Miron Constantinescu In Regimul Comunist

INTRODUCERE

Personalitate marcantă a regimului comunist în perioada lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, Miron Constantinescu a fost unul din liderii importanți ai mișcării comuniste din România, căruia i s-a acordat mai puțină importantă, în ciuda faptului că acesta a fost prezent activ la luarea tuturor hotărârilor importante adoptate de partidul comunist în perioada 1944 – 1957.

În această lucrare, primul capitol este atribuit activității lui Miron Constantinescu pe care acesta a desfășurat-o în perioada ilegalității comunismului. În acest capitol este descrisă sumar familia și educația primită de Miron Constantinescu. Acest lucru este de o importanță deosebită întrucât acesta a reușit să urce pe scena politică într-un regim care nu a agreat deloc intelectualii, reușitele lui Miron Constantinescu pe planul educației fiind remarcabile, ajungând apreciat și de Dimitrie Gusti alături de care a ajuns pentru scurtă vreme la o colaborare la revista Sociologie Românească. Opțiunea sa de a se alătura mișcării comuniste clandestine în anul 1936 a dus la arestarea sa în 1940 punând capăt colaborării sale cu Dimitrie Gusti. Deasemenea, în acest capitol este prezentată activitatea comunistă pe care acesta a desfășurat-o în cadrul penitenciarelor.

Capitolul doi este atribuit activității sale de dupa 23 august 1944. Imediat după legalizarea comunismului Miron Constantinescu a fost numit redactor – șef și apoi director al ziarului Scânteia, fiind primul „boss” roșu al ziarului, unde a întreprins o campanie de popularizare a ideilor comuniste în societatea românească. Totodată, Miron Constantinescu a luat parte la luarea primelor măsuri de sovietizare a României și a jucat un rol important în epurarea tuturor adversarilor lui Gheorghe Gheorghiu – Dej de după 1945: Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca și Lucrețiu Pătrășcanu.

În capitolul trei am analizat cu atenție realizările lui Miron Constantinescu în perioada în care s-a aflat la conducerea Comisiei de Stat a Planificării. Una din problemele abordate este dacă Miron Constantinescu, aflat la cârma economiei naționale, este sau nu responsabil de derapajele economice care au dus la situația critică a României, situație dezvăluită odată cu lansarea „Noului Curs” de către Malenkov în 1953.

Penultimul capitol surprinde conflictul lui Miron Constantinescu cu primul secretar al P.C.R., Gheorghe Gheorghiu – Dej. Odată cu Congresul XX al P.C.U.S. în care N.S. Hrusciov a atacat dur cultul personalității și crimele care au avut loc în perioadă stalinistă, Miron Constantinescu, aliat cu Iosif Chișinevschi, a încercat în ședințele Biroului Politic din aprilie 1956 descrierea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej asemenea unui „Stalin autohton” în fața membrilor Biroului Politic. Aceștia au sărit în apărarea primului – secretar, iar Miron Constantinescu a fost nevoit să își facă o autocritică rușinoasă. Vom încerca să demonstrăm dacă acuzațiile care au fost aduse lui Miron Constantinescu și autocritica făcută de acesta corespund realității.

Ultimul capitol cuprinde perioada 1957 – 1974. Între 1957 și 1965 Miron Constantinescu a fost înlăturat din funcțiile sale politice (drept urmare a încercării de înlăturare a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej) și a rămas cu funcția de director al Departamentului Școli din cadrul Ministerul Învățământului și Culturii și funcția de director al Institutului de Cercetări Economice. Odată cu numirea lui Nicolae Ceaușescu în 1965, Miron Constantinescu a fost reabilitat, ajungând să ocupe funcții politice precum: redactor al Academiei “Ștefan Gheorghiu”, membru al C.C. al P.C.R. sau ministru al învățământului. În 1974 Miron Constantinescu s-a stins din viață și „amintirea sa va rămâne veșnică în inimile comuniștilor și tuturor oamenilor muncii din patria noastră”.

Capitolul I

ACTIVIST ÎN PERIOADA ILEGALITĂȚII

1.1. Intrarea în partid și activitatea politică

Miron Constantinescu s-a născut în 13 decembrie 1917 la Chișinău. După unirea Basarabiei cu România, familia lui s-a mutat la Arad. Mama sa, Olimpia Constantinescu, a provenit dintr-o familie mic-burgheză, a făcut studiile la Munchen și a fost profesoară de limba engleză, franceză și germană. A murit în 1932 la Arad. Tatăl său, Gheorghe Munteanu – Murgoci, în ciuda faptului că a fost fiul unui cioban din Țara Bârsei, a terminat studiile la Oxford și a vizitat des țări precum Statele Unite ale Americii, Franța, Austria, Italia, ș.a. A ajuns profesor universitar de geologie și mineralogie la Școala de Poduri și Șosele sau, cum se numea după primul război mondial, Politehnica din București, unde a fost întemeietor al agrogeologiei și al Institutului Național de Geologie. Miron Constantinescu nu a purtat numele acestuia deoarece mama sa nu a fost niciodată căsătorită cu el. Gheorghe Munteanu – Murgoci a murit în 1925 la București. Ambii săi părinți au fost de naționalitate românească.

Copilăria și tinerețea lui Miron Constantinescu au fost marcate de transformări istorice majore în România și în Europa. În anul 1917 a avut loc revoluția bolșevică în urma căreia Lenin a preluat puterea în Rusia. Impulsionate de aceasta, în România au apărut primele grupuri bolșevice clandestine. Prestigiul revoluției, mistica „schimbării din temelii a lumii”, „utopia societății fără clase” la care s-a adăugat de criza de după război au dus la apariția acestor simpatii extremiste în România. Imediat după acapararea puterii de către Lenin, acesta a încercat internaționalizarea „revoluției”, prin instaurarea regimului bolșevic și în alte țări ale Europei. Pentru a-și atinge scopul, Lenin a constituit Internaționala Comunistă cunoscută sub numele de Komintern în martie 1919. Acest organism a fost conceput să fie o fațadă, în spatele său aflându-se structurile bolșevice, iar scopul său fiind „exportul de revoluție”. Pentru atingerea unui asemenea scop, Kremlinul a alocat fonduri pentru campanii de propagandă și agitație, tipărirea de manifeste, broșuri, ziare clandestine, plata cadrelor. Constituirea Kominternului a avut un rol decisiv în viața comuniștilor români. Cererile repetate de bani, deconturile către Komintern sunt documente pe care le întalnim des în arhive, ceea ce arată că Moscova întreținea aceste rețele clandestine.

Cu toate acestea, până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în România, partidul comunist s-a aflat la periferia vieții politice românești. În primul rând, România a fost o țară predominant agrară, în care 80% din populație locuia la țară în zone lipsite de mijloace de transport, comunicații, având un serviciu de sănătate rudimentar și rareori au beneficiat de electricitate sau canalizare. Dezvoltarea industrială a fost limitată pe o axă nord – sud, de la Sighișoara la Ploiești și București, și o axă vest – est, care a cuprins zona de la Timișoara până la Brașov. Într-un asemenea mediu, Partidul Național Țărănesc a obținut 28 % din voturi în 1926, 78% în 1928, un număr de 40% în 1932, iar în 1937, 20%. În al doilea rând, criza apărută la nivel mondial în 1930 a dus la apariția xenofobiei. Astfel, țărănimea sărăcită a dobândit puternice sentimente anti-sioniste. De proasta gestiune a acestei situații de criză a profitat „Garda de Fier” a cărei popularitate a crescut cu promisiunea de „regenerare spirituală” și de prezentarea unui program de combatere a „bolșevismului evreiesc”, iar în al treilea rând, Partidul Comunist din România, considerat a fi aservit intereselor Moscovei. În aprilie 1924 activitatea Partidului Comunist a fost interzisă, odată cu Congresul al V-lea al Kominternului în care s-a consfințit faptul că Moscova dorea retrocedarea Basarabiei de către România, independența Transilvaniei și Dobrogei și transferarea vestului Ucrainei către Uniunea Sovietică, prin enunțarea „dreptului la autodeterminare a minorităților”, privind „separarea politică a popoarelor oprimate din Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia și Grecia”.Siguranța a fost cea însărcinată cu “persecutarea” comuniștilor români și au avut loc arestări masive în 1921, 1924, 1928, 1933, 1936, ș.a. Comuniștii au fost strict supravegheați și au fost lasați în libertate tocmai pentru a culege date despre rețelele lor subterane.

Așadar, climatul politic și social nu a permis realizarea unei „revoluții” în România. Țărănimea, ce reprezenta 80% din populație, părea să fi uitat experiența din 1907, proletariatul nu a fost unul numeros, armata stătea alături de coroană, iar după unirea cu Basarabia și Bucovina și Transilvania, România nu a fost preocupată de o revoluție care ar fi putut amenința integritatea teritorială.

În ciuda interzicerii lor, ideile promovate de regimul bolșevic au fost simpatizate încă din copilărie și de Miron Constantinescu, acesta având primele legaturi cu U.T.C. la vârsta de doar 13 ani (1930), la Arad, prin intermediul studentului Wilhem Gross, însă, Miron a fost mult prea tânar pentru a fi primit în organizație. Miron Constantinescu a declarat că încă de pe băncile școlii: „am luptat împotriva șovinismului, antiseminismului, basmelor religioase, pentru o concepție științifică asupra lumii și a omului.”

În 1934, Miron Constantinescu a promovat bacalaureatul la Liceul “Moise Nicoară” din Arad, ca apoi să părăsească orașul pentru a se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie. Acesta a dovedit capacități intelectuale deosebite fiind remarcat de Dimitrie Gusti, alături de care a colaborat la revista „Sociologie Românească”. În cartea „Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator” semnată de Mihai Burcea și Ștefan Bosomitu, se arată că Miron Constantinescu nu a fost atât de convins de orientarea sa politică pe cât scria în autobiografia sa. Mult mai târziu, Alexandru Bârlădeanu a spus că Miron Constantinescu a oscilat între fascism și comunism. Acesta a plecat la mănăstirea Cheia pentru lectură și reculegere și în momentul în care s-a întors a luat decizia de a se alătura mișcării comuniste. Lăsând la o parte acest moment de incertitudine cu privire la orientarea sa politică, odată cu intrarea în partid, Miron Constantinescu a fost complet dedicat noii cauze. A devenit o figură importantă a tineretului comunist, el fiind membru al Frontului Studențesc Democrat încă de la înființare și în cadrul F.S.D. a întreprins o activitate publicistică bogată fiind colaborator al următoarelor reviste: „Era Nouă”, „Cuvânt Liber”, „Cadran”, „Reporter” și „Dacia Nouă”. În acestă perioadă, el apare în notele Siguranței ca fiind „unul din fruntașii comunismului din Capitală.”

În consecință, Miron Constantinescu a intrat în U.T.C. în 1935 și în Partid în 1936, iar între 1935 – 1938 se va ocupa de organizarea Frontului Democratic Studențesc . În adeziunea sa, acesta a scris că dorește să adere la partid deoarece vrea să contribuie la eliberarea și fericirea poporului român. Deasemenea, între 1938 – 1939 Miron Constantinescu a lucrat în cadrul Serviciului Social, unde au fost nevoiți să participe toți studenții după terminarea facultății. Acesta a organizat celule de partid în cadrul școlilor de comandanți și de echipieri prin care a trecut, printre care se numără: Roșia, Făgărași, Ciacova – Banat. „Din cauza muncii noastre pe deoparte – puneam deschis chestiunea unei reforme agrare – pe de altă parte din cauza acțiunii legionarilor, Serviciul Social a fost desființat, iar Siguranța a făcut descindere sgomotoasă la sediul lui” a precizat Miron Constantinescu în autobiografia sa. În urma acesteia, Miron Constantinescu a fost chemat de C. Stoicescu și amenințat cu excluderea din cadrul universitașii unde a fost la momentul respectiv doctorand în filosofie. Aceste amenințări au venit în urma descoperirii unui referat care se numea „Unitățile sociale și marxismul”, în care Miron Constantinescu a citat pe Marx, Engels, Lenin și Stalin. În septembrie 1939, Miron Constantinescu a participat la Conferința Tineretului, unde s-a hotărât reorganizarea U.T.C. pe care a realizat-o împreună cu Nicolae Ceaușescu și Alexandru Demeter. În acest scop a făcut vizite în Banat, Ardeal, Moldova, Bucovina, Oltenia în vederea reorganizării U.T.C. În urma acestor activități, Miron Constantinescu a fost primit în C.C. al U.T.C., apoi în Secretariatul U.T.C. După înlocuirea lui Nicolae Ceaușescu din această funcție, pe data de 1 iulie 1940, Miron Constantinescu a ocupat postul de secretar al C.C. al U.T.C. În această calitate a reoganizat partidul după arestările din vara și toamna lui 1940, pregătind manifestațiile din Obor de pe 3 noiembrie 1940.

Pe data de 17 noiembrie 1940 a trecut la muncă în regionala Dunărea de Jos (Galați), ca membru al Comitetului Regional.Scopul a fost reorganizarea partidului în zona respectivă, deocarece, în vara lui 1940 a fost practic desființat de activitatea Siguranței.Acceptarea unor astfel de sarcini a fost puțin explicabilă deoarece Miron Constantinescu nu se putea lăuda cu o experiență vastă dobândită anterior cu privire la metodele de organizare clandestină.Pe data de 10 ianuarie 1941 a fost arestat de Siguranță în urma denunțului făcut de provocatorii Scheinhorn și Rech. Miron Constantinescu a mărturisit că nu și-a recunoscut activitatea și nici nu a dat numele altor comuniști, motiv pentru care a fost bătut și după 5 zile a fost expediat de la Galați la Siguranța Generală din București pentru cercetări suplimentare. La 6 februarie a fost judecat și condamnat la 10 ani de muncă silnică, dar și plata a 500 lei, cheltuieli de judecată. Avocatul său, I.G. Maurer a înaintat recurs, însă acesta va fi respins.

La vremea respectivă, partidul comunist s-a aflat într-o situație de criză ajungând să aibă trei centre de putere din cauza divizărilor. S-au identificat: grupul comuniștilor din ilegalitate, „Biroul de la Moscova” și grupul comuniștilor aflați în penitenciare. În vara lui 1940 partidul a avut o situație foarte grea din cauza faptului că în iunie 1940 Stalin a anexat Basariabia și nordul Bucovinei, iar în august nord – vestul Transilvaniei a fost tranferat de către Hitler Ungariei. Deasemenea, execuțiile dictate de Stalin și situația financiară dezastruoasă a dus la reducerea numărului membrilor PCR, acesta ajungând la doar 1000 de membrii. Pentru a asigura loilatatea partidului comunist din România, continuitatea și reorganizarea acestuia, în octombrie 1940, Gh. Dimitrov, președintele Komintern, îi va convoca pe Ștefan Foriș, pe care-l va numi prim-secretar, și Teohari Georgescu, care a fost numit succesorul său în caz că Foriș pățea ceva. Așadar, Ștefan Foriș a fost liderul comunistilor români aflați în ilegalitate. Tot în urma anexării Basarabiei de URSS, Leonte Răutu și Alexandru Bârlădeanu care au fost locuitori ai Basarabiei au primit cetățenia sovietică și au fost trimiși la Moscova. Acolo s-au alăturat Valter Roman împreună cu Vasile Luca, iar după sosirea Anei Pauker în mai 1941 s-a constituit „Biroul de la Moscova”. Deasemenea, din cauza activității Siguranței, un mare număr de comuniști au fost închiși. Aflați în detenție, aceaștia au organizat un alt centru de putere, grupul comuniștilor din penitenciare.

Cu toate că a fost interzis, în 1924, Partidul Comunist a organizat în această perioadă câteva greve. Unul dintre aceste exemple a fost cazul Grevelor de la Atelierele Grivița în care a fost arestat Gheorghe Gheorghiu – Dej, viitorul prim-secretar al PCR. A fost judecat ca instigator și condamnat la 12 ani de munca silnică. Perioada de detenție o va executa la Doftana, Caransebeș și Târgu – Jiu. Pe data de 4 aprilie 1944 s-a desfășurat în infirmeria lagărului de la Târgu-Jiu o ședință lîn cadrul căreia Gheorghe Gheorghiu – Dej a cerut înlăturarea lui Foriș. Acesta era ferm convins că Foriș a fost informatorul Siguranței. Faptul că Foriș a fost în libertate, în timp ce majoritatea comuniștilor au fost arestați de Siguranță, l-au făcut pe Dej să fie convins că Foriș este informator. Arhivele au demonstrat că Siguranța a știut destul de bine ce s-a întâmplat în interiorul PCdR, însă nu a aflat care a fost poziția lui Stefan Foriș și nici unde se găsea, la București sau la Moscova. Arestarea sa a avut loc abia la 9 iunie 1944 și a fost asasinat în 1946 de Pantelei Bodnarenko cu o ranga de fier .

În cadrul penitenciarelor, comuniștii au avut propria lor organizare. Ceea ce i-a unit și în același timp separat de restul deținuților a fost ideologia și fanatismul, ceea ce permite a se face o comparație între grupurile comuniste din penitenciare și sectele cvasireligioase. În cartea “Clienții lu tanti Varvara”, Stelian Tănase i-a descris pe aceștia ca fiind “cu aceleași atitudini, disciplinați, identici unii cu alții, având o ierarhie strictă în ciuda ideologiei de egalitate, supunerea față de ceea ce se numea “legătură superioară de partid” fiind lege și încălcarea acestei legi ducea la excluderea celui ce nu o respecta. În frunte s-a aflat un șef, un “naș” care a avut în jurul său câțiva secunzi cu atribuții stricte. Acest șef a avut în mâna sa controlul resurselor. Prin controlul resurselor se înțelege că posturile care gospodăreau viața deținuților au fost atribuite de către acesta fără amestecul administrației închisorii. Șeful organizației a numit, deci, bibliotecarul, bucătarii, lucrătorii la depozite, sefii atelierelor.Acest model de organizare a fost valabil pentru majoritatea penitenciarelor unde au existat deținuți politici.Un deținut de la Doftana a scris, într-un raport către Komintern că “toate subsentiile, banii și predările de mărfuri, precum și banii proveniți din vânzarea mărfurilor se găsesc la dispoziția conducerii gospodărești.”Aceasta avere s-a aflat în gestiunea șefului. Celula de partid administra banii și pachetele, a dat o mică parte destinatarului, restul a intrat în posesiunea “colectivității”. Aceasta hotăra cui și cum să fie repartizate bunurile, cantitatea și frecvența rațiilor.

Miron Constantinescu a afirmat că la penitenciarul de la Caransebeș, l-a cunoscut pe Gheorghiu – Dej, Teohari Georgescu și Emil Bodnaraș, alături de care a lucrat între anii 1941-1942. “Ca membru de partid am lucrat în organizația de colectiv fiind secretar de S.C., apoi membru al preziduului colectivului. Am lucrat tâmplărie, strungărie și responsabilitatea unui dormitor. Am fost deasemeni și bibliotecarul închisorii”, a mărturisit Miron Constantinescu. Acesta lucru este de precizat în condițiile în care, la momentul respectiv, la Caransebeș s-a estimat că se afla un număr de aproximativ 30 000 de volume aflate în cadrul bibliotecii penitenciarului.

