Lucrari Topo Geodezice Efectuate In Vederea Reabilitarii Strazii Muresului din Orasul Ungheni, Judetul Mures
Cuprins
Capitolul 1 3
DATE GENERALE 3
1.1. Scopul și importanța temei proiectului 3
1.2. Localizarea geografică 4
1.3. Descrierea obiectivului proiectat 5
1.4. Baza geodezo-topografică 5
1.5. Proiecția Stereografică 1970 7
1.6. Sistemul de cote Marea Neagră 1975 11
1.7. Căi de comunicație 12
Capitolul 2 14
INSTRUMENTE ȘI METODE DE MĂSURARE 14
2.1. Descrierea și verificarea instrumentelor utilizate la planimetrie 14
2.2. Descrierea și verificarea instrumentelor utilizate la altimetrie 23
2.3. Metode de măsurare utilizate 26
2.4. Operații geodezo-topografice efectuate 30
2.5. Prezentarea soft-urilor de prelucrare utilizate 34
Capitolul 3 37
VERIFICAREA REȚELEI DE TRIANGULAȚIE ȘI ÎNDESIREA EI 37
3.1. Verificarea rețelei geodezice prin metoda măsurătorilor condiționate 38
3.2. Calculul orintărilor 47
3.3. Calculul laturilor 49
3.4. Calculul coordonatelor 52
3.5. Calculul cotelor rețelei de sprijin 53
3.6. Îndesirea rețelei de sprijin 57
Capitolul 4 71
LUCRĂRI GEODEZO-TOPOGRAFICE PENTRU ÎNTOCMIREA PLANULUI TOPOGRAFIC 71
4.1. Crearea rețelei de ridicare 71
4.2. Ridicarea detaliilor planimetrice și altimetrice 79
4.3. Întocmirea planului topografic 85
Capitolul 5 87
LUCRĂRI TOPOGRAFICE LA PROIECTAREA ȘI EXECUȚIA CĂILOR DE COMUNICAȚIE 87
5.1. Lucrări preliminarii 87
5.2. Lucrări definitive 87
5.3. Trasarea pe teren a unghiurilor orizontale 88
5.4. Trasarea pe teren a distanțelor proiectate 92
5.5. Metode de trasare în plan a punctelor proiectate 93
5.6. Trasarea pe teren a profilului longitudinal proiectat 100
5.7. Trasarea pe teren a profilelor transversale 103
Capitolul 6 107
CONCLUZII 107
BIBLIOGRAFIE 108
Anexa 1 109
Inventar de coordonate 109
Capitolul 1
DATE GENERALE
Scopul și importanța temei proiectului
Proiectul „LUCRĂRI TOPO-GEODEZICE EFECTUATE ÎN VEDEREA REABILITĂRII STRĂZII MUREȘULUI DIN ORAȘUL UNGHENI, JUDEȚUL MUREȘ” are ca scop ridicarea detaliilor topografice în vederea realizării planului topografic și mai apoi trasarea în teren a noului obiectiv proiectat.
Măsurătorile terestre au apărut din cele mai vechi timpuri ca o știință aplicată, inginerească.
Știința măsurătorlior terestre se împarte în următoarele categorii :
– geodezia – este știința care se ocupă cu determinarea riguroasă a formei și dimensiunilor Pământului sau a unor porțiuni întinse ale acestuia cât și cu determinarea poziției precise a unor puncte de pe teren;
– topografia – este știința cu ajutorul căreia se pot determina, prin măsurători si calcule topografice, pozițiile obiectelor de pe teren în scopul reprezentării lor la scară sub formă de planuri și hărți topografice;
– fotogrammetria – perminte colectarea datelor prin mijloace mecanizate pentru realizarea planurilor si hărților topografice, fotografiind suprafețe de teren de pe pământ sau din avion;
– cartografia – studiază reprezentarea în plan a suprafeței de teren sau a unei porțiuni a acestuia pentru realizarea, redeactarea si multiplicarea planurilor și hărților topografice;
Topografia Inginereascăeste ramura măsurătorilor terestre care studiază și rezolvă probleme legate de studiile inginerești, de proiectare, execuție și exploatare a construcțiilor.
Utilizarea metodelor de măsurare geodezice în domeniul Tehnicii Măsurătorilor Topografice Inginerești presupune, pe lângă asigurarea cerințelor de precizie, alegerea aparatelor și tehnologiilor corespunzătore. Această alegere este impusă de calculele preciziei, pornind de la abatere maximă admisibilă dată, cât și de cunoașterea tehnologiilor de execuție și montaj.
La toate marile obiective de construcții civile, industriale, construcții speciale (ca formă și anvergură), căi de comunicații, lucrări subterane, inginerul geodez este prezent pe șantier de la început până la finalul execuției investiției.
înainte de începerea construcției, el trebuie să livreze documentația necesară proiectării (baza topografică a proiectelor) și să-și planifice propriile lucrări, specifice, împreună cu specialiștii din domeniul construcțiilor. Această colaborare este importantă deoarece, de acest aspect depinde în final garantarea produselor finale.
trebuie să coordoneze configurarea rețelei punctelor de sprijin sau a rețelei de trasare a obiectivelor proiectate. Acest obiectiv este valabil în toate domeniile construcțiilor, inclusiv în construcții de mașini, instalații și linii tehnologice industriale.
trebuie să-și planifice desfășurarea măsurătorilor, timpul execuției, pornind de la cerințele de precizie ale specialiștilor în construcții și – pe criterii tehnice și economice – să stabilescă performanțele mijloacelor de măsurare, să aleagă metodele și tehnologiile de măsurare, precum și forța de muncă necesară realizării obiectivului proiectat.
în faza a doua, pe parcursul execuției, intervin lucrările de trasare și măsurătorile de control care trebuie să corepundă unor cerințe de precizie deosebit de ridicate, efectuate însă de cele mai multe ori în condiții grele, specifice șantierelor de construcții.
vederea de ansamblu și detaliile constructive constituie, la încheierea lucrărilor de construcții-montaj, împreună cu documentația topografică și cu celelalte observații făcute de proiectanții de specialitate și de constructori, părți componente ale cărții tehnice a construcției.
deosebit de important, atât pentru specialiștii în construcții cât și pentru cei în măsurători, sunt măsurătorile de urmărirea comportării construcțiilor în timpul exploatării.
Localizarea geografică
Orașul Ungheni se află în partea central-vestică a județului Mureș, la distanța de 11 km de municipiul Târgu Mureș pe DN15, la confluența râurilor Niraj și Mureș. Coordonatele geografice ale orașului Ungheni: 46°29′9″ latitudine nordică și 24°27′39″ longitudine estică.
Fig. 1.1. Localizarea orașului Ungheni pe harta județului Mureș
(sursă:http://ro.wikipedia.org/wiki/Ungheni,_Mure%C8%99)
În documente, orașul Ungheni este atestat pentru prima dată în anul 1264, sub numele de Ingheni (Naradtew), cu ocazia daniei unei moșii făcută de Ștefan, ducele de Transilvania, lui Megyes și Fysch. Denumirea de „Ingheni” derivă de la unghiul format prin vărsarea Nirajului în Mureș, în cadrul căruia este așezat orașul.
Conscripția fiscală din anul 1722 face o amplă descriere economică și demografică a localității Ungheni, evidențiind numărul familiilor pe categorii sociale, terenurile agricole pe categorii de folosință, numărul animalelor pe diferite specii și apartenența acestora.
Orașul Ungheni are în componența sa următoarele localități: Cerghid, Cerghizel, Morești, Recea, Șăușa, Vidrasău.
Orașul este traversat de DN15 (E60), drum care leagă Europa de Vest de cea de Est, ceea ce îi conferă orașului importanță în industrie și transport. De asmenea, în localitatea Vidrasău care intră în componența orașului Ungheni, se află Aeroportul Internațional „Transilvania”.
La recensământul din 2011, populația orașului Ungheni era de 6945 locuitori. Suprafața orașului este de aproximativ 63,69 km2.
Descrierea obiectivului proiectat
Strada Mureșului se află în intravilanul orașului Ungheni și este una din cele mai importante artere ale orașului. Pe această stradă se gasește un motel, un magazin alimentar, blocuri de locuințe și case.
Strada are o lungime de 1,264 km și lățimea părții carosabile de 6m și acostamente pe partea stângă cu lățima medie de 75 cm.
Din punct de vedere al rețelei, pe baza documentelor existente, s-a făcut recunoașterea terenului, constând în identificarea punctelor geodezice, a punctelor existente din lucrările anterioare, reperi de nivelment și alte informații în vederea realizării obiectivului propus astfel încât să răspundă cât mai fidel detaliilor de pe teren și obiectivelor specificate în tema de proiect. Pentru căutarea punctelor geodezice nesemnalizate s-au folosit recptoare GPS de buzunare. S-au facut descrieri provizorii de puncte și s-au întocmit schițe de vizibilitate.
Baza geodezo-topografică
Ridicările topografice se sprijină pe puncte de coordonate cunoscute din rețeaua geodezică de stat pentru ca suprafața terenului să fie reprezentată uniform și omogen pe planuri și hărți.
Rețeaua geodezică a României este formată din puncte de coordonate cunoscute, determinate prin metode geodezice, uniform distribuite pe toată suprafața țării. Aceste puncte sunt dispuse sub forma unei rețele complexe de triunghiuri, astfel rețeaua mai este cunoscută si sub denumirea de triangulație geodezică.
Fig. 1.2. Rețeaua de triangulație de ordinul I
Rețeaua geodezică a orașului Ungheni conține totalitatea punctelor geodezice existente sau nou determinate prin triangulație, trilaterație, poligonație, G.P.S, încadrate într-un sistem de referință unitar, cuprinzând atât punctele din rețeaua planimetrică cât cele din rețeaua altimetrică.
Pentru realizarea obiectivului care face obiectul prezentei lucrări s-au utilizat următoarele puncte geodezice: A (SINPAUL_DEAL), B (VL.IZVOARELOR_ES), C (PADUREA_HALAUS), D (CRISTESTI) și E (SAUSA).
Fig. 1.3. Rețeaua de sprijin
Tabel. 1.1. Coordonatele punctelor geodezice
Proiecția Stereografică 1970
Proiecția Stereografică 1970, numită generic Stereo `70, este proiecția oficială a României stabilită prin Decretul nr. 305 din septembrie 1971 emis de Consiliul de Stat al României. Proiecția Stereo `70 a înlocuit proiecția Gauss-Kruger, utilizată până la acel moment.
Proiecția Stereografică 1970 este conformă, nu deformează unghiurile, permițând ca măsurătorile geodezice să fie prelucrate direct în planul de proiecție, fară a se calcula coordonate geografice, cu condiția aplicării prealabile a unor corecții de reducere a măsurătorilor la planul de proiecție. Proiecția deformează ariile, funcție de depărtarea acestora față de polul proiecției.
Proiecția Stereografică 1970 are asociat elipsoidul Krasovski 1940, orientat la Pulkovo, ca și în cazul proiecției Gauss-Kruger și are următorii parametrii geometrici:
semiaxa mare a = 6 378 245.000m
turtirea geometrică f =1 / 298.3.
Punctul central al proiecției (polul proiecției) este un punct fictiv, care nu este materializat pe teren, situat aproximativ în centrul geometric al teritoriului României, la nord de orașul Făgăraș. Polul proiecției Q0 denumit uneori și "centrul proiecției" are coordonatele geografice :
latitudinea B0 = 46◦ N
longitudinea L0 = 25◦ E Greenwich
Întreg teritoriul țării este reprezentat pe un singur plan, în care există un cerc de deformație nulă, cu centrul în polul proiecției Q0și raza de 201,718 km.
Fig. 1.4. Deformațiile în proiecția Stereografică 1970
Adâncimea planului de proiecție este de aproximativ 3.2 km față de planul tangent la sfera terestră în punctul central. În urma intersecției dintre acest plan și sfera terestră de raza medie s-a obținut un cerc al deformațiilor nule cu raza apropiată de 202 km.
Deformația relativă pe unitatea de lungime (1 km) în punctul central al proiecției este egală cu -25 cm/km și crește odată cu mărirea distanței față de acesta pană la valoara zero pentru o distanță de aproximativ 202 km. După această distanță valorile deformației relative pe unitateade lungime devin pozitive și ating valoarea de 63,7 cm/km la o depărtare de centrul proiecției de aproximativ 385 km.
Sistemul de axe de coordonate plane rectangulare xOy are ca origine imaginea plană a polului proiecției, axa Ox este imaginea plană a meridianului de 25o și are sensul pozitiv spre nord, iar axa Oy are sensul pozitiv spre est.
