 1950, comunitățile europene au dezvoltat legături economice puternice între statele lor membre și restul lumii. Progresele în domeniul economic au permis Uniunii de a atinge începând cu anii 1990 un nivel de integrare economică de neegalat oriunde în lume și o dezvoltare puternică a relațiilor comerciale cu numeroase țări și regiuni.
Această dezvoltare economică considerabilă este de acum înainte completată de o componentă politică: contribuția la menținerea păcii internaționale, incluzând recurgerea la forța militară și promovarea cooperării internaționale, a democrației și a drepturilor omului.
În 1986, Actul Unic European a oficializat această operațiune interguvernamentală fără modificări privind natura sau modalitățile de exercițiu.
Actul Unic European este cel mai important document adoptat după semnarea tratatelor de constituire a comunităților. El reunește într-un singur document, de aici și denumirea lui, dispozițiile privind reforma instituțiilor europene și mărește domeniul de competență comunitară, conținând și reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe. Este considerat ca reprezentând suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht în 1992 .
Înaltele Părți Contractante considerau că o cooperare mai strânsă privind chestiunile securității europene ar contribui în mod esențial la dezvoltarea unei identități europene în chestiunile de politică externă. Acestea erau pregătite să își coordoneze mai strâns pozițiile privind aspectele politice și economice ale securității.
Transformarea a avut loc prin Tratatul de la Maastricht unde, pentru prima dată, statele membre au înscris în tratat obiectivul unei politici externe comune. De la intrarea în vigoare a tratatului la 1 noiembrie 1993, Uniunea Europeană își poate face auzită vocea pe scena internațională, își poate exprima poziția asupra conflictelor armate, asupra drepturilor omului sau asupra oricărui alt subiect legat de principiile fundamentale și de valorile comune care stau la baza formării Uniunii.
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni (anexa nr. 1, Cei trei piloni ai Uniunii Europene):
– Comunitățile Europene, înglobând cele trei comunități existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, al cărei mandat de 50 de ani a încetat în 2001, fiind înglobată în Comunitatea Europeană prin Tratatul de la Nisa, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE)
– Politica externă și de securitate comună
– Justiția și afacerile interne.
Politica externă și de securitate comună era definită prin Tratatul de la Maastricht ca reprezentând totalitatea chestiunilor privind securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea în perspectivă a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la o apărare comună.
Obiectivele politicii externe și de securitate erau următoarele:
– salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;
– consolidarea securității Uniunii și a statelor sale membre, sub toate formele;
– menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei ONU, precum și cu principiile Actului Final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris;
– promovarea cooperării internaționale;
– dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Conform acestui tratat, statele membre susțineau activ și fără rezerve politica externă și de securitate a Uniunii, într-un spirit de loialitate și de solidaritate reciprocă. Acestea se abțineau de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă de a dăuna eficacității sale ca forță coerentă în relațiile internaționale. Consiliul veghea la respectarea acestor principii.
Prin același tratat, Consiliul European primea noi atribuții în domeniul politicii externe și de securitate comună, astfel că acesta definea principiile și orientările generale ale PESC. În ceea ce privește Consiliul Uniunii Europene, acesta lua deciziile necesare pentru definirea și aplicarea politicii externe și de securitate comune pe baza orientărilor generale stabilite de Consiliul European. Acesta veghea la unitatea, coerența și eficacitatea acțiunilor Uniunii.
În ceea ce privește cheltuielile operaționale rezultate din aplicarea dispozițiilor privind politica externă și de securitate comună, acestea sunt suportate de către bugetul Comunităților Europene sau de către statele membre conform unei grile de repartiție.
Din dispozițiile finale ale Tratatului al șaptelea prezintă importanță articolul L care exclude de la competența Curții de Justiție atât Titlul I cât și Titlul V, ceea ce înseamnă că politica externă și de securitate comună nu este supusă controlului jurisdicțional.
După Tratatul de la Maastricht, dispozițiile PESC au fost revizuite prin Tratatul de la Amsterdam care a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Acest tratat reia subiectul strategiilor comune definite de către Consiliul European, în timp ce Consiliul Uniunii Europene continuă să adopte acțiuni și poziții comune.
Tratatul de la Amsterdam conferă atribuții noi Uniunii Europei Occidentale, care este parte integrantă a Uniunii și sprijină Uniunea în definirea aspectelor privind apărarea din cadrul politicii externe și de securitate comună. Uniunea încurajează stabilirea unor relații instituționale mai strânse cu UEO în vederea integrării eventuale în Uniune.
Un alt element de noutate adus de către Tratatul de la Amsterdam reprezintă crearea funcției de Înalt Reprezentant pentru PESC și numirea în această funcție a secretarului general al UEO, Javier Solana, la 20 noiembrie 1999 pentru o perioadă de cinci ani. În acest fel, acesta avea posibilitatea să supravegheze transferul de atribuții de la UEO la Uniunea Europeană.
Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună avea rolul de a sprijini Consiliul în legătură cu problemele de politică externă și de securitate comună contribuind în special la formularea, elaborarea și punerea în aplicare a deciziilor politice și acționând în numele Consiliului și la cererea președinției, prin organizarea dialogului politic cu terții.
Într-o declarație anexată Tratatului de la Amsterdam, se stipula totodată înființarea, în cadrul Secretariatului General al Consiliului, a unei Unități de Planificare Politică și Avertizare Timpurie, sub autoritatea Înaltului Reprezentant, ca structură de expertiză care să faciliteze luarea rapidă a deciziilor.
În domeniul procedurii de inițiere a acțiunilor și pozițiilor comune s-a introdus conceptul de abținere constructivă pentru a permite statelor care nu agreează o anumită inițiativă să nu o susțină, dar să permită derularea ei de către ceilalți membri. Această măsură a reprezentat un pas înainte pentru o mai bună procedură legislativă, una mai rapidă și care nu necesită unanimitate pentru fiecare decizie luată.
Fiecare membru al Consiliului care se abține de la vot își poate justifica abținerea printr-o declarație oficială. În acest caz, el nu este obligat să pună în aplicare decizia, dar acceptă faptul că decizia angajează Uniunea. În spiritul solidarității reciproce, statul membru în cauză se abține de la orice acțiune care ar putea intra în conflict sau împiedica acțiunea Uniunii întemeiată pe decizia respectivă, iar celelalte state trebuie să respecte poziția sa. În cazul în care membrii Consiliului care își justifică abținerea printr-o astfel de declarație reprezintă mai mult de o treime din voturile ponderate, decizia nu se adoptă.
Consiliul European de la Köln din iunie 1999 a adus în cadrul politicii comune de securitate și apărare misiunile de gestionare a crizelor, denumite și misiunile Petersberg, după locul unde s-a ținut în iunie 1992 consiliul ministerial al UEO care a definit aceste misiuni. Este vorba despre misiunile umanitare și de evacuare, de menținerea păcii și misiunile de forțe de luptă pentru gestionarea crizelor, incluzând misiunile de restabilire a păcii.
Fiecare dintre Consiliile Europene următoare a dat în mod progresiv formă acestei dorințe de a dota Uniunea cu o capacitate de acțiune autonomă în gestionarea crizelor internaționale, acolo unde NATO în calitatea sa nu este angajată, respectând totodată principiile Cartei Națiunilor Unite și recunoscând prerogativele consiliului său de securitate.
Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003, conține noi dispoziții în materia politicii externe și de securitate comune. Tratatul lărgește în mod vizibil numărul domeniilor referitoare la votul majorității calificate și întărește rolul Comitetului Politic și de Securitate în operațiunile de gestionare a crizelor.
Pornind de la o propunere a ministrului de externe german Joschka Fischer făcută cu ocazia unui discurs din anul 2000, concepția europeană a fost fundamentată pe un tratat constituțional, Proiectul Constituției pentru Europa.
Acest proiect conținea modificări majore la adresa Uniunii Europene și implicit pentru reformarea PESC. Cel mai important element de noutate în acest domeniu îl reprezenta crearea funcției de ministru de afaceri externe al Uniunii. Acesta era ales prin majoritate calificată de către Consiliul European cu acordul președintelui Comisiei.