În 1942 a fost transferat de la Caransebeș la Lugoj.Motivul a fost unul destul de simplu.În timpul unei percheziții s-a găsit având asupra lui material de partid.“Am reușit însă să smulg din mâna gardianului aproape tot materialul și să îl înghit.”A rămas o singură foaie cu teze asupra războaielor drepte și nedrepte, pe care gardianul a ținut-o strâns în mână. Acesta mărturisește că a fost amenințat, bătut, anchetat și apoi transferat la Lugoj.

La penitenciarul din Lugoj, Miron Constantinescu a cunoscut pe Alexandru Demeter și Pavel Chitoarcă (cu care a lucrat și la ziarul “Scânteia”), alături de care a organizat ateliere noi, a format un colectiv nou de aproximativ 30 de “tovarăși” și în jurul cărora se afla un număr de 70 de deținuți. Astfel, “am pus bazele celulei de partid din Lugoj” a spus Miron Constantinescu.

Schimbarea de situație în ceea ce privește PCdR a fost determinată de înfrângerea Axei la Stalingrad în ianuarie 1943 când în timpul contraofensivei sovietice au fost decimate o armată italiană, doua românești și doua armate germane. Pierderile României din noiembrie 1942 și ianuarie 1943 au fost uriașe fiind înregistrați peste 150.000 de morți, răniți și dispăruți. Hitler a pierdut inițiativa pe frontul de Est al Europei și trupele germane au fost nevoite să se retragă. Consecințele înfrângerii de la Stalingrad au fost resimțite și de Antonescu, ca aliat al Germaniei. Deoarece situația s-a deteriorat rapid, Antonescu a acceptat încercarea de a încheia pace prin intermediul lui Iuliu Maniu, dar solicitarea aliaților de capitulare necondiționată a dus la eșecul negocierilor. La data de 20 iunie 1944, s-a creat Blocul Național Democrat format din Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist. Din cadrul Blocului Național Democrat, Lucrețiu Pătrășcanu și Titel Petrescu împreună cu regele au pus la cale lovitura de stat. Refuzul lui Antonescu de a accepta condițiile Aliaților l-a făcut pe rege să preia inițiativa și pe 23 august 1944 a ordonat arestarea lui Antonescu și scoaterea României din Axă. În urma loviturii de stat, Partidul Comunist intra în legalitate, iar Gheorghe Gheorghiu – Dej a fost adus de Stalin în prim-planul evenimentelor politice.Miron Constantinescu a fost eliberat la data de 24 august 1944, imediat după răsturnarea regimului lui Ion Antonescu.

După preluarea puterii de comuniști au existat în permanență conflicte / tensiuni între comuniștii care au fost în țară în perioada ilegalității și cei aflați la Moscova în toată această perioadă. Cei 12 ani petrecuți de Gheorghe Gheorghiu-Dej în cadrul penitenciarelor își vor pune puternic amprenta asupra sa. Acest lucru este vizibil și în resentimentul pe care îl simte împotriva tuturor ce nu au trecut prin închisori. Totodată, Gheorghiu-Dej a avut o antipatie pentru membrii intelectuali și pentru cei de origine mic-burgheză. Mulți ani mai târziu, în Sedința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 20 noiembrie 1961 Dej a amintit faptul că a lansat o critică dură la adresa lui Miron Constantinescu cu privire la primirea de noi membrii în partid, justificând că nu poate fi primit în partid orice “grevist” sau oricine declară că este de acord cu programul partidului, reușind să intre în partid un număr foarte mare de “elemente dușmănoase”. Gheorghiu – Dej a afirmat că a greșit criticându-l foarte tare “știindu-l din închisoare mai sensibil, că intelectualii când îi critici mai tare nu prea înțeleg.”

1.2. Activitatea în domeniul sociologiei

Revenind asupra studenției lui Miron Constantinescu, a fost paradoxal faptul că nu a optat pentru o carieră în învățământ și a ales o carieră politică. Fiind student la Facultatea de Litere și Filologie, a intrat în Frontului Studențesc Democrat, a întreprins o amplă activitate publicistică fiind colaborator al unor ziare și a lucrat în cadrul Serviciului Social. Aceste lucruri îi vor atrage atenția lui Dimitrie Gusti alături de care va colabora la „Sociologie Românească.”

Dimitrie Gusti a fost o personalitate centrală a culturii române din secolul XX. Acesta a terminat studiile în Germania, în 1904, dându-și doctoratul cu teza „Egoismul și altruismul”, devenind apoi, profesor universitar la Universitatea din Iași între 1910 și 1922. A înființat împreună cu Virgil Madgearu și Vasile Pârvan „Asociația pentru studiu și reformă socială”, în 1918, care a devenit, din 1921, „Institutul Social Român”. Sub conducerea sa, în prima luna a anului 1936 a apărut „Sociologie Românească”, iar între 1938 a demarat proiectul „Enciclopedia României”, publicată în patru volume, reprezentând o amplă lucrare care sintetizează, într-o concepție multidisciplinară, date de ordin istoric, sociologic, politic și economic pentru a reconstitui o imagine cât mai fidelă a României în momentul respectiv.

Dimitrie Gusti a elaborat „Legea paralelismului social” conform căreia „părtile totului social se dezvoltă în același timp, nu succesiv, având între ele un raport de interdependență, nu subordonare.” Filosofia lui Dimitrie Gusti a fost aceea că obiectul sociologiei îl reprezintă realitatea socială, iar realitatea socială trebuie privită sub toate aspectele ei: cadru cosmic, psihic, istoric, biologic și ținând cont de manifestările spirituale, politice, juridice, economice care au loc la nivelul societății. Metoda propusă de acesta a fost medota monografică care presupune o cercetare interdisciplinară și multilaterală a unor unități sociale prin o anchetă / cercetare de teren.

În viziunea lui Miron Constantinescu, „sociologia unește cercetarea în ansamblu a relațiilor sociale, caută să determine și formuleze regularitățile și legile acestei dezvoltări. Aceste legi sociale care au un caracter obiectiv includ, implică înca si elementul subiectiv al conștiinței oamenilor. (…) Unica sociologie este cea marxist-leninistă. Concepția materialistă a istoriei este concepția diriguitoare, călăuzitoare, fundamentală și de directivă a sociologiei științifice.”

Metoda monografică propusă de Gusti a fost cea pentru care a optat Miron Constantinescu. Spre exemplificare, dăm ca exemplu, un articol scris de acesta în „Sociologie Românească.”

“Procesul de sărăcire în Oarja” a fost titlul studiului publicat Miron Constantinescu în “Sociologie Românească”. În articolul său, a încercat să scoată la lumină situația grea a țărănimii din România și schimbările sociale care au avut loc în viața satului românesc la momentul respectiv sub toate aspectele sale, realizând astfel o monografie a satului tradițional românesc țărănesc. El a afirmat că “istoria, vieața socială, creiază mereu forme noi” la nivelul societății și are loc “o luptă permanentă a contrastelor” care iese la lumină în această viață socială dinamică sub forma unor “mărunte, alteori gigantice lupte dintre clasele sociale”. Se observă că este vorba despre lupta între țăranii săraci și chiaburi sau moșieri, văzute de acesta ca elemente burgheze din viața satului românesc.

Își va alege ca studiu de caz comuna Oarja. Pleacă de la recensământul anului 1930. La momentul respectiv au existat în țară 2 460 000 de gospodării din care 74.9% au fost țărani codași care aveau sub 5 ha de pământ. Această categorie a împărțit-o la rândul său în țărani care au între 2 și 5 ha, țărani care au 2 ha și clasa muncitorilor agricoli, aceștia aflându-se la baza piramidei, care nu au deținut pământ, afirmând cu privire la aceștia că “ au casă și curte în vatra satului, alții nici atât”. A prezentat o situație de ansamblu a țărănimii mici și mijlocii și a precizat că are loc o scădere a nivelului de trai din aceste gospodării din cauza muncii excesive, creșterea permanentă a datoriilor, subalimentarea, lipsa tehnologiei și proasta întreținere a animalelor.

Deasemenea, a atras atenția că satul țărănesc mergea ușor în direcția unor puternice schimbări capitaliste. S-a referit la apariția tăranilor “chiaburi” care fac comerț, care au mori și dau bani cu camătă. “Chiaburii sunt clasa capitalistă a satelor”, a scris Miron Constantinescu în articolul său. Concomitent cu apariția chiaburilor a apărut clasa muncitorului agricol, ruinat financiar, înfometat, bolnav, fără vite și fără pământ.

În urma cercetărilor comuna Oarja a fost descris ca fiind o comună cu câteva familii de chiaburi și sute de familii sărace. Pentru a-și susține punctul de vedere, a dat exemplu situația câtorva familii: cazul lui Ion Marin B. Lezu, care nu a avut pământ, nu a avut vite, a avut 8 copii și 3 pogoane luate de învățătorul M. Radu și pentru care a platit o dijmă, cazul lui Constantin Maria care a avut 4 copii și a muncit cu ziua, ș.a. A subliniat problema alimentației insuficiente și care se rezumă la mămăligă, porumb fiert, fasole și ceapă. Pentru a crea un contrast puternic, Miron Constantinescu a prezentat și cazul preotului Marinache Drăghiciu. Acesta a avut un număr de “17 pogoane, leafă mare, daruri, oamenii lucrează în dijmă pământul.”

Remarcat de către Miron Constantinescu a fost și fenomenul emigrației.Motivul acestuia a fost unul extrem de simplu. Din cauza sărăciei țărănimea a plecat din mediu rural în mediul urban, întărindu-se astfel alte două clase sociale: proletariatul urban și mica burghezie.

Însă, nici emigranții nu aveau o viață ușoară, aceștia locuind câte 3-6 într-o cameră mică și “nesănătoasă” și au în continuare o alimentație precară. Efectele emigrației le-a văzut ca fiind dezastruoase pentru viața satului românesc: familia sătească va deveni dezorganizată, mentalitatea se va transforma, vor avea loc modificări la nivelul limbajului și vestimentației, făcând aici referire la portul național.

A găsit o soluție în modul colectiv de lucrare și cultivare a pământului: “Unul are cal, altul are plug, altul vreo unealtă agricolă și-și lucrează reciproc pământurile”. Miron Constantinescu a văzut în acest fel “viitoarea dezvoltare a țărănimii române.”

Din articolul său, se observă că Miron Constantinescu a avut în modul său de gândire anumite principii marxist – leniniste cu care a simpatizat. El a pus pe seama chiaburilor situația grea a țărănimii mici și mijlocii, pe care ii numește “clasa capitalistă a satelor”. În viziunea sa, există două clase sociale: o clasă muncitoare formată din proletariat, țărănimea mică și mijlocie, muncitorimea agricolă și o clasă exploatatoare formată din burghezie, moșierime, chiaburime.

În urma argumentelor prezentate, Miron Constantinescu a considerat că o posibilă soluție în rezolvarea problemelor țărănimii ar fi aceea de a apela la “întovărășiri”: “Unul are cal, altul are plug, altul vreo unealtă agricolă și-și lucrează reciproc pământurile.” Miron Constantinescu a simpatizat cu ideea “întovărășirii” țăranilor și există posibilitatea să fi apărut în mintea sa germenii dorinței de colectivizare forțată a României de mai târziu, pe care a susținut-o cu tărie. Acest lucru a ieșit la lumină când în România comunistă se va pune problema colectivizării. În sedința Biroului Politic din octombrie 1947 Miron Constantinescu a arătat că partidul a primit sprijin puțin din partea țăranilor care au beneficiat de reforma agrară din 1946. Acest lucru s-a întâmplat deoarece au împroprietărit un număr de țărani și le-au oferit mijloace de producție care au căzut în mâinile multor proprietari individuali. Miron Constantinescu l-a citat de Stalin și a afirmat că agricultura bazată de proprietatea privată estegeneratoare de capitalism și vede ca singură soluție “lichidarea exploatatorilor comuniști din sectorul agricol”, prin colectivizare. Astfel, “i-am înlătura pe capitaliști”.

După anul 1944 toate domeniile sociologice au fost tot mai mult afectate de apariția noii ideologii marxist-leniniste, din cauza intruziunii comunismului. Într-un manual de sociologie destinat studenților, numit “Teorii sociologice contemporane”, capitolului “Concepția comprehensivă și explicativă a lui Marx Weber și sociologia neoweberiană” i se acordă o importanță deosebită. În schimb, capitolului “Critica concepției comprehensive-explicative în sociologie”, plasat înaintea capitolului mai sus precizat, i se acordă un rol periferic în care abia se pomenește de Alfred Schulz.

Apariția și popularizarea acestor noi perspective și fenomene ce se petrec în sociologie ilustrează o criză a sistemului capitalist. Sociologia își va îndrepta privirea către aspectele nefirești ale realității capitaliste. Acestă nouă perspectivă are o audiență destul de largă în rândul claselor și categoriilor entice marginalizate de sistemul capitalist.

După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Dimitrie Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare; cu toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al Asociației Române pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), o asociație al cărei scop declarat a fost cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și U.R.S.S.

După abdicarea regelui, la data de 30 decembrie 1947, urmată de apariția noii constituții în 1948 și apoi de noua lege a învățământului și odată cu instituționalizarea cenzurii de stat și promovarea marxism – leninismului la stadiul de ideologie de stat, situația intelectualilor din România care nu au îmbrățișat ideologia partidului a devenit critică. Majoritatea intelectualilor au fost arestați (Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Iuliu Maniu, Constantin C.I. Brătianu, Ion Mihalache), alții au fost marginalizați (Tudor Arghezi, George Călinescu, Lucian Blaga), în timp ce alții au reușit să fugă peste graniță și să desfășoare activitatea în exil (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu). Miron Constantinescu în schimb avea să-și continue ascensiunea politică.

ACTIVITATEA POLITICĂ DUPĂ 23 AUGUST 1944

Pe 23 august 1944 regele Mihai a ordonat arestarea lui Antonescu și scoaterea României din Axă. În urma loviturii de stat, Gheorghe Gheorghiu – Dej a fost adus de Stalin în prim-planul evenimentelor politice.

În urma războiului, România a urmat să plătească Aliaților 300 de milioane de dolari în 6 ani, să restituie bunurile luate de la aceștia și să ofere 12 divizii de infanterie și libera trecere a trupelor sovietice. Articolele 13 și 14 a stabilit desființarea organizațiilor de tip fascist și arestarea criminalilor de război. Deasemenea, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate URSS, fiind anulat doar arbitrajul de la Viena, care dăduse N-E Transilvaniei Ungariei.

Preluarea puterii asupra României de către URSS s-a realizat cu ajutorul Armatei Roșii. Prezența Armatei Roșii pe teritoriul României, avea rolul, așa cum însuși Stalin afirma într-o întâlnire cu o delegație iugoslavă, „de a asigura instalarea regimului comunist în teritoriile ocupate.” Ocupația sovietică a dus România în pragul dezastrului economic. Achitarea reparațiilor în valoare de 300.000.000 dolari către U.R.S.S. și modul în care acestea s-au materializat au făcut ca România să plătească de două sau trei ori mai mult. Românilor li s-a cerut să aprovizioneze armatele rusești în trecere sau staționate în țară, obligații pe care sovieticii au folosit-o ca un motiv de a secătui țara de alimente și de alte valori. Sovieticii au luat, de asemenea, toate bunurile ce aparținuseră germanilor sau pe care aceștia le administraseră. În primele luni de ocupație, sovieticii au luat tot ce au dorit, numindu-le captură de război. Suma totală a acestora era deja estimată la 2 miliarde de dolari. Deasemenea, sovromurile au constituit o formă mascată de jefuire a resurselor economice românești.”

Un element important pentru a da legitimitate noului regim a fost obținerea sprijinului populației. Un rol deosebit de important l-a jucat presa, mai exact ziarul „Scânteia”. Încă din perioada ilegalității, mai exact în perioada între 15 august 1931 și octombrie 1940, a apărut ziarul “Scânteia” în România, “Scânteia ilegală, citit în șoaptă, și comentat de trimisul puterii nevăzute”.

Începând cu data de 21 septembrie 1944 Scânteia a intrat în legalitate. Se remarcă faptul că numărul din 21 septembrie 1944 nu a ținut cont de “istoria ilegală” a publicației, fiind înregistrat ca “numărul 1, anul I” – ceea ce ar însemna că publicația este una nouă. Silviu Brucan, în cartea sa, numită “Generația Irosită”, în capitolul intitulat “Un ziar făcut ca sarcină de partid”, a rememorat momentul în care ”într-o buna zi, ne-a chemat pe toți Chișinevschi, secretar cu propaganda, si ne-a spus: “ Mergeti la “Curentul”, azi e luni. Miercuri scoateți primul număr al “Scânteii”. Aveți o tipografie bună și s-a vorbit cu muncitorii să vă ajute. Scarcină de partid!” Conform ideilor formulate de Lenin, “Scânteia”, trebuia să îndeplinească următoarele funcții: agitator colectiv, propangandist și organizator colectiv. De când a apărut în mod legal, ziarul a dus o adevărată campanie împotriva “dușmanilor poporului”. “Dușmanii poporului” au fost considerați legionarii, moșierii sau chiaburii, membrii familiilor istorice, o parte a intelectualilor și orice alte categorii care nu au aderat la comunism până la momentul respectiv. Aceste categorii, care s-au ridicat împotriva liniei partidului și împotriva clasei muncitoare, au fost numite “elemente reacționare”, “deviaționiști” care puteau fi “trântori”, “sabotori”, “speculanți”, “profitori”, ș.a. Însusi directorul “Scânteii”, Miron Constantinescu, a încercat o maculare cu orientare postumă în editorialul său împotriva unei celebre familii liberale (Scânteia, An XVI, nr. 688, 27 noiembrie 1946), încheindu-si textul cu o profetie ritoasă – “Iar pe cavoul familiei Brătianu, oamenii viitorului vor scrie: Aici zac rămășitele familiei Brătianu/Care si-a clădit huzurul/Pe jaf, înșelătorie si asasinat”.

Prima echipă a Scânteii, așa cum a fost prezentată de Silviu Brucan, a fost o “ciudățenie”. În postura de redactor-șef s-a aflat Miron Constantinescu, “un filosof tobă de carte”, alături de care au lucrat “Pavel Chirtoacă, cu figura lui scheletică, măcinată de boli, după anii de pușcărie, specialist în agricultură, Demenyi Iosif Ardeleanu, care știa mai bine ungurește decât românește, Stela Moghioroș, care știa mai bine rusește decât românește, Matei Sacor care știa mai bine muzică decât gazetărie”. Așadar, putem înțelege că prima echipă a Scânteii a fost o echipă neprofesionistă, amatoare.

Silviu Brucan a ocupat postul de redactor-șef adjunct al ziarului partidului până în 1956 și, din această postură, a adus la redacție pe Nestor Ignat, Ion Călugăru și Traian Șelmaru pentru a întări “compoziția culturală” a redacției. Acest lucru a atras nemulțumirea lui Iosif Chișinevchi care, motivând că sunt “prea mulți intelectuali” a adus la redacție câțiva „muncitori fruntași”, pentru a stabili o egalitate între intelectualii din redacție și „industria grea”.

Are loc o evocare a perioadei „romantice” petrecută la „Scânteia” în care a amintit faptul că dormea împreună cu Miron Constantinescu pe podea, cu pistolul sub cap, acorperiți de o patură și se bucurau de faptul că aveau țigări, reșouri pentru a-și face cafea turcească și mâncare de trei ori pe zi. Această perioadă “romantică” nu a durat decât un an, fiind apoi mutați în apartamente confortabile.

