Miscariile Feministe din Iasiul Interbelic

INTRODUCERE Atelier de istorie

Feminismul în istorie

Istoria ca un tren

CAPITOLUL.I.Feminismul românesc modern

1.1.Tradiții și un feminism românesc înveșmîntat în ie

1.2.Ele au fost primele

1.3.Presa interbelică.De la jurnal la cotidian

1.4.Elite ale feminismului interbelic.

Alexandrina Cantacuzino.Calypso Botez

1.5.Revendicări dar și divergențe între mișcările de femei

CAPITOLUL.II.Iașul modern

2.1.Iașul între cele două războaie.

Intre Junimea și Contemporanul

2.2.Coagularea mișcării de femei în Iașul interbelic

2.3.Elitele Iașului interbelic.

Mărețe vieți de doamne și domnițe

CAPITOLUL.III.După război

3.1.Va fi pace după război?Va fi liniștea dinaintea furtunii.

Uraganele care au lovit Europa nu au purtat nume de femei

3.2.România după război.Condamnate la uitare.Sfârșit de poveste

CONCLUZII

=== 1 ===

CUPRINSUL LUCRARII

MISCARILE DE FEMEI IN IASUL INTERBELIC

INTRODUCERE Atelier de istorie

Feminismul în istorie

Istoria ca un tren

CAPITOLUL.I.Feminismul românesc modern

1.1.Tradiții și un feminism românesc înveșmîntat în ie

1.2.Ele au fost primele

1.3.Presa interbelică.De la jurnal la cotidian

1.4.Elite ale feminismului interbelic.

Alexandrina Cantacuzino.Calypso Botez

1.5.Revendicări dar și divergențe între mișcările de femei

CAPITOLUL.II.Iașul modern

2.1.Iașul între cele două războaie.

Intre Junimea și Contemporanul

2.2.Coagularea mișcării de femei în Iașul interbelic

2.3.Elitele Iașului interbelic.

Mărețe vieți de doamne și domnițe

CAPITOLUL.III.După război

3.1.Va fi pace după război?Va fi liniștea dinaintea furtunii.

Uraganele care au lovit Europa nu au purtat nume de femei

3.2.România după război.Condamnate la uitare.Sfârșit de poveste

CONCLUZII

INTRODUCERE

In loc de motivație vă invit la un exercițiu de imaginație. Cantacuzino, Rosetti, Cuza , Sadoveanu, Negruzzi

Acesta este subiectul tezei dumneavoastră de astăzi.

Atelier de istorie.

Pentru elevul reîntors în bancă poate fi subiectul tezei la istoria românilor, poate fi manualul de clasa a zecea dar si amintirea primului învățător care le-a citit din Neamul Soimăreștilor. Pentru orice român care s-ar gândi la aceste cuvinte ele sunt păstrate cu sfințenie în suflet și amintite cu onoare atunci când se ridică în picioare la intonarea imnului național. Sunt bărbații mari ai acestui neam care au vegheat la făurirea României moderne dar și cei care au scris epopeele străbunilor lor deopotrivă cu istoria contemporană.

Pentru mine este amintirea primului dascăl care mi-a deschis cartea istoriei neamului, sunt primele poveștiri adevărate care mi-au fost spuse; începutul unei mari pasiuni. Pentru mine cinci cuvinte scrise pe o tablă mă pot purta cu gândul la copii care vor asculta poveștile pe care le voi spune eu.

Strădania lucrării de astăzi este de a pune în istoria neamului, alături de marii ei eroi, o Marie, Alexandrina sau Elenă, este de a scrie o pagină despre istoria feminină a ei. Scopul ei principal este de a le oferi vizibilitate. Pentru a scoate aceste personaje din conul de umbră am folosit procedeul abordării biografice; a scrie despre ele doar ca fiind luptătoare pentru drepturile femeilor am considerat a fi incomplet și nedrept; ele au fost deopotrivă fiice de o mare educație, soții și mame devotate, au ctitorit biserici și școli, au îngrijit soldații pe front, au scris jurnale dar și în publicațiile vremurilor.

Anonimatul „este o experiență pe care femeile o împărtășesc cu toate categoriile de excluși sau de marginali. Aceste categorii nu au istorie.Par că nu au luat parte la evoluția istorică. Sunt lipsite de identitate politică, par să nu aibă interese proprii, ci pe cele ale grupului cărora le sunt auxiliari. Oamenii din astfel de grupuri ies din anonimat doar prin excepție. In cazul femeilor, adesea excepția înseamnă calitatea lor funcțională pe lângă un bărbat;mama,soția, fiica eroului făcător de istorie. Există multe rațiuni pentru această stare de fapt. Istoria a fost patriarhală. Ea a consemnat că evenimentele pe cele care s-au petrecut în sfera publică, unde până în secolul XX, femeile nu au avut acces sau avut unul foarte limitat. Istroriografia s-a concenrat preponderent asupra bătăliilor fondatoare: de independență, de clasă, de cucerire, bătălii la care femeile în genere nu au luat parte, rolul lor desemnat fiind cel de mame și soții de luptători, demne cel mult să îi înlocuiască la muncile de acasă.”1

Am încercat să demonstrez în paginile acestei lucrări că feminismul românesc a fost deopotrivă modern-a urmat o evoluție firească a istoriei femeilor ca cetățence europene fără a fi însă un feminism de import dar și geografic, suprapus tot timpul cu destinele unei țări aflată la confluența de interese ale marilor puteri ale vremii.

Combustibilul care le-a alimentat arderea a fost tot timpul dragostea de țară.

Feminismul în istorie .

„Feminismul este o reacție defensivă și ofensivă față de misoginism și sexism, ambele universal răspândite în timp și spațiu. Fără misoginism, sexism și patriarhat, de bună seamă nu era necesară o ofensivă feministă în sens politic. Atâta vreme cât acesta există, feminismul nu are cum să își piardă rațiunea de a fi. In același timp, feminismul urmărește ca și experiențele femeiești și feminine să fie valoric tratate la fel ca cele bărbătești și masculine. Scopurile politice ale feminismului sunt legate de egalitatea de tratament în fața normelor, instituțiilor și a practicilor publice și private, indiferent de gen, de șanse egale la exercitarea autonomiei și autoafirmării persoanei.”2

Feminismul este o doctrină teoretică și de acțiune; semnificațiile minimale ale termenului vor să scoată în evidență faptrul că femeile sunt sistematic aservite și că relațiile de gen nu sunt naturale, nedreptățesc femeile și pentru aceasta se impune o angajare politică pentru schimbarea lor. Doctrina nu trebuie însă confundată cu simpla revendicare a unor drepturi. Ca atitudine și angajare ea se manifestă cu mult înainte de apariția termenului ca atare. In multe privințe sinonim cu feminismul, poate fi utilizat și termenul de emancipare, el fiind folosit de acele feministe care îl respung pe primul ca fiind liberal și reformist.

1.Miroiu,Mihaela,Drumul către autonomie,Editura Polirom,Iași,2004,pag.50-51

2..Miroiu,Mihaela,Drumul către autonomie,Editura Polirom,Iași,2004,pag.28

Aceasta este și părerea doamnei Stefania Mihailescu, doctor în istorie, potrivit căreia această mișcare pentru dobândirea drepturilor economice, juridice și politice egale cu ale bărbaților poate fi denumită cel mai propriu „mișcarea de emancipare a femeii” pentru că așa se exprima cel mai fidel adevăratul conținut al mult controversatului termen „feminism”.

Ieșirea din anonimat a femeilor nu însemnă doar ieșirea în arena publică și participarea femeilor la decizie în contextul macropoliticii ci și ieșirea din invizibilitate publică a experiențelor femeilor, aducerea lor pe agenda dezbaterii teoretice și a deciziei politice.

Feminismul a avut și are o contribuție substanțială în schimbarea situației femeilor prin mișcările politice care s-au produs și prin apariția de noi domenii de cercetare; șansele femeilor au crescut enorm în accesul la orice domenii, în independență și autoafirmare.

Ca mișcare socială organizată și revendicativă, feminismul este un produs firesc al epocii moderne. Schimbările fundamentale în condiția femeii au intervenit o dată cu declanșarea revoluțiilor democratice burgheze, prin înlăturarea vechilor structuri feudale și a privilegiilor nobiliare și prin recunoașterea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor.

Cei care s-au ocupat de studierea acestei mișcări delimitează ca și timp fenomenul in trei valuri succesive dar pentru lucrarea prezentă ne putem limita la primul val, urmând să asezăm România pe harta Europei interbelice și să ascultăm bătăile de inimă ale Iașului din dreapta arcului arcului carpatic.

Feminismul valului I a fost caracterizat ca un „feminism al egalității” pentru că scopul său a fost dobîndirea unui statut juridic egal pentru femei în raport cu bărbații. Misiunea sa a fost considerată încheiată în cazurile în care egalitatea în drepturi civile și politice între femei și bărbați devine un fapt consacrat in Constituție, legi, în educație.

Istoria ca un tren.

Voi începe această lucrare cu istoria unui tren. Făurit în Anglia la sfărșitul secolului al XIX-lea, trenul denumit Orient Express a fost primul tren transcontinental care a traversat Europa. Rând pe rând, în toate marile capitale, domnițe de seamă au urcat în vagoanele lui. Trenul luxos a ajuns și în România, oprind și la peronul Iașilor, pentru a-și desăvârși călătoria.Muntence de seamă și aprige moldovence plecau să cunoască lumea. Orient Express-ul a supraviețuit ambelor războaie mondiale însă a fost oprit de comuniști. Aici se termina prima lui aventură prin lume. Dar oameni iubitori de istorie lucrează neobosit pentru a restaura spiritul acelor vremuri, vagoane renăscute din propria lor cenușă își asteaptă călătorii. Călătoria feminismului prin lume reînvie parfumuri de lavanda și foșnet de jurnale. Poftiți în vagoane!

Inceputurile feminismului modern sunt marcate de două lucrări influente în lumea britanică. In anul 1694, Mary Astell publica A Serious Proposal to Ladies, o lucrare cu idei avangardiste, foarte emanciate pentru acea vreme. Dar lucrarea socotită de referință despre drepturi și cetățenie îi aparține lui Mary Wollstonecraft: A Vindication of the Rights of Women, scrisă în anul 1792. Ideile centrale din lucrare erau:femeile trebuie să devină cetățeni raționali, cu responsabilități familiale și civice, educația trebuie axată pe libertate, demnitate personală, independență economică, femeile trebuie să poată îmbrățișa profesii de orice tip și să poată fi reprezentate politic.” La mijlocul secolului al XIX-lea aceste idei se reiau pe o treaptă mai coerentă politic și se leagă de numele lui John Stuart Mill și al lucrării sale, Subjection of Woman, dar și a Harriettei Taylor Mill, prietena și ulterior, soția acestuia.(…) Termenul de feminism se pare că a fost folosit pentru prima oară în 1895, în Marea Britanie.”

La începutul secolului al XX-lea în Marea Britanie se manifesta mișcarea sufragetelor- femei care militau pentru recunoașterea accesului la vot indiferent de sex, în contextul în care primul război mondial va demonstra ca femeile pot prelua producția economică în locul bărbaților.

„Războiul a întrerupt mișcarea pentru drepturile electorale ale femeilor în momentul în care atinsese apogeul, cînd țelul părea să fie aproape. O dată cu izbucnirea războiului (…) uniunile femeilor s-au dedicat și mai intens asistenței sociale a femeilor.”3

2..Miroiu,Mihaela,Drumul către autonomie,Editura Polirom,Iași,2004,pag.57-58

3.Bock,Gisela,Femeia în istoria Europei,Editura Polirom,Iași, 2002,pag.187

CAPITOLUL.I.Femismul românesc modern

1.1.Tradiții și un feminism românesc înveșmintat în ie.

„Pe parcursul Evului Mediu, reprezentantele înaltei societăți și soțiile domnitorilor au părăsit adeseori viața plictisitoare din iatacuri pentru a-și sprijini soții atunci când aceștia se confruntau cu situații politice delicate; la români „nu e nici un colț de taină unde să se ascundă,sfioase, femeile.Dimpotrivă, Doamna se amestecă în toate și, cînd domnul cade, ea este gata să își joace rolul său” (cugeta Nicolae Iorga).”4

Literatura medievală românească nu ne oferă multe informații despre problema femină. Documentele care s-au păstrat și au ajuns pînă la noi depun mărturie despre existența soțiilor și a fiicelor de nobili; majoritatea fac referire la femei în contextul definirii rudeniei sau a familiei fondate prin căsătorie. Totuși, femeile moderne nu vin din neant. Ele își trag radăcinile din aceste dommnițe care și-au păzit familiile în timp ce bărbații le erau plecați să apere cu sabia pământurile și religia strămoșilor lor. Vom vedea mai târziu cum revoluțiile agită spiritele și pornesc mișcările de femei în toată Europa. Dar nici lor nu le-a fost ușor. Evul Mediu și secolul XVII a avut perioade de insecuritate: instabilitatea politică, frecventele conflicte militare, calamitățile naturale au făcut victime și în rândul femeilor. Deseori, ele au luat calea pribegiei pentru a se pune la adăpost de abuzurile domnitorilor, pierzându-și zestrea pentru a se putea întreține. Turcii și tătarii au făcut și ei numeroase victime în rândul femeilor.

Puține doamne au ajuns să se implice activ în viața politică a statului deoarece aceasta era o afacere exclusiv masculină. Excepție de la regulă vor face doamnele regente cărora calitatea de văduvă le-a permis să ajungă în prim planul vieții politice.

Dincolo de această încorsetare se remarcă totuși o libertate în ceea ce privește acțiunile de ctitorire și înzestrare a lăcașurilor de cult; femeile donau bunuri proprii: proprietăți funciare, robi, bani sau obiecte, în general de uz liturgic; beneficiau de zestre și erau parte din dezbaterile testamentare.

4.Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucurest,200p,pag.11

Decalajul cronologic dintre evul mediu românesc și cel occidental, primordialitatea masculinului, justifică o abordare diferită a problemei feminine în epocă, astfel literatura medievală românească nu a găsit necesar să argumenteze și nici nu s-a implicat într-o dispută a sexelor aidoma celei occidentale. Fiică, soție și mamă, văduvă, în fiecare moment în umbra unui bărbat, femeile au recuperat din inferioritate pentru că au avut de înfruntat aceleași provocări, au suferit de pe urma acelorași calamități, s-au preocupat deopotrivă de soarta sufletului, au fost robite aidoma bărbatului. Predecesoare ale luptătoarelor cu baioneta pe baricade sau cu penița în publicațiile vremurilor, aceste domnițe și-au înfruntat destinul în tăcere și cu demnitate, au fost exemple de statornicie și devotament.

De abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea descoperim un număr impresionant de documente care certifică afirmarea unei mișcări de emancipare a femeilor române, aproximativ cam în același timp cu orientările politice și sociale din țările occidentale dezvoltate. Insă, înainte de a lupta pentru cauza lor, femeile au avut de apărat cauze mult mai înalte legate de evenimentele din epocă, astfel putem afirma o caracteristică a feminismului românesc; ideologia sa profund naționalistă. La debuturile feminismului politic românesc nu există cauze individuale, căutarea fericirii și împlinirii personale, accentul se punea mai mult asupra creșterii responsabilităților civice, fapt de înțeles o dată ce marea miză politică a secolului era unirea principatelor și făurirea statului român modern, iar la începutul secolului XX, reînregirea. Limbajul naționalist al sfârșitului de secol XIX, spre deosebire de cel de peste un veac, nu avea ceva fundamental negativ în el, ci urmărea un anume ideal politic, cel al întregirii.