Ministrul afacerilor externe primea noi atribuții și responsabilități prin acest tratat constituțional. Acesta conducea politica externă și de securitate comună a Uniunii. Prin propunerile sale, ministrul afacerilor externe contribuia la elaborarea politicii externe comune și o aducea la îndeplinire. Acesta desfășura, în numele Uniunii, dialogul politic si exprima poziția Uniunii în cadrul organizațiilor internaționale și al conferințelor internaționale.
Ministrul afacerilor externe participa la lucrările Consiliului European și era vicepreședinte al Comisiei Europene. Acesta prezida Consiliul Afacerilor Externe din cadrul Consiliului Uniunii Europene, consiliu care avea atribuții în elaborarea acțiunile externe ale Uniunii conform liniilor strategice definite de către Consiliul European și asigura coerența acțiunilor sale.
În cazul în care unul din statele participante ar fi obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state participante îi acordau ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, militare si de altă natură, în conformitate cu dispozițiile art. 51 din Carta Natiunilor Unite. Aceasta nu trebuia sa aducă atingere caracterului special al politicii de securitate și de apărare a anumitor state membre.
Ulterior, acest proiect constituțional a fost respins prin referendumurile organizate în două dintre statele fondatoare ale comunităților europene, Franța și Olanda, cu toate că forma finală a proiectului a reprezentat un compromis între opiniile integraționiste și cele de menținere a statutului european postbelic.
1.3. Politica europeană de securitate si apărare (PESA) – componentă a PESC:
În esență, politica europeană de securitate și apărare presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care Alianța Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE ca răspuns la situațiile de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operațiuni fiind bazată pe decizii suverane. Din acest ultim punct de vedere este important de subliniat că PESA este un proces interguvernamental, controlul politic fiind exercitat de șefii de stat și de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele naționale.
Principalele agenții ale PESA care contribuie la fundamentarea și operaționalizarea dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene sunt :
– Agenția Europeană de Apărare (AEA);
– Centrul Satelitar al Uniunii Europene (SATCEN)
– Institutul UE pentru Studii de Securitate (ISS)
Agenția Europeană de Apărare a fost creată prin Acțiunea Comună a Consiliului UE din 12 iulie 2004.
Înaltul Reprezentant pentru PESC este șeful AEA și președintele Comitetului Director, structura decizională a Agenției, în cadrul căreia statele membre sunt reprezentante la nivel de miniștrii ai apărării, cu excepția Danemarcei, și la nivelul Comisiei Europene. Comitetul Director acționează sub autoritatea Consiliului UE și cu respectarea liniilor directoare trasate de acesta. La nivelul AEA funcționează 4 direcții: Capabilități, Cercetare și Tehnologii, Armamente, Industrie și Piețe, precum și o direcție de servicii.
Centrul Satelitar a fost creat de Uniunea Europei Occidentale în 1993. Prin Acțiunea Comună adoptată de Consiliul UE în 2001, a fost preluat de către Uniunea Europeană, devenind Centrul Satelitar al Uniunii Europene, cu sediul la Torrejon de Ardoz, în Spania. Funcțiile SATCEN vizează acoperirea nevoilor UE și ale statelor membre de imagini și analize bazate pe fotografii din satelit. Conducerea politică a SATCEN este asigurată la nivelul CPS, care transmite Înaltului Reprezentant pentru PESC liniile directoare privind activitățile prioritare ale centrului. De produsele SATCEN pot beneficia statele membre, Comisia Europeană, organizațiile internaționale sau state terțe, cu condiția respectării criteriilor de securitate și a avizului favorabil al Înaltului Reprezentant pentru PESC.
Înființarea Institutului pentru Studii de Securitate, prin preluarea funcțiilor existente în cadrul UEO, s-a realizat în 2001, prin adoptarea unei Acțiuni Comune a Consiliului. Misiunea Institutului este de a contribui la dezvoltarea PESC prin cercetare academică și elaborarea de analize în domeniile relevante. Scopul ISS este crearea unei culturi de securitate comune la nivel european și de promovare sistematică a intereselor Uniunii.
În planul securității europene și euroatlantice aveau loc două procese: realizarea identității europene de securitate și apărare în cadrul NATO și a PESC în cadrul UE. Acestea sunt concepte complementare si nu concurențiale, de unde și principiul: separabil, dar nu separat de NATO în privința utilizării forțelor și mijloacelor. Alianța a fost de acord să pună la dispoziția Uniunii Europei Occidentale infrastructura și baza militară din Europa, în special mijloacele de comunicații și cercetare strategică prin satelit, pentru organizarea și desfășurarea operațiunilor militare, exclusiv sub autoritatea UEO, prin semnarea acordului Berlin-plus.
Un prim pas către afirmarea plenară a PESA a fost făcut la summitul de la Pörtschach, care marca depășirea de către Marea Britanie a poziției sale tradiționale de reticență față de ideea consolidării construcției europene în sfera securității și apărării. Noua poziționare a Londrei față de PESA avea să fie confirmată și oficializată la summitul franco-britanic de la St. Malo, de la începutul lunii decembrie 1998. Declarația comună franco-britanică asupra apărării europene de la St. Malo, din 4 decembrie 1998, demonstra voința politică a Uniunii Europene de a avea o capacitate de acțiune autonomă, sprijinită de forțe militare credibile pentru a răspunde crizelor internaționale. Pentru ca Uniunea Europeană să fie capabilă de a lua decizii și a aproba acțiuni militare atunci când Alianța Nord-Atlantică, ca întreg, nu este angajată, Uniunea trebuia să fie dotată cu structurile, capacitatea de analiză a situațiilor, sursele de informații și capacitatea de planificare strategică necesare, fără duplicări inutile, ținând seama de bunurile și capacitățile existente ale Uniunii Europei Occidentale și evoluția relațiilor acesteia cu UE.
Totodată, Declarația sublinia faptul că, pentru a răspunde noilor riscuri de securitate, Europa trebuia să-și dezvolte capacitatea de reacție rapidă, sprijinită pe o industrie de apărare puternică și competitivă.
Patruzeci de ani de integrare europeană au sfârșit prin a da o dublă identitate, națională și europeană, care nu și-a găsit încă în mod sigur toate expresiile sale, în special în domeniul apărării. De aceea, PESA poate însemna o specializare pe funcții militare.
Impulsul principal pentru apariția PESA l-a constituit așadar, dorința Europei de a dispune de capacitățile militare și civile necesare pentru ca vocea sa să se facă auzită și ascultată pe arena vieții internaționale. O serie de împrejurări de ordin circumstanțial, legate de experiența europeană în războiul din Serbia, cum ar fi rolul secundar al statelor UE în campania de bombardare a Serbiei, imposibilitatea de a asambla repede trupe suficiente pentru forța NATO de menținere a păcii care a intrat ulterior în Kosovo etc., au jucat însă și ele un rol, în sensul accelerării cristalizării PESA ( anexa nr. 2, Cronologia PESA).
În acest context, reuniunea Consiliului European de la Köln, din 3-4 iunie 1999, decidea întărirea PESC prin dezvoltarea unei Politici Europene de Securitate și Apărare, așeza în centrul acesteia misiunile de tip Petersberg și decidea adoptarea, până la finele anului 2000, a măsurilor necesare pentru ca UE să-și îndeplinească noile responsabilități în sfera securității și apărării. În cadrul Consiliului European de la Feira, din iunie 2000, se decidea crearea unui mecanism civil de gestionare a crizelor, iar în cadrul reuniunii de la Bruxelles din 22 mai 2000, înființarea Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor. Acest comitet înaintează informații, recomandări și opinii Comitetului Politic și de Securitate.
Practic, deciziile adoptate de Consiliul European de la Cologne au marcat debutul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), concepută instituțional ca parte integrantă a pilonului II UE – Politica Externă și de Securitate Comună. Sub aceste auspicii, Președinția finlandeză a Consiliului UE (iulie-decembrie 1999) și-a asumat responsabilitatea pentru dezvoltarea structurată a PESA. În acest sens, Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a adoptat obiectivul global PESA – Helsinki Headline Goal (HG 2003) care viza punerea la dispoziția UE a unui pachet de forțe și capacități, care să permită derularea de către Uniune a misiunilor de tip Petersberg. Din această perspectivă, statele membre s-au angajat pentru crearea, până în 2003, a unei Forțe de Reacție Rapidă a UE (nivel corp de armată – 50-60.000 de oameni, dispunând de capacitățile necesare în domeniul C2, logistică, sprijin de luptă, elemente navale și aeriene), capabilă să fie dislocată în termen de 60 de zile, putând a fi menținută în teatru pentru cel puțin 1 an.
