Miscari Secesioniste, O Caracterizare Generala

– Elemente care definesc/descriu procesele secesioniste: constituțional, politic, economic, social, cultural

Zotero.org

Capitolul 2 – Metodă și date

Comparative method

Capitolul 3 , 4 – Regional Sub-State Diplomacy from a Comparative Perspective: Quebec, Scotland, Bavaria, Catalonia, Wallonia and Flanders-

1.

În Scoția se observă o concentrare mare a legislativului asupra îmbunătățirii imaginii unui brand sau câteodată chiar și asupra diplomației publice, având o strategie bine definită ce utilizează atât cultura cât și turismul ca instrumente de plasare a propiei națiuni pe harta lumii. Departamentul Scoției pentru relații internaționale are ca punct central de cele mai multe ori coordonarea activităților externe a tuturor celorlalte departamente funcționale din administrațiile guvernamentale, pe o cale liberă, pragmatică. În Scoția, cea mai mare atenție se îndreaptă asupra diplomației publice. Scoția este rebrenduită ca o națiune tradițională cu o identitate culturală puternică, stând în primul rând atunci când vine vorba de inovațiile economice și intelectuale. Politica culturală internațională a Scoției este angrenată în acest efort. Deși trendul său internațional, educația internațională și turismul sunt administrate de instituții separate de departamentul oficial de relații externe, scoțienii au dirijat foarte eficient atragerea fiecărei entități guvernamentale în eforturile lor pentru diplomația publică internațională.

Pe de altă parte, politca externă a Cataloniei face parte din cazurile hibrid. Catalonia avansează spre așa-zisul ‘dublu-export’. Această noțiune se referă la promovarea simultană a identității și a economei catalane. Institutul Catalan al Industriilor Culturale, care își desfășoara activitatea separat de politica externă a Cataloniei, joacă un rol de pivot în promovarea culturală a Cataloniei. Datorită propriului circuit din strainătate, acest institut promovează în mod activ produsele culturale catalane (audiovizualul, muzica și arta în desfășurare). Un alt jucător în promovarea culturii internaționale este Institutul Ramon Llull, care promovează limba și cultura catalană. Această idee a modelului catalan se referă la faptul că promovarea culturii și identitații poate facilita cooperarea economică, și vice-versa. În plus, structura organizațională a politicii externe catalane s-a obișnuit să fie cam orizontală, dar acest lucru se poate schimba. Sub guvernarea carismaticului Ministru-Președinte Jordi Pujol (1980-2003), afacerile externe au reprezentat niște eforturi energice, în care vastele contacte personale ale ministrului-președinte de obicei au dat drumul unor inițiative foarte substanțiale în străinătate, care câteodată au depășit, dar nu au făcut abuz, ‘Madridul’. Catalonia se află într-un program intens de reevaluare a propriilor structure, politici și instrumente.

2. Reprezentarea politică în străinătate a regiunilor cu putere legislativă rămâne în continuare modestă, în mod cert dacă cineva o compară cu circuitele diplomatice configurate de guvernele central respective. În acest moment, Catalonia are șase reprezentări politice în străinătate, plănuind încă una în viitorul apropiat. Creșterea recentă este datorată noului Statut din 2006, care a introdus posibilitatea stabilirea unor birouri în strainătate. Aceste birouri se regăsesc în Berlin, Paris, Londra, New Zork, Buenos Aires and Mexico. Principalul țel al guvernului catalan este dezvoltarea unui circuit al delegațiilor sale, ce au scopul de a unifica aceste entități sub aceași ‘umbrelă’ politică. Pe de altă parte, Scoția nu prezintă un interes atât de ridicat în ceea ce privește reprezentarea politică peste hotare. Scoțienii au reprezentanți în Washington DC, Bruxelles și în Beijing. Agenda Scoției nu conține o dezvoltare ulterioară a circuitului politic.

3. În ceea ce privește politica bilaterală, fiecare regiune a dezvoltat programe specifice cuprinse în interiorul tratatelor sau al altor aranjamente pentru a avansa mai departe cu propriile priorități geopolitice. Catalonia se concentrează asupra Mării Mediterane și Americii Latine și dezvoltă inițiative pentru a consolida cooperarea ulterior. Cuprins în acordurile bilaterale realizate cu 8 regiuni și teritorii, Generalitatul Cataloniei deasemenea conduce câteva programe bilaterale specifice. Pentru Scoția, Statele Unite ale Americii reprezintă cel mai important partener bilateral, economic vorbind, dar și din alte puncte de vedere ( cum ar schimburile educaționale și turistice, cooperarea culturală și diaspora scoțiană din Statele Unite ale Americii). Un punct comun al celor două regiuni se referă la activitatea desfășurată de acestea în Asia, amandouă fiind incluse în BRICC.