Dacă privim în urmă și analizăm evenimentele bizare și violente care s-au petrecut înainte în redacția “Scânteii”, ni se va părea foarte firesc faptul că Miron Constantinescu a dormit cu pistolul sub cap. Spre exemplu, pe data de 4 octombrie 1944, în biroul lui Miron Constantinescu a ajuns o persoană, un oarecare Gheorghe Chișiu, care a cerut publicarea în ziarul “Scânteia” a unui memoriu. Lovinduse de refuzul categoric al lui Miron Constantinescu, acest Gheorghe Chișiu a devenit violent. Povestea s-a încheiat însă fără incidente, fiind dat pe mâna Poliției.

Câteva luni mai târziu, în luna februarie, mașina în care se afla Miron Constantinescu împreună cu alți redactori ai Scânteii, ar fi fost implicată într-un schimb de focuri pe străzile din București. Silviu Brucan va fi cel care va relata în paginile ziarului incidentul, sub un titlu sugestiv: “Lupii vor să curgă sânge”:

“Același spirit de călău, aceleași mâini pătate de sângele muncitorilor de la Lupeni și Grivița, care luptau pentru libertate, aceleași care au săvârșit pogromurile de la Borșa, de la Mostovoi, aceleași care au tăiat cu securea capetele de la Aita Seacă și Aghireș, aceleași mâini au tras în tovarășii noștri de la Scânteia. Sunt mâinile ucigașilor înarmați de reacțiunea românească sau hitleristă. Fascismul românesc nu este încă răpus, legionarismul a trecut la acte fățișe.” (Silviu Brucan, „Lupii vor să curgă sânge”, în Scânteia, 8 februarie 1945).

Deasemenea, de-a lungul toamnei anului 1944, au fost trimise la redacție și destule “anonime”, scrisori de amenințare, cât se poate de violente. Spre exemplificare, redăm mai jos textul unei astfel de scrisori, primită la redacția Scânteii în data de 14 noiembrie 1944:

Buc[urești], 14.XI. 944

Trădătorule,

Care răspunzi la numele de Miron Constantinescu. Ia seama ce zici. Sau de nu, numără-ți zilele. Cum poți afirma nenorocitule că ungurii au aceleași drepturi asupra Ardealului ca și noi. Când istoricii străini afirmă drepturile noastre, cum te ridici tu canalie, analfabetule să spui că ungurii trebuie lăsați liberi? N-au avut drepturi ca și noi până în 1940? De ce s-au ridicat să ne răpească Ardealul? Bestie cu chip de om. De ce nu iei în studiu și problema Basarabiei și a Bucovinei? Poți dovedi tu imbecilule că Basarabia e a rușilor? Și mai ales Bucovina? Poți tu convinge pe cineva că regimul vostru comunist e democrat? Golane, dacă vrei comunism și tovărășie, du-te în Rusia, slugă jidovească. Nu ne intoxica pe noi cu presa voastră complet lipsită de bun simț. Află fiară sălbatică: noi așteptăm biruința democrației anglo-americane și apoi vom veni să vă dăm vouă pâine printre gratii. Ce vrei tu javră? Vrei să fii ministru? Adresează-te lui Duca și Călinescu, poate te angajează. Haimanao, tu cu jidovii tăi și cu ungurii tăi, trebuie să vă faceți testamentul. Nu uita că românii sunt dușmanii lui Stalin și ai jidovilor. Și-acum iute, cât mai ai timp, lasă vorbă acasă să-ți facă o colivă pentru flămânzi.

Cu privire la numerele din Scânteia ce au apărut în februarie 1945, în dosarul său de cadre, într-o bibliografie a sa, Miron Constantinescu a spus că “la 15 septembrie am fost însărcinat cu redactarea și tiparirea ziarului “Scânteia”. Am lucrat aici până la sfârsitul lunii februarie 1945. În urma unei greșeli făcute în primele zile din noiembrie 1944 (referindu-mă la o manifestatie a Frontului Național Democratic, am pus 70 000 de manifestanți, după aprecierea mea, în loc de 150 000, cât mi se indicase, deasemenea nu am evidențiat multe lozinci importante) am fost desărcinat de responsabilitatea ziarului, rămânând ca simplu redactor.”

În ceea ce privește redactarea ziarului, Silviu Brucan a mărturisit faptul că au existat la vremea respectivă ziare mai bine realizate din punct de vedere profesional, motiv pentru care au avut parte de o aprigă concurență, mai ales că, aproape toate chioșcurile de ziare s-au aflat în mâinile IOVR-iștilor. Aceștia au fost invalizii de război care nu au simpatizat cu mișcarea comunistă, motiv pentru care au sabotat vânzarea “Scânteii”. “Scânteia” a avut un număr de 3 pagini care au fost scrise până după-masă și o pagină care a fost păstrată pentru știri externe de ultimă oră. Articolelor de fond li s-a dat o importanță deosebită, iar în redacție “numai cinci sau șase ziariști se bucurau de onoarea de a scrie articole de fond, deși nu atât potrivit talentelor profesionale, cât spiritului lor combativ și necruțător, implicit al originii lor sociale muncitorești.” Articolul de fond a fost aprobat de partid și după ce a fost scris urma să fie trimis la C.C. pentru a fi sfințit cu aghiasmă, motiv pentru care a fost de regulă scris cu o zi înainte. După fiecare congres au ales un număr de treizeci de teme alese din Raportul CC al PCR care urma a fi aprobat de Secția de Propagandă. “În felul acesta, scăpam de grija tematicii articolului de fond pe o lună.”

În 1951 au fost trimiși la Moscova, la redacția ziarului “Pravda”, ca “schimb de experiență”. Ca urmare al acestui fapt a apărut în “Scânteia” rublica “Viața de partid” în care nu a fost capital conținutul, cât acordarea de modele, exemple, de bună organizare si de comportare “justă”. Adică, s-a urmarit îndoctrinarea politică și modelarea psihică a membrilor de partid.

Între anii 1945 și 1965 la nivelul discursului istoric remarcăm utilizarea limbajului de lemn specific perioadei și istoriografiei staliniste.

Tatiana Slama – Cazacu definește “limba de lemn” ca fiind ”un subsistem al unei limbi, care desemnează mai ales elemente lexical, dar și unități frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clișee încremenite, cu sens determinat în contextul unei numite “autorități”, în mare masură utilizarea stereotip – dogmatic ca exprimare a unei ideologi imitate, dar și impuse de partea politică sau grupari de indivizi cu asemenea veleități, apoi difuzate prin repetre, prin iluzarea frecventă în diverse mijloace de comunicare în masă orale sau scrise, anihilându-se astfel găndirea maselor receptoare intenția reală sau cel putin efectul obținut sunt în genere de a se impune autoritatea, împiedicăndu-se alta modalitate de găndire și, în genere, ascunzăndu-se, mascăndu-se adevarata realitate.

Limba de lemn nu transmite adevărul și distorsionează realitatea prin procesul de manipulare a sensului cuvintelor. Comunicarea este una ratată din cauza formulărilor care sunt create în așa manieră încât nu transmit nimic semnificativ populației, blocând comunicarea, prin clișee devenite goale de sens. Scopul devine manipularea prin intermediul limbajului, să propage entuziasmul pentru partidele comuniste și politicile lor, să asigure susținere din partea maselor. Aceeași Tatiana Slama-Cazacu realizează un inventor al cuvintelor cărora cei care au deținut puterea le-au “parvenit” sensul: cuvântul “expropriere” a însemnat “deposedare”, “democrație populară” a însemnat “dictatura proletariatului”, “epurare” a însemnat “concediere”, ș.a. Alte schimbări au avut loc deoarece au semnificat o ordine social trecută. În acest sens, “chelner” a fost transformat în “ospătar”, “țigan” a fost transformat în “rom”,ș.a. Deasemenea, seturi de cuvinte și sintagme au fost inventate: “împaciuitorism”, “societatea socialist multilateral dezvoltată”, “autocritica”, ș.a. Toate acestea au avut ca scop realizarea unor noi realități.

Ne concentrăm asupra unor practici verbale care au fost prezente în mod abuziv în fenomenele istorice analizate. Luăm spre exemplu articole care au fost semnate de redactorul-șef al revistei Scănteia pentru a susține acest punct de vedere.

În articolul “De ce suntem împotriva guvernului de coaliție?” apărut în Scânteia din 12 februarie 1945, anul II – Nr. 137, Miron Constantinescu, a respins în totalitate ideea de coaliție cu partidele istorice pe care le-a numit “elemente reacționare”, care “reprezentau în fond interesele hrăpărețe, antipopulare ale marii moșierimi și ale speculanților profitori, nu au vrut să înfaptuiască sarcinile propuse” și a afișat o atitudine rusofilă.

“Elementele reacționare din guvern au sabotat orice activitate constructivă, discuțiile au fost tăriginate interminabil, legile cerute și formulate de ministrii F.N.D. au fost respinse: au sabotat apărarea Convenției de Armistițiu, au împiedicat democratizarea țării, curățirea ei de fasciști, au sabotat refacerea economică, au sabotat însămințările și programul agriculturii românești.”

“Dar toate acestea nu pot fi înfăptuite de un guvern de coaliție, nu pot fi realizate de exponenții moșierilor complici cu Antonescu, de speculanții veroși, de fraudatorii bunurilor statului, de sabotorii Armistițiului – de domenii ce reprezintă partidele “istorice” în guvern.”

Se remarcă faptul că orice cuvânt a fost aruncat de partea binelui sau a răului. Binele a fost reprezentat de F.N.D., iar răul a purtat masca partidelor istorice, “elemente reacționare” care au reprezentat diferite grupuri de interese.

“Poporul român vrea munca, vrea să-și reconstruiască țara, să-și rezidească industria, să desvolte agricultura dar pentru asta este necesară reforma agrară, este necesară îmbunătățirea condițiilor de trăi a maselor din orațe, stăvilirea și desființarea speculei, înghețarea prețurilor.”

“Poporul român vrea o disciplină democratică, disciplină necesară susținerii frontului împotriva Germaniei hitleriste, o disciplină conștientă, care să contribue la grăbirea victoriei definitive asupra fascismului.”

Calitatea de esență a fost atribuită “factorului popor” (“poporul roman”). Se remarcă prezența verbelor “trebuie”, “trebuie să”, “vrea” (“poporul român vrea”, “poporul român trebuie să”). Acestea sunt mărci ale obligativității și necesității, iar necesitatea și obligativitatea este întărită și prin folosirea repetiției, un procedeu pedagogic, folosit pentru a întării claritatea unei idei și autoritatea sa.

Folosirea pronumelui personal posesiv “nostru” nu a fost deloc întâmplătoare. Este un procedeu de punere în dependență a unei entități în raport cu o persoană.“Nostru” este un pronume personal la persoana I, plural, care nu desemnează locutorul propriu – zis, ci instituie un grup nedefinit din care naratorul declară că face parte.

Revenind la evenimentele politice, la data de 2 octombrie 1944, Partidul Social Democrat s-a coalizat cu Partidul Comunist formând Frontul Național Democrat. Se va declanșa o largă campanie de popularizare a activității F.N.D. Pentru a obține voturile alegătorilor pentru alegerile care se apropiau, membrii F.N.D. au amenințat muncitorii din principalele fabrici din țară cu arestarea de către armata sovietică a celor ce nu votau cu F.N.D. În toate domeniile, amenințările au fot întărite de „Formațiunile de Luptă Patriotice” care au fost defapt muncitori înarmați. Vor avea loc demonstrații care au urmărit atacarea anumitor persoane politice de care F.N.D. a dorit să se debaraseze. Un astfel de exemplu îl constituie Nicolae Penescu, Național – Țărănist, antisovietic. În acest sens, au fost organizate demonstrații în care s-a strigat „Jos Penescu”, motiv pentru ca, la sfârșitul lui noiembrie, F.N.D. să îl demită.

Imediat după întoarcerea Anei Pauker și a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej de la Moscova în ianuarie 1945, F.N.D. a început să atace partenerii săi de la guvernare, P.N.Ț. și P.N.L., care au fost numiți „reacționari”, „fasciști”, care se opuneau voinței populare și cereau un nou guvern. A avut loc o noua demonstrație de masă la București unde 60 000 de oameni au cerut demisia guvernului Sănătescu deoarece nu a înlăturat pe fasciști din viața publică.
In februarie 1945, la Uzinele Malaxa, a avut loc o încăierare între sindicaliștii comuniști și cei care au fost împotriva regimului. S-au tras câteva focuri de arma și Gheorghe Apostol a fost împușcat. “Afacerea "Malaxa" a constituit pretextul pentru primul pas al lui Miron Constantinescu spre vârful ierarhiei. In mod paradoxal, cel care trasese a fost Andrei Pătrașcu, secretarul Regionalei Comuniste Bucuresti, unul dintre oamenii Anei Pauker. Inițial, Pătrașcu nu a fost sancționat prea dur, fiind doar trimis ca secretar la Hunedoara. Sancțiunile dure au venit sa după caderea Anei Pauker. În primavara lui '45, după ce Patrașcu a fost îndepărtat de la conducerea Regionalei București, locul lui a fost numit Miron Constantinescu. Reiese clar ca Miron Constantinescu era un apropiat al Anei Pauker. Era o pozitie pe care ea o controla și în mod sigur nu ar fi acceptat numirea unui personaj care nu îi era fidel".

La 6 martie 1945 a fost anunțată componența noului guvern Petru Groza, un guvern impus de A.I. Vîșinki. Noul guvern a fost unul dominat de F.N.D.. Comuniștii controlau Justiția, Războiul, Ministerul de Interne și Economia Națională. Imediat după instaurarea noului guvern, pe 7 martie, Ana Pauker s-a întâlnit cu Evgheni Suhalov pentru a i se înmâna planul de comunizare al României care conținea directivele de la Moscova care trebuiau urmate de P.C.R. în anii următori. S-a urmărit desăvârșirea reformei agrare, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, canalizarea relațiilor economice către URSS, eliminarea adversarilor politici, abdirea Regelui, interzicerea străinilor în România, formarea Securității. Ca bonus pentru instaurarea acestui guvern, dorit de sovietici, la 9 martie, URSS a retrocedat Ardealul de Nord.

Pe 23 august 1945 a avut loc noua reformă agrară. Prin aceasta au fost expropriate peste 1.468.000 ha de teren cu ajutorul cărora au fost împotrietărite 900 000 de familii. Limita maximă a proprietății individuale a fost fixată la 50 ha. Astfel, a dispărut marea proprietate. Și totuși, această nivelare nu a fost în măsură să ducă la o creștere a producției, dimpotrivă. Micii proprietari de pământ duceau și după reforma agrară au avut o viață la limita subzistenței, deoarece nu își permiteau să achiziționeze utilaje pentru agricultură, în timp ce marii proprietari, care realizau grosul recoltelor au fost desproprietăriți. În această vreme, în Biroul Politic au existat discuții cu privire la faptul că pentru ca gospodariile individuale să reușească să producă un surplus ar însemna ca acei agricultori mai eficienți să se extindă în defavoarea celor mai puțin eficienți, ceea ce ar însemna să se plieze dinamicii capitalismului. Soluția găsită de Stalin a fost colectivizarea forțată. Cu privire la acesta, în ședința Biroului Politic din 1947, Miron Constantinescu a susținut că „… Tovarasul Stalin arata ca agricultura bazata pe proprietatea individuala genereaza capitalism… Concluzia practica, politica, pentru noi este urmatoarea: ca trebuie… sa urmarim obiectivul lichidarii exploatatorilor capitalisti, in sectorul agricol.” Ana Pauker Uniformizand agricultura romaneasca si eliminarae marilor proprietary de pamant, afirma ca “i-am inlatura pe capitalisti”, . Nu am intarit capitalismul, draga tovvarase Miron, ci am slabit capitalismul expoatator”..Sovromurile înființate reprezentau o formă de exploatare a României de către URSS. La aceasta s-a adăugat etatizarea Băncii Naționale în decembrie 1946, urmată de reforma monetară din 1947 sau crearea Sovromuri-lor.

În cadrul Conferintei Nationale a PCR din octombrie 1945, se va naște disputa dintre Dej și Ana Pauker în legatură cu cine să fie secretar general. În cadrul acestui conflict, Miron Constantinescu apare "nu ca o figura importanta, ci ca un pion, care a executat supus toate dispozitiile si care s-a plasat mereu in tabara care intrezarea mai degraba succesul". Prim- secretar a fost ales de Stalin Gheorghe – Gheorghiu Dej. Cu toate acestea, Ana Pauker a fost la conducerea partidului pentru că în cadrul conducerii colective, aceasta, împreună cu Teohari Georgescu și Vasile Luca asigurau o majoritate. Apare conflictul Dej – Ana. Dej: “Ei m-au inconjurat, m-au tinut intr-un tarc. […] conducator era de fapt Ana Pauker. Nu intamplator oamenii se duceau la Ana. Cand veneau la mine, ei veneau dup ace discutau cu ea. Asta era regula.” [69] Deasemenea, Gheorghe Gheorghiu – Dej a fost puternic nemulțumit de Miron Constantinescu ce susținea cu tărie că “dispozițiile tovarășei Ana Pauker sunt lege pentru noi.”

Secretar general al C.C. al P.M.R. a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej. În urma desemnării sale în funcția de prim secretar, Gheorghiu – Dej a declanșat și procesul de epurare a partidului și de eliminare a adversarilor săi politici. I-a avut în vizor pe Lucrețiu Pătrășcanu și grupul moscovit Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca.

La 27 februarie 1948, s-a constituit o organizație cu caracter electoral, numită Frontul Democrației Populare (F.D.P.). Acesta era condus de un Consiliu Național alcătuit din următorii delegați: P.M.R. – Vasile Luca, Lothar Rădăceanu, Iosif Chișinevschi; Frontul Plugarilor – Dr. Petru Groza, Anton Alexandrescu, Ion Ontaru; Partidul Național-Popular – Petre Constantinescu – Iași, Mihail Dragomirescu, Alexandru Șteflea; Uniunea Populară Maghiară – Kácko Alexandru, Ludovic Tákács, Cziko Ferdinand. Președintele Consiliului Național al Frontului Democrației Populare a fost ales dr. Petru Groza, secretar general – Vasile Luca, secretar adjunct – Iosif Chișinevschi. Pe 28 martie 1948, alegerile s-au încheiat cu victoria Frontului Democrației Populare, care a obținut 93,2% din voturi și 405 mandate.