În prima zi a lucrărilor Conferinței de la Nisa a fost adoptată Declarația de Angajare a Capacităților Militare. Contribuțiile la catalogul de forțe prezentat cu acest prilej au reunit peste 100.000 de oameni, circa 400 de avioane de luptă și 100 de nave maritime.
Deși depășea cu mult obiectivul principal statuat la Helsinki, cifra de 100.000 nu acoperea necesarul total al Forței de Reacție Rapidă, apreciat între 120.000 și 180.000 de oameni, ce includea trupele necesare pentru rotația forțelor, astfel încât unitățile să poată acționa, să se antreneze și să se refacă în mod corespunzător. Prin urmare, statele participante la conferință s-au angajat să continue, în cadrul reformelor în curs ale forțelor lor armate, demersurile de întărire a capacităților proprii, cât și proiectele existente. Ansamblul acestor proiecte vizează: îmbunătățirea performanțelor forțelor europene în domeniile mobilizării, desfășurării, capacității de acțiune și interoperabilității; dezvoltarea capacităților strategice de transport, conducere, informații și comunicare și întărirea capacității operaționale, care presupune mijloace de cercetare-salvare, de apărare contra rachetelor sol-sol, arme de înaltă tehnicitate și precizie, mijloace de simulare ș.a..
Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a abordat și problema capacităților instituționale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce privește înființarea unor organisme politice și militare permanente: Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar și Statul Major Militar.
Politica Europeană de Securitate si Apărare mai include, în conformitate cu decizia reuniunii Consiliului European de la Santa Maria da Feira, crearea până în anul 2003, a unei forțe civile de reacție rapidă format din circa 5.000 de ofițeri de poliție, care să fie capabilă să desfășoare 1.000 dintre ei în termen de 30 de zile, pentru gestionarea crizelor în domenii precum activitățile polițienești, ajutorul umanitar, repunerea în funcțiune a structurilor administrative și juridice, activități de căutare-salvare, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului.
La Salonic, Înaltul Reprezentant UE pentru PESC și secretar general al UEO Javier Solana a prezentat, la 20 iunie 2003, documentul intitulat „O Europă mai sigură într-o lume mai bună” (A secure Europe in a better world), care s-a constituit în prima schiță a unui concept strategic al viitoarei Uniuni Europene extinse. Aspectul provocărilor este punctual, strategia identificând drept amenințări majore la adresa Europei:
– terorismul;
– proliferarea armelor de distrugere în masă;
– conflictele regionale;
– statele decăzute;
– crima organizată.
Uniunea Europeană va acționa activ pentru asigurarea securității și promovarea propriilor valori, prin:
– extinderea zonei de securitate în vecinătatea Europei;
– întărirea ordinii internaționale;
– adoptarea de răspunsuri adecvate la amenințările enunțate.
1.4. Institutii PESC:
Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a abordat și problema capacităților instituționale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce privește înființarea unor organisme politice și militare permanente: Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar și Statul Major (anexa nr. 3, Cele trei instituții PESC).
Comitetul Politic și de Securitate (CPS) reunește reprezentanții naționali permanenți cu rang de ambasadori, componența sa fiind așadar similară Consiliului Nord-Atlantic al NATO. Prezidat de ambasadorul ce reprezintă țara ce deține președinția prin rotație a Uniunii Europene, CPS exercită, sub autoritatea Consiliului, controlul politic și coordonarea strategică a operațiunilor militare ale UE și înaintează Comitetului Militar principiile de acțiune. În timpul unei crize, CPS este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru politică externă și de securitate.
Principalele responsabilități ale Consiliului Politic și de Securitate sunt:
– monitorizează situația internațională în domeniile acoperite de PESC și vizează definirea politicilor Uniunii;
– monitorizează procesele de implementare a deciziilor;
– se reunește în zilele în care se desfășoară reuniunile Comitetului Afacerilor Generale;
– este punctul central pentru gestionarea crizelor și deține controlul politic și strategic pentru operațiile desfășurate la apariția acestora. În acest scop, CPS este asistat de Grupul Politico-Militar și consiliat de Comitetul Militar al Uniunii (CMUE) și de Comitetul pentru Aspecte Civile ale Gestionării Crizelor
Comitetul Politic și de Securitate este de asemenea responsabil pentru direcția politică a dezvoltării capabilităților militare ale UE. Acesta primește propuneri din partea Comitetului Militar si este asistat de către Statul Major.
În eventualitatea unei acțiuni militare, Comitetul Politic și de Securitate exercită controlul politic și definește direcțiile strategice. Pe baza propunerilor și recomandărilor Comitetului Militar, CPS evaluează opțiunile strategice militare și face planul operației pe care îl trimite Consiliului. Având în vedere posibilitatea desfășurării unei operațiuni, Comitetul Politic și de Securitate trimite Consiliului o recomandare. Pe această bază, Consiliul ia hotărârea să inițieze sau nu operațiunea determinând rolul pe care îl va avea Înaltul Reprezentant PESC în implementarea măsurilor. Pe timpul operațiunii, acesta din urmă, care poate prezida CPS, trimite un raport Consiliului. Pe baza procedurilor CPS, Înalt Reprezentantul PESC conduce acțiunile Centrului Situațional, care susține CPS si furnizează informații despre managementul crizei.
Comitetul Militar al UE (CMUE), asemănător Comitetului Militar al NATO, este compus din șefii apărării sau reprezentanții militari ai acestora din statele membre. Comitetul Militar oferă consiliere militară și înaintează propuneri CPS și îndrumare militară Statului Major. În timpul unei operațiuni, CMUE monitorizează desfășurarea adecvată a acesteia.
Comitetul Militar reprezintă cel mai înalt for al Consiliului și conduce toate activitățile militare. Față de CPS, el adoptă o funcție de consultant pe probleme militare, oferind linii directoare Statului Major. Președinția Comitetului este asigurată de un general sau amiral cu patru stele, numit de Consiliu pe termen de trei ani.
Comitetul Militar reprezintă o instituție PESC în care statele membre se pot consulta și pot coopera în domeniul prevenirii conflictelor și al managementului crizelor. Consultanța militară este luată pe bază de consens.
Statul Major al Uniunii Europene funcționează sub conducerea Comitetului Militar, față de care răspunde. SMUE este un serviciu al Secretariatului Consiliului direct atașat Înaltului Reprezentant pentru PESC. Este compus din personal detașat din statele membre, a cărui activitate are un caracter internațional.
Statul Major este condus de un director general, care este un ofițer general cu trei stele și activează sub conducerea Comitetului Militar. În situațiile de gestionare a crizelor sau cu ocazia exercițiilor, SMUE poate institui celule de criză, bazându-se pe cunoștințele de specialitate, personalul și infrastructura de care dispune. În cazul în care este necesar, SMUE ar putea, de asemenea, să facă apel la personal extern cu scopul de a asigura o creștere temporară a efectivului de personal, la cererea CMUE adresată statelor membre ale Uniunii Europene.
Statul Major trebuie să asigure alertarea rapidă, evaluarea situațiilor și planificarea strategică pentru așa-numitele misiuni de tip Petersberg, inclusiv identificarea forțelor europene naționale și multinaționale și să pună în aplicare politicile și deciziile în conformitate cu directivele Comitetului Militar al Uniunii Europene.
Cap.2. REFORMA PESC DIN PERSPECTIVA PROIECTULUI TRATATULUI DE REFORMĂ DE LA LISABONA
2.1. Elaborarea și intrarea în vigoare
Numele oficial al tratatului semnat la sfârșitul anului 2007 este Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.
