Masajul Post Efort In Cadrul Probei de Aruncare a Sulitei

Capitolul 1 – INTRODUCEREA IN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1. Actualitatea temei

1.2. Motivarea alegerii temei

Capitolul 2 – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1 Proba de aruncare a suliței

2.1.1 Elemente din tehnica probei de aruncare a suliței

2.1.2 Accidentari

2.2 Anatomia si biomecanica structurilor anatomice implicate în această probă

2.2.1 Anatomia si biomecanica membrului superior

2.2.2 Anatomia și biomecanica membrului inferior

Capitolul 3 – MIJLOACE KINETICE UTILIZATE POST EFORT

3.1 Refacerea post efort

3.1.1 Mijloacele kinetologiei medicale

3.1.2 Masajul

3.2 Influenta masajului post efort asupra organismului

Capitolul 4 – CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE………….

ANEXE………………..

Capitolul 1 – INTRODUCEREA ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

Capitolul 2 – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1 Proba de aruncare a suliței

Strămoșul suliței a fost lancea de aruncat. Ea era folosită din cele mai vechi timpuri ca armă de luptă sau de vânătoare. Aruncarea suliței este o probă sportivă derivată din aruncarea lancei, ce a fost introdusă prima dată în programul Jocurilor Olimpice antice in cadrul pentatlonului.

De la greci, aruncarea suliței a fost preluată de către romani și apoi de către popoarele germanice. Ea s-a raspândit treptat, mai ales la nordici, care înregistrează, prin suedezul E. Leming, primul record mondial oficial omologat de I.A.A.F în anul 1912, cu un rezultat de 62,31 m. Suedezii au elaborat o adevărată școală de aruncare a suliței prin introducerea unui procedeu rațional de apucare de mijloc precum si purtarea acesteia, pe timpul elanului, deasupra umărului. O contribuție remarcabilă la perfecționarea în continuare a tehnicii aruncării suliței a reprezentat-o școala finlandeză prin atleții Jonny Myyrä (66,10 m în 1919) și Matti Järvinen care a realizat 10 recorduri mondiale în perioada 1930-1940, ridicându-le la 71,57 metri în 1930 și la 77,23 m în 1934. Aceștia au promovat un stil propriu, bazat pe o mare înclinare și răsucire spre înapoi a trunchiului și executarea pașilor încrucișați în scopul unei mai bune depășiri a suliței la începerea efortului final. Jonny Myyrä a fost primul aruncător care a aplicat varianta “mâinii libere” prin care, în timpul pașilor de aruncare, mâna cu suliță era dusă înapoi printr-o mișcare amplă spre înainte și în jos. Prin acest traseu amplu al suliței se contribuia la o mai mare răsucire a trunchiului spre brațul de aruncare. Stilul acesta inițiat de finlandezi a fost adoptat, treptat, de foarte mulți aruncători ai acelor timpuri. Supremația școlii finlandeze a fost continuată de S. Nikkinen (83,56 m în 1956), Kinnunen (85,50 mi în 1972), H. Sütonen (88,58 m în 1972).

În S.U.A, aruncarea suliței cunoaște la început, o evoluție destul de lentă, proba fiind prezentă pentru prima dată la Campionatul Național al Uniunii de Atletism Amator, în anul 1909. Prima afirmare de clasă a școlii americane de aruncare a suliței a avut loc în anul 1952 în cadrul J.O de la Helsinki. La această ediție, americanii S. Young (73,78 m) și W. Miller (72,40 m) cuceresc medalia de aur și argint, în timp ce reprezentantul Finlandei, Toivo Hyytiäinen a trebuit să se mulțumească cu medalia de bronz. Sulițașii americani se impun, în continuare pe plan mondial prin recordul lui Bud Held (80,41 m în 1953; 81,75 m în 1955) și, mai ales, prin crearea unui nou tip de suliță, cu calități aerodinamice de planare îmbunătățite. Sulița held și stilul de aruncare specific acesteia s-au extins treptat in toată lumea, fiind preluat de majoritatea sulițașilor.

Cu sulița held, scoala americană de aruncări s-a impus din nou prin Alfred Cantellocare, în 1959, reușește un nou record mondial cu performanță de 86,04 m. În continuare, recordurile mondiale au fost cucerite de către polonezul Janusz Sidlo (83,66 în 1956), italianul Carlo Lievore (86,74m în 1961), norvegianul Terje Pedersen (91,72 m în 1964), finlandezul Jorma Kinnunen (92,72 m în 1972), sovieticul JanisLusis (93,80 m în 1972), vest-germanul Klaus Wolfermann (94,08 m în 1973), ungurii Miklos Nemeth (94,58 m în 1976) și Ferencz Paragi (96,72 m în 1980), americanul Tom Petranoff (99,72 m în 1983).

Perfecționarea sistemului de pregătire și calitățile aerodinamice excepționale ale suliței held au ridicat recordul mondial, în anul 1984 ,la incredibila performanță de 104,80 m prin est-germanul Uwe Hohm. Această neașteptată creștere a performanțelor a făcut ca stadioanele, prin terenurile lor de fotbal, să fie neîncăpătoare pentru aruncătorii de suliță. Pentru a elimina acest inconvenient s-au introdus, în anul 1986, sulițe noi, cu centrul de greutate schimbat spre înainte, fapt ce a determinat o planare mai scurtă a lor si implicit, micșorarea performanțelor. S-a declanșat astfel o nouă bătălie a recordurilor în care a debutat vest-germanul Klaus Tafelmeire (85,74 m). Admirabilul sulițaș ceh Jan Zelezny, autorul a 5 recorduri mondiale, l-a ridicat la 98,48 m, la Jena (Germania), pe data de 25 mai. Zelezny s-a impus ca recordman în 1996 și deține încă acest titlul alături de compatrioata sa, Barbora Spotakova 72,28m (Stuttgart-2008), cei doi fiind de neînvins.