La 23 februarie 1948 se alegea Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român format din: Apostol Gh., Alexa Augustin, Bodnăraș Emil, Borilă Petre, Chivu Stoica, Chișinevschi Iosif, Constantinescu Miron, Crăciun Constanța, Coliu Dumitru, Chișinevschi Liuba, Dalea Mihai, Drăghici Alexandru, Florescu Gh., Gheorghe Gheorghiu-Dej, Georgescu Teohari, Iordăchescu Theodor, Luca Vasile, Levin Mișa, Maurer I. Gheorghe, Moghioroș Alexandru, Moraru Mihai, Mateescu Constantin, Niculi Ion, Pauker Ana, Pas Ion Pârvulescu Constantin, Popa Emil, Rădăceanu Lothar, Rangheț Iosif, Răutu Leonte, Rădăceanu Eugenia, Radovanovici Nicolae, Suder Wiliam, Sălăjan Leontin, Solomon Barbu, Șerban Avram, Tănase Zaharia, Țenescu Olimpia, Voitec Ștefan, Vasilichi Gheorghe, Vaida Vasile. Membrii supleanți: Bughici Simion, Bunaciu Avram, Bontea Ștefan, Braeșter A., Ceaușescu Nicolae, Doncea Constantin, Drăgoescu Petre, Ionescu Vasile, Manea Anton, Manole Ofelia, Mujic Mihai, Petrescu Dumitru, Roșianu Mihail, Stoica Gheorghe, Vass Ghizela, Vințe Ion.

În ședința Plenară a C.C. al P.M.R., din 24 februarie 1948 a fost ales Biroul Politic al Comitetului Central alcătuit din: Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Iosif Chișinevschi, Vasile Luca, Alexandru Moghioroș, Ana Pauker, Gheorghe Vasilichi, Ștefan Voitec. Ca membrii supleanți ai Biroului Politic: Chivu Stoica, Mihai Moraru, Iosif Rangheț, Zaharia Tănase, Vasile Vaida. În aceeași zi, ședința Biroului Politic al P.M.R. alege Secretariatul Comitetului Central al P.M.R. alcătuit din: Gheorghe Gheorghiu-Dej – secretar general, Ana Pauker, Teohari Georgescu și Lothar Rădăceanu – secretari.

Nerecunoașterea guvernului Petru Groza de către puterile occidentale l-a încurajat pe Regele Mihai să ceară un guvern reprezentativ. Sprijinit de sovietici, guvernul de la 6 martie nu putea fi destituit, motiv pentru care Regele refuză să mai ia parte la viața publică și declanșează, ceea ce istoriografia va numi „greva regală”.

Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai și Regina mamă Elena i-au primit în audiență pe Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej care i-au cerut imperativ lui Mihai I să semneze actul de abdicare. În aceeași zi, la ora 19 a avut loc o ședință a Adunării Deputaților unde a fost citite actul de abdicare și Proclamația guvernului către țară prin care a fost anunțată noua formă de stat din România – Republică Populară. Prin legea nr. 363, prin care s-a proclamat R.P.R., a fost abrogată și Constituția din 1923 și a fost ales un Prezidiu provizoriu compus din C.I. Parhon, Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gh. C. Stere și Ion Niculi, care să conducă țara până la adoptarea unei noi legislații. Pe 31 decembrie Regele Mihai a plecat la Sinaia de unde, pe 4 ianuarie, a părăsit țara, începând o lungă perioadă de exil.

În noiembrie 1948 s-a consumat un puternic conflict între Gheorghe Gheorghiu – Dej și Miron Constantinescu cu privire la primirea masivă de noi membrii în partid. Ana Pauker, împreună cu Miron Constantinescu care a condus la vremea respectivă Secția Organizatorică. Constantinescu a afirmat că “au fost dispozițiile Anei Pauker.” În urma epurărilor ce au avut loc au fost eliminate 192.000 “elemente dușmănoase”. Era atunci lipsa de porumb, de gaze si alte lucruri. Spuneau: Cine se inscribe pentru malai, pentru gaz? Si eu, si eu, pana mana si semneaza. Asa se adunau membrii de partid. Era o actiune pe toate planurile si in toata tara.

În 1948 a avut loc epurarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. Acesta a fost considerat drept un “corp străin” în partid, așa cum l-a numit Gheorghe Gheorghiu – Dej. Lucrețiu Pătrășcanu a fost acuzat de relații cu americanii, relații cu burghezia, promovarea unor politici antisoviectice și anticomuniste și că ar fi colaborat cu Siguranța în perioada clandestinatății. Patrascanu a fost retinut pe 28 aprilie 1948 “pe baza unei dispozitii a lui Dej” si supus unei investigatii. Procesul lui Patrascanu, in octombrie 1949, a concis cu procesul lui Laszlo Rajk din Budapesta. La process, unul din coacuzatii lui Rajk, a depus marturie ca Patrascanu “urmarea aplicarea planurilor lui Tito in Romania, de a crea in spatial balcanic o federatie de “state democratice burgheze” orientate catre Occident”. Presa romaneasca a mentionat doar in treacat acest eveniment. Desi, “Scanteia” a publicat un comunicat transmis de TASS despre procesul lui Rajk, care includea referinte la Patrascanu, ziarul nu a reluat acuzatia la adresa lui in nici unul din numeroasele articole pe marginea acelui process.

In toamna lui 1949, intr-o perioada in care discursuri si articole ce facea apel la vigilenta sporita de dusmanii poporului erau publica zilnic in “Scanteia”, dar numele lui Patrascanu nu era mentionat decat rareori, iar presa continua sa ignore acuzatia despre inspiratia sovietica privind legatura cu Tito.

Miron Constantinescu a dezvaluit in 1954, ca a trimis la Moscova dosarul Patrascanu pentru a obtine acordul sovieticilor in privinta procesului, dar Malenkov a spus : “ E problema voastra.”Procesul a avut loc intre 6 – 13 aprilie 1954. A fost condamnat la moarte si executat in noaptea dintre 16-17 aprilie la peniteciarul jilava. I s-a permis lui Patrascanu sa spuna ultimul cuvant. “Asasinilor!” a strigat Patrascanu.

O altă funție deținută de Miron Constantinescu a fost aceea la Petrol și Mine între 1948 și 1949. În raportul său, Miron Constantinescu a apreciat progrese ale extracției de petrol, gaz metan și cărbuni. A pus acest progres pe seama utilajului achiziționat din străinătate. Cu toate aceastea, Miron a afirmat în cadrul aceluiași raport că doar URSS a livrat la timp utilajul și materiile prime. Țări precum Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria sau Polonia care au întârziat livrarea la timp a utilajului necesar. O altă problem ridicată a fost lipsa forței de muncă pe Valea Jiului. Cu toate acestea, sarcinile prevăzute au fost atinse.

Între timp, Gheorghe Gheorghiu – Dej a pregatit epurarea Anei Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca. Un alt moment tensionat a avut loc în 1952 cand într-o întâlnire la Moscova între Stalin și Dej împreună cu Miron Constantinescu au discutat problema epurării Anei Pauker și Vasile Luca. În timp ce Stalin îi muștruluia, Miron Constantinescu a afirmat că Dej este sentimental. Acest lucru l-a înfuriat pe Stalin care a afirmat că “nu s-a ivit încă o mână de fier în România” cerând autoritar ca Ana Pauker să fie împușcată fără un proces. Atunci Gheorghe Gheorghiu – Dej i-a cerut lui Miron Constantinescu să se ocupe de execuție însă acesta a refuzat. Consecințele puteau fi grave pentru dej. Primul atacat a fost Vasile Luca în luna martie. A fost acuzat de fraude și greșeli făcute în Ministerul de Finanțe și a fost acuzat de sabotarea reformei monetare. În apărarea sa au sărit Ana Pauker și Teohari Georgescu. Cu toate acestea, pe data de 16 august 1952 a fost arestat. Teohari Georgescu a fost arestat pe data de 18 februarie 1953 fiind acuzat de acțiuni îndreptate împotriva statului și partidului și că a facilitat împreună cu Ana Pauker intrările legionarilor în partid între 1945-1947 cu scopul sabotării regimului. Deasemenea, a fost acuzat de luare de mită de la oameni de afaceri care doreau pașapoarte pentru a părăsi țara illegal sau acceptarea de favoruri sexual solicitate de soțiile deținuților politici în schimbul eliberării lor. Ana Pauker a fost arestată la 20 februarie 1953 și arestarea ei a coincis cu Campania anti-sionistă declanșată de Stalin. Acesta a fost acuzată de deviaționism de dreapta. Dintre aceștia doar Vasile Luca a murit în pușcărie. Teohari Georgescu a fost trimis să lucreze ca corrector la Editura 13 decembrie, iar Ana Pauker a scăpat după intervenția lui Malenkov, însă a rămas un cadavru politic. Și totuși, în problema epurării celor 2 ,Se spune că Iosif Chișinevschi și Miron Constantinscu împreună cu consileri soviectici ar fi pregătit textul rezoluției Plenarei CC care avea să ducă la epurarea Anei Pauker și a lui Vasile Luca.

Din aprilie 1949 funcția de președinte al Comisiei de Stat a Planificării a fost ocupată de Miron Constantinescu până în 1955. În această funcție, Miron Constantinescu s-a aflat la cârma economiei naționale și responsabil pentru punerea în aplicare a primelor două planuri anuale și primului plan cincinal. După 1953, odată cu lansarea “Noului Curs” de către Malenkov, Miron Constantinescu a fost criticat pentru măsurile aplicate de către Comisia de Stat a Planificării care a avut permanente probleme ceea ce privește balanța economic între importuri și exporturi. “Miron ne-a indus în eroare pe toți cu cifre false de la statistică și noi am înghițit găluști de la el”, i-ar fi zis Dej lui Bârlădeanu în 1956.

Toate aceste conflicte între Gheorghiu – Dej și Miron Constantinescu au atins apogeul după Congresul XX al P.C.U.S. În cadrul Congresului, la care a participat și Miron Constantinescu, N.S. Hrusciov a lansat o critic dură la adresa fostului lider de la Kremlin, Stalin, acuzând cultul personalității, nerespectarea normelor leniniste de partid, nerespectarea principiului conducerii colective și crimele comise în deceniul trecut. Urmând modelul lui Hrusciov, în cadrul Sedinței din Biroul Politic C.C. al P.C.R., Miron Constantinescu a încercat să pună pe seama persoanei lui Gheorghe Gheorghiu – Dej abuzurile ce au avut loc în cadrul Ministerului Afacerilor de Interne la conducerea căreuia s-a aflat, cultul personalității, nerespectarea membrilor de partid, ș.a. Îeșirea lui Miron Constantinescu, ajutat de Iosif Chișinevschi, a fost văzută unii de membrii partidului ca o încercare de înlăturare a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej de la putere fiind acuzat de “atitudini nepartinice”, în timp ce alți membrii au văzut-o ca pe o “răfuială personală” cu primul secretar. În urma Ședințelor Biroului Politic nu s-a luat o decizie tranșantă deoarece Gheorghe Gheorghiu – Dej nu a fost singur dacă nu cumva Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi au fost dirijați de la Moscova.

Începând cu data de 20 aprilie 1957 până în 17 iulie 1957 Miron Constantinescu a ocupat funcția de ministru al învățământului. “Activitatea mea cu Ministerul Învățământului, Culturii, a Academiei și alte sectoare culturale, însa străduința a fost aceea de a împiedica ca la Congresul Scriitorilor să se produca o alunecare pe o pantă greșită, de a împiedica introducerea tezelor care erau departe de marxism. […] Străduința mea a fost de a reorienta scriitorii maghiari în septembrie anul trecut, care se aflau sub influența celor de la revista “Irodami Ujsag”, care au alunecat pe linie anarhistă, antimarxistă”. A declarat Miron Constantinescu. În ciuda celor spuse, într-o “Scurtă caracterizare a activității a tovarășului Miron Constantinescu , director general, șeful Departamentului Școli din Ministerul Învățământului și Culturii”, Miron Constantinescu a fost descries ca fiind un om capabil, cu o pregătire multilateral, dar care acordă puțin atenția cuvenită anumitor probleme.. Un astfel de exemplu îl constituie întârzierea planului pentru predarea limbii române, istoriei și georgrafiei în școlile minirotăților naționale sau întârzierea întocmirii unui proiect de hotărâre a Consiliului de Miniștrii cu privire la nukkirea și eliberarea cadrelor didactice. În concluzie s-a cerut ca posibilitățile lui Miron Constantinescu “să fie folosite pe linia cercetărilor științifice”.

Epurarările ce au avut loc în cadrul P.C.U.S. și anume epurarea lui Beria, Malenkov, Molotov (1957) a dat curaj lui Gheorghiu – Dej să acționeze. În cadrul Ședinței Biroului Politic din , Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi și-au făcut autocritica și vor fi excluși din funcțiile politice.

La conducerea Comisie de Stat a Planificării

Teoria planificării economiei a apărut în secolele XVII – XIX și a fost teoretizată de către socialiștii și iacobinii din vremea respectivă. Primele măsuri ale economiei planificate au fost aplicate de către regimul bolșevic. Lenin a considerat socialismul „de neconceput fără o organizare de stat planificată, care să supună zeci de milioane de oameni respectării strictisime a unei norme unice în opera de producție și de repartiție a produselor.” Conform acestei teorii, planificatorii și-au atins scopurile prin „entuziasmul în muncă”. În Rusia, instituția care a avut ca rol planificarea economiei a fost Gosplanul.

În România, prin decretul din 18 iulie 1948, a fost înființată Comisia de Stat a planificării, organism similar Gosplanului bolșevic. Această instituție funcționau șase departamente: relații cu presa și publicul, contabilitate, cercetare și statistică, controlul executării planului, coordonare de plan și planificare. Din aprilie 1949 funcția de președinte al Comisiei de Stat a Planificării a fost ocupată de Miron Constantinescu. Legat de acesta, Alexandru Bârlădeanu a relatat “Era un om (despre Miron Constantinescu, n.n.) extrem de orgolios, perfid, tipicar, brutal cu subalternii și cu cei cu care venea în contact, precum și vindicativ. Se considera atoateștiutor, având deseori comportări stranii care puteau duce la concluzia că avea ceva dereglat în organismul său.”
În ceea ce privește elaborarea planului, întreprinderile au înaintat departamentelor Comisie de Stat a Planificării proiecte, majoritatea fiind cereri de combustibili și materii prime. Departamentele C.S.P. centralizau, controlau și corectau proiectele primite din partea întreprinderilor și apoi proiectele au fost trimise președinției C.S.P., lui Miron Constantinescu, și apoi, mai departe, către guvern. După ce au fost discutate împreună cu ministrii de resort, aceste planuri au ajuns din nou la C.S.P. și au fost reunite într-un plan de stat. Înainte de adoptarea planului de Marea Adunare Națională, planul a primit avizul guvernului și partidului. Pentru a cunoaște exact modul în care planul a fost pus în aplicare și pentru a îmbunătății permanent rezultatele economice, dar și pentru a permite o mai bună verificare a realității cu oblictivele urmărite, planul a fost împărțit în planuri trimestriale.

În anul 1949 a avut loc punere în aplicare a primul plan anul în România. La conducerea Comisiei de Stat a Planificării s-a aflat, așa cum am mai spus, Miron Constantinescu. În luna august a anului 1949 acesta a scris un articol intitulat „Realizarea Planului de Stat al Republicii Populare România” care a urmat a fi publicat în „Vecerniaia Moskova”. În debutul articolului său, Miron Constantinescu a făcut o scurtă istorie a eventimentelor care au dus la instaurarea dictaturii proletariatului în România glorificând „eroismul” Armatei Roșii și al lui Stalin care au eliberat România de sub „jugul hitlerist” și „revoluția” care a avut loc în România.

Au fost prezentate pe scurt reforma monetară, „care a pus capăt inflației”, și reforma agrară, „care a dat moșiile boierești țăranilor”. Au fost prezentate transformările care au avut loc imediat după instaurarea noului regim: naționalizarea mijloacelor de producție din industrie, a transporturilor, a băncilor, a sistemelor de asigurări, „înfăptuită de clasa muncitoare la 11 iunie 1948”. În urma acestor reforme, în România s-au pus bazele pentru a avea o economiei planificată și pentru pregărirea primelor planuri anuale. Pentru primul plan de stat, Miron Constantinescu a apreciat progrese în domeniul industriei grele, crescând simțitor producția de oțel (+9%), laminate (+35%), țiței (+7.5%), ciment (+55%), față de producția acelorași materii prime din anul anterior în aceeeași perioadă (august 1948). A fost terminată conducata de gaz Copșa – Mică Mediaș. Totodată a fost sublinată ridicarea comerțului îndeosebi datorită schimbului de mărfuri între lumea de la sat și cea de la oraș. În agricultură, producția de cereale a crescut cu 15% față de cea din anul precedent, iar în domeniul educației, dacă în august 1948 doar 77% din copii de vârstă școlară au mers la școală, în aceeași lună a anului 1949 numărul acestora a crescut la 89%. Așadar, a avut loc o creștere a procesului de alfabetizare. Ca urmare a progreselor realizate, Miron Constantinescu a estimat că nivelul de trai al populației a crescut cu 30% din august 1948 până în aceeași lună a anului 1949. Deasemenea, în cursul primului semestru al planului anul a început construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră.

Referitor la proiectul Canalul Dunăre – Marea Neagră, acesta a fost declanșat inițial din inițiativa C.A.E.R. și a fost aprobat de Biroul Politic la 25 mai 1949. A fost înființată Direcția Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre – Marea Neagră a cărui director a fost Gheorghe Hossu, considerat a fi cel mai în măsură să ocupe această poziție de către Miron Constantinescu. Direcția Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre – Marea Neagră, așa cum a fost scris în regulamentul său de funcționare care a fost aprobat de P.M.R. în 1953, a avut următoarele atribuții: de a raporta din timp despre starea muncii de partid din unitățile Direcției Generale a Lucrărilor Canalului Dunăre – Marea Neagră (art.17), de a pune pe primul plan interesele partidului, statului și poporului român (art.10), de a îndeplini la timp hotărârile PMR și guvernului RPR (art.18), de a organiza munca în așa fel încât să cunoască cerințele și starea de spirit a muncitorilor și să se îngrijească de starea lor (art.13). Scopul a fost pentru a realiza o cale scurtă și ieftină de transport pe apă până la Marea – Neagră, scurtând astfel drumul cu 260 de km, dezvoltarea industrială a zonei de sud – est a țării și irigarea eficientă a Dobrogei. Pe realizarea acestui proiect a insistat și Stalin pentru care canalul avea un avantaj atât economic, cât și militar. Avantajul economic a fost pentru U.R.S.S. transportarea minereului de fier către Uniunea Soviectică prin Canalul Dunăre – Marea Neagră și Dunăre – Oder – Rin, iar avantajul militar a apărut în contextul deteriorării relațiilor Uniunii Sovietice cu Iugoslavia. Canalul permitea trimiterea de către ruși a unor vase de tonaj redus pe Dunăre, la granița cu Iugoslavia.