Tratatul de reformă a fost semnat la 13 decembrie de către șefii de state și de guverne și miniștrii afacerilor externe ai Uniunii Europene la Lisabona. La fel ca și Tratatul de la Amsterdam, respectiv Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a Tratatelor existente – Tratatul Uniunii Europene, care își va păstra denumirea, Tratatul Comunităților Europene urmând să fie redenumit Tratatul privind Funcționarea Uniunii. Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii și vor avea o valoare juridică egală. De asemenea, va fi menținut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene. Tratatul de la Lisabona are anexate 13 protocoale și 65 de declarații.
Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis și detaliat, agreat la Consiliul European din 21-23 iunie 2007, și care a reluat practic substanța prevederilor fostului Tratat Constituțional. Personal, nu sunt de acord cu această afirmație, deoarece acest tratat de la Lisabona a fost prevăzut ca un compromis față de nemulțumirile statelor membre de a crea o federație europeană.
Tratatul de la Lisabona este primul tratat semnat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de membri, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru. România participase anterior, în octombrie 2004 la Roma, în calitate de stat candidat, la semnarea Actului Final al Conferinței care a adoptat Tratatului Constituțional.
Ratificarea Tratatului de la Lisabona urmează să se realizeze, conform practicilor constituționale proprii celor 27 state membre, până la sfârșitul anului 2008, pentru a permite Tratatului să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009. Până la începutul lunii iunie, un număr de 19 state membre au ratificat tratatul.
România este unul dintre primele state membre care au ratificat tratatul, Parlamentul României finalizând procedura de ratificare la data de 4 februarie anul curent. Președintele României a promulgat legea de ratificare a Tratatului de la Lisabona la 6 februarie 2008.
Pe data de 12 iunie a avut loc un referendum în Irlanda pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona. Irlanda a fost singura țară europeană care a trebuit să supună plebiscitului aprobarea textului, din cauza unei decizii a Curții Supreme din 1987, care a decis ca orice tratat european care implică o modificare a Constituției, trebuie supus referendumului. În urma acestuia, 53,4% dintre alegători au votat pentru respingerea lui. Acest vot, a trimis Uniunea Europeană din nou în pragul unei crize instituționale, după respingerea Tratatului Constituțional în 2004 de către Franța și Olanda.
În urma unui sondaj Eurobarometru, irlandezii au respins tratatul deoarece nu au cunoscut conținutul documentului sau pentru a-și apăra identitatea națională. Printre argumentele invocate de aceștia au fost: lipsa încrederii generale în clasa politică, dorința de a păstra neutralitatea țării în domeniul apărării, dorința de a menține un comisar european irlandez sau chiar teama de introducerea unor legi europene privind căsătoriile între persoane de același sex, avortul sau eutanasia. Motivele invocate de susținătorii tratatului au fost: documentul este în interesul țării lor, Irlanda ar beneficia de un profit semnificativ sau chiar faptul că tratatul ar ajuta economia. Un procent mic a susținut tratatul din perspectiva creării unei metode mai eficiente pentru luarea deciziilor sau a creșterii eficienței Uniunii pe plan extern. Din răspunsurile date de alegătorii irlandezi putem trage concluzia că aceștia nu cunoșteau prevederile tratatului și că au fost puternic influențați de către campania opozanților care au speculat pe marginea „pericolelor“ pe care tratatul le-ar prezenta pentru o mulțime de concepte dragi irlandezilor, de la valorile familiale tradiționale, neutralitatea militară și până la taxa unică de impozitare de 12,5% care a atras investiții importante.
Președintele Comisiei Europene, Jose Durao Barroso, a declarat că tratatul a fost semnat de toate cele 27 de state membre și deci există o responsabilitate comună pentru identificarea unei soluții. Acesta și-a manifestat încrederea în șansele de ratificare ale tratatului, chiar după această respingere irlandeză.
La reuniunea Consiliului European din 19-20 iunie, problema ratificării a reprezentat o prioritate pe ordinea de zi. Liderii europeni au ajuns la concluzia că procesul de ratificare trebuie să continue în toate statele membre. Președintele Franței, Nicolas Sarkozy, a declarat la finalul reuniunii că Irlanda este o problemă, dar numai dacă ar apărea o a doua sau o a treia problemă ar deveni foarte dificil. O renegociere a tratatului a fost exclusă, iar termenul final pentru ratificare a fost prelungit până la alegerile europarlamentare din iunie 2009. În ceea ce privește Irlanda, primarul Brian Cowen a primit un răstimp de patru luni pentru identificarea unei soluții. Cehia și-a exprimat de asemenea reticența privind șansele de reușită ale tratatului, prin prisma faptului că Cehia are nevoie de timp pentru elaborarea unei decizii din partea Curții Constituționale pentru a exprima compatibilitatea cu Constituția, dar cu toate acestea, premierul Mirek Topolanek s-a arătat foarte încrezător privind procesul de ratificare.
2.2. Personalitatea juridică a UE
Există trei motive fundamentale care stau la baza Tratatului de Reformă:
o mai mare eficiență în procesul de luare a deciziilor;
mai multă democrație prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European și parlamentelor naționale;
o mai mare coerență pe plan extern.
Una dintre cele mai importante afirmații ale Tratatului de la Lisabona este faptul că Uniunea Europeană va avea personalitate juridică.
Trebuie să remarcăm că această prevedere se regăsea și în proiectul constituțional, în articolul I-7 din titlul I, proiect respins de către două state fondatoare Franța și Olanda.
Până acum tratatele erau semnate de către Comunitățile Europene care aveau personalitate juridică obținută prin tratatele de la Roma din 1957, respectiv Tratatul din 1951 de la Paris. Declarația politică atașată Tratatului afirmă însă clar faptul că personalitatea juridică nu dă Uniunii Europene dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru care nu a primit mandat să o facă.
Personalitatea juridică a Uniunii Europene îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.
2.3. Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate
Prin noul tratat, Uniunea Europeană se angajează să respecte funcțiile esențiale ale statului și în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
Tratatul de reformă introduce o nouă funcție cu atribuții în politica externă și de securitate comună a Uniunii: Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe si politica de securitate.
Uniunea Europeană nu va avea un ministru de externe, așa cum au dorit reprezentanții statelor când au scris Constituția. Negocierile dintre statele membre au rezultat în denumirea postului ”Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politică de securitate“.
Înaltul Reprezentant va constitui o poziție înalta în arhitectura Uniunii Europene. Deși nu se poate substitui miniștrilor de externe, deoarece orice politică în acest domeniu, implementată la nivel european, va trebui agreată în unanimitate de toate statele membre, Înaltul Reprezentant va avea o voce mai puternică pe scena internațională decât oricare dintre miniștrii de externe ai statelor membre individual.
Înaltul Reprezentant va fi Javier Solana, așa cum au stabilit statele membre cu ceva timp în urmă. În noul post, Javier Solana, acum Secretar General al Consiliului Uniunii Europene și Înalt Reprezentant pentru Politica Comună Externă și de Securitate, își va păstra prestanța diplomatică oferită de actualul său post, dar va prelua și puterile financiare atribuite acum Comisarului pentru Politică Externă, Benita Ferrero-Waldner, care coordonează bugetul Uniunii Europene pentru acțiuni externe.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate este ales în funcție de către Consiliul European prin majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei. Tot Consiliul European este instituția abilitată care poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură de mai sus.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate participă la lucrările Consiliului European, alături de șefii de state și de guverne și de președintele Comisiei Europene. De asemenea, acesta prezidează Consiliul Afacerilor Externe, consiliu care funcționează în structura Consiliului UE .
În conformitate cu noul tratat de reformă, Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta asigură coerența acțiunii externe a Uniunii. În exercitarea acestor responsabilități în cadrul Comisiei, Înaltul Reprezentant se supune procedurilor care reglementează funcționarea Comisiei.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate consultă periodic Parlamentul European cu privire la aspectele principale și la opțiunile fundamentale din domeniul politicii externe și de securitate comune și ale politicii de securitate și apărare comune și informează Parlamentul în privința evoluției acestora.
2.4. Reprezentarea externă a UE
Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de securitate și apărare comună. Înaltul Reprezentant desfășoară, în numele Uniunii Europene, dialogul politic cu terții și exprimă poziția Uniunii în cadrul organizațiilor internaționale și al conferințelor internaționale.