(https://www.scribd.com/doc/36002133/ARUNCAREA-SULITEI)

Mișcarea de azvârlire, datorită naturaleții și accesibilității actului motric, este considerate cel mai frecvent procedeu de aruncare.

Aruncarea suliței, probă din conținutul ariei curriculare la Educație Fizică și Sport, precum și probă de concurs în cadrul poliatloanelor atletice, presupune o acțiune de tip azvârlire cu accent pe biciuire, unde forțele declanșează o tracțiune, pe direcție liniară, dinapoi înspre înainte.

ELEMENTE DE BIOMECANICĂ

Aruncarea cu sulița este un eveniment foarte tehnic și necesită o coordonare perfectă a mai multor articulații in planuri diferite de mișcare. Distanța la care este aruncată sulița este afectată de factori precum viteza elanului, direcția vântului și aerodinamica suliței, viteza de lansare și unghiul de presă.

Aruncarea este caracterizată astfel:

Alergarea și pașii încrucișați – aruncarea cu sulița implică o alergare de 6 – 10 pași, ușor săriți, urmată de 2 – 3 pași încrucișați. Primii, de alergare, sunt folosiți pentru a construi viteza și ritmul aruncătorului, următorii, cei încrucișați, fiind pentru a-i permite acestuia să marească viteza în timp ce își creează o bună poziție de aruncare. În mod obișnuit, viteza maximă de alergare a unui aruncător variază, de la 5-6 m/s (20 km/h), la 28-30 m/s (100 km/h). Penultimul pas încrucișat, cunoscut ca “etapa de impuls”, este ușor exagerat, pentru a permite aruncătorului să aterizeze cu greutatea pe piciorul din spate. Etapa se încheie în momentul în care aruncătorul ia poziția corectă pentru a începe mișcarea de aruncare.

Transferul – Ultimul pas, cunoscut și ca “etapa de livrare”, permite aruncătorului să transfere impulsul din alergare, în suliță. E un transfer rapid de energie, șold- umăr- cot- suliță. Livrarea începe atunci când aruncătorul aterizează pe piciorul din spate, cu brațul lung întins înapoi și vârful suliței în rând cu ochii. Prima mișcare este reprezentată de pivotarea gleznei, urmată de genunchi și șoldul drept, păstrând fixă poziția părții superioare a corpului. Piciorul din față este întins, montat pe sol, cu scopul de a bloca înaintarea și de a oferi stbilitate întregului corp. În cazul pierderii transferului de energie va rezulta un genunchi îndoit, moale; așadar este important ca aruncătorii de suliță să dezvolte forța membrelor inferioare pentru a se descurca cu aceasta contact dur.

Biciuire și revenire – după blocaj, începe mișcarea părții superioare a corpului. Pe de o parte, șoldul ajunge la sfârșitul moțiunii și decelerează, pe de altă parte, umărul, urmat de cot si încheietura mâinii, sunt rapid accelarate.

Rezultatul final este viteza cu care sulița este aruncată pe deasupra capului și a umărului.

Unghiul de lansare

Alt parametru important este unghiul din care este aruncată sulița. Cel mai bun unghi de lansare pentru o suliță este intre 32º și 36º, dar foarte greu de atins de fiecare data. (Fig. 1)

(http://enriqueperez.weebly.com/)

Un sfat comun de la antrenori este -să arunci prin vârf-, pentru a ajuta aruncătorul să elibereze sulița sub unghiul perfect. De multe ori, cel mai bun aruncător este cel care este capabil să controleze unghiul de eliberare cu vântul predominant.

https://theconversation.com/science-of-the-spear-biomechanics-of-a-javelin-throw-29782

Aruncarea suliței se desfășoară în următoarele faze tehnice:

Pregătirea care implică priza și poziția inițială

Elanul compus din elanul preliminar și pașii specifici de aruncare

Efortul final ce implică sprijinul unilateral și bilateral

PREGĂTIREA

Priza – Cu două degete prin înconjurare, arătătorul și policele se așează pe manșon și se fixează la vârful lui, iar celelalte degete îl învăluie pe lateral (fig.2 A și B)

(http://www.brianmac.co.uk/javelin/ )

Cu trei degete, arătătorul și cel mijlociu se așează pe manșon paralel sub formă “agățat”, iar policele susține din lateral. (fig.2 C)

Poziția initială – dupa ce se fixează priza, atletul se așează cu piciorul stâng înainte pe toată talpa, celălalt sprijinit la 3-4 tălpi în spate, controlând cu vârful solul. Brațul drept sus, in flexie, cu cotul pe direcțiea de aruncare și sulița în prelungire deasupra umărului.

Poziția corpului este verticală, iar brațul opus este ușor flexat și relaxat.

ELANUL

Lungimea totală a elanului este de aproximativ 20 m și se desfășoară sub forma unei alergări accelerate și a unei succesiuni de pași specifici de aruncare, pe fondul cărora se execută anumite mișcări coordinate, ritmice și precise.

Elanul preliminar se execută între două semne de control și constă într-o alergare accelerată, până la primul semn; în acest timp sulița rămâne deasupra umărului executând mișcări oscilatorii reduse ca amplitudine, în scopul relaxării.

Pașii specifici de alergare sunt în număr de patru și se desfășoară sub forma unei alergări aciclice. Încep la semnul de control la care aruncătorul va ajunge cu piciorul stâng:

Primul pas- este cel mai lung, 2,00- 2,20 m, si se execută cu membrul inferior drep. Brațul cu sulița își face drum spre înapoi, concomitent cu răsucirea ușoară a axei umerilor spre dreapta. Brațul liber este îndoit la nivelul pieptului, relaxând astfel centura scapulo-humerală.