Pe data de 29 iunie 1949, Direcția Generală a solicitat tuturor ministerelor să facă recutări pentru canal. A fost nevoie de ingineri, tehnicieni, constructori, topografi, tâmplari, fierari, mecanici, sudori, ș.a. În cadrul ședinței Biroului Politic din 29 mai 1949, Miron Constantinescu a propus “ca pe lângă munca salariată, care va fi forța principală, să se mobilizeze și de data aceasta entuziasmul tineretului.” În consecință, a fost tipărit și un ziar cu denumirea “Canalul Dunăre – Marea Neagră” pentru a insufla entuziasmul muncitorilor. Forța de muncă de la canal a fost alcătuită din munca voluntară plătită, munca silnică (deținuții politici , țăranii care s-au opus colectivizării, o parte a intelectualilor, preoți, lideri sioniști) și din militarii în termen. Deținuții politici au fost în număr de 19 000 în anul 1952. Aceștia au fost “reeducați”, “bătuți cu lopeți de fier, lopeți, hârlețe și bice. Mulți au murit din cauza loviturilor primite, iar alții au rămas infirmi pentru restul vieții. Câțiva au fost împușcați.”, s-a specificat într-un raport al Procuraturii Militare, redactat de MAI la 27 februarie 1954. De suferit au avut parte și țăranii care s-au opus colectivizării, acei țărani care au refuzat “donarea” de pământ către colective. În vara lui 1950 conducerea partidului a ordonat Secției Agrare ca toți “ chiaburii vinovați” să fie trimiși la Canal. Mii de oameni au avut această soartă. Deasemenea, în penitenciarul din Pitești au fost închiși studenții arestați în 1948. Au fost găsiți atunci vinovați pentru susținerea adversarilor politici, acuzați de complot sau au fost lideri ai asociațiilor studențești. Pe parcursul anilor 1950-1951 echipe de studenți au fost trimiși la Canal de Secția Studenților de la Pitești înființată de colonelul Zeller, un ofițer din Direcția Penitenciarelor a M.A.I. Totodată, folosirea militarilor în termen la construirea Canalului constituia o altă formă a muncii silnice. Acesteia au fost folosiți ca salahori în toate marile proiecte de construcții în întreaga perioada comunistă.

Lucrările Canalului Dunăre – Marea Neargră s-au confruntat cu o serie de probleme cum ar fi spațiul insuficient pentru cazarea muncitorilor, drumurile neasfaltate, asistența medicala s-a făcut în casele țăranilor, hrana a fost insuficientă. Motivele abandonării proiectului Canalului Dunăre – Mara Neagră sunt încă necunoscute dar se pare că sistarea proiectului a avut loc din cauza proiectării deficitare și a estimărilor greșite cu privire la costuri, care au fost apreciate la jumătate față de cifra reală. În urma eșecului, au fost căutați sabotori. În acest sens, în 1952 a avut loc “procesul sabotorilor”, acuzați de acțiuni premeditate de sabotare.

În cadrul Ședinței din 14 decembrie 1950 Miron Constantinescu a prezentat expunerea asupra Planului Cincinal de Dezvltare a Economiei Naționale a Republicii Populare România pe anii 1951 – 1955. Planul cincinal de dezvoltare economică al R.P.R. a fost întocmit pe baza principiilor și directivelor stabilitate de Biroul Politic al CC al PMR în ședința din 13 aprilie 1950. Înainte de elaborarea planului cincinal, o delegație formată din Ana Pauker, Gheorghiu – Dej și Miron Constantinescu și Alexandru Bârlădeanu au fost să îl consulte pe Stalin pentru a trasa „scarcinile” care trebuiesc atinse.

În cadrul expunerii s-a făcut un bilanț al primelor două planuri anuale. Au fost remarcate progresele din industria grea și s-a estimat că în cei doi ani de planificare producția industrială s-a dublat, iar prin naționalizarea principalelor mijloace de producție industrială, industria a devenit aproape în intregime socialistă, de stat. În doi ani au fost investite fonduri centralizate de peste 260 de miliarde de lei în întreaga economie.

La baza industrializării României a stat industria constructoare de mașini. În acest sens, au fost realizate mașini – unelte, strunguri de precizie, bormașine, utilaj petrolifer și minier, rulmenți, tractoare, ș.a.

În agriculutură, în urma rezoluției P.M.R. din data de 3-5 martie 1949, Gospodăriile agricole de Stat au deținut un număr de 782.000 ha teren din care 589 000 ha de teren arabil, dar și un număr de 9 900 de tractoare și alte 10 000 mașini agricole.

În sectorul comerțului, a circulației mărfurilor s-a indentificat o creștere, dezvoltându-se foarte mult schimbul dintre sate și orașe. Deasemenea, transporturile feroviare, maritime, aeriene au crescut cu 30%.

Au fost constate de Miron Constantinescu și o serie de lipsuri precum:insuficienta creștere a productivității muncii, neîncheirea sau nerespectarea unor contracte economice, nesatisfăcătoarea normare a muncii în anumite ramuri de producție, neîndeplinirea sarcinilor de reducere a prețului de cost de către o serie de întreprinderi, nerespectarea peste tot a disciplinei de plan și disciplinei financiare. „Aceste discipline au fost folosite de dușmani pentru a lovi în dezvoltarea economiei.”, a afirmat Miron Constantinescu. Deasemenea, a fost atrasă atenția că producția a fost atinsă numai cantitativ, nu și calitativ.

Au fost trasate sarcinile primului plan cincinal. Acestea au fost: trecerea treptată a micii gospodării țărănești spre socialism pe calea creării de mari gospodării agricole colective, astfel încât „sectorul socialist să devină precumpănitor în agricultură”, „prosperitatea țărănimii poate fi asigurată pe calea colectizării ne-a arătat experiența URSS” ; întărirea comerțului socialist prin extinderea comerțului de Stat și cooperatist, lărgirea comerțului dintre gospodăriile agricole colective în vederea aprovizionării industriei cu materii prime și aprovizionarea cu alimente a clasei muncitoare și asigurarea țărănimii cu produse industriale prin incurajarea schimbului comercial sat- oraș și a legăturilor sat – oraș, industrie – agricultura; ridicare permanentă a nivelului de trai. În acest sens, Miron Constantinescu a afirmat că există o legătură strânsă între creșterea forțelor de producție, a cantității de produse și creșterea nivelului de trai. Din aceasta rezultă necesitatea îndeplinirii sau depășirii planului cincinal și întărirea capacității de apărare a țării prin dezvoltarea industriei grele, a transporturilor și a telecomunicațiilor.

Pentru primele două planuri cincinal, Miron Constantinescu a afirmat că au avut loc investiții de 260 de miliarde de lei În 1949 au fost investite 110 miliarde de lei, iar în 1950 au fost investite 150 de miliarde de lei și s-a estimat pentru cincinal suma totală de 1330 de miliarde de lei. Volumul de construcții a crescut de 4 ori din 1948 până în 1950. În acest sens, au fost construite oțelăria de la Câmpia – Turzii, prima fabrică de strunguri, rulmenți și de scule din România și a fost construit, „cu sprijinul URSS”, Sovromtractor, fabrică constructoare de tractoare, aeroportul Băneasa ș.a. Pentru ridicarea nivelului de trai au fost construite uzinele textile „Moldova” din Botoșani, fabrica de încălțăminte „Gheorghe Gheorghiu – Dej” din București, la care se adaugă alte fabrici de ulei, conservare de legume și fructe, ș.a.Deasemenea în aceste prime două planuri anuale a fost inclusă și construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, unde au fost terminate liniile Telcui – Vișcu și Bumbești – Livezeni. Odată cu această industrializare clasa muncitoare a crescut cu aproximativ 350 000 de membrii în numai 2 ani.

Pentru cincinalul dintre anii 1951 – 1955 s-au alocat suma totală de 1330 miliarde de lei. Din această sumă, 684 miliarde, mai mult de jumătate, 51.4% au fost alocate industriei, dintre care 560 au fost alocate industriei grele și 124 de miliarde industriei bunurilor de consum. În domeniul industrial a avut loc reconstruirea combinatelor siderurgice din Hunedoara și Reșița. Agricultura s-a bucurat de doar 10% din totalul investițiilor, 136 miliarde de lei. Fondurile pentru noi construcții au fost de 178 miliarde, reprezentând 13% din totalul investițiilor, transporturile 16.2% și restul pentru alte activități precum cercetările geologice pentru cunoașterea resurselor naționale în special petrol, gaz metan și cărbuni.

În domeniul socio-cultural a fost construită Casa Radiofoniei, Teatrul de Muzica și Operă de Stat de la București, un centru pentru industria cinamatografică, Teatrul Național și construirea Centrului Universitar București. Tot pe acest plan, a fost construit complexul sportiv „Dinamo” din București și complexul de sporturi de iarnă de la Poiana Stalin, dar și numeroase locuințe pentru muncitorii din mediul urban.

Sănătatea s-a bucurat de 85 de miliarde de lei. Au fost construite noi spitale la București, Reșița și Hunedoara, Petroșani. Mortalitatea infantilă a fost de 13.5% în 1949 și de 9% în 1950, cea mai scăzută în istoria României până la momentul respectiv. Au fost construite și alte 120 de stațiuni antiepidemice și două unități de producere de seruri și vaccinuri împotriva bolilor precum sifilis, TBC, malarie, ș.a.

Unul din marile proiecte alături de Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost proiectul de lectrificare. S-a construit centrala „Vladimir Ilic Lenin” de pe Bicaz care a avut o putere de 210 000 Kw. S-a apreciat că aceasta o să fie pusă în funcțiune în 1955 cu o putere de doar 110 000 Kw. În cincinal au mai fost prevazute și alte 8 hidrocentrale și alte 11 termocentrale.

În încheierea expunerii, Miron Constantinescu citează pe Lenin: „Victoria este a celor exploatați, deoarece pentru ei este viața, pentru ei este forța numărului, forța maselor – forța izvorului inepuizabil a tot ce este plin de abnegație, a tot ce este pătruns de idei, a tot ce caută să meargă înainte, ce trezește la construirea noului, a tutror uriașelor rezerve de energie și talente, ale așa numitului „popor simplu” de muncitori și țărani.”

În primele planuri cincinale, cât și în planul pe 1951 – 1955 se constată o diferență foarte mare între fondurile alocate pentru industria grea și agricultură. Industria grea s-a bucurat de peste 50% din totalul investițiilor, în timp ce agricultura a primit în jurul a 10%. Din cauza aceasta au existat probleme în alimentarea populației cu alimente.

În 1956 au loc evenimente majore care au schimbat profund relațiile dintre Uniunea Sovietică și celalalte țări comuniste. În 1953 a murit Stalin, căruia i-a urmat N. S. Hrusciov. Un prim pas în acest sens l-a reprezentat „Raportul secret” al lui N. S. Hrusciov care a fost discutat în cadrul Congresului al XX-lea al P.C.U.S. într-o sedință închisă. Intitulat inițial „Cu privire la cultul personalității și consecințele sale”, acesta a dezvăluit atrocitățile comise de Stalin împotriva poporului sovietic. Prin prezentarea acestui raport, N.S. Hrusciov a dorit să creeze o ruptură de epoca lui Stalin, pornind astfel pe calea „destalinizării”. Destalinizarea, așa cum a fost privită de către Hrusciov, și-a propus ca scop atingerea mai multor obiective. S-a pus problema reabilitării victimelor represiunilor lui Stalin, reducerea caracterului represiv, restabilirea normelor vieții de partid (conducere colectivă, centralism democratic), stabilirea unor relații echitabile între țările socialiste și destinderea în raport cu Occidentul. Problema reabilitării victimelor a fost o adevărată provocare pentru fiecare regim sau partid comunist. Era imposibil să dezvălui implicarea unui partid în represiunile de tip stalinist fără a atrage după sine întrebarea cui aparține responsabilitatea pentru acestea. Din cauza instabilității partidelor comuniste care s-a creat în urma Raportului, s-a stabilit că se va pune accentul pe reabilitarea victimelor care au avut de suferit de pe urma represiunilor, nu pe căutarea vinovaților.

După prezentarea „Raportului Secret”, are loc dizolvarea Cominformului din 16 aprilie 1956 și a fost adoptată Hotărârea a activității Biroului Informativ al partidelor comuniste și muncitorești. Acestea au dus la o oarecare democratizare a relațiilor dintre U.R.S.S. și partidele comuniste și muncitorești. A fost permisă ,în acest fel, promovarea unei politici mai liberale, mai puțin coordonată și controlată de Moscova. În aceste condiții, unele partide și-au orientat atenția asupra intereselor naționale, păstrând totuși relații echitabile și cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

Prin Declarația guvernului Uniunii Sovietice din octombrie 1956 „cu privire la bazele dezvoltării și întăririi prieteniei și colaborării între URSS și celelalte țări socialiste” s-a recunoscut faptul că în decursul istoriei au fost făcute greșeli ce au dus la încălcarea egalității în drepturi a statelor din lagărul comunist. Documentul a conținut două prevederi deosebit de importante. Unul a făcut referire la disponibilitatea guvernului URSS de a discuta cu privire la adoptarea unor măsuri pentru dezvoltarea și întărirea relațiilor economice dintre țărilor socialiste fară a se mai încălca dreptul la suveranitate. Iar cealaltă prevedere a aduc în discuție problema staționării trupelor sovietice pe teritoriul Romaniei, Ungariei și Poloniei și a prevăzut examinarea acesteia cu statele menționate.

Conducerea română a fost foarte interesată de soluționarea problemelor de factură economică. Prin naționalizări s-a distrus mecanismul pieței, prin colectivizări s-a schimbat statutul tăranului și prin monopolizarea comerțului extern, instituirea planificării, sporirea capacităților industriei grele și restrângerea industriei alimentare, ușoare și bunurilor de larg consum a dus la scăderea drastică a nivelului de trai al populației.

Situația în Romania în anii 1951-1953, dintr-un raport făcut de sovietici, în februarie 1954 a ieșit la lumină faptul că România a realizat succese importante în domeniul industriei grele, însă în cazul industriei ușoare, alimentare și de larg consum au existat „lipsuri serioase”.

Toate acestea s-au datorat ritmului inegal de dezvoltare al economiei. În timp ce industria grea s-a bucurat de investiți masive, industria ușoară, alimentară și a bunurilor de consum va rămane la nivelul la care se afla și în Romania antebelică. S-a apreciat că în România capacitatea industrială va crește de 2.4 ori față de perioadă antebelică, în timp ce agricultura se afla la același nivel ca cea din perioada regalității. Acest lucru va fi pus pe seama proastei gestionări a echilibrului de dezvoltare a sectorului din industria grea și cel al industriei ușoare, alimentare, a bunurilor de comsun și sectorul agricol. S-a apreciat că în 1953 s-a realizat o producție de porumb și cereale chiar mai mică decât în Romania antebelică.

Deasemenea, în ciuda reformei monetare din 1952, o altă problemă a fost inflația. Problema s-a manifestat deoarece a existat o diferență mare între volumul masei monetare pusă în circulație față de volumul mărfurilor de pe piața internă, la care se va adăuga un deficit bugetar ascuns. Prin acest deficit bugetar ascuns înțelegem cheltuielile militare foarte ridicate și întreținerea unor instituții precum M.F.A. sau M.A.I. S-a apreciat că dintr-un fond de mărfuri al pieței de 20 miliarde de lei, 9.2 miliarde au fost alocate pentru aceste instituții.

Un deficit a avut și balanța comercială. Între anii 1949 și 1953, importul masiv de utilaje și materii prime destinate industriei grele a dus la vânzarea a jumătate din rezerva de aur a țării.

Drept urmare, pe data de 8 iulie 1953 și 13 iulie 1953, o delegație a PCUS din care făcea parte Malenkov, Molotov, Micoian, Pervuhin și Hrusciov va aduce critici dure la adresa P.C.R. cu privire la situația economică a României.

Malenkov atrage atenția asupra faptului că lipsurile au fost mușamalizate, afirmând că „nu recunoașteți lipsurile existente” și reproșează neasigurarea țărănimii cu mărfuri industriale și ajutarea acesteia cu credite, specificând faptul că Romania este o țară agricolă. El numește politica economică dusă de România ca fiind una „periculoasă și greșită”. Deasemenea, Proiectul „Canalul Dunărea – Marea Neagră” îl vede ca fiind unul de prestigiu și cheltuielile pentru realizarea acestuia depășesc potențialul economic actual al țării. Hrusciov, susține cu tărie pe Malenkov, numind ideea realizării canalului ca fiind una „rușinoasă”, „o idee nemțească” (deoarece nemții doreau canalul pentru a trece submarine în Marea Neagră). „Voi vă simțiți siguri sub aripa U.R.S.S. Poporul sovietic a vărsat sânge pentru eliberarea voastră” a răbufnit Malenkov, ca apoi să precizeze faptul că „v-am încurcat și noi în anumite probleme.”

Drept urmare, Gheorghiu – Dej va desemna o echipă condusă de Miron Constantinescu care a avut ca scop realizarea unui raport real asupra situației economice din țară ce a purtat denumirea „Îndreptarea cursului politicii noastre economice” și schimbat în „Scarcinile partidului în domeniul dezvoltării economiei naționale și ridicării continue a nivelului de trai material și spiritual al oamenilor muncii.” Raportul privind „sarcinile Partidului în domeniul dezvoltării economiei naționale și ridicării continue a nivelului de trai material și spiritual al oamenilor muncii” a fost prezentat de Miron Constantinescu în sedința Biroului Politic al C.C al P.M.R. 5 august 1953

Structurat pe mai multe capitole, raportul urma să aducă la lumină adevărata situație în care se afla economia României la momentul respectiv.

În primul capitol, Miron Constantinescu a început prezentarea prin a prezenta punctele forte ale economiei din România. El a precizat faptul că industria grea reprezintă baza întregii economii. Acest segment se referă la producerea de utilaj petrolifer, miner și de construcții și industria constructoare de mașini (tractoare, unelte, mașini agricole, turbine, rulmenți, utilaje pentru industria textilă și alimentară). Acesta a apreciat că din 1938 și până în 1953 capacitatea industrială a țării a crescut de 2.5 ori.

Cu privire la industria petroliferă a afirmat că în România au fost descoperite resurse noi de petrol. Astfel, pe lângă zona de exploatare din Valea Prahovei, au mai fost descoperite zăcăminte în Moldova și Oltenia. În aceste condiții, producția de țiței din 1947 a fost undeva la 3.8 milioane, iar în 1953 va ajung la 9.3 milioane.

Cu privire la industria carboniferă, Miron Constantinescu a apreciat capacitatea de extracție ca fiind de 2.4 ori mai mare 1953 față de cea din 1938, având în anul actual, 1953, o extracție de 6.1 milioane de tone care ar urma să crească până la sfârșitul anului la 8.5 milioane de tone.

Deasemenea, putere energetică a țării (obținută cu ajutorul termocentralelor și hidrocentralelor) a crescut de la 600 000 de Kw în perioada „burghezo-moșierească” la 1 050 000 Kw în 1953, estimându-se că va ajunge la 1 380 000 Kw în anul 1955.

În domeniul bunurilor de larg consum Miron Constantinescu a arătat în acest raport faptul că producția de lână și bumbac s-a dublat fată de situația din anul 1938. Deasemenea, în agricultură a arătat că situația țărănimii mici și mijlocii s-a îmbunătățit prin acordarea de ușurări fiscale, ajutor agrotehnic, credite. A estimat un număr de 1980 gospodării agricole ce acopereau o suprafață de 732 000 ha și c.c.a. 2000 de întovărășiri ce acopereau o suprafață de 250 000 ha. A precizat și faptul că la dispoziția acestora au fost puse în cadrul celor 218 S.M.T.-uri înființate, a 9680 tractoare, 2845 semănători, 1440 secerători – legători, ș.a.

Miron Constantinescu a precizat în raportul său și o creșterea a nivelului de alfabetizare, fapt datorat construi unor noi școli și ridicarea nivelului din domeniul sănătății datorat construrii de noi spitale, oferirii de asigurări sociale, concedii, protecția muncii. Mulțumită progreselor din domeniul sănătății a rezultat și o scădere a mortalității și mortalității infantile, acestea scăzând cu c.c.a. 7 – 10% din 1938 și până în 1953, ajungând mortalitatea la cota de 11.7%, iar mortalitatea infantilă la 10.5%.

