Metode de Calculatie a Costurilor de Tip Total

În societate orice bun care este destinat vânzării are un preț, astfel că orice bun are încorporat în valoarea sa consumul de factori în expresie valorică.

Pornind de la nevoia de a cunoaște consumul pentru fiecare produs a rezultat problema cunoașterii costului unitar, aceasta a apărut sub forma unui calcul efectiv, istoric, pe baza a ceea ce a fost, a ceea ce s-a întâmplat în trecut.

O data cu progresele ce s-au făcut în realizarea producției au devenit tot mai evidente aspectele de tradiționalism și conservatorism ce se manifestă în domeniul calculației costurilor. Ca o reacție la acestea s-a încercat perfecționarea continuă a tehnicilor și procedeelor de calculație prin găsirea unor modele de calculare care să ajute la perfecționarea tehnologiei producției.

Astfel, au apărut o seamă de modele de calculare a costurilor, diferențiate între ele prin procedeele și tehnicile de calcul adoptate în cadrul fiecărui model, cunoscute în literatura de specialitate și în practica economică sub denumirea de metode de calculație.

Metoda de calculație a costurilor poate fi definită ca ansamblul de procedee și tehnici de calcul specifice utilizate într-o anumită succesiune pentru afectarea purtătorilor de costuri numai cu cheltuielile de producție ocazionate de obținerea sau de producerea acestora.

Metodele de calculație a costurilor se clasifică în funcție de mai multe criterii de grupare, iar cele mai importante criterii de grupare sunt următoarele:

După sfera de cuprindere:

metode totale (absorbante) reprezintă acele metode care iau în considerare toate resursele utilizate și cheltuielile aferente unui obiect al costului, exemple: metoda globală, metoda pe faze, metoda pe comenzi, metoda standard-cost etc. ;

metode parțiale reprezintă acele metode care iau în considerare doar anumite resurse și cheltuielile aferente unui obiect al costului, exemple: metoda direct-costing, metoda costurilor directe etc. .

După orientarea obiectului costului:

metode orientate pe purtători de costuri sunt metode a căror orientare, în vederea determinării costului unitar, se realizează la nivel de produs, lucrare sau serviciu, exemple: metoda globală, metoda pe comenzi, metoda standard-cost etc. ;

metode orientate pe locuri de costuri reprezintă acele metode care se realizează la nivel de loc de cheltuieli , sectoare, activități etc., exemple: metoda pe centre de responsabilitate, metoda ABC etc.

metodele mixte reprezintă acele metode a căror orientare în vederea determinării costurilor se realizează atât la nivel de loc de cheltuieli, cât și la nivel de purtători, exemple: metoda globală, metoda pe faze etc.

După obiectivele urmărite:

metode monoobiective reprezintă acele metode care au un singur scop, exemple: metode clasice;

metode pluriobiective reprezintă acele metode ale căror obiective sunt multiple, exemple: metode moderne.

Dacă luăm în considerare și sfera cheltuielilor de producție absorbită în determinarea costului de producție distingem doua mari grupe de metode:

metode de evidență analitică a cheltuielilor de producție și de calculație a costurilor totale sau integrale, cuprinzând:

metode de bază sau fundamentale ( metoda globală, metoda pe faze, metoda pe comenzi);

metode derivate evoluate (metoda T.H.M., metoda G.P., metoda pert-cost);

metode de evidență complexă și control operativ (metoda standard-cost, metoda ABC, metoda costului-țintă etc.)

metode de evidență analitică a cheltuielilor de producție și de calculație a costurilor parțiale, denumite și metode limitative, cuprinzând: metoda direct-costing, metoda costurilor directe și metoda costurilor specifice.

Alți autori grupează metodele de calculație în funcție de principiile utilizate, și anume:

metode de calculație bazate pe principiul secțiilor omogene ( metoda globală, metoda pe faze, metoda pe comenzi);

metode de calculație bazate pe principiile coeficienților de echivalență sau al rapoartelor constante ( metoda G.P);

metode de calculație bazate pe principiul centrelor de responsabilitate (metoda T.H.M. și metoda de calculație pe centre de costuri)

2.1. Metode clasice de calculație a costurilor

2.1.1. Metoda globală

Metoda globală sau metoda calculației simple poartă denumirea de metoda diviziunii, atât în literatura de specialitate cât și în practica economică.

Această metodă de calculație a costurilor se aplică de către entitățile economice care fabrică un singur produs și la care, de regulă, la sfârșitul perioadei de gestiune nu există semifabricate sau producție în curs de execuție, deci au o producție omogenă, iar în cazul în care acestea există vor fi constatate de la un exercițiu la altul.

Costul unitar al producției rezultă din raportarea costurilor totale de producție la cantitatea obținută din produsul respectiv.

Modelul de calcul în ceea ce privește costul unitar este următorul:

unde, – costul unitar;

Chi – cheltuieli de producție;

Qf – cantitatea de producție finită obținută.

Caracteristica principală a metodei globale este aceea că toate costurile de producție se identifică nemijlocit pe produsul sau grupa de produse care le-a ocazionat, având caracterul de costuri directe.

