Locuirea Urbana Intermediara Intre Individual Si Colectiv
INTRODUCERE
I. DEFINIREA CONCEPTULUI DE HABITAT INTERMEDIAR
I.1. Originea conceptului
I.2. Ambiguitatea conceptului
I.3. Atributele habitatului intermediar
I.4. Habitatul intermediar, generator de calitate urbană, arhitecturală și comunitară
I.5. Habitatul intermediar – concept urbanistic
I.5.1. Raportul habitatului intermediar cu spațiul urban
I.5.2. Integrarea habitatului intermediar in structura orașului.
I.5.3. Habitatul intermediar și reînnoirea urbană
II. CONCEPȚII, TEORII, MODELE ÎN EVOLUȚIA LOCUIRII INTERMEDIARE
II.1. Pași către un habitat intermediar
II.1.1. Locuința colectivă. De la utopie la cohousing.
II.1.1.1. Modelul progresist utopic.
II.1.1.2. Imobile cu retrageri succesive în terase.
II.1.1.3. Dimensiunea social-comunitară a locuinței colective în prima jumătate a secolului XX
II.1.1.4. Le Corbusier. Imobilele-vilă și Cité Frugés
II.1.1.5. Cohousing
II.1.2. Locuința individuală. Agregările dense de locuințe individuale.
II.1.2.1. Orașele muncitorești. Locuința cvadrupla.
II.1.2.2. Grupări complexe de locuințe individuale
II.1.2.3. Orașele grădină. Modelul culturalist.
II.2. Modele de habitat intermediar dezvoltate în a doua jumătate a secolului XX
II.2.1. Imobilele și locuințele terasate – forme specifice de dezvoltare a habitatului intermediar
II.2.1.1. Locuințe terasate pe teren plat. Agregări în cluster colinar.
II.2.1.2. Locuințe terasate pe teren în pantă
II.2.2. Dezvoltarea conceptului de imobil-vilă
II.3. Habitatul intermediar în actualitate
II.4. Habitatul intermediar prin prisma concursurilor de arhitectură
III. DIMENSIUNEA SOCIOLOGICĂ ȘI PSIHOLOGICĂ A HABITATULUI INTERMEDIAR
III.1. Locuirea și științele sociale.
III.1.1. Locuința ca valoare socială
III.1.2. Locuința și comunitatea
III.1.3. Locuința și politicile de locuire
III.1.4. Calitatea vieții. Locuința și modurile de viață
III.2. Comportamente, atitudini și semnificații în spațiul locuit
III.2.1. Intercomunicarea socială la nivelul ansamblului
III.2.2. Relații de afiliere și relații preferențiale
III.3. Valențe psiho-sociale ale habitatului intermediar. Criterii de abordare în proiectarea locuințelor intermediare.
III.3.1. Gradul de individualizare a locuinței. Sentimentul autonomiei.
III.3.2. Habitatul intermediar- formă de habitat adaptată comunităților cu grad diferit de omogenitate
III.3.3. Spațiul intermediar. Specific și calitate.
III.3.3.1. Locuirea și spațiile intermediare. Spațiul intermediar, vector al sociabilității.
III.3.3.2. Spații intermediare
III.3.4. Ancheta sociologică, instrument în abordarea proiectării locuințelor. Atractivitatea habitatului intermediar. 1
III.3.4.1. Calitatea vieții și calitatea mediului de viață. Repere ale atractivității rezidențiale. 1
III.3.4.2. Habitatul intermediar
III.3.4.3. Percepția locuitorilor asupra calităților habitatului intermediar
III.3.5. Securitatea spațiului rezidențial – criteriu în abordarea locuințelor intermediare.
III.3.5.1. Relația dintre habitat si comunitatea rezidențială
III.3.5.2. Cauze ale insecurității habitatului
III.3.5.3. Consecințe ale securizării habitatului
III.3.5.4. Afirmarea unui mediu rezidențial și urban securizant. Habitat intermediar vs. ansambluri rezidențiale securizate
IV. DIMENSIUNEA ECONOMICĂ ȘI ECOLOGICĂ A HABITATULUI INTERMEDIAR
IV.1. Dimensiunea economică a habitatului intermediar
IV.2. Dimensiunea ecologică a habitatului intermediar
IV.2.1. Habitatul intermediar, formă de locuire ecologică
IV.2.2. Aspecte ecologice ale proiectării locuințelor intermediare
IV.2.3. Criterii ecologice / bioclimatice ale proiectării locuințelor intermediare
V. CARACTERISTICI ARHITECTURALE ȘI URBANISTICE ALE HABITATULUI INTERMEDIAR
V.1. Situarea urbană a habitatului intermediar
V.2. Densitatea habitatului intermediar
V.2.1. Densitatea locuințelor individuale, colective și intermediare.
V.2.2. Posibilități de densificare urbană prin habitatul intermediar
V.3. Modelarea spațială a locuințelor intermediare
V.3.1. Tipuri de unități rezidențiale agregate în grupările de locuințe intermediare
V.3.2. Organizarea unităților rezidențiale în grupări de locuințe intermediare
V.3.2.1. Grupări liniare
V.3.2.2. Grupări compacte
V.3.2.3. Locuințe terasate
V.4. Organizarea ansamblurilor de locuințe intermediare
V.4.1. Condiționări ale amplasamentului
V.4.2. Clasificarea ansamblurilor de locuințe intermediare
V.4.2.1. Modul de asociere compozițională a grupărilor de locuințe intermediare în ansamblu.
V.4.2.2. Categorii de locuințe utilizate in ansamblu
V.4.3. Accesul individualizat și spațiile de circulație comună reduse
V.4.3.1. Accesul individualizat
V.4.3.2. Spațiile comune. Amploarea și diversitatea spațiilor de folosință colectivă
CONCLUZII
SURSELE IMAGINILOR:
BIBLIOGRAFIE:
INTRODUCERE
Există un atașament crescut față de locuința individuală pe care sondajele de opinie îl confirmă în mod repetat. Statisticile privind proporția între individual și colectiv, în cazul construcțiilor noi de locuințe, confirmă tendințele în această direcție, iar recensămintele efectuate în mai multe țări europene evidențiază o continuă extindere a suburbiilor în cazul majorității aglomerațiilor urbane importante de pe continent. Dar locuința individuală, în special cea izolată pe lot, consumatoare de spațiu și generatoare de costuri ridicate, nu este compatibilă, ca element constitutiv al țesuturilor urbane, cu problematica economiei, a dezvoltării durabile.
În același timp, uzura fizică și morală a ansamblurilor de locuințe colective (sociale sau nu) a adus cu sine critica severă la adresa unei tot mai des invocate „derive socio-urbane”, care extrapolată (uneori pe nedrept) asupra unui întreg tip de habitat, a condus în final la preocupări, reflecții și acțiuni ale actorilor instituționali, sociali, dar și ale proiectanților, privind condițiile urbane și arhitecturale de reînnoire a ofertei de locuințe. Confruntându-se cu problema diversificării formelor construite în cartierele noi periferice, autoritățile publice și promotorii imobiliari privați se află în situația de a apela și la alte tipologii arhitecturale ale locuinței: noi rezolvări colective sau semicolective cu regim mediu de înălțime, pe care unii critici le numesc "convenționale", și modele similare cu ceea ce s-a dezvoltat, în ultimele patru decenii, sub numele de "locuințe intermediare".
În ultimii ani, dezvoltarea inițiativelor în acest sens relevă importanța și necesitatea unor noi abordări ale locuinței urbane. De pildă, in Franța, PUCA a fost inițiatorul mai multor studii al căror scop era de explorare a unei terțe căi de dezvoltare a locuinței, între individual și colectiv:
– în octombrie 2000, o cercetare, în cadrul programului "Viitorul habitatului”, a condus la un studiu amplu, Le renouveau de l’habitat intermédiaire, efectuat de către arhitectul Frédéric Mialet în 2006;
– în iulie 2001, un concurs de propuneri experimentale "Villa Urbaine Durable”, cu o a doua sesiune în februarie 2006;
– În februarie 2005, o cerere de oferte intitulată "Habitat pluriel : densité, urbanité, intimité ", cu obiectivul de a promova un habitat individual cu densitate mare.
În parte, aceste inițiative apar ca eforturi în direcția cercetării novatoare a arhitecturii locuinței, întreprinse în ultimele patru decenii, odată cu finalul perioadei marilor ansambluri și a producției de masă.
Astăzi, când provocările dezvoltării urbane durabile devin tot mai evidente, se impune conceperea unor forme urbane noi, adaptate atât nevoilor sociale cât și așteptărilor individuale ale cetățenilor, a căror funcționare să fie mai puțin consumatoare de resurse și să nu aibă un impact negativ asupra mediului. Totodată, prin acestea s-ar putea realiza o tranziție, bine articulată, între zonele de locuințe colective și cele de locuințe individuale, de reînnoire urbană, de revitalizare rezidențială a zonelor periferice ale marilor aglomerații urbane.
O sinteză a dezbaterilor si cercetărilor pe această temă relevă, de asemenea, unele aspecte-cheie care pot constitui un răspuns la problemele locuirii în acest început de secol. Dintre acestea se individualizează potențialul de răspuns al habitatului intermediar la probleme de densitate, urbanitate, diversificare a locuințelor.