Al doilea pas (1,50- 2,00 m)- se execută cu piciorul stâng, aruncătorul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcția de aruncare, fapt ce permite întinderea completă a brațului cu sulița; trunchiul înclinat spre înapoi formează un unghi de 30-35 grade cu verticala.

Al treilea pas este încrucișat- piciorul drept sub forma unei pendulări active a coapsei trece peste piciorul stâng și se încrucișează. Pasul se execută razant și suficient de lung 1,80- 2,10 m, centrul de greutate al corpului coboară cu 5-6 cm iar brațul cu sulița se menține întins, cu palma în supinație. Prin acest pas se urmarește depășirea trenului inferior, fiind veriga de legătură a elanului cu efortul final al aruncării.

Pasul 4 – pas de blocaj – scurt și activ (Fig. 3)

(http://www.wikihow.com/Throw-a-Javelin )

EFORTUL FINAL

Este cea mai importantă fază, deoarece aici are loc marea accelerare a brațului cu suliță.
Efortul de aruncare este susținut de contracții musculare în val ale grupele mari, ce creează o viteză suplimentară favorabilă biciuirii.

Deși efortul de aruncare cuprinde mai multe acțiuni ale segmentelor corpului, datorită vitezei de execuție imprimată de aruncător, el apare ca o unică și continuă mișcare.

Sprijinul unilateral- după executarea pasului încrucișat, atletul ajunge în sprijin pe piciorul drept, care preia și continuă activ mișcarea: rotarea genunchiului, la care este agrenată și rotarea șoldului drept, propulsând bazinul înainte. Astfel, se asigură și intrarea aruncătorului în poziția de arc întins, moment care precede tracțiunea finală- azvârlirea

Sprijinul bilateral- pasul de blocaj – reprezintă pasul final, unde se produce un sistem foarte complex de acțiuni în scopul obținerii eficienței maxime a brațului drept.

Așezarea piciorului stâng se face foarte rapid, contactul cu solul se ia pe călcâi, ajungându-se foarte repede pe toată talpa; acest picior se așează lateral- stânga față de direcția de aruncare, fapt ce favorizează rotarea șoldului drept, contribuind la extensia corpului și la realizarea arcului întins. Urmează extensia explozivă a antebrațului pe braț și biciuirea mâinii și a degetelor.

Oprirea inerției se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor, trecând dreptul înainte, semiflexat și coborând centru de greutate al corpului, prin grupare pe piciorul drept.

Forma de execuție pare simplă, fiind un exercițiu accesibil la faza aruncării de pe loc, dar azvârlirea devine mai dificilă în condițiile execuției cu elan.

Abordarea metodică a predării urmărește însușirea:

Prizei

Aruncării de pe loc

Aruncării cu pași specifici

Elanul preliminar

Aruncarea de pe loc – sisteme de acționare:

Stând depărtat, cu fața spre direcția aruncării, azvârlirea suliței

Stând depărtat, cu piciorul stâng înainte, azvârlirea suliței

Stând depărtat, cu latura stângă spre direcția de aruncare brațul drept înapoi întins, azvârlirea suliței

Același exercițiu cu îndoirea piciorului drept

Aruncarea cu pași specifici- sisteme de acționare:

Stând depărtat, cu latura stângă spre direcția de aruncare, azvârlire cu 2 pași de mers: dreptul peste stângul- pas încrucișat- și așezarea piciorului pe sol

Același exercițiu, executând pasul încrucișat cu desprindere de pe sol

Din mers, aruncări de 4 pași specifici

Același exercițiu executat din alergare ușoară

Aruncarea cu elan preliminar- sisteme de acționare:

Aruncarea cu 4 pași specifici, precedați de 3-5 pași de mers

Același exercițiu, executat din alergare ușoară

Aruncări cu elan complet, respectând cele 2 semne de control

Aruncări sub formă de concurs

(MDS ATLETICE, CURS PENTRU STUDENȚII ANULUI I- Marius Stoica)

2.2 Acidentări

În sport- efortul depășește măsura comună celorlalte activități obisnuite și tinde să se apropie de maximum, sportivii punându-și în joc toate rezervele fizice și psihice, întreaga lor capacitate funcțională. Utilizarea resurselor umane la parametrii maximi poate constitui în cazul nerespectării legităților antrenamentului, sursa unor tulburări funcționale, dar și a unor leziuni. Cu majoritatea leziunilor se produc ca urmare a acțiunii mecanice a unui corp dur, ele se pot grupa sub numele de traumatisme.

Leziunile secundare practicării sportului interesează cel mai frecvent țesuturile moi de la suprafața corpului, elementele aparatului locomotor- mușchi, tendoane, oase, articulații, și secundar, nervii periferici, foarte rar organele interne.

În cadrul probei de aruncare a suliței, apar leziuni ale țesuturilor moi de suprafață, precum: echimoza, hematomul, edem, plăgile etc. Dimensiunile colecțiilor hemoragice sau limfatice ne impun o metodică diferețiată a masajului, el poate fi aplicat imediat după traumatism, când leziunile sunt minore, sau după un interval de timp în cazul leziunilor severe.Astfel, echimoza imediată, expresie a unei contuzii simple, permite executarea manevrelor de masaj imediat după traumatism. Acestea vor consta în eflueraj ușor, prelungit, destinat diminuării durerii. Pe măsură ce durerea dispare, forța efluerajului crește, el va fi urmat de un frământat ușor, realizat cu vârful degetelor, sau cu rădăcina mâinii, pentru a disocia lichidele stagnate, care tind să se organizeze.În sfârșit un eflueraj de încheiere va împinge produsele dissociate și lichidele stagnante în curentul sanguin, adică în sens centripet.