În capitolul II al acestui document, Miron Constantinescu isi va îndrepta privirea către „lipsurile și greșelile” făcute. El a apreciat că principalele probleme au fost reprezentate de alocarea inegală a fondurilor pe sectoare de activitate, adică alocarea unor fonduri masive pentru industria grea în detrimentul industriei ușoare, alimentară și a bunurilor de larg consum, atrăgând atenția asupra faptului că în mai 1953 producția agricolă nu a atins nici măcar nivelul dinainte de război, deși numărul populației a crescut semnificativ. El a pus această situație grea a agriculturii pe seama faptului că gospodăriile mici și mijlocii nu au dispus de credite suficiente din partea statului pentru procurarea materialelor de construcții, îngrășăminte, achiziționarea de utilaj, ș.a. Forțarea ritmului de industrializare, mai ales pe sectorul industriei grele, cheltuielile foarte mari din sectorul apărării, cheltuielile masive cu construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră și realizarea unor planuri cincinale fără a se realiza un studiu aprofundat și care să fie în concordanță cu posibilitășile reale ale economiei naționale sunt cauzele ce au dus la actuala criză din economie din punctul de vedere al lui Miron Constantinescu.

„Îndreptarea cursului politicii noastre economice trebuie să însemne o reglementare mai justă a mijloacelor materiale și îndeosebi a investițiilor și dezvoltarea armonioasă a tuturor ramurilor economiei naționale”, afirma Miron Constantinescu în finalul prezentării raportului.

Cuvântarea sa s-a terminat cu o serie de propuneri cum ar fi creșterea volumului de investiții în agricultură, bunuri de consum și activități socio-culturale de la 24% în 1953, la 38% în 1955. El a propus alocarea industriei alimentare a 1,8 miliarde, față de 980 milioane, cât a fost prevăzut în planul cincinal, iar agriculturii 4,5 miliarde, față de 3 miliarde, cât a fost prevăzut în planul cincinal. Dezvoltarea agriculturii s-a făcut în defavoarea industriei grea și cheltuielilor destinate apărării și urmate de suspendarea Canalului Dunăre – Marea Neagră și scoaterea din cincinal a proiectului „Metroul București”.

În cadrul ședinței Biroului Politic al CC al PMR din 3 și 5 august discuțiile pe tema „noului curs” au continuat. Potențialul scăzut al agriculturii a fost pus și pe seama „chiaburilor sabotori” și s-au discutat alte probleme care au dus la situația actuală: din cele 9 700 000 ha au fost însămânțate doar 9 437 000 ha, prețurile ridicate ale alimentelor de bază, posibilitatea existenței comerțului particular. Deasemenea, activitatea Comisiei de Stat a Planificării a fost criticată. Miron Constantinescu a trebuit să dea curs criticii la care a fost supus de către Bodnăraș care afirma că: „C.S.P. este foarte activ când este vorba de rotunjiri și consolidat cifre, însă nu am cunoscut că este atât de activ în urmări, a controla și a stărui asupra aplicării unor măsuri.” Miron Constantinescu va adopta o atitudine defensivă în care își recunoaște vina, însă, atrage atenția asupra faptului că Comisia de Stat a Planificării nu este un organ executiv și rolul acestuia rămâne doar activitatea de planificare. El vede că problemele au fost generate de stabilirea proporției de investiții între domeniul industrial și cel agricol și proporția dintre investiții și venitul național. „Lipsurile privesc în primul rând pe acel tovarăș care a fost însărcinat de partid să îndrume munca în acestă organizație și acesta sunt eu”, afirma Miron Constantinescu.

După aceste sedințe s-au luat și primele măsuri. Au fost promovate scutiri de taxe și impozite ale țărănimii, au loc reduceri la tarifele la apă, salubritate, canalizare, tariful la energie electrică devine unic pe țară, se anulează taxele școlare, de spitalizare, ș.a.

Cu toate acestea, statul român s-a lovit în continuare de dificultăți în rezolvarea problemelor de factură economică deoarece resursele naționale au rămas insuficiente rezultând necesitatea unui import de materii prime iar, banii au fost insuficienți din cauza reducerii exportului de carne și cereale, cu toate că au fost micșorate masiv importurile industriale. Peste toate acestea, s-au suprapus deja existentele datorii către Germania, Cehoslovacia și Polonia. Drept urmare, între 19-20 august 1953 statul român va cere sprijinul URSS-ului pentru a reuși cu succes implementarea „Noului Curs” și un eventual împrumut.

Între 24 noiembrie și 3 decembrie 1956 o delegație din care făceau parte Miron Constantinescu, Gheorghe Gheorghiu – Dej, Alexandru Bârlădeanu, Dumitru Petrescu și condusă de Chivu Stoica, președinte al Consiliului de Miniștrii, a plecat la Moscova unde au fost purtate discuții cu N.A. Bulgamin, președinte al Consiliului de Miniștrii al PCUS, și delegația va fi primită de N.S. Hrusciov, prim-secretar al P.C.U.S., pentru a avea loc negocieri. Având în vedere recolta slabă a României, U.R.S.S. a livrat sub formă de credit, în prima jumătate a lui 1957, aproximativ 450 000 de tone de grâu și 60 000 de tone de furaje. Deasemenea, U.R.S.S. a acordat asistență tehnică pentru a realiza în România a unor întreprinderi petro-chimice, urmând ca datoria să se restitui pe baza produselor din aceste întreprinderi.

În concluzie, moartea lui Stalin în 1953 și dorința reformatoare a lui Hrusciov a schimbat radical politicile impuse de Moscova statelor comuniste. Implementarea „Noului Curs” al lui Malenkov în România a fost una cu probleme deoarece economia românească a fost într-o situație de criză. S-a constatat că „sarcinile” planificate au fost cu mult peste potențialul economic al țării și s-a încercat orientarea investițiilor către agricultură, industria ușoară, alimentară și a bunurilor de larg consum în defavoarea industriei grele și sistarea anumitor proiecte de anvergură: „Canalului Dunăre – Marea Neagră”, „metroul București”, planul de electrificare a României, ș.a. Miron Constantinescu a fost cel care a avut o deosebită importanță în acest context, deoarece era președinte al Comisiei de Stat a Planificării. Ca instituție, Comisia de Stat a Planificării a fost cea care a produs aceste derapaje, pentru care Miron Constantinescu și-a asumat răspunderea, însă, trebuie ținut cont că politica de industrializare forțată, cât și construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră a fost în deceniul trecut ordonată de la Moscova pentru a servi intereselor U.R.S.S.-ului. “Miron ne-a indus în eroare pe toți cu cifre false de la statistică și noi am înghițit găluști de la el”, i-ar fi zis Dej lui Bârlădeanu în 1956. Același Alexandru Bârlădeanu a afirmat că “Miron, limitat de incompetența sa în chestiunile economice (nu avea nici pregătire, nici experiență), însă mânat de mari ambiții politice, a dus economia națională într-o stare de haos de nedescris, haos plătit de populație cu lipsuri și greutăți materiale. (…) În fruntea acestui C.S.P., Miron își permitea pur și simplu fantezii, nu conducere economică. Voluntarism! Ce visa noaptea credea că poate face ziua. Ca și Stalin, ca și Ceaușescu, se închipuia omul providențial al țării. (…) Când conducea Miron (Constantinescu, n.n.) economia, se căutau “sabotori” și “dușmani de clasă” pentru economia care nu mergea, din cauză că se baza pe lucruri incerte. De pildă, producția se planifica pe materiile de import, dar nu se prevedea în plan, cu ce exporturi compensăm sau pe ce bază plătim”. Din cele afirmate de Alexandru Bârlădeanu s-a înțeles că pe lângă impunerea sarcinilor de către U.R.S.S. care a dus la îngreunarea situației economice, lipsa de pregătire, experiență și caracterul lui Miron Constantinescu au dus la acutizarea crizei economice. Și totuși, am observat că lucrurile nu au fost exact așa cum sunt prezentate de Alexandru Bârlădeanu. Spre exemplu în “Referat asupra proectului Planului de Import – Export pe anul 1951” întocmit de Comisia de Stat a Planificării, document semnat de Miron Constantinescu, s-a atras atenția asupra faptului că balanța dintre importuri și exporturi nu a fost una echilibrată. Inițial au fost prevăzute importuri de 1 167 993 440 ruble pentru 1951. În urma ședinței de pe 9 noiembrie 1950 cu miniștrii de resort această sumă a fost redusă la 1 000 000 000 de ruble, la sfatul lui Vasile Luca. Au avut loc importuri reduse la 1 000 000 000 de ruble și un export de doar 951 000 000 de ruble și Miron Constantinescu a afirmat că “majorarea fizică a exportului pentru acoperirea Balanței de Plăți, ar dăuna nivelului de trai al poporului muncitor.” Soluția de a acoperi acest deficit văzută de Miron Constantinescu a fost o bună recoltă agricolă. Discuțiile cu privire la rezolvarea deficitului au continuat. Pe dată de 22 noiembrie 1950, într-o scrisoare semnată de Miron Constantinescu către Gheorghe Gheorghiu – Dej a precizat că valoarea exportului a fost majorat la 980 000 000 de ruble fiind date la export bovine, porcine, orz, ovăz și cherestea în valoare totală de 29 000 000 de ruble. Această decizie a fost luată împreună cu Vasile Luca și Ana Pauker.

Capitolul IV

DESTALINIZAREA ȘI CONFLICTUL CU GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ

Începuturile relațiilor dintre Miron Constantinescu și Gheorghe Gheorghiu – Dej au avut originile în perioada ilegalității comunismului. La data de 10 ianuarie 1940 Miron Constantinescu a fost arestat la Galați. În ciuda recursurilor făcute de avocatul său, I. G. Maurer, Miron Contantinescu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică și apoi a fost transferat la penitenciarul din Caransebeș, unde l-a cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu – Dej. Imediat după legalizarea comunismului, Gheorghiu – Dej a devenit prim-secretar al P.C.R, iar Miron Constantinescu a fost numit responsabil cu Secția Organizatorică și conducerea ziarului Scânteia. În ciuda faptului că cei doi s-au cunoscut încă din perioada clandestinătății, Miron Constantinescu a fost un apropiat al adversarului politic al lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, Ana Pauker.

De-a lungul timpului, relația dintre Miron Constantinescu și Gheorghe Gheorghiu – Dej a devenit tot mai încordată. Putem da ca exemplu o serie de evenimente care au tensionat relațiile dintre cei doi. Un prim exemplu în acest sens ar fi primirea în partid a unui număr foarte mare de noi membrii între care s-au numărat legionari și alte „elemente dușmănoase” în vremea în care Miron Constantinescu a avut conducerea Secției Organizatorice. Un al doilea exemplu ar fi publicarea în „Scânteia”, într-o ediție specială, a unor măsuri economice care nu au fost considerate importante și în urma căreia Gheorghiu – Dej i-a adresa lui Miron Constantinescu vorbe grele: „de ce n-ai întrebat, de ce nu te sfătuiști, de la cine ai primit indicații, de ce nu ai să înveți odată pentru totdeauna cum se lucreză în cadrul unui organ?” pe care cel din urmă nu le-a iertat ușor. Al treilea exemplu ar fi interveniția lui Miron Constantinescu în discuția lui Gheorghe Gheorghiu – Dej cu Stalin. În cadrul Sedinței Biroului Politic din aprilie 1953, Gheorghe Gheorghiu- Dej a amintit acest moment: “La Moscova […] cand mă găseam cu Stalin […] și când încă nu cunoșteam precis ce este cu Ana și cu Luca, pentru că cercetarea nu scoase la iveala toate elementele necesare formării unei convingeri, Stalin mi-a cerut cu insistență explicații de ce nu am lovit-o pe Ana […] Miron a găsit de cuviință să dea o “explicație” […] “este sentimental” […] Până la urma Stalin a spus: “Nu s-a ivit încă în România o mână de fier.”

Relația de apropiere dintre Miron Constantinescu și Ana Pauker l-a deranjat pe Gheorghe Gheorghiu – Dej. Ideea că a fost secretar general și autoritatea sa a fost subminată a reprezentat o permanentă frustrare a acestuia, el numind grupul format din Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu ca fiind un “un grup fracționist ce discuta, se întâlnea în afara cadrului organului” care l-a ținut ca într-un “țarc”.

Pe de altă parte, între Gheorghe Gheorghiu – Dej și Miron Constantinescu au existat diferențe majore cu privire la origine și educație. Gheorghe Gheorghiu – Dej s-a născut la Bârlad, la 8 noiembrie 1901. A început să lucreze de la vârsta de 11 ani și a reușit să termine o școală gimnazială, obținând calificarea de electrician, în timp ce, la polul opus, Miron Constantinescu s-a născut într-o familie de intelectuali la data de 13 decembrie 1917, a terminat Liceul “Moise Nicoară” din Arad, ca apoi să urmeze Facultatea de Litere și Filosofie din București unde a fost remarcat de Dimitrie Gusti, alături de care a colaborat la “Sociologie Românească”. Divergențele dintre Miron Constantinescu au fost punctual culminant în cadrul Sedințelor Biroului Politic din aprilie 1953.

Atacul direct al lui Miron Constantinescu a fost favorizat de inițierea procesului de “destalinizare” de către N.S. Hrusciov în primăvara lui 1953. La nici un an de la moartea lui Stalin, în 1954, noul prim-secretar al PCUS, N.S. Hrusciov, va desemna o comisie în frunte cu Piotr Pospelov, secretar al PCUS, care avea sarcina de a întocmi un raport amănunțit cu privire la crimele și abuzurile comise de Stalin împotriva poporului rus. Intitulat inițial „Cu privire la cultul personalității și urmările sale” a rămas cunoscut în istorie sub denumirea de „Raportul Secret”. Raportul a fost prezentat în Congresul al XX-lea al PCUS (14-15 februarie 1956) în cadrul unei ședințe cu ușile închise fiind considerat prea periculos pentru a trece dincolo de primul cerc al puterii. În raport, Stalin a fost acuzat de tiranism și abuz de putere. S-a pus problema încălcării normelor de conducere leninista a partidului, folosirea represiunii împotriva membrilor de partid, ș.a. Astfel, NS Hrusciov a îndemnat liderii partidelor comuniste să pășească pe urmele destalinizării. Destalinizarea, așa cu o vedea NS Hrusciov, urmărea reabilitarea victimelor represiunilor lui Stalin, reducerea caracterului represiv, restabilirea normelor leniniste de conducere a partidului (conducere colectivă, centralism democratic, strângerea legăturilor cu masele), stabilirea unor relații mai echitabile între țările socialiste și destinderea în raporturile cu Occidentul.

Problema reabilitării victimelor represiunilor de tip stalinist a fost o provocare pentru fiecare regim sau partid comunist. A fost practic imposibil să aduci la lumină abuzurile și minciunile ce au fost săvârșite în deceniul trecut fără a ridica problema cui aparține responsabilitatea pentru acestea. Pentru a evita eșecul proiectului său și a-i oferi un plus de substanță, NS Hrusciov a atras atenția că accentul se va pune pe revizuirea sentințelor, pe reparație jurică, nu morală.

În ceea ce privește problemele ridicate în cadrul Congresului: problema reducerii caracterului represiv, problema reabilitării victimelor și invocarea represiunilor lui Stalin împotriva membrilor de partid a fost foarte posibil ca lui NS Hrusciov să îi fi fost teamă de o posibilă coaliție a membrilor de partid care au fost apropiați de Stalin (Molotov, Kaganovici, Vorosilov, Malenkov).

În urma acestora, după „Raportul Secret”, cu cât conducerea unui partid a fost mai implicată în represiunile de tip stalinist, cu atât situația sa a fost mai dificilă. Au apărut contestări ale conducerilor respective, divergențe în interiorul partidelor, dar și revolte ale populației. Cazul cel mai radical este cel al Ungariei unde regimul comunist s-a prăbușit și numai intervenția Armatei Roșii l-a resuscitat. Ca urmare a acestor evenimente, anumite țări precum Albania sau China au refuzat destalinizarea, în timp ce alte partide, cu ar fi cazul Partidului Comunist Francez a afirmat că în cazul lor problemele ridicate la Congresul XX nu s-au manifestat.

În România, regimul Gheorghe Gheorghiu – Dej s-a dovedit a fi destul de puternic pentru a face față problemelor generate de „Raportul Secret”. Pentru liderul P.M.R., momentul de cumpănă l-a reprezentat confruntarea din Biroul Politic cu Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi. După întoarcerea delegației române de la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. a fost nevoie de o lună pentru ca Partidul Muncitoresc Român să adopte o poziție oficială. În Plenara C.C. al P.M.R. din 23-25 martie 1956 la care a fost prezentat raportul delegației române participante la Congresul al XX lea al PCUS, cu privire la problema reabilitărilor, Gheorghe Gheorghiu – Dej a afirmat că în cazul P.M.R. nu au existat victime ale represiunilor de tip stalinist și a justificat cu epurarea grupului Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca din 1952, punând pe seama lor cultul personalității și nerespectarea principiului colectiv de conducere, aceștia asigurându-și majoritatea în Biroul Politic și Secretariat și conducând astfel P.C.R. într-un mod autoritar.

Nemulțumit de cele prezentate în ședința Biroului Politic din ziua de 3 aprilie 1953, Miron Constantinescu a luat cuvântul. A acuzat faptul că a durat foarte mult întocmirea raportului, făcând aluzie la faptul că acest lucru ar fi fost făcut în mod special pentru a evita pe cât posibil abordarea unor probleme delicate de către Gheorghe Gheorghiu – Dej, cel însărcinat cu redactarea raportului. În această perioadă, la conducerea Ministerului Afacerilor Interne s-a aflat un apropiat al lui Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici. În discursul său, Miron Constantinescu a atras atenția asupra abuzurilor ce au avut loc în cadrul acestei instituții și a încercat să paseze responsabilitatea acestor abuzuri lui Gheorghe Gheorghiu – Dej.

“În aceasta perioadă au avut loc lucruri surprinzatoare. Amintesc cazul Maria Jorca, din Direcția de Coordonare a balanțelor, absolventă a I.S.E.P.-ului, membră a Comitetului UTM care, speriată la un moment dat de sarcinile primite din partea organelor Securității, a venit să raporteze. I s-a cerut, deși casatorită, să se prostitueze pentru a putea obține date informative în legatură cu anumiți indivizi suspecți”, a dat ca exemplu Miron Constantinescu pentru a susține cele afirmate.

Critica cea mai dură adusă primului secretar al P.C.R. a venit în momentul în care a ridicat problema abuzurilor care au loc în penitenciare. „Nu vreau sa afirm că conducerea Ministerului Afacerilor Interne încurajeaza acte abuzive, dar ea le-a permis, ea le-a tolerat, și a avut o legatură, pe tovarașul Gheorghiu – Dej. Mă întreb: cum a fost posibil ca tovarașul Gheorghiu – Dej nu a luat măsuri, sesizate fiind aceste abuzuri? Cred că este necesar ca activitatea Ministerului Afacerilor Interne si a Securitătii să fie trecută efectiv sub controlul Biroului Politic”, a afirmat Constantinescu.