Coeficientul de reducere a scării, folosit la transformarea coordonatelor rectangulare din planul tangent (în polul Q0), în planul secant, paralel cu cel tangent, are valoarea :
c =1-(1/4000) = 0.999 750 000
Coeficientul de revenire la scara normală, de la planul secant la cel tangent, este :
c'=1/c =1.000 250 063
Adoptarea proiecției Stereografice 1970a urmărit o serie de principii care satisfac cerințele de precizie și câteva aspecte specifice teritoriului României, printre care:
Teritoriul României are o formă aproximativ rotundă și poate fi încadrat într-un cerc cu raza de 400 km;
Limitele de hotar sunt încadrate, în cea mai mare parte ( 90 %), de un cerc de rază 280 km și centru în polul proiecției;
Proiecția este conformă (unghiurile sunt reprezentate nedeformat);
Deformațiile areolare negative și pozitive sunt relativ egale, ceea ce permite o compensare a lor, adică prin reprezentarea în planul Proiecției Stereo70 este menținută suprafața totală a teritoriului.
Deformația liniară poate fi apreciată din punct de vedere cantitativ cu ajutorul formulei:
Dsec = D0 + L2 / 4R 2 +L 4 / 24R 4 + …[km/km]
unde:
Dsec este deformația regională sau liniară relativă pe unitatea de lungime (1 km) în plan secant;
D0 = -0.000 250 000 km / km este deformația din punctul central al proiecției în plan secant;
L este distanța de la punctul central al proiecție Stereografice 1970 la punctul din mijlocul laturii trapezului sau a distanței măsurate pe suprafața terestră;
R = 6 378, 956 681 km este raza medie de curbură a sferei terestre pentru punctul central al proiecției.
Modul în care se realizează proiecția punctelor de pe suprafața terestră pe planul proiecției Stereografice 1970 este prezentat în figura 1.5.
Fig. 1.5. Proiecția punctelor de pe suprafața terestră pe Planul Proiecției Stereografice 1970
r – raza cercului deformațiilor nule (201.718 km);
H – adâncimea planului de proiecție (aprox. 3.6 km);
1, 2, 3, …,9 – puncte de pe suprafața terestră;
1’,2’,3’,…,9’ – puncte de pe suprafața planului de proiecție Stereografic 1970.
Pentru a putea vizualiza mai ușor mărimea și caracterul deformațiilor liniare s-au utilizat culori diferite în reprezentarea planului de proiecție Stereografic 1970 astfel:
culoarea roșu pentru valori negative ale deformațiilor (distanța din teren > distanța plan proiecție);
culoarea galben pentru valori aproximativ egale cu zero ale deformațiilor (distanța teren ~ distanța plan proiecție);
culoarea albastră pentru valori pozitive (distanța teren < distanța plan proiecție).
Distanțelelor, egale între ele, de pe suprafața terestră (12), (23), (34), (45), (56), (67), (78), (89) le corespund distanțele (1’2’), (2’3’), (3’4’), (4’5’), (5’6’), (6’7’), (7’8’), (8’9’) din planul proiecției. Între cele două categorii de distanțe se pot scrie următoarele inegalități:
(1’2’)<(2’3’)<(3’4’)< (4’5’)<(5’6’)<(6’7’)<(7’8’)<(8’9’);
(1’2’)<(12); (2’3’)<(23); (3’4’)<(34); (4’5’)<(45); (5’6’)≈(56); (6’7’)<(67); (7’8’)>(78); (8’9’)> (89).
Pentru a obține informații privitoare la mărimea diferenței dintre cele două tipuri de distanțe este necesară o reprezentare grafică a funcției Dsec = F (L), descrisă anterior, folosind următoarea diagramă:
Fig. 1.6. Diafragma deformațiilor liniare relative în Proiecția Stereografică 1970
Sistemul de cote Marea Neagră 1975
Pe lângă partea de planimetrie, datumul geodezic al României, are ci o componentă altimetrică reprezentată de sistemul de referință pentru nivelment. Pentru fiecare punct de pe suprafața terestră se determină cota raportată la un reper zero fundamental, aflat la nivelul mării.
Pentru determinarea altitudinii punctelor topografice este necesar să se ia în considerare o suprafață de nivel față de care să se poată determina atât înalțimile punctelor uscatului cât și adâncimile punctelor batimetrice. Astfel s-a stabilit ca suprafață de nivel, de referință, suprafața apelor liniștite ale mărilor și oceanelor, presupusă a fi prelungită sub continente, care în orice punct al său este perpendiculară pe verticala locului. Acestei suprafețe, luată ca sistem de referință i se atribuie cota 0.
În România se utilizează pentru nivelment, sistemul Marea Neagră 1975. Punctul zero fundamental pentru acest sistem este reperul fundamental de tip I din Capela militară din Constanța. Altitudinea acestui reper s-a calculat prin intermediul unor lucrări de nivelment geometric repetat (1962, 1963, 1964, 1970, 1972) și determinări gravimetrice.
A fost creat un nou amplasament pentru punctul zero fundamental cu scopul de a fi poziționat într-o zonă stabilă din punct de vedere geologic, acest loc fiind ales la o distanță de 53 km de Constanța, între localitățiile Tariverde și Cogealac.
În trecut s-au folosit și alte sisteme altimetrice: Marea Adriatică, Marea Baltică.
Rețeaua de nivelment a țării este structurată pe cinci ordine de mărime, fiind independentă de cea planimetrică și cuprinde peste 17 500 de repere determinate în sistemul de altitudini normale Marea Neagră 1975, cu punctul zero fundamental în Capela Militară Constanța.
Fig. 1.7. Rețeaua geodezică de nivelment de ordinul I din România
Căi de comunicație
Căile de comunicații sunt medii naturale sau realizate de om în mod special, care asigură circulația mijloacelor de transport pentru transportul oamenilor și a bunurilor materiale.
Din punct de vedere al mediului ce servește drept cale de comunicație, transporturile pot fi:
-aeriene: deservesc orașele mari, se efectuează pe distanțe mari (500 – 5000 km) cu încărcături mici și viteze mari (250 – 1000 km/h) ;
-pe apă (maritime sau fluviale): pe distanțe mari cu încărcături mari și viteze mici;
-terestre (drumuri, căi ferate):căilor ferate le sunt caracteristice transporturile la distanțe relativ mici (100 – 1000 km) cu încărcături și viteze relativ mici; transporturile pe drumuri sunt caracterizate de distanțe mici (până la 100 km) cu încărcături relativ reduse;
Căile de comunicații trebuie să asigure transporturile ieftine, în condiții de siguranță și confort, punctualitate, indiferent de condițiile climatice.
Căile de comunicație pot fi:
naturale: apele (fluvii, mări) și aerul care deservesc pentru transport în navigație fluvială, maritimă sau aeriană;
amenajate: sau artificiale, create sau modificate special de către om: drumurile, căile ferate, conductele, canalele;
Clasificarea drumurilor și străzilor:
după relief:
drumuri de șes – până la 150 m altitudine;
drumuri de deal – între 150 și 300 m altitudine;
drumuri de munte – la altitudini mai mari de 300 m;
din punct de vedere funcțional și administrativ:
drumuri publice – sunt destinate satisfacerii cerințelor întregii economii și ale populației; se împart in drumuri de interes republican (autostrăzi, drumuri naționale) și de interes local (drumuri județene, drumuri comunale, străzi);
drumuri de exploatare – sunt destinate unor cerințe proprii de transport (drumuri forestiere, petroliere, miniere etc.)
după gradul de prefecționare tehnică:
drumuri rudimentare: naturale sau de pământ;
drumuri pietruite: pietruiri simple și macadam;
drumuri moderne:provizorii(tratamente bituminoase), semipermanente (macadamuri asfaltice), permanente (betoane asfaltice, betoane de ciment etc.)
în funcție de intensitatea traficului de perspectivă – totalitatea vehiculelor care circulă pe un drum în ambele sensuri formează traficul rutier. Traficul este caracterizat de viteză, debit, densitate. Traficul de perspectivă pentru drumurile publice se determină pe o perioadă de 15 ani, pe baza recensămintelor generale sau a anchetelor de circulație. Se disting 5 clase tehnice:
drumuri de clasă tehnică I – trafic foarte intens, autostrăzi;
drumuri de clasă tehnică II – trafic intens, drumuri cu 4 benzi de circulație;
drumuri de clasă tehnică III –trafic mediu, drumuri cu 2 benzi de ciculație;
drumuri de clasă tehnică IV – trafic redus, drumuri cu 2 benzi de circulație;
drumuri de clasă tehnică V – trafic foarte redus, drumuri cu o bandă sau 2 benzi de circulație, drum județean sau comunal;
Capitolul 2
INSTRUMENTE ȘI METODE DE MĂSURARE
Descrierea și verificarea instrumentelor utilizate la planimetrie
Stația Totală este un instrument modern de măsurare, având ca principiu de funcționare principiul tahimetrului clasic. Tahimetrele electro-optice sunt capabile să determine diferite mărimi sau elemente topografice (unghiuri, distanțe, diferențe de nivel, suprafețe) și să efectueze calcule, prin intermediul unor softuri speciale implementate, pe baza măsurătorilor efectuate. Stația totală stochează în memoria interna datele culese din teren.
Oricât de performant ar fi instrumentul utilizat, acesta prezintă câteva erori tehice de execuție. Aceste erori nu se pot elimina, ci efectul lor poate fi doar micșorat, prin adoptarea unor metode speciale de lucru.
Pentru realizarea prezentei lucrări s-a folosit stația totală Leica TCR 705. Aceasta este un aparat de înaltă calitate destinat lucrărilor din constructții. Tehnologia avansată folosită permite ca munca de măsurare să fie mai ușoară.
Avantajele stației pe teren sunt următoarele:
executarea de operații direct și ușor, cu ajutorul tastelor soft;
afișarea clară, datorată ecranului cu rezoluție mare;
o structură intuitivă a programului;
programe integrate pentru aplicații;
combatibilitate cu medii de stocare externă.
Fig. 2.1. TCR 705
Caracteristici speciale ale stației totale Leica TCR 705:
măsurare fără reflector EDM
display mare, taste alfanumerice
centrare cu laser
compensator pe doua axe
construcți ușoară, suplă
Părțile componente ale stației totale
Fig. 2.2. Părți componente
1.Vizor
2. Laseri de ghidare
3. Șurub de mișcare verticală
4. Baterie
5. Suport pentru bateria GEB111
6. Suporti de baterii pentru GEB111/
GEB121/GAD39
7. Ocular; focusarea reticulului
8. Focusarea imaginii
9. Mâner detașabil cu șuruburi de montare
10. Interfață serie RS232
11. Șuruburi de calare
12.Obiectiv cu dispozitiv de măsurat distanța încorporat (EDM); Ieșire fascicol
13. Adaptor baterii GAD39 pentru 6 celule (optional)
14. Baterie GEB121 (optional)
15. Display (Ecran)
16. Tastatură
17. Nivelă circulară
18. Tasta Pornit/Oprit (On/Off)
19. Tastă de declanșare
20. Șurub de mișcare orizontală
Instrumentul are o serie de accesorii:
trepiedul-utilizat ca suport pentru așezarea instrumentului în stație;
reflectorul-dispozitiv ce concentrează și reflectă radiațiile emise de dispozitivul EDM în vederea măsurării distanțelor prin infraroșu;
bastonul telescopic- realizat dintr-o tijă de metal, prevăzut cu o nivelă sferică și cu un dispozitiv de prindere a prismei.
Fig. 2.3. Auxiliare stație totală
Fig. 2.4. Cutia și accesoriile stației totale
1. Cablu transfer date Lemo0/RS232
2. Ocular zenital sau pentru vizeînclinate
3. Contragreutate pentru ocularul devize înclinate
4. Ambaza detașabilă GDF111/GDF121
5. Încărcător pentru baterii cu accesorii
6. Chei Allen (2 buc)Știfturi de reglare (2 buc)
7. Baterie de rezervă GEB111
8. Filtru solar/adaptor de ambază
9. Alimentator pentru încărcătorulde baterii
10. Adaptor principal
11.Baston miniprismă
12.Stația totală
13. Miniprismă și suport
14. Placă minițintă
15. Husă de protecție/capac obiectiv
16. Vârf pentru miniprismă
Axele constructive ale stației totale
Axele stației totale sunt în număr de trei, concurente într-un punct. Acestea sunt:
Axa verticală sau axa principală de rotație a telescopului – materializată prin fascicul laser sau prin fir cu plumb;
Axa orizontală sau axa secundară, axa de basculare a lunetei – este perpendiculară pe axa principală;
Axa de vizare a lunetei sau axa reticul-obiectiv – este perpendiculară pe axa secundară.
Fig. 2.5. Axele stației totale
ZA = Linia de vizare/axă de colimație (Axa telescopului = linia de la reticul la centrul obiectivului.)
SA = Axa principală (Axa verticală de rotație a telescopului.)
KA = Axa secundară (Axa orizontală de rotație )
V = Unghiul vertical/unghiul zenital
VK = Cercul vertical (cu divizare circulară codificată pentru citirea unghiului vertical.)
HK = Cercul orizontal (cu divizare circulară codificată pentru citirea unghiului vertical.)
Hz = Unghiul orizontal
Verificarea aparatului
Aparatele folosite trebuie supuse, periodic, unor verificări. Utilizatorul trebuie să își verifice aparatele cel puțin o dată pe săptămână.