4. Scoția și Catalonia sunt regiuni cu putere legislativă, deci o dimensiune ce trebuie luată în dicuție după părerea mea este structura organizațională și activitatea afacerilor externe a celor

două regiuni. Există un trend în interiorul departamentelor de afaceri externe a ambelor regiuni spre profesionalizarea ulterioară, politica concentrată și focusare asupra noțiunii de ‘construire-împreună’ a tuturor competențelor relațiilor externe. Acest lucru se referă la faptul că granițele dintre paradimplomație și diplomație descresc gradual. Din acest punct de vedere, Scoția reprezintă o regiune cu competențe externe mai puțin pronunțate, având un instrument al politicii externe acasă ce este orizontal și descentralizat în esență. Pe de altă parte, în Catalonia regăsim competențe externe mult mai pronunțate, având structuri ceva mai centralizate. Aceste regiuni se deplasează pe axa structurii organizaționale.

-Spain: Catalonia and the Basque Country-

1. Creșterea identității catalane se regăsește în trecut, în anul 1640 având loc Revoluția Secerătorilor, datorată tratamentului dur impus de castilieni. Acest eveniment a fost deseori descris ca una din exprimările timpurii ale naționalismului incipient din Europa. Pâna la sfârșitul secolului al XIX-lea, influența Romantismului a inspirat Renaixenca, o mișcare pentru renașterea culturală și națională ce promova limba și cultura catalană, ducând spre cereri pentru autonomia Cataloniei, ca prima instanță ca o regiune, apoi ca un stat federal. Mai departe, autonomia a mai fost interzisă în mai multe rânduri, până în anul 1979, când statutul de autonomie a fost trecut de parlamentul spaniol. Jordi Pujol a devenit primul președinte ale parlamentului regional catalan după primele alegeri democratice desfășurate în acestă regiune. În Catalonia, regăsim un consiliu legislativ regional, fiind alcătuit dintr-o singură cameră. Deputații sunt aleși pe baza reprezentării proporționale, iar liderul partidului majoritar sau al coaliției îndeplinește de obicei președenția comunității. Președintele conduce un executic regional- ministerele conduc departamentele administrative care, în cea mai mare parte, urmează modelul guvernului central, acest lucru depinzând de câtă putere îi este atribuită regiunii autonome. Guvernul catalan furnizează o clasare mare a servicilor publice- educație, sănătate, cultură, transport local, agricultură. Deasemenea, el controlează propria forță de poliție autonomă care coexistă cu Poliția Națională Spaniolă și Poliția Civilă. Puterile deținute de guvernul central sunt: jurisdicție exclusivă aspura apărării, administrația justiției, relațiile internaționale și planul general de economie.

Descentralizare

Tensiunea dintre actualul loc al Cataloniei in statul spaniol și aspirația spre o mai mare autonomie stă în inima discursului naționalist al CiU-lui ( Coaliția Convergență și Uniune). Coaliția a fost în putere din 1980 alături de conducătorul ei, Jordi Pujol, reales consecutiv drept președinte în șase ocazii. CiU definește Catalonia ca o ‘națiune’ cu propriul drept, dar nu contest ideea unei unități spaniole. Această coaliție a susținut guvernarea socialist(1993-95) în Madrid când aceasta și-a pierdut majoritatea parlamentară, iar în present se află în spatele Partidului Popular care nu a reușit sa obțină o majoritate la alegerile generale din 1996. Descentralizarea în Catalonia, departe de o creștere necomprămițătoare sau de naționalismul extremist, defapt a deschis canalele pentru participarea care a imbunătățit foarte mult atat economia catalană cât și calitatea vieții în această regiune.

