Mediul Universitar In Timpul Lui Gheorghiu Dej (1948 1958). Studiu DE Caz Universitatea DIN Bucuresti
MEDIUL UNIVERSITAR ÎN TIMPUL LUI GHEORGHIU-DEJ (1948-1958). STUDIU DE CAZ: UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
Cuprins
Introducere și metodologie
Capitolul I. Cadrul legislativ
Evoluția legislației referitoare la învățământul superior între 1948-1958
„Democratizarea” învățământului
Admiterea în învățământul superior
Capitolul II. Represiunea regimului comunist împotriva Universității
Epurarea cadrelor didactice universitare
Exmatriculări și discriminări în rândul studenților
Capitolul III. Universitatea din București după reforma învățământului
Modificări structurale ale Universității din București în contextul reformei din 1948
Introducerea unor noi discipline de învățământ
Capitolul IV. Aspecte ale vieții studențești în intervalul 1948-1958
Asociații studențești
Practica de specialitate și încadrarea în producție
Burse
Propaganda în mediul universitar
Concluzii
Bibliografie
Capitolul I. Cadrul legislativ
I.1. Evoluția legislației în privința învățământului superior în intervalul 1948-1958
Odată cu instaurarea comunismului în România, a devenit tot mai evident faptul că avea să urmeze o brutală și temeinică modificare a structurii tuturor instituțiilor statale. Un rol important în sporirea eficienței ruperii cu trecutul „burghezo-moșieresc” și începerea creării societății comuniste l-a reprezentat sistemul de învățământ, cel care avea să constituie un important motor al comunizării societății românești postbelice.
Din nefericire pentru segmentul studențesc, regimul comunist nu a ținut cont de teoriile economice contemporane privitoare la modul de implicare în funcționarea sistemului de învățământ, considerându-l mai degrabă o parte a consumului și nu o investiție cu o rată ridicată de rentabilitate economico-socială, aceste idei repercutându-se asupra calității absolvenților de facultate și, în final, asupra întregii societăți, dacă luăm în vedere faptul că aceștia reprezentau o parte a viitoarei clase muncitoare, de tip nou. Învățământul universitar din Republica Populară Română era considerat ca având un rol deosebit de important în „îndeplinirea Planului Economic de Stat și a construcției socialismului”, care nu se puteau „realiza fără pregătirea temeinică a viitoarelor cadre didactice și de specialitate la un nivel științific cât mai ridicat și în spiritul condiției revoluționare despre lume a clasei muncitoae, în spiritul materialismului dialectic și istoric”.
Preluarea controlului absolut al societății de către nucleul comunist s-a realizat prin intermediul sistemului politic, al sindicatelor. În acest cadru, reformarea sistemului de învățământ a avut o importanță deosebită în ceea ce privește scopul urmărit de către partidul comunist, acela de a reduce țara la o absolută stare de obediență față de Uniunea Sovietică.
Reformarea sistemului educațional s-a aflat pe prima pagină a agendei liderilor comuniști de la București, având strânse legături cu idealul economic, social, politic și ideologic de construcție a noii societăți socialiste. Totodată, putem constata o izolare a României în plan cultural, o intrare în starea de carantină intelectuală, dar și o răsturnare a valorilor, pierzându-se reperele culturale care o definiseră până atunci.
Poziția regimului comunist față de învățământul superior era relativ simplă: în primul rând, se dorea transformarea lui dintr-un învățământ teroretic într-un sistem educațional bazat pe practică, cea mai propice măsură întreprinsă de aceștia fiind crearea institutelor tehnice. După aceasta, prioritățile erau: uniformizarea învățământului superior (prin încercarea atragerii unui număr tot mai ridicat de fii ai clasei muncitoare), reorganizarea catedrelor, reglementarea numărului studenților și doctoranzilor, introducerea inspectorilor școlari, înzestrarea unităților de învățământ superior cu laboratoarele necesare, precum și planificarea învățământului superior potrivit nevoilor țării.
În urma deciziilor de industrializare a țării s-a trecut de la un tip de învățământ enciclopedist-generalist la unul de specialitate, în care accentul cădea pe formarea specialiștilor din domenii tot mai înguste, în conformitate cu noua politică economică implementată de regimul comunist.
Dacă în anii imediat postbelici nu s-au putut opera modificări de ordin legislativ în ceea ce privește funcționarea sistemului de învățământ, anul 1948 avea să consituie un punct de cotitură al sistemului de învățământ din România. Astfel, pe data de 3 august 1948 a apărut în Monitorul Oficial Decretul nr. 175 pentru reforma învățământului, ca rezultat al copierii minuțioase a legislației sovietice. Astfel, legea 175/1948 subliniază modul în care politizarea și controlul total al învățământului au generat și perpetuat antiselecția.
Potrivit ideologiei comuniste, scopurile declarate ale noii reforme a învățământului erau „educarea tineretului în spiritul democrației populare și pregătirea cadrelor medii și superioare de specialitate pe baze științifice care să corespundă nevoilor consolidării democrației populare și construirii societății socialiste”.
Ne vom limita aici să analizăm părțile privitoare la învățământul superior, care se împărțea în două categorii de instituții: a) Universități și politehnici și b) institute de învățământ superior. Pentru întregul învățământ superior urmau a fi realizate programe analitice minimale, obligatorii și unice pentru toate catedrele de aceeași specialitate. Pentru fiecare disciplină erau asigurate manuale și tratate minimale obligatorii, rezultând de aici un drastic control al materialelor distribuite și citite în rândul studenților. Decretul 175/1948 restrângea drastic accesul la învățământul superior, subordonându-l controlului total al administrației centrale de stat. Numărul locurilor la doctorat era stabilit în funcție de nevoile economiei naționale. De altfel, criteriul nevoilor statului se aplica și în ceea ce privește formarea specialiștilor în orice ramuri ale științei.
A doua categorie, cea a institutelor, depindea tot de Ministerul Învățământului sau de ministerele de resort, după caz, ele urmărind în primul rând să pregătirea unor serii de cadre superioare de specialiști destinați producției precum ingineri, agronomi, medici ș.a., dar și profesori pentru învățământul mediu, durata studiilor în aceste institute fiind de 3-4 ani.
Elementul eminamente nou pe care îl aduce reforma învățământului este înființarea școlilor speciale cu durata de 2 ani, articolul 26 al legii oferind posibilitatea suplinirii celor 8 ani de școală medie printr-un curs de 2 ani, care dădea absolvenților șansa de a urma studii superioare. Mai mult decât atât, prin decretul 343/1953, școlile speciale se vor transforma în facultăți muncitorești, în cadrul cărora admiterea pretindea absolvirea a cel puțin 4 clase elementare, absolvenții unei școli de 7 ani sau a unei școli profesionale putând fi admiși direct în anul terminal al facultății muncitorești. Această lege mai prevedea că „studenții de la facultățile muncitorești primesc în decurs de doi ani cunoștințe de cultură generală, pentru a putea să-și continue studiile în învățământul superior”.
În decret se mai stipulează că se va înființa, pentru fiecare grad din învățământ, un serviciu de îndrumare și control format din inspectori școlari. De asemenea, urmau a se constitui birouri pedagogice, care trebuiau să îndrume și să sprijine activitatea corpului didactic prin îmbunătățirea muncii în școală, prin material documentar, metodologic și consulații pedagogice. Prin acest serviciu de îndrumare, se urmărea crearea unui pedagog de tip nou, care să iubească școala și familia, care să-și cunoască foarte bine specialitatea, să-și însușească și să cultive morala proletară, să fie devotat poporului muncitor și legat de el, cu alte cuvinte să fie pedagogul capabil să contribuie la construcția socialismului în România.
Cu toate acestea, grupul celor care nu se încadrau în șabloanele cerute de regim nu era strict definit. Însă acest lucru fusese nereglementat nu dintr-o imprudență, ci pentru a face criteriile selecției în învățământ – dar și repartiția în câmpul muncii – culisante, în funcție de ceea ce considerau mai-marii zilei necesar, principiul meritocrației nemaifiind demult uzitat.
Prin reforma învățământului, numeroase unități de învățământ au fost profilate în vederea satisfacerii nevoilor economiei românești, necesitatea producției fiind resortul principal al modificării sistemului educațional. Problema acută cu care se confrunta societatea în plin proces de comunizare era analfabetismul. Regimul dorea ca acest proces să includă toți copiii, dar și a tuturor neștiutorilor de carte, în școli sau alte forme de instrucție. Gheorghe Vasilichi, ministrul sub mandatul căruia s-a înfăptuit reforma din 1948, explica metodele ce trebuiau avute în vedere pentru diminuarea acestuia: „Este neapărată nevoie să fie vizitați părinții care nu și-au înscris copiii la școală, să se vadă concret care sunt cauzele și să fie convinși a o face. Trebuie readuși la învățământ copiii care, din diferite motive, au întrerupt școala, precum și cei care au terminat primele patru clase anul trecut sau acum doi ani, ca să termine și ultimele trei clase”.
Într-un articol dn România Liberă, Gheorghe Vasilichi sublinia necesitatea transformării sistemului de învățământ într-unul de factură „realistă și democratică”, menționând că viitoarea reformă a învățământului „trebuie să se preocupe de stârpirea analfabetismului, a ridicării nivelului cultural al poporului și al pregătirii de cadre tehnice, dând o extindere școlilor medii”.
Prin reforma realizată de regimul comunist a avut loc o uniformizare a întregului sistem de învățământ, în primul rând prin naționalizarea tuturor școlilor particulare și confesionale și trecerea în proprietatea statului, dar și prin crearea manualelor și programelor unice și prin introducerea unei metode pedagogice unice, bazată pe experiența sovietică
Totodată, școlile particulare și confesionale urmau a intra sub controlul statului, profesorii din aceste școli fiind reîncadrați în funcție de titlurile pe care le aveau și conform legilor în vigoare. Pentru o rigoare sporită în aplicarea reformei, se preciza că „toți cei care se vor opune sau vor îngreuna aplicarea acestei legi vor fi pedepsiți la 5-10 ani muncă silnică și confiscarea întregii averi”.
Odată cu implementarea noii legi a învățământului și a revizuirii manualelor școlare din ordinul Ministerului Învățământului Public, „directorii școalelor din întreaga țară au primit instrucțiuni să vegheze împreună cu profesorii ca să nu fie utilizate alte manuale decât cele aprobate, iar modificările stabilite să fie radical efectuate”.
Pentru a populariza reforma din august 1948, au fost organizate în Universitățile românești „ședințe-dezbateri” la care corpul profesoral a fost obligat să participe și să audieze cuvântările activiștilor de la regionalele P.M.R. și ale responsabililor Comisiei de Învățământ Superior din cadrul aceleiași structuri politice. De asemenea, participanților li se recomanda să citească și să studieze presa de partid, plină de telegrame și angajamente de loialitate trimise de către universitarii comuniști forurilor superioare ale partidului, și care elogiau reforma învățământului. Aceste ședințe urmăreau în paralel familiarizarea corpului profesoral cu programele minimale prevăzute de reformă și contracararea „propagandei intelectualiste”, dar și a „curentelor idealiste și antiștiințifice” care persistau la acea dată în cercurile universitare românești, fiind pentru inițiatorii săi un serios impediment în calea restructurării învățământului superior. Dezbaterile publice produse în scopul popularizării reformei se desfășurau în spiritul luptei de clasă, cu demascări „patriotice”, partidul oferind dovezi a ceea ce considera a fi „vigilență revoluționară”.
Încă de la Congresul P.M.R. din 21-23 februarie 1948, ministrul Educației Naționale, Gheorghe Vasilichi anunța principalul scop al educațierilor superioare ale partidului, și care elogiau reforma învățământului. Aceste ședințe urmăreau în paralel familiarizarea corpului profesoral cu programele minimale prevăzute de reformă și contracararea „propagandei intelectualiste”, dar și a „curentelor idealiste și antiștiințifice” care persistau la acea dată în cercurile universitare românești, fiind pentru inițiatorii săi un serios impediment în calea restructurării învățământului superior. Dezbaterile publice produse în scopul popularizării reformei se desfășurau în spiritul luptei de clasă, cu demascări „patriotice”, partidul oferind dovezi a ceea ce considera a fi „vigilență revoluționară”.
Încă de la Congresul P.M.R. din 21-23 februarie 1948, ministrul Educației Naționale, Gheorghe Vasilichi anunța principalul scop al educației în timpul noului regim politic implementat, acela de a crea „în țara noastră o nouă intelectualitate ieșită din rândurile muncitorimii, ale țărănimii și ale intelectualității progresiste”. Prin reforma din anul 1948 se demonstra faptul că educația tehnică era de mai mare preț, școlile tehnice și cele de meserii luând avânt ca urmare a dorinței liderilor comuniști de industrializare a țării.
Fără putință de tăgadă că învățământul superior avea să fie ramura cea mai afectată de reforma învățământului, asupra căruia Partidul Muncitoresc Român urmărea să-și impună controlul politico-ideologic prin următoarele direcții:
1. Epurarea cadrelor didactice și numirea unor cadre noi, prin aplicarea criteriului politic de selecție și promovare în detrimentul celui profesional.
2. Suprimarea autonomiei universitare și a Senatelor universitare.
3. Ideologizarea progresivă a cursurilor universitare.
4. Selecția studenților sub formula compoziției sociale, o așa-zisă formă de numerus clausus pentru învățământul superior românesc din acea vreme.
5. Impunerea modelului sovietic de învățământ și anularea tradițiilor universitare românești.
6. Subsumarea vieții științifice universitare în sensul instituirii priorității bazei ideologice a învățământului superior și, într-o măsură mult mai mică, a bazei materiale minimale necesare subzistenței vieții universitare românești.
7. Diminuarea, până la dispariție, a relațiilor culturale cu universitățile internaționale în perioada 1948-1964.
În scopul „formării omului nou”, s-a hotărât, cu începere din anul 1948, crearea învățământului de partid, ca urmare a deciziei Congresului P.M.R. din 21-23 februarie. Această formă de educație politică avea să fie în fond un canal de dezinformare demagogică și pervertire morală. Se urmărea condiționarea și manipularea cunoștințelor, îndoctrinarea metodică a maselor și îndepărtarea oricărei tentații de analiză intelectuală independentă. Cu timpul, absolvirea unei școli de partid avea să devină un criteriu important de promovare socială în România comunistă. În acest fel va rezulta o clasă de activiști politici cu o pregătire subintelectuală, dar care se vor bucura de un statut privilegiat în societate, comportamentul lor reprezentând deseori o sfidare la adresa adevăratei clase muncitoare. Referitor la creșterea cadrelor, Vasile Luca opina că această acțiune poate aduce rezultate satisfăcătoare numai dacă „este legată de munca propagandei și agitației”.
În anul 1948, cele mai importante școli de partid din România erau „Ștefan Gheorghiu” (care funcționa încă din 1946 și care va deveni ulterior Academie) și „Școala Centrală de Lectori „A.A. Jdanov”, care din 31 martie 1954 va fi transformată în institut. Durata școlarizării la „Ștefan Gheorghiu” era de 3 ani, iar admiterea consta în examene la limba română, geografie, constituția R.P.R. și bazele marxism-leninismului, pe baza cursului scurt de istorie a P.C.U.S. Primirea la examenul de admitere se făcea de către o comisie a Comitetului Central, pe baza recomandărilor comitetelor regionale de partid. La terminarea studiilor, se susțineau examene de stat la istoria P.C.U.S., economie politică, materialism dialetic și materialism istoric. Cursanții acestei unități de învățământ erau încurajați să se manifeste cât mai activ ca susținători ai liniei oficiale a partidului și, în funcție de devotamentul dovedit în timpul așa-ziselor „studii”, ei erau aleși pentru diverse funcții importante ale nomenclaturii comuniste.
„Școala A.A. Jdanov” avea sarcina de a pregăti viitoarele cadre teoretice pentru instituțiile centrale ale partidului, conducători și profesori ai școlilor de partid, titulari ai catedrelor de științe sociale din învățământul superior de stat, redactori ai revistelor ideologice pentru organizațiile de partid sau ocupanți ai posturilor de conducere din economie. Durata studiilor era de 4 ani, la sfârșitul cărora absolvenții obțineau titlul de candidat în științe la următoarele specializări: istoria P.C.U.S., istoria P.M.R. și filosofie și economie politică. Examenul de admitere conținea 3 probe: obiectul specialității alese, bazele marxism-leninismului, limba rusă și o altă limbă străină. Dintre cursanți, 15% erau reprezentați de ofițeri din Armată sau Securitate. Majoritatea studenților era constituită din tineri muncitori, scoși din producție și supuși unui regim de intoxicare ideologică, care vor deveni, după absolvirea cursurilor, promotori ai discursului și propagandei oficiale, din postura de activiști de partid. Această unitate nu era condusă de Ministerul Învățământului, ci intra sub controlul Secției de Agitație și Propagandă din C.C. al P.M.R., șeful acestei secții fiind totodată și directorul Școlii. Respectiva secție, formată între 1946-1953 din Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Ofelia Manole și Mihail Roller, era însărcinată cu supraveghea supunerea totală față de linia oficială a partidului. Fiind cea mai avansată școală de îndoctrinare din România, „A.A. Jdanov” urma să aibă ca profesori figuri importante din conducerea P.M.R., precum Vasile Luca sau Ana Pauker.
