Lucrari de Impadurire la Ocolul Silvic Roznov

PROIECT

LUCRĂRI DE ÎMPĂDURIRE LA OCOLUL SILVIC ROZNOV

CUPRINS

Argument

Capitolul 1 – Descrierea generală a Ocolului Silvic Roznov

Elemente de identificare.

Vecinătăți, limite, hotare

Capitolul 2 – Descrierea unității de producție U.P. II Iapa

2.1 Situația geografică

2.2 Limite, vecinătăți, căi de acces

2.3 Caracteristicile solului, climei și vegetației

Capitolul 3 – Fundamentarea soluțiilor de împădurire

3.1 Identificarea și caracterizarea unităților de cultură forestieră

3.2 Situația actuală a terenurilor de împădurit

3.3 Necesitatea și oportunitatea intervenției cu lucrări de împădurire

3.4 Eșalonarea intervențiilor cu lucrări de regenerare artificială în u.c.f.-uri

Capitolul 4 – Stabilirea soluțiilor tehnice de instalare a culturilor forestiere

4.1 Generalități

4.2 Stabilirea intervențiilor artificiale pe categorii de lucrări de împădurire

4.3 Alegerea speciilor pentru împădurire și justificarea lor silvo-economică

4.4 Alcătuirea compoziției de regenerare și stabilirea compoziției de împădurire

4.5 Metode și procedee de împădurire

4.6 Scheme de împădurire

4.7 Pregătirea terenului și lucrarea solului

4.8 Epoca de instalare a culturilor și tehnica de execuție

Capitolul 5 – Urmărirea, controlul și întreținerea lucrărilor. Stabilirea soluțiilor tehnice

5.1 Urmărirea și controlul lucrărilor de împădurire

5.2 Stabilirea rețelei de puncte pentru amplasarea și materializarea pe teren a suprafețelor de probă

5.3 Natura, scopul și tehnica de aplicare a lucrărilor de îngrijire a culturilor

Bibliografie

Anexe

ARGUMENT

Prezentul proiect, din disciplina Împăduriri constă în găsirea, argumentarea și detalierea soluțiilor de instalare artificială a vegetației forestiere într-un număr de suprafețe alese. Lucrările de împădurire (de instalare artificiala a vegetației) se împart în 6 categorii de lucrări din care am menționat 4 categorii în cadrul acestui material (împăduriri, reîmpăduriri, substituiri, completări), proiectul încercând să acopere toate cele șase situații.

Primul pas în stabilirea lucrărilor de executat în suprafețele alese (UCF-uri – unități de culură forestiere) îl constituie stabilirea categoriilor de teren și ulterior a categoriilor de lucrări de împădurire pentru fiecare suprafața (UCF) în baza recomandărilor date în – Norme tehnice privind compozitii, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor și de împădurire a terenurilor degradate și a situației suprafețelor (conform descrierii parcelare).

Ulterior se face o eșalonare pe (5) 10 ani a intervențiilor cu lucrări astfel ca volumul acestora să fie echitabil împărțit în fiecare an.

Pasul următor constă în alegerea speciilor. Aceasta se face în funcție de recomandările normelor tehnice NT 1. Pentru fiecare UCF se cunoaște TP și TS (tipul de pădure, respectiv tipul de stațiune). În funcție de TP se stabilește conform normelor grupa ecologica căreia îi aparține suprafața. Doar în cazul în care nu este precizat TP se poate alege grupa ecologică în funcție de TS. Grupa ecologică menționează compoziția de regenerare recomandată pentru o anumită situație dată (cu anumite limite de variație a procentului de participare a fiecărei specii – se oferă o recomandare, un ajutor în stabilirea compoziției de regenerare).

În cazul în care într-o suprafață există semințiș utilizabil (în amenajament trebuie să se regăsească proporția pe care o ocupă acesta și compoziția sa) trebuie calculată formula de împădurire – ce este compoziția ce va fi aplicată pe restul suprafeței astfel încât să se ajungă la compoziția de regenerare recomandată de norme.

Ulterior pentru UCF-urile alese se vor stabili: metodele și procedeele de instalare a vegetației, schemele de împădurire (desime, mod de aranjare și asociere), soluțiile tehnice de pregătire a terenului și lucrare a solului, necesarul de material de împădurire și perioada de execuție a lucrărilor.

Se va proiecta rețeaua de puncte pentru amplasarea și materializarea pe teren a suprafețelor de probă (necesare recepției tehnico-financiare și controlului anual al regenerărilor artificiale) și se vor stabili lucrările de îngrijire a culturilor necesare a se efectua până la atingerea stării de masiv (natura, scopul și tehnica de aplicare a lucrărilor; lucrările de îngrijire a culturilor pe u.c.f.-uri și volumul, natura și frecvența de aplicare a acestora).

În vederea folosirii raționale a potențialului productiv al fondului forestier, a sporirii capacității de producție și protecție a pădurii, este necesar ca pe fiecare suprafață în cuprinsul acestui fond să se instaleze vegetația lemnoasă care să corespundă în cel mai înalt grad factorilor staționali și cerințelor economice de perspectivă.

În acest sens se va întocmi un proiect de împădurire al tuturor suprafețelor din fondul forestier lipsite de vegetație forestieră, a celor incomplet regenerate pe cale naturală sau artificială, precum și a celor rezultate în urma refacerii și substituirii arboretelor necorespunzătoare economic și cultural din cuprinsul U.P.II IAPA, O.S. Roznov, Direcția Silvică Neamț..

Obiectivul esențial urmărit de proiect îl constituie înființarea unor culturi forestiere de mare stabilitate ecologică și cu o mare valoare economică. Principalele direcții de acțiune pentru atingerea acestui deziderat constau în:

alegerea judicioasă a speciilor, în sensul unei concordanțe depline între cerințele acestora și specificul ecologic al stațiunii;

asocierea speciilor alese de așa manieră astfel încât fiecare în parte să-și îndeplinească rolul atribuit în compoziția de regenerare;

folosirea unui material de împădurire selecționat și ameliorat;

instalarea adecvată a culturilor prin adoptarea corespunzătoare a tehnologiilor;

stabilirea și aplicarea la momentul oportun a lucrărilor de întreținere necesare până când culturile ating starea de masiv.

Prin elaborarea proiectului se vor stabili soluțiile tehnice în raport cu condițiile de lucru, se va determina efortul economic necesar și va fi analizată eficiența economică a lucrărilor.

CAPITOLUL 1. – DESCRIEREA GENERALĂ A

OCOLULUI SILVIC ROZNOV

Elemente de identificare

Ocolul Silvic Roznov cu sediul în comuna Roznov din județul Neamț, este subordonat din punct de vedere administrativ Direcției Silvice Piatra Neamț din cadrul R.N.P. ( Regiei Naționale a Pădurilor ).

Din punct de vedere al așezprii, teritoriul luat în studiu se întinde în partea de sud a județului Neamț, cuprinzând pădurile din catenele munților Tarcăului, din Carpații Orientali, acoperind bazinetele afluienților râului Bistrița de pe partea dreaptă din aval de Piatra Neamț până la Roznov

Situația repartizării fondului forestier pe unitate de producție, comune se prezintă în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1

Repartizarea fondului forestier

Vecinătăți, limite, hotare

Limitele teritoriale actuale ale ocolului sunt evidente fiind constituite din culmi naturale sau drumuri artificiale.

În numeroase zone, pădurile vin în contact direct cu terenurile agricole,

sau pășunele localnicilor.

Delimitarea fondului forestier este materializată în teren prin borne amenajistice și semne cu vopsea roșie aplicate pe arborii marginali

Limitele și hotarele Ocolului silvic sunt redate în tabelul numărul 2:

Tabelul 1.2

Vecinătăți, limite, hotare

CAPITOLUL 2. – DESCRIEREA UNITĂȚII DE PRODUCȚIE U.P. II IAPA

2.1 Situația geografică

Unitatea de producție U.P. Il Iapa, este situată în Munții Bistriței, în bazinul hidrologic al pârâului Iapa, afluent de dreapta al râului Bistrița.