Urmărind cercetările și studiile efectuate, dezbaterile, punctele de vedere critice, dar și realizările experimentale, se constată diversitatea de interpretare a termenului de "locuințe intermediare". O definiție limitativă a fost cea emisă de către autoritatea publică franceză, însă conținutul complex și contradictoriu al termenului poate fi mai bine înțeles prin cunoașterea mai multor definiții sau abordări ce se referă la concepte si noțiuni foarte diferite – densitate, formă urbană, țesut de tranziție, sociabilitate, tip de proprietate și profil socio-cultural al clientului.
În primul rând, trebuie amintit faptul că acest tip de habitat nu este nou. Se pot rememora astfel experimente novatoare ce au precedat afirmarea, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a unor forme mai bine conturate de habitat intermediar: conceptele paternaliste ale lui Fourier și Godin, imobilele de raport ale lui Sauvage și Sarazin, orașele-gradină concepute de Ebezener Howard, propunerile lui Le Corbusier și Walter Gropius (care, in anii ’20 ai secolului trecut, au experimentat forme urbane și arhitecturale noi, semicolective, înainte de a explora formule de locuire cu densități foarte ridicate) etc.
Problema densității constituie un aspect care răspunde unor exigențe de interes urbanistic general: limitarea consumului de spațiu, stoparea urbanizării difuze și reducerea distanțelor de parcurs ale traficului urban. De aceea, contribuția pe care o poate avea habitatul intermediar la menținerea unei densități urbane medii a fost o constantă în cadrul cercetărilor și studiilor efectuate.
Chiar dacă nu constituie un panaceu al problemelor locuirii, habitatul intermediar, ca alternativă care îmbină avantajele locuirii individuale cu cele ale locuirii colective, poate oferi un raspuns pozitiv, pe paliere diferențiate, indiferent de localizarea sa în cadrul orașului.
În zonele urbane, avantajele rezultă din calitatea mai ridicată a locuinței și locuirii, corespunzătoare unei oferte generoase de "verde" ,"spațiu", ”curte”, “sociabilitate”, “ dotări și garaje” așa cum o percep viitorii locuitori, dar și din rezolvarea unor probleme urbane obiective: tranziția între țesuturi urbane diferite, înnoirea și diversificarea formelor urbane, echilibrarea scării, potențialul ridicat de folosire în diverse operațiuni de reabilitare urbană, de conversie, etc.
Trebuie reținut totuși că în cazul în care această formă de locuire ar deveni foarte răspândită, s-ar obține o densitate urbană incompatibilă cu obiectivele de reducere a crizei de locuințe. Din aceasta perspectivă, în mediul urban habitatul intermediar, datorită caracteristicilor sale, constituie un instrument ce poate fi utilizat fie punctual, interstițial, în ansambluri mici sau medii, care ar putea ameliora o stare locală de facto, fie, pe scară mai largă, în operațiuni noi de extensie urbană, în limite raționale ale densității urbane și ale economiei funciare. Un exemplu în acest sens îl constituie politicile urbane inițiate de autoritățile locale care, de pildă, în Franța, în cazul zonei metropolitane a aglomerației urbane lyoneze, au ca obiectiv un procent de aprox. 10% alocat locuințelor intermediare, din totalul locuințelor ce urmează a fi construite.
În contrast, în polii urbani secundari, în periferiile îndepărtate sau în micile orașe, habitatul intermediar ar răspunde unei nevoi reale de densificare, odată cu menținerea, în cât mai mare masură, a prezenței cadrului natural.
Utilizat în mod diferențiat, în tipurile de localizare enumerate anterior, habitatul intermediar poate fi un instrument de gestionare funciară t pluriel : densité, urbanité, intimité ", cu obiectivul de a promova un habitat individual cu densitate mare.
În parte, aceste inițiative apar ca eforturi în direcția cercetării novatoare a arhitecturii locuinței, întreprinse în ultimele patru decenii, odată cu finalul perioadei marilor ansambluri și a producției de masă.
Astăzi, când provocările dezvoltării urbane durabile devin tot mai evidente, se impune conceperea unor forme urbane noi, adaptate atât nevoilor sociale cât și așteptărilor individuale ale cetățenilor, a căror funcționare să fie mai puțin consumatoare de resurse și să nu aibă un impact negativ asupra mediului. Totodată, prin acestea s-ar putea realiza o tranziție, bine articulată, între zonele de locuințe colective și cele de locuințe individuale, de reînnoire urbană, de revitalizare rezidențială a zonelor periferice ale marilor aglomerații urbane.
O sinteză a dezbaterilor si cercetărilor pe această temă relevă, de asemenea, unele aspecte-cheie care pot constitui un răspuns la problemele locuirii în acest început de secol. Dintre acestea se individualizează potențialul de răspuns al habitatului intermediar la probleme de densitate, urbanitate, diversificare a locuințelor.
Urmărind cercetările și studiile efectuate, dezbaterile, punctele de vedere critice, dar și realizările experimentale, se constată diversitatea de interpretare a termenului de "locuințe intermediare". O definiție limitativă a fost cea emisă de către autoritatea publică franceză, însă conținutul complex și contradictoriu al termenului poate fi mai bine înțeles prin cunoașterea mai multor definiții sau abordări ce se referă la concepte si noțiuni foarte diferite – densitate, formă urbană, țesut de tranziție, sociabilitate, tip de proprietate și profil socio-cultural al clientului.
În primul rând, trebuie amintit faptul că acest tip de habitat nu este nou. Se pot rememora astfel experimente novatoare ce au precedat afirmarea, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a unor forme mai bine conturate de habitat intermediar: conceptele paternaliste ale lui Fourier și Godin, imobilele de raport ale lui Sauvage și Sarazin, orașele-gradină concepute de Ebezener Howard, propunerile lui Le Corbusier și Walter Gropius (care, in anii ’20 ai secolului trecut, au experimentat forme urbane și arhitecturale noi, semicolective, înainte de a explora formule de locuire cu densități foarte ridicate) etc.
Problema densității constituie un aspect care răspunde unor exigențe de interes urbanistic general: limitarea consumului de spațiu, stoparea urbanizării difuze și reducerea distanțelor de parcurs ale traficului urban. De aceea, contribuția pe care o poate avea habitatul intermediar la menținerea unei densități urbane medii a fost o constantă în cadrul cercetărilor și studiilor efectuate.
Chiar dacă nu constituie un panaceu al problemelor locuirii, habitatul intermediar, ca alternativă care îmbină avantajele locuirii individuale cu cele ale locuirii colective, poate oferi un raspuns pozitiv, pe paliere diferențiate, indiferent de localizarea sa în cadrul orașului.
În zonele urbane, avantajele rezultă din calitatea mai ridicată a locuinței și locuirii, corespunzătoare unei oferte generoase de "verde" ,"spațiu", ”curte”, “sociabilitate”, “ dotări și garaje” așa cum o percep viitorii locuitori, dar și din rezolvarea unor probleme urbane obiective: tranziția între țesuturi urbane diferite, înnoirea și diversificarea formelor urbane, echilibrarea scării, potențialul ridicat de folosire în diverse operațiuni de reabilitare urbană, de conversie, etc.
Trebuie reținut totuși că în cazul în care această formă de locuire ar deveni foarte răspândită, s-ar obține o densitate urbană incompatibilă cu obiectivele de reducere a crizei de locuințe. Din aceasta perspectivă, în mediul urban habitatul intermediar, datorită caracteristicilor sale, constituie un instrument ce poate fi utilizat fie punctual, interstițial, în ansambluri mici sau medii, care ar putea ameliora o stare locală de facto, fie, pe scară mai largă, în operațiuni noi de extensie urbană, în limite raționale ale densității urbane și ale economiei funciare. Un exemplu în acest sens îl constituie politicile urbane inițiate de autoritățile locale care, de pildă, în Franța, în cazul zonei metropolitane a aglomerației urbane lyoneze, au ca obiectiv un procent de aprox. 10% alocat locuințelor intermediare, din totalul locuințelor ce urmează a fi construite.
În contrast, în polii urbani secundari, în periferiile îndepărtate sau în micile orașe, habitatul intermediar ar răspunde unei nevoi reale de densificare, odată cu menținerea, în cât mai mare masură, a prezenței cadrului natural.
Utilizat în mod diferențiat, în tipurile de localizare enumerate anterior, habitatul intermediar poate fi un instrument de gestionare funciară adecvată, de ridicare a gradului de echipare și dotare urbană, de stimulare a sociabilității și a participării comunitare.
Caracteristicile sale formale (volumetrie, regim de înălțime, existența spațiilor de tranziție) și densitatea medie oferită îi permit habitatului intermediar să se adapteze cu ușurință la contextul urban. Această adaptabilitate îl desemnează ca soluție adecvată pentru realizarea continuității țesutului urban, în zonele mai puțin dense, și îl recomandă ca alternativă posibilă la proliferarea rezidențialului pavilionar, a lotizărilor cu consum anarhic de teren.
În comparație cu tipurile individual și colectiv de locuire, din care se revendică în egală măsură, este în general perceput ca mediu optim de dezvoltare a relațiilor interumane și generator al unui cadru urban securizant și ecologic.