Conform cifrelor oficiale, pentru anul școlar 1950-1951, învățământul politic cuprindea 323.862 de membri de partid. În paralel cu instituțiile menționate mai sus, vor mai funcționa ca școli de îndoctrinare universitățile și școlile serale de marxism-leninism, școlile de partid de 3 sau 6 luni, plus cercurile de studiu al P.C. (bolșevic) al Uniunii Sovietice și a biografiei lui Stalin.
Învățământul superior era considerat de către regimul comunist drept una din verigile principale prin intermediul căruia se putea asgura controlul segmentului social cel mai predispus să manifeste reacții anticomuniste. În cadrul noii societăți care se contura în epoca postbelică, învățământul superior avea un rol deosebit în formarea noii intelectualități din România, necesară construirii socialismului.
Prin H.C.M. nr. 1003/1957, privind măsurile pentru sprijinirea salariaților care urmau a-și fi completat studiile medii și superioare, s-a luat decizia înființării, cu începere din anul școlar 1957-1958, unor școli muncitorești care să funcționeze în centrele regionale administrative și în București. Numărul locurilor în școlile muncitorești fiind limitat, s-au stabilit ca prioritari activiștii de partid, sindicat, tineret și ai altor organizații obștești, precum și salariații care dețineau posturi de răspundere.
Cât privește scopul învățământului superior seral și fără frecvență organizat de Universitatea bucureșteană, acesta era organizat în vederea pregătirii, din rândul oamenilor muncii care lucrau direct în producție, de cadre de specialiști, corespunzători necesităților dezvoltării continue a economiei și culturii. Totodată, învățământul seral și fără frecvență trebuia să asigure studenților o pregătire temeinică din punct de vedere științific, ideologic și practic, bazat pe doctrina marxist-leninistă. Durata învățământului seral urma a fi stabilită prin planurile de învățământ, în funcție de specificul facultăților.
Sarcinile considerate primordiale de către liderii comuniști în momentul începerii reformei din anul 1948 erau unificarea întregului învățământ ca organizare, manuale și programe, încercarea creșterii ratei de absorbție a copiilor proveniți din medii sărace, transformarea întregului învățământ „pe baze realiste științifice”, naționalizarea sa (pentru eliminarea diferențelor între învățământul de stat, particular și confesional), laicizarea și planificarea învățământului, pentru a-l pune în concordanță cu nevoile țării. Cu toate acestea, opiniile elitei comuniste față de planificarea învățământului trebuie privite cu un ridicat simț al măsurii deoarece chiar ei admiteau faptul că în anul 1949 nu exista un plan economic general.
I. 2. „Democratizarea” învățământului
Liderii comuniști de la București au înțeles rapid că aveau nevoie ca populația să nu manifeste tendințe anticomuniste (în ciuda faptului că existau deja grupuri de rezistență armată în munți) pentru o stabilitate și o durabilitate sporite ale noului regim politic instaurat. Pentru acest deziderat, a apărut ideea creării unui corp profesoral și a unei populații studențești care să manifeste dacă nu recunoștință, cel puțin toleranță față de politica partidului. Metodele utilizate au fost îndoctrinarea ideologică, precum și promovarea pe criterii politice și ale originii sociale.
Încă de la promulgarea noii legi a învățământului, liderii comuniști din educație au decretat drept imperativ al muncii lor modificarea structurii sociale a mediului universitar, atât la nivelul studențimii, cât și la nivelul cadrelor didactice. Prin școli și cursuri speciale muncitorești, cursuri serale și fără frecvență, autoritățile comuniste din educație au oferit posibilități oamenilor muncii din producție de a-și lărgi calificările. Prin aceste implicații, structura socială și fizionomia politică a intelectualității din România lui Gheorghiu-Dej s-a schimbat simțitor în primul deceniu comunist. Procesul de transformare a vechii intelectualități era considerat unul de durată și se petrecea sub dorința vădită a liderilor comuniști de omogenizare a intelectualității.
Necesitatea „îmbunătățirii sociale” a studențimii ne apare relevată de către Mihail Roller, care declara în anul 1948 că „educarea noii generații și ridicarea nivelului cultural al maselor muncitoare în general sunt strâns legate de participarea activă a acestor mase la lupta pentru construirea socialismului”, motiv pentru care prima problemă pe care trebuia să o rezolve reforma învățământului era aceea de a forma oameni „pregătiți pentru cerințele ce se pun constructorilor societății socialiste”. Totodată, odată cu instaurarea regimului comunist, se anunțase „ascuțirea luptei de clasă”, prin care se dorea restrângerea accesului reprezentanților sau urmașilor „burgheziei” la instrumentele puterii, în rândul căreia se înscrie și sistemul educațional. Prin urmare, sub pretextul „democratizării” învățământului, ponderea „clasei muncitoare” trebuia să crească semnificativ.
Dintr-o constantă dorință de îmbunătățire a compoziției sociale a studenților și pentru a fi susținuți fiii de muncitori și țărani muncitori care nu aveau posibilitatea unui ajutor în afară de școală, în principalele centre universitare din țară s-au organizat cursuri de pregătire pentru examenul de admitere în instituțiile de învățământ superior. Acestea au constituit un real sprijin pentru candidați, asigurându-le posibilitatea de a-și îmbunătăți cunoștințele. Mai mult decât atât, li s-au acordat concedii de studii plătite. Au fost chiar înscriși fără examen de admitere la cursurile fără frecvență o serie de miniștri, activiști de partid sau de sindicat, generând unele nemulțumiri în rândul studenților.
Directiva Biroului Politic al CC al PMR din anul 1952 cu privire la îmbunătățirea compoziției de clasă a elevilor și studenților limita drastic accederea în învățământul superior a fiilor „dușmanilor poporului” (aici încadrându-se o gamă largă de oameni, de la criminali de război, trădători, spioni, condamnați politic, foști miniștri, până la vaga formulare „elemente conducătoare ale regimului burghezo-moșieresc”). Totodată, directiva anterior menționată încuraja exmatriculările studenților care prezentau manifestări anticomuniste.
Din dorința de eschivare a regimului față de egalitatea de șanse în universități, legea învățământului din 1948 nu a fost modificată niciodată în timpul regimului Dej, în toată această perioadă, activitatea universitară fiind coordonată de o serie de Decrete, Hotărâri ale Consiliului de Miniștri, dispoziții și indicații conjuncturale. Cea mai mare parte a acestor acte normative viza realizarea unui filtru discriminator, care să genereze avantaje pentru accederea în învățământul superior a celor recomandați de PMR: tineri muncitoși și activiști.
Tineretul ce urma a fi format în spiritul dogmei comuniste trebuia să fie baza pe care societatea postbelică să fie așezată. În realizarea acestui deziderat, se considera că doar o educație care să conducă „la creșterea conștiinței de clasă a tinerilor muncitori, a nivelului lor politic și profesional, și mai cu seamă a devotamentului lor față de Partid și de marea cauză a clasei muncitoare”. Pentru aplicarea acestor principii, s-a luat decizia unificării tineretului în preajma congresului din februarie 1948, de la noua organizație așteptându-se eforturi considerabile pentru „educația comunistă a tineretului”, capabilă să producă o rupere de trecutul burghezo-moșieresc.
Cu toate acestea, la un deceniu după implementarea reformei învățământului, situația nu era una satisfăcătoare în raport cu așteptările liderilor comuniști. În acest sens, în anul 1957 s-a luat hotărârea să fie recrutate „elemente fruntașe” din întreprinderile industriale – muncitori, maeștri, absolvenți ai școlilor medii – și încadrarea lor în învățământul superior. Pentru o reușită la examenul de admitere, pe lângă întreprinderi au fost create cercuri de meditații, punându-se accent pe studiul fizicii, matematicii, chimiei, materiile de bază la concursul de admitere în învățământul tehnic superior.
Dacă în intervalul 1944-1946 structura socială a studențimii arăta că numai 0,33% erau fii de muncitori și 15,83% fii de țărani, proveniența socială avea să sufere unele mutații prin rezervarea unui anumit procent din numărul locurilor disponibile. Astfel, în 1947, Ministerul Învățământului Public a decis ca 30% din locurile facultăților de medicină să fie rezervate fiilor de muncitori și țărani și 20% din locurile fiecărei facultăți. Este axiomatic faptul că rezultatele acestei directive vor fi negative deoarece mulți dintre cei care proveneau din rândul mediilor sociale cu posibilități materiale limitate aveau o nivel de cunoștințe redus.
În ciuda unei legislații favorabile celor proveniți din medii sociabile agreate de regimul politic, compoziția socială a studențimii a cunoscut o minimă schimbare, iar majoritari au rămas tot cei din clasa de mijloc de la sate și orașe, cei de origine muncitorească continuând să fie reprezentați în facultăți în număr foarte restrâns. Spre exemplu, la sfârșitul anului universitar 1952-1953, la Universitatea din București, din totalul de 1437 de aboslvenți, 1194 erau proveniți din „categorii sociale nesănătoase” precum: mica burghezie, chiaburi sau țărani mijlocași.
La Congresul al II-lea al PMR din 23-28 decembrie 1955 s-a discutat, printre altele, despre carențele sistemului de învățământ și care măsurile necesare pentru eliminarea lor. Ca urmare a acestei politici, în anul 1957 a fost emisă hotărârea nr. 1003, care dădea noi coordonate de acțiune pentru eliminarea lipsurilor din învățământ. Astfel, recomandările principale erau:
I – legarea mai strânsă a învățământului de viață, de nevoile practicii, ale industriei, agriculturii, transportului comerțului, activității culturale;
II – îmbunătățirea predării științelor sociale în instituțiile de învățământ superior;
III – îmbunătățirea compoziției sociale a studenților;
IV – îmbunătățirea activității educativ-politice în rândurile studențimii noastre;
V – ridicarea continuă a calificării cadrelor didactice și îmbunătățirea condițiilor lor de muncă și de trai;
VI – îmbunătățirea bazei materiale, a activității administrative și a conducerii instituțiilor de învățământ superior.
În pofida faptului că s-a urmărit într-un mod obsedant modificarea compoziției studenților din punctul de vedere al originii sociale, spre iritarea autorităților comuniste, se poate faptul că în anul 1953 situația Universității din București nu era cu mult diferită față de perioada de dinainte de reforma din 1948:
Treptat, regimul comunist a dorit să „deschidă porțile învățământului superior pentru fiii clasei muncitorești, a țărănimii muncitoare”. În scopul îmbunătățirii compoziției specialiștilor au fost create facultăți muncitorești, de aici ieșind un număr însemnat de ingineri, profesori, agronomi etc.
I. 3. Admiterea în învățământul superior
În ciuda faptului că tendința de expansiune a învățământului superior a fost o trăsătură comună a majorității statelor lumii postbelice, procedeul reglementării referitor la admiterea în universitate a fost diferit în statele socialiste față de cele occidentale. În țările aflate în sfera de influență sovietică, sistemul de învățământ superior a fost subordonat strict conducerii statului prin planificare centralizată a întregii societăți și, prin aceasta, priorităților economico-sociale fixate de către partidul-stat. Totodată, regimurile comuniste s-au angajat într-un uriaș proces de inginerie socială, încercând înlocuirea vechilor elite sociale (și intelectuale) cu „elemente” cu „origine sănătoasă”, predispuse la conformismul cerut de partidul comunist.
Încă din primii ani ai regimului comunist în România, planul de școlarizare al fiecărei facultăți a fost considerat Plan de Stat, conducerea fiecării instituții fiind răspunzătoare de îndeplinirea lui, în scopul asigurării Planului Cincinal de pregătire de cadre. Pentru realizarea acestui deziderat, autoritățile comuniste au luat decizia de a organiza și urmări îndeaproape felul în care funcționau cursurile de pregătire, care erau stabilite în limita planului de școlarizare. În situația în care o facultate înregistra un număr ridicat de înscrieri, instituția de învățământ superior în cauză, în strânsă legătură cu organizația U.T.M., îndruma candidații către alte facultăți care nu își puteau îndeplini planul de școlarizare. Astfel, la nivelul anului 1956 s-a înregistrat o masivă tentativă de popularizare a Facultăților de Matematică-Fizică, Filosofie, Școala Superioară Pedagogică, Institutul „Maxim Gorki” (București), Institutele de Minereuri din Brad și Timișoara, Institutul de Siderurgie din Timișoara, Institutul Cărbunelui (Petroșani), Facultatea de Îmbunătățiri Funciare (Galați), Facultatea de Mașini Agricole (Craiova), cu scopul declarat de a li se arăta candidaților importanța deosebită a acestor instituții pentru construirea socialismului în România.
Tinerii aspiranți – cărora li se acorda o atenție sporită pentru viitorul socialismului – trebuiau să simtă în atitudinea conducerii facultăților și a cadrelor didactice, în atitudinea studenților din anii mai mari, în comportamentul personalului administrativ și a celui de serviciu care îi întâmpinau o grijă deosebită, atenție și ajutor. Pentru aceasta, cu sprijinul organizației U.T.M. au fost organizate, în instituțiile de învățământ superior și gări, birouri permanente de informații capabile să ofere candidaților lămuriri și care să ducă și munca de îndrumare către facultățile care nu reușeau să acopere planul de școlarizare stabilit.
În momentul depunerii dosarului în vederea admiterii la facultate, dar și atunci când solicitau bursă, studenții redactau o cerere pe proprie răspundere în care își declarau originea socială și pe cea a părinților, precum și averea și apartenența politică a acestora. În cazul în care se dovedea că nu se poate proba declarația studentului, acesta își perdea bursa și risca să fie exmatriculat.
În scopul realizării procesului de inginerie socială mai sus amintit, în anul 1953, Biroul Politic al CC al PMR a transmis o serie de măsuri care trebuiau să asigure îmbunătățirea compoziției „de clasă” a elevilor și studenților. În acest sens, au fost ținute ședințe cu organele de conducere ale instituțiilor de învățământ superior în centrele universitare, unde au fost prelucrate condițiile de admitere pe anul școlar 1952-1953. Totodată, a fost stabilită originea socială a candidaților în învățământul superior după următoarele categorii:
Categoria I:
fii de muncitori industriali
fii de muncitori agricoli, de țărani colectiviști, de țărani cu gospodării mici și mijlocii
fii de militari
fii de ingineri și tehnicieni
fii de funcționari și pensionari
fii de meseriași cooperatori
Categoria a II-a:
fii ai micilor meseriași necooperatori
fii ai liber profesioniștilor
fii ai micilor comercianți
Categoria a III-a:
fii de chiaburi
fii de comercianți, industriași și alți exploatatori.
Totodată, constatăm o înăsprire a condițiilor de admitere pentru „fiii criminalilor de război, trădătorilor, spionilor, sabotorilor” etc. Dacă până în anul 1951 sau 1952 ei reprezentau o categorie distinctă, odată cu anul 1953, aceștia nu au fost primiți în școlile medii și în învățământul superior.
S-au înregistrat și cazuri izolate unde au reușit să se strecoare și fii „ai elementelor exploatatoare”, însă destul de restrânse, cum este cazul unui fiu de moșier admis la Facultatea de Științe Juridice și altul la Facultatea de Filosofie a Universității bucureștene.
Una din cauzele greșelilor și lipsurilor manifestate era faptul că instituțiile de învățământ superior nu cunoșteau bine condițiile de admitere în anul I și de scoatere din învățământul superior a „elementelor dușmănoase și exploatatoare” din pricina faptului că aceste instrucțiuni fuseseră prelucrate verbal la începutul anului universitar.
Regimul Dej a considerat prioritară formarea unei noi intelectualități apropiate de viziunile liderilor comuniști, fapt ce a generat implicarea în sistemul de învățământ pentru asigurarea unei compoziții sociale care se reflecte grija pe care autoritățile comuniste o arătau claselor sociale în numele cărora preluaseră puterea. Astfel, se poate constata în încercarea de atragere în învățământul superior a unui număr din ce în ce mai mare de fii ai oamenilor muncii de la orașe și sate. Permanentul sprijin acorda de stat fiilor muncitorilor și țăranilor în instituțiile de învățământ superior prin burse, locuri în cămine și la cantinele studențești, precum și recrutarea pentru învățământul superior a unui însemnat număr de muncitori din producție au determina o apreciabilă schimbare a compoziției sociale a studenților în anii de după reforma învățământului în sensul creșterii procentelor de studenți, fii de muncitori și de țărani muncitori (în procent de peste 50%). Cu toate acestea, din analiza evoluției compoziției sociale a studenților rezultă că procentele realizate în anii după reformă nu reflectau încă raportul numeric și de clasă existent al muncitorilor și țărănimii muncitoare față de totalul populației țării, drept pentru care nu corespundea planului regimului comunist de formare a unei noi intelectualități provenite din rândurile categoriilor sociale mai sus amintite. În vederea îmbunătățirii compoziției sociale în rândul studenților, autoritățile comuniste din educație au luat decizia ca procentul fiilor de muncitori să reprezinte 40% din totalul studenților, iar împreună cu fii de țărani să ajungă la 70-75% din total.