Principala cale de acces în U.P. este drumul comunal Roznov — Luminiș — Negulești, care se continuă cu drumul forestier Iapa. Cea mai apropiată stație CFR este gara Roznov.

Teritoriul unității de producție se află în limitele administrative ale comunei Piatra Șoimului din județul Neamț.

2.2 Limite , vecinătăți, căi de acces

Vecinătățile, limitele și hotarele acestei unități de producție sunt prezentate în tabelul 2.1

Tabelul 2.1

Vecinătăți, limite, hotare

Toate hotarele unității sunt evidente și materializate prin pichetaj și borne, conform cu instrucțiunile în vigoare.

Unitatea de producție este deservită de 12,2 km de drumuri publice și anume drumul comunal Chintinici— Negulești, parțial modernizat cu bitumuri asfaltate.

Rețeaua de instalații de transport din U.P. II Iapa este constituită din 15 drumuri autoforestiere în lungime totală de 37,6 km cu 23,1 km.

Drumurile forestiere din bazinul pârâului Mălina: Hașchia (1,0 km), Runcu (1,2 km) și Mălina (3,7 km) deservesc numai fondul forestier particular. Suprafața acestor drumuri se regăsește în fondul forestier de stat și însumează 5,9 ha. Drumurile forestiere existente sunt în stare bună necesitând întrețineri curente și pot asigura condiții de transport tot timpul anului, mai puțin în perioada de iarnă cu zăpezi abundente, când o parte din drumuri se înzăpezesc.

2.3 Caracteristicile solului, climei și vegetației

Geologie

Din punct de vedere geologic, teritoriul Unității de producție se află în zona mediană și marginală a flișului Carpaților Orientali.

Predominante sunt argilele în amestec cu gresiile care fac ca majoritatea solurilor să prezinte fenomene de pseudogleizare și uneori chiar gleizare pe terenurile mai așezate. Urmează gresiile ușor friabile și cu caracter acid, ceea ce face ca marea majoritate a solurilor să aibă un pH cuprins între 4,0-5,5. Celelalte tipuri de roci se întâlnesc la baza versanților sau în vecinătatea cursurilor de apă.

Geomorfologie

Teritoriul unității de producție ocupă o suprafață situată de o parte și de alta a pârâului Iapa, afluent direct al râului Bistrița, în aval de Piatra Neamț.

Unitatea de prodfucție se află amplasată în ținutul Carpaților Orientali, grupa districtelor obcinelor și a măgurilor alcătuit din munți cu înălțimi mici.

Trăsătura caracteristică a reliefului o formează paralelismul culmilor și depresiunilor longitudinale determinate de cursurile de apă.

Partea superioară a bazinului pârâului Iapa (cca 20% din suprafață) se află în zona munților înalți și mijlocii, caracterizați prin culmi adânc fragmentate cu profile de creastă lung vălurate, dominante de masive izolate și cu reliefuri structurate erozive

( Vf. Murgoci – 1290m ).

Altitudinea dominantă este cuprinsă între 400 – 800m.

Forma de relief cea mai răspândită este versantul ondulat cu înclinare repede și cu expoziția parțial însorită.

Climatologie

Teritoriul acestei unități deproducție se încadrează în sectorul de climă de munte IV și anume în clima munților mijIocii, favorabilă pădurilor.

Luna cea mai rece cu temperatura medie -3°C, iar cea mai caldă cu temperatura medie peste 10°C, cu precipitații ( ploi sau zăpadă ) suficiente în timpul anului.

Regimul termic:

Amplitudinea temperaturilor medii anuale – 22,9 C.

Temperatura maximă absolută: +38,6°C (17 august 1952)

Temperatura minimă absolută: -28,6°C (25 ianuarie 1954)

Temperatura medie pe anotimpuri:

primăvară +8,5 C

vară + 18,6°C

toamnă + 8,9°C

iarna – 2,3°C

Începutul perioadei bioactive (temperaturi medii diurne > 0°C) – 7 martie

Sfârșitul perioadei bioactive – 3 decembrie

Suma temperaturilor medii diurne > 0 C, cca 3252 C.

Durata intervalului de timp cu temperaturi mai mari de 0°C este de 272 zile,

iar a celei cu temperaturi sub 0°C este de 93 zile.

Începutul perioadei de vegetație (temperaturi medii diurne > 16 C) – 29 aprilie

Sfârșitul perioadei de vegetație – 9 septembrie

Suma temperaturilor medii diurne > 10 C — cca 2784 C

Numărul zilelor cu temperaturi medie peste 10°C este de 171 – determinând

o perioadă de vegetație lungă.

Data medie a primului îngheț – 19 octombrie

Data medie a ultimului îngheț – 21 aprilie

Regimul p este cuprinsă între 400 – 800m.

Forma de relief cea mai răspândită este versantul ondulat cu înclinare repede și cu expoziția parțial însorită.

Climatologie

Teritoriul acestei unități deproducție se încadrează în sectorul de climă de munte IV și anume în clima munților mijIocii, favorabilă pădurilor.

Luna cea mai rece cu temperatura medie -3°C, iar cea mai caldă cu temperatura medie peste 10°C, cu precipitații ( ploi sau zăpadă ) suficiente în timpul anului.

Regimul termic:

Amplitudinea temperaturilor medii anuale – 22,9 C.

Temperatura maximă absolută: +38,6°C (17 august 1952)

Temperatura minimă absolută: -28,6°C (25 ianuarie 1954)

Temperatura medie pe anotimpuri:

primăvară +8,5 C

vară + 18,6°C

toamnă + 8,9°C

iarna – 2,3°C

Începutul perioadei bioactive (temperaturi medii diurne > 0°C) – 7 martie

Sfârșitul perioadei bioactive – 3 decembrie

Suma temperaturilor medii diurne > 0 C, cca 3252 C.

Durata intervalului de timp cu temperaturi mai mari de 0°C este de 272 zile,

iar a celei cu temperaturi sub 0°C este de 93 zile.

Începutul perioadei de vegetație (temperaturi medii diurne > 16 C) – 29 aprilie

Sfârșitul perioadei de vegetație – 9 septembrie

Suma temperaturilor medii diurne > 10 C — cca 2784 C

Numărul zilelor cu temperaturi medie peste 10°C este de 171 – determinând

o perioadă de vegetație lungă.

Data medie a primului îngheț – 19 octombrie

Data medie a ultimului îngheț – 21 aprilie

Regimul pluviometric

Precipitațiile atmosferice medii anotimpuale și în perioada de vegetație sunt următoarele:

primăvara 194,6 l/m

vara 297,5 l/m2

toamna 145,2 l/m2

iarna 94,6 l/m2

perioada de vegetație (aprilie – septembrie) – 509,3 l/m

Regimul eolian

Din punct de vedere climatic, influența vântului se resimte în valorile

temperaturii, umidității atmosferice, evapotranspirației ca urmare a transportului de mase de aer și amestecurilor dintre acestea. Prezența moderată a vântului este benefică pentru vegetația forestieră, extremele fiind foarte dăunătoare.

Cele mai puternice vânturi sunt în timpul iernii și pe direcția vestică. Vânturile cele mai frecvente sunt cele din direcția NV și V și în lunile iunie, iulie și august.

Hidrologie

Principalul curs de apă care străbate Unitatea de producție este pârâul Iapa, afluent direct al râului Bistrița pe partea dreaptă a acestuia.

Principalii afluenți ai pârâului Iapa sunt: Mălina, Jlabău, Peceala, Măniș, Mânza, Cojoc, Murgoci, Cozia, Făgețel, Cătărgărie, Petrosu, Chiliilor, Tocilei și pârâul Albert.

Rețeaua hidrografică este mai bogată pe partea dreaptă a unității. Toate pâraiele au debit permanent.

Adâncimea apei freatice variază între 3 și 6m în funcție de altitudine. Alimentarea din precipitații este predominantă.

Condiții edafice

S-au identificat pe teren 9 tipuri de sol din 4 clase de soluri. Ponderea cea mai mare o au solurile brune acide 74%, urmate de brune luvice 10% și brune eumezobazice cu 9%.