În cazul plăgilor cu tendință la vindecare spontană, normală, masajul se aplică la circa 3 cm de plagă și constă în fricțiuni circulare ale epidermului (concentrice sau excentrice) executate cu vârful degetelor pe țesutul subiacent. Uneori se interpune un tifon între mâna maseurului și piele. Acest masaj dezvoltă suplețea țesutului, ameliorează și evită poliferarea țesutului fribros.

Leziunile mușchilor și tendoanelor sunt reprezentate de: contuzii musculare, rupture musculare, infecții primitive ale mușchiului, plăgile tendinoase, tendinite, etc. Sursa acestor afecțiuni o reprezintă antrenamentele incorecte, fără o încălzire corespunzătoare, efectuate în condiții atmosferice nefavorabile, în stare de oboseală sau echipament inadecvat. În ceea ce privește masajul, acesta este contraindicat în contuziile musculare cu hematom, practicarea lui favorizând apariția osteomului muscular (ca sechelă a traumelor musculare). În cazul rupturilor fibrilare, foarte frecvente în această probă, masajul se aplică cât mai rapid posibil și va consta în neteziri ușoare cu intensitate crescândă pe măsura descreșterii durerii; la acestea se va asocia un frământat blând al zonei lezate și al regiunii perilezonale. În zilele următoare se vor repeta ședințele de masaj cu aceleași procedee, obținându-se astfel o recuperare mult mai rapidă decât prin imobilizare imediată și prelungită. Plăgile impun aplicarea masajului după aproximativ 3 luni de imobilizare.

Leziunile osoase sunt reprezentate cel mai frecvent de fracturi directe, indirecte, inchise sau deschise, cu sau fără deplasare. Sunt foarte rar întâlnite în proba de aruncare a suliței. Masajul se folosește în aceste situații pe perioada imobilizării, pentru efecte pozitive ce induc stimularea unuia din reflexele la distanță, de suprafață sau de simetrie. Se previne astfel, instalarea atrofiilor musculare, a tulburărilor trofice locale, și se scurtează perioada de consolidare a oaselor fracturate. După îndepărtarea aparatului gipsat, se pot aplica manevre blânde ce constau în neteziri, fricțiuni superficiale și vibrații. Masajul este nelipsit și în cazul apariției îmbolnăvirii sistemului osos, contribuind esențial la înlăturarea sechelelor, la prevenirea recidivelor și la vindecarea proceselor morbide din oase.

(“Masajul”- “Tehnici și aplicații în sport”-Dr. Mariana Cordun, București 92)

Leziunile articulare sunt cele mai numeroase accidente traumatice întâlnite în cadrul probei de aruncare a suliței și sunt reprezentate de: entorse (gradul I, II sau III), luxații, leziuni de menisc, etc . Dintre acestea, entorsele și luxațiile pot fi cel mai mult influențate prin masaj, acesta se aplică după reducerea și imobilizarea în aparat gipsat (la nivelul articulației interesate). În perioada imobilizării articulare, masoterapia se poate aplica pe segmentele învecinate și pe membrele opuse, pentru obținerea efectelor simetrice pe cale reflexă. În cazul entorselor de gradul I, masajul și automasajul reprezintă indicația majoră. Se prefer masajul cu gheață (crioterapia), executat cu un calup mare de gheață, cu care se va executa neteziri pe zona interesată, timp de 5-7 minute, până la instalarea anesteziei (se repetă de 3-4 ori pe zi). Crioterapia scade viteza de conducere pe nervi, scade activitatea receptorilor cutanați (efectul antalgic), scade spasmul muscular, iar nevoile metabolice scad cu circa 10-20 %.

În cazul entorselor de gradul II și III, segmentele vor fi masate și mobilizate metodic pentru obținerea efectelor simetrice pe cale reflexă. După perioada de imobilizare, masajul se aplică direct pe locul leziunii și urmărește pastrarea supleții a mobilității articulare și prevenirea sechelelor. Eficiența masajului în cazul leziunilor care sunt însoțite de revărsări sanguine sau de lichid sinovial, a fost observată prin injectarea unor coloranți intraarticulari, care au fost înlăturați de circa 4 ori mai repede decât în condiții de neaplicare a acestuia.

Traumatismul meniscului beneficiază de un program de recuperare complex reprezentat de: termoterapie locală, urmată de mobilizare metodică a articulației, după care se va executa un masaj- netezire cu efect sedativ, antalgic.

Capitolul 3 MIJLOACE KINETICE UTILIZATE POST EFFORT

3.1 Refacerea post efort

„Refacerea este componenta antrenamentului care folosește în mod rațional și dirijat o serie de mijloace pedagogice naturale sau artificiale provenite din mediul extern sau intern al organismului în scopul realizării homeostaziei anterioare efortului și pe cat posibil depășirii acestei homeostazii prin realizarea supracompensării funcționale”, teorie elaborata de Folbort. (Folbort “The collection Fiziologiia nervnykh protsessov. Kiev, 1955.”)

Refacerea este sursă de bună stare a organismului și o metodă de prevenire a apariției accidentelor de tip traumatic specifice sportivului de mare performanță. Ea reprezintă ‘pilula’ de efort a organismului și vizează regenerarea trofică, funcțională și revizuirea echilibrelor atât la nivelul componentei nervoase vegetative cât și a mediului intern. Se adresează organismului sănătos în timp ce recuperare se adresează organismului bolnav.

Refacerea pune accent pe structurile mai mult solicitate în timpul efortului sau chiar suprasolicitate, în special componenta de natură locomotorie. Refacerea se adresează în primul rând masei musculare și reprezintă creșterea de material proteic muscular, a cantitații de mioglobină și a cantitații de material energogenetic. În cazul sportivului de performanță ea este dirijată obligatoriu de un cadru medical.