Catalanii își doresc să își exprime cu desăvârșire specificitatea și să fie recunoscuți ca o națiune în Spania. Ei cer în continuare tratament special și vor să fie ei parte la luarea deciziilor, precum și la împărțirea tuturor bunurilor. Pentru a întelege mai bine ceea ce își doresc catalanii, se fac anumite referințe la recenta descentralizare a puterii în Marea Britanie, unde Scoției și Țării Galilor le sunt oferite substanțial grade diferite ale autonomiei politice pentru a reflecta intensitatea cererilor lor naționaliste și pentru a readuce la viață identitatea națională. Această variantă de cedare a unor funcții este văzută ca un model pentru Spania. Catalanii sunt în favoarea unei descentralizări asimentrice în Spania, vrând să fie recunoscuți ca o națiune în interiorul unei Spanii multi-naționale. Acest lucru contrazice constituția din 1978 sub care cedarea diferitelor sarcini sau funcții către nationalități și regiuni a fost purtată cu o viteză diferită dar cu intenția ca, la sfârșitul acestul process, nu va exista nici o distincție între comunitățile istorice și cele noi create. Acest lucru reflectă faptul că modelul descentralizării spaniole este definit ca simetric, iar acest lucru este exact cel căruia catalanii se opun.

Din perspectiva principalelor partide politice spaniole, putem înțelege bine evitarea cedării a unei prea mari autonomii dintre centru către niște regiuni în detrimental altora. Naționalitățile istorice, cu toate acestea, văd lucrurile împreună, într-un mod diferit. Nicăieri nu se observă mai bine decât la naționalitățile istorice spaniole unde există o conexiune clară între experiențele din prezent și din trecut ale instituțiilor autonome, legii și a unei identități culturale și politice separată. Max Weber ne amintește faptul că amintirile politice împărțite constituie baza în contruirea unui identități naționale sau entice comune, care sunt mai mult decât probabil să persiste pentru perioade lungi după ce aceste comunități și-au pierdut identitatea lor politică. Politicienii regionali sunt de obicei mult mai conștienți de nevoile și de aspirațiile propriului electorat, iar în Spania reiese faptul că un procent destul de ridicat din populație este în favoarea descentralizării. Un număr foarte mare de cetățeni catalani sunt în favoarea transferului ulterior al puterilor spre comunități, în comparație cu restul Spanei. Totodată, o cincime dintre catalani sunt în favoarea aprobării dreptului de separare formală a Comunităților Autonome, spre deosebire de restul Spaniei, unde numai o zecime vor acest lucru.

-Scotland’s Independence Bid-

1. În anul 2012, în Edinburgh, primul ministru britanic David Cameron și Alex Salmond, primul ministru al Parlamentului scoțian și liderul Partidului Național Scoțian, au semnat un acord pentru referedumul din toamna anului 2014, ce ar fi putut să înceteze Actul Uniunii din 1707 și în același timp să permită Scoției să părăsească Regatul Unit al Marii Britanii și să devină o țară îndependentă. Spre deosebire de guvernul din Madrid, care a refuzat fără ezitare să accepte un referendul pentru dobândirea independenței în Catalonia, guvernul Regatului Unit a fost de acord în mod pragmatic cu un referendum, și în efect, acceptării consecinței acestuia. Mișcarea ‘Yes Scotland’ a adunat un milion de semnături ce au susținut referendumul. Declarația pe care scoțienii au trebuit să o semneze spunea în mare, faptul că este mai bine pentru scoțieni dacă deciziile luate pentru viitorul Scoției să fie luate de cei care cea mai mare grijă față de această națiune, adică ei înșiși. Un alt lucru destul de important ce reiese din acea declarație este acela că: “ Fiind independent înseamnă că viitorul Scoției va fi în mainile Scoției.”

2. Situațiile Scoției și Cataloniei sunt foarte greu asemănătoare, dar ambele mișcări pro-independență au învățat să se descurce analogia pe care și-o transmit de la una la alta. Atunci când partidul catalan conducător Covergencia i Unio, simpatizant al mișcării pro-independență, a luat mai puține voturi decât se aștepta în alegeri din noiembrie 2012, iar liderul Artur Mas a trebuit să formeze o coaliție pentru a rămâne la putere, partidul lui Salmond s-a distanțat de catalani, iar liderii Partidului Național Scoțian au căutat să-și asigure proprii lor suporteri prin constrângerea diferitelor circumstanțe ale celor două partide.

3. Bănuielile cum că o Scoție independentă poate rămâne un membru al Uniunii Europene și cu acces la subvențiile din agricultură, sunt rostite pentru a descuraja potențialii simpatizanți. Uniunea Europeană a încercat să stea departe de controversa referendumului scoțian, dar semnalele spun că Scoția va trebui să se mute la capătul liniei și să meargă prin așa-numita aprobare- procesul foarte lung de aplicare pentru apartenență- care în mod normal durează ani. O Scoție independentă ar domoli significant armata fruntașă și aliatul diplomatic al Statelor Unite ale Americii, în același timp creîndu-se un alt mini-stat european incapabil să contribuie semnificativ la securitatea globală.