Verificarea constă în cercetarea stării pieselor și a accesoriilor instrumentului pentru a fi în bună stare de funcționare:
Astfel vom căuta să observăm dacă:
– piesele de sticlă ale instrumentului nu sunt sparte;
– punerea la punct a lunetei se face în bune condiții;
– funcționarea șuruburilor de mișcare generală, fină mișcare și de calare generală este normală;
– trepiedul este în stare bună de funcționare (saboții trepiedului să nu aibă joc, să nu aibă defecte sau piese lipsă, dispozitivul de prindere a aparatului pe trepied să funcționeze normal);
– funcționarea normală a nivelelor (înclinând încet suportul cu șuruburile de calaj, bula de aer trebuind să se miște lin).
Totodată, stația totală trebuie să îndeplinească condițiile constructive și geometrice.
Condiții constructive:
– coincidența dintre centrul alidadei și centrul cercului gradat
– cercurile gradate trebuie să fie perpendiculare pe axele lor de rotație
Condiții geometrice:
– axa principală trebuie să fie verticală
– axa de vizare a lunetei trebuie să fie perpendiculară pe axa secundară
– axa secundară trebuie să fie orizontală
– linia indecșilor de citire de la cercul vertical trebuie să se afle într-un plan orizontal.
Rectificarea constă în efectuarea de operații care să elimine eventualele dereglări constatate și să restabilească poziția reciprocă corectă a pieselor instrumentului.
Calibrarea stației totale constă în determinarea următoarelor erori ale aparatului:
– colimația unghiului orizontal sau eroarea liniei de vizare – unghiul dintre perpendiculara pe axa secundară și linia de vizare.
Fig. 2.6. Colimație orizontală
– colimația unghiului vertical sau eroarea indexului vertical – unghiul dintre perpendiculară la axa principală a instrumentului și linia de vizare.
Fig. 2.7. Colimație verticală
În general instrumentele sunt calibrate în fabrică înainte de expediere, dar erorile pot apărea în timp și în funcție de temperatură. Aceste erori trebuie verificate totuși, înainte de folosirea pentru prima dată a instrumentului, înainte de măsurători de precizie, după perioade lungi de lucru sau după variații mari de temperatură.
Etape în determinarea acestor erori:
Determinarea erorii liniei de vizare
1. Se calează aparatul cu ajutorul nivelei electronice
2. Se vizează un punct la aproximativ 100 m de aparat care nu se abate cu mai mult de ± 4°30’ față de orizontală.
Fig. 2.8. Determinarea colimației H
3. Se efectuează măsuratoarea.
4. Se schimbă poziția lunetei, din poziția întâi în poziția a doua, și se vizează același punct.
Sunt afișate citirile Hz si V pentru verificare.
Fig. 2.9. Schimbarea poziției lunetei
5. Se efectuaează măsuratoarea.
6. Se afișează erorile noi și vechi.
[SET] Salvează valorile noi
[ESC] Păstrează valorile vechi
Determinarea indexului V
Se parcurg aceleași etape ca și la determinarea erorii liniei de vizare (colimația HZ) doar la final se va afișa noul index vertical.
Odată cu determinarea erorii indexului vertical se corectează și nivela electronica.
Instalarea aparatului în stație
Se slăbesc șuruburile picioarelor trepiedului, se scot la lungimea necesară și se strâng șuruburile
Pentru a asigura o stabilitate suficientă se apasă picioarele trepiedului în pământ. Apăsarea trebuie să se facă în lungul picioarelor trepiedului.
Se verifică dacă toate șuruburile și buloanele sunt bine strânse.
Fig. 2.10. Instalarea trepiedului
Se așează aparatul pe capultrepiedului. Se strânge ușor șurubul central.
Se rotesc șuruburile de calare înpoziția medie.
Se reglează picioarele trepiedului,astfel ca raza laser să cadă pe reperul de la sol.
Se fixează picioarele trepiedului.
Se rotesc șuruburile de calarepână laserul cade exact pe reper.Se mișcă picioarele trepieduluipână se centrează nivela circulară,cum aparatul este aproximativorizontalizat
Fig. 2.11. Centrare și calare
Prin rotirea șuruburilor de calarese centrează nivela electronică.
Descrierea și verificarea instrumentelor utilizate la altimetrie
Pentru realizarea masurătorilor de nivelment necesare întocmirii acestui proiect s-a utilizat nivelul fix (rigid). În cazul acestui tip de aparat, nivela torică este fixată rigid de lunetă cu care face corp comun.
Fig. 2.12. Nivela Leica NA 700
Se disting două părți generale de structură a instrumentelor de nivelment:
– partea inferioară a instrumentului, care rămâne fixă la măsurarea diferențelor de nivel, fiind formată din șurubul de calare 1, suportul nivelei 2, nivele torice de calaj 3 (înlocuite la alte tipuri de instrumente cu nivelă sferică de calaj) . Cu rare excepții, instrumentele folosite în rețelele geodezice nu au cerc orizontal;
– partea superioară a instrumentului, mobilă în timpul măsurării diferențelor de nivel, care estealcătuită din: nivela torică de precizie 4 (a cărei imagine poate fi observată în câmpul ocularului), clemă de blocare a mișcării generale orizontale 6, șurub de mișcare fină orizontală 7, luneta 8 (cu partea anterioară a obiectivului 9, ocularul 10, sistemul de focusare 16, moleta de acționare a sistemului de focusare 11), șurubul de basculare 12, șurubul de acționare a micrometrului cu plăci plane și paralele 13, lupă pentru citiri pe tamburul micrometrului 14 și alte dispozitive auxiliare (la unele tipuri de instrumente).
Fig. 2.13. Schema de principiu a unui instrument de nivelment de tip rigid:
a – secțiune transversală; b – imagine generală.
În figura 2.13. se pot observa și axele constructive ale unui nivel rigid. Acestea sunt:
Axa principală, notată VV, ocupă o poziție verticală în timpul măsurării diferențelor de nivel, aducerea sa în această poziție realizându-se cu nivelele de calaj. La instrumentele de tip rigid, nu este absolut necesar ca axa principală să fie adusă într-o poziție perfect verticală, motiv pentru care nivelele de calaj 3 au o sensibilitate mică în general.
Axa de vizare OO este dreapta care unește punctul de intersecție al firelor reticulare cu focarul anterior al obiesctivului.
Axa nivelei torice de precizie notată LL (directricea nivelei) este reprezentată de tangenta dusă în punctul normal al nivelei, în partea interioară a torului de sticlă. Punctul normal N al nivelei este punctul situat la mijlocul său. Se notează cu M centrul. Când M și N coincid, axa nivelei este orizontală.
Caracteristiciile generale ale nivelei sunt:
mărirea: 20 X
deviația standard pe km= 2,5 mm (pentru nivelmentul dublu)
deviația standard la 30 m este 1,5 mm pentru nivelmentul simplu
precizia de calare (deviația standard) mai mică de 0,5’’
Pentru ca nivelul să fie în perfectă stare de funcționare, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
axa principală să fie verticală – această condiție se realizează atunci când directricea nivelei torice este perpendiculară pe axul principal de rotație. Verificarea și rectificarea se desfășoară ca și la stațiile totale. După îndeplinirea condiției de verticalitate a axului vertical, în mod secundar se verifică nivela sferică. Dacă bula de aer nu este în cercul de reper, se rectifică nivela acționând asupra celor trei șuruburi de rectificare până în momentul în care bula de aer ocupă poziția corespunzătoare.
axa lunetei și directricea la nivelă să fie paralele – se poate constata și determina folosind două mire gradate verticale. Neîndeplinirea acestei condiții duce la eroarea de înclinare a lunetei.
Principalelele verificări care se fac nivelelor sunt:
1. Orizontalitatea firului reticular
Dacă reticulul este montat corect, firul reticular trebuie să se suprapună exact peste un fir vertical cu plumb, suspendat. Verificarea se face, de regulă, în condiții de laborator, astfel încât să nu existe influențe externe. Rectificarea se realizează prin rotirea corespunzătoare a reticulului.
2.Orizontalitatea axei de vizare
Constatarea erorii se face prin nivelment geometric de mijloc respectiv nivelment geometric de capăt.
Fig. 2.14. Nivelment geometric de capăt
În nivelmentul de capăt, instrumentul este amplasat la distanțe diferite în raport cu punctele de vizare, astfel rezultând:
hC= lA – lB (l’A+) – l’B= hm+ ;
Fig. 2.15. Nivelment geometric de mijloc
În nivelmentul geometric de mijloc se efectuează lecturile pe miră lA și lB. Deoarece cele două portee sunt riguros egale, influența erorii pe cele două mire este egală:
Prin urmare, influența erorii de neparalelism dintre axa de vizare și axa nivelei poate fi obținută cu relația:
Pentru rectificare se parcurg următoarele etape:
se calculează lectura corectă care ar trebui obținută pe mira din punctul A;
se introduc pe tamburul micrometrului ultimele trei cifre din citire;
se reface încadrarea diviziunii din lectură prin utilizarea șurubului de basculare;
se reface coincidența nivelei de precizie prin acționarea șuruburilor de rectificare a nivelei.
Metode de măsurare utilizate
Principii de măsurare a unghiurilor
În practica topografică precizia măsurării suprafețelor depinde exclusiv de precizia cu care s-a efectuat măsurarea distanțelor și a unghiurilor de teren. De aceea este absolut necesar să cunoaștem tehnica măsurării unghiurilor și a metodelor care ne conduc la rezultatele cele mai bune, mai precise și cu randament mare.
Unghiul, prin definiție, este deschiderea între două drepte ce se intersectează într-un punct. Prin urmare, la măsurarea unghiurilor în teren, trebuie să cunoaștem locul sau punctul de intersecție al dreptelor și în același timp și câte un punct de pe fiecare dreaptă (direcțiune sau aliniament).
Tehnica măsurării unghiurilor în topografie constă, în principiu, în așezarea instrumentului cu care executăm măsurătoarea în vârful unghiului (locul de intersecție al direcțiilor sau aliniamentelor) și în vizarea succesivă a celor două puncte cunoscute de pe laturile unghiului.
Aparatele folosite la măsurarea unghiurilor sunt cunoscute sub numele de goniometre, iar precizia lor va fi în funcție de:
precizia gradării limbului orizontal sau vertical;
de așezarea și calarea instrumentului în stație;
starea atmosferică;
dispoziția și priceperea operatorului etc.
Așezarea aparatului de măsurat unghiuri în stație trebuie făcută cât mai corect pentru a obține valoarea unghiului dintre aliniamente cât mai real. Operațiile principale care se fac la așezarea instrumentului în stație sunt:
Așezarea trepiedului în stație. Deasupra punctului materializat se instalează trepiedul fixând două din picioarele acestuia în teren iar al treilea picior prin mici deplasări într-o parte și alta, se fixează astfel încât măsuța trepiedului să fie cât mai orizontală. În acest timp, firul cu plumb trebuie să se proiecteze pe punctul materializat (bornă, țăruș etc). Pentru orizontalizarea măsuței, unele trepiede sunt dotate cu bule sferice.
Așezarea și centrarea aparatului în stație. Această operație se face cu foarte mare grijă, ținând tot timpul aparatul pe umerii lunetei. Fixarea aparatului pe trepied se face prin intermediul șurubului pompă ce se află la trepied. Pentru ca firul cu plumb să se proiecteze exact pe punctul materializat, se poate deplasa aparatul pe măsuța trepiedului într-o parte sau alta până când se realizează această coincidență, după care se strânge bine șurubul pompă.
Orizontalizarea aparatului.Această operație se execută cu ajutorul șuruburilor de calare și a nivelelor cu bulă de aer.
Metode de măsurare a unghiurilor
În funcție de precizia ce ni se cere în efectuarea măsurării unghiurilor, putem folosi una din următoarele metode:
metoda simplă sau directă;
metoda repetiției;
metoda reiterației;
metoda seriilor complete;
metoda seriilor binare (Schreiber)
Metode de măsurare a unghiurilor orizontale
Metoda directă (simpla) – se măsoară unghiul o singură dată. Se poate utiliza procedeul în care prima citire este zero (zero de pe limbul gradat să fie în coincidență cu zero de pe vernier sau microscop) iar valoarea unghiului va fi citirea a doua sau procedeul prin care se calculează diferența citirilor pornindu-se pe prima direcție cu un unghi oarecare.
Metoda repetițiilor –se măsoară unghiul de mai multe ori, având de fiecare dată drept origine de citire, valoarea unghiulară obținută prin operația anterioară de măsurare. În funcție de precizia ce se cere, vom alege numărul repetițiilor. În lucrările topografice sunt suficiente 3 – 4 repetiții.
Metoda reiterației – se aseamănă cu metoda repetiției deoarece unghiurile se pot măsura de mai multe ori, dar se deosebește prin faptul că originile se stabilesc în funcție de numărul reiterațiilor.Originile cu care începem măsurarea unghiurilor se obțin înmulțind intervalul între origini cu șirul numerelor consecutive 0, 1, 2…(n-1).