3.1.1 Mijloace kinetice medicale

Mijloacele de refacere au căpătat în zilele noastre o importanță tot mai mare și sunt utilizate la scară din ce în ce mai largă, transformându-se de multe ori în condiții obligatorii pentru obținerea performanței. Putem spune că refacerea este o necesitate în primul rând dupa eforturile caracterizate de volum și intensitate ridicată, maximale și supramaximale, desfășurate în reprize care se succed, la intervale de timp din ce în ce mai scurte, care pentru a fi realizate implică măsuri de “reconstrucție și reorganizare” a organismului pe toate planurile: funcțional, biochimic, psihic, etc. În condițiile în care se desfășoară mai multe lecții de antrenament pe zi (5-6 ore de efort sau mai mult), observăm în primă fază capacitatea genetică de refacere a organismului care poate fi ajutată din exterior prin procedee destul de cunoscute, precum: balneofizioterapia, psihoterapia, mijloace farmacologice și mijloace dietetice.

Masajul, prin procedeele sale, se integrează în aceste măsuri de refacere, reprezentând un sistem individual și diferit de la un sport la altul. Din acest motiv, masajul trebuie înțeles ca un element de bază al sistemului de refacere, fiind condiționat de celelalte mijloace și condiționându-le în același timp.

3.1.2 Masajul

“Masajul- spune unul dintre marii nostri specialiști, profesorul universitar Adrian Ionescu- este ansamblul de acțiuni sistematice, manuale sau mecanice, exercitate asupra părților moi ale corpului capabile să producă efecte fiziologice și terapeutice utile organismului. ” (1994 – – PROCEDEE TEHNICE.METODE.EFECTE, APLICAȚII ÎN SPORT ADRIAN N. IONESCU)

Masoterapia, este un tratament aplicat cu ajutorul mâinilor în care se manipulează mușchii și alte țesuturi moi ale corpului pentru a îmbunătăți sănătatea și starea de bine. Frecarea și manipularea sistematică a țesuturilor corpului, este probabil unul dintre cele mai vechi ințelesuri pentru eliberarea durerilor corporale. Sunt dovezi ce confirmă că masajul a apărut la chinezi acum aproximativ 3000 de ani. Literatura lor conține un eseu asupra subiectului, scris acum cateva sute de ani. O veche carte chinezească, numita – The Cong-Fou of the Tao-Tse, a cărei traducere în limba franceză a apărut mai curând (acum un secol), ea a fost probabil fundația atât masajului modern. Masajul este foarte folosit de către chinezi și de japonezii care au învățat cu siguranță de la aceștia.

Vechii greci si romani, au făcut o conexiune între masaj si băile lor faimoase. Hipocrates, faimosul fizician grec, a numit acest tratament “anatripsis”. El a apreciat în mod evident principiile acestei arte, susținând că aceste frecări trebuie aplicate aferent sau în direcția venelor. Hipocrates spunea în notițele lui ca “Frecarea poate relaxa, menține, atenua” și afirmă că a invățat masajul la fel de bine ca gimnastica, de la profesorul lui Herodicus, fondatorul gimnasticii medicale. Asclepiades, alt fizician grec eminent, a susținut practicarea acestei arte în așa manieră încât a abandonat folosirea oricarui fel de medicină, bazându-se exclusiv pe masaj, aclamând că acestea sunt o cură prin ce restabilizează fluidele nutritive prin mișcare liberă.

(The art of massage, John Harvey Kellogg, MD, Published by TEACH Services)

Manevrele folosite în scopul masajului recuperator (post efort) sunt comune cu cele ale masajului clasic și sunt reprezentate in principal de:

Netezire – manevră ce constă în alunecarea ușoară a mâinior pe suprafața corpului, asemănătoare unei mângâieri. Ea este cunoscută sub denumirea de eflueraj, termen preluat din limba franceză, și se poate face cu o mână sau cu două (fig.1), cu mâinile în formă de clește, pentru membrele inferioare și superioare, cu palma, cu dosul mâinii, cu degetele, cu marginea cubitală a mâinii, cu pumnul închis. Manevra este centripetă (pentru efecte excitante), în sensul circulației venoase (de la extremitățile membrelor spre inimă). În timpul netezirii, mâinile trebuie să fie suple și lipite pe piele. Presiunea exercitată prin această manevră va fi în funcție de indicații, redusă pentru influențarea vaselor și formațiunilor nervoase din piele, medie pentru activarea circulației și a țesuturilor subcutanate și energetică pentru influențarea țesuturilor profunde (mușchi). Efluerajul reprezintă manevra de pregatire pentru orice tip de masaj, constituind primul contact al maseurului cu pacientul. Se mai poate folosi ca trecere de la o manevră la alta sau manevră de final.

Fricțiunea – la fel de folosită ca și netezirea, este o manevră ce constă în apăsarea pielii și a țesuturilor moi subcutanate pe țesuturile profunde sau pe os. Apăsarea nu trebuie să fie exagerată, pentru a nu produce leziuni. Pe suprafețete mici se executa cu fața palmară a degetelor sau cu vârful lor (fig. 2), iar pe cele foarte mici, numai cu vârful a trei degete (arătător, mijlociu și inelar). Pentru suprafețele mari de piele se folosește palma întreagă, marginile mâinii sau pumnii închiși, iar pentru cele foarte mari, ambele palme cu degetele întinse. În ceea ce privește presiunea, aceasta se va exercita perpendicular pe piele, intensitatea putând fi slabă, medie sau forte, în funcție de indicații. Fricțiunea se execută rapid, în sens longitudinal (zona membrelor) sau circular (zona spatelui și a pieptului) sau prin mișcări de rotunjire (la nivelul umărului). Manevra nu se execută în regiunile în care se găsesc vene și artere superficiale, nevi și ganglioni limfatici, ca de exemplu, la rădăcina membrului inferior, gât, axilă, etc. La persoanele în vârstă, fricțiunea se execută cu mare grijă, prin manevre blânde, pentru că, în cazul acestora, vasele de sânge sunt mai fragile.
Nu de puține ori, dupa o fricțiune energică, pielea se învinețește. Fricțiunea îmbunătățește circulația locală, combate formarea aderențelor și a cicatricelor (în special cele formate după arsuri) și accelerează absorbția unor produse aplicate pe piele. Executată blând și timp îndelungat, această manevră, reduce contracturile musculare, în timp ce manevrele scurte au rol stimulent. În sport, fricțiunea se execută pentru tratamentul sechelelor posttraumatice, cum sunt întinderile sau rupturile musculare. Executată după efort, are un efect sedativ și face foarte ușoară pătrunderea prin piele a unor substanțe medicamentoase indicate. Masoterapie practică – Dr. Sabin Ivan, pag 17