Evidența tipurilor de sol este prezentată în tabelul numărul 4.

Vegetația forestieră

În cuprinsul U.P. – ului au fost identificate 15 tipuri naturale de pădure dintre care 60% sunt de productivitate superioară, 39% sunt de productivitate mijlocie și 1% sunt de productivitate inferioară.

Din totalul arboretelor 88% sunt de tip natural fundamental, 10% – artificiale, 1% – parțial derivate și 1% – tinere nedefinite.

Dintre arboretele de tip natural fundamental 61% sunt de productivitate superioară, 38% – mijlocie și 1% – inferioară. Dintre arboretele artificiale 52% sunt de productivitate superioară și 48% – mijlocie. Nu sunt arborete artificiale de productivitate inferioară.

Dintre arboretele parțial derivate 14% sunt de productivitate superioară, 79% –

mijlocie și 7% – inferioară. Toate arboretele de tip tânăr nedefinit sunt de productivitate mijlocie.

Tabelul 2.2

Variația a temperaturilor medii lunare multianuale

( 2004 – 2012 )

Tabelul 2.3

Tipuri de sol

Tabelul 2.4

Tipuri de pădure

CAPITOLUL 3 – FUNDAMENTAREA SOLUȚIILOR DE ÎMPĂDURIRE

3.1 Identificarea și caracterizarea unităților de cultură forestieră

Unitatea de cultură forestieră – reprezintă o porțiune de teren omogenă sau cu variabilitate restrânsă din punct de vedere al condițiilor fizico-geografice, al topoclimatului, solului, substratului litologic și al vegetației naturale, porțiune pe care urmează a se executa o anumită categorie a lucrărilor de împădurire, adoptându-se tehnologii unice de instalare și îngrijire a culturilor forestiere. Suprafața u.c.f.- ului nu poate fi mai mică de 0,5 ha și nici nu poate depăși în mod normal limitele unei parcele (unități) amenajistice. Ea poate cuprinde, după caz, parcela întreagă, o porțiune din parcelă (o subparcelă sau un grup de subparcele). Unitatea de cultură forestieră va purta același cod ca și parcela .

3.2 Situația actuală a terenurilor de împădurit

Necesitatea intervenției artificiale pentru instalarea culturilor forestiere se impune într-o mare diversitate de situații determinate de particularitățile staționale și de vegetație ale terenurilor de împădurit. Din necesități practice s-a procedat la o sistematizare a terenurilor de împădurit în raport cu natura folosinței lor anterioare, ca și a specificului vegetației lemnoase în măsura în care este semnalată. S-au diferențiat patru categorii de terenuri, care includ multitudinea de situații ce pot fi întâlnite în cuprinsul fondului forestier și în care trebuie să se intervină cu lucrări de împăduriri.

Cartarea pe categorii de teren: Potrivit noilor norme tehnice în vigoare, terenurile de împădurit sau reîmpădurit se încadrează în una din următoarele categorii (***,2000 Norme tehnice privind compozitii, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor și de împădurire a terenurilor degradate):

terenuri lipsite de vegetație lemnoasă și anume:

poieni și goluri neregenerate din cuprinsul pădurii;

terenuri preluate în fondul forestier, destinate împăduririi;

terenuri fără vegetație lemnoasă ca urmare a unor calamității (incendii, rupturi și doborâturi de vânt, zăpadă, uscării în masă ș.a.)

suprafețe (parchete) rezultate în urma exploatării prin tăieri rase.

B) terenuri ocupate de arborete necorespunzătoare silvo-biologic și/sau economic ce urmează a fi reîmpădurite:

suprafețe acoperite de arborete derivate provizorii (mestecănișuri, plopișuri de plop tremurător, arțărete, cărpinete, teișuri ș.a.)

terenuri cu arborete slab productive ce nu se pot regenera natural;

suprafețe cu arborete în care sunt necesare lucrări de ameliorare în scopul îmbunătățirii compoziției și/sau consistenței.

C) terenuri pe care regenerarea naturală este incompletă:

suprafețe ocupate cu arborete parcurse cu lucrări de regenerare sub adăpost având porțiuni neregenerate sau regenerate cu specii neindicate în compoziția de regenerare, cu semințiș neutilizabil, vătămat etc;

teritorii ocupate cu arborete parcurse cu tăieri de crâng simplu, cu porțiuni neregenerate în care este indicată introducerea unor specii valoroase.

D) alte terenuri și anume:

terenuri în care sunt necesare completări în plantații, semănături și butășiri directe;

terenuri aflate în folosință temporară la alți deținători și reprimite în fondul forestier spre a fi împădurite (terenuri decopertate de stratul de sol, halde industriale, menajere etc)

Încadrarea suprafețelor ce necesită intervenții pentru instalarea culturilor pe categorii de terenuri de împădurit, reîmpădurit este necesară, pentru că trebuiesc luate în considerare în stabilirea diferențiată a lucrărilor de pregătire a terenului și a solului, de alegere a speciilor, a metodelor de instalare a noului arboret, de îngrijire a culturilor până la realizarea stării de masiv.

3.3 Necesitatea și oportunitatea intervenției cu lucrări de împădurire

În cuprinsul fondului forestier sunt numeroase cazurile în care intervențiile pe cale artificială pentru instalarea pădurii apar ca unică soluție (ex: poienile). De asemenea, intervenția artificială se impune în cazul arboretelor supuse tratamentelor bazate pe regenerare naturală în scopul realizării desimii optime pe întreaga suprafață și a ameliorării structurii compoziționale a viitoarelor culturi forestiere.

3.4 Eșalonarea intervențiilor cu lucrări de regenerare artificială în u.c.f.-uri

Planificarea lucrărilor de împădurire se va întocmi pentru o perioadă de 3, 5 sau 10 ani, în funcție de numărul de u.c.f.-uri. În cazul de față planificarea lucrărilor s-a intocmit pe o perioadă de 10 ani. La întocmirea planului privind eșalonarea lucrărilor de regenerare se va ține seama pe de o parte de categoriile de teren împădurit în care au fost încadrate suprafețele ce necesită intervenția artificială și pe de altă parte, de rezultatele obținute din analiza comparativă a celor două categorii de referință.

La planificarea suprafețelor pentru împădurire se au în vedere următoarele priorități:

1. Suprafețe ocupate de semințiș (instalat natural sau artificial) cu o densitate necorespunzătoare.

2. Suprafețe ocupate de arborete supuse tratamentului tăierilor rase, arborete calamitate.

3. Suprafețe lipsite de pădure (poieni, enclave) prevăzute a fi împădurite, dacă luarea lor în considerare nu ar duce la creșterea exagerată a suprafeței lucrărilor de împădurire din anul respectiv.

4. Terenuri ocupate cu arborete degradate, slab productive ținându-se seama de analiza comparativă.

5. Arborete cu consistență subnormală, încadrate în grupa a-II-a funcțională, cu stare bună de vegetație, aflate la vârste relativ tinere (nuieliș-păriș). Arborete degradate sub raportul consistenței din grupa I-a funcțională, indiferent de vârstă.

6. Suprafețe ocupate de arborete slab productive (avansat degradate sub raportul consistenței sau/și derivate) tot pe baza analizei comparative.

Luând în considerare prioritățile enunțate se trece efectiv la elaborarea planului de regenerare, cu precizarea anului în care se va interveni în perioada de timp stabilită. La stabilirea pe ani a suprafeței efective din suprafața totală a unității amenajistice, pe care se vor efectua lucrările de împădurire, trebuie să se țină seama dacă tehnologic acțiunea de împădurire se va desfășura în 2-3-etape . Astfel de situații sunt frecvent întâlnite în cazul când unele specii din compoziția de împădurire (Br, Fa) se recomandă a fi instalate sub adăpost, deci înainte de finalizarea lucrărilor de exploatare cu 2-4 ani, celelalte specii urmând a fi introduse prin plantații după eliberarea terenului de materialul lemnos. Stabilirea suprafeței efective a împăduririi în prima etapă rezultă prin înmulțirea suprafeței totale cu ponderea procentuală de participare în compoziția de împădurire a speciei sau speciilor prevăzute a fi instalate cu anticipație. Suprafața de parcurs în a doua etapă va fi stabilită prin diferență din suprafața totală, iar anul executării lucrărilor de regenerare se va preciza în funcție de perioada considerată optimă în care puieții instalați în prima etapă ar necesita protecția arboretului existent.