Absolvenții școlilor speciale beneficiau de condiții favorabile de admitere în învățământul superior, într-o adresă a Direcției Generale a Învățământului Superior din Ministerul Învățământului către Universitatea „C.I. Parhon” București recomandându-se: „candidații proveniți de la facultățile muncitorești […] vor fi admiși la oral la orice instituție de învățământ superior cu media 2, indiferent de nota obținută la matematică sau limba română”, precum și precizarea ca „La institutele politehnice și tehnico-industriale, candidații proveniți de la facultățile muncitorești […] se admit la oral cu media 1,80”. Mai mult decât atât, se pare că nu aceasta era limită maximă de derogare, Maria Someșan și Mircea Iosifescu menționând că existau studenți înscriși care nu aveau studii medii.
Dintr-o circulară a Ministerului Învățământului și Culturii trimisă instituțiilor de învățământ superior în care se prezintă condițiile de admitere în învățământul superior în anul 1957-1958 aflăm că nu exista posibilitatea depunerii contestațiilor privitoare la notarea candidaților la concursul de admitere, de unde rezultă ușurința cu care comisia de examinare putea favoriza fiii „oamenilor muncii” în detrimentul „elementelor de origine nesănătoasă”.
În paralel cu reformarea instituțiilor de învățământ, regimul comunist a acordat o atenție sporită educării intelectualilor în spiritul dogmelor marxist-leniniste. Aceasta se petrecea atât prin organele de stat, cât și prin diverse organizații de masă aflate sub conducerea partidului. De această activitate se ocupa secția de Propagandă și Agitație a Comitetului Central.
Autoritățile comuniste au luat măsuri pentru ca „fiii elementelor exploatatoare” care îndeplineau condițiile de admitere să fie orientați spre ramurile învățământului care pregătesc cadrele necesare activității productive. Prin această directivă, pentru un uriaș bazin social deveneau interzise specializările precum institutele pedagogice, facultățile de filosofie, ziaristică, filologie, istorie, geografie, științe juridice, economie generală, școlile sau unitățile de învățământ superior care pregăteau cadre pentru exterior ori specializări precum geodezie, geologie, aprovizionare, colectări.
În ciuda acestor eforturi ale regimului de reflectare a procentului muncitorilor și țărănimii muncitoare prin funcțiile deținute în cadrul statului socialist, analiza evoluției compoziției sociale a studenților arată că procentele realizate în anii de după reformă arată că raportul numeric și de clasă al categoriilor sociale anterior menționate nu corespunde necesităților de formare a intelectualității ieșite din rândurile acestora. În acest sens, se recomanda ca în anii următori procentul fiilor de muncitori să reprezinte 40% din totalul studenților, iar împreună cu fii de țărani să ajungă la 70-75% din total.
În anul universitar 1957/1958, la nivel național, au fost înscriși 76,6% fii de muncitori și țărani muncitori, muncitori fruntași și miniștri în producție, acesta fiind rezultatul muncii depuse de organizațiile de partid, sfaturile populare, întreprinderi și ministere de atragere în învățământul superior a unui procent cât mai ridicat de „elemente de origine sănătoasă”.
Capitolul II. Represiunea regimului comunist asupra Universității din București
În încercarea de transformare a unei țări și așa mutilate de războiul prin care trecuse, Partidul Comunist din România a considerat că intelectualitatea putea juca un rol hotărâtor în opera propusă de Gheorghiu-Dej și apropiații săi. După preluarea puterii de către comuniști, aceștia au depus un efort de reeducare în spirit marxist și atragere a intelectualității, reconstrucția țării pe toate planurile sale necesitând numeroși specialiști din toate domeniile de activitate. Această acțiune se petrecea în paralel cu cea de creștere și perfecționare a unei noi intelectualități care să fi provenit din rândurile clasei muncitoare și a țărănimii muncitoare.
Perioada în care Gheorghiu-Dej a fost secretar general, respectiv prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român se poate caracteriza ca fiind dominată de un permanent sentiment de teroare, care a cuprins toate structurile societale, multor indivizi inculcându-li-se sentimentul că sunt vânați.
Mediul universitar românesc a fost vizat de către autoritățile comuniste încă de la începutul ocupației țării de trupele Armatei Roșii deoarece, pentru o eficiență ridicată a îndoctrinării comuniste, elita intelectuală a României trebuia înlăturată. Pentru a putea să-și promoveze propriile interese, comuniștii au operat o zgomotoasă campanie de „democratizare” în vederea înlăturării adversarilor politici. Cele mai frecvente acuzații la adresa celor care urmau a fi destituiți din posturile universitare erau acelea de colaborare cu regimul Antonescu, de sprijinire a războiului antisovietic, de colportare a unor idei care erau departe de viziunea marxist-leninistă.
Concomitent cu reforma învățământului, au avut loc valuri de epurări în rândurile studenților și profesorilor din universități, locul acestora din urmă (unii dintre ei erau profesori de un real prestigiu) fiind luat de către îndoctrinatori staliniști. În același timp, Ministerul Învățământului Public a interzis folosirea unor materiale didactice vechi (nu din rațiuni științifice), autorizând doar lucrările care încorporau precepte marxist-leniniste.
Reforma învățământului nu putea fi aplicată uniform, motiv pentru care liderii comuniști au luat decizia eșalonării pe o durată de câțiva ani, considerând că este necesară asigurarea unei perioade de tranziție pentru eliminarea elevilor și studenților din anii terminali, dar și pentru dotarea școlilor cu corpul și materialul didactic corespunzător noilor dogme impuse.
„Zgomotul publicitar” produs de către mulți comuniști avea să fie doar vârful de lance menit a distruge elita intelectuală română a epocii. În dedesubturile puterii se plănuiau măsuri draconice: eliminarea unor profesori de prestigiu din Universitate și desființarea Academiei Române.
II. 1. Epurări ale corpului profesoral
Imediat după 23 August 1944, spațiul românesc a început să sufere modificări drastice, iar mediul universitar nu face excepție. Astfel, încă din octombrie 1944, a fost adusă în discuție reglementarea epurării care avea să urmeze și căreia aveau să-i cadă pradă și un însemnat segment al corpului profesoral. Mai apoi, prin decizia ministerială nr. 112.948 din 12 mai 1945 a luat naștere, sub președinția lui Simion Stoilow, Comisia informativă pentru purificarea personalului didactic și administrativ al Universității din București și a instituțiilor aflate în subordinea sa. La 12 octombrie 1944, fosta conducere a Universității din București a fost înlăturată, iar o lună mai târziu avea să fie numit rector Simion Stoilow datorită calității sale de opozant al lui Antonescu (de altfel, fusese unul dintre semnatarii memoriului adresat lui Ion Antonescu prin care se cerea încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice), dar și grație realului său prestigiu științific. Va rămâne rector până în anul 1946, când a fost însărcinat cu funcția de ministru plenipotențiar al României la Paris.
Cu mult înainte de reforma învățământului, Universitatea din București a suferit o serie de transformări structurale, dar și la nivelul corpurilor profesoral și studențesc. Astfel, autoritățile comuniste au desființat autonomia universitară, acțiune reglementată prin decretul nr. 658 din 24 august 1946. Prin această lege se propunea înființarea unui nou organism, Consiliul consultativ al învățământului superior, iar conducerea instituțiilor de învățământ superior se asigura, în continuare, prin decizie ministerială.
PMR le cerea intelectualilor să fie un exemplu de activitate rodnică și intensă, să-și ridice necontenit calificarea, să creeze opere valoroase (bineînțeles, cu conținut marxist) și să fie promotorii criticii și autocriticii, doar în acest fel ajutând la creșterea prestigiului și influenței lor în rândul maselor.
Intervalul 1944-1945 a stat sub semnul „defascizării”, motivația oficială a epurării fiind aplicarea hotărârilor Convenției de armistițiu. În baza acestui act, o serie de profesori universitari au fost eliminați din unitățile de învățământ în care activau, ori chiar întemnițați, unde o parte și-au pierdut viața.
Epurările și îndepărtările din universități, care au afectat profesorii democrați, necomuniști, și pe cei care au refuzat colaborarea cu noul regim politic impus au început în anul 1944, continuând neîntrerupt până în anul 1964. Dictonul care conducea epurările din Universitate era unul simplu: „Când tai lemne, trebuie să sară așchii”. Mai mult decât atât, în paginile ziarului România Liberă s-a introdus rubrica Figuri de trădători, în care erau publicate articole denigratoare la adresa unor membri ai mediului academic.
În aceeași perioadă a fost introdus referatul de cadre, măsură care reprezintă dovada clară a faptului că Partidul Muncitoresc Român se implica în mod activ la viața universitară, reușind, în final, subordonarea sa totală. Latura științifică a reformei a fost subsumată celei ideologice de către inițiatorii comuniști. Totodată, se poate sesiza o obsesie a „purității ideologice”, care viza absolut orice palier al sistemului educațional: cadre didactice, studenți, programe școlare, cursuri universitare, cu scopul declarat de a anihila spiritul universitar și al înlocuirii sale cu dogmatismul comunist.
Procesul epurării i-a vizat, cu precădere, pe cei care deținuseră funcții importante în intervalul 1938-1944, dar și pe fruntașii mișcării legionare. În baza legii nr. 594/1944, o serie de 11 profesori ai Universității bucureștene aveau să fie eliminați din funcțiile lor: Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Ovidiu Vlădescu, Radu Meitani de la Facultatea de Drept; P.P. Panaitescu, Ion Petrovici, Alexadru Marcu, Nicolae Herescu de la Facultatea de Filosofie și Litere; Nechifor Crainic de la Facultatea de Teologie, Petre Tomescu și Virgil Nitzulescu de la Facultatea de Medicină.
În anul 1947, sub pretextul „raționalizării” învățământului superior și a economiei la bugetul de stat a început strategia comprimărilor persoanelor și catedrelor universitare și pensionarea celor mai în vârstă. Valul epurărilor de la Universitatea bucureșteană din anul respectiv a fost motivat de necesitatea stabilizării economiilor bugetare și a pensionărilor forțate, nu mai puțin de 229 de catedre și conferințe universitare, însumând peste 500 de cadre didactice căzând victime. Comparativ cu anul 1944, în perioada 1948-1949 de la Universitatea din București au fost scoși din funcții 96,5% cadre didactice de la Facultatea de Filosofie, 77% de la cea de Filologie, 65% de la Drept, 64% de la Istorie-Geografie, 60% de la Chimie, 50% de la Științele Naturii și 40% de la Matematică-Fizică.
Epurarea cadrelor didactice din învățământ s-a făcut pe criterii predominant politice, de cele mai multe ori fiind luate în calcul poziția profesorilor în raport cu fostul regim. Gheorghe Vasilichi declara în februarie 1949: „Ceea ce considerăm noi că nu este sănătos este faptul că prea mulți profesori vechi au rămas neîncadrați pe motive nu destul de serioase. Astfel de calificări ca – mediocru, incapabil, șiret, necinstit, fost legionar etc. – făcute de o singură persoană, este (Sic!) suficient a da un profesor afară din învățământ și uneori a-l lăsa muritor de foame, în timp ce alții, mai puțin capabili, însă mai șmecheri, s-au văzut făcuți profesori fără să merite”.
Această acțiune trebuie privită cu dublă măsură. Pe de o parte, ea avea drept scop disponibilizarea elementelor „vechii orânduiri burghezo-moșierești” și posibilitatea angajării unor profesori cu viziuni comuniste. Însă unul un resorturile care au condus eliminarea profesorilor din Universitate a fost acela de împiedicare a cristalizării unei mișcări anticomuniste de amploare și insuflarea sentimentului de nesiguranță și frică.
Trebuie remarcat faptul că, în ciuda numeroaselor presiuni care se exercitau în vederea eliminării cadrelor universitare din perioada antecomunistă, au existat și voci curajoase care s-au opus ingerințelor regimului comunist în Universitatea bucureșteană. Astfel, în ședința Senatului Universității din 18 iunie 1946, prorectorul Eugen Angelescu a subliniat faptul că „în ultima vreme s-au făcut arestări de profesori universitari și studenți”, drept pentru care a dorit convocarea Marelui Colegiu Universitar în vederea intervenției acestui organism pentru a stopa situația problematică existentă. Cu toate că Rectorul Alexandru Rosetti nu a dat aviz acestei acțiuni, intervenția profesorului Grigore T. Popa a făcut ca Senatul să ceară o audiență la ministrul Afacerilor Interne. În calitatea de decan al Facultății de Medicină, Grigore T. Popa a realizat un memoriu în care preciza că „s-au arestat unii profesori care au stat 2-3 zile în celulă și au revenit iarăși la catedră, ceea ce înseamnă că prestigiul profesorului în astfel de situații este diminuat”, precizând că sentimentul de insecuritate este omniprezent din cauza faptului că „planează asupra fiecăruia o primejdie”. Inițiatorul memoriului avea să suporte consecințele acțiunii sale, fiind demis din decanat în decursul aceluiași an, iar în octombrie 1947 avea să fie înlăturat de la catedră.
Concomitent cu protestele unor universitari bucureșteni pe lângă Regele Mihai în legătură cu „actele represive” ale premierului Nicolae Rădescu, cel care încerca să se opună ascensiunii comuniștilor la putere, au început epurările din Universitate, acțiune ce avea loc în paralel cu încadrarea unor profesori cu vădite opțiuni procomuniste. Una din ultimele acțiuni de amploare ale studențimii din București a fost participarea masivă la manifestațiile din 8 noiembrie 1945, când și-au exprimat sprijinul moral față de monarhie, declarându-se împotriva guvernului condus de „tovarășul de drum” al comuniștilor, dr. Petru Groza.
Trebuie remarcat faptul că, de fiecare dată când urma un val al epurării, terenul era atent pregătit printr-o acidă campanie de presă. Numeroși ziariști oportuniști și agresivi făceau apologia epurării cadrelor universitare, punând presiune asupra instituțiilor responsabile cu acest proces. Astfel, Facultatea de Drept a Universității bucureștene „s-a bucurat” de atenția sporită a regimului deoarece, în vederea realizării „operei de construire a socialismului” trebuiau efectuate modificări de natură juridică a instituțiilor statului român. În acest registru, un anume M. Neamțu se întreba care mai este rolul unor profesori (de real prestigiu) precum G. Strat (acuzat de faptul că în tratatul său de „Istoria Doctrinelor Economice” considera socialismul drept o supersitiție), G. Fotino (învinuit de rechemarea la catedră a lui Istrate Micescu, „bătrânul strateg al ofensivei huliganice în barouri”), I.V. Gruia, Gheorghe Leon (căruia i se reproșa că fusese unul dintre teoreticienii „viitorului economic al Germaniei”), V. Slăvescu, G. Tașcă (incriminați de a fi fost membri ai unor consilii de aministrație). Gheorghe Brătianu era, la rândul său, „înfierat”: „Cum se explică prezența în învățământ a prietenului lui Codreanu… a cavalerului Crucii de Fier… a fondatorului asociației româno-germane, a conferențiarului atât de apreciat în Berlinul nazist, a omului de legătură între Ion Antonescu și partidele istorice?”.
Lui C.C. Giurescu i se reproșa editarea, în anul 1943, a volumelor în limba germană sub numele de „Siebenburgen” (Transilvania), o remarcabilă culegere de studii în care o serie dee oameni de știință iluștri aduceau argumente științifice în vederea dovedirii românității Ardealului.
Pe parcursul anului universitar 1949-1950 a avut loc un val de epurări care i-a afectat pe Mircea Florian, Anton Dumitriu, Tache Papahagi, Mihail G. Rarincescu, Victor Bădulescu, Alexandru Vălimărescu, Constant Georgescu, Jean Vermeulen, Barbu Dumitrescu.
Pentru unii profesori, eliminarea din Universitatea Bucureșteană a fost coroborată cu închisoarea, un număr impresionant de cadre didactice de o reală valoare științifică aflându-și sfârșitul în închisorile comuniste: Traian Brăileanu (mort în 1947), Erwin Antonescu (mort în la Sighet la o dată necunoscută), Victor Bădulescu (decedat la Sighet în anul 1954), Gheorghe Leon (mort la Sighet în 1950), Istrate Micescu (mort la Sighet în 1951), George Strat (decedat la Botoșani în anul 1961), George Manu (mort în 1961), Anton Golopentia (decedat în aul 1951), Mircea Vulcănescu (mort în anul 1952), Gheorghe Brătianu (decedat la Sighet în anul 1953), Traian Herseni, Anibal Teodorescu, Petre Popa, Petre Tomescu, Anton Dimitriu, Dimitrie D. Gerota, Constantin Motas, P.P. Stănescu, Ioan Petrovici, Ion C. Petrescu, Aristide Bazilescu, Grigore Dumitrescu, Gheorghe Tască, Constantin Angelescu, Dimitrie Caracostea, George Fotino, C.C. Giurescu, Ion Hudiță, Ioan I. Nistor, Victor Papacostea, Teofil Sauciuc-Săveanu.