El poate contribui la îmbunătățirea calității vieții prin promovarea unei urbanități care conciliază spațiile publice cu cele semiprivate și private. Prin esența sa conceptuală și prin formele arhitecturale de materializare, habitatul intermediar oferă locuinței posibilitatea de a beneficia de o gradină sau de o terasă plantată, fără a intra în contradicție cu locuirea urbană de densitate ridicată, dar și accesul la echipamentele urbane necesare satisfacerii nevoilor cotidiene ale populației rezidente (comerț, învățământ, transport în comun, sănătate, servicii). Mai mult decât atât, habitatul intermediar se înscrie în problematica „mixing”-ului social și urban.
Cele prezentate până acum explică interesul suscitat de habitatul intermediar în rândul cercetătorilor din domeniul locuirii, al arhitecților și urbaniștilor, și succesul său în rândul beneficiarilor potențiali.
Reținem că, în esență, acestea se datorează, în egală măsură, atât avantajelor însumate ale locuirii individuale și colective pe care le oferă utilizatorilor direcți, cât și consecințelor arhitecturale și urbanistice asupra funcționării orașului și asupra imaginii sale.
Toate acestea au constituit argumentele de bază ale dezvoltării studiului nostru privind acest tip de habitat, care poate fi realizat cu rezultate benefice și în România.
DEFINIREA CONCEPTULUI DE HABITAT INTERMEDIAR
Originea conceptului
Conceptul de habitat intermediar s-a născut din dorința de a oferi habitatului colectiv, pe de o parte, imaginea și avantajele locuinței individuale și, pe de altă parte, de a ”regândi grupările de locuințe individuale de o manieră în care acestea ar putea împrumuta densitățile și urbanitatea specifică locuinței colective”.
Noțiunea de habitat intermediar conține, in nuce, viziunea ideală a unei osmoze între natură și locuință, apropiată, cel puțin teoretic, de cea oferită de relația între casa izolată pe lot și grădina proprie.
În plan teoretic, acest concept a apărut spre sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când critica susținută asupra efectelor industrializării și ale orașului liberal a condus pe igeniști, arhitecți sau pe unii promotori (industriași ori filantropi) să propună un habitat mai uman, capabil să amelioreze sănătatea fizică și morală, să ofere condiții de viață mai bune și să redea demnitatea pierdută clasei muncitoare.
În acest context, în 1894, L.Labor susținea ideea conceperii de “locuințe ce constituie un tip intermediar între marile imobile colective (….) și micile locuințe individuale“. Un tip care permite combinarea “intimității cu beneficiile vecinătății”.
În câteva cuvinte, premisele habitatului intermediar au fost astfel definite: un habitat care asociază calitățile locuințelor individuale (din punctul de vedere al folosirii, intimității și simbolicii) cu utilizarea rațională a terenului, economia și potențialul de sociabilitate al locuințelor colective.
Nevoia de a inventa un tip de habitat situat între palierele individual și colectiv pare să ofere două direcții dialectice complementare: ”folosirea referințelor proprii locuirii individuale în conceperea de imobile semicolective sau colective – locuințe terasate, imobile-vilă, locuințe suprapuse” și “re-conceptualizarea formelor de habitat individual grupat”.
Ambiguitatea conceptului
Eroarea cea mai frecventă în calificarea habitatului intermediar este descrierea sa ca tip de locuire compozit, un hibrid situat între individual și colectiv. De fapt, este vorba de un alt tip de locuire, care se afirmă prin forme urbane novatoare ce pot răspunde într-un mod judicios economiei funciare și se caracterizează printr-o densitate greu de realizat cu locuințe individuale, folosind cu eficacitate maximă spațiul natural, păstrându-i, totodată, nealterate valențele sau reechilibrându-le prin intervenție. Calificativul de habitat intermediar este oferit cu ușurință unor ansambluri (fie locuințe individuale dense, mici grupări colective, compozite) care au doar anumite caracteristici specifice habitatului intermediar, la nivelul grupărilor de locuințe sau al concepției de ansamblu, deși, la origine, nu și-au revendicat această calitate. Această extensie semantică și nu confuzie semantică, cum se poate crede, se aplică, din fericire, unor ansambluri noi, realizări exemplare de integrare urbană, de scară și imagine, de dezvoltare formală și plastică, de favorizare a contactului social. În fapt, diferențierea habitatului colectiv de cel individual este clară, ceea ce nu este cazul in căutarea diferențelor între colectiv și individual, pe de o parte, și intermediar, de cealaltă parte. Aceasta relevă atât o ambiguitate proprie conceptului, cât și o flexibilitate de interpretare a lui.
Ambiguitatea constatată se relaționează direct cu statutul habitatului intermediar, care se poate situa oriunde în intervalul dintre individual și colectiv. Mai mult, imprecizia statutară în care se află habitatul intermediar face ca acesta să nu poată fi corelat cu o singură categorie tipologică sau morfologică. El se definește prin asemănări sau diferențe, arhitecturale sau urbane, cu cele două tipuri de locuire tradiționale. Statutul aparte, care nu face parte din normele curente, este unul din avantajele principale ale locuințelor intermediare pentru că, printre altele, oferă un teritoriu fertil, pentru inovații în domeniul locuirii. În plus, calitățile devin mai evidente în plan urbanistic, atunci când locuințele intermediare sunt folosite, simultan, din rațiuni de diversificare și de echilibru al morfologiilor, împreună cu cele individuale și colective.
Habitatul intermediar este o formă de locuire în care caracterul individual și colectiv coexistă complementar și în care avantajele celor două tipuri principale se îmbină într-o măsură mai mică sau mai mare. Delimitările sunt dificil de realizat, în lipsa unui mijloc de corelare și departajare clară. Fără a fi un instrument de tipul “briciului lui Occam”, un set de definiții particulare, care să surprindă întreaga gamă de aspecte care întregesc o imagine complexă, multidimensională, ar putea totuși evidenția trăsăturile esențiale ale locuirii intermediare.
Atributele habitatului intermediar
Calificativul de habitat intermediar trimite, în general, la mici ansambluri de locuințe colective cu regim maxim de înălțime P+3, cu acces individual sau colectiv. O mare parte din ele beneficiază de un amplu spațiu privat exterior, aflat în prelungirea spațiilor locuinței, deschis, de dorit, spre vis-à vis –uri libere. Zonele comune de circulație internă sunt reduse, ceea ce conduce la o gestionare mult mai eficientă a acestora, din punct de vedere securitar.
Habitatul intermediar se mai poate defini și prin complexitate, prin posibilități de a combina, asambla, suprapune locuințele, urmărind în felul acesta atingerea unei densități medii acceptabile și împrumutul a cât mai multor elemente specifice locuințelor individuale. Relația cu mediul natural a habitatului intermediar este mult mai intimă, atât din perspectiva adaptării și modului de implantare, cât și din cea a prelungirii spațiului natural, plantat, în interiorul ansamblului intermediar.
O altă caracteristică definitorie a acestui tip de habitat este prezența unei suite de spații de tranziție, cu grade diferite de interioritate, între public și privat, între interior și exterior, care facilitează afirmarea sociabilității microcomunitare. În habitatul intermediar spațiile colective sunt cele reprezentate de dotări legate intim de locuințele propriu-zise sau de cele exterioare proxime, ale activităților comunitare, investite cu funcțiuni diverse.
La 9 august 1974, o circulară a Direcției de Construcții a Ministerului Lucrărilor Publice din Franța definea habitatul social intermediar, diferențiindu-l de cel colectiv, prin urmatoarele aspecte: acces individual, spațiu exterior privat egal cu o pătrime din suprafața totală a locuinței, un regim de înălțime de maxim P+3.
Habitatul intermediar se poate defini, de asemenea, ca o formă de locuire semicolectivă în care unitatea rezidențială se individualizează parțial, preluând numeroase calități ale locuinței individuale.
Din această perspectivă de raportare, locuința semicolectivă sau intermediară poate fi descrisă, asemenea celei colective, ca o structură în care sunt distribuite, în grad diferit, spațiile private, semiprivate și colective necesare satisfacerii nevoilor fundamentale ale familiei, dar și ale comunității.
Habitatul intermediar nu însumează toate calitățile și avantajele ambelor tipuri tradiționale de locuire (fig. I.1) și nici nu propune, în mod programatic, aceasta. Trăsăturile individualului și colectivului în formele de habitat intermediar nu sunt egal reprezentate în producția extrem de diversă a acestui tip de locuire. Pot ieși în evidență, în unele programe rezidențiale, aspecte care apropie mai mult habitatul intermediar de locuirea colectivă sau, dimpotrivă, îl situează mai aproape de cea individuală.
Asemănările cele mai evidente pe care locuința intermediară le împărtășește cu cea individuală sunt:
prezența spațiilor exterioare private ample;
accesul individualizat, prag de teritorialitate și de protecție a intimității;
prezența spațiilor verzi;
sentimentul de autonomie al locatarilor.