Periodicitatea intervențiilor etapizate va fi, în principiu, de 4 – 6 ani una față de cealaltă, perioadă de timp considerată suficientă pentru realizarea stării de masiv în cultura instalată în prima etapă anterioară. Tot în mai multe etape se intervine atunci când se adoptă tratamentul tăierilor rase la molidișuri în cazul unor parcele cu suprafață mare.

CAPITOLUL 4 – STABILIREA SOLUȚIILOR TEHNICE DE INSTALARE A CULTURILOR FORESTIERE

În acest capitol se stabilesc intervențiile artificiale pe categorii de lucrări de împădurire, se aleg speciile pentru acțiunea de împădurire, se alcătuiesc compozițiile de regenerare și de împădurire, se stabilesc metodele și procedeele de împădurire, se proiectează schemele de împădurire, se precizează modalitățile de pregătire a terenului și solului, necesarul de material de împădurit și epoca de instalare a culturilor și tehnica de execuție.

4.1 Generalități

Regenerarea arboretelor, ca proces de asigurare a continuității arboretelor, a perenității pădurilor, se poate realiza prin două metode: regenerarea naturală și regenerarea artificială.

Este in majoritate acceptată ideea că regenerarea naturală asigură constituirea unor păduri foarte valoroase, cu o productivitate ridicată și un inalt grad de stabilitate, ce iși exercită cu maxima eficiență funcțiile atribuite. In baza acestei concepții, principiile de gospodărire rațională a pădurilor recomandă, in mod justificat, aplicarea tăierilor bazate pe regenerarea naturală in toate cazurile in care acest lucru este posibil.

Totuși, sunt anumite cazuri care reclamă folosirea regenerării artificiale ca ultimă posibilitate de perpetuare a generațiilor de arbori. In continuare vor fi prezentate aceste cazuri care, prin diverse condiții staționale, fizico-geografice sau chiar prin particularități socio-economice, astfel ca regenerarea pădurii să se realizeze printr-o metodă mai puțin agreată, mai précis prin regenerarea artificială.

In general, regenerarea artificială e cel mai des utilizată in cazul arboretelor cărora li s-a aplicat tratamentul tăierilor rase care reclamă intervenția cu reimpăduriri cat mai urgentă. Tăierile rase pot fi preferate uneori din punct de vedere economic, datorită faptului că tăierile concentrate implică costuri de exploatare mai mici dar cateodată pot avea și o justificare de ordin silvicultural: in molidișuri, de exemplu, se dorește să nu se extragă treptat arboretul pentru a nu-l expune doboraturilor provocate de vant. Regenerarea artificială a acestor arboreta, permite pădurii să revină rapid in vechiul amplasament pentru a-și exercita funcțiile eco-protective.

Intervenții la fel de rapide se vor face și in cazul arboretelor calamitate natural prin incendii, doboraturi provocate de vant sau cauzate de zăpadă, atacuri de insecte, etc. In ambele din cele două cazuri mai sus amintite regenerarea artificială este singura metodă aflată la indemana silvicultorilor și care oferă posibilitatea reintroducerii rapide a pădurii pe terenul pe care ea a mai existat dar a dispărut in urma unei intervenții artificiale de exploatare sau afectate de calamitate.

O altă situație ce reclamă intervenția artificială ar fi problema instalării vegetației forestiere acolo unde ea lipsește, unde se pune de fapt problema creării pădurii și nu a regenerării ei. Acesta ar fi cazul poienilor, enclavelor, terenurilor degradate din afara zonei forestiere sau a terenurilor avansat degradate din sectorul agricol ce urmează a fi integrate in circuitul forestier, pentru care impădurirea reprezintă o viabilă de valorificare superioară a terenului.

Avand in vedere că nevoile de lemn ale economiei și in general ale societății sunt in creștere, silvicultorii urmăresc nu doar extinderea fondului forestier ci și creșterea productivității arboretelor ce fac parte din acesta.

In vederea creșterii productivității arboretelor se acționează pe foarte multe căi. Una din primele astfel de modalități privește principiul potrivit căruia un arboret, prin asortimentul de specii, trebuie să valorifice complet potențialul productive al stațiunii. In baza acestui fapt, o mare importanță se acordă regenerărilor artificiale ce vizează arboretele degradate, brăcuite, derivate, care nu corespund din punct de vedere al cantității și calității producției lor.

Regenerarea naturală a acestor arboreta este foarte greu de realizat (datorită consistenței scăzute, ințelenirii solului, vitalității scăzute etc.) iar uneori nici nu este dorită păstrarea aceluiași asortiment de specii care și-a dovedit incapacitatea de regenerare. Regenerarea artificială este facilă și permite introducerea de noi specii care să valorifice la maxim potențialul stațiunii și să ofere o producție cantitativ și calitativ superioară.

O altă modalitate ce urmărește creșterea productivității in sectorul forestier presupune inființarea unor arboreta forestiere specializate cu rol principal de producție. Chiar dacă aceste culture intensive de tip industrial nu corespund criteriilor ecologice corespunzătoare unui sector forestier, fiind departe de a fi considerate un țel al silviculturii, ele răman un mijloc de satisfacere rapidă a unor cereri crescute de materie primă pentru unele industrii. Și in acest caz regenerarea artificial reprezintă singura modalitate de instalare a unor astfel de arborete, in care de regulă sunt utilizați indivizi genetic superiori care răspund foarte bine exigențelor impuse se specificul culturii.

De altfel regenerarea artificială, in general, este singura modalitate de introducere in ecosistemul forestier a unor populații sau indivizi cu caracteristici genetice noi sau chiar superioare in unele cazuri, care reduc efectele negative ale consangvinizării in populațiile de arbori.

Intervenția artificială poate uneori să aibă un caracter parțial , regenerarea in ansamblu avand, in acest caz, un aspect mixt. Putem vorbi despre un character partial al regenerării artificiale atunci cand se intervine într-un arboret care a fost supus tăierilor specific regenerării naturale, in scopul realizării desimii optime pe intreaga suprafață. De asemenea, in același context, intervenția ce urmărește reglarea structurii compoziției viitorului arboret folosind regenerarea artificială are un caracter parțial. Un ultim aspect legat de acest caracter partial, vizează posibilitatea introducerii artificial intr-un arboret regenerat natural a unor specii deosebite, care să ridice valoarea arboretului.

In aceste cazuri prezentate anterior, regenerarea artificială, chiar dacă nu este folosită integral pe toată suprafața ci doar in zonele in care se dorește a se interveni, completează, ajută și ridică valoarea regenerării naturale, totul in scopul obținerii unui arboret care să corespundă exigențelor stațiunii și să valorifice cat mai bine potențialul ei productiv.

In concluzie folosirea regenerării artificiale este determinate de cazuri in care alte soluții sunt imposibil sau dificil de realizat din rațiuni de ordin silvicultural, stațional sau economic. De asemenea, atunci cand reușita regenerării impune realizarea acesteia cat mai urgent sau cand se dorește schimbarea asortimentului de specii a unui arboret, regenerarea artificială va putea fi luată in considerare in mod complet justificat.