Metoda seriilor complete (turul de orizont) – se efectuează toate observațiile azimutale în turul de orizont, într-un punct de stație, spre punctele prevăzute în proiectul rețelei. O serie de măsuratori este compusă din două semiserii, respectiv în cele două poziții ale lunetei. Observațiile încep și se termină pe un punct de referință, care este cel mai îndepărtat și are condiții optime de vizibilitate. În cadrul acestei metode se aplică compensarea în stație a turului de orizont, valoarea cea mai probabilă a unei direcții fiind dată de media aritmetică a măsurătorilor efectuate în toate seriile, după ce în prealabil au fost reduse pe direcția de referință.
Metoda seriilor binare (Schreiber) – se măsoară unghiurile în toate combinațiile posibile,luându-se câte două direcții, fără însă ca acestea să se completeze la 400g, într-un număr de serii recomandat pentru ordinul rețelei de triangulație realizat.
Metode de măsurare a unghiurilor verticale
Unghiurile verticale se măsoară cu ajutorul lunetei, citirile efectuându–se la cercul vertical al aparatului și se pot obține două feluri de unghiuri:
unghi de pantă format de orizontala punctului de stație și direcția vizată;
unghi zenital format de verticala punctului de stație și direcția vizată;
Între unghiul zenital și unghiul de pantă există următoarea relație g+ Vg= 100g (adică unghiul de pantă și unghiul zenital Vsunt complementare).
Măsurarea unghiurilor verticale se face direct și în a doua poziție a lunetei pentru asigurarea unei precizii ridicate.
Trasarea punctelor din proiect
Prin trasarea unui drum se înțelege ansamblul de operații efectuate în vederea aplicării pe teren a elementelor topografice (unghiuri, distanțe, diferențe de nivel etc.) ale drumului proiectat. Orice drum începe cu trasarea pe teren a punctelor principale și secundare care delimitează conturul ei.
Trasarea pe teren a punctelor și a liniilor construcțiilor se desfășoară în următoarea ordine:
fixarea direcțiilor liniilor din proiect;
aplicarea în lungul acestor direcții a lungimilor elementelor proiectate;
marcarea elementelor proiectate, atât planimetric, cât și altimetric conform proiectului.
Trasarea unei distanțe
Un punct poate fi găsit pe baza unui unghi orizontal față de o direcție de referință și a distanței față de punctul de stație.
Fig. 2.16. Trasarea unei distanțe
Trasarea unui punct de coordonate cunoscute
Această operație este utilizată pentru materializarea pe teren a unor puncte proiectate față de punctul de stație și punctul de orientare.
Fig. 2.17. Trasarea unui punct de coordonate cunoscute
Operații geodezo-topografice efectuate
Lucrările de căi de comunicații necesită lucrări geodezo – topografice specifie în toate fazele realizării lor. Proiectele de drumuri se elaborează în două faze: lucrări preliminarii și lucrări definitive.
Lucrări preliminarii
Recunoașterea terenului și identificarea punctelor din rețeaua geodezică din zonă;
Realizarea și proiectarea rețelelor de ridicare și trasare, care se concep din punct de vedere planimetric, dar și nivelitic;
Rețeaua planimetrică se realizează sub formă de drumuire poligonometrică de-a lungul treaseului. Această rețea va fi încadrată în rețeaua de triangulație geodezică;
Rețeaua nivelitică se realizează plecând de pe puncte cunoscute din rețeaua altimetrică de stat. Se vor amplasa și reperi de nivelment pentru control;
Ridicările topografice la scări mari ( 1:200, 1:1000), pe care se va realiza proiectarea drumului;
Realizarea profilului longitudinal și a profilelor transversal ( din 50 în50 m);
Lucrări definitive
1.Trasarea în plan orizontal cuprinde pichetarea traseului și racordarea aliniamentelor;
2.Traseara în plan vertical cuprinde trasarea profilului longitudinal proiectat, racordarea declivităților și trasarea profileleor transversal proiectate;
3.Pe planurile topografice 1:1000 se fixează definitive traseul prin punctele obligate și cele caracteristice;
4.Trasarea acestor puncte se realizează față de rețeaua de trasare, acestea fiind marcate în prealabil în teren sau față de punctele caracteristice ale contururilor obiectelor existente cele mai apropiate, reprezentate în plan prin metoda reperajului.
Elementele de trasare se determină analitic sau grafic, pe baza proiectului.
Lucrări topografice în scopul întocmirii profilului longitudinal
Pentru întocmirea profilului longitudinal al unei căi de comunicații, se execută o drumuire combinată cu radirea în lugul traseului, pe puncte din axul drumului. Drumuirea se va sprijini pe puncte de cotă cunoscută din rețeaua nivelitică de stat și va asigura precizia necesară atât la proiectare, cât și la execuția lucrărilor căii de comunicație.
În urma efectuării acestor operații se obține profilul longitudinal al traseului, care se redactează la două scări, cu raport de 1/10 între ele:
– 1:1000 pentru distanțe;
– 1:100 pentru înălțimi;
Lucrări topografice în scopul întocmirii profilului transversal
Pentru ridicările altimetrice de detaliu se folosește metoda radierii pe direcții perpendicular pe axul drumului (în punctele din axul căii corespunzătoare profilului longitudinal).
Ridicările nivelitice se fac sprijinindu-se pe punctele din axul căii de comunicație și se efectuează odată cu ridicările pentru profilul longitudinal (drumuire combinată cu radierea sau metoda profilelor).
Pe profilul astfel obținut, proiectantul fixează linia roșie a traseului (forma normelor de proiectare, iar în profil transversal, platform căii de comunicații).
Lucrări de teren
Recunoașterea terenului– presupune verificarea bornelor și a punctelor geodezice care vor fi incluse în verificarea rețelei geodezice. Totodată se verifică și amplasamentul căii de comunicație care urmează să fie ridicată și mai apoi trasată.
Măsurători de verificare și îndesire a rețelei geodezice – aceste operațiuni se efectuează pentru obținerea bazei topografice pentru ridicare și trasare a punctelor din proiect. Având în vedere caracterul de instabilitate a suprafețelor, punctele geodezice pot sa dispară sau își pot modifica poziția în timp motiv pentru care se pune problema verificării acestora periodic.
Trasarea punctelor – se fac pornind de pe punctele rețelei îndesite. Trasarea punctelor s-a făcut inițial prin metoda coordonatelorpolare, urmând ca ulterior să se facă măsurători de verificare folosind ruleta și apoi marcarea prin țăruși a punctelor trasate.
Trasarea în plan a punctelor principale ale construcțiilor proiectate se realizează prin una din următoarele metode:
Trasare polară
Indicarea normală a diferențelor de trasare dHz, dHD, dH.
Fig. 2.16. Trasare polară
dHz – Diferența de unghi: pozitivă dacă punctul de trasat e la dreapta față de direcția actuală.
dHD – Diferența longitudinală: pozitivă dacă punctul de trasat e mai departe.
dH – Diferența de înălțime: pozitivă dacă punctul de trasat e mai sus decât punctul măsurat
Trasare ortogonală
Diferența de poziție dintre punctul măsurat și punctul de trasat e indicată prin componentele transversală și longitudinală
Fig. 2.17. Trasare ortogonală
dL – Diferența longitudinală: pozitivă dacă punctul de trasat e mai departe.
dT – Diferența transversală, perpendiculară pe linia de vizare: pozitivă dacă punctul de trasat e la dreapta punctului măsurat.
Trasare carteziană
Trasarea se bazează pe un sistem de coordonate și diferența de poziție este exprimată prin componentele nord și est.
Fig. 2.17. Trasare carteziană
dE – Diferența pe direcția est dintre punctul de trasat și cel actual.
dN – Diferența pe direcția nord dintre punctul de trasat și cel actual.
Lucrări de birou
Descărcarea datelor – se transmit datele din memoria stației totale în fișiere pe computer.
Prelucrarea datelor –se fac transformări ale datelor brute din stație dacă este cazul, apoi se verifică rețeaua geodezică, se stabilesc coordonatele cele mai probabile ale punctelor rețelei, se îndesete această rețea prin metoda retrointersecției, se calculează coordonatele punctelor de stație pentru rețeaua de ridicare prin metoda drumuirii sprijinite la capete, se calculează coordonatele punctelor de detaliu prin metoda radierii, iar mai apoi se calculează elementele de trasare.
Întocmirea planului topografic
Întocmirea planului de trasare
Redactarea documentației
Prezentarea soft-urilor de prelucrare utilizate
Pentru prelucrarea datelor obținute din teren am utilizat următoarele soft-uri specializate:
Microsoft Excel
AutoCAD
TopoLT
Microsoft Excel
Excel este un produs al firmei Microsoft, destinat atât tratării datelor sub formă tabelară (Spreadsheet) cât și prezentării grafice a informației. Pe langă acestea, Excel este dotat cu o funcție pentru tratarea datelor tebelei ca bază de date. Procesorul de tabele Excel include un număr mare de funcții predefinite, dar oferă și posibilitatea ca utilizatorul să-și defineasca propriile funcții, potrivit cerințelor de exploatare a aplicațiilor. Funcțiile Excel permit efectuarea de calcule și prelucrări diverse, de la cele mai simple până la cele mai complexe.
Microsoft Excel este un program de calcul tabelar folosit de majoritatea topografilor și a inginerilor geodezi pentru organizarea datelor, efectuarea de calcule matematice, generarea de rapoarte bazate pe cifre sau pentru a crea diverse grafice.
Fig. 2.18. Interfața programului Microsoft Excel
Bara de meniuri se află sub bara de titlu. Cu ajutorul meniurilor autoderulante putem folosi toate comenzile programului.
Funcțiile predefinite reprezintă formule special care respectând o anumită sintaxă, execută operații și prelucrări specific, fiind destinate rezolvării unor problem și aplicații ce conțin elemente predefinite de calcul.
AutoCAD
Autocad (CAD = Computer Aide Design sau Computer Aide Drafting) este un program CAD utilizat în proiectarea planurilor în două (2D) și trei dimensiuni (3D) dezvoltat și comercializat de firma Autodesk Inc. din California. Este tradus în 18 limbi ale globului. Are milioane de utilizatori din domeniile: mecanică, electromecanică, arhitectural, construcții, cartografie, educație etc.
Fig. 2.19. Interfața programului AutoCAD
Interfața programului este prietenoasă, făcând utilizarea acestuia accesibilă atât pentru începători cât și pentru avansați.
Meniurile programului Autocad:
meniul File conține comenzile necesare lucrului cu fișierele, setarea paginii pentru imprimare, alegerea dispozitivului extern de imprimare a desenului, stabilirea proprietăților acestuia etc.;
meniul Edit conține comenzile necesare operațiilor de editare a desenului curent: copiere, lipire, revenire la o stare anterioară etc.;
meniul View conține comenzile de stabilire a parametrilor vederii afișate: regenerarea desenului, modificarea punctului de vedere asupra acestuia, împărțirea zonei de desenare în două sau mai multe porturi de vedere, alegerea porturilor de vedere potrivite pentru obiectele bidimensionale și tridimensionale etc.;
meniul Insert conține comenzile necesare adăugării în spațiul de lucru a blocurilor, a imaginilor, a fișierelor externe în diverse formate etc.;
meniul Format conține comenzile care permit stabilirea limitelor de desenare, a unităților de măsură, a stilului de text, a stilului de cotare etc.;
meniul Tools conține comenzi care oferă informații despre obiectele desenate, permit încărcarea și rularea programelor AutoLISP, personalizarea meniurilor etc.;
meniul Draw conține comenzile necesare desenării obiectelor bidimensionale și tridimensionale (linii, cercuri, arce, text, suprafețe, solide), creării regiunilor, hașurilor etc.;
meniul Dimension permite stabilirea stilului de cotare și aplicarea diferitelor tipuri de cote;
meniul Modify conține comenzi de modificare a unor entități (ștergere, întrerupere, extindere, deplasare, rotire, operații booleane etc.);
meniul Window servește la dispunerea convenabilă a planșelor deschise de utilizator.
meniul Help, apelabil din interfața programului sau prin apăsarea tastei F1.
TopoLT
TopoLT este un program ce conține unelte pentru aplicații 2D și 3D și o serie de facilități de configurare a elementelor desenate, utile pentru realizarea planurilor topografice sau cadastrale, a modelului tridimensional al terenului și a curbelor de nivel, calcularea volumelor de săpătură sau umplutură, la georeferențierea imaginilor raster, cât și listarea automată.
TopoLT se folosește împreună cu programul AutoCAD. Cu ajutorul acestuia se pot introduce date din stația totală, cu toate măsurătorile direct în AutoCAD, făcând prelucrarea datelor mult mai ușoară și mai eficientă.