Ele se diferențiază însă, locuința individuală caracterizându-se prin:
construirea pe lot propriu, ca formă de ocupare a terenului;
densitatea scăzută;
relația cu spațiul public mediată de curtea-grădină;
segregarea funcțională locuințe/dotări publice;
imaginea mai puțin urbană a zonelor de locuințe individuale pavilionare
Locuințele intermediare se apropie de cele colective printr-o trăsătură esențială, agregarea complexă a unităților de folosință familială, criteriu de definire consubstanțial ambelor tipuri. Acesteia i se adaugă:
urbanitatea;
posibilitatea integrării unor spații colective;
proximitatea dotărilor;
eficiența utilizării echipamentelor și instalațiilor edilitare, a transportului public;
posibilitatea de afirmare și potențare a sociabilității comunitare.
Deosebirile dintre intermediar și colectiv se exprimă în:
rezolvarea relațiilor dintre spațiul public și spațiul privat;
rezolvarea acceselor și spațiilor de circulație orizontală/verticală;
diferențierea de scară arhitecturală/urbană;
nivelul de securizare;
dezvoltarea formelor de viață comunitară.
Raporturile existente între spațiile clădirii colective sunt modificate în cazul locuinței intermediare datorită numărului locuitorilor reuniți, relației lor cu spațiile individuale și comunitare, diminuării circulațiilor comune, accesului propriu. Legătura dintre cei care locuiesc la nivelurile succesive ale grupărilor de locuințe intermediare nu poate fi comparată cu cea dintr-un imobil colectiv, în care planurile construcției oferă quasiidentitate pe niveluri.
Locuința intermediară se adaptează pieței imobiliare printr-o ofertă diversificată, fără a întâmpina dificultăți de comercializare : de la unități rezidențiale cu suprafețe reduse, dezvoltate pe un nivel (greu acceptabile în context urban în rezolvare individuală, pavilionară), la cele mari sau foarte mari, duplex-uri sau triplex-uri (rar întâlnite, din motive economice, în locuința colectivă).
Habitatul intermediar nu este un panaceu universal în aria locuirii. Cu toate acestea, el permite facilitarea demersurilor și consolidarea strategiilor într-o nouă abordare urbană a locuinței. “Mai mult un pretext decât o rețetă”, habitatul intermediar, prin calitățile sale, reprezintă o alternativă viabilă, de real interes, la practicile curente de proiectare și realizare a locuințelor.
Habitatul intermediar, generator de calitate urbană, arhitecturală și comunitară
În ultimii ani, discursul teoretic referitor la avantajele locuințelor intermediare și dezvoltarea habitatului intermediar la nivelul realității practice evidențiază o schimbare de paradigmă în modul de a concepe locuința urbană.
Căutarea de forme urbane noi, adaptabile, diversificarea morfologică și afirmarea unor concepte noi ce îmbină sociabilitatea cu nevoia de intimitate și securitate rezidențială sunt aspecte care relevă :
dubla criză, cea provocată de un mod de a gândi abstract locuința și criza spațială și socială a orașului contemporan (manifestată prin segregare funcțională și socială, fenomene de gentrificare, proliferare a habitatului individual difuz) ;
demersul mai pragmatic al autorităților, investitorilor și proiectanților, concretizat în strategii de dezvoltare urbană durabilă (de reînnoire și reabilitare) și politici urbane reparatorii dar și prospective, etc.
Habitatul intermediar constituie, fără îndoială, un răspuns la grija și respectul pentru mediul natural, la asigurarea intimității și a interacțiunii sociale.
O încercare de evaluare a acestuia ar trebui să aibă în vedere cel puțin patru criterii esențiale:
Spațiul: Principala caracteristică a habitatului intermediar este aceea că oferă prelungiri exterioare ale locuințelor, cu funcții/mod de funcționare mai mult sau mai puțin precizate, suite de spații intermediare, de tranziție (interior-exterior, public-privat), în general plantate, de racord cu spațiul public (stradă, parc public, dotări publice). În comparație cu habitatul colectiv‚ în cazul locuirii intermediare spațiile comune, semipublice și semiprivate, sunt mai extinse și dezvoltă ierarhii și relații mai complexe, compoziționale și funcționale.
Un aspect important în conceperea locuințelor intermediare îl constituie valoarea spațiilor suport ale intercomunicării sociale, dependentă de modul în care sunt concepute spațiile de folosință comună în imobilul de locuințe, circulații (cursive) interioare și de varietatea și calitatea acestora.
Pozițiile pe care se situează arhitecții în aprecierea rolului și importanței unor asemenea spații sunt diferite. Unii dintre aceștia susțin că astfel de spații sunt inutile, fie datorită faptului că resursele financiare ale investitorului (mai ales în cazul locuințelor sociale) nu permit “echiparea” cu asemenea spații, fie pentru că locuința trebuie să posede un nivel de intimitate care trebuie protejat. Alți arhitecți exagerează importanța acestora, considerând că ele sunt, de fapt, singurul suport spațial de manifestare a contactelor sociale, a intercomunicării (calitatea raporturilor între vecini, sentimentul apartenenței, evitarea marginalizării).
Densitatea: În analizele urbane asupra diferitelor exemple de habitat intermediar, realizate în ultimul deceniu, s-a remarcat că densitatea medie a acestora este apropiată de 50-60 locuințe/ha.
Suprafața necesară realizării locuințelor intermediare este de trei ori mai mică decât cea rezultată prin organizarea pe loturi având parcele de aproximativ 500 mp proprie locuinței individuale din mediul urban. Acest lucru este posibil prin poziționarea judicioasă a anumitor spații, mai exact a parcajelor/garajelor, a circulațiilor, a spațiilor verzi, și prin modalitățile specifice de structurare a locuinței. Densitățile obținute vor fi astfel superioare celor ale unui cartier pavilionar de locuințe individuale și apropiate de cele de tip colectiv.
Densitatea de referință a habitatului intermediar este de 50 locuințe/ha (aproximativ 150-180 locuitori/ha), prag de la care locuințele tind să se aglomereze .
Forma urbană poate permite, prin construcții cu o înălțime de cca. P+3, o densitate medie și o bună integrare din punct de vedere arhitectural/urbanistic. Pentru o integrare de calitate a ansamblurilor de locuințe intermediare e necesară o modelare formală și spațială, în corelație cu situl existent – localizare, vecinătăți, circulații, etc. Suplețea habitatului intermediar, capacitatea sa de a varia în dimensiune și înălțime, fac din acesta un instrument urban polivalent. Pe de o parte, înălțimea medie a locuințelor intermediare (maxim P+3, foarte rar mai înalte) poate deveni, după cum afirma F.Mialet, “un factor de re-echilibrare patrimonială, teritorială și urbană în zonele de suburbie”, marcate în mod esențial de țesutul pavilionar difuz și cu regim mic de înălțime. Pe de altă parte, înălțimea este importantă deoarece ea e cea care determină modalitățile de suprapunere și de asamblare a locuințelor, și tot ea este cea care determină distanța dintre clădiri.
Habitatul intermediar oferă forme volumetrice variat articulate, ușor de integrat în peisajul urban. De cele mai multe ori este perceput de locuitori ca fiind o formă de locuire individuală densă, aspect care diferă, nuanțat, de perspectiva teoretică curentă (habitat semicolectiv în care locuința se individualizează).
Deși formă urbană nouă, limbajul arhitectural folosit în cazul locuințelor intermediare oferă o imagine a cărei expresie încă oscilează adesea între vila urbană individuală și cea a imobilului de locuințe colective. Însă, răspunsurile formale sunt multiple, unele dintre acestea spectaculoase, ceea ce demonstrează că posibilitățile de agregare compozițională pe care le oferă locuințele intermediare au capacitatea de a crea imagini expresive de o mare diversitate, a căror originalitate se detașează atît de imaginea explicită a locuinței individuale cât și de a celei colective. Habitatul intermediar poate, datorită avantajelor pe care le prezintă pentru ocupanții săi, să constituie o alternativă la actualul mod de folosire a spațiului urban; el se inserează în țesuturi construite, în special în cele imperfect structurate sau în cele cu o dinamică urbană ridicată, permițând astfel realizarea unor legături firești cu ceea ce deja există. Locuințele intermediare se adaptează deci unor contexte urbane variate. Le putem identifica în ansambluri noi exclusiv compuse din locuințe intermediare, în ansambluri de locuințe individuale sau colective existente, în care, ca instrumente ale reabilitării/reînnoirii urbane, completează gama tipologică aducând o creștere a calității locuirii în zonă, sau în ansambluri compozite noi unde toate cele trei tipuri se regăsesc.
Generator de calitate, atât la nivelul ansamblului și cartierului rezidențial cât și la nivelul locuinței propriu-zise, habitatul intermediar justifică atributele cu care unii cercetători îl investesc: “este vorba mai mult despre o cultură decât despre o rețetă”, “…este mai bine „să se gândească în termenii unui habitat intermediar decât să se programeze uneori o operație în cadrul habitatului intermediar” .
Tipologia : Locuința intermediară nu se limitează la anumite forme urbane sau morfologii arhitecturale. Cu rezerva înscrierii într-un regim de înălțime de aproximativ P+3 (confirmat statistic în producția de habitat intermediar), ansamblurile de locuințe intermediare pot fi folosite ca modalitate specifică de rezolvare a locuirii, independent de forma, localizarea și tipul de structură urbană sau cadru natural de inserție. Habitatul intermediar oferă libertatea de a crea zone urbane suple, deschise, desprinse de mecanicismul unei concepții limitative.