Chiar dacă costurile totale aferente produsului au caracterul de costuri directe,costurile indirecte de producție și cele generale de administrație se asimilează costurilor indirecte pentru cunoașterea costului pe articole de calculație, înregistrându-se în condiții de colectare cunoscute. Aceste costuri se trec în totalitate asupra contului de calculație al produsului respectiv la sfârșitul lunii.

În ceea ce privește producția cuplată și sortodimensională, costul efectiv pe produs se determină cu ajutorul coeficienților de echivalență.

Dacă se urmăresc costurile de producție în contabilitate, ele se organizează astfel: cheltuielile de bază sau tehnologice se înregistrează în contul 921 ,,Cheltuielile activității de bază”care este structurat pe articole de calculație, iar cheltuielile indirecte de producție (comune ale secției) și cele generale de administrație se înregistrează separat în conturile cu același număr, respectiv 923 ,,Cheltuielile indirecte de producție”, 924 ,,Cheltuielile generale de administrație” pe feluri de cheltuieli specifice, iar la sfârșitul perioadei de gestiune aceste cheltuieli se vireze în contul de calculație 921 ,,Cheltuielile activității de bază”, fără să se efectueze calcule de repartizare.

După calcularea costului efectiv, acesta se calculează în contabilitate astfel:

902 ,,Decontări interne privind = 921 ,,Cheltuielile activității de bază”

producția obținută”

Metoda globală, conform literaturii de specialitate, are două variante și anume: calculația globală pe feluri de costuri și calculația globală pe locuri sau sectoare de costuri.

Calculația globală pe feluri de costuri are la rândul său două variante, și anume:

Defalcarea costurilor totale de producție pe feluri de costuri și raportarea fiecărui fel de cost la cantitatea de produse finite obținute în perioada respectivă. Costul unitar, în acest caz, rezultă din relația:

unde: Cu – costul unitar;

Cm.p. – costurile directe cu materiile prime;

Cs – costurile cu salariile;

Cp.s. – costurile cu protecția socială;

Ci.p. – costurile indirecte de producție;

Cg. adm. – costuri generale de administrație;

Qf – cantitatea totală de produse fabricată.

Această variantă de calculație asigură cunoașterea abaterilor costurilor efective pe feluri de costuri față de cele prestabilite.

Defalcarea costurilor totale de producție pe feluri de costuri și pe cantitățile de produse fabricate și vândute. Astfel că, în ceea ce privește costurile directe de producție ele se vor raporta la cantitatea fabricată, pe când costurile indirecte de producție se va raporta la cantitatea vândută în perioada respectivă.

Relația de calcul privind costul unitar este:

unde: Qv – cantitatea totală de producție vândută.

Această variantă de calculație asigură cunoașterea modului în care volumul vânzărilor influențează costurile indirecte.

Calculația globală pe locuri de costuri. Această variantă a metodei globale se poate aplica doar în întreprinderile unde se obține un singur produs rezultat al procesului tehnologic desfășurat pe mai multe etape succesive de prelucrare

Caracteristica principală a acestei variante este că se urmărește determinarea costului unitar separat pe fiecare etapă sau nivel al procesului tehnologic considerat loc sau sector de cheltuieli, cât și pe produs.

Costul de întreprindere al produsului rezultă din însumarea costurilor unitare ale tuturor locurilor de costuri și adăugarea costurilor generale de administrație. În acest caz, formula de calcul al costului unitar pe produs este următoarea:

unde: C1, C2, C3,…Cn – costul total al locului 1, 2, 3, …n;

Cg.adm. – costurile generale de administrație;

Cd – cheltuieli și costuri de desfacere;

Q1, Q2, Q3….Qn – cantitatea totală obținută în fiecare loc de cost;

Qf – cantitatea totală de produse finite obținută.

2.1.2. Metoda pe faze

Această metodă de calculație a costurilor se întâlnește la unitățile patrimoniale cu producție de masă, în cadrul căreia se desfășoară un proces tehnologic omogen din care rezultă și produsul finit, desfășurat în anumite stadii sau faze succesive de prelucrare. Exemple de industrii în care se poate aplica această metodă, în industria siderurgică (faza în care se obține fonta din minereu, faza în care se obține oțelul din fontă și faza în care se obține laminatele din oțel etc.), în industria berii (prepararea orzului, fabricarea malțului, fierbere, fermentație, umplerea butoaielor sau sticlelor etc.), în industria textilă (faza de bobinat, faza depănatului, faza urzitului, faza țesutului , faza vopsitului etc.).

De reținut este faptul că această metodă se poate utiliza, de către o întreprindere cu producție de masă, în combinație cu alte metode în funcție de specificul procesului tehnologic și de organizarea producției.

Pentru ca această metodă să se aplice cu succes trebuie să se asigure o documentare judicioasă cu un conținut și un circuit care să asigure cerințele impuse informației privind costurile, precum și rezolvarea unor obiective organizatorice cum ar fi:

Stabilirea și delimitarea corectă a fazelor de calculație acesta este importantă atât pentru calculația costurilor cât și pentru comportamentul tehnic în urmărirea randamentelor de fabricație.