Fig. 2.18. Interfața programului TopoLT
Capitolul 3
VERIFICAREA REȚELEI DE TRIANGULAȚIE ȘI ÎNDESIREA EI
Geodezia, este știința care se ocupă cu studiul metodelor, precise, de măsurare și determinare a formei și dimensiunilor întregului glob pământesc, precum și cu fixarea și determinarea pe acesta a unor rețele de puncte, uniform și omogen distribuite. (ORTELECAN)
Geodezia, cu elementele pe care le determină, stă la baza tuturor operațiilor topografice și fotogrammetrice, necesare întocmirii și redactării planurilor și hărților, utilizate la elaborarea proiectelor obiectivelor industriale și civile. (ORTELECAN)
Pe teritoriul țării noastre există un număr de puncte a căror coordonate au fost determinate prin metode geodezice, acestea formând rețeaua geodezică de stat. Punctele rețelei geodezice de stat sunt uniform distribuite pe întreg teritoriul țării și sunt dispuse sub forma unei rețele complexe de triunghiuri, de aceea este cunoscută sub denumirea de triangulație geodezică.
Punctele triangulației geodezice sunt grupate pe 5 ordine de mărime (ordinul I, II, III, IV, V). Primele 3 formând rețeaua de ordin superior, iar punctele de ordin IV și V formează rețeaua de ordin inferior.
Punctele de ordin I sunt dispuse în triunghiuri cu laturile cuprinse între 20-60 km (374 puncte) și asigură o densitate de 1 punct/500 km2.
Punctele de ordin II formează triunghiuri a căror latură este cuprinsă între 10-20 km (887 puncte) acestea asigură o densitate de 1 punct/150 km2.
Punctele de ordin III sunt dispuse în triunghiuri a căror latură este cuprinsă între 5-10 km (2894 puncte) asigurând o densitate de 1 punct/50 km2.
Punctele de ordin IV formeaza triunghiuri a căror latură e cuprinsă între 3-5 km (4635 puncte), acestea sigură o densitate de 1 punct/20 km2.
Punctele de ordin V care sunt dispuse în triunghiuri cu latura mai mica de 3 km, se îndesesc prin metode topografice.
Punctele rețelei de ordin I au fost determinate mai întâi pe elipsoidul Krasovski, determinând coordonatele geografice care au fost transpuse pe planul de proiecție fiind compensate prin metoda celor mai mici pătrate folosind constrângerea pe punctele de ordin imediat superior.
Această rețea de triangulație este ierarhic constituită:
mai întâi s-au determinat punctele de ordin I;
au fost îndesite cu puncte de ordin II folosind ca puncte de sprijin, puncte de ordin I;
punctele de ordin III s-au sprijinit și pe punctele de ordin I și II și se pot sprijini și între ele;
punctele de ordin IV sprijinindu-se pe oricare dintre puncte;
Pentru realizarea rețelei geodezice de ordin I – IV s-a asigurat o densitate pe un punct pe 20 km2, ceea ce înseamnă ca sunt 5 puncte pe foaia de hartă la scara 1:25000.
Fig. 3.1. Rețele de triangulație-trilaterație
Verificarea rețelei geodezice prin metoda măsurătorilor condiționate
Pentru realizarea prezentului proiect am verificat rețeaua geodezică de sprijin existentă în zonă.
Fig. 3.2. Schița rețelei de sprijin
Rețeaua este alcătuită din 5 puncte din rețeaua geodezică de stat, determinate planimetric în sistemul de proiecție Stereografic 1970 și altimetric în sistemul de cote Marea Neagră 1975, fiind descrise în tabelul următor:
Tabel. 3.1. Coordonatele inițiale ale rețelei de triangulație
Stabilirea numărului de ecuații de condiții
Pentru stabilirea numărului de ecuații de condiție, rețeaua de triangulație trebuie încadrată într-una din cele două categorii de rețele de triangulație:
Rețea de triangulație independentă – nu are mai multe elemente cunoscute față de cele necesare;
Rețea de triangulație dependentă – are mai multe elemete cunoscute decăt cele necesare;
Rețeaua prezentată face parte din categoria rețelelor independente în care se formează
următoarele condiții:
Condiția de figură
Condiția de tur de orizont
Condiția de accord de laturi
Numărul de ecuații de condiții se stabilește cu ajutorul relației:
unde:
r – numărul total de ecuații de condiție;
p – numărul total de puncte de rețea;
– numărul total de unghiuri măsurate în rețeaua geodezică;
Condiții de figură
unde:
w1 – numărul de condiții de figura;
l1 – numărul laturilor cu dublă vizibilitate;
p1 – numărul punctelor staționabile;
Condiția de punct central
unde:
– numărul de condiții de punct central;
Condiția de laturi
unde:
s – numărul de condiții de laturi;
l – numărul total de laturi din rețea;
p – numărul total de puncte din rețea;
Verificare
Scrierea condițiilor geometrice
(î) – valoarea cea mai probabilă a unghiului;
î – valoarea unghiului măasurat;
Condiții de figură
Condiția de laturi
Scrierea sistemului ecuațiilor de erori
unde:
– factorul de transformare;
– numărătorul condiției de latură;
– numitorul condiției de latură;
Pentru rezolvarea sistemului de r ecuații cu n necunoscute se pune condiția ca [vv] sa fie egal cu minim și astfel se ajunge la sistemul normal de ecuații de forma:
S-a obținut un sistem normal de ecuații în care numărul ecuațiilor este egal cu numărul necunoscutelor.
Rezolvarea acestui sistem se poate realiza prin mai multe metode de calcul: metoda reducerii succesive (Gauss-Doolittle), metoda matriceală, metoda aproximațiilor succesive, metoda Siedel, metoda relaxării, metoda eliminării parțiale.
Tabel. 3.2. Calculul coeficienților ecuațiilor normale. Schema redusă
Tabel. 3.3. Schema Gauss-Doolittle
Tabel. 3.4. Corelate
Tabel. 3.5. Calculul corecțiilor
Tabel. 3.6. Calculul unghiurilor compensate
Tabel. 3.6. Verificarea condițiilor geometrice
Rezolvarea sistemului de ecuații prin metoda matriceală
Sistemul matriceal de ecuații:
A*V=W
Unde:
A – matricea sistemului de ecuații;
V – matricea corecțiilor;
W – matricea neînchiderilor;
Se calculează transpusa matricei A
Se calculează matricea
Se calculează inversa matricei
=
Se determină matricea corelatelor K cu formula:
Se calculează matricea corecțiilor cu formula
După determinarea corecțiilor unghiulare prin metoda matriceală se face o comparație cu corecțiile unghiulare calculate prin metoda Gauss – Doolittle. Această comparație este prezentată în Tabelul 3.7, de unde se observă, că valorile coincid, astfel pentru calculul unghiurilor finale se pot folosi oricare din cele două seturi de valori.
Tabel. 3.7. Comparația valorilor obținute prin cele două metode
Calculul orintărilor
Fig. 3.3. Schița rețelei de sprijin cu orientarea bazei
Pentru calculul orientărilor este necesar să se cunoască orientarea direcției A – E. În cazul în care această orientare nu ar fi fost cunoscută era necesar ca ea să fie calculată. Orientarea reprezintă unghiul măsurat în sens orar între direcția Nord și direcția respectivă. Orientările laturilor s-au calculate în funcție de coordonatele cunoscute a unei baze considerate.
Orientarea bazei se poate calcula din coordonatele punctelor A și E:
În funcție de raportul semnelor se stabilește cadranul din care face parte orientarea și se aplcă una din formule:
Tabel. 3.8. Calculul orientării în funcție de cadran
Tabel. 3.9. Calculul orientării bazei din coordonate
Orientările laturilor rețelei se calculează pornind de la orientarea bazei cunoscute, la care se adună sau se scad unghiurile compensate corespunzătoare.
Tabel. 3.10. Calculul orientării bazei din coordonate
Calculul laturilor
Calculul laturilor se realizează plecând de la baza rețelei, care a fost măsurată și calculată din coordonate, aplicând teorema sinusurilor pentru fiecare triunghi al rețelei.
Tabel. 3.11. Calculul distanței bazei
În triunghiul 1 avem:
Fig. 3.4. Schița triunghiului 1
În triunghiul 2 avem:
Fig. 3.5. Schița triunghiului 2
În triunghiul 3 avem:
Fig. 3.6. Schița triunghiului 3
În triunghiul 4 avem:
Fig. 3.7. Schița triunghiului 4
Tabel. 3.12. Calculul distanțelor
Calculul coordonatelor
Calculul coordonatelor punctelor rețelei se realizează cu ajutorul laturilor și a orientărilor determinate anterior, pornind de la coordonatele cunoscute ale punctelor bazei.
Mai întai se calculează coordonatele relative cu relațiile:
Tabel. 3.13. Calculul coordonatelor relative
Coordonatele punctelor rețelei de triangulație se calculează cu ajutorul relațiilor:
Tabel. 3.14. Calculul coordonatelor
Tabel. 3.15. Comparația coordonatelor
Din tabel se observă că diferențele dintre coordonatele planimetrice ale rețelei de sprijin calculate și cele cunoscute se încadrează în toleranța de ±15cm, putând astfel să utillizăm în continuare rețeaua de sprijin pentru lucrările de ridicări topografice.
Calculul cotelor rețelei de sprijin
Rețeaua nivelitică de stat se compune din puncte grupate pe 5 ordine de mărime:
I, II, III, IV- formând rețeaua de ordin superior;
V- formând rețeaua de ordin inferior.
Rețeaua de nivelment de ordinul I se desfășoară dea lungul căilor principale de comunicație. Aceasta pornește de la punctul 0 fundamental (Constanța), fiind formată din poligoane închise cu lungimea de 1200-1500 km și determinate cu o precizie de 0.5 mm/km de drumuire. Prin intermediul acestei rețele se face legătura cu rețelele de nivelment de precizie a țărilor vecine.
Rețelele de nivelment de ordinul II, III si IV sunt realizate prin drumuiri în circuit închis, cea de ordinul II având o lungime de 500-600 km și asigurând o precizie de 5mm±√L(km), cea de ordinul III având o lungime de 150-200 km și asigurând o precizie de ±10mm√L (km), iar cea de ordinul IV având o lungime de 100 km și asigurând o precizie de ±20mm√L (km).
Rețeaua de nivelment de ordinul V se realizează prin metode topografice și oferă o precizie de ±30mm√L (km).
Verificarea nivelitică se realizează prin nivelement trigonometric geodezic, la distanțe mari. La calculul cotelor punctelor rețelei prin această metodă se ține cont de refracția atmosferică și de sfericitatea Pământului.
Corecția care se plică se numește corecția de sfericitate și refracție a Pământului și se calculează cu următoarea formulă:
Unde:
k – coeficientul de refractive (k=0,14);
R = 6378,975 km (raza medie în punctul central de proiecție);
D – lungimea vizei;
Fig. 3.8. Nivelment trigonometric
Cota punctului se calculează utilizând formula:
Unde:
i – înălțimea aparatului;
s – înălțimea semnalului;
Tabel. 3.15. Carnet de teren
Tabel. 3.16. Calculul cotelor punctelor rețelei de sprijin
Tabel. 3.17. Verificare
Cotele absolute calculate se încadrează în toleranța pentru nivelment trigonometric ±10 cm.
Îndesirea rețelei de sprijin
Îndesirea planimetrică a rețelei de sprijn
Dezvoltarea rețelei de sprijin presupune determinarea pozițiilor plane ale punctelor noi situate pe suprafața pe care este realizată o rețea în scopul creșterii densității punctelor cunoscute. Se utilizează ca mărimi cunoscute coordonatele plane (X și Y) ale punctelor geodezice vechi și direcții de legătură măsurate între puncte.
Punctele ale căror coordonate trebuie determinate formează rețele de triangulație de ordin inferior datorită faptului că se determină din rețele rezolvate anterior. În funcție de relieful terenului și de obiectivele situate pe acesta pot fi întâlnite următoarele situații:
punctul nou este nestaționabil, iar cele vechi sunt staționabile, atunci se efectuează observații exterioare specifice intersecției multiple înainte;
punctul nou este staționabil – punctele vechi nestaționabile, atunci se efectuează observații interioare specifice intersecției înapoi multiple;
punctul nou și cele vechi sunt staționabile, deci observațiile sunt interioare și exterioare, caz specific intersecțiilor multiple combinate.
Pentru realizarea prezentului proiect, am ales utilizarea retrointersecției (intersecția înapoi), procedeul analitic (Procedeul Delambre). Intersecția înapoi presupune staționarea în punctul nou (de coordonate necunoscute) și măsurarea direcțiilor către cel puțin 3 puncte din rețeaua geodezică (de coordonate cunoscute).