Considerăm că stabilirea unei tipologii a locuințelor intermediare trebuie să fie nuanțată, deși orientată pe două direcții: pe de o parte, cea vizând arhitectura clădirilor / /agregărilor de locuințe intermediare ( morfologie, spațiu, funcțiune) , iar pe de altă parte, cea a configurării ansamblurilor de locuințe intermediare. Recursul la această clasificare este mai apropiat de ideile și intențiile arhitecților primelor modele intermediare, însă nu pot fi ignorate soluțiile, multe din acestea novatoare, în care distincția dintre obiect și ansamblu nu e netă, iar habitatul intermediar se inserează coeziv în structuri urbane existente, realizând tranziția între țesuturi diferite. Habitatul intermediar poate deveni astfel, a dovedit-o în ultimii ani, un instrument foarte util în eforturile de reabilitare, extensie și diversificare urbană. De aceea, mulți dintre cercetătorii acestuia consideră că producția recentă, consistentă, de locuințe intermediare, se datorează îndeosebi rolului pe care acestea îl pot avea în restructurările urbane, cu efecte pozitive asupra calității locuirii. Ca atare, credem că succesul habitatului intermediar se datorează, în egală măsură, atât avantajelor însumate ale locuirii individuale și colective pe care le asigură utilizatorilor direcți, cât și consecințelor arhitectural/urbanistice în funcționarea orașului și asupra imaginii acestuia.
Habitatul intermediar – concept urbanistic
Trebuie remarcat faptul că, în domeniul locuirii, termenul “intermediar” poate fi folosit cu mai multe sensuri, unele din acestea rupte de contextul analizei de față, focalizată firește pe criterii arhitecturale și urbanistice.
Noțiunea de “intermediar“ nu este limitată doar asupra formelor arhitecturale, ci relevă și o dimensiune geografică și urbanistică.
În anii ’70, arhitectul Jacques Bardet sublinia că habitatul intermediar posedă o localizare urbană specifică, acesta fiind “un nou tip de habitat de tranziție, în zonele suburbane“. Georges Loiseau împărtășea aceeași opinie, însă preciza că “habitatul intermediar este destinat zonelor intermediare situate între orașe și sate/comune“ deoarece densitatea acestuia nu permite decât o implantare excepțională în centrul orașului.
De asemenea, se poate invoca termenul “intermediar”și pentru structurile realizate între țesuturile urbane de densități diferite, dimensiunea urbanistică a conceptului de habitat intermediar fiind strâns legată atât de forma de agregare ce-i este proprie, cât și de densitatea controlată ce poate servi tranziției, articulării între două tipuri de țesut urban.
Raportul habitatului intermediar cu spațiul urban
În cazul habitatului intermediar concepția urbanismului deschis poate cunoaște materializări cu calități și valențe suplimentare prin: continuitatea spațială, coeziunea mult mai strânsă între spațiile libere și cele construite, dezvoltările formale care permit o veritabilă relaționare a spațiilor intermediare semiprivate/semipublice ale ansamblului cu cele publice, transformarea pietonalului într-un parcurs privilegiat însoțit de spații suport al socializării, destinate activităților sportive, jocului, destinderii.
În ceea ce privește raportul dintre grupările de locuințe intermediare și spațiul public urban nu există soluții tip și nici o preferință pentru alinierea clădirilor la stradă. Datorită volumelor în general reduse ale agregărilor de locuințe acestea se pot structura în ansambluri cu configurații foarte diverse. Pot fi dispuse, de pildă, perpendicular pe stradă, definind astfel categorii noi de spații intermediare între public și privat – spațiile interstițiale utilizate în comun de locuitorii ansamblului. Noțiunea de spațiu non-public constituie un element de strategie în crearea legăturilor sociale de vecinătate, în afirmarea unei vieți sociale active în cadrul ansamblului.
Locuințelor intermediare le este specific, de asemenea, un nou raport între spațiul locuit individual și cel exterior de folosință comunitară. În structurile caracteristice habitatului intermediar acționează o dublă tranziție: cea dintre spațiul public (al orașului) și semipublic (al ansamblului) și cea dintre spațiul privat al locuinței și spațiul semipublic (al ansamblului).
Datorită caracteristicilor proprii (accese individualizate, spații private exterioare ample, substitut al grădinii) locuințele intermediare prezintă o situație particulară, ca și cele individuale: dezvoltarea contactului dintre spațiul privat și cel public prin intermediul limitelor și al pragurilor. În plus, de cele mai multe ori, asemănător locuințelor colective, spațiile private ale locuințelor intermediare se conjugă în cadrul structurii de ansamblu cu spații interioare și exterioare, de folosință comună.
Însă distincția dintre spațiul public, cel al ansamblului și spațiul individual al locuinței trebuie să fie cât se poate de clară. Clarificarea statutului spațiilor „public–semipublic-privat” permite atât o mai bună exprimare a individualizării, autonomiei și intimității în utilizarea locuinței proprii cât și stimularea sociabilitătii la nivel comunitar, ceea ce presupune însă, în același timp, responsabilitate, civilitate și cooperare din partea locuitorilor.
Împărtășim ideea potrivit căreia atunci când spațiul individual, al intimității protejate, este bine determinat, spațiul colectivității, unde pot fi externalizate o parte din activitățile desfășurate în locuință, poate funcționa mai bine. Printre funcțiile translate în exterior se numără cele rezervate copiilor, relaxării și loisir-ului, întâlnirilor cu prietenii, socializării. Mărimea relativ redusă a locuinței intermediare, comparativ cu cea individuală, va încuraja o apropriere reală a spațiului colectiv. Ca urmare, un criteriu important este dimensionarea atentă a spațiilor de utilizare comună, la scara comunității. În cazul dimensionării spațiilor private și a spațiului colectiv, este indicat ca aceasta să se facă ținându-se cont de utilizările specifice pe care, se presupune, aceste spații le vor cunoaște în practica locuirii. Supradimensionarea ar conduce la trecerea lor virtuală în spațiul public sau, mai grav, le-ar oferi un statut de no man’s land, nici public, nici semiprivat. Așadar, există riscul de a se obține astfel spații asemănătoare celor libere, concepute prin open planning, al căror statut public va face ca ele să nu mai aparțină nimănui și, ca urmare, să provoace apariția fenomenului de însușire abuzivă .
Integrarea habitatului intermediar in structura orașului.
Locuința intermediară se poate integra în structura tradițională a orașului, dovada fiind participarea ei în numeroase cazuri la procesele de reabilitare și reînnoire urbană, procese în care, prin formele sale elaborate, regimul de înălțime moderat și densitatea rațională, aduce un plus de calitate locuirii urbane și imaginii orașului. Putem regăsi, de asemenea, locuințe intermediare, în ansambluri mici, în spațiile reziduale situate la limita unor tesuturi importante, rezidențiale sau cu alte funcțiuni, datând din epoci diferite. Însă spațiul predilect de dezvoltare a formelor de habitat intermediar este suburbia.
În aceste zone, cu o structură în formare, habitatul intermediar își găsește adevărata vocație, urbanizarea rezidențială rațională. Instrument ideal în costrucția suburbiei, caracteristicile sale principale devin tocmai calitățile necesare extensiei și dezvoltării urbane durabile: densitate eficientă, regim mediu de înălțime, economie funciară, împletirea calităților locuinței individuale cu cele ale locuinței colective, existența spațiilor de tranziție, a spațiilor plantate, stimularea intercomunicării active, crearea unui mediu securizat.
Habitatul intermediar și reînnoirea urbană
Confruntați cu provocarea reînnoirii urbane, arhitecții și urbaniștii, actorii publici și partenerii lor sociali sunt nevoiți astăzi să-și orienteze eforturile, în termeni globali și operaționali, în direcția unei dezvoltări urbane durabile. Reînnoirea urbană trebuie dublată de o reînnoire a abordărilor și de o reevaluare contextuală a strategiilor asupra locuirii pentru a răspunde:
– nevoilor imperative generate de problemele orașului – limitarea segregării urbane, structurarea urbană a periferiilor, echilibrarea densităților și a imaginii urbane;
– cererii imobiliare, printr-o producție tipologică și morfologică diversificată;
– aspirațiilor locuitorilor pentru locuința individuală.
Prin habitatul intermediar se pot trasa direcții noi în abordarea locuinței. Fără a descalifica existentul construit în care se inserează, el oferă o bună adecvare a locuirii la nevoile, aspirațiile și modurile de viață contemporane și un mod economic, funciar și constructiv, de a realiza locuința.
Astăzi se constată că producerea de „morfologii pilot”, precum locuințele intermediare, nu au fost cu adevărat semnificative din punct de vedere cantitativ. Pe de altă parte, diversificarea modurilor de viață, dezvoltarea structurilor familiale, mobilitatea rezidențială, conduc la nevoia de locuințe variate, potrivite nevoilor. Traiectoriile rezidențiale ale locuitorilor, ale caror aspirații se îndreaptă, în cea mai mare parte, către locuirea individuală, pot intersecta, în aceste condiții, cel puțin pentru o perioadă, o formă de locuire intermediară. Rațiunile sunt multiple:
îmbinarea avantajelor locuirii individuale cu cele ale locuirii colective, într-o formă cu urbanitate ridicată, în condiții de costuri mai reduse decât cele pe care le presupune locuința individuală, mai ales cea izolată pe lot;
apropierea de oraș, ținând cont că majoritatea operațiunilor de habitat intermediar s-au dezvoltat în zonele suburbiilor sau în oraș, la limita cartierelor de locuințe individuale sau colective;
prezența spațiilor verzi, a spațiilor semiprivate generoase destinate unor funcții precum loisirul, jocul copiilor, etc;
nivelul dotărilor și echipamentelor edilitare mai ridicat decât al zonelor rezidențiale cu locuințe individuale; prezența transportului în comun;
gradul sporit de securitate rezidențială, posibilitatea afirmării intercomunicării și a spiritului comunitar .