Revoluția de la 1848, Proclamația de la Islaz, păreau promițătoare pentru soarta femeilor într-o Românie care se moderniza. Transformările pe care le așteptau implicau drepturi politice egale sau măcar educație egală. Numai că femeile militante pentru emancipare din acea vreme constată cu dezolare că indiferent ce se petrece pe plan politic, femeile sunt lăsate deoparte. Aidoma străbunicilor lor medievale, ele sunt în continuare uitate fiindu-le rezervate numai îngrijirea copiilor și asigurarea echilibrului într-un cămin în timp ce bărbații sunt preocupați de ideile revoluționare.

Vom încerca în următoarele rânduri să descoperim, care a fost trecerea de la tovarășe de viață statorinice la luptătoare active, care a fost punctul de sprijin care le-a răsturnat universul. Si aici vorbim deasemenea tot de femei de neam nobil, fiice de mari învățați ai vremurilor sau soții de mari politicieni, fete care au avut beneficiat de educație, au învățat limbi străine avînd astfel acces la ideile moderne care circulau în Europa. Putem afirma fără nici o urmă de indoială ca feminismul românesc la izvoarele sale a fost un feminism al elitelor.

„Participarea femeilor la marile evenimente istorice care au dus la nașterea României moderne: revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române 1859, războiul de independență din 1877, constituirea statului național unitar la 1918- au atras după sine maturizarea rapidă a organizațiilor de femei și integrarea lor în efortul general democratic pentru reformarea societății românești și pentru salvarea ființei naționale a românilor din provinciile aflate sub dominație străină.”5

In vremuri în care ființa națională este greu încercată, femeile fac primul pas peste pragul casei și se dedică operelor filantropice. Ele vizau necesitățile de instrucție mai ales pentru fete cu propagarea unei conștiințe naționale și ortodoxe prin educație și în același timp le deprind pe acestea cu implicarea în viața societății. Feministele încercau să găsească soluții acționînd în cadrul asociațiilor de femei, ținînd prelegeri, publicând articole în presa feministă și în ziarele de mare tiraj sau participând la congrese naționale și internaționale. Lupta împotriva alcoolismului și aspecte legate de igină se regăseau pe ordinea de zi a întrunirilor feminine. Un alt punct important din cadrul programului feminist îl reprezenta combaterea imoralității și asigurarea protecției fetelor și femeilor, predarea în școli a unor cunoștințe minime de educație sexuală și înființarea unor cluburi de tineret sub îndrumarea doamnelor. Moralizarea era o problemă care preocupa mișcarea feministă la nivel mondial, Congresul Mondial de Morală Socială de la Budapesta atingând aspecte legate de cauzele apariției și dezvoltării imoralității și măsurile ce trebuiesc luate pentru combaterea acesteia.

„In anul 1862 Doamna Elena Cuza contribuie la construirea unui așezământ de fete orfane-Azilul Doamna Elena cu o capacitate de 100 de locuri la început apoi cu 400, în anul 1877 este înființat de către Katerina Cantacizino”6 Leagănul Sfânta Ecaterina, cea mai veche unitate care s-a ocupat de creșterea copiilor mici, în anul 1901 se înfințeaza azilul de copii sugari din str.Buzești din București prin donarea cladirii către Primăria Bucureștiului de către Elena Cantacuzino, în anul 1916 Regina Maria înființează Societatea Principele Mircea acordând asistență medico-socială copiilor sugari și mamelor lor prin organizarea de grădinițe de copii.

5.Dragomir,Otilia,MiroiuMihaela(editoare),LexiconFeminist;Ed.Polirom,Iasi,2002,pag.1987.

6.Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.92

Prima organizație a femeilor române a fost înființată în anul 1815 în Budapesta, având 33 de membre, printre care Elena Gabrovsky, Maria Roja, Pelaghia Papacosta, Iuliana Pometa, Maria Nicolici provenite din familii de negustori macedo-români cu scopul de a contribui prin mijloace bănești la susținerea fondurilor școlilor naționale de rit ortodox din regatul Ungariei.

In anii revoluției, liberalii români influenți, nu s-au ocupat în mod explicit de problemele legate de drepturile femeilor, iar atunci când au făcut-o implicit, accentele abordării au fost mai degrabă de natură etică decât politică. Acest tip de etică presupune un devotament necondiționat pentru familie și pentru sprijinirea activității politice bărbătești. Liberalii români, începând cu Nicolae Bălcescu au omagiat „femeia Madonă- o zeitate care trăiește numai din veața noastră, n-are altă bucurie decât bucuria noastră”. Superioritatea morală a femeilor avea însă un preț: ele nu puteau să manifeste autointeres și în consecință nu puteau fi incluse în dezbaterile și

negocierile din sfera politică. Femeile nu aveau autonomie,erau cetățene ca mame și ca soții, nu ca persoane,erau „eroinele spațiului privat”. La liberalii români, idealizarea morală a femeilor merge mână în mână cu excluderea lor poitică.

Ca și Bălcescu, Cezar Bolliac credea în rolul civilizator al femeilor, în posibila contribuție a acestora la progresul umanității prin calitățile lor morale, ceea ce nu însemna însă o indepărtare a acestora de rolurile lor tradiționale. Schimbarea pe care o avea în vedere Bolliac era una de atitudine față de femei și în nici un moment una care să vizeze funcția lor socială. Activitatea lui ca publicist și ca poet, evidențiază o poziționare contradictorie față de problematica rolului femeii în societate. Pe de o parte el face elogiul calităților morale ale femeii și condamnă ca nedreaptă inegalitatea lor socială față de bărbați, pe de altă parte, el omite să ia în discuție femeile atunci când se preocupă de problema claselor sociale și a votului universal.

„Exemplul familiei Rosetti stă viu în acest sens: bărbatul familiei se sacrifică pe altarul revoluției în mod nemijlocit. Bătălia lui este schimbarea lumii. Cauza Mariei Rosetti este cauza bărbatului ei.”7

7.Miroiu,Mihaela,Drumul către autonomie,Editura Polirom,Iasi,2004,pag.97

In plină epocă pașoptistă și apoi în timpul războiului de independență încep sa se facă auzite glasurile femeilor, citind în jurnalele vremurilor se remarcă caracterul mobilizator al multor articole publicate în presa militantă pentru drepturi ale acestora. Maria Flechtenmacher, o feministă activă; din anul 1878 până în 1881 a editat revista „Femeia Română”.8 Ea era nemulțumită de faptul că femeile române nu păreau să dea semne de viață și nici nu păreau a avea dorința de a se manifesta public, în mod organizat. Ea cheamă la deșteptarea femeilor, le îndeamnă să susțină frontul și mai mult, să își amplifice eforturile spre zona politică și economică

Documentele vremii aduc dovezi de necontestat că femeile au fost prezente în revoluțiile de la 1848 din Tările Române, în mișcarea pentru Unirea Principatelor (1855-1859) și în Războiul de Independență din 1877-1878, evenimente hotărâtoare pentru nașterea și consolidarea României moderne. Faptele devenite legendare și sacrificiile făcute de femei ca Ana Ipătescu, Maria Rosetti, Elena Cuza, Pelaghi Roșu, Sevastița Bălcescu, Zoe Golescu pentru cauza revoluției pașoptiste nu au fost cu nimic mai prejos în comparație cu cele dovedite de femeile de pe baricadele revoluțiilor din Franța.

Pentru a sublinia caracterul profund național al feminismului românesc modern este de ajuns să privim pictorile epocii sau fotografiile din gazete. Luând exemplul românilor din Ardeal, domnițele vremii nu pierd nici o ocazie de a purta costumul popular pe care îl etalează cu fiecare ocazie. Luând exemplul delegației Grupării Femeilor Române din Brașov, la congrese, feministele se vor prezenta îmbrăcate în costume naționale care, în perioada modernă, imprimaseră moda citadină.

8.Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.110

1.2.Ele au fost primele

Maria Rosetti-două fețe ale feminismului revoluționar.

De la madonă la purtătoare de drapel.

Maria Rosetti, soția lui C.A Rosetti, este unul dintre personajele feminine despre care istoricul A.D.Xenopol menționa ca „s-au amestecat în luptele politice ale bărbaților lor.” Ea a profesat într-o meserie considerată strict masculină, fiind prima femeie-ziarist din România. „Scrierile ei jurnalistice și corespondența particulară ilustează un patriotism dus până la exaltare și o credință sinceră și totală în ideile de libertate, egalitate și dreptate socială.”9

Din corespondența familie Rosetti aflăm că „era oacheșă, nu chiar frumoasă, dar cu nurii unei meridionale, expresivă, pasionată, artistă. Scria bine, cu însuflețire romantică, scotea frumosul din orice lucru întreprindea și îl împrăștia în jurul ei.”

Am ales portretul acestei doamne pentru a ilustra de unde încep ideile de emancipare feminine în Tările Românești, urmînd ca în partea a doua să trecem Milcovul la domnitele din Moldova pentru a desăvârși truda acestei lucrări. Inteaga existența a familiei Rosetti se va afla sub zodia revoluției iar primul lor născut, o fetiță care vine pe lume în luna iunie a anului 1848 va fi numită Liberty.

Mary Grant, fiică a unui căpitan scoțian și a unei franțuzoaice, s-a născut în Anglia însă copilăria și-a petrecut-o în Provence, Franța. In anul 1840 destinul i-l va scoate în cale pe junele pe atunci Constantin, un tânar boier român. In luna decembrie acesta se duce în vizită la Effingham Grant, secretar al Consulatului Britanic unde o cunoaște pe sora acestuia.Este întîlnirea destinului său, acestă femeie va care o va alinta Granta, îi va sta alături toată viața atât ca soție cât și ca tovarășă de luptă și de idealuri. Maria se stabilește în România în anul 1938 și va locui în casa familei Odobescu de lângă biserica Icoanei. Aici se va ocupa de educația copiilor acestora în timp ce tânărul boier va pleca la Paris pentru a studia dreptul.

Tinerii se vor căsători atât în rit anglican, la Plymouth cât și în rit ortodox la Viena, nași fiind cei doi frați Golescu, dar căsătoria lor va fi considerată drept o mezalianță de boierimea bucureșteană. Acest fapt nu o va descuraja pe tânara doamnă Rosetti care datorită personalității sale remarcabile reușește până la urmă să se intergreze în nobilimea din România.

9.Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.198

Maria Rosetti, cunoscută de majoritatea protipendadei bucureștene, va ști să-și facă datoria de mare doamnă. Cultura și inteligența sa vor fi apreciate în cercurile cele mai progresiste din București. La doar un an de la căsătorie este implicată alături de soțul ei la întrunirile secrete, premergătoare revoluției.

In urma innăbușirii mișcării, ea vine în ajutorul fruntașilor revoluției (Nicolae Bălcescu, C.Boliac, I.Brătianu, C.A.Rosetti, N.Ipătescu) arestați și duși în corăbii turcești pe Dunăre, de unde vor scăpa din captivitate datorită intervenției sale pe lângă autorități. „Atașamentul Mariei Rosetti fața de ideile pașoptiste, sacrificiile ei în favoarea patrioților captivi pe tot parcursul calatoriei lor sunt povestite pe larg de cunoscutul istoric francez Jules Michelet, într-o emoționantă evocare-portret Les Principautes danubiennes. Madame Rosetti,1848, iar pictorul C.D.Rosenthal a ales-o drept model pentru tabolurile sale România revoluționară și Romînia descătușându-și lanțurile pe Câmpia Libertății.”10

După înfrîngerea revoluției trăiește amărăciunea exilului alături de soțul ei în Franța. In Paris, familia Rosetti face noi cunoștințe și reînnoadă prieteniile vechi. Toate gândurile si toate acțiunile lor se vor îndrepta însă spre țara pe care o părăsiseră. Seratele muzicale, literare, istorice organizate la Maria Rosetti se sfârșeau întotdeauna prin întruniri cu caracter secret .Mistuiți de dorul de tară, fac mai multe încercări zadarnice de a se întoarce însă grupul pașoptist va reuși aceasta tot cu sprijinul Mariei care a intervenit pe lângă consulii Angliei, Franței și Italiei.

10.www.zf.ro/ziarul-de-duminica-mariarosettidoamnaromănieimoderne

Aici începea revoluția propriu-zisă. In numai doi ani a fost pusă temelia Unirii, prin alegerea aceluiași domnitor în Moldova și Tara Românească. In timpul domiei lui Alexandru Ioan Cuza, Maria Rosetti se orientează spre acțiuni educativ-sociale și spre publicistică. Va scrie în ziarele vremii, în „Românul”, „Apărătorul dreptății”, „Mama și copilul”, ultimul fiind un ziar în care se adresa femeilor „Sunteți mame și eu sunt. Copiii voștri sunt români, ai mei de asemenea . Si ai voștri li ai mei au o mamă comună. România.” Războiul din Balcani din anii 1877- 1878 o va prinde la conducerea unui spital de campanie și înființa Comitetul Familiei pentru a strânge fonduri care să ajute armata și spitalele. De aici încep să se întrevadă începuturile mișcărilor feminine pentru emancipare, având asemenea modele, ucenicia luptei sociale se înfăptuiește în organizațiile de Cruce Roșie, cele care ajută răniții și mai apoi văduvele și orfanii de război, pe tinerele fete care nu au sprijin în desăvârșirea educației lor.

Urmărit de destinul generației pașoptiste din care făcea parte, Constantin Alexandru Rosetti se stingea din viață sărac lipit, după ce în urma unei neîntelegeri își dăduse demisia din funcția de ministru de interne. Intreaga lor avere, casa, tipografia ziarului „Românul” arhiva și biblioteca se prefăcuseră în scrumul unui foc pus intenționat. Maria Rosetti i-a supraviețiut aproape un deceniu, până în ziua de 14 februarie 1893 când inima idealului feminin zugravit de Jules Michelet a încetat să mai bată.

Maria Rosetti a militat toată viața pentru ideea de maternitate și a organizat diverse evenimente de caritate pentru combaterea foametei. Necrologul publicat de ziarul Voința Națională a proclamat-o una din cele mai remarcabile românce din generația ei. A fost condusă pe ultimul drum de Ionel, Dinu și Vintilă Brătianu, Alexandru Macedonski, Tache Ionescu, Barbu Devrancea și o mulțime uriașă. Mamele își luau rămas bun de la cea care le sfătuise cum să dea un sens educației pentru propășirea țării. Nicolae Fleva va scrie despre ea „în mijlocul acestei constelațiuni de oameni mari, de bărbați mari, de bărbați politici deosebiți, de patrioți eminenți, un loc de onoare l-a ocupat fără șovăire și cu o energie rară în momentele luptelor celor mai grele, o femeie, doamna Maria Rosetti”.11

„Maria Rosetti este întâia femeie cultă care a fost părtașă activă la strădania poporului român e a-și făuri o viață liberă, în cursul veacului trecut. Si totodată întâia publicistă care și-a pus scrisul, dezinteresat, în slujba intereselor naționale.”12

11.www.zf.ro/ziarul-de-duminica-mariarosettidoamnaromănieimoderne

12.Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.198

Nu puteam să trecem cu vederea un alt nume, o altă domniță care s-a avântat de foarte tânără în mișcarea pentru unirea Principatelor Române. Dar un destin meteoric; născută Cocea,în Fălticeni județul Suceava, fiică a unui administrator de moșie, își începe învățătura într-un pension din Iași și o termină, în vara anului 1856, la Scoala centrala din Iași.