Continuându-și discursul, Miron Constantinescu a amintit un eveniment din 1954 în care au fost aduși să lucreze la Comisia de Stat a Planificării un număr de funcționari care au lucrat inainte la Ministerul Afacerilor Interne pe care i-a considerat nepregătiți profesional și „duioși din punct de vedere politic și moral”. Cu toate ca acesta a cerut intervenția lui Gheorghe Gheorghiu – Dej pentru a nu fi angajați, în cele din urmă, acesta a insistat pe tema angajării lor întrucat fac parte din agentura Securității.

Problema cultului personalității nu a fost abordată foarte atent de Miron Constantinescu. El s-a rezumat la a preciza faptul că este foarte importantă respectarea normelor leniniste, aplicarea principiului conducerii colective și că în cazul cultului personalității este scoasă în evidență o singură persoană, nu conducerea partidului privită ca un întreg.

Deasemenea, Miron Constantinescu a susținut ideea că Gheorghe Gheorghiu – Dej a dovedit lipsă de respect față de membrii de partid. El a adus aminte un eveniment în care a fost jignit de către acesta: “Este vorba de scoaterea unei ediții speciale a Scânteii în legătură cu lichidarea cartelelor și reducerii prețurilor. Acest lucru s-a stabilit la C.C. împreună cu tovarășul Apostol, tovarășul Gheorghiu – Dej nefiind de acord cu textul publicat, m-a apostrofat la telefon cu cuvinte grave. “Când îți bagi mințile în cap?!”, “Cine ți-a permis să publici astfel de text ?! “, “ Cand ai sa începi să judeci politic?!” Mi-a fost rușine de aceste expresii. Tovarașul Gheorghiu – Dej nu acordă atenție felului cum se comportă.”

În zilele următoare, mai exact pe data de 3 și 6 aprilie membrii Biroului Politic au luat atitudine. În apărarea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej s-au ridicat Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroș, Nicolae Ceaușescu și Emil Bodnăraș.

Cu privire la cultul personalității s-a susținut ideea că în România cultul personalității s-a manifestat odată cu venirea Anei Pauker de la Moscova și că fiecare membru a contribuit la dezvoltarea cultului personalității, inclusiv Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, cei doi contestatari ai lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, ei având la momentul respectiv conducerea Secției Organizatorice și Secției de Agitație și Propagandă. În cadrul cuvântării sale, Nicolae Ceaușescu a afirmat: “Îmi amintesc ca și tovarășul Miron nu vorbea decât despre “Ana noastră”. Despre Ana care este “înțelepciunea partidului”. În acea vreme au aparut lozinci ca “Ana, Luca și cu Dej bagă spaima în burgheji.” În acea vreme se dădeau în timpul demonstrațiilor bilețele la agitatori. Cultul personalității lui Ana Pauker și a lui Vasile Luca era în floare. La aceste concepții au contribuit nu puțin Miron Constantinescu și Iosif Chisinevschi.”

Problema nerespectării normelor leniniste cu privire la conducerea de partid a fost pusă pe seama grupului “fracționist deviaționist” format din Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca. Majoritatea membrilor care au participat la această sedință a Biroului Politic au afirmat că în ceea ce privește “munca colectivă” au fost înregistrate progrese după 1952-1953, adică momentul în care cei trei au fost epurați. Gheorghiu – Dej a descris mai tarziu: “Deși eu eram secretar general, ea [Ana Pauker] conducea [Secretariatul] împreună cu Vasile Luca și Teohari Georgescu.” A fost văzut ca fiind “un grup fracționist ce discuta, se întâlnea în afara cadrului organului. Însăși existența lui era anormală și o încălcare a regulilor leniniste în viața de partid.”

Cu privire la abuzurile care au avut loc în cadrul Ministerului Afacerilor Interne s-a susținut ideea că abuzurile din cadrul instituției au avut loc și datorită faptului că Gheorghiu Dej nu a primit suficient sprijin din partea colegilor de partid. Un punct de vedere cu adevărat interesant cu privire la abuzurile Securității l-a avut Alexandru Moghioroș care a susținut că “Practicile nesănătoase din aparatul nostru de Securitate sunt în bună masură rezultatul influenței aparatului sovietic, prin intermediul consilierilor .“

Lucrurile s-au înrăutățit pentru Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi în momentul în care Constantin Pârvulescu aduce la cunoștința membrilor Biroului Politic faptul că în ajunul plecării sale la Bacău, cei doi l-au contactat pentru a participa la o discuție cu privire la lipsurile din cadrul partidului. În cadrul acestei conversații au adus aminte lui Constantin Pârvulescu de o împrejurare în care a fost jignit de către Gheorghe Gheorghiu – Dej. “Mi-a facut impresia că parcă voiau să mă câștige pentru un punct de vedere comun. Aceasta a fost impresia mea.”, a susținut Constantin Pârvulescu.

Din momentul acesta Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi vor fi acuzați de “fracționism”. În acest context, cei doi au adoptat o strategie defensivă și au susținut cu tărie că nu au purtat niciodată discuții îndreptate împotriva primului secretar al P.M.R. În cadrul ședinței din 6 aprilie 1953, Miron Constantinescu va adopta o atitudine autocritică afirmând că activitatea sa de la Scânteia și Comisia de Stat a Planificării au fost nesatisfacatoare din cauza lipsei sale de experiență și a recunoscut deschis că a contribuit la cultul personalității Anei Pauker. “Este adevărat că am contribuit foarte mult la popularizarea persoanei lui Ana Pauker. Am încetat să o mai fac de îndată ce mi-am dat seama de incompetența ei”, a spus Miron Constantinescu. Un singur lucru l-a dezmințit cu tărie, și anume asocierea făcută cu Iosif Chișinevschi și afirmațiile că cei doi ar fi căutat atingerea unor puncte de vedere comune pentru a-l ataca pe primul secretar Gheorghe Gheorghiu – Dej și acuzația de fracționism.

În ziua de 12 aprilie, Gheoghiu – Dej a facut o scurtă istorie a partidului comunist de la inființare, punând majoritatea problemelor pe seama “grupul fracționist”, ca apoi să se oprească pentru scurtă vreme asupra unor evenimente, gafe politice ale lui Miron Constantinescu. “La Moscova […] cand mă găseam cu Stalin […] și când incă nu cunoșteam precis ce este cu Ana și cu Luca, pentru că cercetarea nu scoase la iveala toate elementele necesare formării unei convingeri, Stalin mi-a cerut cu insistenta explicații de ce nu am lovit-o pe Ana […] Miron a găsit de cuviință să dea o “explicație” […] “este sentimental” […] Până la urma Stalin a spus: “Nu s-a ivit încă în România o mână de fier.” Mai mult, Miron Constantinescu a fost acuzat de Gheorghe Gheorghiu – Dej de faptul că promovarea acestuia nu a fost făcută datorită competențelor sale profesionale, ci datorită dorinței Anei Pauker. În acest sens, primul secretar al P.M.R. a afirmat: “Dacă Miron a fost promovat cu toată nepregatirea sa și lipsa de experiență în aceste funcții, se datorește stăruinței lui Ana Pauker, care avea nevoie de oameni docili la mâna ei.

Ședințele Biroului Politic din aprilie 1956 s-au încheiat fără a se lua o hotărâre tranșantă. Miron Constantinescu și Iosif Chisinevschi au fost doar avertizați asupra atitudinii lor “antipartinice”. Nu a avut loc epurarea acestora deoarece Gheorghe Gheorghiu – Dej nu a cunoscut dacă cei doi contestatari au fost “dirijați” de la Moscova sau nu.

Între 1953 – 1956 în URSS au avut loc schimbări majore pe scena politică la nivelul conducerii P.C.U.S. Pe rând, Beria în 1953, Malenkov în 1955 și Molotov în 1957 au fost epurați de la conducerea partidului. Acest lucru i-a dat curajul necesar lui Gheorghe Gheorghiu – Dej de a acționa împotriva adversarilor săi politici. În consecință, în 1957, în cadrul ședintelor din 28-29 iunie și 1-3 iulie a fost discutată excluderea din Biroul Politic al lui Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi. Au fost subliniate lipsurile lui Miron Constantinescu din domeniul planificării, a fost criticat faptul că cei doi au contribuit activ la dezvoltarea cultului personalității Anei Pauker având la momentul respectiv conducerea Secției Organizatorice și Secției de Agitație și Propagandă. Atât Miron Constantinescu, cât și Iosif Chișinevschi au fost acuzați de atitudini nepartinice și fracționism.

În cadrul plenarei Miron Constantinescu și-a făcut autocritica. El a precizat în debutul discursului său că “de la început trebuie să spun că sunt de acord și susțin darea de seama a Biroului Politic către Comitetul Central al P.M.R., expusă de tovărașul Gheorghiu – Dej, document intern de mare însemnătate” În autocritică, Miron Constantinescu “a recunoscut” că activitatea sa de la Scânteia și Comisia de Stat a Planificării au fost nesatisfacatoare din cauza lipsei sale de experiență, a admis influența pe care Ana Pauker a avut-o asupra lui și că a contribuit la cultul personalității Anei Pauker, deasemenea cu privire la activitatea pe care acesta a desfășurat-o între 1956-1957 la Ministerul Învățământului, Culturii și a Academiei a afirmat că “Activitatea mea cu Ministerul Învățământului, Culturii, a Academiei și alte sectoare culturale, însa străduința a fost aceea de a împiedica ca la Congresul Scriitorilor să se produca o alunecare pe o pantă greșită, de a împiedica introducerea tezelor care erau departe de marxism. […] Străduința mea a fost de a reorienta scriitorii maghiari în septembrie anul trecut, care se aflau sub influența celor de la revista “Irodami Ujsag”, care au alunecat pe linie anarhistă, antimarxistă.

Deasemenea, el a retras toate acuzațiile făcute la adresa primul secretar al P.C.R., Gheorghe Gheorghiu – Dej: “Greșeala mea a constat în faptul că, generalizând unilateral, am considerat că e dăunatoare o parte însemnata a activității organizate de Securitate.”, “Greșeala mea principală în ședintele Biroului Politic din aprilie 1956 a constat în tragerea unor concluzii asupra conducerii MAI, incluzandu-l aici și pe Gheorghiu – Dej.”

Desigur, autocritica este considerată o metodă de bază în acțiunea de educare a membrilor partidelor marxist-leniniste și a oamenilor muncii, constând în privirea critică a propriei activități, în dezvăluirea și recunoașterea în mod deschis și cinstit a propriilor lipsuri și greșeli, în descoperirea cauzelor care le-au provocat și a mijloacelor de lichidare a lor, dar nu a fost aproape niciodată una care să prezinte realitatea.

În ceea ce privește autocritică făcută de Miron Constantinescu, acesta a fost nevoit să recunoască anumite “lipsuri” mai degrabă imaginare sperând că i se va permite să își păstreze funcțiile politice. Acesta a declarat ca fiind “nesatisfăcătoare” activitatea sa pe care a desfășurat-o la Comisia de Stat a Planificării, activitatea sa de la Scânteia și totodată a criticat apropierea sa de Ana Pauker.

În ceea ce privește autocritica cu privire la conducerea Comisiei de Stat a Planificării este greu de spus dacă Miron Constantinescu a fost responsabil pentru derapajele care au avut loc la nivelul economiei. Măsurile au fost deseori impuse de Moscova. Este cunoscut faptul că sovieticii, prin Stalin, au impus, spre exemplu, construirea Canalului Dunărea – Marea Neagră încă din 1948 și în 1953 tot sovieticii, prin N.S. Hrusciov, au fost aceia care au criticat dur demararea unui asemenea proiect, numind-o „o idee nemțească”, „rușinoasă”. Deasemenea, Alexandru Bârlădeanu a afirmat că “Miron își permitea pur și simplu fantezii, nu conducere economică. Voluntarism! Ce visa noaptea credea că poate face ziua. […] De pildă, producția se planifica pe materiile de import, dar nu se prevedea în plan, cu ce exporturi compensăm sau pe ce bază plătim.” Acest lucru nu a fost în totalitate adevărat deoarece, spre exemplu, prin “Referat asupra proectului Planului de Import – Export pe anul 1951” întocmit de Comisia de Stat a Planificării, document semnat de Miron Constantinescu, s-a atras atenția asupra faptului că balanța dintre importuri și exporturi nu a fost una echilibrată. Deasemenea, puterea de decizie nu a fost numai a lui Miron Constantinescu, respectivul document precizând faptul că măsurile au fost luate împreună cu Ana Pauker și Vasile Luca.

În ceea ce privește activitatea sa ca director al ziarului Scânteia aceasta nu poate fi considerată nesatisfăcătoare. Conform ideilor formulate de Lenin cu privire la presă, un ziar de partid trebuia să îndeplinească următoarele funcții: agitator colectiv, propangandist și organizator colectiv. Aceste funcții au fost îndeplinite cu succes de Scânteia care permanent a atacat “deviaționiștii”, “burghezia”, așa numiții “dușmani ai poporului” și a dus o campanie reușită de popularizare a intereselor partidului, atât în ceea ce privește eliminarea adversarilor politici (“Iar pe cavoul familiei Brătianu, oamenii viitorului vor scrie: Aici zac rămășitele familiei Brătianu/Care si-a clădit huzurul/Pe jaf, înșelătorie si asasinat”.), atacarea fascismului (“Fascismul românesc nu este încă răpus, legionarismul a trecut la acte fățișe.”) și promovarea politicilor acestuia (“Poporul român vrea munca, vrea să-și reconstruiască țara, să-și rezidească industria, să desvolte agricultura dar pentru asta este necesară reforma agrară, este necesară îmbunătățirea condițiilor de trăi a maselor din orațe, stăvilirea și desființarea speculei, înghețarea prețurilor.”). Mici conflicte între Gheorghe Gheorghiu – Dej și Miron Constantinescu pe seama anumitor articole au existat, însă asta nu a compromis activitatea desfășurată de Miron Constantinescu la ziarul Scânteia.

Relația de apropiere între Ana Pauker și Miron Constantinescu a fost una evidentă, pe care nu o putea nega. Relațiile încordate între Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu – Dej au făcut ca apropierea lui Miron Constantinescu de aceasta să nu fie privită cu ochi buni de primul – secretar, ajungând să fie numit “băiatul Anei Pauker”. Atunci când a observat faptul că Ana Pauker nu este privită cu ochi buni de către Stalin, Miron Constantinescu s-a arătat a fi un aliat al lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, fiind cel care împreună cu consilierii soviectici ar fi pregătit textul rezoluției Plenarei C.C. care avea să ducă la epurarea Anei Pauker. Acesta a precizat în cadrul ședinței Biroului Politic faptul că nu a mai susținut-o pe Ana Pauker “de îndată ce mi-am dat seama de incompetența ei.”

Cu privire la cultul personalității trebuie să menționăm că cel care s-a aflat la conducerea Secției de Agitație și Propagandă la momentul respective a fost Iosif Chișinevschi. Cu toate acestea, am putea afirma că prin articolele pulicate în Scânteia și prin promovarea anumitor lozinci Miron Constantinescu a avut într-o oarecare măsură partea sa de contribuție la dezvoltarea cultului personalității Anei Pauker. Pentru a susține cele precizate amintim că în cadrul ședințelor Biroului Politic din aprilie 1956, Nicolae Ceaușescu a afirmat: “Îmi amintesc ca și tovarășul Miron nu vorbea decât despre “Ana noastră”. Despre Ana care este “înțelepciunea partidului”. În acea vreme au aparut lozinci ca “Ana, Luca și cu Dej bagă spaima în burgheji.”

În urma încercării de înlăturare a primului secretar, Miron Constantinescu a fost demis din funcția de președinte al Comisiei de Stat a Planificării în 4 octombrie 1955. Deasemenea, a pierdut și calitatea de prim – vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii în 28 martie 1957 și calitatea de ministru al Învățământului în 16 iulie 1957, rămânând după 17 iulie 1957 director al Institutului de Cercetări Economice a R.P.R.

CAPITOLUL V

REABILITAREA

Tentativa eșuată de epurare a primului secretar Gheorghe Gheorghiu – Dej a lui Miron Constantinescu a dus la eliminarea sa din viața politică. Acesta a rămas cu funcția de director al Departamentului Școli din cadrul Ministerul Învățământului și Culturii pe care a exercitat-o până la data de 31 martie 1962 și funcția de director al Institutului de Cercetări Economice, funcție pe care o a exercitat-o între 16 iulie 1956 și 16 iulie 1958. Tot în anul 1958, Miron Constantinescu a ocupat și funcția de director al Institutului de Istorie.

În ceea ce privește activitatea pe care a desfășurat-o ca director al Departamentului Școli în 1960 acesta a fost victima unei noi critici. Într-o „Scurtă caracterizare a activității a tovarășului Miron Constantinescu , director general, șeful Departamentului Școli din Ministerul Învățământului și Culturii”, Miron Constantinescu a fost descris ca fiind un om capabil, cu o pregătire multilaterală, dar care acordă puțin atenția cuvenită anumitor probleme. Un astfel de exemplu îl constituie întârzierea planului pentru predarea limbii române, istoriei și georgrafiei în școlile minirotăților naționale sau întârzierea întocmirii unui proiect de hotărâre a Consiliului de Miniștrii cu privire la numirea și eliberarea cadrelor didactice. Deasemenea, Miron Constantinescu este acuzat de faptul că a dat dovada de slabă exigență și de un control insuficient al activității lucrătorilor din cadrul departamentului deoarece multe material elaborate de department au ajuns la Ministerul Învățământului sau la Secția C.C. al P.M.R. cu exprimări confuse, contradicții de la o pagină la alta sau chiar greșeli gramaticale. Toate acestea denotă superficialitata cu care au fost redactate, elaborate și controlate diverse trepte ierarhice din department. Așa cum am precizat mai sus, la data de 31 martie 1962, Miron Constantinescu a fost demis din această funcție.

Pe lângă problemele de ordin profesional a fost atrasă atenția și asupra problemelor cu privire la atitudinea lui Miron Constantinescu precizându-se faptul că „acesta suportă greu critica și, atunci când este criticat acesta caută să se justifice și, atunci când poate, caută să răspundă cu ironie, iar dacă un subaltern își formulează o altă parere, atunci ripostează cu cuvinte dure, uneori chiar jignitoare.”

În ceea ce privește activitatea lui Miron Constantinescu la Institutul de Istorie trebuie precizat faptul că Institutul de Istoria a făcut parte din cadrul Academiei Române. Academia Română a fost condusă de un președinte și în subordinea acestuia s-au aflat vicepreședinți și a fost organizată în secții în cadrul cărora au fost adoptate hotărâri în domeniul respectiv. Institutul de Istorie și Arheologie a avut la conducere un director și în subordinea sa un director – adjunct. Conform „comandamentelor sociale” institutul a avut la bază un plan de cercetare care trebuia finalizat într-o anumită perioadă de timp. Acest lucru a variat în funcție de complexitatea temei. Fiind vorba de o perioadă a comunismului, istoria a fost considerată un instrument politic și educativ, drept urmare, cercetătorii au fost mai mult simpli executanți deoarece cercetarea a avut defapt un scop politic. Cu alte cuvinte, atât Gheorghe Gheorghiu – Dej, cât și Nicolae Ceaușescu au fost interesați să perceapă și interpreteze trecutul în concordanță cu țelurile de moment sau pe termen lung ale P.C.R.