În locul cadrelor didactice atrase în malaxorul epurării vor fi angați în Universitatea bucureșteană o serie de ilegaliști precum: Tudor Bugnariu, Valeriu Novacu, Ladislau Banyai, Mihail Dragomirescu, Mihai Cruceanu, Alexandru Graur, Constantin Ionescu-Gulian, Silvian Iosifescu, Savin Bratu, Nicolae Bellu, Alexandru Sanielevici, Leonte Tismăneanu, Gheorghe Micle, Mihai Beniuc, Ion Vintner, Nicolae Finulescu, Simion I. Pop, Mihail Novicov, George Macovescu, Ioan Oancea, Barbu Zaharescu, Grigore Geamănu, Mihail Neculcea, Alexandru Vianu. În contextul politic al epocii, este evident că atașamentul politic era primordial în accederea în asemenea funcții și mai puțin competența profesională. Cu toate acestea, este remarcabil faptul că unele dintre aceste persoane au devenit autorități recunoscute în domeniile lor de activitate, reușind o (parțială) justificare în fața înaintașilor pentru locul deținut în Universitatea din București.
Încercarea regimului Dej de a-și apropia mulți dintre universitarii în vârstă a dus la emiterea Decretului nr. 117/23 martie 1956, în baza căruia se hotăra acordarea unor pensii personale pentru serviciile aduse „în diferite domenii de activitate, în special în cel științific”.
În ciuda numeroaselor epurări, corpul profesoral al Universității bucureștene și-a mărit constant numărul: 1948/1949 – 458; 1949/1950 – 685; 1950/1951 – 831; 1951/1952 – 966.
Au existat și profesori care au ales să colaboreze cu noul regim impus. Spre exemplu, profesorul Alexadru Rosetti scria despre binefacerile democrației (în sensul dat de comuniști acestui concept) în viața studențească: „Fascismul, cu tot cortegiul lui de calamități, va fi distrus prin lămurirea spiritelor și demonstrarea erorilor din trecut”, precizând că era neapărată nevoie de „un tineret generos, care să creadă în puterile democrației, să iubească viața și să aibă nădejde în viitor”.
În același număr al ziarului se menționa care este menirea intelectualității în timpul noului regim: „Atitudinea hotărâtă a reprezentanților intelectualității universitare române s-a oglindit în acest protest [cu referire la memoriul adresat Mareșalului Antonescu de către un grup de intelectuali prin care cereau încetarea războiului], dar nu s-a limitat la el. Procesele studenților din Sibiu și al intelectualilor de la U. P. Din București arată că, pentru cei ce își înțeleg menirea lor de cărturari, vorba și fapta sunt una. În locul memoriilor timide și ambigui în care rezistența avea aspectul unei colaborări, protestul energic; în locul unei vieți de particular tihnit (ceea ce reprezintă cel mai bun caz) – activitatea antifascistă concretă – acesta e titlul, pe a cărui bază intelectualitatea universitară de frunte își poate reclama dreptul de a-și spune cuvântul în procesul ce se desfășoară aici”.
În general, se poate constata o încercare a profesorilor Universității de „rezistență prin cultură”, prin solidaritate, prin demnitate, iar la începutul anilor postbelici chiar prin atitudini publice.
Un aspect demn de luat în seamă în ceea ce privește problema epurărilor îl constituie atitudinea manifestată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță care a respins majoritatea recursurilor depuse de universitarii bucureșteni. A fost momentul în care această instituție și-a pierdut spiritul independent și legal care îi caracterizase activitatea în trecut, deciziile luate venind spre validarea unor acțiuni politice.
Cu toate acestea, procesul reînnoirii cadrelor din administrație a rămas o preocupare activă a regimului comunist. În acest sens, PMR dorea ca tineretul care se forma sub auspiciile noului sistem de învățământ să aibă ca trăsături dominante „devotamentul față de clasa muncitoare, față de poporul muncitor, în spiritul dragostei față de patrie și frăției între popoare”, încercând formarea unei noi intelectualități, care să participe activ la viața politică.
II. 2. Epurări în rândul studenților
Agresiunea comunistă împotriva învățământului superior nu s-a limitat numai la nivelul corpului profesoral, ci s-a extins cu o virulență ieșită din comun asupra studențimii. Compoziția socială a acesteia era îngrijorătoare pentru autoritățile din învățământ care, în preajma anului școlar 1947-1948, semnalaseră următoarele aspecte: „Facultățile erau pline de copiii exploatatorilor și a micii burghezii de la orașe și sate. Bursele puține ce se acordau se distribuiau fie numai după note (condiție favorabilă celor care aveau posibilități materiale de a învăța), fie după favoritismul politicii reacționare a celor ce au condus țara. Din acest bazin de recrutare antipopular s-au triat în urma examenelor de selecționare cadre ce ulterior aveau să deservească reacțiunea”.
După reforma din anul 1948 sunt luate o serie de măsuri drastice în vederea „purificării” studențimii, fiind arestați toți cei care ar fi putut reprezenta o opoziție activă la adresa regimului (mulți dintre aceștia vor ajunge în închisorile comuniste). Jertfa adusă de corpul studențesc la începutul regimului comunist în țara noastră nu poate fi calculată altfel decât prin rememorarea imensului număr de tineri întemnițați, în miile de existențe sfărâmate în ale acestei generații de sacrificiu. Cei rămași în libertate vor fi supuși selecției după criteriul originii sociale sau a activității politice a părinților. Practic, nu exista nicio lege care să pretindă explicit eliminarea din Universitate a celor de origine „nesănătoasă”, însă, prin instrucțiuni clare și măsuri punctuale, ei vor fi respinși deseori chiar de la examenul de admitere în facultate. Celor care reușeau să depășească acest prag, aveau de întâmpinat măsura taxelor de studiu ridicate, fiind excluși în urma incapacității de a le achita. Evident, acești studenți nu puteau solicita burse; mai mult decât atât, avea să li se refuze, chiar în schimbul plății, accesul în căminele și cantinele universitare.
Cât privește corpul studențesc, încă din cursul anului 1948 au fost întreprinse măsuri drastice, fiind arestați toți cei care s-ar fi putut constitui în grupuri de opoziție activă. În iarna anului 1949-1950 au fost masați la Pitești nu mai puțin de 1000 de studenți, spre a fi supuși „reeducării”, unul dintre cele mai sinistre experimente ale universului concentraționar.
Un grup cu totul aparte care a căzut pradă terorii comuniste a fost cel al rezistenței armate anticomuniste. Cu toate că primele nuclee de rezistență s-au format în Bucovina și nordul Moldovei încă dinaintea închierii celui de-al Doilea Război Mondia, abia cu anul 1947 se constată un efort de reorganizare și coordonare a acestor structuri, fenomen ce poate fi explicat prin „declanșarea” Războiului Rece.
La mijlocul lunii mai 1948 au fost arestate aproape toate persoanele cu apartenență la Mișcarea Legionară sau a organizațiilor aflat sub controlul ei. Între cei arestați cu această ocazie sunt aproximativ 1000 de studenți. Cei care au reușit să scape de arestae au fost supuși alegerii între ascunderea în marile orașe sau calea pribegiei, fie alăturându-se grupurilor de rezistență deja formate, fie constituind unele noi. Acest fenomen a produs o intensificare a fenomenului rezistență anticomunistă.
Procesul reînnoirii cadrelor din administrație a rămas o preocupare activă a regimului comunist. În acest sens, PMR dorea ca tineretul care se forma sub auspiciile noului sistem de învățământ să aibă ca trăsături dominante „devotamentul față de clasa muncitoare, față de poporul muncitor, în spiritul dragostei față de patrie și frăției între popoare”, încercând formarea unei noi intelectualități, care să participe activ la viața politică.
Ca urmare a refuzului de înscriere în gospodăriile colective s-a ajuns la o dură represiune îndreptată chiar împotriva segmentului social în numele căruia comuniștii preluaseră puterea. Totodată, se poate remarca faptul că mulți dintre studenții care căzuseră victime ale terorii comuniste din primul deceniu de la instaurare erau fii de țărani.
„Lupta de clasă” a fost motivația constantă a eliminării arbitrare a studenților și cadrelor didactice și învățământul superior. Pentru a favoriza accederea în universități a studenților proveniți din rândurile muncitorimii sau țărănimii sărace, factorii decizionali comuniști au decis fixarea unor taxe de școlarizare „progresive”, de multe ori studenții proveniți din familii cu „probleme” fiind siliți să se retragă deoarece nu puteau achita sumele impuse.
Intelectualitatea în curs de formare, acțiune ce se petrecea pe terenul „curățit” în prealabil de valurile succesive de epurări de cadre didactice și exmatriculări ale studenților, cuprindea, la nivelul universităților, două componente: îndoctrinarea ideologică intensivă, menită să acapareze întreg orizontul gândirii, și întreținerea unei stări de permanentă amenințare și teroare, destinată să contrângă.
Din punct de vedere legislativ, nu exista un temei legal pentru eliminarea din Universitate a „elementelor nesănătoase”, însă, prin instrucțiuni și măsuri punctuale de mână forte, aceștia erau respinși (sau discriminați) la examenul de admitere în facultate. Pentru cei care erau admiși la facultate, calvarul nu se încheia deoarece erau stabilite taxe progresive, din încercarea regimului comunist de generare a unui avantaj pentru accederea în universități și institute a fiilor de muncitori și țărani săraci.
Acțiunile represive îndreptate împotriva studenților au fost motivate de efectivul foarte mare al acestora și imposibilitatea controlării atente a dosarului personal, reînnoirea la 4-5 ani a întregului mecanism administrativ care dorea aplicarea principiului numerus clausus de selecție a corpului studențesc după criterii politice sau sociale, rezistența studenților la ofensiva ideologică și propagandistică din instituțiile de învățământ, izbucnirile sponatene anticomuniste (cu referire la sincronizarea studenților cu acțiunile revoluției maghiare din 1956), dar și teama regimului față de studenți, categorie în care nu a avut niciodată deplină încredere.
Intervalul 1956-1958 a fost caracterizat de 3 mari acțiuni punitive îndreptate împotriva învățământului universitar românesc, declanșate ca urmare a unor evenimente politice interne și externe majore: revoluția maghiară din 1956, adoptarea Hotărârii 1003 din 1957 și retragerea trupelor sovietice din România, din anul 1958. În general, țintele acestor acțiuni represive au fost studenții și cadrele universitare tinere, cu precizarea că numărul profesorilor din vechea gardă era unul destul de redus. Perioada menționată anterior s-a caracterizat printr-o rigiditate sporită a unui învățământ superior tot mai lipsit de dorința de evoluție, în cadrul reformei învățământului începută în anul 1948.
Mișcările din Ungaria au produs îngrijorare în rândul liderilor de la București. A avea un focar revoluționar în apropiata vecinătate neliniștea clasa politică românească, conștientă de slaba sa popularitate în rândurile populației. Pericolul putea veni din două părți: o eventuală reușită a „contrarevoluției” din Ungaria ar fi putut contamina populația din Transilvania, iar noii lideri de la Budapesta ar fi putut emite pretenții teritoriale față de provincia românească în care etnicii maghiari nu erau deloc puțini.
Încă din primele zile ale crizei maghiare, autoritățile românești au luat atitudine pentru a preveni eventuale coeziuni în rândul populației R.P.R. în vederea susținerii mișcărilor populare din Ungaria. Astfel, s-au luat următoarele măsuri pentru a se asigura că nu vor exista mișcări protestatare: plata la timp a tuturor salariilor și a altor drepturi bănești, achitarea către țărani a banilor de pe produse agricole achiziționate de către stat, strângerea cotelor de la țărani în moduri mai blânde comparativ cu cele utilizate anterior, eliberarea unor studenți arestați. De asemenea, pe 30 octombrie 1956, Biroul Politic al P.M.R. a hotărât formarea unui comandament (alcătuit din Emil Bodnăraș, Alexandru Drăghici, Leontin Sălăjan și Nicolae Ceaușescu) cu scopul menținerii ordinii în țară.
În zilele fierbinți din octombrie 1956, factorii decizionali de la București au acordat o atenție deosebită intelectualilor și studenților, priviți de către regim drept potențiali „agitatori revoluționari”. Pe 26 octombrie, B.P. al C.C. al P.M.R. a hotărât că „M.A.I. va propune un plan de măsuri pentru organizarea unei evidențe și verificări riguroase a tuturor elementelor suspecte”.
Conducerea comunistă de la București s-a temut de o eventuală reeditare a evenimentelor din Ungaria. Aflând despre revoltele din țara vecină (de cele mai multe ori prin intermediul posturilor de radio străine), mai mulți studenți din marile centre universitare din țară dădeau semne de solidarizare cu protestatarii maghiari. Sesizând această stare „nesănătoasă” în rândul studenților, Securitatea a operat arestări în București, Cluj-Napoca, Timișoara.
Evenimentele din Ungaria au avut un impact imediat asupra studenților din București, aceștia solidarizându-se rapid cu studenții maghiari. Ascultând posturi de radio străine, dar și cumpărând ziarul Scânteia – care era citit „printre rânduri” – studențimea bucureșteană a dat primele semne de protest față de sistemul comunist prin vocile lui Teodor Lupaș și Ștefan Negrea, doi studenți care vor plăti cu viața pentru îndrăzneala arătată. În data de 23 octombrie și-au informat colegii despre situația din Ungaria, discutând cu aceștia despre eventualele revendicări pe care voiau să le redacteze. Patru zile mai târziu, ei au fost arestați. Cu toate acestea, contrar așteptărilor comuniștilor, studenții au proiectat o grevă de protest, în urma acesteia luându-se hotărârea de a se organiza un miting studențesc în Piața Universității în data de 5 noiembrie 1956. Dar Securitatea a aflat despre mitingul proiectat, drept care organizatorii au fost arestați cu 3 zile înaintea manifestației. Astfel, în data de 5 noiembrie s-au putut sesiza doar câteva grupuri mici de studenți care au fost rapid interceptate de către soldați. Pe tot parcursul lunii noiembrie au avut loc arestări ale studenților bucureșteni, aceștia nereușind să se coalizeze într-un grup compact care să formuleze doleanțe către regimul comunist. Procesele studenților s-au desfășurat în iarna și primăvara anului 1957, aceștia primind aspre pedepse.
În general, numeroasele decizii de exmatriculare erau motivate de încercarea studenților de a-și ascunde originea socială. Totodată, arestarea unuia dintre părinți putea constitui un motiv suficient pentru exmatriculare.
Un moment semnificativ pentru viața studențească a fost elaborarea Hotărârii 1003/1957. Această directivă avea să genereze ample exmatriculări de la Universitatea bucureșteană. Erau suficiente pretexte precum necorespunzător din punct de vedere politic, declarații false privind trecutul politic al părinților, atitudini politice incompatibile cu cele admise de regim, ascunderea propriului trecut, pentru a fi exmatriculat din orice unitate de învățământ superior.
Pentru o eficiență ridicată, ordinele Ministerului Învățământului către conducerile universităților au avut un grad ridicat de fermitate și nu au oferit drept de apel: „fiecare cadru didactic are sarcina să contribuie la instruirea și educarea studenților în spiritul ideologiei marxist-leniniste, ale dragostei de patrie (…) Numai acele cadre didactice care slujesc integral interesele R.P.R. sunt demne de încrederea ce li s-a acordat de a îndruma și educa tineretul universitar…”.
În scopul unei aplicări cât mai cuprinzătoare a Hotărârii nr. 1003, Ministerul Învățământului a solicitat Rectoratelor, începând cu luna noiembrie a anului 1958, efectuarea unor serii de aprecieri profesionale și referate politice care urmau a însoți situația nominală a corpului didactic. Conform cerințelor Ministerului, aceste caracterizări cuprindeau aprecieri referitoare la perspectivele cadrului didactic și ale postului ocupat de acesta, dar și contribuția sa la educarea comunistă, mai precis la acele forme de învățământ care că ajute la ridicarea propriului nivel de cunoștințe politice și ideologice.
Însă una dintre cele mai dure efecte ale acestei hotărâri era blocarea accesului la funcții didactice în învățământul superior a acelor persoane care aveau dosare politice neconforme cu cerințele vremii.
Aceste ultime epurări ale regimului Dej au fost caracterizate de același dramatism ca în trecut, istoricul Dănuț Doboș considerând că principalul scop al acestei acțiuni a fost acela de a stopa unele cariere universitare care se anunțau promițătoare. Această aserțiune poate fi motivată prin faptul că se poate constata că multe din caracterizările profesionale din acea perioadă sunt pline de elogii aparținând conducerilor unităților de învățământ superior și carierelor didactice de o valoare incontestabilă pe care universitarii repectivi le-au urmat în învățământul mediu și liceal după eliminarea lor din mediul universitar. În această perioadă cea mai des întâlnită sancțiune era aceea de exmatriculare din Universitate, ceea ce făcea ca studentul să nu-și mai poată finaliza vreodată studiile universitare.
Capitolul III. Universitatea din București după reforma învățământului
II. 1. Modificări structurale ale Universității din București în contextul reformei din 1948
PMR a acordat o atenție sporită segmentului intelectualității, deopotrivă pentru a împiedica o coagulare a energiilor contestatoare, dar și pentru o educație în spirit marxist-leninist a oamenilor care aveau să joace un rol important în „opera de construire a socialismului în țara noastră”.