Necesitatea de a dezvolta diferențiat orașul și a diversifica oferta imobiliară se conjugă cu eforturile de regândire, în plan arhitectural, a morfologiei locuinței; miza dezvoltării habitatului intermediar se regăsește, astăzi, tocmai în acești termeni.
Reluarea acestui concept în arhitectura locuinței și “reinventarea” lui, după mai bine de 40 de ani de la apariție, dovedește viabilitatea acestuia prin calități ca: adaptabilitate la diferite contexte, capacitate de a răspunde problemelor urbane și sociale cu care se confruntă astăzi orașul, posibilități remarcabile de dezvoltare formală.
Habitatul intermediar se dovedește o soluție viabilă și pentru că, în cazul reînnoirii urbane, pe de o parte, propune o alternativă tipologică situată între cea existentă și cea dorită de către populație, și pe de altă parte, abordarea sa îi obligă pe proiectanți la un demers de relaționare urbană complex, iar pe dezvoltatorii imobiliari și autorități la clarificarea statutului pe care îl vor avea terenul și spațiile implicate în operațiunea de restructurare urbană.
Termenul de habitat intermediar este adesea reiterat în discursul legat de noi concepții privind locuirea urbană. Din punct de vedere urbanistic, preferința pentru locuința intermediară nu are sens decât dacă aceasta reprezintă o alternativă superioară la soluțiile rutiniere de mixare antagonică a locuințelor colective cu cele individuale. După cum aminteam anterior, locuințele intermediare pot avea un rol de liant, de legătură, în cadrul țesutului urban deja existent, cu zone rezidențiale dezarticulate, rol cu atât mai notabil în ansamblurile noi în care toate cele trei forme de locuire coexistă. În acest ultim caz, rezultatele pot fi remarcabile, dacă în concepția de ansamblu se aplică modul, specific habitatului intermediar, de structurare a spațiilor exterioare interstițiale, semipublice sau semiprivate, de distribuție a spațiilor pentru dotări și echipamente în raport cu locuințele și prezența semnificativă a spațiilor verzi. Un exemplu îl constituie Franța, unde locuințele intermediare, mai prezente decât în altă parte, sunt exclusiv preferate în procesul de planificare rezidențială tocmai pentru spațiile urbane pe care le (re)creează. Acest lucru se întâmplă cu precădere în situațiile în care, datorită mărimii, formei și relațiilor urbane speciale ale sitului de inserție, operațiunile de construire de locuințe individuale sau colective ar atrage beneficii urbane reduse sau ar multiplica problemele zonei.
Abordarea unei reînnoiri urbane în care habitatul intermediar este prezent reprezintă o oportunitate de a schimba modul și maniera de a gândi și produce locuințe. Credem însă că este mai rațional ca habitatul intermediar să fie folosit doar ca instrument adaptat unei strategii decât să se construiască o strategie în jurul dorinței de a realiza habitat intermediar.
CONCEPȚII, TEORII, MODELE ÎN EVOLUȚIA LOCUIRII INTERMEDIARE
Charta de la Atena și funcționalismul au realizat, o perioadă lungă de timp, doar aglomerări proliferante de locuințe standardizate, parțial realizate din elemente prefabricate, în organizări urbane determinist concepute, în care utilizatorii constituiau entități abstracte cu nevoi, aspirații și comportament evaluate normativ. Problema legăturii dintre spațiile private, semiprivate și publice, dintre individual și public, a fost, de cele mai multe ori, absentă sau redusă la aspecte impuse de necesitatea locurilor de joacă sau a parcajelor. La fel de inconsistent s-a dovedit a fi și efortul îndreptat către o cercetare prospectivă a formelor viitoare ale locuințelor, a grupării și dispoziției acestora în orașele confruntate cu probleme total diferite de cele ale deceniilor anterioare.
Astăzi, cercetările pleacă de la recunoașterea diversității ca premisă de lucru și conduc către operațiuni complexe, în care se înscriu și programe de locuințe intermediare, de mică sau mai mare amploare, originale, atât din punct de vedere morfologic, cât și din acela al organizării spațiale, al limbajului arhitectural, al diversității și al modului de producție. Arhitecții au regăsit, în proiectele pentru aceste ansambluri de locuințe, simțul măsurii, al echilibrului între scară și densitate, între spațiile publice și cele private, între dotările și echipamentele individuale și cele colective. În ceea ce privește aspectele formale, arhitecții le-au interpretat sau adaptat potrivit noilor necesități socio-economice, vocabularului arhitectural contemporan, tendințelor culturale în general.
Din punct de vedere al dezvoltării istorice, dar și al structurării morfologice a locuințelor și a grupării acestora în ansamblu, habitatul intermediar își găsește resursele conceptuale atât în evoluția locuinței colective, cât și a celei individuale. Sunt necesare însă unele precizări.
Anumite forme de locuire apropiate de habitatul intermediar, cu trăsături asemănătoare cu acesta, (locuințe terasate pe panta terenului sau grupări dense de locuințe individuale) au preexistat definirii conceptului. Rezultatele obținute prin dezvoltarea acestor forme au marcat și impulsionat pașii către afirmarea conceptului de habitat intermediar. Încercările unor arhitecți de a propune soluții absolut noi, ori de a aduce unele calități ale individualului în conceperea locuințelor colective (sau invers), au condus la realizări novatoare care, datorită calităților dovedite și succesului, au devenit modele preluate, interpretate sau dezvoltate ulterior de alți arhitecți. De fapt, acest aspect relevă însuși principiul de evoluție al arhitecturii locuinței în general, nefiind specific doar dezvoltării habitatului intermediar.
Totuși, una sau mai multe trăsături comune cu locuințele intermediare, așa cum sunt definite acestea astăzi, nu transformă, ipso facto, o locuință sau o grupare de locuințe în forme intermediare. Acestea rămân ceea ce au fost la origine, locuințe individuale sau colective. În plus, locuințele intermediare nu sunt născute printr-un proces de hibridizare. Coexistența, chiar și în proporții egale a calităților locuirii individuale și colective într-un ansamblu intermediar, nu garantează obținerea calităților habitatului intermediar, atât timp cât nu se operează cu un mod nou, specific, de structurare arhitectural – urbanistică a locuinței. Ceea ce generează locuința intermediară este un proces de integrare multidimensională a unor atribute arhitecturale, urbanistice, sociale și economice, având ca rezultat o nouă formă de habitat, dintre ale cărui calități se remarcă:
La nivel de obiect:
– eficiența economică și funciară;
– calitatea mai ridicată a unității rezidențiale și, implicit, sporirea confortului;
– individualizarea mai pregnantă a locuinței în agregări colective;
– urbanitatea;
– relația dintre spațiile publice și cele private mai bine rezolvată;
– asimilarea perspectivei ecologice în conceperea habitatului;
– dimensiunea social-comunitară a locuirii;
– afirmarea sentimentului de autonomie și securitate.
La nivel de ansamblu:
– înnoirea imaginii urbane;
– tranziția între țesuturi urbane diferite;
– reducerea fenomenelor de urbanizare difuză și a segregării sociale și urbane;
– echilibrarea densității;
– participarea, prin potențialitățile sale, la operațiuni de reabilitare, renovare și extensie urbană.
Tocmai aceste calități îngemănate care, fie au fost preluate, de la unul sau altul dintre cele două tipuri principale de locuire –individual sau colectiv -, fie s-au afirmat din însăși dezvoltarea tipului intermediar, sunt cele care definesc locuirea intermediară.
Pentru a surprinde originea și efectele acestor calități apărute din motive diferite și în etape diferite, vom încerca, pe parcursul paginilor acestui capitol, să urmărim, în evoluția locuirii individuale și colective, concepțiile, teoriile și modelele care au făcut posibilă dezvoltarea locuirii intermediare, de la primii pași până astăzi.
Locuirea intermediară este, în fond, o formă de locuire semicolectivă, particulară prin caracteristici care țin de aspectul formal, de scară și de organizare spațială. Ea își găsește surse complementare de dezvoltare în locuirea colectivă (de la formele de început caracterizate de limite economice foarte strânse, până la realizările contemporane de înalt confort și nivel de dotare ridicat) și în cea individuală (în forma grupărilor dense de locuințe cuplate sau înșiruite). De asemenea, are și o filiație cu formele de locuire concepute ab origine pentru un mod de viață în colectivitate, bazat pe relații afinitare sau pe interese comune. Acestea au fost create în virtutea unor concepții religioase ori de sorginte socialist utopică, din rațiuni economice, de producție sau cultural-artistice, care au favorizat afirmarea spiritului comunitar.