(Palaghianu, C. – Procedee și tehnici de regenerare artificială, Suceava, 2003)

4.2 Stabilirea intervențiilor artificiale pe categorii de lucrări de împădurire

Pentru fiecare u.c.f. în parte se stabilește categoria de lucrări de împădurire în funcție de caracteristicile u.c.f-ului și a categoriilor de împădurire

Categorii de lucrări de împădurire

În funcție de natura intervenției se diferențiază următoarele categorii de lucrări de împădurire :

Împăduririle propriu-zise reprezintă instalarea culturilor pe terenurile pe care pădurea nu a existat, sau de pe care aceasta a fost înlăturată de multă vreme. Aceste lucrări se execută pe terenurile din grupa A:

a1- Poieni și goluri din cuprinsul fondului forestier

a2- Terenuri scoase temporar din fondul forestier și folosite în alte sectoare economice, care apoi se reprimesc pentru împădurire

a3- Terenuri din afara fondului forestier

b. Reîmpăduriri. Operația de reîmpădurire presupune instalarea de noi culturi forestiere pe terenuri ocupate de păduri care urmează a fi înlăturate, iar instalarea noilor culturi se poate face după înlăturarea pădurii sau chiar înainte. În raport cu perioada intervenției se disting următoarele categorii:

b1- Reîmpăduriri propriu-zise – lucrări prin care se urmărește instalarea pe cale artificială a unor arborete cu structură normală, instalate pe terenuri cu soluri forestiere nealterate, iar compoziția noilor culturi va fi identică sau apropiată de cea a arboretelor pe care le înlocuiesc. Asemenea lucrări se execută ca și la lucrările de împăduriri propriu-zise în terenurile din categoria A. Aici avem :

b11- Reîmpăduriri în urma tăierilor rase concentrate, executate în arborete cu structură normală, ajunse la exploatabilitate și care sunt supuse în mod obișnuit acestui tip de tratament.

B12- Reîmpăduriri în locul calamităților recente.

Reinstalarea vegetației forestiere pe terenurile ocupate în prezent cu arborete degradate se face prin lucrări de refacere și substituire, presupunând înlăturarea totală a vechiului arboret.

B2- Refaceri – presupun reinstalarea vegetației forestiere pe cale artificială pe terenuri ocupate de arborete cu productivitate scăzută, având o stare de vegetație nesatisfăcătoare ca urmare a degradării consistenței corelată frecvent și cu regenerări repetate din lăstari. Particularitatea acestor lucrări este menținerea compoziției actuale. Lucrările de refacere se execută pe terenuri încadrate în categoria B:

b21- arborete situate în stațiuni de productivitate mijlocie sau superioară pentru speciile pe care le conțin, în cazul în care sunt arborete degradate, a căror consistență este între 0,1-0,3, indiferent de vârstă sau arborete brăcuite, c= 0,4-0,6, care se apropie de vârsta exploatabilității.

B22- arborete provenite din lăstari, alcătuite din specii valoroase în stare lâncedă de vegetație, incapabile să se regenereze pe cale naturală, pentru care se adoptă modalitatea de conversiune prin refacere.

B23- refacerea arboretelor degradate de plop, salcie din luncile Dunării și a celor din luncile interioare.

B24- arborete afectate de atacuri de insecte sau de fenomene de uscare în masă.

B3- Substituirile presupun reinstalarea vegetației forestiere pe terenurile ocupate în prezent cu arborete de valoare economică scăzută, dar având origine naturală, arborete alcătuite din specii cu potențial biologic redus, cum sunt arboretele derivate, instalate în condiții puțin favorabile dezvoltării lor. Particularitatea esențială a substituirii constă în faptul că prin intervenție se schimbă compoziția arboretului existent. Aceste lucrări se execută tot în terenuri din categoria B:

b31- arborete de origine naturală, aparținând tipurilor de pădure derivate, alcătuite din specii secundare (sp. Pioniere – Me, Pl ; amestecuri de Ca, Te);

b32- arborete de origine naturală alcătuite din salcie și plopi indigeni situate în stațiuni apte pentru plopi euramericani;

b33- tufărișuri alcătuite din specii arbustive;

b34- arborete de origine artificială de stejar pedunculat cu stare lâncedă de vegetație instalate în condiții staționale improprii (apte ptr. Gârniță sau cer);

b35- arborete slab productive de salcâm instalate pe soluri cu textură grea, uscate, superficiale, scheletice, cu efervescență la suprafață sau pe soluri expuse la înmlăștinare.

c. Completările – se diferențiază în funcție de stadiul de dezvoltare al culturilor existente, de consistența și starea de vegetație. Completările sunt lucrări de împădurire aplicate parțial în cuprinsul terenului de împădurit cu menținerea vegetației lemnoase existente. Ele se execută în culturile tinere (faza semințiș – desiș) rezultate din regenerări naturale sau artificiale parțiale (în golurile rămase neregenerate). Se execută în terenuri din categoria C sau D:

c1- suprafețe ocupate cu arborete parcurse cu tăieri de regenerare sub adăpost și incomplet regenerate;

c2- suprafețe regenerate natural ocupate de semințișuri cu consistență nesatisfăcătoare;

c3- suprafețe regenerate natural sau artificial în care există porțiuni cu semințișuri neutilizabile, vătămate sau dispărute;

c4- suprafețe ocupate de arborete de crâng simplu regenerate incomplet în care urmează să se facă completări în goluri.

d. Ameliorările sunt lucrări de împădurire cu caracter parțial ce se execută pe terenuri ocupate de regulă de arborete tinere sau de vârste mijlocii (nuieliș – codrișor), cu consistență subnormală, cu soluri înțelenite și stare lâncedă de vegetație (în categoria de terenuri B). Pentru a redresa situația acestora sunt necesare lucrări de completare în goluri cu specii arborescente sau la nevoie cu specii arbustive.

D1- arborete rărite din grupa I funcțională, indiferent de vârstă la care nu este permisă refacerea sau substituirea;

d2- arborete din grupa a II- a funcțională, cu consistență subnormală sau brăcuite, aflate la vârste tinere, la care nu se justifică din punct de vedere economic refacerile sau substituirile

d3- completări întârziate efectuate în arborete ce au depășit faza de desiș și sunt afectate de diferite fenomene de degradare (calamități, doborâturi, incendii).

Tabelul 4.1

Natura lucrărilor de împăduriri în funcție de categoria de teren de împădurit

4.3 Alegerea speciilor pentru împădurire și justificarea lor silvo-economică

Problema fundamentală în proiectarea lucrărilor de împădurire o constituie alegerea speciilor. Principiul esențial care stă la baza rezolvării acestui aspect constă în realizarea unei depline concordanțe între cerințele ecologice ale speciei de introdus și particularitățile staționale ale terenului de împădurit. Întrucât ansamblul condițiilor fizico-geografice și de vegetație forestieră constituie un indicator prețios al caracteristicilor ecologice, la alegerea speciilor se va ține seama în primul rând de încadrarea terenului de împădurit în marile unități de relief și etaje naturale de vegetație.

Pentru nevoile practice, pe baza studiilor, în cadrul etajului de vegetație s-au diferențiat ansambluri de stațiuni – vegetație, reprezentând grupe de tipuri de stațiuni și de pădure, ecologic echivalente denumite convențional grupe ecologice. La constituirea grupelor ecologice (114 grupe ecologice) s-au avut în vedere condițiile de climă, relief, substrat, sol, ape supra și subterane, condițiile caracterizate printr-un înalt grad de omogenitate care să permită aplicarea acelorași măsuri silvotehnice de regenerare a pădurilor sau de împădurire.

Fiecare grupă ecologică cuprinde de regulă mai multe tipuri de stațiuni și de pădure, fiind respectat principiul ca un tip de pădure să apară numai într-o grupă ecologică. Încadrarea pe grupe ecologice a fiecărui UCF se va face în funcție de tipul de pădure și numai în lipsă se va apela la caracteristicile staționale ale terenului de împădurit (doar în lipsa tipului de pădure se alege grupa ecologică în funcție de tipul de stațiune).