În cadrul Tratatului de la Lisabona este prevăzut faptul că „deciziile referitoare la politica de securitate și apărare comună (…) se adoptă de către Consiliul UE, care hotărăște cu unanimitate, la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate sau la inițiativa unui stat membru. Înaltul Reprezentant poate propune recurgerea la mijloace naționale, precum și la instrumente ale Uniunii, după caz, împreună cu Comisia” (Articolul 42, paragraful 4).
Atribuții în domeniul reprezentării externe a Uniunii are și președintele Consiliului European, care însă nu trebuie să aducă atingere sarcinilor Înaltului Reprezentant.
Uniunea Europeană stabilește forme de cooperare utilă cu organele Organizației Națiunilor Unite și cu instituțiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa și cu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și Comisiei le revine responsabilitatea de a pune în aplicare formele de cooperare cu acestea.
Delegațiile Uniunii în țările terțe și pe lângă organizațiile internaționale asigură reprezentarea Uniunii. Acestea se află sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Delegațiile acționează în strânsă cooperare cu misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre.
O prevedere foarte importantă a noului tratat se referă la relația Uniunii Europene cu ONU. În cazul în care Uniunea definește o poziție privind o temă aflată pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate al ONU, statele membre care fac parte din acesta trebuie să solicite ca Înaltul Reprezentant să fie invitat pentru a prezenta poziția Uniunii.
Astfel, Înaltul Reprezentant poate promova și apăra interesele Uniunii în materie de politică de securitate și apărare la cel mai înalt nivel, în Consiliul de Securitate al ONU. Cu toate acestea, în continuare voturile din consiliu rămân la alegerea statelor membre. Cu alte cuvinte, politica comună externă și de securitate nu va afecta în niciun fel statutul de membru în Consiliul de Securitate al oricărei țări din Uniune.
2.5. Reglementarea politicii de securitate și apărare comună
Tratatul de reformă de la Lisabona definește politica de securitate și apărare comună ca parte integrantă a politicii externe și de securitate comune. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menținerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacitățile furnizate de statele membre. Politica de securitate și apărare comună include definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii. Aceasta va conduce la o apărare comună după ce Consiliul European hotărăște în unanimitate. În acest caz, Consiliul recomandă statelor membre să adopte o decizie în conformitate cu normele lor constituționale.
Pentru punerea în aplicare a politicii de securitate și apărare comune, statele membre pun la dispoziția Uniunii capacități civile și militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. Statele membre care constituie în comun forțe multinaționale pot, de asemenea, să le pună la dispoziția politicii de securitate și apărare comune. Potrivit articolului 28A alineatul 3 din secțiunea referitoare la politica de securitate și apărare comună, statele membre se angajează să își îmbunătățească treptat capacitățile militare.
Deciziile referitoare la politica de securitate și apărare comună, inclusiv cele cu privire la lansarea unei misiuni, se adoptă de Consiliu în unanimitate la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate sau la inițiativa unui stat membru. Înaltul Reprezentant poate propune recurgerea la mijloace naționale, precum și la instrumente ale Uniunii, după caz, împreună cu Comisia.
În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta ONU. Aceasta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre.
Angajamentele și cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul NATO, care rămâne pentru statele membre ale acestei organizații fundamentul apărării lor colective și cadrul de punere în aplicare a acesteia.
Misiunile în cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile și militare includ acțiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare și de evacuare, misiunile de consiliere și de asistență în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii, misiunile forțelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii și operațiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat țărilor terțe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.
Consiliul adoptă decizii privind misiunile prevăzute anterior, definind obiectivele și întinderea acestora, precum și condițiile generale de punere în aplicare. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, sub autoritatea Consiliului și în contact strâns și permanent cu Comitetul Politic și de Securitate, supraveghează coordonarea aspectelor civile și militare ale acestor misiuni.
2.6. Agenția Europeană de Apărare
Agenția Europeană de Apărare contribuie la evaluarea periodică a contribuțiilor statelor membre participante în materie de capacități, în special a contribuțiilor furnizate în funcție de criteriile stabilite și elaborează un raport în acest sens, cel puțin o dată pe an.
Agenția Europeană de Apărare este deschisă tuturor statelor membre care doresc să participe. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, adoptă o decizie care definește statutul, sediul și regulamentul de funcționare ale Agenției. Această decizie ține seama de gradul de participare efectivă la activitățile Agenției. În cadrul Agenției se constituie grupuri specifice care reunesc statele membre ce derulează proiecte comune. Agenția își îndeplinește misiunile în colaborare cu Comisia, dacă este necesar.
Agenția Europeană de Apărare este aflată sub autoritatea Consiliului și are următoarele misiuni:
să contribuie la identificarea obiectivelor privind capacitățile militare ale statelor membre și să evalueze respectarea angajamentelor privind capacitățile asumate de statele membre;
să promoveze armonizarea necesităților operaționale și adoptarea de metode de achiziție performante și compatibile;
să propună proiecte multilaterale în vederea îndeplinirii obiectivelor în materie de capacități militare și să asigure coordonarea programelor derulate de statele membre și administrarea programelor de cooperare specifică;
să susțină cercetarea în materie de tehnologie a apărării, să coordoneze și să planifice activitățile de cercetare comune și studierea soluțiilor tehnice care răspund necesităților operaționale viitoare;
să contribuie la identificarea, și, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei industriale și tehnologice a sectorului de apărare și la îmbunătățirea eficienței cheltuielilor milita
CAP. 3. STUDIU DE CAZ. MISIUNEA, OBIECTIVELE ȘI ACTIVITĂȚILE AGENȚIEI EUROPENE DE APĂRARE
3.1 Istoric
Uniunea Europeană, reprezintă o forță economică, însă și una demografică, astfel, ea tinde să-și dezvolte și o componentă militară, astfel permițându-i să joace un rolul activ în arena internațională, când vine vorba de a asigura pacea și stabilitatea, de a preveni crize și conflicte, pe propriul continent și în lume. Dacă avem în vedere dimensiunea sa politică și capacitatea sa de acțiune externă, UE nu este neglijabilă. Însă, rămâne ca în viitor să-și lărgească numeroase paliere, dintre acestea, cele mai importante fiind: sistemului instituțional; clarificarea relației cu SUA; întărirea dimensiunii strategice a Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC); abandonarea definitivă a neutralității față de unele state membre; întărirea capabilității militare și întărirea voinței politice fără care nu este nimic posibil. UE se află în plin proces de punere la punct a PESC, cea mai importantă dimensiune fiind cea militară – Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). În acest context, Uniunea întâmpină dificultăți și neajunsuri.
În prezent, când condițiile interne, dar mai ales externe, s-au modificat substanțial, UE își constituie propriul instrument eficace și adecvat pentru atingerea scopului propus, și anume, acela de a juca un rol important pe scena internațională din prezent, cât și din viitor – Politica Europeană de Securitate și Apărare.
Necesitatea unui astfel de instrument al UE pentru a-și activa statutul înalt pe care îl deține în arena mondială, are în vedere următoarele aspecte: modificarea peisajului geopolitic european și mondial ce a condus la modificarea intereselor strategice; pericolul unui atac armat masiv în Europa a scăzut simțitor – odată cu dezintegrarea URSS și cu desființarea Pactului de la Varșovia; posibilitatea izbucnirii unor conflicte interstatale, de tipul celor din fosta Iugoslavie, fapt ce a dus la conștientizarea de către oamenii politici și opinia publică a unui astfel de pericol pe continentul european; amplificarea riscurilor și amenințărilor, îndeosebi asimetrice, de securitate.
Astfel, constatăm că nevoile de apărare în Europa sunt diferite în prezent, iar Uniunea Europeană, ca actor internațional, dorește asumarea unui rol mult mai activ în materie de apărare și securitate. În aceste condiții, UE a hotărât că trebuie să fie capabilă să acționeze independent în gestionarea crizelor și să putând astfel, să intervină în prevenirea conflictelor – încercând să atace cauzele și să contribuie la reconstrucție și la stabilizare – un domeniu în care comunitatea și statele sale membre întreprind deja acțiuni semnificative. În același timp, lupta împotriva terorismului constituie un obiectiv politic major al Uniunii: un număr însemnat de măsuri legislative și operaționale au fost concepute, în special pentru stoparea finanțării terorismului și a reacției la amenințările venite din partea armelor biologice sau chimice.