Calculul coordonatelor punctului N
Din punctele BED
Fig. 3.9. Schița încadrării punctului N din punctele BED
Unghiurile α și β se cunosc din măsurători
Tabel. 3.18. Valorile unghiurilor α și β
Se alege orientarea de referință care se calculează cu următoarea relație:
Orientarea de referință se calculează în funcție de cadran, la fel ca pentru relația
Se calculează și celelalte orintări utilizând relațiile:
Tabel. 3.19. Calculul orientărilor
Cazul I B-N∩E-N
Cazul II B-N∩D-N
Cazul III E-N∩D-N
Din punctele ACE
Fig. 3.10. Schița încadrării punctului N din punctele ACE
Se procedează la fel ca în primul caz:
Se alege ca orientare de referință
Tabel. 3.20. Valorile unghiurilor α și β
Tabel. 3.21. Calculul orientărilor
Cazul I A-N∩E-N
Cazul II A-N∩C-N
Cazul III E-N∩C-N
Valorile obținute se încadrează în toleranță, valorile finale ale punctului N de îndesire se obțin făcând media aritmetică a valorilor obținute în primul caz, respectiv al doilea caz:
Calculul coordonatelor punctului M
Din punctele ACD
Fig. 3.11. Schița încadrării punctului M din punctele ACD
Se procedează la fel ca pentru punctul N:
Se alege ca orientare de referință
Tabel. 3.22. Valorile unghiurilor α și β
Tabel. 3.23. Calculul orientărilor
Cazul I D-M∩C-M
Cazul II A-M∩C-M
Cazul III A-M∩D-M
Din punctele BEC
Se procedează la fel ca în primul caz:
Se alege ca orientare de referință
Fig. 3.11. Schița încadrării punctului M din punctele BEC
Tabel. 3.24. Valorile unghiurilor α și β
Tabel. 3.25. Calculul orientărilor
Cazul I B-M∩C-M
Cazul II E-M∩C-M
Cazul III B-M∩E-M
Valorile obținute se încadrează în toleranță, valorile finale ale punctului M de îndesire se obțin făcând media aritmetică a valorilor obținute în primul caz, respectiv al doilea caz:
Îndesirea nivelitică a rețelei de sprijn
Determinarea cotei punctului îndesit se poate realiza prin două metode în funcție de precizia cerută:
metoda nivelmentului trigonometric geodezic;
metoda nivelmentului geometric geodezic;
Pentru realizarea acestui proiect am ales utilizarea metodei nivelmentului trigonometric geodezic.
Prin nivelment trigonometric, diferența de nivel se determină indirect, prin intermediul unor elemente măsurate cum ar fi unghiul vertical și distanța între puncte, înălțimea aparatului și a semnalului. În cazul vizelor mai lungi de 400 m, cum este și în cazul nostru, se ține cont de curbura Pământului și de refracția atmosferică.
Procedeul este aplicabil pentru orice tip de terenuri inclusiv pentru cele accidentate.
Calculul cotei punctului N
Tabel. 3.26. Inventar de coordonate
Tabel. 3.27. Carnet de teren
Tabel. 3.28. Calculul cotei punctului îndesit N
Calculul cotei punctului M
Tabel. 3.29. Inventar de coordonate
Tabel. 3.30. Carnet de teren
Tabel. 3.31. Calculul cotei punctului îndesit
Capitolul 4
LUCRĂRI GEODEZO-TOPOGRAFICE PENTRU ÎNTOCMIREA PLANULUI TOPOGRAFIC
Crearea rețelei de ridicare
Drumuirea este o metodă de îndesire a rețelei geodezice în vederea determinării coordonatelor punctelor de detaliu din teren.
Drumuirea este o linie poligonală frântă, în care poziția reciprocă a punctelor este determinate prin măsurarea distanțelor dintre punctele de frângere și prin măsurarea unghiurilor în punctele de frângere ale traseului poligonal.
Metoda drumuirii se desfășoară între punctele geodezice de ordinal I-V, între punctele rețelelor poligonometrice, precum și între punctele de intersecție și constă în determinarea poziției planimetrice a punctelor.
Clasificarea drumuirilor:
În funcție de numărul punctelor de sprijin:
drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute – 2 puncte de coordonate cunoscute;
drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute și orientări – 4 puncte de coordonate cunoscute;
drumuire cu punct nodal – câte doua puncte de coordonate cunoscute la capătul fiecărei drumuiri și un punct de sprijin pentru viză din punct nodal;
drumuire în vânt – un punct sau două de coordonate cunoscute aflate la unul din capetele drumuirii;
drumuire în circuit închis – se pornește din minim două puncte de coordonate cunoscute și se închide traseul pe aceleași două puncte;
După felul punctelor între care se desfășoară:
drumuiri primare – când drumuirea se sprijină la ambele extremități pe puncte de din rețeaua geodezică sau pe puncte determinate prin intersecție;
drumuiri secundare – când unul din puncte de sprijin este din rețeaua de triangulație sau determinat prin intersecție iar celălalt este punct din drumuirea principală;
drumuiri terțiare – când punctele de sprijin sunt puncte determinate prin drumuiri principale sau secundare;
Drumuirea trebuie să respecte o serie de condiții:
lungimea drumuirii să nu fie mai mare de 3000 m;
laturile drumuirii să fie cuprinse între 50 m și 300 m;
trebuie să existe vizibilitate între punctele alese și posibilitatea de măsurare directă a distanțelor;
numărul stațiilor să nu fie mai mare de 25 – 30.
Tipul de drumuire ales pentru realizarea acestui proiect este drumuire planimetrică sprijinită la capete cu orientări. Pentru acest tip de drumuire este necesară cunoașterea coordonatelor a 4 puncte din rețeaua de sprijin sau din rețeaua îndesită.
Drumuire planimetrică sprijinită la capete cu orientări
Fig. 4.1. Schița drumuirii
Date cunoscute:
Coordonatele punctelor din rețeaua geodezică care s-a verificat D (XD,YD) și E (XE, YE)
Coordonatele punctelor îndesite M (XM, YM) și E (XE, YE)
Mărimi măsurate:
Unghiuri: ωM,ω1, ω2, ω3, ω4, ω5, ω6, ω7, ω8, ω9, ω10, ω11, ω12, ω13, ωN
Distanțe: DM-1, D1-2, D2-3, D3-4, D4-5, D5-6, D6-7, D7-8, D8-9, D9-10, D10-11, D11-12, D12-13, D13-N
Se determină:
1(X1,Y1), 2(X2,Y2), …, 13(X13,Y13)
Etape de calcul
Prelucrarea turului de orizont ⟹ unghiurile orizontal ω
Tabel. 4.1. Unghiurile orizontale
Prelucrarea distanțelor
Tabel. 4.2. Distanțe orizontale
Calculul orientărilor laturilor de sprijin
Tabel. 4.3. Orientările laturilor de sprijin
Calculul orientărilor provizorii între laturile de drumuire
Tabel. 4.4. Orientările provizorii
Calculul corecțiilor pe ϴ
eroarea totală:
corecția totală:
corecția unitară:
(n – numărul de stații, n=15)
Calculul orientărilor compensate
Tabel. 4.5. Orientările compensate
Calculul creșterilor de coordonate brute
Tabel. 4.6. Creșterile de coordonate brute
Calculul corecțiilor pe ΔX, ΔY
Calculul creșterilor de coordonate compensate
Tabel. 4.7. Creșterile de coordonate compensate
Calculul coordonatelor absolute ale punctelor de drumuire
Tabel. 4.7. Coordonatele absolute ale punctelor de drumuire
Verificare
Coordonatele punctului N rezultate din calcul trebuie sa fie egale cu cele date.
Tabel. 4.8. Verificare
Determinarea cotelor punctelor de drumuire
Pentru determinarea cotelor punctelor de drumuire s-a folosit nivelmentul trigonometric, folosindu-se stația totală. Măsurătorile s-au efectuat concomitent cu cele planimetrice, astfel, s-au înregistrat și citirile zenitale o dată cu cele orizontale și distanțele.
Etape de calcul:
Se calculează unghiul
Se calculează cresterea de cotă
Se calculează cota absolută a punctelor
Tabel. 4.9. Calculul cotelor punctelor de drumuire
Ridicarea detaliilor planimetrice și altimetrice
Pentru redactarea planurilor topografice corespunzătoare unor anumite suprafețe de teren este necesară ridicarea tuturor detaliilor existente pe suprafețele respective, detaliile din teren sunt ridicate prin punctele caracteristice ale acestora.
Pentru determinarea coordonatelor detaliilor topografice s-a folosit metoda radierii. Metoda radierii se folosește la determinarea pozițiilor în plan a punctelor caracteristice ale detaliilor planimetrice de pe suprafața topografică a terenului ce sunt dispuse în jurul unui punct al rețelei de sprijin de coordonate cunoscute.
În funcție de mărimea suprafeței de ridicare în plan și de ordinal punctului vechi, din care se efectuează ridicarea punctelor noi, metoda radierii se folosește ca metodă fundamentală de ridicare sau ca metoda ajutătoare astfel:
– metoda radierii folosită ca metodă fundamentală se aplică în cazul suprafețelor de teren relative mici, unde ridicarea se poate face dintr-o singură stație de coordonate cunoscute sau de coordonate într-un sistem local, situate aproximativ în mijlocul suprafeței respective sau în apropierea punctelor de ridicare;
– metoda radierii folosită ca metodă ajutătoare, se folosește în cazul suprafețelor mari de teren, cu densitatea mare de puncte, iar rețelele de stație sunt în mod obișnuit puncte de drumuire sau puncte de triangulație;
În lucrările topografice, drumuirile cu radieri sunt folosite cu precădere în practică.
Ridicarea planimetrică a punctelor de detaliu din stația M
Pentru ridicarea detaliilor topografice, în cazul de față, am utilizat metoda radierii. Metoda radierii este cunoscută și sub denumirea de metoda coordonatelor polare.
Metoda radierii se utilizează pentru ridicarea punctelor de detaliu și se sprijină pe punctele ce formează rețeaua de sprijin a ridicării, puncte ce au coordonate cunoscute, marcate și semnalizate pe teren.
Elemente măsurate pe teren:
– unghiurile orizontale βi față de referință;
– distanțele orizontale di dintre punctul de stație și cel radiat.
Fig. 4.2. Schița punctelor radiate din stația M
Etape de calcul:
Prelucrarea unghiurilor și distanțelor
Tabel. 4.10. Calculul unghiurilor și distanțelor orizontale
Calculul orientărilor punctelor radiate
Orientarea de referință ϴM-D=66.6345 se cunoaște de la calculul drumuirii
Orientările punctelor radiate: ϴM-i= ϴM-D+βi
Calculul creșterilor de coordonate
Calculul coordonatelor absolute
Tabel. 4.10. Calculul coordonatelor punctelor radiate
Ridicarea altimetrică a punctelor de detaliu din stația M
Pentru determinarea cotei absolute a punctelor de detaliu ridicate s-a folosit metoda radierii prin nivelment trigonometric. Măsurătorile s-au efectuat concomitent cu cele planimetrice, astfel, s-au înregistrat și citirile zenitale o dată cu cele orizontale și distanțele.
Metoda profilelor se aplică în lucrările topografice necesare realizării căilor de comunicații. Prin această metodă se obțin cotele punctelor în vederea întocmirii profilelor longitudinale și transversale.
Etape de calcul:
Se calculează unghiul
Se calculează cresterea de cotă
Se calculează cota absolută a punctelor
Tabel. 4.11. Calculul cotelor punctelor radiate
4.3. Întocmirea planului topografic
Planul topografic este reprezentarea grafică convențională a unor suprafețe de teren mai restrânse, care se întocmește la scări mai mari sau egale cu 1:10000, 1:5000, 1:2000, 1:1000, 1:500 și 1:100. Proiectarea punctelor de pe suprafața terestră se face ortogonal, iar efectul de curbură al Pământului se neglijează. Forma geometrică, dimensiunile elementelor de planimetrie și relieful terenului sunt reprezentate pe plan în mod fidel.
Prin detaliile planimetrice pe care le conțin, planurile topografice reprezintă realitatea din teren la un moment dat. Deoarece pe parcurs apar diferite schimbări în configurația terenului și în executarea construcțiilor, planurile topografice trebuie să fie actualizate periodic.
Modul de întocmire a planurilor topografice diferă în funcție de felul măsurătorilor, de rețeaua cartografică (sistemul de proiecție), de scara la care se întocmesc și de destinația lor. În prezent, planurile pot fi realizate manual, cu ajutorul instrumentelor specifice desenului tehnic, sau automat, pe calculator.
Cu ajutorul softului TopoLT am raportat punctele din fișierul de coordonate.
Am apelat meniul TopoLT → Coordonate → Raportează puncte. Ele sunt afișate prin simbol, număr, cotă și cod.
Fig. 4.3. Raportarea punctelor cu TopoLT
Unind punctele care au același cod cu polilinii de diferite culori, în funcție de elementele pe care le conturează, am obținut o reprezentare a detaliilor din teren.
Un alt element conținut de planul topografic sunt curbele de nivel. Pentru a le reprezenta, trebuie să realizăm mai întâi modelul 3D al terenului, pe baza cotelor punctelor. Din meniul TopoLT am accesat Model3D → Creează Model 3D. Apoi, curbele de nivel se obțin prin selectarea meniului TopoLT → Model 3D → Desenează curbe de nivel.
Am realizat și caroiajul planului : TopoLT → Planșe → Desenează caroiaj.