Trăsături asemănătoare cu cele ale habitatului intermediar se regăsesc uneori la nivelul unității rezidențiale, dar mai ales la nivelul grupărilor de locuințe și al compoziției de ansamblu. Este greu de identificat punctual care dintre câștigurile calitative apărute în evoluția tipurilor individual și colectiv conduc către un habitat intermediar. Este cert însă că toate se constituie într-un răspuns mai apropiat de nevoile oamenilor și exprimă o abordare mai atentă față de aspirațiile acestora, cât și o optimizare a căilor de comunicare și apropiere socială prin intermediul locuirii.
Pași către un habitat intermediar
În conceperea locuințelor, prezența și nuanțarea calităților individualului în forme colective sau invers, aspirația către forme de locuire autonome, raționale și igenice, obținerea unui standard de viață cât mai ridicat dar cu cheltuieli de realizare reduse au preocupat arhitecții încă de la începutul secolului al XIX-lea, aceleași preocupări extinzându-se și în întregul secol XX.
Soluțiile, de multe ori excepționale, propuse de arhitecți în toată această perioadă, dar actualizate și adaptate exigențelor contemporane, pot indica direcții de analiză și de acțiune pentru un habitat intermediar (fig. II.82, pag.79)
Locuința colectivă. De la utopie la cohousing.
Modelul progresist utopic.
Condițiile economice, sociale sau religioase caracteristice societății preindustriale au inspirat ideea unui mod de viață comunitar, asupra căruia literatura utopică a făcut deseori referință. În „Utopia” lui Thomas Morus (1516), în „Orașul Soarelui” al lui T.Campanella (1602), colonia lui Cabet, Phalansterul lui Fourrier (1832) și Familisterul lui Godin (1859), sau în comunitățile religioase nord-americane (a doua jumatate a secolului al XIX-lea) sunt propuse așezări colective protejate, spații ale experimentului social, având la bază relații de producție comunitare.
Practic, fiecare epocă a interpretat utopia în funcție de nivelul de dezvoltare economic, tehnic și tehnologic propriu respectivei perioade istorice, de specificul cultural sau de problemele politice și sociale ale timpului.
Locuințele semicolective, cu spații și dotări comune, s-au dezvoltat fie din modele teoretice, care aveau drept suport viziuni sociale și politice progresiste (concretizate sau nu practic), fie ca soluții pragmatice, de organizare mai bună și mai eficientă a activității, a vieții și producției în orașele noi (mono) industriale ale secolului al XIX-lea. Astfel s-au construit cartiere salubre, cu plan prestabilit, în care erau dispuse rațional locuințele destinate muncitorilor angajați;
Unele din aceste tipuri de locuire semicolectivă (adresate, în special, unor comunități bine conturate sub raport social, politic sau spiritual, cu idealuri și deziderate unice, de cele mai multe ori liber asumate) aveau un specific rural, altele un puternic caracter urban; în cadrul orașului ele determinau crearea sau recrearea unui nucleu (spre exemplu, orașele muncitorești miniere, în nordul Franței), ori ființau distinct sau ca implanturi-enclavă .
Indiferent însă de rezolvare, de situarea geografică, de mărime sau de succesul lor relativ, aceste experiențe au ca numitor comun locuirea colectivă, gruparea sau regruparea locuințelor, atenuarea diferențierilor sociale (uneori până la uniformizare) și un răspuns posibil la exigențele funcționale născute de un mod de viață comunitar.
Familisterul lui Godin din Guise, locuințele comunităților religioase americane din secolul al XIX-lea, locuințele colective ale deceniului al doilea al secolului trecut din Moscova sovietică, kibbutz-urile israeliene, Drop City-ul comunității artistice intenționale din anii ‘60 ai secolului al XX-lea sunt doar câteva exemple care relevă o continuitate a modelului de locuire utopic, într-o diversitate de realizări posibile.
Deci, deși adevărata naștere a locuirii intermediare poate fi atestată după a doua jumătate a secolului al XX-lea, au existat anterior numeroase exemple având unele caracteristici ale habitatului intermediar, cu asemănări în ceea ce privește morfologia și, în special, tipul de viață socială propriu acestui model de locuire. Ele conțin germenii de dezvoltare ai unui habitat intermediar ca rezultat al asocierii avantajelor locuirii colective și individuale, tradusă prin apariția de cartiere muncitorești sau orașe-grădină.
Francoise Choay evidențiază câteva direcții ideologice în critica globală a societății industriale și, implicit, a orașului liberal – modelul ideologic progresist și modelul ideologic culturalist – ce vor juca un rol hotărâtor în momentul în care se vor propune soluții arhitectural-urbanistice. Critica este însoțită de două propuneri de ordonare urbană mai mult sau mai puțin viabile: una orientată spre viitor, cealaltă, nostalgică, îndreptată spre trecut.
Modelul progresist este reprezentat de filosofi sociali și politici (Owen, Fourier, Considerant, Proudhon) sau utopiști veritabili (Cabet, Richardson), care au însă în comun aceeași concepție asupra omului și asupra rațiunii. În centrul atenției se afla degradarea și privarea de demnitate a individului într-o societate industrială; se propun, pe baza analizei raționale și științifice, nevoi tip, universal valabile, în definirea cărora exigențele igieniste au un statut primar. Spațiul urban, în aceaste viziuni, este deschis (criteriul igenist), ansamblurile prototip fiind compuse din corpuri de clădire legate, dar funcțional segregate, unde locuința standard ocupa, deseori, un rol fundamental. Indiferent de forma organizatorică, „cooperative” (Robert Owen), „falanstere” (Charles Fourier) sau „ateliere sociale” (Louis Blanc), acestea aveau la bază proprietatea socială, munca în comun și o repartizare mai echitabilă a veniturilor. Exemplele sunt numeroase, iar printre primii vizionari se numără socialistul englez Robert Owen. Continuator al ideilor iluministe ale secolului al XVIII-lea, Owen a criticat societatea capitalistă în numele „rațiunii“ și a denunțat ignoranța ca izvor al problemelor sociale. În concepția sa, educația, cultura, autodesăvârșirea morală erau factorii hotărâtori, reali, ai progresului social. În critica acerbă a proprietății private, a relațiilor și valorilor burgheze, preconiza crearea unei societăți noi, pe care discipolii lui, pentru prima oară, au numit-o „socialistă“. Concepută de Owen ca o federație de colonii comuniste autonome, ea urma să desființeze proprietatea privată și să înfăptuiască egalitatea socială ca și îmbinarea muncii fizice cu cea intelectuală, a învățămîntului cu munca productivă. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Robert Owen schița o astfel de societate ideală egalitaristă, numită “Paralelogram” (fig. II.2). Acesta combina avantajele societății agricole și cele ale societății industriale. Fiecare comunitate, limitată la 2000 de locuitori, deținea în mod colectiv mijloacele de producție. Dotările comune ale ”Paralelogram”-ului erau reprezentate de săli de mese, școli și grădinițe, biblioteci și terenuri de sport, în timp ce locuințele, individuale, erau modest dezvoltate. Un prim experiment social început în 1815 și defașurat pe o perioada de 30 de ani , la filatura de bumbac din New Lanarck, Anglia, îi oferea lui Owen o serie de rezultate pozitive în demersul său de reorganizare a societății viitoare în formă cooperatistă. Dupa 1824, Owen, alături de adepții săi, pune, în paralel, bazele unei comunități în Statele Unite, în Indiana, numită New Armony, destrămată însă câțiva ani mai târziu.
Împărtășind aceleași aspirații cu Robert Owen, contemporanul său, Charles Fourier propunea organizarea celulelor social-economice având ca unitate de bază falanga (formată din 1500-2000 de persoane), împărțită în „serii“ și „grupe“ potrivit înclinațiilor membrilor comunității spre anumite genuri de activități. Aceasta urma să funcționeze ca asociație de producție și consum, bazată pe activități agricole, într-un ansamblu construit sub forma unui palat compus din corpuri de clădire care comunicau între ele -“Phalansterul”(fig. II.3).
Vădit marcat de teoriile lui Fourier și inspirat de experimentele utopiste anterioare, precum ”Coloniile icariene” ale lui Etienne Cabet, soldate însă cu insucces, industriașul Jean-Baptiste André Godin își definește o direcție personală în principala sa operă “Solutions sociales”. Godin propune direct un răspuns la problemele sociale majore ale muncitorilor într-o societate în plin avânt industrial, considerând că o cheie de rezolvare a acestor probleme o constituie un nou tip de habitat industrial: o locuință muncitorească salubră, bine echipată, servicii colective și un mod de viață comunitar protejat și decent. Soluția se dorea a fi mai ales una morală, care reda demnitatea fiecăruia. Locuințele au fost construite între 1858 și 1877, pentru “Societatea cooperatistă a Familisterului din Guise”, unde, așa cum și numele evocă, celula familială era la baza structurii sociale, concepția cadrului construit vizând, în principal, inducerea unui grad mai înalt de cooperare între locuitori. (Demersul său nu este singular – inițiative în materie de rezolvare a locuințelor muncitorești au mai existat în Franța acelei epoci, dezvoltate din inițiativă filantropică, paternalistă sau de antrepriză, exemple constituind fiind, în acest sens, Cité Napoleon la Paris, cartierul muncitoresc de la Mulhouse, dotat cu un sistem de servicii, sau grupările de locuințe miniere din Auchel).