În ceea ce privește reforma învățământului la care am făcut referire, Adina Berciu-Drăghicescu și Ovidiu Bozgan consideră că „în primii ani de după reforma din 1948 Universitatea din București a cunoscut fenomenele epurării, ideologizării, contingentării social-politice, inventării noilor elite cultural-științifice de care regimul avea nevoie”, prestigiul acestei instituții de învățământ superior începând a fi recăpătat treptat abia la începutul anilor `60 când, în contextul destalinizării, a fost permisă o recuperare parțială a importanței Universității bucureștene la nivelul segmentului studențesc, recrutării cadrelor didactice (uneori fiind reintegrate cele epurate) și organizării studiilor.
Ca urmare a reformei învățământului și a ingerințelor sale în sistemul universitar, a avut loc o reconfigurare a Universității din București (care din 1948 își va schimba numele în C.I. Parhon, păstrând oficial această denumire până în 1962), cea mai de prestigiu instituție românească de acest gen, printr-o reprofilare a facultăților.
În contextul noii structuri universitare, organizarea pe catedre în anul universitar 1948-1949 a celor opt facultăți din cadrul Universității din București era următoarea:
În contextul organizatoric generat de reforma învățământului din anul 1948, facultățile au primit sarcini și obiective științifice punctuale, fiind obligate să combine cursuri și tematici speciale. Din acestea, ne vom concentra atenția asupra programelor de învățământ, precum și asupra direcțiile de cercetare din facultățile cu un „risc ideologizant” ridicat.
Autoritățile comuniste au dorit să ofere studenților din toate unitățile de învățământ superior o „orientare materialistă”, motiv pentru care s-a introdus studiul marxism-leninismului. Astfel, tinerii erau instruiți în vederea transformării lor în „cetățeni conștienți, devotați poporului și patriei, luptători activi pentru construcția socialismului”.
În ceea ce privește structura organizațională în perioada ce a urmat reformei, Universitatea din București arăta astfel pentru anul universitar 1948-1949:
Astfel, la Facultatea de Istorie-Geografie, secția istorie, a început predarea cursurilor de bază precum introducere în studiul istoriei, istoria comunei primitive, limba latină, limba greacă sau neogreacă, bazele etnografiei, istoria României, istoria universală, istoria artei etc. Planul de învățământ prevedea cursuri speciale obligatorii pentru toți studenții în funcție de specializarea aleasă (istorie veche, medie, modernă și contemporană). De exemplu, la secția de Istoria României, se vor dezvolta teme speciale precum: problema formării poporului român, problema iobăgiei în Țările Române în perioada descompunerii feudalismului și a începutului formării relațiilor capitaliste, formarea statelor feudale românești, mișcarea revoluționară din 1821 în Moldova și Țara Românească, începutul și dezvoltarea mișcării muncitorești și socialiste până la 1900, procesul de integrare politică a Transilvaniei după actul Unirii și lupta împotriva Dictatului de la Viena. În cadrul grupei de istorie medie a României va introdusă o disciplină nouă, etnografia, iar la grupa de istorie medie universală s-a introdus turcologia, pentru ca mai târziu să fie creată o subgrupă experimentală de bizantinologie-turcologie. La secția de geografie se vor preda cursuri de bază precum: introducere în geografia fizică, geologie, hidrologie, cartografie, climatologie și meteorologie, geomorfologie, biogeografie, sau geografie politică și economică a lumii.
Facultatea de Filozofie era una dintre facultățile cu un conținut ideologic foarte încărcat. Înființată în anul 1948, ca urmare a reformei învățământului, această facultate a avut drept scop pregătirea de activiști și oameni de știință „pe frontul ideologic”. Facultatea de Filozofie, folosindu-se „de experiența învățământului universitar sovietic”, și-a desfășurat activitatea pe baza planurilor de învățământ și a unor programe de învățământ complet diferite de cele existente în perioada antecomunistă, la Facultatea de Litere și Filozofie. Drept rezultate ideologice cu însemnătate de către regim, se poate constata formarea uneie serii de cadre folosite în învățământul superior, presă, cabinete de partid, institutul de filozofie, reușind să creeze „un început de activitate științifică în domeniul filozofiei marxiste”. În ciuda faptului că autoritățile de partid constatau unele îmbunătățiri ale conținutului cursurilor și seminariilor, dar și a lucrărilor expuse cu ocazia diferitelor manifestări științifice, la nivelul anului 1956 situația nu era una care să-i mulțumească pe liderii comuniști, responsabili pentru această stare de fapt fiind considerați activiștii din Ministerul Învățământului, Comitetul orășenesc de partid și Secția de Agitație și Propagandă a CC al PMR care nu acordaseră atenția cuvenită „dezvoltării muncii didactico-științifice a facultății, îmbunătățirii compoziției cadrelor didactice și a studenților”.
În ceea ce privește disciplinele predate în cadrul acestei facultăți, remarcăm: materialismul dialectic, materialismul istoric, economia politică, socialismul științific, istoria filosofiei moderne, istoria filosofiei marxist-leniniste, istoria filosofiei românești, logica, istoria logicii, istoria doctrinelor economice, istoria doctrinelor politice, bazele eticii și bazele eticii marxist-leniniste. Deoarece studierea filozofiei marxist-leniniste se făcea în strânsă legătură cu științele naturii, în programa facultății mai intrau discipline precum istoria și bazele matematicii, ale chimiei, fizicii și biologiei. Considerând că un absolvent de filozofie avea nevoie de o informare bogată în domeniul culturii, s-a introdus studiul istoriei artei și literaturii universale, plus o serie de discipline speciale precum curente filosofice și sociologice contemporane, probleme actuale de materialism dialectic și istoric sau probleme filosofice ale științelor moderne ale naturii.
Din punct de vedere al compoziției sociale a cadrelor universitare din această facultate, din 28 de profesori, conferențiari și lectori, o singură persoană era de origine muncitorească, restul fiind „mic burghezi și 2 burghezi”. Totodată, nici tânăra generație din această facultate nu putea fi considerată satisfăcătoare. Dintre cei 13 asistenți și 20 de preparatori, șefi de cabinete, doar 9 erau de origine muncitorească, 6 țărani cu gospodărie mică sau mijlocie și 18 mic burghezi”.
De asemenea, nici relația cu studenții nu era una mulțumitoare în Filozofie a Universității bucureștene, principalii responsabili fiind membrii corpului profesoral care „nu participă la viața obștească a facultății, nu iau parte la acțiunile culturale organizate de studenți”, ceea ce a generat unele „manifestări nesănătoase în această facultate”.
La nivelul anului 1953, catedra de economie politică a Universității C.I. Parhon prezenta serioase lacune, lecțiile și seminariile susținute fiind „rupte de problemele ce le ridică practica construirii socialismului în țara noastră”, nereușind legarea activității conținutului teoretic de „problemele concrete ale politicii economice a statului”. Astfel, Comitetul Central al PMR dădea recomandări în vederea îmbunătățirii conținutului lecțiilor și seminariilor și anume „să lupte pentru apărarea purității învățăturii marxist-leniniste, să combată orice concesii față de ideologia burgheză în domeniul științei și culturii”.
Un rol important a fost acordat activității cadrelor universitare de științe sociale. Astfel, la 5 ani de la începerea predării științelor sociale se constata o creștere a „exigenței unor cadre față de conținutul și nivelul teoretic-politic al lecțiilor, seminariilor și întregului proces de învățământ”, în paralel cu o creștere a „vigilenței revoluționare și combativitate a cadrelor în apărarea purității ideologice a teoriei marxist-leniniste”. Predarea științelor sociale era un imperativ pentru autoritățile comuniste, considerând că această ramură asigură „legătura indisolubilă între știință și practica revoluționară”, fiind în același timp elementul care ajuta la ridicarea nivelului de educare a studenților „în spiritul dragostei nemărginite și devotamentului pentru Republica Populară Română”. Totodată, profesorilor de științe sociale li se recomanda să cerceteze și să publice studii și lucrări care să contribuie la „elaborarea teoretică a problemelor construirii socialismului în țara noastră, să fie activi în domeniul presei, în domeniul muncii obștești”.
Predării științelor sociale în institutele de învățământ superior i s-a acordat o mare importanță datorită contribuției lor la „ridicarea nivelului științific al procesului de învățământ, la educarea patriotică a tineretului studios”. În fapt, încă din 1953 se punea problema accentuării și aprofundării științelor sociale, în majoritatea centrelor universitare, comitetele regionale organizând consfătuiri cu cadrele de la catedrele de științe sociale, în cadrul cărora s-au discutat problemele existente privind îmbunătățirea didactico-științifice a colectivelor de catedră. Aici s-au făcut recomandări și îndrumări pentru pregătirea și desfășurarea lecțiilor, seminariilor, îndrumarea studiului individual al cadrelor tinere și al studenților.
Ministerul Învățământului a luat o serie de măsuri privind îmbunătățirea catedrelor de științe sociale cu cadre didactice de specialitate. Astfel, la nivelul anului 1955, nu mai puțin de 178 de cadre didactice din întreaga țară au fost eliminate din universități, majoritatea sub motivația de pregătire necorespunzătoare. Pentru pregătirea de cadre care să să înlocuiască deficitul crea, au fost recrutați pentru școala de calificare 48 de cursanți din seria 1955, 93 de absolvenți ai institutelor de învățământ superiordin țară, 13 întorși de la studii din Uniunea Sovietică și 48 de absolvenți au școlii de perfecționare a cadrelor didactice de științe sociale.
Astfel, pentru eliminarea lipsurilor identificate de autoritățile comuniste, s-a luat decizia ca, începând cu anul școlar 1957-1958, predarea științelor sociale să se facă diferențiat, sub forma a trei discipline distincte și anume: socialism științific, economie politică, materialism dialectic și materialism istoric. Cursul de materialism istoric urma să-l înlocuiască pe cel de istoria mișcării muncitorești, tratând tezele fundamentale ale materialismului istoric și cele mai importante probleme al istoriei mișcării muncitorești din România, ale istoriei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și ale altor partide comuniste și muncitorești. Prin aceste cursuri, autoritățile comuniste considerau că studenții vor putea fi mai bine orientați în problemele vieții sociale și politice interne și internaționale. Cursul de socialism istoric urma să contribuie „la dezvoltarea tineretului încă de la începutul activității sale studențești, la înțelegerea rolului său în lupta poporului pentru progres, îl va înarma cu posibilitatea de a înțelege și combate propaganda mincinoasă a dușmanilor orânduirii noastre soaciale și de stat, al poporului și tineretului”.
Un moment în care grija partidului s-a manifestat pregnant față de cadrele de la catedrele de științe sociale din institutele de învățământ superior l-a constituit discutarea principalelor puncte ale celui de-al II-lea Congres al PMR, dar mai ales, a lucrărilor Congresului al XX-lea al PCUS, la care au participat și principalele cadre din presă, radio, edituri, institute de cercetări din domeniul științelor sociale. În cadrul acestei consfătuiri au fost prezentate expuneri cu privire la „făurirea economiei socialiste unitare în R.P.R., rolul maselor populare în făurirea regimului democrat-popular, creșterea productivității muncii, sarcină importantă a celui de-al II-lea plan cincinal și documentele Congresului a II-lea al PMR despre întărirea și dezvoltarea democrației interne de partid”.
La Facultatea de Științe juridico-administrative se vor susține cursuri de marxism-leninism, economie politică și materialism dialectic și istoric, dar și cursuri de specialitate precum drept de stat, drept civil, drept penal, drept internațional public, drept financiar, dreptul muncii, drept agricol colectivist și funciar¸ criminalistică, statistică judiciară sau organizarea instanțelor judecătorești și a procedurii. Această facultate, cea mai mare din țară la acest profil, era instituția care trebuia să producă „specialiști, meniți să vegheze la respectarea legalității socialiste”. Nici la această facultate, în anul 1953, situația compoziției sociale nu era una mulțumitoare pentru autoritățile comuniste: din 56 de cadre didactice (profesori, conferențiari, lectori asistenți și preparatori) doar 8 erau de origine muncitorească, 2 țărani săraci, 11 țărani mijlocași, 2 chiaburi și 33 mic burghezi. Din punctul de vedere al apartenenței politice, situația era la fel de nesatisfăcătoare. Din 56 de membri ai corpului didactic, 17 erau membri PMR, 2 candidați de partid, 11 UTM-iști, 3 excluși din PMR și 23 fără apartenență politică.
Referitor la procesul instructiv-educativ, și acesta manifesta numeroase deficiențe, activitatea de bază a cadrelor didactice fiind caracterizată drept nsatisfăcătoare. Printre cadrele didactice se aflau câteva cu un nivel de pregătire nesatisfăcător: prof. Albert Schreiber, conf. Luca Ștefan Pascal, conf. I. Oancea, lector Mihai Oprescu și I. Dragomir, L. Zaharovici. Se constata folosirea restrânsă a materialelor și mijloacelor necesare pentru a-i face pe studenți să înțeleagă activitatea juridică practică (procese demonstrative, comentarii ale situației internaționale, analize ale regimului juridic al unei întreprinderi sau gospodării colective etc.). de asemenea, putem observa o oarecare rezistență a unor profesori cu o activitate științifică remarcabilă în perioada antecomunistă: conf. Ionescu Romulus, conf. G. Tomulescu, conf. Oprea Zeno, conf. G. Suciu. Per ansamblu, Facultatea de științe juridice se afla la cel mai scăzut nivel din toată Universitatea.
Chiar conducerea acestei facultăți era una nesatisfăcătoare (decan era Petre Belle, iar prodecan E. Cernea). Decanul era apreciat drept un bun organizator, însă nu se preocupa suficient de problemele de conținut ale facultății și nu avea suficientă autoritate din cauza faptului că avea o situație politică neclară, fiind exclus din partid, iar predecanul avea activități reduse atât în problemele de conținut, cât și în cele de organizare ale învățământului.
Îmbunătățirea compoziției sociale a avut o însemnătate ridicată pentru autoritățile comuniste din învățământ, fiind considerată o piatră de temelie a procesului educațional. În ciuda acestei preocupări, procesul era unul foarte lent. Astfel, în anul 1953, din 611 studenți ai Facultății de științe juridice, doar 155 erau de origine socială muncitorească, 142 de țărani muncitori, restul de 314 – mic burghezi, ceea ce conducea la faptul că majoritatea absolvenților acestei facultăți proveneau din rândurile micii burghezii. Dintre aceștia, 416 erau membri ai UTM, 15 membri de partid și 7 candidați de partid. În pofida numărului mare de UTM-iști, studenții de la Facultatea de științe juridice manifestau cele mai pregnante „manifestări huliganice”. Totodată, compoziția socială a corpului studențesc îi făcea pe conducătorii acestei instituții de învățământ să se confrunte cu problema repartiției în producție, o mare parte din ei neputând fi încadrați în aparatul „justiției populare” din cauza caracterului necorespunzător al apartenenței sociale și politice.
Majoritatea facultăților cu profil umanist a introdus un număr ridicat de discipline și cursuri de specialitate cu un puternic conținut propagandistic precum materialism dialectic, materialism istoric, economie politică, socialism științific sau istoria filosofiei marxist-leniniste, motivația fiind aceea de ideologizare a învățământului superior.
Totodată, putem constata faptul că rigoarea principiului leninist de recrutare a cadrelor a scăzut simțitor, astfel putând fi explicat fenomenul încadrării personalului tânăr cu proveniență mic-burgheză la numeroase institute de învățământ.
La nivel național, în 1955, situația încadrărilor în învățământul superior se prezenta asfel: 15% proveneau din mediul muncitoresc, 17% din rândul țărănimii muncitoare, iar majoritatea covârșitoare (64,5%) era de origine mic-burgheză.
În ceea ce privește Universitatea „C.I. Parhon”, situația cadrelor pe anul 1956 se prezenta astfel: din totalul de 439 cadre tinere, 2 aveau gradul de conferențiari sau lectori, 289 asistenți și 148 de preparatori. Din punct de vedere al originii sociale, 69 (16%) erau de origine muncitorească, 20 (5%) proveneau din rândul țărănimii sarace, 56 (13%) erau fii de țărani mijlocași, 290 (65%) erau mic-burghezi, iar 4 (1%) erau burghezi. Raportat la nivelul sexului, 200 (45,5%) erau bărbați, iar 239 (54,5%) erau femei. Cât despre naționalitatea corpului profesoral tânăr, situația se prezenta în felul următor: 368 (83,5%) erau români, 55 (12,5%) evrei, iar 17 (3,9%) de altă naționalitate.
III. 2. Introducerea unor noi discipline de învățământ
În urma startului procesului de ideologizare a învățământului trebuie remarcat faptul că din anul 1948 se generalizează predarea în unor noi materii, marxism-leninismul, economie politică și materialism dialectic și istoric, urmând ca din anul următor aceste discipline să devină obligatorii pentru toate facultățile.