„Una din primele feministe din Moldova, în articolele și pamfletele sale, deosebit de elevate și de mature pentru o tânără institutoare,apărute în principalele ziare unioniste ea examina cele mai arzătoare probleme sociale și politice.”13

Face o cerere de a studia în străinătate dar este respinsă. Dotată cu o inteligență deosebită și un vădit talent de publicistă, Sofia Cocea Chirsoscoleu colaborează la ziarele unioniste Steaua Dunării, Reforma, Dacia, Românul, precum și Gazeta de Moldavia a lui Gheorghe Asachi.

Prin concepțiile ei politice susținute în cele 42 de articole publicate, Cocea se încadrează în grupul publiciștilor și scriitorilor care în deceniul următor revoluției de la 1848, au pregătit atmosfera favorabilă Unirii.

Sfidând ironia cu care era privită semnătura unei femei în presă, scriitoarea abordează în articolele sale problemele fundamentale ale restructurării societății românești, dezvăluie gravitatea problemei agrare, piedicile puse de cercurile conservatoare în calea împropietăririi țăranilor, starea de înapoiere în care trăia grosul populației, în primul rând femeile, lipsite de educație și victime ale unor mentalități anacronice.” In apelurile adresate femeilor de pretutindeni, Sofia Cocea le cere să intre în mișcarea de reînnoire a țării, singura cale de emancipare a lor (Către damele române). Ea considera drept cea dintâi datorie a femeilor, îndeosebi a acelora care aveau mijloace materiale, să contribuie la crearea unei largi rețele moderne de învățământ rural și urban; din resurele sale modeste a deschis o școală de fete și un internat la Fălticeni. De asemenea, ea abordează și problema relațiilor externe ale Principatelor.”14

Răpusă de tuberculoză la numai 22 de ani, Sofia Cocea lasă posterității mărturii ale unor remarcabile calități ale începuturilor feminismului românesc.

13. Mihailescu Stefania,Din istoria feminismului românesc,vol.I,Ed.Polirom,Iasi,2002 pag.21

14. Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.77

Si ele au fost primele. Dacă am analizat cum destinele primelor feministe se împletesc practic cu transformările unei Românii care se vroia modernă, măcar în treacăt trebuie să ilustrăm aspectele emancipării individuale a femeilor ca imagine a timpului lor. Nu puteau să lipsească din paginile acestei lucrări să spunem aspectele mai frivole legate de moda timpului dar și să omagiem primele femei care au fost deschizătoare de drumuri în multe domenii rezervate până atunci bărbaților.

Intr-o societate romînească tradiționalistă, încătușată încă în vechi cutume, la începutul secolului al XIX-lea, statutul social al femeii era influențat exclusiv de pătura socială din care acestea proveneau. Sub influența Occidentului, femeile de la oraș au început să se modernizeze și să iasă din condiția de casnică. Imaginea lor începuse să se schimbe: purtau pantaloni, aveau părul scurt, făceau sport împreună cu soțul, se plimbau cu bicicleta. Femeile bine văzute erau boieroaicele care mai erau denumite și cucoane.” Acestea se îmbrăcau ca la Viena și Paris purtând mănuși, evantaie, peruci, pantaloni, pălării și umbreluțe. Era important să știe să cânte la un instrument muzical, să danseze și în general, să aibă cultură muzicală era un semn de mare rafinament. Această modă a declanșat numeroase controverse fiind considerată prea libertină. Bilete de papagal, sub direcția lui Tudor Arghezi, a fost una din publicațiile care au participat activ și au luat cuvîntul vis-a-vis de schimbările care dăunau imaginii tradiționale feminine”. Totuși, au existat voci care au văzut legătura dintre vestimentație și spiritul feminim al veacului care cere mai multă libertate în mișcări datorită noilor poziții pe care le-au adoptat femeile în practicile sociale și economice. Printre aceștia se numără Camil Petrescu, care scria într-un articol din România Literară că „niciodată moda feminină n-a atins superioara frumusețe a celei de azi. Era și firesc să se păstreze pentru zi o îmbrăcăminte comodă, căci azi femeile sunt cu totul intrate în lupta pentru existență.” Treptat frumusețea feminină se eliberează de asocierile cu viciul, iar practicile frumuseții devin legitime.

Concursurile de frumusețe unde și România se alinia țărilor europene emancipate stârnesc articole polemice în presă. Mitul femeilor frumoase era încă privit tradițonal- poale lungi și minte scurtă. Tudor Arghezi critica vehement modul în care „americanii neliniștesc Europa cu teze artificiale căutând pe cea mai frumoasă femeie”.

Această emancipare nu s-a manifestat prea puternic în zonele rurale, ea s-a manifestat în rândurile femeilor de la oraș. Aici o mică parte a femeilor era alcătuită din mici lucrătoare în croitorie și textile, în servicii însă predominau școlile de menaj, pensioanele de domnișoare adică școlile de viitoare neveste și mame. Dorințele femeilor de a ocupa un alt rol în societate au avut drept cauze începutul industrializării, creșterea graduluide cultură, revolta de starea de dependență și pe cultura inferiorității de gen, întâlnirile cu surorile lor occidentale întru convingeri privind nevoia imperioasă a egalității în drepturi civile și politice cu bărbații.

Incetul cu încetul, femeia se va impune în domenii altădată exclusiv apărținătoare bărbatului, educația în general și cea de tip superior în special contribuind incontestabil la înlocuirea societății românesti învechite cu o alta. Spre sfârșitul perioadei interbelice, in timpul dictaturii carliste, femeile vor obține drept de vot pentru alegerile parlamentare, ultimul bastion strict bărbătesc fiind astfel demolat.

Un domeniu în care femeile României interbelice excelează este aviația. Mai peste tot în lume acest domeniu era rezervat în exclusivitate bărbaților, prezențele feminine fiind privite doar ca excepții. In țara noastră numărul femeilor cu brevet de pilot era extrem de ridicat comparativ cu alte țări, tot mai multe domnițe preocupându-se de cucerirea înălțimilor.

„Mariana Stirbei s-a născut la Viena în anul 1912 și după mai multe refuzuri a fost acceptată la școala de Turism Aerian înființată de Mircea Cantacuzino, pe care a absolvește în anul 1932. După ce în anul 1932 URSS a invadat Finlanda ea face o deplasare în țara celor o mie de lacuri unde este profund impresionată de femeile finlandeze organizate în cadrul Societății Aviatice a Femeilor din Finlanda Lottasvart.”15 Inspirată de acest model ea se va ocupa de înființarea aviației sanitare în anul 1939 denumită Escadrila Albă. După începerea operațiunilor împotriva sovieticilor, Mariana Stirbei a întreținut un sanatoriu în conacul familiei de la Dărmănești, destinat refacerii aviatorilor răniți pe front. Din aceeași Escadrilă Albă a făcut parte si Mariana Drăgulescu, prietenă foarte bună cu Mariana Stirbei, alături de care și-a alinat suferința în anii în care comunismul le-a prigonit.

15.Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din Romînia,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.214

Elena Caragiani Stoenescu a fost în anul 1913 prima aviatoare din România și una din primele zece din lume. Fiind împiedicată să obțină calificarea de pilot în țară pleacă la Paris unde va obține brevetul. Ea va efectua numeroase zboruri pe teritoriul american iar în Mexic va îndeplini funcția de corespondent de război pentru presa franceză. In România i se va refuza autorizația de pilot de război, devenind soră de caritate la spitalul de campanie din București și apoi în casa părintească din Tecuci unde organizează un punct sanitar.

Smaranda Brăescu este prima femeie-parașutist din România. Refuzată în România, obține brevetul în germania. Ea rămâne celebră pentru o serie de recorduri mondiale pe care le doboară. La sărbătorirea ei în Statele Unite, parașutista a venit învesmântată într-o ie populară lucrată de bunica ei. „In timpul celui de-al doilea război mondial a fost activă ca pilot în Escadrila Albă de avioane sanitare, fiind decorată cu crucea „Regina Maria”16

La sfărșitul anilor 30, România se putea mândri cu 17 femei posesoare ale brevetului de pilotaj, lucru extraordinar dacă ținem cont de mentalitățile existente în societate dar și de costurile uriașe pe care le presupuneau antrenamentele și obținerea brevetului. Ele au brăzdat cerul patriei dau au ridicat tricolorul și pe alte văzduhuri, au fost implicate profund în acțiunile caritabile din timpul războielor, pentru care nu au precupețit nici un efort, punându-și eforturile și bunurile materiale în folosul patriei.

Alte femei deschizătoare de drumuri au fost Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer nu numai din România dar și din lume, Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu, prima femeie doctor în drept din lume, Ella Negruzzi- prima femeie avocat al baroului din Iași, Virginia Andreescu-Haret-prima femeie arhitect din lume de numele ei legându-se multe cladiri ale Bucureștiului interbelic.

In politica interbelică se remarcă Elena Văcărescu; născută în anul 1864 la București dintr-o veche familie boirească, va avea o bogată activitate literară. Având un farmec extraordinar, îl face pe Ferdinand, prințul moștenitor al Coroanei să se îndrăgostească de ea. Uzanțele vremii nu permiteau asta și chiar dacă Elena provenea dintr-un neam nobil, ea este forțată să ia calea exilului la Paris, unde va susține cauza României desfășurând o amplă activitate politică la Liga Națiunilor.”In ciuda exilului său impus sau autoimpus, a continuat, potrivit

16.Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din Romînia,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.51

aprecierilor lui Camil Petrescu să rămână o româncă din cel mai adevărat sânge românesc care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc.”17 In anul 1920, Elena Văcărescu făcea parte din delegația României la Societatea Națiunilor. Este singura femeie din istoria Ligii care a avut statut de ambasador iar în anul 1925, împreună cu Anna de Noailles, vor deveni primele femei membre onorifice ale Academiei Române.

1.3.Presa feminină interbelică.De la jurnal la cotidian.

Presa feminină cunoaște o popularitate tot mai mare, iar dacă până atunci discursurile despre aspectul feminin erau discutate între femei sau în creația poeților sau a romancierilor, anii de după primul război mondial marchează o schimbare de cotitură în istoria presei feminine. Pe lângă imaginea femeii emancipate, care luptă pentru drepturile ei și este conștientă de noul rol pe care trebuie să îl îndeplinească în societate, presa interbelică prezenta

imagini și articole ale femeii preocupate de modă și de gastonomie, de decorațiuni interioare, de arta de a stăpâni codul bunelor maniere. In perioada interbelică, presa feministă și ziarele dedicate femeilor din România au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Editate la București sau în alte centre urbane din țară, aceste publicații, majoritatea cu o durată de apariție scurtă, oferă posibilitatea întelegerii dinamicii mișcării de femei și a contextului istoric în care acestea s-au desfășurat.

Cunoscând bogata literatură occidentală privitoare la rolul femeii în societate, adepții ideilor socialiste (Sofia și Ion Nădejde, Panait Mușoiu, Constantin Mille, Paul Scorteanu) au semnat articole, studii și polemici în Munca, Drepturile Omului, Lumea Nouă și au atras atenția asupra importanței înfăpturii reformelor democratice, în primul rând a votului universal, pentru atingerea scopurilor mișcării feministe.

17.Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din Romînia,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.228

O contribuția importantă la organizarea primelor asociații de femei a constituit în mare măsură apariția, între anii 1878 și 1881 la București a publicației bisăptămânale Femeia Română sub direcția Mariei Flechtenmacher. Având printre colaboratori personalități importante precum Constantin Dobrogeanu-Gherea, Sofia Nădejde, Paul Scorțeanu, Adela Xenopol. Această revistă s-a bucurat de un real prestigiu în țară dar și în Austro-Ungaria, Italia și Franța, unde avea mai mulți abonați. In paginile sale se dezbăteau pe larg sensul emancipării femeii și se lansau apeluri către femeile din toate categoriile sociale să susțină eforturile pentru câștigarea drepturilor lor.

„Revistele femiste precum cele aflate sub direcția Adelei Xenopol : Dochia (Iași 1896-1898), Românca (Iași 1905-1906), Viitorul Româncelor (București 1912-1914) au strâns în jurul lor o seamnă de intelectuale și de personalități ale vieții culturale și politice, îndemnând organizațiile de femei să susțină eforturile grupărilor și partidelor politice de restructurare și de modernizare a societății românești. Gazeta Femeii a apărut în București între anii 1931-1939 sub direcția Catherinei B.Muller, fiind un ziar cu o apariție bimensuală, de numai patru pagini, care conform titlului era dedicat eforturilor feministe. Acest ziar acorda o atenție deosebită problemelor sociale și ale celor legate de legislația muncii și de protecția femeilor muncitoare, colaborând cu medici din cadrul Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale.”18

Alte categorii de subiecte abordate în paginile ziarului au fost anchetele sociale, drepturile și datoriile mamei, educația copilului, evocarea unor evenimente din trecut dar și aducerea la cunoștința publicului a diferitelor congrese, întruniri și inițiative ale asociațiilor și ligilor feministe din România. Gazeta a încercat prin prin prezentarea cazurilor de femei care au reușit să aibă o carieră în domeniul justiției sau să ocupe o funcție înaltă în ierarhia administrativă, să impună modele feminine în spațiul public dominat de bărbați. Un model la care s-a făcut referire constant a fost cazul Ellei Negruzzi, care a fost aleasă membră în Consiliul de Disciplină al Baroului București.

18.Mihăilescu,Stefania,Din Istoria feminismului românesc,vol.I.Ed.Porirom,Iasi.2002,pag.28

In ciuda eforturilor pe care și le-a asumat pentru a contribui la popularizarea cauzei feministe, ziarul nu a fost lipsit de critici. Eleonora Stratilescu, una din susținătoarele cele mai importante ale mișcării de emancipare, va critica dur gazeta, ironizând faptul că în paginile acesteia se regăseau și articole dedicate îngrijirii feminine alături de secțiuni care cuprindeau sfaturi utile pentru bucătărie. Ceea ce acesta trecea cu vederea era faptul că din cauza unui public cititor firav, needificat complet în privința mișcării de emancipare, care nu de puține ori s-a dovedit dezinteresat de aceasta, menținerea unor elemente comerciale precum ultimele tendințe în modă sau îngrijirea corporală asigurau existența ziarului.