Frământatul – această metodă seamănă foarte mult cu frământatul pâinii și constă în apucări, apăsări, ridicări, deplasări într-o parte și alta a pielii și a țesuturilor subiacente, a mușchilor superficiali dintr-o regiune a corpului. Apucarea se poate face cu o mână, cu două (fig. 3) sau cu degetele în funcție de mărimea suprafeței pe care se lucrează. Manevrele se execută atât cât permite elasticilatea și mobilitatea structurilor respective, fară să provoace durere. Se practică mai ales pe regiunile cele mai musculoase: fese, gambe, ceafă, brațe etc. Această tehnică, atât în mod profund cât și blând, contribuie la îndepărtarea lichidelor în exces din zona respectivă, iar cele foarte energice zdrobesc țesuturile subiacente și pereții vaselor fragile, producând echimoze și hematoame. Frământatul corect efectuat, contribuie la îndepărtarea cheagurilor de sânge și a unor noduli, la asuplizare aderențelor formate între țesutul sănătos și cel cicatricial. Frământările lente, executate cu multă răbdare, au efecte sedative și decontractante, iar cele rapide sunt stimulante și tonifiante, cele prelungite obosesc pacientul. Intensitatea frământărilor va fi scăzută progresiv, ea devenind spre sfârșitul tratamentului foarte blândă. La nivelul membrelor, frământările pot fi executate cu o mână sau cu ambele, dispuse ca un clește în jurul lor, prin deplasarea ușoară de jos în sus, în sensul circulației venoase de întoarcere (de la extremități către inimă). Frământatul mușchilor se indică după imobilizări prelungite sau în unele boli neurologice. În ambele cazuri, mușchii sunt mai mult sau mai puțini atoni sau atrofiați. Manevra respectvă este foarte mult folosită în masajul sportivilor, pentru stimularea mușchilor, mai ales a celor obosiți în urma unui efort mare.

Baterea – sau tapotamentul,se face cu ajutorul palmelor, cu marginea cubitală a mâinilor, cu degetele (drepte sau în formă de ciocan), cu pumnii, prin lovituri ce se succed, ale căro intensitate și ritm variază în funcție de regiunea indicată și de scopul pe care îl avem. Tapotările cu palmele deschise produc un fel de plescăit, iar cele executate cu palmele în formă de căuș sau ventuză, un zgomot surd. Baterea cu degetele ambelor mâini este asemanătoare unui tocat, iar cea cu vârful degetelor îndoite în formă de ciocan se poate compara cu un ciocănit. Această ultimă manevră se folosește pe torace și pe spate, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, interscapular, acționând în mod reflex asupra aparatului respirator. Este folosit si la nou născut, imediat dupa naștere pentru provocarea primelor respirații. Percuțiile intervertebrale și paravertebrale sunt folosite și în reflexoterapia vertebrală. Btarerele ușoare sunt excitante, cresc tonusul muscular, măresc contracțiile, iar cele cu durată crescută activează circulația locală a sângelui și stimulează schimburile nutritive. O astfel de manevră se folosește în perioada de încălzire a sportivilor, mai ales în sporturile de iarnă. Baterea nu trebuie să fie niciodată dureroasă, este urmată de contracții ușoare ale mușchilor subiacenți și de excitare ușoară a organelor profunde. Ca și frământatul, baterea poate fi folosită cu succes și în automasaj, iar la nevoie se poate executa și prin îmbrăcăminte.

Vibrația – este o mișcare oscilatorie ce poate fi produsă cu vârful degetelor, cu palma, pe o anumită regiune a pielii, pe zone mai mici sau mai mari. Este indicat ca manevra să fie executată, pe cât posibil cu presiuni constante. Caracteristica vibrațiilor o constiuie ritmul lor rapid și nu apăsarea. Vibrațiile se pot aplica pe inserția unui tendon sau în jurul unei articulații, longitudinal, de-a lungul venelor sau a unui mușchi. Vibrațiile bine executate produc relaxare, activează circulația la nivel local, influențiază activitatea unor organe, previne oboseala, etc. Această manevră este indicată în următoarele situații: dureri, stări congestive, contracturi muculare, tensiuni psihice, etc. Masoterapie practică – Dr. Sabin Ivan, pag 20

ALTE MANEVRE

6) Trepidația- este o formă a vibrației care consta în trepidații continue executate pe verticală, cu frecvență mare. Manevra este foarte obositoare pentru terapeut. Până la apariția vibratoarelor mecanice, acest tip de vibrațiile manuale (trepidațiile) erau foarte folosite în afecțiunile pulmonare cronice, pentru ușurarea eliminării produselor patologice.