Principii silvico-tehnice în alegerea speciilor :

promovarea cu precădere a speciilor autohtone cu valoare economică ridicată și repede crescătoare în stațiuni de bonitate mijlocie și superioară

folosirea speciilor principale în primul rând în cadrul arealului lor natural de vegetație, extinderea în afara arealului făcându-se cu mult discernământ

crearea de culturi stabile alcătuite din specii compatibile din punct de vedere ecologic

evitarea introducerii unor specii delicate în stațiuni în care există factori limitativi pentru aceste specii

fortificarea arboretelor de molid împotriva doborâturilor de vânt sau rupturilor de zăpadă prin extinderea în etajul molidului a laricelui, zâmbrului, fagului, paltinului

introducerea speciilor secundare și arbustive în măsura în care regenerarea lor naturală nu este asigurată și există pericolul înțelenirii solului

utilizarea în proporție mai mare a speciilor arborescente și arbustive producătoare de fructe sau semințe preferate de vânat, comestibile sau solicitate în alte domenii economice

Clasificarea speciilor din compoziția de regenerare în funcție de rolul atribuit:

În cadrul unui arboret, speciile pot fi:

principale: specii arborescente, de mărimea I, capabile să se situeze întotdeauna în plafonul superior, având funcție principală de producție. Aceste specii contribuie în cea mai mare măsură la realizarea obiectivelor urmărite.

a) de bază – desemnează specia din compoziția arboretului cu proporția cea mai mare sau care are lemnul de cea mai bună calitate

b) de amestec – celelalte specii principale (cu ponderea de participare mai mică – 20-30%);

secundare (de stimulare, de împingere, de ajutor): specii, de regulă, de mărimea a doua (sau chiar a treia) ce formează cel mai adesea un al doilea etaj de vegetație și stimulează creșterea speciilor principale, având însă și un rol protectiv și desigur unul economic.

de protecție și ameliorare a solului: reprezentate în general prin arbuști ce îndeplinesc funcțiile definite chiar de încadrarea acestora.

În cadrul lucrărilor de împădurire, speciile principale de bază folosite au fost: molidul (Picea abies) în proporție foarte mare dar si fagul (Fagus sylvatica) in cadrul unor u.c.f-uri.

4.4 Alcătuirea compoziției de regenerare și stabilirea compoziției de împădurire

Compoziția de regenerare – reprezintă structura pe specii a noii asociații forestiere, considerată optimă în raport cu aptitudinile stațiunii și cu funcțiile atribuite culturii.

Compoziția de regenerare se stabilește la nivelul fiecărei ucf, înainte de înlăturarea arboretelor existente, urmărindu-se pe cât posibil obținerea ei pe cale naturală, prin adoptarea și aplicarea unor tratamente adecvate particularităților ecologice ale speciilor care intră în compoziția arboretelor respective. Pentru a cuantifica aportul intervenției artificiale, s-a introdus termenul de compoziție sau formulă de împădurire.

Compoziția de împădurire nominalizează speciile și precizează ponderea lor de participare (în procente) în intervenția artificială de instalare a culturilor forestiere. În cazul în care intervenția artificială presupune parcurgerea integrală a terenului cu lucrări de împăduriri, formula de împădurire va fi identică cu compoziția de regenerare. Compoziția de regenerare reprezintă în fapt compoziția pe care o vom obține după acțiunea de regenerare (naturală, artificială sau mixtă), pe când compoziția de împădurire reprezintă compoziția cu care se intervine artificial pentru a ajunge în final la compoziția de regenerare

Compoziția de regenerare o stabilim în urma consultării normelor tehnice nr. 1 – în funcție de grupa ecologică în care se încadrează ucf-ul. Pentru fiecare grupă ecologică sunt precizate 2-3 compoziții de regenerare, după cum urmează :

b1-compoziția de regenerare pentru arborete care se regenerează natural în condiții normale;

b2-compoziția pentru arborete care nu se regenerează natural sau doar în proporție redusă;

b3- compoziția pentru arborete care nu se regenerează natural și este necesară pregătirea integrală a solului în vederea împăduririi.

Adoptatea compozițiilor de regenerare și de împădurire în raport cu natura lucrărilor pentru fiecare u.c.f. este prezentată în Tabelul 4.2

Tabelul 4.2

Compoziții de regenerare și de împădurire stabilite în raport cu natura lucrărilor adoptate pe u.c.f.-uri și rolul atribuit speciilor propuse

4.5 Metode și procedee de împădurire

Culturile forestiere pot fi instalate artificial prin semănături directe, plantații și foarte rar, prin butășiri directe. Alegerea uneia sau alteia din metodele precizate se face ținând seama, în primul rând, de particularitățile biologice ale speciilor din compoziția de împădurire, iar în al doilea rând, de condițiile fitoclimatice și de caracteristicile solului. Tabelul 4.3, Anexa 1

În tabelul de mai jos se oferă soluțiile tehnice de instalare a culturilor forestiere adoptate pe U.C.F.-urile luate în lucru.

Tabelul 4.4

Soluțiile tehnice de instalare a culturilor forestiere adoptate pe U.C.F.-uri

4.6 Scheme de împădurire

Schema de împădurire trebuie să indice prin simboluri, într-o reprezentare grafică, modul de asociere și amplasare a speciilor pe suprafața de împădurit, dispozitivul de instalare și desimea inițială a culturilor. Privitor la modul de asociere al speciilor, speciile principale se asociază grupat, iar cele secundare și cele de protecția și ameliorarea solului se asociază intim cu cele principale. Între speciile principale amestecul se realizează cel mai frecvent grupat, pentru a se evita efectul negativ al concurenței între speciile componente, eliminarea unei specii de către alta, determinată adesea de ritmurile de creștere în înălțime diferite în anumite perioade de la o specie la alta, precum și de particularitățile bio-ecologice ale speciilor.

Figura 4.1 Schemă de împădurire (Damian, 1969)

Asocierea grupată a speciilor principale se poate realiza în biogrupe sau benzi, iar biogrupele se împart în buchete ( sup. < 100 m 2) și grupe ( sup.100-1000 m2).

Dispozitivul de cultură indică modul cum se instalează exemplarele pe terenul de cultură. Se poate opta pentru un dispozitiv ordonat (geometric, regulat) cu distanțe egale între rândurile de puieți și puieți pe rând (dispozitiv în pătrat), ori cu aceste distanțe diferite (dispozitiv în dreptunghi) sau în cazul terenurilor accidentate se poate folosi un dispozitiv neregulat.

Figura 4.2 Dispozitiv de cultură în pătrat (a),în dreptunghi (b) și în romb (chincons) (c)

Tabelul 4.5

Norme de semănat (bucăți semințe) pe specii pentru împăduriri prin semănături directe

4.7 Pregătirea terenului și lucrarea solului

Scopul lucrărilor: asigurarea condițiilor optime de instalare a vegetației lemnoase.

Lucrările de pregătire a terenului presupun executarea unor lucrări specifice folosirii sale anterioare: curățirea resturilor de exploatare; curățirea terenului de tufărișuri, arbuști, semințiș neutilizabil; strângerea pietrelor, bolovanilor; înlăturarea vegetației erbacee parțial sau de pe întreaga suprafață.

Lucrarea solului constă în mobilizarea acestuia pe întreaga suprafață sau parțial și se poate face:

pe toată suprafața (cojirea și mărunțirea țelinii, desfundarea, grăparea și cultivația)

parțial

în fâșii sau benzi (la câmpie)

în fâșii sau tăblii (în regiunea colinară)

în vetre (în zona de munte, pe terenuri accidentate)

Anexele normelor tehnice NT 1 oferă informații privitoare la alegerea tehnologiilor de pregătire a terenului și solului iar pentru fiecare grupă ecologică sunt oferite recomandări privitoare la soluțiile tehnice ce trebuie alease în cazul u.c.f.—urilor.

Pentru fiecare u.c.f. s-au precizat tehnologiile de pregătire a terenului și solului și s-a calculat suprafața efectivă pe care se va interveni (dacă se optează pentru o pregătire parțială a terenului și solului).

Epoca de instalare a culturilor și tehnica de execuție

Instalarea artificială a culturilor forestiere se poate realiza prin trei metode: metoda plantațiilor, metoda semănăturilor directe și metoda butășirilor directe. Ultima dintre metodele enumerate are insă o folosire mai restransă, apelandu-se la ea doar in condiții speciale. Pentru a alege metoda de instalare trebuie făcută a atentă analiză a condițiilor locale fitoclimatice și pedologice; de asemenea trebuie analizate particularitățile bioecologice ale speciilor a căror introducere se urmărește și nu in ultimul rand să se țină cont de aspectele economice implicate de costurile de instalare ale viitoarelor culturi. Datorită numeroaselor avantaje pe care le are, metoda plantațiilor este cea mai folosită in vederea instalării speciilor forestiere. In cazul de fața s-a folosit medota plantațiilor și cea a semănăturilor.