„Un alt ziar important în perioada interbelică a fost Gazeta Femeilor.Ziar săptămânal independent pentru susținerea dreptelor revendicări ale femeilor, apărut în București între anii 1932-1938. In paginile acestui ziar, aflat mereu la concurență cu Gazeta Femeii, accentul cădea într-o mai mare măsură asupra problemelor sociale, având o rubrică dedicată anchetelor sociale extrem de activă. O atenție deosebită era acordată chestiunilor de morală și moralitate, în economia ziarului, un spațiu considerabil fiind alocat acestora. Alte categorii de subiecte abordate în paginile ziarului erau legate de maternitate și educația copilului, desfășurarea activităților asociațiilor feministe, inițiativele societăților de asistență socială, manifestări culturale și artistice precum și evocarea unor figuri emblematice ale culturii românești.”19 Printre personalitățile evocate care se făcuseră remarcate în spațiul public se numărau Martha Bibescu, Ella Negruzzi, artista Enriqueta Rodrigo Athanasiu, primadona Florica Cristoforeanu, scriitoarea Henriette Yvonne Stahl sau aviatoarea Smaranda Brăescu.

Ca și în cazul precedentei publicații, evocarea acestor personalități în paginile ziarului avea scopul de a lansa modele feminine, de a oferi exemple de femei de succes și de a sparge monopolul masculin instituit la această rubrică.

Deși au existat o serie de fricțiuni între cele două periodice feminine, acestea au reprezentat cel mai eficace mijloc de a informa opinia publică despre evoluția mișcării de emancipare feminină. Prin abordarea unor subiecte din sfera socială și politică, meritul presei a fost de a acționa ca intermediar între activitatea feministă și opinia publică.

19.www.historia.ro

Cu toate că primele scrieri pentru drepturile femeilor au aparținut bărbaților, cum era si firesc datorită poziției lor sociale și educației primite, în eopcă au fost destule publicații în care glasul femeilor s-a făcut auzit. Alături de reviste au fost publicate și lucrări de sine stătătoare precum cele ale Sofiei Chrisoscoleu, Maria Buțureanu,Calzpso Botez, cu prezentări coerente de idei, și argumentatii aferente solide. „Aceste jurnale și lucrări au reușit să creeze curente de opinie critice la adresa legislației înrobitoare a femeilor (mai ales a femeilor căsătorite) dar și a ideilor care întemeiau persistența unor legi umilitoare pentru femei până în secolul XX.”20

1.4.Elite ale feminismului interbelic.Alexandrina Cantacuzino;Calypso Botez

Alexandrina Cantacuzino a dominat mișcarea de emancipare a femeilor din perioada interbelică, personalitatea sa fiind în același timp extrem de controversată, statutul de lideră a mișcării feministe românești fiindu-i contestat chiar de către cele mai apropiate colaboratoare.” S-a născut la 20 septembrie 1876 în comuna Ciocănești, fiind fiica lui Theodor Pallady, ofițer de carieră provenind dintr-o veche familie boierească din Moldova, și a Alexandrinei Krețulescu, membră a unei renumite familii boierești valahe. După moartea mamei sale, aceasta va fi adopată de către o mătușă din familia Ghica care o și trimite la studii în Franța. S-a căsătorit cu politicianul conservator Grigore Gheorghe Cantacuzino-una din figurile marcante ale Partidului Conservator, și cel mai înstărit latifundiar al momentului”Familia Cantacuzino era de origine grecească, pretinzând că descinde din familia imperială bizantină, motiv pentru care unii din membrii acesteia, inclusiv Alexandrina, vor folosi titlul imperial de prințesă.”21

20.Popescu,Liliana,Politica sexelor,Editura Maiko,București,2004,pag.67

21 Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din Romînia,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.59

Primul proiect în care acesta se implică a fost înființarea Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din România. Alături de doamne provenind din familii importante ale societății românești de la începutul secolului, Alexandrina Cantacuzino va fi una dintre membrele fondatoare, iar mai târziu, în anii ocupației germane din anii primului război mondial, va deveni președinta Societății. Fiind înființată în anul 1910, ca o alternativă la opțiunea educării fetelor

în pensioanele din afara țării, Societatea a avut ca scop crearea unor școli care să pună accent pe educația în spirit național și ortodox a studentelor. Cu acestă ocazie organizează cel mai mare spital pentru răniți din capitală și coordonează acțiunea de sprijinire a familiilor celor mobilizați. Din fondurile adunate de SONFR, va fi ridicată Biserica Mausoleu de la Mărășești în anul 1924, în memoria celor 8000 de soldați morți în confruntările militare din Moldova.

Un alt proiect la care Alexandrina Cantacuzino a avut o contribuție semnificativă a fost Consiliul Național al Femeilor din România înființat în anul 1921 alături de Calypso Botez, Zoe Romniceanu, Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi. Conform statutelor, scopul consiliului era acela de a stabili legături de solidaritate între diferitele societăți sau opere feministe, indiferent de confesiune, servind statul, familia și cauza feminină. Sediul consiliului a fost stabilit la București, în cadrul acestuia funcționând nouă secțiuni specializate, pentru asistență socială, igienă, legislație, muncă, sufragiu, pace, unitatea de morală și represiunea traficului de femei și pentru presă. Studiile și dezbaterile inițiate de doamna Cantacuzino în cadrul comisiilor de specialitate vor sta la baza propunerilor înaintate de asociațiile feministe organelor competente în vederea îmbunătățirii statutului femeii, cu prilejul pregătirii noului cod civil și a legii administrației locale.

La Consiliul Național al Femeilor din România au aderat societăți precum Asociațiile Feminine Minoritare, Societetea Ortodoxă Națională a Femeilor Române, Societea Amicele Tinerelor, Liga pentru Sufragiu Feminin, Asociația Solidaritatea, Auxiliarul Feminin al Federației Interaliată a Foștilor Combatanți. Printre realizările Consiliului s-au numărat înființarea Scolii Horticole și Fermiere din București pentru a educa fiicele invalizilor sau orfanele de război, pecum și crearea Casei Femeii după modelul celei din Belgrad, în anul 1933 fiind inaugurat Căminul Casei Femeii, oferindu-se cazare și masă femeilor în schimbul unor sume modice.Casa Femeii, unde își avea sediul Gruparea Națională a Femeilor Române, s-a transformat în anii 30 într-un puternic centru de asistență socială. Folosindu-se de poziția sa în conducerea Primăriei Capitalei și de numeroasele ei relații sociale, Alexandrina Camtacuzino a obținut fonduri importante de la Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale dar și din donații, pentru a organiza un cabinet de asistență socială, unde s-au asigurat consultații și tratamente medicale gratuite.

Alexandrina Cantacuzino a desfășurat o activitate importantă și pe plan internațional. In anul 1923, la Congresul internațional pentru Sufragiu Feminin întrunit la Roma în luna mai, pune bazele Micii Întelegeri Feminine, în scopul unirii eforturilor femeilor din Polonia, Cehsoloacia, Grecia, Iugoslavia și România pentru dobândirea drepturilor lor economice, politice și juridice.

In anul 1925, aleasă vicepreședintă a Consiliului Internațional al Femeilor, Alexandrina Cantacuzino pledează pentru elaborarea unei legislații internaționale a minorităților, valabilă în toate țările și pentru stabilirea îndatoririlor acestora față de statul în care trăiau; în octombrie 1925 organizează la București consfătuirea celor 60 de organizații de femei minoritare, realizând o bună conlucrare cu acestea. Eforturile sale de a detensiona relațiile interetnice în zona Europei Centrale și de Sud-Est au fost apreciate de delegatele la conferințele Micii Ințelegeri Feminine și de către reprezentantele Scietății Națiunilor.

In ceea ce privește activitatea în plan politic, doamna Cantacuzino a fost promotoarea unei viziuni pe care celelelte militante pentru emanciparea politică a femeilor nu au împărtășit-o. Aceasta a considerat oportună crearea unui partid independent al femeilor, pentru ca astfel să se evite intrarea femeilor în clientelele partidelor politice. Astfel, în anul 1929 s-a înființat Societatea Națională a Femeilor Române care își propunea să educe femeile pentru a le pregăti pentru exercițiul vieții politice.

„Personalitatea Alexandrinei Cantacuzino se suprapune peste întreaga mișcare de emancipare socială și politică din perioada intebelică. Cu toate acestea, membre active ale Asociației pentru emanciarea Civilă și Politică a Femeilor din România au acuzat-o de încercarea de monopolizare a atenției publice și de erijarea nejustificată în lideră a mișcării de emancipare feminină. Totodată, poziția acesteia va fi contestată chiar de unele dintre colaboratoarele cele mai apropiate din cadrul Scietății Ortodoxe a Femeilor Romăne, care au considerat că implicarea acesteia în mișcarea feministă are drept consecință alterarea menirii originale a Societății.”22 De asemenea, pe parcursul deceniilor interbelice, se poate remarca în conduita și la nivelul discursului Alexandrinei Cantacuzino apariția unor tendințe de apropiere de autoritarism și accentuarea tot mai pregnantă a sentimentului național. O dovadă în acest sens este înlocuirea vechilor statute ale Societății Ortodoxe Naționale votate în anul 1910, la mijlocul anilor 30. In urma acestei schimbări, care va provoca demisia unora dintre cele mai intime colaboratoare ale peședintei, erau lărgite semnificativ atribuțiile acesteia, prelungindu-se totodată și durata mandatului.

Contribuția Alexandrinei Cantacuzino în direcția emancipării socio-culturale și politice feminine dar și a obținerii vizibilității acestei mișcări la nivelul opiniei publice este una fundamentală. Cu toate acestea, rolul ei trebuie înțeles în contextul fricțiunilor și competiției are au existat între acestea și liderele Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor din România.

„O parte impresionantă a biografiei civice și politice a doamnei Cantacuzino o reprezintă faptul că a dat o dimensiune regională și internațională feminismului românesc, ea creând practic Mica Intelegere Feminină din Centrul și Estul Europei devenind vicepreședintă a Consiliului Internațional al femeilor, ocazie cu care influențează inclusiv politica Societății Națiunilor în privința drepturilor femeilor. In plan doctrinar, Alexandrina Cantacuzino a fost o liberală cu accente radicale. A pledat pentru un partid al femeilor, a atacat substanțial monopolul masculin în politică, a cerut drepturi civile și politice integrale, fără etapizări și compromisuri. Ideea ei esențială este aceea că femeile nu au nevoie de protecție, ci de drepturi și că, în general ,ar trebui să înceteze politicile carității în favoarea celor ale autonomiei.”23

22.www.historia.ro/alexandrina-cantacuzino

23.Miroiu,Mihaela,Drumul către autonomie,Ed.Polirom,Iași,2004,pag.109

Ea pleda pentru egalitatea în drepturi între soți și pentru tratarea muncii femeilor în gospodărie ca pe o profesie și prețuită ca un venit.

Alexandrina Cantacuzino balansează între ipostazele de mamă a națiunii, mamă mitică și femeia prezentului. Feminismul esențialist al autoarei este dus în direcția de a elibera din femeie istoria ei.

Calypso Corneliu Botez reprezintă diferența față de poziția Alexandrinei Cantacuzino. S-a născut în anul 1880 în Bacău.” Licențiată în istorie și filozofie cu studiile efectuate în Iași , a fost profesoară la liceul Carmen Sylva din București și a făcut parte din corpul de inspectori ai școlilor de stat.” S-a căsătorit cu un avocat, Corneliu Botez, susținător și el al cauzei feminismului. In timpul războiului activase ca președintă a Crucii Roșii din Galati, fiind aleasă mai apoi președintă.

Militantismul feminist nu a fost o simplă întâmplare în viața profesoarei, ci un drum asumat și parcurs întreaga viață. Incă din timpul războiului a fost printre fondatorii Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din Romănia și a Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române. In anul 1921 a fost membru fondator și apoi președinte al Consiliului Național al femeii Române.

„Calypso Botez a fost mintea limpede care a cerut și susținut drepturile femeilor, fiind cea care a scris, argmentat, despre modul în care legislația și factorii politici din România nu respectă prevederile Constituției referitoare la egalitatea tuturor romănilor în fața legii. A avut de luptat cu prejudecățile unei societăți romănești nepregătite pentru emanciprea politică a femeii, cu ironiile celor care vorbeau despre pregătirea unui război civil, sau a unei noi lupte de clasă, între femei, care își cer drepturile politice și bărbați. Ea se pronunță pentru sprijinirea de către asociațiile de femei a acelor partide politice care aveau înscrise în programele lor acordarea de drepturi integrale politice ambelor sexe.”24

24. Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din Romînia,Ed.Meronia,Bucuresti,2009,pag.49

La o dezbatere organizată de societatea Solidaritatea, în ianuarie 1922, susține conferința cu titlul „Drepturile femeii în Constituția viitoare”, se amuza de patetismul cu care era discutat în Parlament dreptul de vot al femeilor.

Botez punea accent asupta puterii normative a bărbaților; în opinia ei, atîta vreme cât ei monopolizau deciziile asupra a ce este bine sau ce este rău, drept sau nedrept, câtă vreme femeile vor fi trata te ca minorii care au nevoie de protecție, și atîta timp cât bărbații sunt interesați să dea la o parte jumătate dintre competitori, femeile nu vor avea loc deplin în societate.

Ea ataca pe rând prevederile legislative înrobitoare: cetățenia femeii depinde de cea a bărbatului, căsătoriile se fac cu consințământul fundamental al tatălui, femeile sunt datoare să urmeze locativ bărbații, oriunde merg ei, cercetarea paternității este interzisă, cea a maternității este permisă, mama are drept restrâns de tutelă, atunci când tatăl este decedat, doar soțul administrează averea dotală și este proprietar al bunurilor imobiliare, femeia nu își poate da în judecată soțul pe motiv de bunuri, nu poate face parte din comitetul unei bresle fiindcă nu are drepturi politice, dar în schimb i se lăsau copiii când se despărțea.

„Aleasă consilieră in Sectorul I Galben și în Delegația Permanentă a Capitalei, doamna Botez a contribuit substanțial la modernizarea serviciilor de asistență socială. Prin buna gospodărire a fondurilor a reușit să mărească bugetul asistenței sociale de la 36 milioane de lei la 50 milioane în primul an de activitate. A susținut material și moral funcționarea Centrului de Demonstrație pentru Asistența Familiei în cartierul Tei. A inițiat anchete care vizau condițiile de muncă și de viață ale femeilor muncitoare, calificarea profesională, fenomenul prostituției, problema delicvenților minori. Rezultatele investigațiilor trimise Biroului Internațional al Muncii au fost apreciate ca deosebit de relevante pentru situația femeii din România.”25

Calypso Botez a introdus metode noi în activitatea socială; cu ajutorul ei au fost reorganizate coloniile de vacanță și cantinele pentru elevii nevoiași, azilurile și dispensarele iar școlile orfelinatelor au fost transformate în în școli profesionale.

Mișcarea feministă din România a fost reprezentată prin Calypso Botez și în cadrul organizațiilor feministe internaționale: Mica Atlantă a Femeilor, ea fiind trezorierul acestei organizații care a fost un reper al istoriei feminismului balcanic.

25.Mihailescu,Stefania,Din istoria feminismului romînesc,Ed,Polirom,Iasi,2006,pag.33

1.5.Revendicări dar și divergențe între mișcările de femei.