7) Ciupirea- este o manevră ce constă în apucarea pielii și a țesuturilor subiacente și chiar a unor mușchi superficiali, atât cât este posibil, cu două degete (mare și arătător). Urmează rularea plicii cu două degete sau mai multe. O astfel de manevră duce la decontracturare și relaxarează mușchii superficiali. Pentru a acționa la nivelul structurilor profunde, ciupirea trebuie sa fie din ce în ce mai aplă, manevră mai greu de realizat. La nivelul peretelui abdominal și în locurile cu sensibilitate crescută, suple și cu elasticitate mare, se pot practica ciupiri ușoare. În locurile sensibile ele devin insuportabile, în ciuda faptului că această manevră nu trebuie sa fie absolut deloc dureroasă.

8) Malaxarea- este o manevră de frământare care constă în prinderea pielii și a țesutului subcutanat între degetul mare și restul degetelor, pliul format fiind apoi frămânat și strâns energic. Malaxarea se mai poate executa cu ambele mâini și se aplică pe țesuturi laxe și atone, situație întâlnită la nivelul mușchilor abdominali ai bolnavilor foarte slăbiți și emaciați. Cu această manevră se activează circulația locală și se tonifică structurile respective.

9) Apăsarea – se poate executa cu palmele, cu degetele mari, cu toate degetele, în funcție de indicații, pe tendoane și pe regiunile mai puțin musculoase. Când apăsarea se face pe tendoane, manevra se execută în același timp și în șanțurile dintre ele, pe toată lungimea lor. Forța apăsărilor poate avea diferite intensități: ușoară, medie și puternică (energică), în funcție de indicații. Pentru tratamentul nevralgiilor se recomandă apăsări ușoare, cu pulpa degetului mare, de-a lungul trunchiului nervos (nervul sciatic, nervii intercostali). Pe regiunile musculoase, rotunde (mușchiul deltoid), apăsările se fac cu gâtul mâinii, prin mișcări rotative, (răsuciri). Apăsările executate pe un mușchi lung, vor fi făcute de-a lungul fibrelor acestuia. La nivelul membrelor, presiunea se face cu o mână sau cu ambele, pentru mușchii gambei, coapselor, etc. În ambele situații, segmentul respectiv este prins ca un clește. Manevra se execută de la vârful extremităților până la rădăcina lor, în sensul circulației de întoarcere a sângelui venos, pe care o va influența. Apăsările mai pot fi efectuate cu pulpa unui deget, pe anumite puncte, cum se procedează în presopunctură, reflexoterapie, Shiatsu, micromasaj chinezesc, etc.

10) Cernerea – este o metodă constă în prinderea cu ambele mâini a masei musculare și rularea acesteia între palme în mod repetat dupa care se ridică rapid de jos în sus regiunea respectivă. Cernutul este des întâlnit în masajul sportiv, la nivelul membrelor, mai ales după manevrele mai energice precum sunt frământatul și baterile, sau după eflueraj și fricțiunile executate pentru relaxare.

11) Rularea – manevra este asemănătoare cernutului, prinderea fiind executată cu degetele întinse, palmele apăsând regiunea respectivă. Rulatul se face în toate direcțiile, la început mai lent, apoi mai rapid. Ca și cernutul, rulatul acționează asupra tuturor structurilor anatomice: piele, țesut celular subcutanat, lax sau grăsos și mușchi, având efecte relaxante. Rulatul și cernutul, foarte asemănătoare între ele, sunt nelipsite în arsenalele maseurilor sportivi. În lipsa acestora, în cadrul automasajului, sportivul folosește ambele manevre, mai ales în pauze, pentru efectele lor relaxante.

12) Scuturarea – este o manevră relaxantă, folosită în masajul sportiv, în pauzele competiționale. Constă în mișcări oscilatorii, ritmice, executate cu mâinile, pe întreg corpul sau pe porțiuni.

Există aproximativ 200 de tehici diferite de masaj, fiecare fiind unic creeată pentru a atinge un anumit scop, cele mai comune tipuri sunt:

masajul aromaterapie – este o tehnică ce folosește uleiuri esențiale provenite din plante pentru a favoriza refacerea și relaxarea, uleiuri care au un efect puternic asupra stării organismului, stimulând două structuri adânci din creier, memoria și emoțiile.

masajul limfatic – sunt folosite bătăi ritmice și ușoare pentru a îmbunătăți circulația limfei de-a lungul corpului, cea mai populară formă fiind drenajul limfatic.

masajul pe scaun – terapeuții folosesc un scaun portabil, este întalnit in general în cazul persoanelor care își desfășoara activitatea la birou, se face peste haine.

masajul reflexogen – sunt tehnici specializate de apasare cu degetul la nivelul membrelor superioare șl inferioare pe punctele reflexe ale diferitelor organe.

masajul suedez – este reprezentat de o varietate de tehnici ce constrau în lovituri si presiuni folosite pentru a mări circulația sângelui către inimă, întinde ligamentele si tendoanele, ușurează tensiunea psihică și emoțională, elimină resturile reziduale din țesuturi.

masajul sportiv – poate fi realizat atât înainte cât și după antrenament si este folosit de cele mai multe ori pe sportivi si indivizi activi, masajul facut înaintea efortului are ca scop creșterea performanței organismului si prevenirea accidentărilor,iar cel de după ajuta la refacerea organismului

Masajul sportiv poate fi segmentat in fucție de perioda de aplicare:

Înaintea efortului – pregătirea musculaturii în sensul vascularizării proprii și a capacității de a susține efortul;

În timpul efortului – liniștirea componentei musculare în efort și în pauzele dintre exerciții;

După încetarea efortului – optimizează eliminarea cataboliților acizi de la acest nivel.

EFECTELE MASAJULUI ASUPRA ORGANISMULUI

Masajul este practicat de secole in toate colțurile lumii ca o terapie de refacere, având ca scop reducerea stresului și a tensiunii musculare. Înlatură migrenele, calmează durerile cronice, eliberează sistemul nervos, normalizează ritmul cardiac, relaxează și tonifică musculatura, întărește ligamentele, redă elasticitatea pielii, crește rata de înmulțire a celulelor roșii, îmbunătățește ritmurile metabolice, etc.. Chiar dacă masajul afectează întreg organismul, el influențiază în mod particular activitatea următoarelor sisteme: circulator, limfatic și nervos.