După restructurarea Universității din București din 1948 ce a urmat reformei învățământului, la facultățile de Filologie și Științe juridico-administrative au apărut catedrele de limba și literatura rusă, respectiv limba rusă, făcând din aceasta disciplină de studiu în învățământul universitar (de altfel, decizia privind predarea limbii ruse în școlile secundare fusese adoptată de Ministerul Învățământului încă din 7 iunie 1948). În ciuda dorinței regimului comunist de rapidă extindere a studiului limbii ruse, acest proces a fost îngreunat de lipsa cadrelor didactice calificate, astfel încât, la un moment dat, guvernul a luat în calcul posibilitatea angajării unor profesori sovietici pentru predarea limbii ruse în unitățile de învățământ din România. Pentru rezolvarea acestui impas, a fost înființat Institutul „Maxim Gorki”, ce urma să formeze cadre didactice specializate de limbă și literatură rusă, în urma unei perioade de școlarizare de 3 ani. Necesitatea studiului limbii și literaturii ruse ne apare relevată astfel: „Limba rusă este aceea care ne ajută să cunoaștem și să ne însușim uriașa experiență a țării socialismului, să cunoaștem și să ne însușim cea mai înaltă cultură, știință și artă din lume, uriașele cuceriri tehnice, puse în slujba păcii și a bunăstării oamenilor muncii. Aceasta constituie o condiție esențială pentru construcția socialismului în țara noastră. De asemenea, limba rusă este limba în care sunt scrise genialele lucrări ale lui Lenin și Stalin”.
Institutul pedagogic „Maxim Gorki” avea în componență doar facultatea de limbă și literatură rusă, cu mai multe catedre (lingvistică, pedagogie, literatură rusă, materialism dialectic și istoric) și cursuri de economie politică sau istoria Uniunii Sovietice. Toate aceste discipline aveau rolul de a impune studenților o însușire cât mai amănuțită a culturii și civilizației sovietice. Pentru a evidenția grija pe care autoritățile comuniste au avut-o pentru formarea cadrelor capabile să predea limba rusă în unitățile de învățământ din România, redăm situația din anul universitar 1950-1951:
Începând cu cu anul universitar 1948-1949, la Universitatea din București s-a generalizat expunerea cursului scurt de Istoria Partidului comunist (bolșevic) al U.R.S.S., tradus din limba rusă. În primii ani, acest curs a fost încredințat unor personalități din funcțiile de conducere ale partidului, în cazul Universității din București figurând profesori precum Paul Niculescu-Mizil, G.C. Stere (procurorul general al României), Constantin Nicuță (ce va deveni ulterior ambasador al României la Paris) sau Sorin Toma (redactor-șef al ziarului Scânteia). Caracteristica acestui curs era expunerea era unică și controlabilă pentru toate seriile, improvizații și comentarii fiind eliminate din start.
Capitolul IV. Aspecte ale vieții studențești
Asociații studențesti
Sistemul de învățământ rezultat după reforma din 1948 avea să acorde atenție tutoror aspectelor vieții studenților, invadându-le practic spațiul privat prin controlul impus asupra timpului liber și prin organizarea de activități extrașcolare precum festivaluri internaționale ale tineretului, evenimente sportive sau cercuri științifice. După model sovietic, au fost create organizații speciale dedicate tineretului și studenților, aflate sub directa conducere a partidului. Prin acest demers se urmărea ca studenții să fie supuși ordinii partidului, acesta urmând să aibă totul sub absolută supraveghere.
În ceea ce privește organizațiile sociale existente în regimul comunist, efortul de creație era uriaș. Pentru o eficiență sporită, se crea un sistem de o densitate extraordinară, capabilă să reproducă modelul sovietic, conform principiului care considera că, de la naștere și până la moartea sa, individul nu există decât prin intermediul grupului. Practic, devenea aproape imposibil ca un individ să evite înrolarea într-una sau mai multe „organizații de masă”: sindicate, asociații profesionale, uniuni de femei, de tineri, societăți culturale ș.a. În vidul rămas după dezagregarea societății antecomuniste, nici un segment nu a rămas neocupat, fiecare membru fiind parte a uneia sau mai multor linii ale rețelei: după sex, vârstă, profesie, domiciliu, într-un cuvânt, după criteriile distinctive ale identității sale civile. De altfel, Gheorghiu-Dej considera că încă de la grădiniță copiii trebuie „pregătiți pentru viața în colectiv”.
Cu toate că sistemul comunist dorea să fie prezent în feluri cât mai diverse și într-un timp cât mai îndelungat în viața individului, se pare că au considerat abuzive numeroasele acțiuni de înregimentare existente la Universitatea bucureșteană. Astfel, în primele săptămâni din anul universitar 1952-1953, au avut loc următoarele adunări: „1) pentru alegerea organizatorilor de grupă UTM și a birourilor de an; 2) pentru sindicalizarea studenților din anul I; 3) dezbateri asupra proiectului de Constituție; 4) prelucrarea raportului lui Gheorghiu-Dej asupra proiectului de Constituție; 5) prelucrarea documentelor de partid cu privire la abaterea de dreapta din partid; 6) adunări generale UTM pe facultăți pentru demascarea elementelor dușmănoase în vederea înlăturării lor din facultăți; 7) organizarea unui curs pe timp de o săptămână între orele 9-12 noaptea cu birourile UTM pe facultăți și secretarii de ani; 8) alegerea Comitetelor de luptă pentru pace pe facultăți și pe Universități; 9) adunări generale pentru sărbătorirea zilei Forțelor Armate ale R.P.R”. Din acest motiv, s-a decis ca orele destinate studiului să fie favorizate în detrimentul acestor „sarcini obștești”.
Guvernul Groza a înțeles rapid că procesul de control al mediului universitar putea preveni o eventuală coagulare a energiile de contestare regimului comunist. În acest sens, în anul 1946 a luat naștere Frontul Democratic Universitar (F.D.U.), apropiată de autoritățile comuniste. La al doilea congres F.D.U. s-a decis transformarea acestui organism în Uniunea Națională a Studenților din România (care număra, în 1948, 40.000 de membri dintr-un număr de 59.000 de studenți), în fruntea căreia avea să fie numit Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker. Însă această organizație urma să aibă o existență vremelnică, fiind desființată în anul 1949, prin integrarea sa în Uniunea Tineretului Muncitoresc.
Astfel, la sfârșitul anului 1948, s-a hotărât crearea organizației unice de tineret, Uniunea Tineretului Muncitoresc, care reprezenta interesele studențimii. Scopul declarat al noii organizații era de „a lupta pentru unificarea tuturor organizațiilor de tineret din R.P.R. și de educare a maselor de tineri în spiritul ideologiei marxist-leniniste”. În 1953, U.T.M. număra aproximativ 1.200.000 de membri, pentru ca la sfârșitul anilor ’50, numărul acestora să atingă cifra de 1.800.000 de membri. Modelul de organizare al Uniunii era asemănător cu cel al partidului, mulți dintre conducătorii săi fiind și membrii ai P.M.R..
Rolul UTM-ului era unul sporit în cadrul universităților, la deschiderea anului universitar, reprezentantul organizației de tineret a Partidului Muncitoresc Român fiind al doilea pe ordinea celor care țineau cuvântul de deschidere, după decan sau rector, și urmat de cel al reprezentantului organizației de partid.
Potrivit discursului oficial, U.N.S.R. a realizat chiar după crearea sa o serie de acțiuni pozitive în domeniul creării unui spirit democratic în facultăți, dar și în direcția educației culturale și fizice și a îmbunătățirii condițiilor de existență și de studiu a stundenților. Cu toate acestea, neavând la bază o linie politică clară, nefiind legată organic de tineretul muncitoresc într-o organizație unică și cuprinzând membri fără deosebire de vederi politice, Uniunea n-a putut duce cu hotărâre o activitate politică și cultural-educativă consecventă. La acest eșec a contribuit și faptul că, la momentul respectiv, tineretul din rândul naționalităților conlocuitoare făcea parte din propriile organizații de masă sau din alte structuri politice de tineret. Comitetul Central al PCR atrăgea atenția organizațiilor de partid, de tineret și sindicale, asupra necesității de a îmbunătăți radical munca organizațiilor în instituțiile de învățământ superior pentru a crește nivelul de adeziune al studenților, „educării lor în spiritul patriotismului socialist și al internaționalismului proletar, în spiritul vigilenței față de dușmanul de clasă, intransigenței și combativității față de orice manifestare a ideologiei burgheze în școală și în afara școlii”.
La primul congres național al „studențimii democrate”, Alexandru Rosetti arăta că studențimea trebuie să „servească drept prim jalon pe calea dezvoltării și propășirii statului românesc democratic, în mijlocul unei lumi îndreptate spre înțelegerea și traiul armonios între popoare”.
La nivel propagandistic, în ciuda evidentelor carențe din punct de vedere al materialului tehnic existent în unitățile de învățământ, autoritățile comuniste considerau că „prin grija partidului și a guvernului”, institutele de învățământ superior au obținut rezultate remarcabile. Nu în ultimul rând, era apreciat rolul organizațiilor de partid în aceste realizări. Astfel, se precizează faptul că „organizația de partid de la Universitatea C. I. Parhon a inițiat analiza unor cursuri de la facultatea de fizico-matematici, facultatea de biologie” prin care au fost combătute „influențele idealiste și cosmopolitiste existente în aceste cursuri”.
Compoziția socială a UTM-ului pe anul 1950, conform categoriilor comuniste, arăta astfel: 30,99% muncitori, 40,38% țărani muncitori, 6,20% funcționari, 18,65% elevi, 3,78% studenți. În organismele de conducere erau 62,5% muncitori și doar 12,7% țărani; 80,78% erau români, 19,22 de alte naționalități.
Treptat, viața politică a studenților a devenit anostă și lipsită de evenimente majore, fiind înlocuită cu festivități organizate în mod „democratic”, care ratificau unele decizii ale unui grup restrâns de lideri statali sau de partid. Aurelian Grigorescu rememorează modul în care se desfășurau ședințele în mediul universitar: „Ședințele au fost întotdeauna o metodă de anihilare a oricărei încercări de manifestare a personalității. Aceste ședințe, care s-au perpetuat, aveau un ritual anumit, propuneri de prezidiu, propuneri de candidați, de pildă pentru alegerea unui comitet etc. Cu scopul de a da o alură de democrație. Totul era regizat, toate propunerile veneau de la Centru, ca și voturile aprobatoare unanime. Era o metodă de înfrângere a oricărei opinii. Una din aceste ședințe pentru alegerea unui comitet, unde nu a fost nici o opizție, a durat 12 ore. Greu de imaginat ce s-a putut vorbi atât pentru ceva ce era în prealabil hotărât. Cei ce conduceau erau câțiva activiști din rândul studenților, dublați de agitatori, iar deasupra, organizația de partid”.
Din Hotărârea 1003/1957 aflăm că „munca ideologică și politico-educativă în rândurile stundețimii” a avut un rol important în formarea noii intelectualități. Pentru realizarea acestui deziderat, organizațiile Uniunii Tineretului Muncitor din instituțiile de învățământ superior și-au adus sprijinul conducerii și cadrelor didactice în educarea tineretului studios.
Partidul Muncitoresc Român a dorit să arate studenților că este preocupat de bunăstarea lor, chiar dacă acest lucru a rămas deseori la nivel declarativ. Însă prin Decretul nr. 353 se lua decizia organizării asistenței studențești, din 1 decembrie 1948, fiind prevăzut la art. 1 că asistența pe care statul o acordă studenților (burse, ajutoare, întreținere în cămine și cantine, editare de cursuri sau alte asemenea înlesniri) se organizează, coordonează, îndrumează, supraveghează și finanțează de către Ministerul Învățământului Public. Acest act normativ accentua dependența studenților de Oficiile de Asistență, acum puternic controlate politic. Oficiile de Asistență erau subordonate unui Centru de Asistență Studențească, care funcționa în fiecare Universitate, aceste centre fiind conduse de un comitet ai cărui membri erau numiți prin decizia Ministerului Învățământului. La rândul lor, Centrele de Asistență Studențească erau subordonate Consiliului Superior al Asistenței Studențești (CSAS) care funcționa pe lângă Ministerul Învățământului (președintele CSAS era chiar ministrul). Principalele atribuții ale CSAS erau: alcătuirea proiectului de buget general de asistență, stabilirea numărului și a naturii burselor și ajutoarelor ce se vor distribui în întreaga țară, precum și acordarea alocației de hrană și de cămin, necesară pentru întreținerea studenților lipsiți de mijloace materiale.
Pentru o aderență ridicată la ideile marxist-leniniste, Partidul Muncitoresc Român a luat decizia ca Ministerul Învățământului să colaboreze cu Comitetul Central al UTM și Consiliul Asociațiilor Studențești în vederea întocmirii unui program anual de măsuri și acțiuni în legătură cu desfășurarea „muncii politico-educative în cadrul institutelor de învățământ superior”. Pe baza acestui program, conducerile unităților de învățământ urmau să-și întocmească, în colaborare cu organizația UTM și asociația studențească din unitatea respectivă, planuri anuale de „desfășurare a activității cultural-educative în rândurile studenților”. În vederea asigurării unei eficiențe sporite, trebuiau atrase și cadrele didactice, care urmau a folosi în acest scop atât diversele forme ale procesului de învățământ, cât și îndrumarea educativă a studenților în cadrul manifestațiilor organizate de asociațiile studențești, la cămine, precum și îndrumarea individuală.
Burse
Încă din anul 1949, când Gheorghe Vasilichi a ridicat problema îmbunătățirii condițiilor de viață pentru studenți, Vasile Luca a fost cel care s-a opus vehement acestei idei, considerând că trebuie eliminate ideile conform cărora organizațiile studențești sunt orgaizații profesionale de revendicări. Totodată, Luca preciza că, dacă s-ar da curs cererilor studenților (alocație, clădiri, îmbunătățirea regimului alimentar), s-ar crea o falsă impresie că statul este obligat să-i întrețină. Un an mai târziu, situația arăta cu totul diferit. Partidul și Guvernul se arătau îngrijorați față de condițiile de viață ale studenților, admițând că sănătatea și pregătirea profesională ale acestora erau legate de nivelul de trai la care se aflau. Astfel, pentru îmbunătățirea stării materiale a fost alocată suma de 928.002.949 lei, însumând burse, întreținerea căminelor și cantinelor, o reducere de 50% din cuantumul de transport CFR pentru bursieri. În anul universitar 1949-1950 s-au acordat 23.800 de burse, cu 6.138 mai multe decât în anul precendent.
Bursele oferite de stat intrau sub incidența „criteriului de clasă”, Gheorghe Vasilichi fiind de părere că „bursele, în primul rând, trebuie să fie date la fiii de muncitori, de țărani săraci și de funcționari săraci, iar cei ce pot plăti să nu ia burse de pomană. Să se curme acest nărav de ciupeală și chiul”.
Din anul universitar 1950-1951, Ministerul Învățământului Public a decis alocarea a două tipuri de burse: bursa de 1800 lei, reprezentând alocația de bază (mininum de hrană) și bursa de 2300, diferența față de bursa minimă alocându-se fie în bani, fie în hrană, după caz. Repartizarea individuală a burselor se efectua de către o comisie prezidată de rectorul sau decanul instituției de învățământ superior, compusă din directorul de studii (sau un profesor), un delegat al catedrei de marxism-leninism, secretarul organizației PMR din instituție și câte un delegat al organizației sindicale și al organizației UTM din instituție.
La 30 octombrie 1951, Consiliul de Miniștri a decis înființarea burselor „Gh. Gheorghiu-Dej, în număr de 35, în valoare de 6000 de lei lunar, pe tot parcursul anului calendaristic, fiind atribuite de către de către Comitetul pentru Învățământul Superior. Erau eligibili pentru o astfel de bursă studenții cu media peste 9, care s-au evidențiat la seminariile de specialitate, la lucrările de proiecte prevăzute în planurile de învățământ sau în cadrul cercurilor științifice și prin activitatea „obștească”.
În ciuda faptului că au existat măsuri de creștere a valorii burselor, acestea nu au ajuns niciodată să acopere necesitățile studenților. Mai mult decât atât, studenților li se oprea din bursă regia de cămin și cantină, ceea ce ducea la o semnificativă scădere a sumei nete care le revenea. Au existat cazuri când, pentru o depășire de doar câțiva lei a plafonului de venit al părinților, studenților le-au fost retrase bonurile de cantină primite la începutul cursurilor, fiind scoși din cămine și pierzându-și calitatea de bursieri. De la sine înțeles faptul că autoritățile comuniste nu includeau în rândul bursierilor studenții proveniți din categorii sociale „nesănătoase”, aici încadrându-se fiii chiaburilor sau ai familiilor din „marea burghezie” (categorie socială profund afectată de abuzivele deposedări generate de politica de naționalizare), dar și cei ai căror părinți erau preoți, foști ofițeri, foști avocați sau funcționari în perioada antecomunistă. Adesea, bursele constau numai în cheltuielile privind cantina și căminul, ceea ce a generat imposibilitatea unui număr ridicat de studenți de a-și cumpăra cursuri sau rechizite.
Treptat, din cauza tot mai drasticelor măsuri de acordare a burselor, s-a ajuns la un număr tot mai redus al beneficiarilor. Pentru a putea primi bursă, un student trebuia să fie integralist, pierderea acestui drept putând să înceteze chiar și în cazul unui singur examen amânat, fie și din motive medicale. Plafoanele stabilite față de veniturile părinților erau foarte riguroase, orice depășire, oricât de mică, generând pierderea bursei care, de multe ori, era singurul mijloc de susținere pentru mulți studenți. În vederea stabilirii dreptului la bursă și a texelor școlare, studenții erau obligați să prezinte unităților de învățământ superior dovezi asupra veniturilor și impozitelor eliberate de secțiile financiare și adeverințe de salarii eliberate de către instituțiile respective.