Într-un anume fel, ideea de apărare europeană nu este nouă. Ea a apărut imediat după război. Astfel, în cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), a fost pusă la punct o structură militară integrată, cu un efemer comandament comun, încredințat mareșalului Montgomery. Absența mijloacelor și urgența de a face față amenințării sovietice vor face zadarnică însă această primă tentativă. Organizarea apărării Europei Occidentale va fi atunci încredințată de fapt unui stat aliat (SUA), dar nu și european, singurul ce poseda capacitățile de a echilibra potențialul militar sovietic. Din 1948 până în 1989, în ciuda unui cadru definit în funcție de raportul de forțe de după cel de-al Doilea Război Mondial, ideea unei apărări a Europei rămânea totuși prezentă și va continua să-și facă drum sub forma diferitelor transformări: CEA, plan Fouchet etc. Condițiile nu erau totuși reunite pentru ca aceste proiecte să se finalizeze. La sfârșitul anilor 1980, în timpul bulversărilor excepționale ce anunțau sfârșitul taberei socialiste care se destrăma, membrii Comunității Economice Europene (CEE) se decideau să accelereze procesul de apropiere a lor. Totuși, pentru membrii cei mai vechi, aproape 35 de ani de integrare europeană le impuneau să aprofundeze apropierea lor, dându-i un conținut politic asortat cu mecanisme de adoptare a deciziei politico-militare.
Crearea și creșterea în putere a Politicii Europene de Securitate și Apărare sunt, din acest punct de vedere, de o natură diferită de încheierea unei alianțe tradiționale între state ca NATO. Ele vizează, într-adevăr, termenii Tratatului asupra UE cu definirea progresivă a unei politici de apărare comune care ar putea conduce la o apărare comună. Totuși, trebuie constatat că decizia de a pune în practică PESA nu se face decât de circa zece ani, și măsurile concrete luate în acest sens doar de câțiva ani. Pentru ca PESA să ia avânt, se cuvine ca europenii să se angajeze la o muncă lentă de evidențiere a dimensiunii strategice militare a securității. Din acest punct de vedere, cu rare excepții aproape, ei au de depășit obiceiurile deprinse pe durata a peste 40 de ani de tutelă a lor în materie de securitate: tutelă acceptată de Vest și impusă prin forță în Est. Această obediență va avea consecințe pe termen lung asupra materializării PESA.
Pentru a sprijini statele membre în efortul lor de îmbunătățire a capabilităților de apărare a Europei, în conformitate cu PESA, așa cum este în prezent și cum va evolua în viitor, prin decizia Consiliul Uniunii europene, la data de 12.07.2004, s-a înființat Agenția Europeană de Apărare (EDA – European Defence Agency).
Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency – EDA) a fost creată prin acțiunea comună a Consiliului UE din 12 iulie 2004. SG/ÎR pentru PESC este șeful EDA și președintele Comitetului Director (CD), structura decizională a Agenție, în cadrul căreia statele membre sunt reprezentante la nivel de miniștrii ai apărării (cu excepția Danemarcei) și Comisiei Europene. Comitetul Director acționează sub autoritatea Consiliului UE și cu respectarea liniilor directoare trasate de acesta. La nivelul EDA funcționează 4 direcții: Capabilități, Cercetare și Tehnologii, Armamente, Industrie și Piețe, precum și o direcție de servicii. Mecanismul de conducere/control al activității EDA este reprezentat de reuniunile EDA CD (cu frecvență de regulă lunară) în format ministerial (apărare) și la nivelul directorilor naționali pentru Armamente, directorii pentru Capacități, directorii pentru Cercetare/Tehnologii). La fiecare reuniune participă un reprezentant al Comisiei Europene și, după caz, al EUMC/EUMS
Se poate contribui prin înființarea acestei agenții, la dezvoltarea capabilităților de apărare în domeniul managementului crizelor; promovarea și intensificarea cooperării europene în domeniul armamentelor; întărirea bazei tehnologice și industriale europene pentru apărare (DTIB – Defence Technological and Industrial Basis); crearea unei piețe europeane pentru echipamente de apărare competitive (EDEM- European Defence Equipment Market) și la promovarea cercetării în domeniul apărării în colaborare cu activitățile de cercetare ale Comunității UE.
Funcțiile de bază ale EDA constau în dezvoltarea capabilităților de apărare în domeniul managementului crizei; promovarea și întărirea cooperării europene în domeniul armamentelor; contribuția la întărirea DTIB în vederea creării unei piețe europene competitive pentru echipament de apărare și în dezvoltarea cercetării si tehnologiilor europene în domeniul apărării. EDA are în structura sa un Consiliu de Conducere și cinci directorate.
3.2 Organigrama
Forul conducător este constituit din Consiliul de Conducere (SB-Steering Board) care este compus din reprezentanții statelor membre participante, care sunt autorizați să reprezinte guvernele, și un membru al Comisiei UE. Acesta se întrunește la nivel de miniștri de apărare sau de reprezentanți ai acestora și stabilește activitățile din timpul ședințelor prezidate de șeful EDA, în contextul directivelor Consiliului UE. Consiliul de Conducere este acela care aprobă programul de lucru, precum și bugetul.
Șeful EDA va fi Secretarul General/Înaltul Reprezentant al PESC și va prezida întrunirile EDA, fiind sprijinit de staff-ul permanent. Acesta răspunde de realizarea obiectivelor EDA și de organizarea și funcționarea acesteia, raportând despre activitatea EDA, inclusiv despre deciziile Consiliului de Conducere, Consiliului Uniunii europene (în forma GAERC-General Affairs and External Relations Council, cu miniștrii apărării).
Înaltul reprezentant Javier Solana este șeful agenției și președinte al Consiliului de Conducere compus din miniștrii apărării din cele 24 de state membre (toți membri EU, mai puțin Danemarca).
Șeful executiv este în același timp și șeful staff-ului permanent. Acesta raportează șefului EDA despre sarcinile organizaționale și administrative, fiind răspunzător pentru supravegherea și coordonarea unităților funcționale, asigurând, totodată, coerența de ansamblu a activității acestora. Șeful executiv este recomandat de șeful EDA și numit de către Consiliul de Conducere.
Șeful executiv este Nick Witney, iar locțiitorul său Hilmar Linnenkamp.
Directoratul Dezvoltare Capabilități are ca sarcină stabilirea necesarului de capabilități pentru realizarea PESC, conduce procesul de generare a proiectelor prioritare, stabilește criteriile calitative ale capabilităților și dezvoltă procese de evaluare a capabilităților.
Directoratul R&T (Cercetare și Tehnologie) își asumă responsabilitatea pentru coordonarea și promovarea colaborării în cercetarea din domeniul apărării, coordonează, împreună cu comunitatea europeană de cercetare din domeniul apărării din afara EDA, activitățile civile de cercetare cu dublă utilizare și propune strategii și politici pentru creșterea și întărirea cooperării în domeniul apărării.
Directoratul Armamente își asumă responsabilitatea pentru promovarea cooperării în domeniul armamentelor. Directoratul analizează cooperările existente, identifică și promovează cooperarea în domeniul armamentelor, propune inițiative și metode pentru un management mai eficient al programelor de cooperare, consiliază statele membre și coordonează activitățile din domeniu.
Directoratul pentru Industrie și Piață din domeniul apărării analizează și evaluează dezvoltarea bazei tehnologice și industriale de apărare (DTIB) și a pieței europene de echipamente din domeniul de apărare (EDEM). De asemenea, analizează și evaluează securitatea furnizărilor de echipamente de apărare și relațiile dintre piața de apărare și alte piețe. Directoratul lucrează în strânsă legătură cu Comisia de Strategii și Politici pentru DTIB și EDEM.
Directoratul Servicii Administrative Comune asigură consilierea juridică precum și serviciile din administrație (personal, relații contractuale, infrastructură, securitate, registratură).