Revendicările militantelor românce au fost similare cu cele ale femeilor din lumea civilizată occidentală, doar că multe din revendicările lor s-au realizat mult mai târziu. Femeile din elita romănească și transilvăneană erau la curent cu evenimentele internaționale, acestea fiind discutate în presa internațională. O situație specială au avut-o femeile din Transilvania, în măsura în care principala lor revendicare era să poată comunica și acționa împrună cu surorile lor din România, în condițiile în care autoritățile maghiare le controlau strict activitatea.

„Cererile feministelor românce au fost sintetizate foarte bine de catre Eleonora Stratilescu; ele faceau referire la următoarele domenii:

-economic; plată egală la muncă egală, protecția muncii femeilor și a rezultatelor ei, măsuri de combatere a mortalității infantile în păturile sărace

-cultural; acces la toate formele de pregătire și la toate tipurile de cariere, la toate treptele ierarhice ale carierelor, aplanarea conflictului carieră-mentalitate, educație mixtă, creștere în aceleași valori și condiții, indiferent de gen

-căsătorie și familie;egalitate între soți prin lege și educație, controlul asupra propriei averi, indiferent de sex, o parte din câștigul bărbatului să revină femeii pentru munca ei în gospodărie, eliminarea dublului standard moral, a concubinajului, întărirea căsătoriei legale, desființarea autorității maritale, a prostituției, cercetarea paternității

-social și politic; dreptruri civile și politice egale, participarea femeilor la toate instituțiile, demnitățile și funcțiile publice, alături și la fel ca și bărbații, pregătirea politica a femeilor pentru exercitarea drepturulor lor.”26

Principalul dar și cel mai controversat punct de pe agenda organizațiilor de femei în perioada interbelică, dar și cel mai complex, a fost cel referitor la dreptul de vot. Acestea au dorit nu doar emanipare de natură socială și civilă a femeilor, ci și exercitarea drepturilor politice prin obținerea dreptului de a vota. Si în alte țări europene nu numai că a fost o chestiune controversată, dar au fost create organizații antisufragiste, manuale anti-sufragiu, iar sufragetele au fost nevoite să recurgă la acțiuni-șoc pentru a atrage atenția asupra problemei lipsei de drepturi politice a femeilor

26.Miroiu,Mihaela,Drumul către autonomie,Ed.Polirom,Iași,2004,pag.62

„Eliza Popescu, spunea, în cadrul unui discurs citit la Reuniunea Ligii Femeilor din Iași în anul 1898 că femeile au nevoie de dreptul la vot pentru a îndrepta deficiențele legale care le nedreptățesc. Ea este poate prima militantă la care întîlnim răspicat importanța dreptului de vot pentru femei. Ea spunea ca numai la noi ,în România, ideea de emancipare,dorința de egalitate a drepturilor politice cu a bărbaților, e privită ca o ușurare, o valitate, o răscoală trecătoare și neîntemeiată.”27

„Constituția din 1923 nu include dreptul de vot pentru femei, dar menționează ca acest drept va face obiectul unei legi speciale. Acest drept urma sa fie acordat la momentul oportun, așa cum spuneau politicienii timpului, aceia care nu erau atăt de conservatori, încât să nege accesul femeilor la drepturi egale, dar nici atăt de progresiști, încât să considere că momentul oportun este imediat, ca în oricare din cazurile de reparare a nedreptății.”28

In anul 1929 a fost făcut un pas înainte pe drumul emancipării , femeilor li se recunoaște dreptul de vot la nivelul comunei (la alegeri locale). Această măsura legislativă a fost apreciată ca find încununarea eforturilor „depuse timp de mai multe decenii de către mișcarea feministă din România.”29

Acordarea dreptului de vot a declanșat confruntări acerbe în cadrul organizațiilor in jurul tacticii de urmat. Un grup de femei ,condus de Alexandrina Cantacuzino, avea convingerea că, în condițiile în care nici un partid nu era ferit de corupție, numai un partid independent al femeilor ar fi putut asigura dobândirea acestuia. După părerea lor, nu era vorba de o formațiune politică opusă bărbaților, care să dezbine familia și societatea, ci dimpotrivă, de una care să aducă mai mult echilibru în moralitate în viața publică. Impreună cu un grup de adepte, Alexandrina Cantacuzino a elaborat în anul 1929 un program si un statut, constituind astfel, la București, Gruparea Națională a Femeilor din Romănia (GrNFR). Prin conferințe, întruniri publice, presă, broșuri aceasta urma sa aducă în atenția opiniei publice necesitatea stringentă a îmbunătățirii condiției femeii.

27.Popescu,Liliana,Politica Sexelor,Ed.Maiko,București,2004,pag.74

28.Miroiu,Mihaela,Drumul către autonomie,EdituraPolirom,2004,Iași,pagina.62

29.ArhiveleNaționale aleRomâniei,fond familial Meissner,dosar XI/37,fila67 Mihailescu,Stefania,Din istoria feminismului românesc,EdituraPolirom,Iasi,2006,pag.24

Acțiunea pornită de Alexandrina Cantacizino a fost vehement contestată chiar de o parte din colaboratoarele sale. In opinia lor, crearea noii structuri politice însemna încălcarea statutului Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică condusă de Elena Meissner. Gruparea de femei din jurul acesteia considera înființarea unei structuri politice a femeilor ca o irosire de forțe, în condițiile în care deja existau în țară mari organizații naționale de femei care și-au câștigat prestigiul în anii care au urmat războiului. In opinia lor, tactica cea mai potrivită de urmat era înscrierea individuală a femeilor în acele partide politice care aveau prevăzute în programele lor revendicări pentru care luptau organizațiile de femei. Același punct de vedere l-a susținut și Calypso Botez, după care „propaganda făcută din om în om, în ființa însăși a partidelor, prin chiar membrele femei înscrise în partid, este infinit mai intensă și mai eficece.”

Protagonistele Uniunii Femeilor Muncitoare-înființată în mai 1930 prin unificarea cercurilor femeilor socialiste au fost în opoziție cu ambele orientări. Ele erau pe deplin de acord cu implicarea femeilor în viața politică dar respingeau intrarea lor, fie și individuală, în partidele burgheze. După fruntașele U.F.M., tributare unei viziuni stângiste, dominante în mișcarea socialistă, feminismul era o mișcare a femeilor din clasa capitalistă și ea nu putea reprezenta interesele milioanelor de femei muncitoare. In manifeste, apeluri și articole, la adunări publice, U.F.M. îndemna femeile să se delimiteze de feminismul reacționar și să susțină pretutindeni programul Partidului Social-Democrat din România. Documentele vremii atestă că, urmând orientarea stângistă a P.S.D.R., Uniunea Femeilor Muncitoare s-a izolat de celelelte organizații de femei și, în consecință, influența sa a fost modestă.Polemicele publice, cu accente de multe ori violente, au dezbinat mișcarea de femei, tocmai în momentul în care femeile din România urmau să-și exercite pentru prima oară dreptul de vot.

In România interbelică femeile vor primi dreptul de vot prin Constituția din anul 1938, însă natura regimului instaurat de Carol al II-lea va anula în fapt această reușită. In anul la care ne referim, Carol al II-lea decretase dizolvarea partidelor politice și a asociațiilor constituite pentru propagarea ideilor politice. Aici sunt incluse și organizațiile feministe care pledaseră pentru dreptul de vor acordat femeilor.

In ciuda acestui lucru, în decursul deceniilor interbelice s-au înregistrat o serie de progrese in punct de vedere al prerogativelor politice feminine.

„Războiul, absența unui cadru legal care să permită existența organizațiilor militante pentru drepturi ale femeilor, au făcut ca elementele unei mișcări de femei,prezente în perioada interbelică să se disipeze. Dictatura regală marchează sfărșitul mișcării de femei din România, chiar dacă în timpul ei au fost luate măsuri favorabile femeilor.”30

Teoreticienele mișcărilor feminine definesc primul val al emancipării feminine ca fiind sub semnul egalității. In perioada interbelică, femeile din România care s-au dedicat luptei pentru obținerea unui statul civil și politic de egalitate cu cel al bărbaților s-au confruntat cu o serie de obstacole. Organizațiile de femei au fost nevoite să negoiceze în mod constant cu partidele politice care s-au aflat la guvernare pentru obținerea revendicărilor lor.

Obținerea și exercitarea dreptului la vot de către femeile din România va avea următoarea traiectorie „Constituția din anul 1946 va introduce votul universal pentru populația ajunsa la vârsta majoratului, indiferent de sex. Constituția comunistă din 1948 va stipula interzicerea oricăror forme de discriminare bazate pe sex. Recunoașterea dreptului la vot a fost destul de târzie și, pentru o vreme, nerelevantă. Româncele au votat pentru prima oară oară în condiții de alegeri libere în anul 1990.”31

30.Popescu,Liliana,Politica sexelor,Editura Maiko,București,2004, pag.79

31.Miroiu,Mihaela,Drumul către autonomie,EdituraPolirom, Iași

=== 2 ===

CAPITOLUL. II. Iașul modern

2.1.Iașul între cele doua războaie -între Junimea și Contemporanul .

Accentul care a căzut pe Iași nu este întîmplător. Orașul a fost capitala Moldovei, pentru ca în perioada anilor 1859 și 1862, atât la Iași, cât și la București au fost capitalele de facto ale Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. In anul 1862, când uniunea celor două principate a devenit deplină sub numele de România, capitala țării a fost stabilită la București. In timpul primului război mondial, pentru doi ani, Iașul a fost capitala României neocupate, după ce Bucureștiul a căzut în mâinile Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916. In noiembrie 1918, capitala a redevenit orașul București. După această perioadă, într-o mișcare firească, marii intelectuali ai Iașului încep să migreze spre Bucureși, astfel putem spune că în perioada interbelică orașul a cunoscut perioada sa de maximă înflorire.

Putem da exemplu activitatea cenaclului Junimea, mișcare artistică care a dat culturii române pe toți marii scriitori clasici ai ei. Inființat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din inițiativa lui Titu Maiorescu care va strânge în jurul sau pe tinerii artiști întorși din străinătate, cenacul va activa la Iași în prima perioadă a existenței sale. Va avea apoi , începînd cu anul 1874, o perioadă de 11 ani în care ședințele din Iași se vor dubla cu cele din București, până se va muta de tot la Bucuresti.

Tot timpul în dispută cu socialiștii lui Dobrogeanu Gherea, prin migrarea lor spre București le vor lăsa acestora cale liberă de exprimare. Ne rămân din acea epocă polemicile celebre dintre Sofia Nădejde și Titu Maiorescu pe tema afirmației acestuia din urmă cum că femeile ar avea creierul mai mic decît bărbatul. Revista ieșeană de orientare socialistă Contemporanul , având un tiraj de 4500 exemplare, neobișnuit de mare pentru acele timpuri și cu un prestigiu enorm în cercurile de intelectuali, a pornit o adevarată campanie pentru a o susține pe Sofia Nădejde în demersurile sale.

Cu prilejul unei conferințe ținute în anul 1882 la Ateneul Român „Darvinismul și progresul intelectual” Titu Maiorescu își exprima opinia potrivit căreia ar fi fost cu neputință să se încredințeze „soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu 10% mai mică. Abia ajung azi creierii cei mai dezvoltati-susținea liderul junimist-pentru a conduce o națiune pe calea progresului și a prosperității materiale.” Intr-un articol briliant, Sofia Nădejde demonstra, pe baza celor mai noi descoperiri ale biologiei, anatomiei, antropologiei că, raportată la greutatea corpului, greutatea creierului femeii întrece chiar pe cea a bărbatului. Argumentul articolului se baza pe ideea că există o anumită proporționalitate între greutatea creierului unei ființe și inteligența acesteia. Cauza stării de inferioritate a femeii trebuie căutată, susținea ea, în mediul social în care trăiește, viciat de prejudecăți, în legislația discriminatoare și în imposibilitatea de a se instrui potrivit cu exegențele epocii moderne”.1

Intr-o societate tributară tradiționalismului, climatul intelectual din perioada interbelică nu a fost în genere favorabil drepturilor femeilor și afirmării lor. Cu toate aceste „în România a existat in trecut o mișcare de femei. Pe alocuri mai consistentă, mai aserdvă și mai vizibilă, alteori mai timidă.”2

2.2. Coagularea miscarii de femei în Iașul interbelic.

„Activitatea socială a femeii în afara din casă, începută în Ardeal după revoluția din 1849 prin înființarea de societăți numite reuniuni s-a întins cu încetul la Iași și alte centre ajutându-se orfanii, șomerii, bolnavii începând astfel opera de asistență socială în toate ținuturile românești.”3

„Lipsa unei coordonări a inițiativelor și a acțiuniulor feministe constituia o reală piedică în atingerea scopurilor lor. Până la primul război mondial, organizatiile de femei și-au desfășurat activitatea mai mult izolat, in pofida faptului că în programele și statutele lor erau înscrise obiective asemănătoare. Inițiativa de unificare a asociațiilor și reuniunilor de femei sub un comitet director aparține celei mai puternice organizații din Transilvania, Reuniunea Femeilor Române de la Brașov”4 care o avea ca președintă pe Maria Baiulescu. La Aceasta se vor asocia peste 100 de organizatii de femei de pe întreg teritoriul României unite.

1. Sofia Nădejde, Raspuns d-lui Maiorescu în chestia creierului la femei, în Contemporanul anul.I nr.24,1881-1882 pp.873-881

2.Popescu;Liliana,Politica sexelor,Editura Maiko,Bucuresti,2004,pag.57

3.Mihăilescu,Stefania,Din istoria feminismului românesc.vol.II,EdituraPolirom,Iași, 2006,pag.198

4.Mihailescu,Stefania,Din istoria feminismului românesc,vol.I,Ed.Polirom,Iași,2002 pag,31

Intre ani 1918-1923 activitățile mișcării feministe din România s-au intensificat și s-au extins în mod substanțial comparativ cu perioada de până la război. Au fost create noi organizații, s-a produs unirea multora dintre ele, s-au organizat numeroase conferințe politice și dezbateri, au fost publicate articole și studii în revistele vremii.

Primele asociații de femei din Moldova apar însă mult mai devreme. „In anul 1867 se înființează Reuniunea Femeilor Române la Iași, după modelul Reuniunii Femeilor Române de la Brașov. Inițiativa îi aparținea Corneliei Emilian, soția profesorului Stefan Emilian, unul dintre fondatorii Reuniunii Femeilor din Brașov. Reuniunea era condusă de un comitet de 12 membre printre care Matilda Sihleanu, Cornelia Emilian, Elena Mârzescu, Eugenia Al.Urechia, Ecaterina Sion, Veronica Micle, Aristia Popescu, Ecaterina Tzony, Elena Corjescu, Natalia Lochman, Cassandra Hazu.”

Reuniunea și-a sporit mereu fondurile și numărul de membri, astfel încât în anul 1893 corpurile legiuitoare au reconscut-o ca persoană juridică.In anul 1870, Reuniunea a deschis prima școală profesională pentru fete din Moldova, transformându-se în câțiva ani, într-un puternic centru de formare a unei întregi generații de femei în stare să își câștige singure existența. Atelierele sale de croitorie pentru confecționarea de haine și lenjerie au sprijinit războiul de independență a României. După războiul de independență, într-o atmosferă mai liberală, multe din comitetele de femei constituite pentru ajutorarea ostașilor răniți, a vaduvelor și a orfanilor de război s-au transformat în asociații permanente, adoptând un program asemănător Reuniunii Femeilor Române de la Iași. Astfel de asociații au existat la Brăila, Focșani, Piatra- Neamț, Bacau, Roman și în alte orașe.