În cadrul acestei instituții, Miron Constantinescu a fost considerat un ghimpe în ochii lui Andrei Oțetea care după ce a reușit să scape de dogmatismul lui Mihail Roller, care a ocupat funcția de director – adjunct al Academiei și a scris primul manual soviet – român numit Istoria României, care a îngropat instoriografia românească, acum s-a văzut obligat să aibă de-a face cu Miron Constantinescu, un veleitar care viza funcția de director adjunct. În această funcție a fost numit de către Andrei Oțetea Bangai Ladislau, un reprezentant de seamă al organizației comuniste a ungurilor din România. Un moment care a tensionat relația dintre Miron Constantinescu și Andrei Oțetea s-a consumat în apropierea Congresului Internațional de Științe Istorice de la Viena din 29 august – 5 septembrie 1965 în care Miron Constantinescu a fost numit în delegația care urma să participe la Congres, când Andrei Oțetea și-a exprimat nemulțumirea în fața lui Nicolae Ceaușescu în legătură cu numirea lui Miron Constantinescu în această delegație precizând faptul că nu este istoric.

Cu toate acestea, de pe poziția de președinte al Secției de Istorie și Arheologie, Miron Constantinescu l-a ignorat pe Andrei Oțetea și Miron Constantinescu s-a implicat activ în ceea ce privește studierea istoriei modern și contemporane. Acesta a convocat des cercetătorii în reuniuni de „prelucare”. Aceste reuniuni au avut loc atunci când cercetătorii au avut ceva de comunicat și avea loc dezbaterea manuscriselor cu intenția de nota observații sau recomandări în ceea ce privește trimiterea acestor scrieri la tipar.

Miron Constantinescu nu a avut însă cometența de a se implica în controverse. Spre exemplu, au avut loc controverse în ceea ce privește evenimentele care au avut loc în 1821 în România. S-a pus în discuție dacă a fost vorba de o revoluție, o răscoală sau o mișcare revoluționară. Terminologia care urma a fi folosită a fost important din punct de vedere ideologic. Din perspectiva marxist – leninistă, răscoala a avut semnificația unei mișcări țărănești în cadrul vechii orânduieli sociale și a vechiului sistem prin care țărănimea nu își propunea să schimbe sistemul din temelii, ci dorea doar o ameliorare a situației, în timp ce revoluția putea avea implicații profunde de reformare din temelii a societății. Ca sociolog marxist, Miron Constantinescu a avut rolul de a trece prin filtrul ideologic faptele care au fost cunoscute cu privire la Tudor Vladimirescu și evenimentele din 1821. Invocând concepția leninistă cu privire la revoluție a ajuns la concluzia că evenimentele din 1821 au fost defapt o revoluție cu o puternică tentă social și cu un caracter național emancipator.

În anul 1968 s-au împlinit 50 de ani de la unirea României cu Transilvania. Atât în România, cât și la Budapesta au avut loc manifestări ale naționalismului unguresc și au susținut că Marea Unire de la 1918 nu a fost o urmare a dreptului al autodeterminare al națiunilor, ci a fost vorba de o cucerire a Transilvaniei de către România. România a avut de câștigat pentru simplul fapt că după primul război mondial s-a aflat în tabăra câștigătoare. Drept răspuns, în 1968 Miron Constantinescu a adunat mărturii „moarte“ și vii aparținând unor martori ale evenimentelor din 1918. A fost constituit un grup condus de un secretariat în frunte cu Alexandru Porțeanu. Au fost descoperiți octogunari care au fost chemați la Institut pentru a depune mărturie cu privire la evenimentele respective cu scopul de a fi publicate. Însă, marea descoperire a lui Miron Constantinescu a fost un text semnat de Lenin. În contextul în care în istoriografia europeană și cea americană a existat la momentul respectiv un interes ridicat în ceea ce privește destrămarea Imperiului Austro-ungar în mai multe state naționale, deoarece acestea au fost considerate a fi prea slabe și dezbinate, creând un vid de putere în Europa Centrală și care a demonstrat că nu au fost suficient de puternice pentru a face față invaziei germane în cel de-al doilea război mondial punându-se problema deschis a unei posibile federații, Miron Constantinescu a ajuns pe baza textului semnat de Lenin și adresat muncitorilor din Austro-ungari la data de 2-3 niembrie 1918 la concluzia că “Analiza minuțioasă a acestui document din 2-3 noiembrie 1918 duce la concluzia că el nu conține nici un pasaj care să facă obiecție la întemeierea sau desăvârșirea statelor din Europa Centrală sau de Est, nici o recomandare de a înființa pe ruinele Imperiului habsburgic vreun stat federative, nici măcar o federație de stat. Dimpotrivă, o grijă deosebită pentru respectarea dreptului la autodeterminare al națiunilor, pentru preluarea puterii în fiecare stat național de proletariat în alianță cu țărănimea muncitoare.”

Cu privire la atitudinea lui Miron Constantinescu, în cartea sa, Istorie și politică în România comunistă, Apostol Stan a dezvăluit faptul că în acestă perioadă, în care Miron Constantinescu a fost la conducerea Secției de Istorie și Arheologie a Academiei Române, a crezut că poate dispune oricând de ajutorul colaboratorilor făcând o asemănare cu perioada în care acesta a fost la conducerea C.C. al P.C.R., când „la comandă subalternii amânau lucrările la care erau angajați fără termene de predare.” A oferit drept exemplu un eveniment în care Miron Constantinescu a dat pentru confruntarea copiilor unui text dactilografiat în zece exemplare cu originalul acestuia. Acesta a organizat o ședință în care zece exemplare au fost împărțite la un număr de zece colaboratori care urmau să îl ajute. Din punctul de vedere al lui Apostol Stan acest lucru ar fi fost o risipă de timp și energie, motiv pentru care acesta l-a refuzat pe Miron Constantinescu, lucru care l-a iritat enorm.

Un alt proiect în care a fost implicat Miron Constantinescu a fost Bibliotheca Historica Romaniae care a fost înființată împreună cu Daicoviciu cu scopul de a publica în limbi străine lucrări din istoria României. Din cauza birocrației comuniste „textele noastre rămâneanu în mape” motiv pentru care colaboratorii au devenit tot mai puțin zeloși. Pentru a-i încuraja, Miron Constantinescu i-a încurajat afirmând „nici muncă fără plată, nici plată fără muncă”. După multe amânări B.H.R. a fost aprobată de autorități cu un efectiv diminuat. Redactor a fost numită doamna Niri care a scris o carte cu privire la înrobirea României de statul Hitlerist. În cartea sa, Apostol Stan a afirmat că Renunțarea la serviciile mele și ale colegilor mei nu a fost explicată. Mi s-a publicat în 1971 Le problems agraire pendant la Revolution de 1848 en Valahie”.

În toată acestă perioadă, faptul că Gheorghe Gheorghiu – Dej s-a aflat la putere nu a permis o nouă ascensiune politică a lui Miron Constantinscu. Moartea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej în 1965 a reprezentat sfârșitul exilului lui Miron Constantinescu la Institutul de Istorie. La funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, P.C.R. a întocmit o listă cu cei care sunt chemați să treacă prin fața catafalcului fostului prim – secretar. Partidul l-a numit în frunte pe Miron Constantinescu. Deplasarea s-a făcut pe jos de la Calea Victoriei până la Palatul Consiliului de Stat. În loc să evoce amintirea vechiului demnitar de stat, Miron Constantinescu a spus „Vreți să știți adevărul? Ei bine, rolul lui Gheorghiu – Dej în acel mare eveniment a fost nul!”, făcând referire la evenimentele de pe data de 23 august 1944. Prezent de față, Apostol Stan a precizat faptul că afirmația lui Miron Constantinescu nu l-a surprins foarte tare, doar că, prin această afirmație Miron Constantinescu a combătut afirmațiile reflectate în plan istoriografic, inclusiv propria sa contribuție.

După moartea lui Gheorghie Gheorghiu – Dej și ajungerea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în cadrul unor plenare ale partidului, a avut loc denunțarea abuzurilor care au avut loc în perioada lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. A fost foarte clar că a fost vorba de ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a se desprinde de trecut și, așa cum a precizat Ion Ianoși, Nicolae Ceaușescu „îi grația cu plăcere pe maziliți de către Gheorghiu – Dej.” În acest context, a avut loc realibitarea lui Miron Constantinescu, numit ca adjunct și ministru al Învățământului, vicepreședinte al Consiliului de Stat, preșesinte al Marii Adunări Naționale, membru al Secretariatului C.C și redactor al Academiei „Ștefan Gheorghiu”. În paralel cu aceste posturi, Miron Constantinescu a fost profesor de sociologie în cadrul Facultății de Filosofie între anii 1966 și 1974, unde și-a publicat notele de curs sub denumirea „Introducere în sociologie”.

În cartea sa, Internaționala mea: Cronica unei vieți, același Ion Ianoși am aflat că „pierzându-și un fiu și soția, Miron Constantinescu și-a impus o disciplină de fier: nu se exterioriza, nu aducea vorba niciodată de familie, își ținea pierderile sub pecetea tainei.”, iar Vladimir Tismăneanu a afirmat că după ce Miron Constantinescu a fost reabilitat și a participat la construcția cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu într-un mod ostentativ și într-un mod mai puțin strident decât alte persoane. Același Tismăneanu a fost de părere că reabilitarea lui Miron Constantinescu în funcția de membru al conducerii P.C.R., Miron îl ajuta pe Ceaușescu în eforturile de a șubrezi pozițiile baronilor lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, care îl detestau pe Miron Constantinescu și pe care îi detesta Miron Constantinescu. Fiind prezent la un curs al lui Miron Constantinescu, Tismăneanu a remarcat că acesta vorbea grav și apăsat și a vorbit timp de o ora despre semnificația teoretică a conceptului de „societate socialistă multilateral dezvoltată”, remarcând faptul că Miron Constantinescu a fost un bun cunoscător al sociologiei contemporane, mai ales pe linia franceză. Deasemenea, a amintit că, Miron Constantinescu a promis în repetate rânduri că o să vorbească despre perioada lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, însă acest lucru nu s-a întâmplat niciodată și că Miron Constantinescu a acceptat prezența în jurul său a unor persoane precum Ștefan Costea și Pavel Apostol, ambii informatori ai „organelor”.În ceea ce privește viziunea lui Miron Constantinescu asupra sociologiei a fost una destul de clară. Miron Constantinescu a considerat că „unica sociologie este cea marxist-leninistă”.

Ca membru al Academiei R.S.R., Miron Constantinescu a scris numeroase lucrări privind economia politică, istoria românilor și sociologia: Cercetări sociologice contemporane (1966); Sociologia generală, Din istoria Transilvaniei (1959-1963); Desăvârșirea statului național unitar român (1968); Etudes d'histoire contemporaine de la Roumanie (1970-1971); Istoria învățământului în România (1971), ș.a..

Moartea lui Miron Constantinescu, 18 iulie 1974

La data de 18 iulie 1974 s-a stins din viață Miron Constantinescu. La data de 19 iulie 1974, ziarul Scânteia a publicat un acticol dedicat acestuia. A fost prezentat ca fiind o figura importantă o comunismului din România care „și-a închinat întreaga sa viață, din fragedă tinerețe, cauzei socialismului și comunismului” și laudă activitatea „revoluționară” a acestuia. S-a specificat faptul că prin funcțiile politice deținute, ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii, președinte al Comisiei de Stat a Planificării, ministru al învățământului și culturii, Miron Constantinescu a ajutat la „înfăptuirea politicii partidului de construire a socialismului, de dezvoltare economic și social cultural a țării” și pentru meritele sale Miron Constantinescu a fost distins cu titulul de „Erou al Muncii Socialiste”. Pentru realizările sale, „va rămâne veșnic în inimile comuniștilor și tuturor oamenilor muncii din patria noastră.” Deasemenea, Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Marea Adunare Națională și Consiliul de Miniștrii au numit o comisie de stat pentru organizarea funeraliilor lui Miron Constantinescu alcătuită din Manea Mănescu, Gheorghe Cioară, Gheorghe Pană, Chivu Stoica, Gheorghe Necula și Ștefan Ștefănescu, ce au avut loc la data de 20 iulie. Această zi a fost declarată zi de doliu național, iar în semn de ultimo omagiu adus lui Miron Constantinescu au fost trase 21 de salve de artileri.

În cadrul ședinței Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 15 octombrie 1974 din care au făcut parte primul – secretar Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu, Leonte Răuțu, Emil Bodnăraș, Gheorghe Stoica, ș.a. au avut loc discuții cu privire la eternizarea memoriei lui Miron Constantinescu. În acest sens, mebrii Comitetului Executiv au hotărât ca liceul numărul 2 din Arad să poarte numele lui Miron Constantinescu.

Deasemenea, Ion Ianoși a afirmat faptul că Miron Constantinescu „a lăsat limbă de moarte să nu fie înmormântat în „Mausoleul Eroilor”, ci în poiana din Timișul de Sus” deoarece nu a dorit să se odihnească alături de foștii colegi de partid, incluzându-l aici și pe Gheorghe Gheorghiu – Dej, ci alături de fiul său.

CONCLUZII

Născut într-o familie de intelectuali și recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni studenți ai Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București, Miron Constantinescu a avut o opțiune paradoxală. În loc să opteze pentru o carieră în învățământ, acolo unde a ajuns chiar la o colaborare pentru o scurtă perioadă de timp cu Dimitrie Gusti în 1939, a optat pentru o carieră politică în ciuda faptului că o aceasta presupunea și asumarea unor riscuri în condițiile în care comunismul a fost scos din legalitate în 1924. Lipsa sa de experiență a dus la arestarea sa în 1940 la Galați și a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică. A fost închis la Galați, Lugoj și Caransebeș. Perioada de detenție a pus capăt carierei sale din învățământ, însă a pus bazele viitoarei sale cariere politice deoarece în cadrul penitenciarelor acesta a luat contact cu liderii comuniști aflați în detenție, numind aici pe viitorul prim-secretar Gheorghe Gheorghiu – Dej.

Lovitura de stat din 23 august 1944 a schimbat radical statutul partidului comunist în România. Gheorghe Gheorghiu – Dej a fost numit de Stalin la conducerea PCR. Cunoscându-se din penitenciare, Miron Constantinescu a beneficiat de încrederea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej și a fost numit în funcția de redactor – șef al ziarului Scânteia în 1944 și numit secretar al regionalei comuniste București de către Ana Pauker în martie 1945. Relația apropiată la momentul respectiv atât de Gheorghiu – Dej, cât și de Ana Pauker a permis ca Miron Constantinescu să urce rapid pe scena politică: director al ziarului Scânteia (1945-1949), președinte al Comitetului de partid al Capitalei (martie 1948), subsecretar general al Ministerului Educației (1947-1948), secretar al Comisiei de Stabilizare și Redresare Economică (15 iulie 1947 – 2 iulie 1948), ministru al Minelor și Petrolului (15 aprilie 1948 – 23 aprilie 1949). membru al Biroului Organizatoric (24 ianuarie 1950 – 25 mai 1952) și președinte al Comisiei de Stat a Planificării (23 aprilie 1949 – 4 octombrie 1955), ministrul învățământului (24 noiembrie 1956 – 16 iulie 1957).

Deasemenea, Miron Constantinescu a avut un rol deosebit de important în ceea ce privește epurarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și a grupului Ana Pauker – Teohari Georgescu – Vasile Luca. Observăm că în perioada de început a preluării puterii de către comuniști, Miron Constantinescu a avut relații bune atât cu Gheorghe Gheorghiu – Dej, cât și cu Ana Pauker. Odată cu izbucnirea conflictelor între cei doi, Miron Constantinescu nu a avut niciodata o poziție tranșantă, ajungând să fie considerat de colegii de partid un simplu pion al puterii. Așa cum a reieșit din prezentarea evenimentelor observăm că atitudinea lui Miron Constantinescu nu a fost deloc una a unei „slugi”. Acesta a încercat să se adapteze permanenet la repetatele schimbări care au avut loc la vârful piramidei și a ales de fiecare dată calea cea mai scurtă către putere. Miron Constantinescu a fost un intransigent stalinist, un locotenent fidel al Anei Pauker până în clipa când a înțeles că aceasta căzuse în dizgrația lui Stalin. Relațiile cu Gheorghe Gheorghiu – Dej, aparent cordiale, au fost întotdeauna tensionate și punctul culminant a fost atins odată cu lansarea procesului de destalinizare de către N.S. Hrusciov.

Cea mai importantă funcție ocupată de către Miron Constantinescu a fost funcția de președinte al Comisiei de Stat a Planificării. Aflat la cârma economiei naționale, Miron Constantinescu a fost cel însărcinat cu întocmirea primelor două planuri anuale și a primului plan cincinal. Planul cincinal nu a fost dus la bun sfârșit cum a hotărât C.S.P. deoarece în 1953 a fost lansat „Noul Curs” al lui Malenkov. A fost criticat dur procesul de industrializare forțată din țările socialiste și a s-a ridicat problema alimentării populației cu hrană și bunuri de consum. Acesta a fost considerat a fi apogeul carierei politice a lui Miron Constantinescu.

În urma procesului de detalinizare lansat de N.S. Hrusciov în urma Congresului XX al P.C.U.S. din 1953, Miron Constantinescu a considerat că acesta ar fi momentul prielnic de înlăturare de la putere a primului secretar, Gheorghiu – Dej. Este greu de crezut că Miron Constantinescu a fost un adept al destalinizării, el însuși fiind un simpatizant al stalinismului.

Tentativa de epurare a primului – secretar în ședințele Biroului Politic din aprilie 1956 a eșuat deoarece în apărarea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej s-au ridicat Alexandru Moghioroș, Nicolae Ceaușescu, Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, ș.a. În urma înfrângerii sale în Ședințele Biroului Politic, Miron Constantinescu a acceptat să-și facă o înjositoare autocritică, recunoscându-și „păcatele” mai degrabă imaginare. A părăsit cartierul Primăverii și s-a mutat împreună cu soția sa, pe strada Paris, iar apoi a lucrat la Institutul de Istorie al Academiei și director al Departamentului Școli din cadrul Ministerul Învățământului și Culturii.

Acesta a revenit pe scena politică abia după 1965, odată cu reabilitarea sa de către Nicolae Ceaușescu. A ocupat funcțiile de ministru al Învățământului, vicepreședinte al Consiliului de Stat, preșesinte al Marii Adunări Naționale, membru al Secretariatului C.C și redactor al Academiei „Ștefan Gheorghiu” și, în paralel cu aceste posturi, a fost profesor universitar de sociologie. Acesta a rămas profund marcat de perioada lui Gheorghe Gheorghiu – Dej despre care a refuzat să vorbească studenților săi. Deasemenea, moartea soției sale și a fiului său, precum și internarea fiicei sale la ospiciile din Prahova și Timiș, l-au făcut pe Miron Constantinescu să se închidă în sine și să-și impună o disciplină de fier: „nu se exterioriza, nu aducea vorba niciodată de familie, își ținea pierderile sub pecetea tainei.” Resentimentul față de Gheorghe Gheorghiu – Dej și drama trăită pentru pierderile suferite în familie reiese foarte clar în momentul în care Miron Constantinescu a cerut cu insistență să fie înmormântat alături de fiul său, și nu la Mausoleul Eroilor acolo unde a fost înmormântat și foștii lui colegi de partid, incluzându-l aici și pe Gheorghe Gheorghiu – Dej.