Capitolul 5
LUCRĂRI TOPOGRAFICE LA PROIECTAREA ȘI EXECUȚIA CĂILOR DE COMUNICAȚIE
Specificul domeniului căilor de comunicație presupune o asistență topografică de specialitate în toate fazele realizării proiectelor, atât în faza de studii (ridicări topografice la scară mare pentru asigurarea bazei topografice de proiectare) cât și în faza de proiectare și execuție (aplicarea pe teren a variantei de proiectare).
Trasarea elementelor topografice date prin proiect constă în materializarea pe teren a unor elemente topografice de valoare numerică cunoscută, determinate prin puncte a căror poziție trebuie precizată în teren. Acestea sunt, de obicei, reprezentate prin elemente topografice simple: unghiuri, distanțe, cote și pante.
Proiectele de drumuri se elaborează în două faze:
– lucrări preliminarii
– lucrări definitive
Lucrări preliminarii
Documentarea – operația de culegere a tuturor datelor necesare întocmirii studiului.Avem nevoie de planuri și hărți la scări cuprinse între 1:100.000 și 1:2000, care permit o vedere în ansamblu a zonei în care se realizează calea de comunicație, și de informații geologice, hidrografice, referitoare la climă.
Studiul pe hartă – determinarea traseului se referă la aflarea traseului cu declivitate constantă, obținând astfelun volum minim de terasamente (săpătură și umplutură).
Recunoașterea terenului – se face verificarea pe teren a traseelor studiate, se completează hărțile și planurile cu modificările constant atât din punct de vedere planimetric cât și altimetric, se definitivează varianta optimă.
Elaborarea studiului – se elaborează studiul tehnico-economic de justificare pentru varianta optimă pe baza datelor de la proiectarea preliminară și a informațiilor de la recunoaștere.
Lucrări topografice preliminare:
materializarea pe teren a variantelor alese;
proiectarea și realizarea rețelei de sprijin pentru ridicarea sau trasarea concepută în apropierea traseului cel mai probabil: rețea de sprijin planimetrică și rețea de sprijin altimetrică.
Lucrări definitive
Faza lucrărilor definitive cuprinde o serie de lucrări topografice obligatorii, care duc la realizarea căii de comunicație proiectate:
– trasarea pe teren a elementelor caracteristice soluției de proiectaredefinitive
– efectuarea ridicării topografice pe traseul definitiv al căii de comunicație, în urma căreia rezultă, ca produse finale analitice coordonatele și cotele punctelor iar ca produse finale grafice planulde situație, la scară mare (1:1000), profilul longitudinal (1:1000/1:100), profile transversale (1:100) ale terenului
– lucrări topografice la execuția căii de comunicație:
trasarea în plan orizontal a traseului căii de comunicație: pichetarea traseului, racordarea aliniamentelor;
trasarea în plan vertical a căii de comunicație: trasarea profilului longitudinal proiectat, racordarea declivităților;
Trasarea pe teren a unghiurilor orizontale
Operațiunea constă în identificarea celei de-a doua laturi a unghiului față de prima latură fixată pe teren. În funcție de precizia necesară și de condițiile de teren se aleg instrumentele și procedeele de trasare corespunzătoare.
Trasarea se efectuează cu teodolitul sau cu orice instrument prevăzut cu cerc orizontal, cu echerul topografic (pentru unghiurile de 100g) sau prin aplicarea de distanțe în funcție de precizia necesară a trasării unghiului și de condițiile din teren.
Trasarea unghiurilor orizontale (cu teodolitul) se poate executa în trei moduri în funcție de precizia cerută:
trasarea unghiurilor cu precizie redusă;
trasarea unghiurilor cu precizie medie;
trasarea unghiurilor cu precizie ridicată.
Trasarea unghiurilor orizontale cu precizie scazută
Fig. 5.1. Trasarea unghiurilor orizontale cu precizie scazută
Această metodă se aplică în cazul trasărilor provizorii, prin aplicarea pe teren a valori proiectate a unghiului, cunoscută sau calculată la birou.
Succesiunea operațiilor pe teren trebuie să urmeze următori pași:
se instalează în punctul P teodolitul (stație topografică totală), se centrează, se calează;
se vizează în poziția I reperul M și se citește pe cercul orizontal mărimea HzIB ;
se calculează citirea necesară pentru trasarea unghiului α (direcția PN);
se rotește în sens orar până când se citește pe cercul orizontal mărimea apropiată de , se blochează mișcarea în jurul axului vertical VV;
din dispozitivul de mișcare a aparatului în jurul axului VV se aduce aparatul pe direcția corespunzătoare citirii ;
mișcând luneta aparatului în jurul axului orizontal HH se transmite această directie la o distanță materializând printr-un țăruș cu cui punctual trasat N;
după materializarea punctului se verifică prin măsurare unghiul trasat;
Trasarea unghiurilor orizontale cu precizie medie
Fig. 5.2. Trasarea unghiurilor orizontale cu precizie medie
Acest tip de trasarea pe teren a unghiurilor orizontale se execută cu teodolitul în ambele poziții ale lunetei.
Succesiunea operațiilor pe teren trebuie să urmeze următori pași:
Poziția I:
se instalează în punctul A teodolitul (stația totală), se centrează, se calează;
Se vizează punctual B și se citește CIHzB;
Se calculează citirea corespunzătoare pentru a trasa unghiul α
Se întoarce aparatul în sens orar până se citește mărimea , blocând aparatul în jurul axului vertical VV;
Pe direcția astfel obținută la o distanță precizată se materializează un suport de trasare (țăruș din lemn sau baliză);
Se materializeză punctul matematic CI din direcția de suport (cui) ;
Poziția a II-a
se repetă operația în poziția a doua
Se presupune că intervenind erori, unghiul trasat va fi α’:
Trasarea se face în sens antiorar obținând punctul CII care se marchează pe suport
Unghiul trasat va fi α” din cauza erorilor;
Daca distanța d se înscrie în toleranțele de trasare topografică și cu siguranță în precizia de trasare a elementelor de constructive C se va devia, marcând la mijlocul distanței pe suport punctul C;
Trasarea unghiurilor orizontale cu precizie ridicată
Fig. 5.3. Trasarea unghiurilor orizontale cu precizie ridicată
se trasează provizoriu unghiul proiectat (cu luneta în poziția I), marcându-se cu un pichet punctul CI găsit, unghiul provizoriu se notează cu βI;
se măsoară unghiul astfel construit BAC’, cu precizie, folosind metoda reiterației, care se compară cu valoarea proiectată, β.
se calculează diferența (eroarea), ( 3.4)
se calculează corecția liniară sau reducția,
unde, ρcc reprezintă factorul de transformare în radiani (ρcc =636,620cc);
se aplică pe teren corecția liniară q, din punctul CI pe o perpendiculară la latura B CI, rezultând punctul C căutat;
pentru control se măsoară unghiul BAC.
Calculul preciziei necesare la trasarea unghiurilor orizontale
Calculul preciziei începe cu calculul abaterii standard de trasare a unghiurilor în condițiile în care se cunoaște abaterea maximă admisă la trasare sau abaterea liniară admisă Δ,
Expresia abaterii standard de trasare a unghiurilor are forma:
unde:
σc – eroarea de centrare a aparatului în stație;
σr – eroarea de reducție (de centrare a semnalului vizat);
σi – eroarea standard instrumentală;
σm – eroarea de măsurare propriu-zisă;
σce – eroarea datorită condițiilor exterioare.
Aplicând principiul influenței egale a erorilor și notând cu σ0 abaterea medie standard rezultată din aplicarea acestui principiu, va rezulta relația:
Pornind de la aceste relații se determină valoarea fiecărui factor component, ceea ce va permite alegerea sau verificarea procedeului de măsurare pe teren, a caracteristicilor și performanțelor teodolitului ce va fi folosit, precum și accesoriile ce se vor utiliza și măsurile de precauție de care trebuie să ținem cont în timpul trasării.
Trasarea pe teren a distanțelor proiectate
Pregătirea topografică în vederea trasări presupune determinarea corespondentului în metri pe teren al unei distanțe orizontale din proiect, ce urmează a fi trasată pe teren. În funcție de datele din proiect, această operațiune se poate realiza prin:
, unde n este numitorul scării planului.
În funcție de precizia cerută și de mijloacele de măsurare, trasarea distanțelor se poate executa usor prin:
Măsurare direct cu panglici și rulete:
ruleta (panglica) așezată pe pământ sau pe o podină orizontală, construită special;
ruleta (panglica) sau firul invar suspendate pe porți și întinse cu dinamometru, cu o forță de întindere egală cu cea folosită la etalonare (0,03kN).
Măsurare indirect, pe cale optică folosindu-se teodolitul de precizie;
Măsurarea electro-optică a distanțelor, folosind funcțiile speciale ale stațiilor totale.
Trasarea pe teren a distanțelor prin metoda directă
unde:
DAB – distanța dată de trasat;
l0 – lungimea nominală a ruletei;
n – numărul de rulete întregi care trebuiesc aplicate;
l1 – distanța care trebuie trasată pe ultima ruletă pentru a completa distanța DAB;
Trasarea se face pe un aliniament dat AC, unde punctul C să fie marcat la o distanță
mai mare decât DAB.
Dupa materializarea punctelor, trasarea se verifică prin măsurare dus-întors.
Alinierea pe direcția AC se poate face:
cu teodolitul – stația instalată în stația A și vizând punctul C se introduce în aparat direcția de trasat după care se conduce trasarea cu rulete;
prin aliniere cu jaloane (metodat jalonării) – 3 jaloane, stația A, direcția C și capăt de ruletă care trebuie să fie coliniare;
Trasarea pe teren a distanțelor prin metoda indirectă
Se folosește aliniereacu teodolitul – stația instalată în stația A și vizând punctul C se introduce în aparat direcția de trasat și pe direcție se instalează prisma, măsurând distanța aparat – prismă.
Se comunică corecția și din aproape în aproape se va ajunge ca distanța măsurată să coincidă cu cea care trebuie trasată.
Dupa materializarea punctelor, trasarea se verifică prin măsurare dus-întors.
Fig. 5.4. Trasarea distanței prin metoda indirectă
Metode de trasare în plan a punctelor proiectate
În funcție de modul de obținere a elementelor topografice de trasare, metodele de trasare a punctelor caracteristice se împart în:
metode numerice – sunt cele mai precise. La aceste metode coordonatele se calculează din coordonatele punctelor. Precizia în determinare este omogenă și nu depinde de scara planului de reprezentare.
metode grafice – sunt mai puțin precise întrucât elementele de trasare sunt obținute prin măsurători grafice în plan. Precizia acestei metode depinde de scara planului utilizatla proiectare.
metode combinate – sunt folosite acolo unde în trasarea punctelor se impun precizii diferite. Pentru punctele importante se folosește metoda numerică, iar pentru celelalte metoda grafică.
Trasarea pe teren a punctelor caracteristice se poate executa prin mai multe metode. Alegerea metodelor de trasare este determinată de o serie de factori:
natura construcțiilor și detaliile acestora;
dimensiunile și forma în plan a construcției;
condițiile de trasare: teren accidentat obstacole ce reduc vizibilitatea și posibilitățile de măsurare, măsurare pe apă, pe gheață, în subteran sau la înălțime;
precizia necesară trasării;
distanța și vizibilitatea punctelor rețelei de trasare;
existența unor anumite tipuri de instrumente topografice.
Trasarea în plan a punctelor obiectivelor proiectate se realizează prin una din metodele:
coordonate polare;
coordonate rectangulare;
intersecții unghiulare înainte;
metoda triunghiului;
intersecții liniare;
metoda traseelor poligonale.
Trasarea aliniamentelor prin coordonate polare duble
Materializarea pe teren a punctelor aliniamentelor se face prin metoda coordonatelorpolare duble. Pentru aceasta se folosește ca bază de trasare, rețeaua folosită la ridicarea detaliilor. Astfel, se staționează cu stația totală într-unul din punctele rețelei, se orientează și apoi se trasează prin coordonate polare (unghiuri și distanțe) calculate anterior, punctele din proiect. Aceleași puncte se trasează, tot prin coordonate polare, de această dată staționând în alt punct al rețelei de trasare.
Tabel 5.1. Elementele de trasare a aliniamentelor
Racordarea aliniamentelor prin curbe circulare
Pentru racordarea aliniamentelor se folosește racordarea cu curbe circulare de rază unică. Aceste curbe se numesc curbe circulare simple.
Fig. 5.5. Elementele principale ale unei curbe și materializarea lor pe teren
Operațiunile se desfășoară în următoarea ordine:
măsurarea unghiurilor dintre aliniamente;
jalonarea aliniamentelor;
calculul elementelor principale ale curbelor.