Pentru molid, larice și paltin de munte s-a folosit plantarea în gropi. Acest procedeu este cel mai des folosit deoarece prezintă numeroase avantaje:

Dimensiunea variabilă a gropilor permite folosirea mai multor tipuri de categorii de puieți.

Procedeul este aplicabil in condiții foarte variate- in soluri nepregătite anterior, compacte, inierbate, degradate, cu exces de apă sau uscate, cu schelet etc.

Dimensiunile gropilor permit o așezare cat mai corectă a sistemului radicelar iar ”inversarea” orizonturilor solului la acoperirea rădăcinilor oferă puietului condiții superioare de nutriție.

Gropile vor avea dimensiuni ce variază in funcție de condițiile pedologice și talia puieților. În cazul de fața s-au ales gropi normale, cu o adancime de 30 cm in cazul solurilor ușoare, respectiv de 40 cm in cazul solurilor grele și mijlocii; puieții plantați vor fi de talie mică.

Instalarea vegetației forestiere prin metoda plantațiilor este posibilă doar in timpul repausului vegetativ – toamna după căderea frunzelor sau primăvara inainte de desfacerea mugurilor, evitand insă perioada in care solul este inghețat sau acoperit de zăpadă. Plantarea de toamnă prezintă anumite avantaje (rădăcinile la foioase cresc chiar peste iarnă, puieții beneficiază de precipitațiile abundente ale acestui sezon) dar și o serie de dezavantaje: riscul secetei fiziologice, probleme cauzate de posibile perioade cu un exces de apă in sol, frecventa deșosare in primul an de la plantare etc. Mai agreată este drept urmare plantarea de primăvară, cu condiția ca această să se execute la timp. Cu cat instalarea se face mai devreme, cu atat se reduce riscul dezechilibrului dintre absorbție și transpirație. In plus, topirea lentă a zăpezii asigură valori relativ constante ale umidității din sol, favorabile consolidării relației dintre sistemul radicelar și substratul fizic ce susține creșterea și dezvoltarea puietului.

(Palaghianu, C. – Procedee și tehnici de regenerare artificială, Suceava, 2003)

Instalarea vegetației lemnoase prin metoda semănăturilor directe constă în încorporarea semințelor în solul terenului pe care se dorește instalarea vegetației și prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Pe terenurile de împădurit, semănarea se poate face în cuiburi, rânduri sau prin împrăștiere. In cazul de față pentru brad am folosit tehnologia de semănat în cuiburi, iar pentru fag tehnologia de semănat în rânduri.

Semănarea în cuiburi este procedeul mai des aplicat, prezentand avantajul important că se folosește o cantitate mai mică de semințe comparativ cu celelalte procedee și că schemele de impădurire sunt ușor de materializat pe teren. Cuibul este o cavitate, de regulă cu formă circulară de mici dimensiuni (diametre de la 10-12 cm pană la 40 cm, in funcție de mărimea semințelor) și cu adancimi echivalente adancimii de semănare a semințelor speciei respective. Se recomandă ca semințele să se distribuie manual „in cruce” (pe două direcții perpendiculare). Cuiburile se execută cu sapa forestieră in mijlocul unei vetre. Uneori, pe tăblii de dimensiuni de 1,0 x1,0 m se amplasează cinci cuiburi: patru spre colțurile tăbliei și unul in centrul acesteia.

Norma de semințe, exprimată in bucăți sau grame semințe/cuib, este de la dublu pană la de patru-cinci ori mai mare decat numărul de plantule (puieți) ce trebuie obținut la cuib.

Semănatul în rânduri presupune distribuirea semințelor de-a lungul randului, respectandu-se rectitudinea, paralelismul, forma și adancimea rigolei. Lucrarea se execută manual sau cu semănătoarea. Procedeul se aplică pe terenurile in care solul a fost pregătit in prealabil total ori parțial in benzi (fașii). Randurile sunt continui sau intrerupte (de-a lungul lor se lasă 1-2 m pe care nu se imprăștie semințe, tehnică folosită cand urmează instalarea prin plantații a unor specii din compoziția de impădurire). Randurile pot fi echidistante ( cu distanțe intre ele de 1,0 – 2,0 m) sau grupate cate două cu distanța de 0,7-1,0 m intre ele, in funcție de schema adoptată. Randurile se dispun in lungul curbelor de nivel, pe terenurile inclinate; la campie, se orientează pe direcția nord-sud, cand se urmărește protejarea puieților de insolație sau pe direcția vantului dominant dacă acesta reprezintă un pericol. Pentru speciile cu semințe mari, cu conținut ridicat in apă, a căror păstrare este dificilă peste iarnă (fag, cvercinee, castan porcesc, brad ș.a.) ca și pentru semințele a căror fructe au fost recoltate „in pargă” (acerinee, frasin) sunt indicate semănăturile executate toamna, cu condiția ca in zona respectivă să nu existe riscul consumării lor de către mistreți, iepuri, cartițe. Dat fiind pericolul răsăririi plantulelor in toamnele lungi, care ar suferi de gerurile din timpul iernii sau a răsăririi primăvara timpuriu, fiind periclitate de inghețurile tarzii (acerineele de exemplu), semănăturile se execută primăvara „in mustul zăpezii”, cu avantajele și dezavantajele menționate la

culturile in pepinieră.

CAPITOLUL 5 – URMĂRIREA, CONTROLUL ȘI ÎNTREȚINEREA LUCRĂRILOR STABILIREA SOLUȚIILOR TEHNICE

5.1 Urmărirea și controlul lucrărilor de împădurire

Procesul de împădurire se poate considera încheiat numai în momentul în care puieții rezultați din semănături directe sau plantații au crescut atât de mult încât pot să se influențeze reciproc și împreună să modifice esențial mediul din cuprinsul culturii. Încheierea procesului coincide cu constituirea stării de masiv (crearea mediului specific pădurii prin realizarea unei desimi la care apar relațiile de condiționare reciprocă). Starea de masiv se atinge la un moment diferit, in funcție de specie, condițiile staționale și modalitatea de instalare (se realizează mai târziu în cazul semănaturilor directe).

Conform normelor tehnice privind efectuarea controlului anual al regenerărilor starea de masiv a regenerărilor se consideră realizată atunci când:

Pentru regenerări naturale:

a) la foioase: ramurile puieților se ating în proporție de minimum 80%;

b) la rășinoase: înălțimea puieților este de 1,00-1,20 m în stațiuni normale și de 0,60-0,70 m în stațiuni extreme.

Pentru regenerări artificiale:

a) la foioase: ramurile puieților pe rând sau în grupe se ating în proporție de cel puțin 80%; pentru plopii euramericani și nuc diametrul tulpinii la înălțimea de 1,30 m este de minimum 8 cm;

b) la rășinoase: înălțimea puieților este de 1,20-1,40 m în stațiuni normale și de 0,60-0,80 m în stațiuni extreme.

De reținut că starea de masiv se declară în anul când aceasta se realizează pe întreaga suprafață a regenerării analizate. La declararea stării de masiv, numărul minim de puieți/ha nu trebuie să fie mai mic decât cel corespunzător reușitei bune pentru speciile principale de bază și de amestec, calculate prin diminuarea numărului de puieți plantați cu pierderile normale (tehnologice) de puieți de la instalarea culturii până la realizarea stării de masiv.

Imediat după ce s-a încheiat instalarea unei culturi forestire pe o anumită suprafață se face recepția tehnico-financiară a lucrărilor de împădurire ce constă în verificarea cantitativă și calitativă a instalării culturilor (se urmărește concordanța dintre prevederile proiectului și realitatea de pe teren). Operația se finalizează printr-un proces verbal de recepție, în vederea decontării cheltuielilor de manoperă. Metodologia este dată în „Îndrumări tehnice pentru efectuarea controlului anual al împăduririlor ”.