Activitatea Reuniunii va fi continuată de Liga Femeilor din România care se înființează in Iași în anul 1894. Sub înrâurirea mișcării socialiste, dar și a mișcării internaționale de femei pentru votul universal, organizațiile și publicațiile feministe vor pune accentul în programele și statutele lor pe revendicări economice, politice și juridice. Așa se explică de ce opinia publică democratică a salutat constituirea Ligii. Printre membrele fondatoare se numărau Cornelia Emilian, Sofia Nădejde, Cornelia E.Sevastos, Profira Carp.

5.Mihîilescu,Stefania,Din istoria feminismului românesc,vol.I.Ed.Polirom,Iași,2002,pag.25

Programul Ligii și activitățile sale au fost expuse pe larg și comentate în paginile publicației Buletinul Ligii Femeilor de la Iași și în Suplimentul Buletinului (1895-1898). Liga s-a afiliat la Uniunea Internațională a Femeilor cu sediul la Londra, din partea căreia a primit un sprijin real în înfăptuirea obiectivelor sale.

Liga ieseană a înaintat două petiții Camerei Deputaților (1896 cu 100 de semnături și în 1898 cu 500 de semnături) revendicând scoaterea femeii măritate din rândul minorilor și să i se recunoască dreptul de a-și administra singură averea, a organizat conferințe pe tema emancipării femeilor, a adunat fonduri pentru acțiuni filantropice printre care mese gratuite pentru școlarii nevoiași, inițiativă extinsă pe tot teritoriul țării de Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice. Cu toate că petiția nu a fost luată în consuderație, acțiunea femeilor ieșene a contribuit la întărirea curentului reformist care s-a afirmat din ce în ce mai pronunțat în viața politică românească la începutul secolului XX.

Mai multe organizații de femei au aderat la Liga Femeilor de la Iași, iar la București s-a constituit, în anul 1895, o secție a Ligii în frunte cu Elena Găvăneascu.

Incepând cu anii 1893, 1894 asociațiile femeilor încep să aibe un scop revendicativ și emancipator deschis, o participare constantă și tot mai largă, deși aceasta va rămâne în mare măsură, limitată la clasele superioare.

Tot la Iași, se constituie în anul 1900 Societatea Sprijinul, din inițiativa unor femei intelectuale ca dr.Ecaterina Arbore, dr.Virginia Alexandrescu, Isabela Sadoveanu, Ema Beldiman, cu scopul” de a deștepta femeile muncitoare din ignoranță și inconștiență”. După modelul său au fost create societăți ca: Ajutorul femeii, Căminul românesc, Ocrotirea, etc. „Iar în anul 1908 va apărea Unirea Educatoarelor Române condusă de un comitet central din care au făcut parte: Emilia Humpel, Eleonora și Tereza Strătilescu, Maria Buțureanu, Aneta Socol, având ca organ de presă Unirea Femeilor Române, în care vor apărea valoroase studii de sociologie feministă.Curând după constituirea sa, asociația și-a lărgit obiectivul inițial de a susține educarea fetelor „în direcțiuni practice” prin dezvoltarea industriei casnice.”6

6.Mihailescu,Stefania,Din istoria feminismului românesc,vol,I,Ed.Polirom,Iași,2002,pag.28

In aprilie 1914 Liga Femeilor Române de la Iași a adresat Camerei Deputaților o petiție cu ocazia discuțiilor în jurul revizuirii Constituției, cerând drepturi politice pentru femei: drept de vot pentru scriitoare, învățătoare și profesoare, doctorițe, funcționare titulare de stat, titrate. Limitarea dreptului de vot la aceste categorii de femei era motivată prin atitudinea ostilă a majorității parlamentare față de intrarea femeilor în viața politică.

Izbucnirea primei conflagrații mondiale, participarea României la conflict pentru întregirea teritoriului său național, marile suferințe și profundele mutații petrecute în structurile societății românești au marcat puternic și mișcarea de femei. Pe de o parte, asociațiile femeilor române au condamnat marile imperii pentru declanșarea războaielor de cotropire iar pe de altă parte, protagonistele mișcării de emancipare a femeii au susținut în cuvântările lor cauza dreaptă a participării României la război.

„Comitetele de femei care au fost înființate încă de la începutul războiului în toate provinciile românești au antrenat mii si mii de femei în acțiunile de sprijinire a frontului, prin strângerea contribuțiilor în bani și în obiecte în folosul spitalelor, pentru ajuntarea răniților. Comitetul Central al Doamnelor Române cu sediul la Iași, prezidat de Maria Rosetti Roznovanu și aflat sub patronajul princepesei Elisabeta, a coordonat toate aceste eforturi. Mobilizarea generală a forțelor militare românești în vara anului 1916 a creat necesitatea imediată a preluării muncii bărbaților de către femei.

In această situație de excepție, Corpurile Legiuitoare au modificat în favoarea femeilor unele articole de lege. In septembrie a fost înființat un oficiu de plasare pentru a

ajuta la preluarea de către femei a celor mai diferite munci efectuate de bărbați în întreprinderile industriale și în instituțiile publice.”7

„In vara anului 1917, un numeros grup de femei din Moldova: Ella Negruzzi, Olga Sturdza, Cornelia Emilian, Ana Conta Kernbach, Elena Meissner, au înaintat senatului prin intermediul unuia dintre membrii săi, Paul Bujor, o petiție, cerând ca la elaborarea noii constituții a țării să se recunoască drepturile intergale ale femeii. Concomitent cu aceasta, deputatul liberal C.Nacu, profesor universitar și cunoscut jurist a propus parlamentarilor un proiect de lege care să statueze egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații.”8

7.Mihailescu.Stefania.Din istoria feminismului Românesc,vol.I.Ed.Polirom, Iasi2006,pag.21

8.idem pag.36

In anii următori, feministele din Moldova au amplificat mișcarea petiționară începută. In lunile iunie și iulie ale anului 1918 ele au inițiat întîlniri săptămânale în aula Universității din Iași. La acestea au invitat personalități importante ale vieții publice, unde, în prezența unei numeroase asistențe au fost discutate căile posibile ale dobândirii drepturilor ce li se cuveneau. S-a constituit un comitet care a elaborat programul și statutul unei noi organizații care se va intitula Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române (AECPFR) și va avea ca data de înființare ziua de 30 iulie 1918.

Din comitetul de conducere au făcut parte 23 de membre, printre care personalități remarcabile ale feminismului românesc: Maria Baiulescu, Elena Meissner, Ella Negruzzi (directoare), Eleonora Strătilescu (secretară), Maria C.Buțureanu (casieră), Elena Alestari, Calypso C.Botez, Cornelia Emilian, Ana Conta, Sofia Nădejde, Izabela Sadoveanu, Vera Miller, Tereza Strătilescu, Maria Moruzzi.

Programul Asociației cuprindea obiective pentru antrenarea femeilor în viața politică prin acordarea drepturilor integrale civile, exercutarea de către femei a tuturor funcțiilor publice și a profesiunilor libere, în viața socială prin reglementarea muncii, ateliere și magazii pentru desfacerea produselor muncii feminine, cămine pentru tinerele fete, și în activitatea culturală avînd ca priorități combaterea analfabetismului și crearea de școli pentru adulți, îndrumarea femeilor către comerț și meserii, pregătirea fetelor pentru viață socială și viață cetățenească, răspândirea ideilor pacifiste.

AECPFR avea ca organe de presă un Buletin trimestrial la Iași sub conducerea Mariei Buțureanu. și un ziar- Acțiunea feministă la Piatra-Neamț, sub conducerea Valentinei Focșa. Opinia publică a putut lua astfel la cunoștință de expunerile și discuțiile avute la sedințele Cercului de Studii Feminine de la Iași, unde, cele mai importante contrverse s-au creat în jurul oportunității atragerii femeilor în viața politică. Au fost combătute punctele de vedere susținute mai cu seamă de parlamentari, potrivit cărora femeile ar fi nepregătite și incapabile de a se implica în problemele de stat „atât de complexe, încât nici bărbații cu multă experiență nu le puteau face față”. S-a demonstrat, dimpotrivă, că „ marea majoritate a bărbaților aveau calități și defecte asemenea femeilor și că exercițiul politic pe temeiul sufragiului universal a fost și va rămâne încă pretutindeni calea emancipării societății în ansamblul ei”, scria doamna Buțureanu în Buletinul Asociației.

Potrivit cu statutele sale, au fost create secțiuni mai întîi la București, apoi la Brasov, Sibiu, Cernăuți, Chișinău, și în alte orașe importante ale țării. De la început, AECPFR și-a concentrat preocupările spre sensibilizarea opiniei publice în vederea înscrierii în noua constituție postbelică a drepturilor fundamentale ale femeii

In anii 1919-1920, membrele secțiunii București au inițiat un amplu ciclu de conferințe cu participarea unor personalități culturale și politice (Nicolae Iorga, Vasile Goldiș, I.G.Duca, Ionel Teodoreanu) avînd ca temă importanța mișcării feministe în consolidarea României întregite.

In urma intervențiilor repetate ale AECPFR au fost obținute doar drepturi parțiale: accesul femeilor în consiliile interimare, în Consiliul Superior al Muncii, în Camerele de agricultori, în Comitetul Eforiei Scoalelor, în barouri de avocați, ca profesoare universitare, arhitecte, inginere, funcționare în serviciul căilor ferate.

„Un gest politic deosebit aparține Reginei Maria care a acordat la 18 iulie 1919, o audiență delegatelor Asociației pentru emancipare civilă și politică. In cadru acestei audiențe, Regina Maria a declarat că este părtașă a dreptului de vot pentru femei și a înbrățișat cu căldură mișcarea femeilor din România pentru emancipare.”9

Asociația s-a afiliat la Alianța Internațională pentru Sufragiu Feminin, informând opinia publică românească despre realizările mișcării feministe din străinătate și participând la congresele Alinței; de exemplu la Congresul de la Geneva din iunie 1920 care adoptă Programul internațional al femeilor și la care Elena Văcărescu a prezentat un amplu raport asupra mișcării feministe din România.

Asociația își va continua activitatea și în anii următori, în cadrul Consiliului Național al Femeilor Române, păstrându-și autonomia și contribuind la îmbunătățirea legislației interbelice privitoare la statutul femeii.

9.Popescu,Liliana,Politica Sexelor,Editura Maiko,București,2004,pag.75

„Pe 4 martie 1923, cu numai câteva zile înaintea depunerii proiectului de Constituție în Parlament, s-a ținut la București cea mai mare întrunire de protest a femeilor împotriva desconsiderării dezideratelor lor. Elena Meissner, delegata feministelor din Moldova și Bucovina, a dezvăluit în fața asistenței lipsa de temei a opiniei multora dintre parlamentari care considerau că intrarea în politică a femeilor ar produce un adevărat dezechilibru social. „10

La Congresul AECPFR ținut la Iași, pe 21-22 mai 1932, cu ocazia aniversării a 15 ani de la întemeierea Asociației, cu participarea delegatelor din toată țara și a reprezentanților P.N.T., P.N.L., Partidului Poporului, Margareta P.Ghelmegeanu a atras atenția guvernanților asupra necesității de a înlătura acele paragrafe ale Codului Civil care lezau în continuare drepturile femeii. La propunerea ei s-a votat o moțiune prin care s-a cerut ca averea dobândită în timpul căsniciei să devină drept comun al ambilor soți.

10.Mihăilescu,Stefania,Din istoria feminismului românesc,vol.I,Ed.Polirom,Iași,2002,pag.41

2.3.Elitele Iașului interbelic.

Mărețe vieți de doamne și domnițe.

„Feminismul romînesc al valului I a fost relativ sincron cu cel apusean si pleca de la mari asemănări doctrinare. Dezvoltarea acestuia s-a datorat unor femei educate și cu acces la informație internaținală. El a rămas prin excelență un feminism al elitei, chiar dacă a evoluat spre cereri de drepturi pentru toate categoriile de femei. Particularitățile evoluției feminismului românesc în raport cu cel american, australian, neo-zeelandez, vest-european se leagă de faptul că în această zonă a dominat producția țărănească și că revoluția industrială a atins o parte mică a populației. Inainte de comunism, 80% din populația României era țărănească. Prin urmare era foarte dificil să se dezvolte o mișcare feministă amplă, dincolo de cercurile urbane mai educate ale populației.11

Cea mai radicală mișcare care a inclus și componenta emancipării femeilor a fost cea socialistă. Reprezentanta ei cea mai de seamă a fost Sofia Nădejde.

Născută în Botoșani, fiica lui Vasile Băncilă Gheorghiu, descendent al unor răzeși scăpătați, și a Pulheriei Profira Neculce, moștenitoare a testamentului literar al cronicarului Ioan Neculce, sora pictorului Octav Băncilă,”12 Sofia Băncilă studiază la pensionul Globaska unde dovedește aptitudini pentru studiul umanistic și în special pentru limbile străine. Se căsătorește cu Ion Nădejde și se stabilesc în Iașul antebelic unde aceste obține la 22 de ani titlul de profesor de limba română la liceul național. Scriitoare, publicistă, un model de femeie-cetățean, mamă a șase copii, Sofia Nădejde intră de foarte tânără în mișcarea social-democrată,idei pentru care va lupta timp de cincizeci de ani.

11.Miroiu,Mihaela,Drumul către autonoie,Ed.Polirom,Iași,2004,pag.60

12.Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucurelti,2009,pag.172

Soții Nădejde, pionieri ai socialismului românesc, proaspăt aderenți la această mișcare își transformă „căsuța din Sărărie” în sediul redacției, loc de întruniri și cadru de dezbateri politice și literare. „In oraș, soții Nădejde ieseau din comun prin maniera de a se contrapune protipendadei care se manifesta tihnit și monoton. Deveniseră obiect de bârfă în oraș și toți se uitau curios la ei, mai ales la Sofia, care iesea pe stradă cu o pălărie înaltă, atrăgându-și din partea cucoanelor eticheta de nebună.”13

Punctul de pornire al ideilor socialiste îl constituie testamentul pe care îl lăsaseră revoluționarii de la 1848. Acestea sunt preluate de militanții socialiști: problema agrară, independența, democratizarea, libertatea presei, votul universal.

Sub înrâurirea ideilor marxiste, susținea, ca de altfel și alți lideri social-democrați ai vremii, ca emanciparea femeii presupune înlăturarea dominației capitalului și a proprietății private. Radicalismul feminist al Sofiei Nădejde va evolua spre un liberalism democrat, mai ales datorită legăturilor sale cu gruparea propagandiștilor, în frunte cu C.Stere de la Evenimentul Literer din Iași , revistă aflată sub conducerea ei din mai 1894.