Elementele principale ale unei curbe de racordare în arc de cerc de rază unică:
φ (sau U) – este unghiul de frângere complementar dat din proiect sau dedus din unghiul β (măurat);
R – este raza curbei aleasă sau impusă de condițiile de circulație;
T – lungimea tangentei;
b – lungimea bisectoarei;
2c – lungimea corzii;
lc – lungimea curbei;
Dt – depășirea tangentei;
f – săgeata curbei;
Punctele principale ale curbei circulare sunt:
Ti – punctul de intrare în curbă;
Te – punctul de ieșire din curbă;
V – punct de intersecție al aliniamentelor I și II;
B – punct bisector al curbei;
Calculul elementelor principale ale curbei în arc de cerc de rază unică:
Unghiul de frângere: φ = 200 – β
Lungimea tangentei: T = VTi = Rtg
Lungimea bisectoarei: b = VO – BO = R(sec)
Lungimea curbei: lc =
Depășirea tangentei: DT = 2T – lc
Lungimea corzii: 2c = TiTe, c = R*sin
Săgeata curbei: f = R – OE = R – Rcos = 2Rsin2
Coordonatele rectangulare pe tangentă ale punctului bisector:
XB = Rsin
YB = R(1-cos
Tabel 5.2. Calculul elementelor principale ale curbelor
Metoda coordonatelor rectangulare pe tangentă cu abscise egale
Fig. 5.5. Trasarea elementelor principale ale curbei prin metoda coordonatelor rectangulare pe tangentă. Procedeul cu abscise egale.
Pentru materializarea pe teren a punctelor principale și intermediare ale curbelor am ales folosirea metodei coordonatelor rectangulare pe tangentă, procedeul cu abscise egale.
Acest procedeu constă în alegerea absciselor X pe direcția tangentelor, la intervale de câte 2,5, 5, 10 m, iar pentru fiecare abscisă se aplică ordonata Y corespunzătoare, calculată cu relația:
, unde Xi=iX
Pentru punctul 1: X1=X; Y1=
Pentru punctul 2: X2=2X; Y2=
Pentru punctul 3: X3=3X; Y3=
Pentru punctul 4: X4=4X; Y4=
Pentru punctul 5: X5=5X; Y5=
Pentru punctul 6: X6=6X; Y6=
Pentru punctul 7: X7=7X; Y7=
Pentru punctul 8: X8=8X; Y8=
Pentru punctul 9: X9=9X; Y9=
Pentru punctul B:XB = Rsin; YB = R(1-cos
Tabel 5.3. Calculul elementelor de trasare ale curbei
Trasarea – se pornește fie de la Ti către B, fie de la B către Te (curba este simetrică în raport cu B). Se staționează cu aparatul (teodolit sau stație totală) în punctul Ti și se vizează vârful curbei (V). Pe această direcție se aplică în proiecție orizontală lungimea absciselor alese anterior. Se pichetează (cu țăruși) poziția punctelor 1’, 2’, 3’, 4’, etc. După ce aceste puncte au fost materializate pe teren se staționează cu aparatul în aceste puncte și se ridică perpendiculare (se trasează unghiuri drepte). Pe aceste direcții se aplică, în proiecție orizontală, ordonatele calculate Yi, pichetându-se pe curbă punctele intermediare 1, 2, 3, 4, etc. până în apropierea punctului bisector. Pentru cealaltă jumătate se procedează similar, pornind din Te spre punctul bisector B.
Trasarea pe teren a profilului longitudinal proiectat
Fig. 5.6. Profilul longitudinal
Trasarea pe teren a profilului longitudinal se execută după profilul longitudinal din proiectul de execuție, în care sunt evidențiate pentru fiecare punct principal al traseului cota terenului,cota proiectată, distanțele dintre punctele principale ale traseului și diferența în ax de săpătura hs sau de unplutură hu care trebuie realizată pentru obținerea liniei proiectate. Trasarea nivelitică se face prin metoda nivelmentului geometric de mijloc.
Trasarea pe teren se face în 3 faze principale:
trasarea punctelor de schimbare de declivitate;
trasarea punctelor de detaliu;
trasarea și racordarea declivităților.
Tabel 5.4. Elementele de trasare nivelitica a profilului longitudinal
Criterii de proiectare a liniei roșii
Declivități
Declivitățile reprezintă una din principalele caracteristici ale liniei roșii. În principiu, se recomandă să se folosească declivități mici pe lungimi cât mai mari, ceea ce conduce la îmbunătățirea indicilor de exploatare a autovehiculelor și la reducerea prețului de cost al transporturilor.
Declivitățile maxime pot fi adoptate pe sectoarele în aliniament și eventual în curbele de rază mică, folosirea declivităților maxime nu este permisă, deorarece, în acest caz declivitatea la marginea interioară a părții carosabile depășește declivitatea în axa căii.
Schimbarea declivităților trebuie efectuată pe sectoarele de drum în aliniament pentru a nu îngreuna condițiile de mișcare ale vehiculelor în curbă. Se recomandă evitarea coincidețelor între bisectoarele curbelorîn plan cu tangentele curbelor de racordare verticală, schimbarea declivităților în puncte de tangentă ale curbelor în plan, precum și coincidențele între bisectoarele curbelor în plan cu schimbarea declivităților când ambele sau numai unele au raze mici.
Lucrări minime la terasament
Aceasta însemnă o linie roșie cât mai apropiată de linia terenului și paralelă cu ea, ceea ce, de regulă nu este posibil, datorită neregularităților terenului natural.
Compensarea terasamentelor
Pentru compensarea terasamentelor în profil longitudinal, se urmărește să se obțină o succesiune de săpături și umpluturi ale căror volume să fie aproximativ egale pentru a se putea compensa.
Se pot întalni următoarele cazuri:
volumul de săpătură este mai mare decât cel de umplutură și atunci rezultă o cantitate de pământ care trebuie transportată în afara zonei drumului;
volumul de săpătură este mai mic decât cel de umplutură având astfel nevoie de o cantitate suplimentară de pământ care se aduce din afara zonei drumului;
volumul de săpătură este egal cu cel de umplututră, caz în care tot pământul din săpătură este utilizat la realizarea umpluturilor;
Scurgerea apelor
Pe sectoare de drum în debleu, evacuarea apei superficiale se face prin șanțuri la care linia fundului este paralelă cu linia roșie. Pentru a se asigura scurgerea longitudinală a apei din șanțuri, linia roșie trebuie să aibă o declivitate de cel puțin 0,5% și să nu creeze depresiuni ale șanțurilor din care apele nu pot fi evacuate.
Puncte de cotă obligată
La stabilirea liniei roșii trebuie avute în vedere anumite puncte fixe, de cotă obligată, cum ar fi pasajele de cale ferată, încrucișările de drumuri, podurile, podețele etc.
La pasajele de nivel cu cale ferată, cota liniei roșii în dreptul pasajului este cota șinei, la pasajele superioare, înălțimea liberă față de cota șinelor se stabilește în funcție de gabaritul de cale ferată, la pasajele inferioare înălțimea liberăeste dată de gabaritul de liberă trecere al drumului.
La încrucișările cu alte drumuri se ține seama de cota marginii părții carosabile.
În dreptul podurilor linia roșie se va proiecta, pe cât posibil, în palier, respectându-se cota apelor extraordinare, înălțimea liberă sub pod necesară trecerii corpurilor plutitoare și înălțimea de construcție a suprastructurii podului.
Trasarea pe teren a profilelor transversale
Fig. 5.7. Profilul transversal
Profilul transversal reprezintă intersecția corpului drumului și a suprafeței terenului natural cu un plan vertical perpendicular pe axa drumului, cuprinzând atât linia terenului natural cât și linia proiectului.
Pentru că pe teren sunt deja materializate punctele caracteristice ale profilului longitudinal, la trasarea pe terena profilului transversal se pornește de pe aceste puncte.
În plan vertical, trasarea pe teren a profilului transversal se referă la trasarea cotelor și a pantelor proiectate. Aceste valori se iau din documentația care cuprinde valorile proiectate rezultate din suprapunerea profilelor proiectate peste cele ale terenului, în funcție de condițiile existente pe teren și a principiilor de proiectare a căilor de comunicație.
În plan orizontal, se dtermină punctele de intersecție dintre terenul natural și taluz, iar trasarea profulului transversal constă în trasarea pe teren a cotelor și a pantelor proiectate
Tipuri de profiluri transversale:
în rambleu când linia proiectului se află deasupra liniei terenului natural și drumul se execută în umplutură înălțimea umpluturii considerată la marginea platformei să fie cel puțin 0.50 m pământ necesar executării rambleelor este adusă în sectoarele în care se execută săpături.
în debleu când linia proiectului este sub linia terenului natural și drumul se execută în săpătură, iar caracteristica drumurilor în debleu o constituie existența șanțurilor care colectează și evacuează apa de la suprafață.
mixt când platforma drumului se găsește parțial în umplutură și parțial în săpătură.
Trasarea cotelor profilului transversal s-a realizat prin nivelment trigonometric. S-a staționat pe punctele de pe axul drumului și s-au trasat punctelede o parte și de alta a axului.
Fig. 5.8. Profilul transversaltip 1
Tabel 5.5. Elementele de trasare nivelitica a profilului transversal tip 1
Fig. 5.9. Profilul transversaltip 2
Tabel 5.6. Elementele de trasare nivelitica a profilului transversal tip 2
Fig. 5.10. Profilul transversaltip 3
Tabel 5.7. Elementele de trasare nivelitica a profilului transversal tip 3
Fig. 5.11. Profilul transversaltip 4
Tabel 5.8. Elementele de trasare nivelitica a profilului transversal tip 4
Capitolul 6
CONCLUZII
Topografia este o componentă a măsurătorilor terestre. Acestea datează din cele mai vechi timpuri și au evoluat o dată cu dezvoltarea societății, a tehnicii și a industriei construcțiilor.
Topografia presupune efectuarea de măsurători și calcule pentru obținerea bazei topografice a unui teritoriu și transpunerea pe teren a proiectelor tehnice realizate pe baza planurilor și hărților.
Topografia inginerească reprezintă ramura măsurătorilor terestre care se ocupă cu studiul și rezolvarea problemelor legate de studiile inginerești, proiectare, execuție și exploatarea construcțiilor de orice fel.
Lucrările topografice premerg, însoțesc și succed orice proces de construcție. În faza de pregătire topografică a proiectului se aleg rețeaua de trasare, instrumentele și metodele de măsurare care satisfac precizia necesară. În faza de execuție, proiectul se aplică pe teren, respectând dimensiunile necesare.
În cadrul acestui proiect, cu ajutorul tehnicilor de măsurare și prelucrare topografice am realizat operațiunile necesare pentru trasarea obiectivului propus. Am verificat rețeaua geodezică și am constatat că este stabilă. Am îndesit rețeaua, materializând două puncte în apropierea amplasamentului. Pornind de la acestea, am realizat o drumuire sprijinită la capete. Am ridicat toate punctele de detaliu ale terenului și am întocmit planul de situație. Pe baza planului primit de la proiectant, am stabilit elementele necesare trasării străzii atât în plan cât și pe verticală.
Corectitudinea și acuratețea măsurătorilor, a preluării datelor din teren, prelucrarea și transpunerea corectă a acestora pe teren, alături de o gestionare corepunzătoare a tuturor informațiilor cumulate sunt esențiale pentru punerea cu succes în operă a investițiilor din domeniul construcțiilor de drumuri și nu numai.
Topograful trebuie să fie capabil să se organizeze în mod cât mai eficient, să rezolve eventualele probleme care apar în teren și să efectueze lucrări de calitate.
BIBLIOGRAFIE
Cărți și lucrări de autori în edituri
Coșarcă C. – Topografie inginerească, Ed. Matrix ROM, București, 2003
Cristescu N.- Topografie inginerească, Edituta Didactică și Pedagogică, București, 1978.
Munteanu C. Gh. -Cartografie matematică, Ed. Matrix Rom, București, 2003
Onose D. -Topografie, Ed. Matrix Rom, București, 2004
Ortelecan M. -Geodezie, Ed. Academic Press, Cluj-Napoca, 2006
Constantin Moldoveanu- Geodezie. Noțiuni de geodezie fizică și elipsoidală, poziționare, Editura Matrix ROM, București 2002
Dima N. – GEODEZIE, Editura UNIVERSITAS, Petroșani, 2005
Cristescu N.- Topografie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.
Boș N., Iacobescu O. – Topografie modernă, Editura C.H.Beck, București, 2007
Note de curs
***,Note de curs cadastru de specialitate, Cluj – Napoca, 2013
***,Note de curs cadastru general, Cluj – Napoca, 2013
***, Note de curs cartografie digitală, Cluj – Napoca, 2013
***, Note de curs geodezie matematică, Cluj – Napoca, 2011
***,Note de curs teoria erorilor, Cluj – Napoca, 2013
***,Note de curs topografie generală, Cluj – Napoca, 2011 – 2012
***Note de curs automatizarea lucrărilor topo-geodezice, Cluj-Napoca, 2014
***Note de curs căi de comunicații, Cluj-Napoca, 2013
***,Note de curs topografie inginerească, Cluj – Napoca, 2013 – 2014
Webgrafie
www.wikipedia.com
www.scribd.ro
www.unibuc.ro
Alte surse
Manualul de utilizare a stației totale Leica TCR 705.
Anexa 1
Inventar de coordonate
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Lucrari Topo Geodezice Efectuate In Vederea Reabilitarii Strazii Muresului din Orasul Ungheni, Judetul Mures (ID: 122039)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.