După această recepție, anual se vor face controale, care se vor executa la începutul toamnei (1 sept. – 15 oct.), se vor verifica plantațiile de un an și cele vechi care nu au atins starea de masiv. Aceste controale se vor executa până în anul când s-a declarat starea de masiv. Prima verificare a culturilor se face la 2-3 luni după intrarea acestora în primul an de vegetație, iar în urma acesteia se urmărește să se stabilească procentul de prindere a puieților, în cazul plantațiilor , respectiv procentul de răsărire a plantulelor, în cazul semănăturilor directe. Controlul anual al regenerărilor (etapa a II-a) stabilește reușita culturilor, modul lor de dezvoltare și lucrările de întreținere necesare a se efectua pentru ca acestea să atingă starea de masiv în termenul preconizat inițial.

Ultimul control se va face în anul atingerii stării de masiv, când se va întocmi un proces verbal de reușită definitivă și cultura va trece în fondul forestier de producție. Acest ultim control este cunoscut sub numele de recepția definitivă de punere în funcțiune a împăduririlor.

Urmărirea culturilor se va face în suprafețe de probă permanente. Într-o suprafață regenerată, toate suprafețele de control vor fi identice ca formă și mărime. Suprafețele vor fi identificabile cu ajutorul unor borne confecționate din lemn, cu capătul superior vopsit în roșu, pe care va fi înscris numărul de ordine al bornei. Amplasarea pe teren se face conform unei rețele rectangulare, după modelul din figura de mai jos.

Forma suprafețelor de control poate fi circulară sau de dreptunghi, iar aria lor variază în funcție de mărimea suprafeței analizate (100m2 ptr. Sup. Mai mici de 3 ha, 100 si 200 m2 ptr. Sup. Mai mari de 3 ha). Acestea vor fi materializate într-o rețea rectangulară imaginară. Aria cumulată a acestor suprafețe de probă va fi de minim 8% din suprafața totală (pentru suprafețe mai mici de 5 ha), 4% din suprafața totală (pentru sup. De 5-10 ha), 2% din suprafața totală (pentru sup.> 10 ha).

Figura 5.1 Amplasarea suprafețelor de control

Reușita este condiționată de volumul pierderilor ce se înregistrează la inventarierea puieților cu prilejul controlului anual al regenerărilor.

Se consideră pierderi: puieții dispăruți, pentru care există semne evidente că au fost plantați; puieții uscați; puieții vătămați, (zdreliți, răniți, roși parțial sau total de vânat, atacați de ciuperci sau alți dăunători ș.a.). Pierderile pot fi: tehnologice (ca urmare a interacâiunii puieților cu factorii de mediu – șocul transplantării, concurența) și accidentale (înregistrate peste cele tehnologice, produse de factori obiectivi – viituri, inundații, grindină, secetă, înghețuri, atacuri ale dăunătorilor ce nu puteau fi prevenite; sau subiectivi: neglijență, deficiențe tehnico-organizatorice, atacuri ale dăunătorilor care putea fi prevenite). Pentru pierderile accidentale se întocmesc acte justificative cu precizarea cauzelor care le-au determinat, pentru ca ulterior să se stabilească dacă pierderile sunt imputabile.

Pierderile pot fi răspândite uniform sau grupat, (lipsa a cel puțin 4 puieți alăturați.

În cazul în care reușita culturilor este sub 20% se consideră că pierderea este totală și se prevede refacerea integrală a lucrării respective.

5.2 Stabilirea rețelei de puncte pentru amplasarea și materializarea pe teren a suprafețelor de probă

Suprafețele de control trebuie să fie uniform repartizate pe teren și să reprezinte media dezvoltării culturilor și a factorilor staționali. Pentru a realiza cele menționate se va proceda astfel:

se va realiza o rețea de linii paralele și perpendiculare,

la intersecția lor se amplasează centrele cercurilor de probă sau colțurile pătratelor sau dreptunghiurilor,

distanțele dintre suprafețe depind de mărimea suprafețelor

numărul de suprafețe de probă ce se amplasează în fiecare u.c.f. depinde de mărimea suprafeței acesteia, astfel încât suma cumulată a ariilor tuturor suprafețelor de probă va fi minim 2, 4 sau 8 % din suprafața totală a u.c.f.-ului.

Tabelul 5.1

Date de sinteză privind amplasarea suprafețelor de probă pe u.c.f.-uri

5.3 Natura, scopul și tehnica de aplicare a lucrărilor de îngrijire a culturilor

Odată instalate culturile forestiere, acestea au nevoie de întreținere permanentă deoarece după instalare ele trec prin cea mai grea perioadă – faza de adaptare. Lucrările de îngrijire vor fi executate în culturile înființate până la atingerea stării de masiv.

În Tabelul 5.2, din Anexa 2, sunt prezentate lucrările de îngrijire și modalitățile de execuție.

Lucrări de îngrijire a culturilor

receparea puieților: retezarea tulpinii puietului după plantare, la 1-2 cm deasupra nivelului solului, perpendicular pe tulpină; se execută primăvara devreme, doar la puieții de talie mică de foioase, în zonele cu climat arid pentru a atenua dezechilibrul fiziologic provocat de transplantare;

revizuirea culturilor: depistarea și remedierea unor defecte care pot surveni după sezonul rece (înlăturarea materialului vegetal uscat și a pietrelor, încălțarea puieților deșosați, refacerea vetrelor)

mobilizarea solului: se execută prin prașilă și se urmărește distrugerea buruienilor și aerisirea, afânarea solului pe toată suprafața sau parțial (în benzi, tăblii, vetre)

descopleșirea culturilor : îndepărtarea vegetației ierboase (a buruienilor) din jurul puieților,

descopleșiri – degajări : îndepărtarea vegetației ierboase și a celei lemnoase nefolositoare;

depresajul: modalitate de reglare a desimii constând în rărirea puieților proveniți din semănături directe

completări: operații prin care se înlocuiesc golurile (pierderile) din cultură (dacă procentul pierderilor este mai mic decât cel normal admis); se execută în anul al doilea de vârstă al puieților prin plantații, indiferent de modul în care s-a făcut împădurirea.

BIBLIOGRAFIE

1. Amenajamentul Ocolului Silvic Roznov;

2. Amenajamentul unitatii de productie U.P.II Iapa;

3. Palaghianu, C. – Procedee și tehnici de regenerare artificială, Suceava, 2003;

4. Norme tehnice privind compozitii, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor și de împădurire a terenurilor degradate și a situației suprafețelor ;

5. Abrudan I. V., 2006: Impaduriri. Editura Universitatii „Transilvania” din Brasov,

http://www.revistapadurilor.ro/Arhiva/revistaRP2013nr02.pdf

ANEXE

ANEXA 1. Tabelul 4.3. Explicitarea și detalierea codurilor privind tehnologiile de împădurire ;

ANEXA 2. Tabelul 5.2. Natura lucrărilor de îngrijire și modalitatea de execuție;

ANEXA 3. Harta U.P. II, IAPA.

ANEXA 1

Tabelul 4.3

Explicitarea și detalierea codurilor privind tehnologiile de împădurire

ANEXA 2

Tabelul 5.2

Natura lucrărilor de îngrijire și modalitatea de execuție

BIBLIOGRAFIE

1. Amenajamentul Ocolului Silvic Roznov;

2. Amenajamentul unitatii de productie U.P.II Iapa;

3. Palaghianu, C. – Procedee și tehnici de regenerare artificială, Suceava, 2003;

4. Norme tehnice privind compozitii, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor și de împădurire a terenurilor degradate și a situației suprafețelor ;

5. Abrudan I. V., 2006: Impaduriri. Editura Universitatii „Transilvania” din Brasov,

http://www.revistapadurilor.ro/Arhiva/revistaRP2013nr02.pdf

ANEXE

ANEXA 1. Tabelul 4.3. Explicitarea și detalierea codurilor privind tehnologiile de împădurire ;

ANEXA 2. Tabelul 5.2. Natura lucrărilor de îngrijire și modalitatea de execuție;

ANEXA 3. Harta U.P. II, IAPA.

ANEXA 1

Tabelul 4.3

Explicitarea și detalierea codurilor privind tehnologiile de împădurire

ANEXA 2

Tabelul 5.2

Natura lucrărilor de îngrijire și modalitatea de execuție