Staff-ul EDA este constituit din personal selectat pe baza testării competențelor individuale și este condus de către șeful executiv, fiind organizat în unități funcționale, stabilite de șeful EDA și aprobate de Consiliul de Conducere.
Staff-ul permanent este format din:
– personalul obișnuit, recrutat direct de EDA, prin contracte pe termen definit, selectat din statele membre, prezente în EDA;
– oficialități ale Comunității, acreditate de EDA pe termen limitat pentru îndeplinirea unor obiective și proiecte specifice;
– experți naționali ai statelor membre prezente în EDA, acreditați pentru obiective și proiecte specifice.
În toate cazurile recrutarea se va realiza astfel încât să se asigure agenției serviciile unui staff cu abilități și eficiență la cel mai înalt standard și să existe o zonă geografică de recrutare cât mai largă în cadrul statelor membre prezente în EDA.
Personalul este recrutat din statele membre participante, prin competiție deschisă – aproape 2/3 vor fi angajații agenției și 1/3 vor fi experți naționali secundari. Toate angajările vor fi pe perioade de aproximativ 3-5 ani, nimeni nu va face carieră în agenție și personalul va fi împrospătat în mod regulat de către statele membre participante.
EDA se află în subordinea Consiliului Uniunii europene și va fi deschisă participării tuturor statelor membre Uniunii europene. EDA nu va prejudicia competențele statelor membre în probleme de apărare și va avea statutul legal necesar pentru îndeplinirea sarcinilor și atingerea obiectivelor.
Responsabilitățile miniștrilor apărării față de EDA, în cadrul Consiliului UE, constau în sprijinul acordat PESC și PESA și, în general, implementării ECAP. Deciziile în legătură cu activitatea EDA vor fi luate în cadrul ședinței Consiliului Uniunii europene, la care vor participa și miniștrii apărării. Comitetul de Politică și Securitate al UE va primi rapoarte și va acorda consultanță EDA în problemele ce țin de PESC și PESA
Directorii Naționali pentru Armamente vor primi rapoarte și își vor aduce contribuții, în limitele competenței lor, la pregătirea deciziilor Consiliului Uniunii europene. EDA va înainta Consiliului UE, anual, două rapoarte: unul în luna mai, despre activitatea EDA în anul precedent și anul curent, iar celălalt în luna noiembrie, despre activitatea din anul curent și cea din anul următor, cuprinzând și proiectul de buget pentru anul următor.
Agenția va dispune de un buget general, constituit din contribuțiile statelor membre. Contribuțiile sunt stabilite în funcție de un algoritm (Gross National Income-GNI-key) și vor acoperi toate categoriile de costuri (personal, infrastructură etc.). Agenția va dispune și de fonduri pentru activități de cercetare cum ar fi: analize operaționale, studii de fezabilitate și poate primi „ad-hoc” fonduri de la statele membre pentru programe sau proiecte specifice.
Pentru început, EDA nu va gestiona un buget de înzestrare, deci nu se va implica în achiziționarea de echipamente și nici nu va coordona programe multinaționale. La fiecare trei ani, Consiliul va aproba, în unanimitate, proiectele de buget ale EDA pentru următorii trei ani.
Agenția Europeană de Apărare va stimula inițiative sau va manageria proiecte ad-hoc în următoarele domenii posibile:
– UAVs/ISTAR (Unmanned Air Vehicles/Intelligence, Surveillance Target Acquisition and Reconnainssance);
– Instruire avansată a piloților de pe aeronavele europene;
– Comandă, Control și Comunicații;
– Raționalizarea bazelor de testare și evaluare a echipamentelor militare;
– Vehicule blindate de luptă;
– Produse COTS / MOTS (Comercial /Military Off-the-Shelf).
Agenția a propus spre aprobare Consiliului de Conducere și alte domenii, cum ar fi:
Baze tehnologice și industriale în sectorul naval;
Realimentarea în aer;
Protecția chimică, bacteriologică, radiologică și nucleară (CBRN);
Supraveghere maritimă.
EDA va căuta modalități de atragerea nemembrilor EU în cadrul programelor sau proiectelor specifice. În acest sens, se va înființa un comitet consultativ, care va funcționa ca un forum pentru schimbul de informații în domenii de interes comun din aria de cuprindere a EDA. Statele membre trebuie să informeze, în interesul agenției, Consiliul de Conducere despre intenția lor de a stabili între ele programe / proiecte de cercetare și tehnologie ad-hoc. În această situație, Consiliul de Conducere trebuie să decidă, în maximum o lună de zile de la primirea informației, dacă programul / proiectul poate sau nu fi luat în considerare ca program / proiect al EDA. Nimic nu interzice statelor membre, în cazul respingerii unui program / proiect de către EDA, să implementeze programul / proiectul în afara agenției. Dacă Consiliul de Conducere nu respinge programul / proiectul, acesta va fi considerat ca un program / proiect al EDA. În acest caz, statele membre participante la memorandum au obligația să informeze și celelalte țări membre și asociate pentru a le permite să-și exprime punctul de vedere față de programul / proiectul în cauză.
Dacă un stat membru dorește să participe la realizarea unui program / proiect, toate statele membre care contribuie la EDA trebuie să ia decizia dacă această participare a statului respectiv este în interesul EDA. În principiu, pentru implementarea unui program / proiect, statele membre contributive la EDA trebuie să stabilească atât bugetul asociat programului / proiectului cât și regulile care guvernează desfășurarea acestuia. Nimic nu le interzice statelor, care desfășoară un program/proiect în afara interesului EDA să-și adopte propriile reguli de desfășurare sau să se raporteze la standardele EDA.
Standardele EDA referitoare la realizarea unor programe / proiecte de cercetare și tehnologie se vor baza foarte mult pe prevederile unor mecanisme de cooperare, cum ar fi MoU EUROPA (Memorandumul de Înțelegere EUROPA European Understanding for Research Organization, Programmes and Activities) și de Aranjamentul ERG – European Research Grouping No 1, precum și ale documentelor rezultate din acestea (acorduri tehnice), dar și pe baza prevederilor politicii și legislației proprii EDA. Aceste documente se vor aplica automat la programele / proiectele de cercetare și tehnologie ale EDA, cu excepția cazului când un stat sau mai multe state membre contributive decid altfel de reguli pentru desfășurarea respectivelor programe / proiecte.
3.3 Capacități și inițieri de dialog cu statele membre și și state terțe
Crearea EDA a confirmat intenția Europei de a constitui un cadru eficace în promovarea cooperării referitoare la armament și de a dezvolta capacitatea de apărare.
Întregul potențial al UE nu poate fi pe deplin exploatat în situația în care părțile membre nu comunică eficient. Soluția rezidă într-un dialog structurat cu organismele competente din statele membre, în cadrul celui de-al doilea pilon al UE și în cadrul EDA, cu respectarea schemei actuale de atribuire a competențelor, pentru optimizarea sinergiilor dintre toate aspectele politice care au un impact asupra competitivității industriei de apărare.
Consecințele economice și sociale pe care le-ar putea avea consolidarea integrării piețelor în sectorul apărării ar trebui să facă obiectul unui dialog social activ care să faciliteze gestionarea schimbărilor și restructurărilor.
Se impune, așadar, un schimb permanent de idei cu privire la planificarea și investițiile în domeniul apărării. Acest lucru presupune ca statele membre să fie mai transparente unele față de altele și să fie dispuse să reducă numărul de activități actuale, concentrându-se asupra centrelor de excelență, care ar trebui să fie determinate printr-un proces dictat în principal de piață. Având în vedere termenele prea lungi în materie de cercetare și dezvoltare, ciclul de viață al produselor și îmbunătățirile în curs în domeniul apărării, alinierea calendarului achizițiilor publice de către statele membre reprezintă o primă etapă necesară pentru coordonarea cererii. Agenția Europeană de Apărare lucrează în prezent la mijloacele derezolvare a acestei probleme. În plus, garantarea transparenței reciproce între statele membre privind planificarea pe termen mediu sau lung va permite identificarea posibilităților de întreprindere a unor proiecte de investiții comune, de a efectua achiziții în comun și de a atinge o specializare coerentă. EDA a început deja să colecteze informații cu privire la cheltuielile statelor membre în materie de apărare, în scopul de a maximiza posibilitățile de coordonare a investițiilor și de punere în comun a cererii. Această evoluție ar putea conduce, de asemenea, la definirea unor programe europene de cooperare, precum cele implementate în prezent de Organizația de Cooperare Comună în materie de Armament.