Prin tehnica și limbajul folosit la scrierea operei sale literare, Sofia Nădejde anticipează tematica romanelor Hortensiei Papadat Bengescu. In urma contaminării operei cu ideologia feministă promovată în articole, opera ei se află la granița dintre creație și feminism, ideologicul predominând în defavoarea artisticului. Opera scriitoarei oferă o vastă panoramă a rolului minor acordat femeii din societetea secolului XIX , prin folosirea tehnicii realismului obiectiv imaginea acesteia ieșind cam întunecată. Dacă am adus în discuție și stilul literar abordat, se merită subliniat și faptul că toată opera sa a fost scrisă în dulcele grai moldovenesc, de care acesta nu se dezice nici măcar un moment.

Intr-un sondaj organizat în anul 1895 ea a fost desemnată ca fiind cea mai învățată femeie româncă. Activitatea de militantă socialistă s-a subordonat țelului ca femeia să fie emancipată.

Ion Nădejde duce o intensă activitate publicistică și aduce în presă idei socialiste în formă romantică. Cei doi soți s-au completat unul pe altul avînd aceleași preocupări.

13.www.romanialibera.ro

După ce, împreună cu alți intelectuali părăsea mișcarea socialistă în momentul așa-zisei trădări a generoșilor 1899-1900, se va consacra, în primul rând, literaturii beletristice. In scrierile sale, figura centrală a fost, în mod predilect femeia, victima prejudecăților societății; ea va sprijini în continuare mișcarea feministă, colaborând la Revista Noastră a Constanței Hodoș, se află printre întemeietorii Asociației pentru Drepturile Civile și Politice ale Femeilor, ai Societății Scriitoarelor, iar în al treilea deceniu al secolului XX va fi aleasă președintă de onoare a Frontului Feminin, susținând eforturile organizațiilor de femei afiliate pentru drepturile și libertățile cetățenești, amenințate de ascensiunea fascismului în Europa.

„Sofia Nădejde a militat pentru ridicarea spirituală a femeii române, condiție sine qua non a afirmării sale publice. Este o prezență la fel de activă în rândurile Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, motiv pentru care a fost investită ănanul 1897 cu președenția celui de-al IV-lea Congres.”14

In timpul primului război mondial soții Nădejde se refugiază lângă Odessa. In anul 1918 moare Ion Nădejde. Rămasă văduvă, la vârsta de 79 de ani, Sofia Nădejde scrie o prețioasă suită memorialistică despre mișcarea socialistă din Iași pe care o încredințează ziarului Adevărul.

Soții Nădejde au avut ghinionul să fie judecați după sfârșitul perioadei socialiste când Partidul Socialist se transforă în Partidul Comunist, și nu după începuturile lui când partidul era mai mult social-democrat. In modul acesta, Partidul Comunist i-a considerat trădători, atât în perioada dintre războaie cât și după ce au venit la putere. De aceea, ei au fost dați uitării odată cu ceilalți socialiști care s-au înscris ulterior în Partidul Liberal.

Sofia Nădejde s-a stins din viață în anul 1946, la vârsta de 90 de ani.

14. Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucurelti,2009,pag.172

Născută la Iași, în anul 1861,Adela Xenopol și-a făcut studiile la Sorbona și la College de France din Paris.Ea afirma în anul 1879 că femeia nu este inferioară bărbatului, că are aceeași capacitate și e capabilă de aceeași activitate cu bărbatul. Primele scrieri sunt dedicate eroilor și mamelor care și-au pierdut fii pe frontul războiului de independență.

Intre anii 1896 și 1898, editează la Iasi revista lunară Dochia. „Urmărind să apere, să susțină și să cerceteze drepturile femeii(…) strângând în jurul revistei personalități culturale ale vremii, va iniția, în paginie publicației sale, adevărate dezbateri privind sensul feminismului. In alte două reviste apărute sub direcția sa, Românca în Iași și Viitorul Româncelor în București, Adela Xenopol chema organizațiile de femei să susțină eforturile stângii liberale, condusă de Ionel Brătianu, pentru promovarea unei politici de reforme (…)indispensabile îmbunătățirii condiției femeii în societate.”15

In anul 1896, Adela Xenopol pledează pentru statutul de cetățeană al femeilor și pentru participarea femeilor la viața politică și de stat. „Când femeia cere drepturi egale în domeniul capacității, ea nu e silită numai a-și asigura starea economică ci își cere dreptul e cetățeană; când femeia va intra în stat, va lucra alături de tovarășii săi si atunci se va adânci diferența între politica pur patriotică și aceea a luptelor de partide.”16

In primăvara anului 1914, când se pregătea revizuirea Constituției, ea va înmâna scriitorului și deputatului I.Al.Brătescu-Voinești, în numele unui grup de feministe de la Iași, o petiție revendicând dreptul de vot al femeilor, fie și limitat la consiliile comunale dacă nu și pentru parlament; în paginile revistei Viitorul Româncelor susține participarea României, alături de Atlanta, în marea conflagrație din 1914-1918, în vederea unirii tuturor provinciilor românești într-un stat național modern; după război se afla printre personalitățile mișcării feministe care vor cere Parlamentului României întregite înscrierea în Constituția țării a drepturilor integrale ale femeii.In anul 1925, Adela Xenopol înființează Societatea Scriitoarelor, care, la rândul său, va edita, chiar

15.Dragomir,Otilia,Miroiu,Mihaela(editoare),LexiconFeminist,Ed.Polirom,Iasi,2002,pag.222

16. Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucurelti,2009,pag.235

sub patronajul ei,”Revista scriitoarei”, ale cărei coloane vor fi puse la dispoziția manifestărilor cultural-artistice care au ca scop promovarea talentului feminin.

Adela Xenopol critica modul în care erau educate fetele „care cutare lucru nu trebuie să îl știe, cutare anume să nu-l facă, și toate aceste fracțiuni dacă le adunăm vedem că ne va da rezultatul tâmpirea „17

Dintre meritele doamnei Xenopol trebuie amintit apelul pe care ea îl făcea pentru solidaritate între femei. Acest apel este o caracteristică generală a gândirii feministe și este derivatul faptului că, în condiții patriarhale, femeile au fost ținute separat una de alta, eventual manifestând solidarități private, nu publice. Xenopol pleda ca fiecare să își găsească locul, inclusiv „mediocritatea”, respectiv în profesii mai puțin calificate. Limbajul elitist era o constantă generală a acelei etape, inclusiv în gândirea liberală.

Prin încetarea ei din viață, în primăvara anului 1939, mișcarea feministă românească, precum și întreaga democrație românească pierdeau pe una dintre cele mai remarcabile personalități ale lor.

Ella Negruzzi s-a născut în 11 septembrie 1876 în satul Hermeziu din comuna Trifești a judetului Iași. „Este fiica lui Leon C.Negruzzi, un om politic și scriitor din Iași, sora mai mica a generalului Mihai Negruzzi și nepoata lui Costache Negruzzi. Provenind dintr-o familie de intelectuali era firesc ca aceasta să devină o femeie extem de ambitioasă, care visa la o carieră în avocatură. Rămîne de mică orfană de tată , însă fratele mai mic al acestuia , Iacob, care era Președinte al Academiei Române și profesor al Universiteta din Iași, se ocupă ca ea și fratele ei să aibă parte de o educație exemplară.”18

17.Popescu,Liliana,Politica sexelor,Editura Maiko, București,2004

18.www.parohiahermeziu.ro/negruzzi

Ella Negruzzi primește toată instruirea de care considera ca are nevoie la Iasi, unde urmează atât școala primară, cât și liceul, la Colegiul Mihai Eminescu de astăzi, care se numea pe atunci Externatul Secundar de Fete și facultatea, în cadrul Facultății de Drept din Iași. Fiind o femeie care studia dreptul nu i-a fost ușor nici pe perioada facultății dar nici atunci când a încercat să își primească dreptul de a pleda. In aprilie 1913 izbucnesc proteste vehemente printre bărbașii de la Baroul din Iași la aflarea veștii că o femeie le-ar putea deveni colegă.

In anul 1914 absolvea facutatea de drept însă solicitatea de a intra în Barou nu îi este acceptată, pe motiv că nu deținea drept de vot, avocații fiind obligați să dețină dreptul de a vota. I s-a permis cu greu, după șase ani de procese, să practice avocatura, devenind astfel prima femeie avocat din România. „Eleonora Stratilescu a scris despre aceste procese. Ea citează pe unul dintre oponenții Ellei Negruzzi în tribunal care sugera că ar fi mai util ca doamna Negruzzi să ajute învățământul românesc,care are atâta nevoie de cadre.”19

Va lucra ca avocat în Baroul Covurlui din județul Galați și începând cu anul 1919 începe să profeseze în Baroul din Capitală. In ciuda tuturor dificultăților pe care le-a întâmpinat se dovedește a fi un avocat de excepție în dorința de a-i ajuta pe cei care aveau atât de mult nevoie. Find ea însăși o victimă a discriminării și a nedreptăților la care erau supuse femeile din acea vreme, își va dedica o mare parte din viață luptei pentru drepturile femeilor.

Ea va întemeia asociația Emanciparea Femeii a cărei președintă va fi. Prin intermediul acestei societăți a cerut să se facă dreptate atât femeilor din mediul urban cât și femeilor din mediul rural. Femeile de la sate erau mult mai afectate de traiul într-o lume a bărbaților, motiv pentru care ea pune un accent mai mare pentru sprijinirea acestora. Organizează cercuri și înființează cămine culturale, prin intermediul cărora le arăta femeilor de la sate să se ocupe de singurele ocupații pe care le aveau, educarea copiilor și organizarea gospodăriei.

19.Popescu,Liliana,Politica sexelor,Editura Maiko,București,2004,pag.62

Ella Negruzzi a fost o figură reprezentativă din perioada interbelică a luptei pentru drepturile femeii, conștientă că integrarea femeilor în societate și crearea de posibilități pentru acestea de a se afirma duceau către o societate mai bună. In același timp, ea era de părere că femeile trebuiau să se poată dezvolta pentru ca să își construiască o carieră și să devină independente.

In anul 1936 Ella Negruzzi este fondatoarea organizației Frontul Feminin , ocazie cu care le ajută pe femei să conștientizeze drepturile pe care le dețin și le impulsionează să își ceară aceste drepturi. Toată viața și-a dedicat-o susținerii și protejării femeilor, făcând tot ce i-a stat în putință pentru aceasta.

„S-a afirmat ca luptătoare neobosită împotriva pericolului fascist. In cadrul organizației Grupul avocaților democrați s-a manifestat ca o demnă reprezentantă a femeilor antifasciste.Actele sale publice s-au înscris pe linia modernizării de ansamblu a societății românești.”20

In anul 1930, Ella Negruzzi , simpatizantă a ideilor de stânga s-a postat alături de I.Gh.Maurer, Lucrețiu Pătrășcanu și alți 21 de avocați în apărarea comuniștilor din celebrul proces de la Craiova. Printre comuniștii aflați în boxă erau nume grele precum Ana Pauker, S.Marcovici, Liuba Chișinevschi, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroș. Pe lânga cariera sa de avocat, rolul de militantă pentru drepturile femeilor i-a adus cea mai mare recunoștință; dacă astăzi femeile dețin drepturi social politice ea este una din cele care au luptat pentru ca acestea să le câștige.

Ella Negruzzi s-a remarcat atât în avocatură cât și în publicistică și ca militantă pentru drepturile femeii, misiune pe cae o va îndeplinin până la sfârșitul vieții, pe 9 decembrie 1948.

Izabela Sadoveanu se naștea la 24 februarie 1870 la Săucești în județul Bacau, fiică a Eleonorei și a lui Gheorghe Morțun. Urmează ciclul primar la Bacău, apoi la Iași la Institutul Pedagogic, doi ani frecventând cursuri de filozofie și fiziologie la Universitate, în paralel cu pensionul de fete, unde este și pedagogă pentru clasele mici. Din această perioadă datează primele contacte cu ideile socialiste, participarea la cercul lui Ion Nădejde și frecventarea grupului de la „Contemporanul”, a cenaclului condus de Nicolae Beldiceanu.

20. Marcu,George,Dicționarul personalităților feminine din România,Ed.Meronia,Bucurelti,2009,pag.174

In anul 1891 se înscrie la Facultatea de Litere Și filozofie din București.Va obține un post de profesoară în Brăila; aici și la Galați se va implica intens în organizarea mișcării socialiste. Ii vizitează la București pe C.Dobrogeanu Gherea și pe Anton Bacalbașa, ii va conoaște pe Ion Luca Caragiale, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuță. In anul 1898 se va căsători cu Alexandru Sadoveanu, ofițer, fratele mai mare după tată al lui Mihail Sadoveanu și câțiva ani va profesa la Focșani. In anul 1912 devine studentă la Institutul Pedagogic din Geneva pe care îl va absolvi în anul 1915. A fost directoare a liceului de refuguați Iași și a scolii Elena-Doamna din București și consilier în Ministerul Instrucțiunii. Ea a fost o strălucită militantă pentru noile curente in pedagogie, în primul rând pentru ideile școlii active, are o viziune modernă în problema învățământului pentru fete și a educației lor.

S-a remarcat, de asemenea, ca o perseverentă luptătoare pentru emanciparea femeii; în anul 1923 ca delegată la Societatea Națiunilor și în Biroul Internațional al muncii, va susține cu ardoare principii feminsiste. Izabela Sadoveanu a fost în același timp o militantă antifascistă; în anul 1936 este aleasă secretară a Comitetului Național pentru Pace, al cărui președinte de onoare era Nicolae Titulescu. Mai ales în perioada de la” Viața Românească” autoarea se remarcă prin incisivitatea ideilor și tonul polemic. In volumul „Impresii literare” din 1908 strânge articole despre scriitori cu vederi socialiste (O.Carp, Sofia Nădejde) dar îi susține și pe St.O.Iosif, Ion Agărbiceanu și Ion Al.Brătescu-Voinești. Inițiază la „Viața Romînească” și continuă la „Adevărul literar și artistic” seria unor profiluri feminine ce le cuprinde pe Anna de Noailles, Virgina Woolf, George Sand, surorile Bronte.

„Le va susține în cronici pe Elena Farago, Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir și, fidelă principiilor feministe, vorbește cu implicare despre prejudecațile pe care le au de înfruntat scriitoarele. Memorialistica, editată postum, în 1980, cuprinde portrete ale scriitorilor de la” Viața Românească”și mai ales ale fruntașilor mișcării socialiste.”21

21.www.crispedia.ro

Elena Meissner- născută Buznea, în anul 1867 la Huși, a absolvit Institutul Humpel din Iași. A fost soția lui Constantin Meissner, membru de onoare al Academiei Române. Ea a fost una din feministele care au contribuit foarte mult la afirmarea femeii în societatea românească, militând pentru accestul femeilor la dreptul de vot.

In anul 1919 va conduce Asociația de Emancipare Civilă și Politică a Femeii Române. Cu prilejul celui de-al IV-lea Congres al Uniunii Femeilor Romîne din anul 1923, prin Elena Meissner și Popovici Logoteți, s-a realizat aderarea societăților de femei din Moldova și Bucovina la Uniune. La acest Congres, Elena Meissner a subliniat că femeile eu trecut în activitatea lor o perioadă care presupune participarea lor la viața de stat. A contribuit la înființarea societăților: Colonia Scolară, Cercurile de Gospodine, Nevoile Iașilor. A activat activ în Cantina Scolară, Amicele Tinerelor Fete, Societatea Ortodoxă, Reuniunea Femeilor Române, Crucea Roșie.