Astfel, bursierii trebuiau să fie integraliști, un singur examen amânat, chiar și din motive medicale, atrâgând după sine pierderea dreptului la bursă. Totodată, au fost stabilite plafoane cu privire la veniturile părinților, orice depășire, oricât de mică, ducând la pierderea bursei – de multe ori, singurul mijloc de întreținere pentru mulți studenți. S-au înregistrat cazuri în care pentru o depășire de doar câțiva lei a plafonului salarial al unui bursier îi erau retrase bonurile de cantină, primite la începutul anului universitar și era scos din cămin, încetând a mai fi bursier. În ciuda faptului că au existat multe decizii de mărire a burselor, aceastea nu reușeau să acopere necesitățile studenților. Mai mult decât atât, studenților căminiști le era oprită o anume sumă din bursă pentru regia de cămin și cantină, ducând la o micșorare a sumei nete care le revenea.
Pentru realizarea obiectivului de modificare a compoziției sociale a mediului universitar, autoritățile comuniste au luat măsuri concrete și anume acordarea de burse, începând cu anul 1957-1958, din partea întreprinderilor socialiste și comitetelor executive ale sfaturilor populare, pentru fiii de muncitori și de țărani muncitori pe întreaga durată a școlarității. Aceste burse urmau a fi atribuite pe bază de concursuri organizate în instituțiilor de învățământ superior, cu candidații propuși de întreprinderi și de sfaturile populare. Candidații care reușeau să obțină o astfel de bursă încheiau contracte cu respectivele întreprinderi sau sfaturi populare prin care se obligau să se angajeze în cadrul acestora la finalul studiilor. Totodată, practica în producție se realiza în aceste unități. Candidații admiși la concursul de bursă se înscriau în anul I al facultății pentru care au concurat, fără a mai participa la alte probe de evaluare.
Evoluția numărului de bursieri la Universitatea din București în perioada 1948-1954 poate fi observat în tabelul de mai jos:
Practica și încadrarea în producție
În România comunistă, studenții erau repartizați, în funcție de dosarul personal, dar și de cerințele regimului aflat în plin proces de industrializare și colectivizare, în posturile vacante ale întreprinderilor de stat și ale instituțiilor publice. Planificarea centralizată a economiei presupunea și o distribuție atent controlată a forței de muncă. În principiu, planurile de angajare elaborate la nivel de ministere și ajustate local de fiecare instituție erau menite să rezolve, deopotrivă, nevoile reale ale economiei, prevenirea șomajului și punerea cât mai multor cetățeni în slujba statului și a conducătorilor săi. Dacă inițial această acțiune putea fi considerată drept un avantaj pentru toți actorii implicați, treptat repartiția s-a transformat mai curând într-un instrument de-a dreptul opresiv, numeroși studenți fiind obligați să lucreze în zone și domenii dezavantajoase pentru formația lor universitară.
În iulie 1954 a fost elaborat regulamentul practicii în producție a elevilor și studenților, prin această acțiune liderii comuniști dorind să înlăture elementele de improvizație la care fuseseră supuși tinerii în perioadele de muncă forțată.
Profilul Universității bucureștene de la acea dată era considerat de către liderii comuniști ca nesatisfăcător față de nivelul cerut în vederea pregătirii de cadre didactice pentru învățământ. Însă repartizările în producție arătau că majoritatea absolvenților urmau a profesa în sistemul de învățământ (din 1170 de absolvenți, 668 au fost repartizați Ministerului Învățământului, 98% din ei fiind încadrați la învățământul elementar ciclul II). Simptomatic ne pare faptul că 46 din absolvenții de filosofie ai Universității „C.I. Parhon” au fost repartizați ca profesori de limba română la clasele 5-7, ceea ce a generat unele nemulțumiri în rândul studenților. În ciuda faptului că intenția declarată de către liderii comuniști privind practica în producție era aceea de a crește nivelul de cunoștințe practice ale studenților, planul de repartizare nu cuprindea tocmai absolvenții din învățământul politehnic și tehnico-industrial, exact ramurile ce urmau a produce specialiști capabili să realizeze industrializarea propusă de către Gheorghiu-Dej și apropiații săi.
În realitate, autoritățile comuniste doreau să beneficieze de forță de muncă gratuită în domenii care nu ajutau cu nimic la creșterea pregătirii profesionale a elevilor și studenților, dovadă în acest sens fiind faptul că planul de repartizare în producție era întocmit de Comitetul de Stat al Planificării, organismul central al administrației de stat, care asigura înfăptuirea unitară a politicii partidului și statului în domeniul planificării economico-sociale. Sesizând carențele sistemului de rapartizare în producție a tinerilor, autoritățile au decis ca, în viitor, planficarea să fie realizată toamna, când Comitetul de Stat al Planificării urma să elaboreze planul forțelor de muncă pentru anul următor. Practica în producție avea un caracter obligatoriu și era organizată pe grupuri de studenți însoțite de cadre didactice.
Regulamentul de practică în producție avea să fie modificat în anul 1958, stipulându-se aici că „practica în producție dă posibilitatea studenților să cunoască caracterul social al producției, lupta avântată a muncitorilor și tehnicienilor din întreprinderi și instituții pentru făurirea bunurilor materiale, contribuind la educarea viitorilor specialiști în spiritul dragostei față de muncă și de oamenii muncii, față de specialitatea aleasă, în spiritul devotamentului față de construirea socialismului în patria noastră”. Mergând pe aceste coordonate, s-a ajuns la situații ridicole, înregistrându-se cazuri în care studenții de la chimie efectuau stagiul de practică în atelierele școlilor profesionale sau colectau fer vechi, iar studenții de la filosofie încercau să-i convingă pe țărani să se înscrie în cooperativele agricole. Abia în anul universitar 1956/1957, dar numai în ceea ce privește învățământul tehnic, s-a putut asigura repartizarea studenților la practica în întreprinderi corespunzătoare specializării lor.
Garanția locului de muncă oferit de către regimul comunist a însemnat deopotrivă un avantaj, dar și o piatră de încercare pentru mulți absolvenți din cauza obligativității de a merge acolo unde erau distribuiți. Repartiția se făcea în funcție de media finală, existând și cazuri când unii studenți cu preocupări politice în timpul studenției primeau „un bonus” de 50 de sutimi.
În actuala fază a cercetării noastre, am putut reconstitui situația încadrării personalului tânăr la Universitatea bucureșteană pe anul universitar 1956/1957. Astfel, pe lângă măsurile pozitive luate de Ministerul Învățământului în vederea îmbunătățirii activității Universității „C.I. Parhon” privitoare la cadre didactice corespunzătoare, s-au constat și unele lipsuri, după cum urmează: la Facultatea de Chimie nu au fost încadrați nici unul dintre aspiranții membri de partid care absolviseră aspirantura în acel an, rămânând în continuare asistenți și lectori universitari care nu erau candidați în științe. La catedra de geografie economică a avut funcția de profesor și șef de catedră Maria Sîrbu, dar a fost înlocuită cu prof. Ion Rădulescu, nici acesta neavând pregătirea necesară conducerii catedrei. La facultatea de geografie și biologie, rezultată din comasarea facultății de geo-geografie și biologie a fost numit decan prof. Mihai Ionescu, cel care condusese facultatea de biologie.
Propaganda în mediul universitar bucureștean
Încercarea ideologizării fiecărui domeniu de activitate, cu precădere a mediului universitar aflat în cercetarea noastră, s-a efectuat pe mai multe paliere, mergând de la organizațiile de partid UTM, asociațiile studențești, cluburi și case culturale studențești, tabere, sesiuni științifice naționale. Totodată, nu trebuie lăsat deoparte demersul autorităților comuniste de apropiere a studenților de muncitori și țărani muncitori, lucru care era mediat de practica în producție.
Propaganda din România comunistă a fost una dintre cele mai susținute și atent monitorizate tactici de controlare și dirijare a opiniei publice a maselor, reușind să pătrundă în adâncul minții fiecărui om. Însă trebuie avut în vedere caracterul indisolubil dintre propagandă și cenzură, ultima fiind definită ca actul oricărei entități politice, religioase, militare sau adminitrative de a condiționa difuzarea ori exprimarea de opinii, idei, informații, pe care publicul are dreptul să le cunoască (sau ar trebui să aibă acest drept), în funcție de valorile pe care entitatea mai sus menționată înțelege să le protejeze la un moment dat. Pe lângă limitarea dreptului de informare și a libertății de exprimare, cenzura reprezintă cea mai potrivită și eficientă modalitate de pregătire a traseului și succesului mesajului propagandistic.
Liderii comuniști au urmărit nu doar nimicirea „dușmanilor de clasă”, ci și dezagregarea societății civile. Eliminarea „omului vechi”, operațiune care se petrecea concomitent cu nașterea „omului nou” a presupus mobilizarea unor uriașe energii și mijloace. Mecanismul principal care avea să opereze în vederea realizării acestui îndrăneț deziderat se afla chiar în centrul sistemului – departamentul de propagandă – care, din ordinul Comitetului Central, trebuia să se ocupe cu controlul și răspândirea ideilor oficiale ale partidului în toate structurile societale (instituții de învățământ, întreprinderi, mass-media ș.a.).
Rolul propagandiștilor și pregătirea care era necesară în vederea acestei activități ne apar explicate în articolul lui Gr. Cotovschi, apărut în anul 1952 în Lupta de clasă. Autorul consideră că educarea comunistă era una dintre sarcinile de bază ale organizațiilor de partid, iar sarcina principală care le revenea propagandiștilor se efectua prin „lecții, seminarii și prin muncă individuală cu oamenii”.
Rețeaua propagandiștilor era repartizată în funcție de diversele tipuri de acțiune. Astfel, unii agitatori efectuau „lămuriri” la locul de muncă. Jean-Francois Soulet, referindu-se la rolul și dinamica presei în regimurile comuniste, afirmă că „presa – ca și radioul și televiziunea mai târziu – avea ca obiect nu atât prezentarea de știri, cât convingerea opiniei publice să adere la ideile sau programul Partidului”, transformarea conținutului și prezentării presei urmând exemplu sovietic.
Însă, pentru o eficiență sporită în crearea „omului nou”, trebuia să se intervină de la cel mai simplu nivel al societății în care indivizii se manifestau. În această ordine de idei, un efort uriaș în ceea ce privește propaganda regimului s-a depus pentru educarea în spirit socialist a copiilor și tineretului. În scopul inoculării valorilor comuniste, eliminarea rămășițelor „burgheze” și difuzarea limbajului utilizat de mai marii zilei, sistemul educațional avea un loc privilegiat.
Printre rezultatele binomului cenzură-propagandă remarcăm generalizarea „limbii de lemn”, a discursului public sterp, alcătuit din „adevăruri convenabile” și din „interpretări potrivite”, profunda viciere a procesului educațional și culturii prin excesiva lor politizare, paralizarea fluxurilor informaționale la nivelul sferei private și publice , în situația în care populației i se adere la „adevărurile oficiale”, iar dacă nu o face, măcar să nu-și manifeste îndoiala ori să evite criticarea regimului.
Una dintre cele mai importante trăsături ale propagandei comuniste este foarte marea diversitate a presei sale. În Uniunea Sovietică, existau ziare dedicate fiecărei regiuni și profesii unde caracteristică nu era varietatea mesajelor, ci felul în care erau expuse fiecărei categorii de cititori. De altfel, nu poate exista propagandă fără un important și constant val de flux de informație, rolul specialiștilor comuniști fiind acela de a alimenta dezvăluirile politice cu un neîntrerupt flux de știri dirijate către toate domeniile sociale și profesionale.
Asemenea celorlalte regimuri comuniste, și cel din România a funcționat pe baza presupoziției că liderii statali cunosc și reprezintă interesele majore ale poporului. Prin urmare, mass media era obligată să ia o poziție care să sprijine cu fermitate guvernul, informațiile aduse în fața publicului având obligativitatea de a aduce susținerea acțiunilor politice de către stat. Era necesar ca acestea să devină un ecou al pozițiilor oficiale în raport cu apropiații sau dușmanii regimului. Cei care se ocupau cu redactarea și răspândirea presei erau încurajați să aleagă subiectele cu conținut informativ util din punct de vedere social și care erau capabile să întărească loialitatea oamenilor față de regimul comunist. De altfel, chiar Lenin considera că organul de presă „trebuie să fie propagandist, agitator și organizator, dedicat scopurilor revoluționare ale societății comuniste. Ea trebuie integrată celorlalte instrumente ale puterii de stat, slujind publicului pentru publicarea acelor subiecte care să reunească poporul în jurul ideilor oficiale despre viață și politică”.
Cu toate că a fost impus prin metode brutale caracteristice oricărui regim de ocupație, comunismul din România s-a consolidat pe o bază profund represivă. Însă perpetuarea puterii comuniste din România a avut loc tot aceeași bază represivă coroborată cu o intensă și permanentă încercare de îndoctrinare a populației.
Asemeni tuturor regimurilor comuniste din Europa de Est, cel din țara noastră s-a bazat în totalitate pe teroare, ca funcție a puterii politice. Teroarea a fost instrumentată în două etape, la început pentru a elimina oponenții din calea instaurării puterii comuniste, pentru ca mai apoi devină sentimentul care făcea populația să manifeste o desăvârșită stare de obediență. Mijloacele de teroare utilizate de către regimul Dej au urmărit menținerea fricii în stare latentă. Manipularea populației în această stare, posibilă ca o consecință aproape firească după confruntarea cu brutalele mijloace utilizate de către regimul comunist, s-a dovedit într-atât de eficientă, încât a creat percepția unei puteri malefice supranaturale a Securității.
Pentru a dovedi coeziunea și forța acestei „societăți în marș”, fiecare regim comunist trebuia să organizeze cu regularitate – la semnalul Uniunii Sovietice – mitinguri și manifestații în cadrul cărora serviciile de propagandă dovedeau o minuțiozitate ridicolă, trimițând textele sloganurilor care trebuaiu scandate în ziua manifestației, stabilind numărul de steaguri roșii și drapele naționale și chiar precizând dimensiunile pancartelor cu portretele liderilor comuniști.
Concomitent cu consolidarea sa, regimul comunist a extins sfera interdicțiilor din domeniul publicațiilor asupra tuturor acelora care veneau în opoziție cu dogma marxistă. Activitatea editorială urma a fi interzisă, acțiune motivată astfel: „Nu se mai pot tolera ediții comentate de actuali criminali de război, de legionari notorii, sau de elemente ale complotului nazist de ultimă oră”.
În locul acestor publicații și-au făcut apariția, treptat, o serie ziare cu vădit caracter comunist. Cele mai importante publicații periodice ale UTM au fost: „Tânărul Muncitor” (1947-1949, cu suplimentul „Brigadierul”), „Scânteia Tineretului” (apărută în 1944, seria a II-a din 1949), „Tânărul Leninist” (1951-1974), „Din experiența Comsomolului” (buletin devenit ulterior supliment în „Tânărul Leninist”), „Pionierul” (apărută în 1949, între 1953-1967 „Scânteia Pionierului”), „Instructorul de pionieri” (1951-1958), „Pogonici” (apărută în 1949, din 1967 „Luminița”, între 1956-1979 a avut suplimentul „Arici Pogonici”), „Licurici” (apărută în 1947, între 1953-1967 având titulatura „Cravata Roșie”), „Știință și tehnică” (care mai edita „Colecția de povestiri științifico-fantastice”, „Tehnium”), „Viața Studențească” (din 1956), „Ifjúmunkás” (din 1948), „Pionir” (1950-1967, urmată de „Jóbarát”), „Napsugár” (din 1957) etc. Aceste periodice aveau misiunea expunerii pe înțelesul diferitelor categorii de tineri ideologia comunistă, fiind menținute sub un control strict de către UTM și PMR.
Aspecte ale vieții studențești
La nivelul anului 1955, situația în căminele studențești din București era una deplorabilă. Nu mai puțin de 8.129 cereri de cazare nu au putut fi rezvolvate, fiind cazați 14.058 de studenți în 71 de cămine. Din același document aflăm că s-a încercat suplinirea acestor locuri prin cazări în foste școli, în condiții greu de imaginat, locuind câte 20 sau chiar 35 de studenți într-o cameră. De asemenea, se precizează că existau barăci de lemn care se foloseau drept cămine. Totodată, instalațiile sanitare din căminele studențești erau defectuoase și insuficiente în raport cu numărul studenților.
În ceea ce privește numărul studenților cazați la Universitatea din București, situația se prezenta în felul următor:
Principiul central după care trebuia să se desfășoare activitatea universitară a fost acela al deplinei concordanțe între necesarul de cadre cerut de nevoile economiei naționale și ale culturii statului român aflat în dezvoltare – considerat pe o perioadă cuprinsă între 5 și 10 ani avans – și asigurarea unei baze materiale care să facă posibilă desfășurarea studiilor în condiții optime prin dotarea cu ateliere, laboratoare, clădiri, cămine, cantine. Cu toate acestea, realitatea a fost cu totul alta: inventarul științific era unul foarte redus, condițiile de locuit în cămine erau foarte proaste, iar alimentele din cantine erau puține și de o calitate precară. Spre exemplu, meniul unui student al Universității din București în anul 1951 era compus din următoarele:
25 septembrie 1951:
Dimineața = ceai
Prânz = ciorbă de roșii, ghiveci
Seara = varză călită, macaroane cu brânză
26 septembrie 1951:
Dimineața = ceai
Prânz = ciorbă a la grec, cartofi ungurești cu salam prăjit
Seara = salată de roșii, budincă cu macaroane, brânzoaice
27 septembrie 1951:
Dimineața = ceai
Prânz = ciorbă a la grec, mâncare de cartofi
Seara = mâncare de vinete, macaroane cu zahăr.