Cooperarea și coordonarea între statele membre privind definirea cerințelor de apărare, a activităților de cercetare și dezvoltare sau a programelor de producție comune se efectuează rar sau ad-hoc. Cerințele în materie de apărare fiind fixate dintr-o perspectivă națională, divergențele care rezultă de aici sunt exacerbate și mai mult prin utilizarea standardelor nearmonizate, care împiedică cooperarea în programele de cercetare și dezvoltare și în cele de producție.
În prezent, există o serie de proiecte pe care EDA dorește să le ducă la bun sfârșit cu participarea statelor membre, unele dintre ele referindu-se la domenii precum drone, realimentare în aer și mai ales comunicarea prin satelit și cibernetică.
În cadrul EDA, comunicarea refprezintă un fapt strategic important, care se bazează pe rezolvarea anumitor probleme, părțile interesate fiind consultate în vederea identificării problemelor și colectării de păreri în ceea ce privește domeniile în care ar putea fi prevăzute noi măsuri.
Sub acest aspect, EDA a prezentat o propunere de acțiune strategică legată de politica de apărare, și anume, o comunicare intitulată „Strategie pentru o industrie europeană de apărare mai puternică și mai competitivă”. Astfel, în cooperare cu EDA au fost stabilite o serie de întruniri pentru a rezolva probleme specifice.
Inițiativa a 12 state membre ale Agenției Europene de Apărare de a semna o Declarație de Intenție privind constituirea unei Flote Europene de Transport Aerian, reprezintă o dezvoltare de cea mai mare importanță pe agenda EDA. Conceptului de Flotă Europeană de Transport Aerian are ca scop identificarea de soluții concrete pentru utilizarea mai eficientă a capacităților tactice și strategice de transport aerian ale statelor membre UE. Realizarea acestui obiectiv se poate face în principal prin formarea unei unități multinaționale înzestrată cu aeronave de tipul A 400 M, precum și prin utilizarea în comun a capacităților de transport, puse la dispoziție de către statele membre.
Anul 2007 a însemnat lansarea și dezvoltarea unor procese și inițiative europene strategice sub egida EDA. Astfel, la 1 ianuarie 2007, a fost lansat procesul de elaborare a Planului de dezvoltare a capacităților (Capability Development Plan/CDP), cu multiple implicații asupra celorlalte proiecte majore ale EDA: strategia privind Baza europeană industrială și tehnologică a apărării, strategia europeană privind R&T din apărare, standardizarea și dezvoltarea cooperării în domeniul armamentelor. Totodată, în cadrul EDA se desfășoară un amplu proces de îmbunătățire a generării proiectelor comune în domeniul R&T.
În cadrul misiunilor sale, agenția poate colabora cu state terțe. Agenția poate colabora, de asemenea, cu organizații internaționale cum sunt Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) (EN) (FR) sau Organizația de Cooperare Comună în materie de Armament (OCCAR) (EN). Acordurile de cooperare cu statele terțe privesc în principal:
– relațiile între agenție și terți;
– dispozițiile în vederea consultării pe teme legate de activitățile agenției;
– aspecte legate de securitate.
3.4 Prezența în media
Agenția Europeană de Apărare (EDA) a creat o entitate menită a gestiona activitatea de culegere, prelucrare și transmitere a informațiilor provenite din surse deschise – SITCEN. De asemenea, activitatea The Crisis Room, structură din cadrul Directoratului General pentru Relații Externe al Comisiei Europene, a inclus asigurarea instrumentelor de monitorizare și analiză OSINT, furnizând materiale de informare, la inițiativă sau la cerere, și colaborând cu celelalte centre de criză ale instituțiilor europene și ale statelor membre.
Modalitatea de comunicare a Agenției Europene de Apărare este prin intermediul Direcției mass media și comunicare.
Menirea Direcției comunicare, relații publice și mass-media este de a asigura comunicarea eficientă a Comisiei cu publicul larg, reprezentanții societății civile și cu mijloacele de informare în masă, în vederea informării operative, veridice și complete a societății despre activitatea autorității.
În vederea realizării misiunii sale, Direcția exercită funcțiile următoare:
– asigurarea transparenței activității Comisiei, prin informarea activă a societății privind domeniile de activitate ale instituției, rezultatele alegerilor, inițiativele lansate, precum și alte activități desfășurate de instituție;
– informarea și comunicarea cu mijloacele de informare în masă, precum și facilitarea interacțiunii dintre reprezentanții mijloacelor de informare în masă și președintele Comisiei;
– educația civică a cetățenilor în domeniul electoral;
– stabilirea, dezvoltarea și menținerea relațiilor externe cu instituțiile omoloage, parteneri de dezvoltare și organizații guvernamentale internaționale.
Concluzii
Uniunea Europeană joacă un rol deosebit pe scena lumii. Dimensiunea militară se află în curs de formare spre deosebire de dimensiunea economică și cea diplomatică, ele fiind foarte bine definite. Este vorba, bineînțeles, despre cel de-al doilea pilon al Uniunii Europene, adică Politica Externă și de Securitate Comună (PESC).
Politica Europeană de Securitate și Apărare este în căutarea unei legislații democratice pentru că în practică PESA se referă la „comandă, ascultare și secret, în condițiile în care logica militară este foarte diferită de luarea deciziei în mod public și deliberativ, caracteristic democrațiilor”.
Ca stat membru al Uniunii Europene, Romania beneficiază de avantajele oferite de aceasta în ceea ce privește securitatea, dar trebuie sa își asume și noi responsabilități la nivel continental, și nu numai. În domeniul politicii de securitate și apărare România poate să se bazeze pe certitudini (calitatea de membru NATO și Parteneriatul Strategic Intensifi cat cu SUA), fără a adopta însă o atitudine ostentativă sau exclusivă de raliere la punctele de vedere ale NATO și/sau SUA.
Uniunea Europeană întreține relații comerciale, culturale, politice și diplomatice cu majoritatea statelor lumii, care îi împărtășesc valorile și principiile, se manifestă tot mai activ în domeniul prevenirii și rezolvării crizelor și conflictelor de pe continent și din lume. PESA este cea care îi permite un asemenea comportament internațional. Având în vedere statutul țării noastre, de membru al UE și responsabilitățile ce decurg de aici în domeniul asigurării securității interne și internaționale, se impun a fi adoptate o serie măsuri.
După opinia noastră, prioritară ar fi o sporire a operaționalizării structurilor de reacție la crize, pentru a acționa rapid și mai eficace în contextul PESA și al responsabilităților naționale interne, o consolidare a laturii materiale a gestionării crizelor și dezastrelor, precum și o îmbunătățire a sistemului național de protecție și avertizare a populației asupra iminenței producerii unor situații de criză.
România poate să se constituie într-un factor activ al implementării PESA prin resursele umane și logistice de care dispune, precum și prin experiența acumulată în cadrul misiunilor de menținere a păcii și a cooperării militare în plan regional. Pentru a spori șansele unei contribuții relevante în cadrul PESA, România poate promova și aplica conceptul cooperării inter-agenții în prevenirea și gestionarea crizelor.
Apreciem că participarea semnificativă a României la operațiuni militare sub egida PESA ar fi de natură a crea o atitudine favorabilă României în rândul celorlalte țări europene. Ea ar trebui să sprijine constituirea Agenției Europene privind Dezvoltarea Capacităților de Apărare, Cercetare, Achiziții și Armamente (EARMCA). Este necesară înființarea, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe și a Ministerului Apărării Naționale, a unor departamente specializate pentru implementarea obiectivelor PESA și furnizarea expertizei necesare luării unor decizii adecvate în domeniu. Totodată, la nivelul Guvernului se poate organiza un Departament pentru politica europeană și euro-atlantică de securitate și apărare cu rol de coordonare a eforturilor și de punct de contact pentru inițiativele de cooperare internațională.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Misiunea, Obiectivele Si Activitatile Agentiei Europene de Aparare (ID: 122338)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.