4. Referendumul este un alt bornă istorică în relația complexă și de obicei turbulentă dintre doi vecini, mergând până timpurile romane, atunci când împăratul roman Adrian a construit un zid în partea de nord a Britaniei pentru a ține la distanță triburile scoțiene de pradă. Dar pentru mai multe secole după acest eveniment, a fost mai mult decât o problemă a scoțienilor luptând împotriva încercărilor vecinului lor mai mare de a subjuga Scoția, decât împotriva jafurilor.

-Accounting for internarnal variation in nationalist mobilization-

1. Revendicările pentru ținerea unui referendum pentru independentă în Catalonia merg puțin în timp. În anii recenți, cererile pentru un plesbicit legal asupra separării formale în această comunitate autonomă din interiorul Spaniei au crescut considerabil, numai că Consituția Spaniei nu lasă spațiu pentru grupurile secesioniste în această țară, așa cum acordă autoritatea legală de a organiza un referendum, exclusiv guvernului central. Curtea Constituțională Spaniolă a repus în vigoare acest principiu în anul 2008, atunci când a declarat ilegală propunerea inițiată de guvernul regional basc de a ține un referendum în această comunitate autonomă.

În iunie 2009, consistoriul local din Arenyz de Munt, un oraș de 8.000 de locuitori de lângă Barcelona, a permis o moțiune în favoarea ținerii unui referendum pentru independență. Trei luni mai târziu, pe 13 septembrie 2009, un referendum neoficial organizat în principal din societatea civilă a fost ținut în această municipalitate. Întrebarea pusă pe baza acestui referendum era dacă cetățenii cred sau nu că natiunea catalană ar trebui să devină un stat independent, democratic și social în interiorul Uniunii Europene. În referendumul din Arenys De Munt, mai mult de 41% din populație au mers la vot, iar 90% dintre cei ce au votatau fost în favoarea mișcării secesioniste. Problema în Catalonia este aceea că nu se organizează rederendumuri în toate municipalitățile, deși toată lumea face parte din același grup etnic. Numai că, deși preferințele sunt identice pentru toți membrii grupului, ele sunt distribuite la întâmplare. Consecințele asumpției conform căreia preferințele nu variază în interiorul grupurilor reprezintă imposibilitatea recunoașterii faptului că, deși societatea unde etnicitatea a devenit o categorie cu înteles politic, problemele pot fi încadrate în așa fel încât ca ele să genereze preferințe neomogene în interiorul grupului, preferințe comune vizavi de grupurile etnice și votanți politici moderați sprijinind anumite probleme. Originea acestei asumpții asupra omogenității în interiorul grupurilor etnice sau a mișcărilor naționaliste provine din înțelegerea predominantă a conceptului ‘națiune’ drept un grup modern cu interes politic ai cărui membrii împărtășesc o dorință de a-și controla propriul destin.

3. Votanții partidului naționalist Convergencia I Unio, care a deținut puterea din 1980 până în 2003, nu au făcut din problema secesiunii un subiect de dezbatare. Strategia naționaliștilor catalani principali după restaurarea democrației în 1978 a fost mai mult să ceară mai multă putere în interiorul statului spaniel, decât să se îndrepte spre secesiune. Dar odată cu trecerea timpului și intrarea în secolul XXI, sprijinul pentru independență în interiorul Cataloniei a început să crească major. Sondaje făcute în deceniul trecut evidențiază un trend crescând al sprijinului în interiorul Cataloniei pentru secesiune în Spania. Paralel suportului crescut pentru secesiune, miscările pro-independență deasemenea au început să-și facă simțită prezența tot mai des, conducând spre mai multe demonstrații în masă, în Barcelona. Noua mișcare a fost făurită sub umbrela noului slogan adoptat al dreptului de a decide, care a venit cu un discurs mult mai cuprinzător și democratic, în opoziție cu secesionismul traditional bazat pe cultură. Așadar, momentele reformei constituționale și procesul de reformare al statulului de autonomie al Cataloniei, care a durat din 2003 până în 2010, sunt fără îndoială legate de furnizarea unui context favorabil pentru o discuție public a relației Cataloniei cu Spania și pentru ca mișcările catalane secesioniste să câștige suport public.