După ce în anul 1929 și-a încheiat achivitatea la Liceul Doamnea Oltea din Iași, unde predase istoria, filozofia și pedagogia, Elena Meissner a avut o bogată viață politică. Astfel, în anul 1932, la un congres feminist organizat de Uniunea Femeilor Române de la Iași, ea ce-a cerut tuturor participanților să se concentreze asupra educației țărăncelor, pentru ca ele să-și cunoască drepturile și obligațiile în cadrul comunității, mai ales că din anul 1932, Codul Civil le dăduse femeilor drepturi civile depline.

In anul 1936, la o ședință a Asociației Femeilor Române, Elena Meissner lua atitudine față de sprijinul acordat de Mussolini revizionismului maghiar, discursul său fiind publicat în „Universul” ediția din 12 noiembrie „Femeile române ca toate femeile conștiente din lumea întreagă, luptă pentru pace între oameni, frăție între popoare, azi, când principiul naționalităților stă la baza constituirii statelor. Dar ele nu înteleg să cedeze o palmă din pământul nostru strămoșesc, frământat cu sângele atâtor generații de viteji, care i-au apărat după ce marele Traian a adus aici legiunile de romani și le-a așezat cu porunca să stăpânească pe vecie ei și urmașii lor patrimoniul sfânt ce le-a lăsat. Femeile române, alături de fiii și soții lor, vor apăra dreptatea cauzei noastre sfinte, cu credința că există o justiție imanentă. Să ia aminte marii dictatori; nimic nu-i etern în lumea asta! Soarta poate ridica pe oricine în slavă, dar îl și poate cufunda în beznă!”

22.Mihăilescu,Stefania,Din istoria feminismului românesc,vol.II,Ed.Polirom,Iași2006,pag.284

CAPITOLUL.III.După război.

3.1. Va fi pace după razboi? Va fi liniștea dinainte furtunii. Uraganele care

au lovit Europa nu au purtat nume de femei

Furtunile care au lovit Europa cu o forța mai mare și mai distrugătoare decît războiul însuși le putem denumi verde și roșie. „după primul război mondial, criza general europeană a liberalismului și a noilor republici a condus la un șir de dictaturi a căror forță, violență și teroare aveau să marcheze secolul al XX-lea.(…) Dincolo de tendința antifeministă comună, atitudinea dictatorilor față de sexul femeiesc și față de mișcarea feministă s- a deosebit în unele privințe, în funcție de situația istorică de la care au pornit, de țeluri,de situația socială și de reacția femeilor. (…) Raportul dintre tradiție și inovație a avut ca rezultat o politica a sexelor schimbătoare și ambivalentă, care a fost subordonată mereu unei priorități reprezentată de națiune, popor, rasă sau clasă. Elementul comun al acestor dictatori a fost relația specială dintre politic și privat, dintre dimensiunea publică și existența pesonală, fapt observabil în mișcările feministe anterioare (continuate în condițiile democrației), în paradoxul mobilizării maselor de femei în statele autoritare și totalitare, unde, pe de o parte, femeilor le-a fost recomandată sfera privată și unde, pe de altă parte, linia de demarcație dintre politic și privat, dintre statul centralist și societatea civilă fusese anulată.”1

Dictaturile europene au practicat mobilizarea în masă a femeilor pentru a le integra în politica din momentul respectiv. In anul 1917, Lenin a considerat ca „este imposibil să câștigi masele pentru politică fără să implici și femeia”. Mobilizarea în masă a fost o noutate, nu numai în comparație cu dezinteresul tradițional al politicienilor bărbați față de femei, ci și față de felul și mărimea asociațiilor pe care le înființaseră femeile în regie proprie.

1.Bock,Gisela,Femeia în istora Europei,Ed.Polirom,Iași,2002,pag-241-243

Organizațiile de masă ale femeilor au constituit un paradox, în special în timpul acelor dictatori în care retorica oficială le recomanda femeilor spațiul privat al familiei drept locul de desfășurare a celei mai înalte îndatoriri naționale a lor. La fel ca și înainte, femeile au ieșit în afara cadrului destinat și s-au dedicat acțiunilor caritabile, fie că li se cerea de sus, fie că o făceau din proprie inițiativă.

„Unirea tuturor forțelor feminine pentru a bara drumul dictaturilor de orice natură era cu atât mai necesară cu cât și în mișcarea de femei, asemenea altor mișcări democratice, se desfășurau discuții contradictorii în privința tacticii de urmat și a stabilirii atitudinii față de noile partide și grupări politice.”2

3.2. România după război. Condamnate la uitare.Sfârșit de poveste

In anii de după încheierea războiului, mișcarea de femei din România s-a alăturat , potrivit tradițiilor sale, organizațiilor de femei de pe toate continentele pentru a contribui la vindecarea rănilor rămase de pe urma operațiunilor militare și în scopul apărării valorilor democrației.

Pe plan intern, în anii de după al doilea război mondial femeile se dedică din nou asistenței sociale. Trebuie să amintim aici rolul organizației „Casa femeii” care avea deja o bogată experianță în acest domeniu și a neobositei luptătoare Alexandrina Cantacuzino. Intre anii 1940-1944 au fost gazduite o seamă de activități de importanță națională pentru mobilizarea energiilor feminine. De exemplu, în anul 1942, un număr mare de doamne, care făceau parte din C..N.F.R., Gr.N.F.R.,S.O.N.F.R, Asociația Solidaritatea și-au ținut adunarea lor generală. Cu acestă ocazie, domana Cantacuzino a facut apel la organizațiile de femei pentru ajutorarea celor care sufereau de pe urma războiului.

2.Mihailescu Stefania,Din istoria feminismului românesc,Editura Polirom Iasi,,2006,pag.47

Organizațiile de femei au venit în sprijinul autorităților pentru a alina suferința soldaților, refugiaților, ale familiilor despărțite, văduvelor de război, copiilor abandonați.

In anul 1936 , un grup de femei din București, printre care personalități din lumea culturii și a artei – Sofia Nădejde, Lucia Sturza Bulandra, Claudia Millian, Sarina Casvan, Milița Pătrașcu au lansat un apel către toate organizațiile feminine având ca țintă apărarea intereselor femeii; femeile au fost îndemnate să se costituie într-un larg Front Feminin, care, fără să fie încadrat în vreun partid politic, să apere instituțiile regimului democratic în fața amenintății fasciste. Ca urmare a apelului au fost create filiale în Iași, Turnu-Severin, Cluj, Chișinău, coordonate de un comitet de conducere a cărui președintă de onoare a fost desemnată veterana luptei pentru emanciparea intregrală a femeii, Sofia Nădejde.

„Asemenea femeilor din alte țări europene, aflate sub ocupația germană, femeile din România au activat în mișcarea de rezistență antifascistă, participând la sabotarea mașinii de razboi. Ele au intrat în gărzile patriotice și cetățenești și au ajutat la depozitarea armelor și munițiilor, la răspândirea materialelor de propagandă.”3

In anul 1944, Partidul Comunist Român, a propus partidelor politice și organizațiilor profesionale, sindicale, de femei, de tineret să se unească într-un Front Național Democrat, în vederea constituirii unui guvern „cu adevarat democratic”. De fapt scopul era să dezbine și să înlăture total opoziția, netezind drumul spre un regim totalitar. Comitetul Central al P.C.R. a dat publicității, pe 4 octombrie 1944, un proiect de revendicări speciale pentru femei, motivând acesta prin faptul că femeile au avut mult de suferit în urma războiului antisovietic și erau interesate de înlăturarea rămășițelor fasciste din aparatul de stat și de victoria coaliției antihitleriste. Intr-un articol redacțional al Scânteii din 8 octombrie 1944, P.C.R. a dezavuat feminismul, care ar fi reprezentat izolarea femeilor de marele curent democratic în „bisericuțe”, în „cercuri”, considerate ca fiind total ineficiente în lupta pentru obținerea drepturilor lor integrale. Se sugera ideea că cine nu sprijină programul F.N.D. trece

de partea dușmanilor democrației, dând apă la moară fascismului. Activistelor resorturilor speciale pentru femei din cadrul P.C.R. le revenea obligația să pătrundă în conducerea organizațiilor feminine și feministe și să le determine să accepte colaborarea cu coaliția politică, inițiată și condusă de P.C.R.

3.Mihailescu,Stefania,Din istoria feminisemului românesc, Ed.Polirom, Iași,2006,pag79

Incet, încet, propaganda comunistă inoculează ideea cum că partidele așa-zise istorice ale lui Brătianu și Maniu au fost dușmanii dintotdeauna ai muncitorilor iar pe de altă parte sunt date ca exemplu de urmat pe calea emancipării, femeile din U.R.S.S. In această conjuctură, lichidarea celor câteva organizatii feministe si de asistență socială care au supraviețuit evenimentelor din anii 1938-1945, a fost doar o chestiune de timp. La indicația P.C.R. urma să se înființeze „o singura organizație de masă”, care să înglobeze toate femeile organizate sau nu pe temeiul programului impus de P.C.R. Noua organizație se va numi Uniunea Femeilor Antifasciste din România și va fi condusă de Ana Pauker.

Elitele feminine care fuseseră exemplul unei generații de luptătoare, acuma sunt numite „exploatatoare și soțiile exploatatorilor”, discursul politic capată caracteristicile limbajului de lemn, iar toate organizațiile care se opuneau înregimentării erau numite reacționare și potrivnice democrației populare.Mai rea decât nedreptatea care li se făcea în acele vremuri a fost stergerea lor din cărțile de istorie, dărâmarea de biserici și case boierești; o intreagă generație era condamnată la uitare.

Drepturile integrale politice și juridice ale femeilor au fost înscrise în Constituțiile din anii 1948 și 1952. Amăndouă erau însă întocmite după modelul celei staliniste, care dădea doar impresia de democrație în timp ce servea drept cadru pentru manifestările nefaste ale cultului personalității lui Stalin și pentru cele mai grave încălcări ale dreptului omului.

„Același dezacord între principiile înscrise formal în Constituție și realitățile social politice și juridice a făcut și la noi ca obiectivele mișcării de femei sa nu fi fost atinse. (…). Astfel s-a ajuns la dezorganizarea mișcării de femei din România, parte constitutivă a societății civile, cu bogatele sale tradiții, construită cu multă trudă și sacrificii de generații întregi de feministe. Mișcarea de emancipare a femeilor a avut aceeași soartă ca și alte mișcări și curente de idei liberale și socialiste din istoria contemporană a României, neputându-se manifesta timp de peste patru decenii, atât cât a durat regimul totalitar.”4

4..Mihailescu,Stefania,Din istoria feminisemului românesc, Ed.Polirom, Iași,2006,pag.81

Acesta a fost primul val care a traversat România. Al doilea val al feminismului european, când femeile care își câștigaseră egalitatea porneau să își găsească propriile drumuri nu s-a mai produs.

„Tările din centrul și din estul Europei, inclusiv din România, au dezvoltat mișcări feministe pentru egalitate în drepturi, dar cel de-al doilea pas (lupta pentru dreptul la diferență) nu a fost niciodată posibil, din cauză că, istoric, ele au început construcția comunismului al cărui scop era să rezolve toate problemele cu ajutorul unei singure ideologii și politici, inclusiv problemele de gen. Nici un alt „-ism” nu a fist îngăduit. (…) Comunismul a însemnat o schimbare semnificativă în relațiile de gen în țările central și est-europene, în România în particular.”5

5.Pasti,Vladimir,Ultima inegalitate,relațiile de gen din România,Polirom,Iași,2003,pag.17

Concluzii

Nu am căutat neapărat în această lucrare de a pune România pe harta Europei, ea a fost dintotdeauna acolo; mai curînd am încercat a pune domnițele interbelice în cartea propriei lor istorii. O istorie care ar putea începe cu Doamna Oltea, mama lui Stefan cel Mare, cea considerată de Spiru Haret „femeia care a dat neamului românesc pe cel mai mare fiu al său”.Am putea poposi apoi la Ruginoasa unde a fost resedința de suflet a Doamnei Elena, soția domnitorului Cuza, o fire conservatoare, care socotea că încă nu sosise momentul ca femeile să ia parte activă la viața politică, ajungând la domnițele interbelice.

Această lucrare se referă la cele denumite cu patos de doamna Mihaela Miroiu „înaintașe” în cartea domniei sale „Neprețuitele femei”, evocând aproape un secol de feminism politic.

„Româncele au început să devină active în mișcarea pentru drepturi civile încă de la 1815. (…) La mijlocul secolului al XIX-lea înaintașele noastre și-au conturat revendicări politice foarte clare, care au culminat cu bătălia generalizată pentru recunoașterea dreptului de vot în Constituția din 1923. Numele lor este cunoscut, voi da doar câteva exemple: Maria Rosetti, Constanta Dunca-Suchianu, Alexandrina Cantacuzino, Calypso Botez, Alice Voinescu, Cecilia Cutzescu-Stork, Sofia Nădejde, Eleonora Stratilescu, Eugenia de Reus Ianculescu, Adela Xenopol. Aceste femei au acționat public, deschis, ferm.Multe au acționat pregnant politic. Exemplul cel mai strălucit este cel al Alexandrinei Cantacuzino, fruntașă a mișcării politice feministe internaționale. Cert este că, până la venirea comunismului, feminismul romînesc nu era doar în rând cu lumea, ci chiar în avangarda acestui rând.(…) Treptat și în pofida opoziției misoginilor de vază ai neamului, rar cu cooperarea unor bărbați democrați și influenți, feminstele au reușit recunoașterea unor drepturi civile și chiar dreptul de a vota și de a fi alese la nivel local, în anul 1929.”

7.Miroiu,Mihaela.Neprețiutele femei,publicistică feminină,Editura Polirom, Iași,2006pag

BIBLIOGRAFIE

1. BOCK,GISELA,Femeia în istoria Europei.Din evul mediu pînă în zilele

noastre ,Editura Polirom,Iași,2002

2.DRAGOMIR,OTILIA,MIROIU,MIHAELA,LexiconFeminist,Editura

Polirom,Iasi,2002

3.MARCU,GEORGE,ILINCARODICA, Dicționarul personalităților feminine din România,Editura Meronia,București,2009

4.MIHAILESCU,STEFANIA,Din istoria feminismului românesc,

Studiu și antologie de texte (1838-1929),Ed.PoliromIași2002

5.MIHAILESCU,STEFANIA,Din istoria feminismului românesc,

Studiu și antologie de texte (1929-1948),Ed.PoliromIași2006

6.MIROIU,MIHAELA,Drumul către autonomie,Teorii politice feministe,

Editura Polirom, Iași, 2004

7.MIROIU,MIHAELA,Neprețuitele femei,publicistică feminină,

Editura, Polirom, Iași ,2006

8.PASTI,VLADIMIR,Ultima inegalitate;relațiile de gen din România,

Editura Polirom, Iași,2003

9.POPESCU,LILIANA,Politica sexelor,EdituraMaiko,București,2004

INTERNET

www.historia.ro

www.romania.libera

www.parohiazermeziu.ro

www.crispedia.ro

www.zf.ro/ziaruldeduminica