Indiferent de manevra folosită, acțiunile masajului asupra organismului uman sunt multiple. Influențează funcțiile secretorii ale tegumentului, pielea capătă o îmbunătățire considerabilă a elasticității și este lipsită, prin masaj, de celulele sale cornoase pentru a stimula creșterea celor tinere. Are efect calmant local, combate contracturile musculare, înlătură oboseala și produce o destindere în întregul organism datorită activării circulației sângelui și a limfei.

Aplicatii terapeutice

„Atingerea in masaj nu este o simplă atingere sau un contact al mâinii și corpului, dar este o atingere profesională și aptitudinală. Este o atingere aplicată cu inteligență, control, cu unn scop; și atât de simplă pe cât este, este capabilă sa producă efecte psihologice sigure. Această procedură are trei forme diferite de aplicare: atingere pasivă, presiune și compresia nervului” (The art of massage, John Harvey Kellogg, MD, Published by TEACH Services, Inc. Pag 54)

Masajul prin presiune este extrem de folositor, permițând golirea venelor, spațiilor limfatice și vaselor de sânge. Ar trebui folosită în combinație cu frecarea și frământarea cu scopul golirii venelor mari și vaselor limfatice care sunt găsite în regiunea articulațiilor. Compresia nervului este ori stimulată, ori sedată, în accord cu maniera în care este aplicată. Printr-o repetitive a aplicațiilor de stimulare asupra trunchiului nervos, pot fi produse efecte alternative, interpretându-se acest mod foarte valoros în multe cazuri de sciatica însoțită de schimbări structural în trunchiul nervos, de asemenea și în paralizie.

Compresia nervului este una dintre cele mai valoroase însemnând trezirea activității trunchiului nervos, prin stimularea indirectă indusă de această procedură.

În aplicarea compresiei nervului în cazurile de paralizie, presiunea ar trebui să fie ușoară și intermitentă, repetată de patru sau cinci ori, presiunea durând nu mai mult de două sau trei secunde, cu un interval de cinci sau șase secunde.

Pentru stimularea generală a coloanei vertebrale, trebuie facută o presiune fermă cu degetele aproape de procesele spinoase, și opuse spațiilor dintre coloană, sau dintre coaste, aproape de coloană.

Nevralgia intercostală este eliberată prin aplicarea unei presiuni asupra spațiului intercostal la locul durerii, presiunea fiind direcționată spre frontier inferioară a nervurii de asupra coastei.

(The art of massage, John Harvey Kellogg, MD, Published by TEACH Services pag 57)

INDICAȚIILE MASAJULUI

Masajul clasic este recomandat în afecțiuni ale aparatului locomotor: redoare articulară, entorse, luxații, artroză, sechele după fracturi, contracturi musculare, nevralgii, paralizii, proteze, obezitate, celulită, edeme, etc.

În categoria masajelor speciale includem urmatoarele titluri: igienic, sportiv, estetic, senzitiv, erotic, drenaj limfatic, masaj sub apă, duș-masaj, etc.

CONTRAINDICAȚIILE MASAJULUI

Pentru a obține rezultate terapeutice optime, un maseur trebuie să cunoască nu numai tehnica și indicațiile masajului, ci și contraindicațiile acestuia. Bolile de piele constituie principala contraindicație a masajului, indiferent de forma și de manifestarea lor. Alte contraindicații sunt reprezentate de: boli acute, boli infecțioase, tumori, cancer, angioame, tuberculoză, boli fizice grave, boli febrile, stare de ebrietate, cașexie, boli grave de inimă, de rinichi, de ficat, de plămâni, hipertensiune arterială, varice voluminoase, anevrisme, ulcer gastric, ulcer varicos, mușcături de animale, stări hemoragice, osteită, etc.

3.2 Influența masajului post efort asupra organismului

“Masajul este un mijloc de redare a forțelor organismului în timpul pauzelor dintre probe. El trebuie să-și ocupe locul cuvenit printre mijloacele nturale de combatere a oboselii și de recuperare a capacității de efort,drept perioada de odihnă a sportivilor.” ( „Aplicții în sport”-ADRIAN N. IONESCU 1994).Masajul nu se aplică în ziua încheierii competiției, abia a doua zi, când indicii fiziologici au revenit la valorile normale de repaus, sportivul va beneficia și de această formă de refacere în cadrul unui program complex în care se va urmări restabilirea indicilor metabolici, a celor neuro-endocrino-hormonali și cei enzimatici. În aceste situații refacerea trebuie obligatoriu dirijată de către un cadru medical.

Durata unui masaj poate varia în funcție de suprafața solicitată și de scop, ea fiind de circa 5-20 minute. Se face în ideea susținerii si refacerii dupa efort, cele două componente fiind dependente una de alta. Pentru susținerea efortului se face la aproximativ 4-5 ore după efortul anterior si este recomandat să fie oprit cu 1-2 zile înainte de competiție. În timpul antrenamentului se aplică manevre circa 2-3 minute după încălzire , manevre de efleuraj (netezire). Masajul după efort se face la sfârșitul antrenamentului, preferabil după câteva minute de odihnă activă și urmărește scăderea tonusului muscular și eliminarea cataboliților acizi, prin aplicarea de neteziri lungi, lente si superficiale urmate de ușoare fricțiuni si presiuni vibrante asupra grupelor musculare mai solicitate. Este total contraindicat la sportivi în cazul traumatismelor acute, chiar și elongații și contuzii, hematoame, inflamații venoase acute și cronice, afecțiuni cutanate.