Bibliografie
Izvoare inedite:
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR, secția Agitație și Propagandă, dosarele 11/1949, 12/1949; 66/1949; 77/1949; 83/1950; 81/1952; 71/1953; 74/1953; 17/1954; 49/1955; 11/1956; 17/1956; 1/1957; 6/1957; 7/1957; 17/1957;
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR, secția Cancelarie, dosarele 70/1952; 64/1956;
Arhiva Universității din București, fond Rectorat, Procese verbale, ședințe, 1949-1951
Arhiva Universității din București, fond Rectorat/Secretariat, Corespondență diversă 1953-1958;
Arhiva Universității din București, fond Rectorat/Secretariat, Instrucțiuni 1958-1960;
Arhiva Universității din București, fond Rectorat/Secretariat, dosarul 56/1956;
Arhiva Universității din București, fond Rectorat/Secretariat, Instrucțiuni, Ordine, dosar 6, 1950-1956;
Izvoare edite:
Berciu-Drăghicescu, Adina, Istoria Universității din București: documente (1864-1972), București, Editura Universității din București, 2008;
Brânceanu, Lidia; Berciu-Drăghicescu, Adina, Basarabenii și bucovinenii între drept internațional și dictat. Documente 1944-1945, București, Casa de Editură și Presă Șansa, 1995;
Colecția de hotărâri și dispoziții ale Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, România, Consiliul de Stat, 1957;
Congresul PMR, București, 21-23 februarie 1948, București, Editura PMR, 1948;
„Decretul nr. 175 pentru reforma învățământului”, în Monitorul Oficial, CXVI, nr. 177, Partea I-a, marți, 3 august 1948;
Lungu, Corneliu Mihail; Retegan, Mihai, 1956: explozia: percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996;
Murgescu, Bogdan; Cazan, Marius; Gheboianu, Matei, Documente privind reglementările referitoare la admiterea în învățământul superior din România (1848-1968), București, Editura Universității din București, 2013;
Presă:
Lupta de clasă
România Liberă
Scânteia
Studentul român
Viața studențească
Lucrări generale:
Academia Română (coord. Dinu C. Giurescu), Istoria românilor, vol. X, București, Editura Enciclopedică, 2013;
Andreescu, Mihail M., Facultatea de Drept a Universității din București: 1859-2009: file de istorie, Monitorul Oficial R.A., București, 2009
Berciu-Drăghicescu, Adina; Bozgan, Ovidiu, O istorie a Universității din București. 1864-2004, București, Editura Universității din București, 2004;
Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Ed. a II-a, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2007;
Boca, Ioana, 1956 – un an de ruptură: România între internaționalismul proletar și stalinismul antisovietic, Fundația Academia Civică, București, 2001;
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, (editori: Tismăneanu, Vladimir; Dobrincu, Dorin; Vasile, Cristian), Raport final, Editura Humanitas, București, 2006;
Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, ediția a II-a, București, Fundația Academia Civică, 2006;
Denize, Eugen; Mâță, Cezar, România comunistă: statul și propaganda: 1948-1953, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2005;
Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Iași, Institutul European, 2004;
Ionescu, Ghiță, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994;
Mureșan, Alin, Pitești: cronica unei sinucideri asistate, ediția a II-a, Iași, Editura Polirom, 2011;
Murgescu, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iași, Editura Polirom, 2010;
Oprea, Marius, Banalitatea răului: o istorie a Securității în Documente 1949-1989, Iași, Editura Polirom, 2002;
Petcu, Marian, Puterea și cultura: o istorie a cenzurii, Iași, Editura Polirom, 1999;
Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, traducere de Silvia Albișteanu și Ana Zbarcea, Iași, Editura Polirom, 2008;
Tănase, Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, București, 1998;
Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, ediția a III-a, București, Editura Curtea Veche Publishing, 2008;
Idem, Reinverntarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iași, Editura Polirom, 1997;
Idem, Stalinism pentru eternitate: o istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Iași, Editura Polirom, 2005;
Troncotă, Tiberiu, România comunistă: propagandă și cenzură, București, Editura Tritonic, 2006
Lucrări speciale:
Berciu-Drăghicescu, Adina; Bozgan, Ovidiu, O istorie a Universității din București. 1864-2004, București, Editura Universității din București, 2004;
Bozgan, Ovidiu; Murgescu Bogdan (coord.), Universitatea din București: 1864-2014, București, Editura Universității din București, 2014;
Bozgan, Ovidiu, Universitatea București: scurt istoric,București, Editura Universității din București, 1994;
Someșan, Maria, Universitate și politică în deceniile 4-6 ale secolului XX, București, Editura Universității din București, 2004;
Articole:
Balaci, Alexandru; Ionașcu Ion (coord.), Universitatea din București 1864-1964 – Festivitatea centenarului din 14-19 octombrie 1964, București, 1964;
Bozgan, Ovidiu, „L’Université de Bucarest á l’époque communiste”, în Totaliarianism archives, nr. 13-14, vol. IV-V, București, 1996-1997;
Diac, Cristina, „În doi ani, din analfabet putei ajunge student”, în Jurnalul Național, 19 septembrie 2007, disponibil online la adresa http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/in-doi-ani-din-analfabet-puteai-ajunge-student-103002.html;
Doboș, Dănuț, „Ingerințe politice în viața univesitară românească 1944-1964”, în Arhivele Totalitarismului, anul II, nr. 4, 1994;
Idem, „Învățământul superior ieșean. Strategia purificărilor: 1956-1964”, în Arhivele totalitarismului, anul III, nr. 4/1995;
Idem, „Învățământul superior în regimul comunist. Universitatea din București, 1945-1964”, în Arhivele totalitarismului, anul IX, nr. 1-2, 2000;
Idem, „Reforma învățământului. Decretul 175/1948”, în Arhivele Totalitarismului, anul III, nr. 3, 1995;
Filipescu, Ionuț-Marian, „Atitudinea României față de Revoluția din Ungaria (1956)”, în Consemnări despre trecut. Societate și imagine de-a lungul timpului, Anamaria Macavei, Roxana Dorina Pop (coord.), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2015;
Folea, Ioan, „Transformarea socialistă a agriculturii, așa cum este ea prezentată de țăranii brăileni”, în Instaurarea comunismului – între rezistență și represiune, Romulus Rusan (editor), București, Fundația Academia Civică, 1995;
Graber, Doris, „Putere mediatică și control guvernamental”, în Doru Pop, Mass media și democrația, Iași, Editura Polirom, 2001;
Grigorescu, Aurelian, „Programul de <<formare a omului nou>> în mediul universitar (1949-1953)”, în Anii 1949-1953: mecasnismele terorii;
Ivașcu, Lavinia, „Învățământul de partid”, în Anul 1948 – instituționalizarea comunismului;
Mihalache, Andi, „Fișe dintr-un dicționar al lumii comuniste”, în Colloquium politicum, anul II, nr. 1, ianuarie-iunie 2011;
Neave, Guy, „Patterns”, în Walter Ruegg (ed.), A history of the University in Europe, volume IV. Universities since 1945, Cambridge University Press, 2011;
Petrescu, Ardaciu, „Profesorul Grigore T. Popa, un exemplu de crez civic antitotalitar”, în Anii 1949-1953: mecanismele terorii;
Roller, Mihail, „Pe drumul revoluției noastre culturale”, în Lupta de clasă, nr. 2, octombrie-decembrie 1948;
Sbârnă, Gheorghe, „Crearea și activitatea U.T.M. (1947-1949)”, în Revista de Istorie, tom 32, nr. 5, 1979;
Someșan, Maria; Iosifescu, Mircea, , „Ecourile și consecințele revoluției maghiare din 1956 în universitățile din România”, în Anii 1954-1960: fluxurile și refluxurile comunismului, Romulus Rusan (ed.), București, Fundația Academia Civică, 2000;
Idem, „Legile din 1948 pentru reforma învățământului”, în Anul 1948 – instituționalizarea comunismului, Romulus Rusan (editor), București, Fundația Academia Civică, 1998;
Ibidem, „Modificarea structurii universității în anii consolidării sistemului comunist”, în Anul 1948- instituționalizarea comunismului;
Ibidem, „Politica de cadre în învățământul superior”, în Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Romulus Rusan (editor), București, Fundația Academia Civică, 1999;
Perșa, Adriana, „Ce se urmărea prin reforma învățământului”, în Anul 1948 – instituționalizarea comunismului.
Bibliografie
Izvoare inedite:
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR, secția Agitație și Propagandă, dosarele 11/1949, 12/1949; 66/1949; 77/1949; 83/1950; 81/1952; 71/1953; 74/1953; 17/1954; 49/1955; 11/1956; 17/1956; 1/1957; 6/1957; 7/1957; 17/1957;
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR, secția Cancelarie, dosarele 70/1952; 64/1956;
Arhiva Universității din București, fond Rectorat, Procese verbale, ședințe, 1949-1951
Arhiva Universității din București, fond Rectorat/Secretariat, Corespondență diversă 1953-1958;
Arhiva Universității din București, fond Rectorat/Secretariat, Instrucțiuni 1958-1960;
Arhiva Universității din București, fond Rectorat/Secretariat, dosarul 56/1956;
Arhiva Universității din București, fond Rectorat/Secretariat, Instrucțiuni, Ordine, dosar 6, 1950-1956;
Izvoare edite:
Berciu-Drăghicescu, Adina, Istoria Universității din București: documente (1864-1972), București, Editura Universității din București, 2008;
Brânceanu, Lidia; Berciu-Drăghicescu, Adina, Basarabenii și bucovinenii între drept internațional și dictat. Documente 1944-1945, București, Casa de Editură și Presă Șansa, 1995;
Colecția de hotărâri și dispoziții ale Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, România, Consiliul de Stat, 1957;
Congresul PMR, București, 21-23 februarie 1948, București, Editura PMR, 1948;
„Decretul nr. 175 pentru reforma învățământului”, în Monitorul Oficial, CXVI, nr. 177, Partea I-a, marți, 3 august 1948;
Lungu, Corneliu Mihail; Retegan, Mihai, 1956: explozia: percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996;
Murgescu, Bogdan; Cazan, Marius; Gheboianu, Matei, Documente privind reglementările referitoare la admiterea în învățământul superior din România (1848-1968), București, Editura Universității din București, 2013;
Presă:
Lupta de clasă
România Liberă
Scânteia
Studentul român
Viața studențească
Lucrări generale:
Academia Română (coord. Dinu C. Giurescu), Istoria românilor, vol. X, București, Editura Enciclopedică, 2013;
Andreescu, Mihail M., Facultatea de Drept a Universității din București: 1859-2009: file de istorie, Monitorul Oficial R.A., București, 2009
Berciu-Drăghicescu, Adina; Bozgan, Ovidiu, O istorie a Universității din București. 1864-2004, București, Editura Universității din București, 2004;
Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Ed. a II-a, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2007;
Boca, Ioana, 1956 – un an de ruptură: România între internaționalismul proletar și stalinismul antisovietic, Fundația Academia Civică, București, 2001;
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, (editori: Tismăneanu, Vladimir; Dobrincu, Dorin; Vasile, Cristian), Raport final, Editura Humanitas, București, 2006;
Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, ediția a II-a, București, Fundația Academia Civică, 2006;
Denize, Eugen; Mâță, Cezar, România comunistă: statul și propaganda: 1948-1953, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2005;
Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Iași, Institutul European, 2004;
Ionescu, Ghiță, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994;
Mureșan, Alin, Pitești: cronica unei sinucideri asistate, ediția a II-a, Iași, Editura Polirom, 2011;
Murgescu, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iași, Editura Polirom, 2010;
Oprea, Marius, Banalitatea răului: o istorie a Securității în Documente 1949-1989, Iași, Editura Polirom, 2002;
Petcu, Marian, Puterea și cultura: o istorie a cenzurii, Iași, Editura Polirom, 1999;
Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, traducere de Silvia Albișteanu și Ana Zbarcea, Iași, Editura Polirom, 2008;
Tănase, Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, București, 1998;
Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, ediția a III-a, București, Editura Curtea Veche Publishing, 2008;
Idem, Reinverntarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iași, Editura Polirom, 1997;
Idem, Stalinism pentru eternitate: o istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Iași, Editura Polirom, 2005;
Troncotă, Tiberiu, România comunistă: propagandă și cenzură, București, Editura Tritonic, 2006
Lucrări speciale:
Berciu-Drăghicescu, Adina; Bozgan, Ovidiu, O istorie a Universității din București. 1864-2004, București, Editura Universității din București, 2004;
Bozgan, Ovidiu; Murgescu Bogdan (coord.), Universitatea din București: 1864-2014, București, Editura Universității din București, 2014;
Bozgan, Ovidiu, Universitatea București: scurt istoric,București, Editura Universității din București, 1994;
Someșan, Maria, Universitate și politică în deceniile 4-6 ale secolului XX, București, Editura Universității din București, 2004;
Articole:
Balaci, Alexandru; Ionașcu Ion (coord.), Universitatea din București 1864-1964 – Festivitatea centenarului din 14-19 octombrie 1964, București, 1964;
Bozgan, Ovidiu, „L’Université de Bucarest á l’époque communiste”, în Totaliarianism archives, nr. 13-14, vol. IV-V, București, 1996-1997;
Diac, Cristina, „În doi ani, din analfabet putei ajunge student”, în Jurnalul Național, 19 septembrie 2007, disponibil online la adresa http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/in-doi-ani-din-analfabet-puteai-ajunge-student-103002.html;
Doboș, Dănuț, „Ingerințe politice în viața univesitară românească 1944-1964”, în Arhivele Totalitarismului, anul II, nr. 4, 1994;
Idem, „Învățământul superior ieșean. Strategia purificărilor: 1956-1964”, în Arhivele totalitarismului, anul III, nr. 4/1995;
Idem, „Învățământul superior în regimul comunist. Universitatea din București, 1945-1964”, în Arhivele totalitarismului, anul IX, nr. 1-2, 2000;
Idem, „Reforma învățământului. Decretul 175/1948”, în Arhivele Totalitarismului, anul III, nr. 3, 1995;
Filipescu, Ionuț-Marian, „Atitudinea României față de Revoluția din Ungaria (1956)”, în Consemnări despre trecut. Societate și imagine de-a lungul timpului, Anamaria Macavei, Roxana Dorina Pop (coord.), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2015;
Folea, Ioan, „Transformarea socialistă a agriculturii, așa cum este ea prezentată de țăranii brăileni”, în Instaurarea comunismului – între rezistență și represiune, Romulus Rusan (editor), București, Fundația Academia Civică, 1995;
Graber, Doris, „Putere mediatică și control guvernamental”, în Doru Pop, Mass media și democrația, Iași, Editura Polirom, 2001;
Grigorescu, Aurelian, „Programul de <<formare a omului nou>> în mediul universitar (1949-1953)”, în Anii 1949-1953: mecasnismele terorii;
Ivașcu, Lavinia, „Învățământul de partid”, în Anul 1948 – instituționalizarea comunismului;
Mihalache, Andi, „Fișe dintr-un dicționar al lumii comuniste”, în Colloquium politicum, anul II, nr. 1, ianuarie-iunie 2011;
Neave, Guy, „Patterns”, în Walter Ruegg (ed.), A history of the University in Europe, volume IV. Universities since 1945, Cambridge University Press, 2011;
Petrescu, Ardaciu, „Profesorul Grigore T. Popa, un exemplu de crez civic antitotalitar”, în Anii 1949-1953: mecanismele terorii;
Roller, Mihail, „Pe drumul revoluției noastre culturale”, în Lupta de clasă, nr. 2, octombrie-decembrie 1948;
Sbârnă, Gheorghe, „Crearea și activitatea U.T.M. (1947-1949)”, în Revista de Istorie, tom 32, nr. 5, 1979;
Someșan, Maria; Iosifescu, Mircea, , „Ecourile și consecințele revoluției maghiare din 1956 în universitățile din România”, în Anii 1954-1960: fluxurile și refluxurile comunismului, Romulus Rusan (ed.), București, Fundația Academia Civică, 2000;
Idem, „Legile din 1948 pentru reforma învățământului”, în Anul 1948 – instituționalizarea comunismului, Romulus Rusan (editor), București, Fundația Academia Civică, 1998;
Ibidem, „Modificarea structurii universității în anii consolidării sistemului comunist”, în Anul 1948- instituționalizarea comunismului;
Ibidem, „Politica de cadre în învățământul superior”, în Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Romulus Rusan (editor), București, Fundația Academia Civică, 1999;
Perșa, Adriana, „Ce se urmărea prin reforma învățământului”, în Anul 1948 – instituționalizarea comunismului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mediul Universitar In Timpul Lui Gheorghiu Dej (1948 1958). Studiu DE Caz Universitatea DIN Bucuresti (ID: 122218)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.