Familisterul (fig. II.4) era organizat în jurul unei curți interioare acoperite, căreia i se articulau, perimetral, în serie, apartamentele servite de circulații deschise spre spațiul central. “Fântânile” sau punctele de apă, grupurile sanitare și băile erau dispuse la intersecțiile cursivelor, la fiecare din cele patru etaje. Corpul rezidențial oferea un grad de confort greu egalat în epocă; Godin îl numea ”Palatul social”, “palatul muncitorilor în care fiecare individ se bucură de avantajele bogăției, reunite în profitul comunității”. Apartamentele erau mari, bine luminate și dotate cu bucătărie, deși exista și un restaurant cooperativ situat intr-un corp de clădire de servicii, vecin celui de locuit. Clădirile rezidențiale propriu-zise erau separate fizic de spațiile de folosință colectivă (spații comerciale-economat, mercerie, alimentație publică-cafenea, restaurant, spații de recreere-sala de scrimă, culturale-teatru, școli, bibliotecă și de servicii sociale-infirmerie, pompe funebre, protecție socială), excepție făcând curtea centrală care funcționa ca spațiu public.
Imobile cu retrageri succesive în terase.
Unele din primele imobile de raport cu un caracter într-adevăr novator, atât sub raport formal, funcțional, cât și din perspectiva dimensiunii sociale, sunt cele realizate de Henri Sauvage la Paris.
Ideea de a crea imobile de locuință terasate prin retrageri succesive ale etajelor, pentru a se oferi fiecărei locuințe spații exterioare ample, s-a materializat odată cu propunerile lui Henri Sauvage și Charles Sarazin care, în 1909, concepeau două clădiri de locuințe muncitorești compuse din edificii înalte de nouă etaje, cu șapte retrageri succesive, pornind de la cel de al doilea etaj. Henri Sauvage a realizat și testat, în cadru urban, la începutul secolului (1903), o primă formă incipientă de locuințe intermediare în imobilul de raport din strada Trétaigne nr.7, Paris. Parterul acestui imobil conținea un restaurant, un magazin cooperativ, o bibliotecă și o sală de discuții-club; acoperișul terasă, amenajat, era accesibil tuturor locatarilor. O a doua realizare datează din anul 1915, tot la Paris, strada Vavin 26-28. Originea socio-sanitară a acestei tipologii care se inspira din arhitectura sanatoriilor germane accentuată și de placarea cu plăci ceramice albe a fațadei, ilustrează, din plin, tendința de a crea un habitat igenist.
Sauvage și Sarazin au fost foarte expliciți referitor la mizele conceptului lor, în brevetul de invenție depus în 1912, precizând că retragerile succesive devin, literalmente, “adevărate grădini“. Iluminarea și ventilarea oferite de această formulă (prin golul central) permit “crearea de unități de locuit aerisite și absolut igenice“. Adaptată imobilelor cu regim de înălțime mediu/înalt această tipologie a permis conservarea unei densități ridicate oferind, în același timp, locuitorilor condiții de viață și locuire de calitate. Sauvage a continuat să dezvolte această temă în deceniile următoare prin proiecte ambițioase precum casele muncitorești de pe strada Émile Zola, Paris (1913) sau realizarea unui imobil de locuințe pe strada Rue des Amiraux (fig. II.5a), în Paris (1922), ce utilizează o formă piramidală în secțiune. Noutatea față de proiectele anterioare constă în dotarea imobilului cu o piscină situată în zona centrală, comună, la nivelul curții. În anii ’20 ai secolului al XX-lea, acest model a influențat, într-o anumită măsură, câteva din proiectele avangardei italiene: arhitectura futuristă a lui Sant’Elia (1915), cartierul din Monte Amarillo, la Allabanuel, proiectat de P.Portaluppi în 1920 sau imobilul Lega Lombarda, conceput de Innocenzo Sabbatini în 1926 la Roma (fig. II.5b). Același concept îl regăsim preluat într-un proiect a lui Adolf Loos (fig. II.6) care elaborează, în 1920-22, pentru cartierul experimental Heuberg din Viena, proiecte de clădiri multietajate cu terase grădină (o dovadă că și în arhitectura locuinței colective de masă era posibilă depășirea limitelor impuse de stereotipia formală a barei simple, folosite exclusiv în epocă) și, de asemenea, în proiectul Durand (fig. II.7), în Alger, 1933-1934, unde Le Corbusier și Pierre Jeannneret au conceput imobile cu retrageri succesive realizate prin suprapunerea de unități decalate. După 1922, Le Corbusier și Jeanneret au dezvoltat un alt mod de apropiere a avantajelor locuinței individuale într-o formulă colectivă: imobilul-vilă cu regim de înălțime de zece niveluri ce conține, în secțiune, cinci duplexuri suprapuse.
În anii imediat următori încheierii celui de al doilea război mondial, aceste concepte novatoare au fost date uitării. Febra constructivă, determinată de criza de locuințe, a condus la accentuarea aspectului cantitativ, în dauna celui calitativ.
Dimensiunea social-comunitară a locuinței colective în prima jumătate a secolului XX
Practic, în secolul al XX-lea trecerea la noua concepție a urbanismului deschis și la desființarea străzii coridor a condiționat modelarea spațiului urban și forma locuinței colective. Clădirea de locuit nu va mai fi definită atât în raport cu o suprafață de teren dată, cât ca un obiect în sine, autonom, reunind într-un singur volum ceea ce înainte se dezvolta perimetral pe întinderea lotului. Noțiunea de lot precis delimitat și cea de orientare în raport cu spațiul public (strada) își pierd semnificația. Se concepe și se concretizează o nouă relație între clădiri, între acestea și spațiile libere, principiile compoziționale circumscriind ca valori structurante: însorirea, ventilarea, prezența spațiilor verzi, ierarhizarea circulațiilor.
În primele decenii ale secolului al XX-lea nevoia de locuințe a crescut datorită, pe de o parte, procesului rapid de urbanizare determinat de dezvoltarea economico-socială și, pe de altă parte, de distrugerile masive ale fondului construit în timpul primului război mondial. Era necesară o abordare a problemei locuinței de masă ce presupunea realizarea unui număr mare de locuințe în timp scurt și cu mijloace și resurse cât mai reduse. Primatul aspectelor cantitative se realiza în defavoarea celor calitative; calitatea era redusă la asigurarea confortului fizic, din perspectivă funcționalistă și igienistă, pe baza analizei și normării raționale a nevoilor generale, considerate universal valabile, fără diferențieri privind moduri de locuire sau modele culturale. Imperativul principal era de natură economică, iar ca mijloc de realizare a scopului propus, construcția industrializată.
Cu toate acestea există numeroase exemple, de o remarcabilă calitate, care atestă preocuparea arhitecților pentru o dezvoltare a dimensiunii sociale comunitare în cadrul locuirii colective. Ea s-a exprimat în formulări pur teoretice și în realizări concrete aparținând primelor trei decenii ale secolului al XX-lea care se caracterizau, fie printr-un anumit grad de segregare funcțională între locuințe și serviciile comune asociate acestora, fie printr-un principiu de organizare spațială care presupunea reunirea activităților complementare într-o anvelopantă comună cu locuințele. Tocmai această dimensiune social-comunitară, evocată mai sus, alături de celelalte atu-uri ale locuirii colective (economie funciară și densitate ridicată, urbanitate) vor deveni, împletite cu avantajele locuirii individuale, caracteristici importante ale locuirii și locuințele intermediare.
Unul din efectele industrializării a fost aplicarea inovațiilor tehnice și tehnologice și în alte domenii decât cele ale producției de bunuri de larg consum, de pildă în sectorul locuințelor. Dotarea locuințelor cu instalații de iluminat electric, de apă și canalizare, încălzire centralizată, cuptorul cu gaz, sunt câteva exemple. Odată cu aceste câștiguri a apărut ideea înlocuirii bucătăriilor individuale ale locuințelor imobilului, cu una centralizată, pentru uzul colectiv, asociată sau nu cu spații colective de servire a mesei. După cum afirmau numeroși comentatori progresiști ai vremii, bucătăriile individuale se dovedeau anacronice în epoca producției pe scară largă, presupunând activități consumatoare de timp și energie, dar și costuri ridicate de echipare și întreținere. În primele decenii ale secolului al XX-lea apar clădiri de locuit cu bucătării centralizate, Einküchenhaus, în Homesgarth, Berlin, Zürich, Hamburg,Viena, Praga, Stockholm. Prima dintre acestea ,“ Fick’s Collective”, a fost realizată la Copenhaga, în 1903, din ințiativa lui Otto Fick, inventatorul modelului. Ideea unei locuințe unde acest seviciu se desfășura centralizat a fost îmbrățișată mai ales de către familiile în care ambii soți munceau, de persoanele singure sau de către cele cu vârstă înaintată. Deși acest model nu a avut o largă răspândire pe continent, ideea de a simplifica viața de zi cu zi și activitățile din locuință a continuat, în anii care au urmat, să succite interesul investitorilor imobiliari și al arhitecților.
Odată cu apariția Funcționalismului, modelele care dominau până atunci conceperea și construirea locuințelor, mai ales ale celor colective urbane, adresate maselor largi, s-au modificat. Ca și predecesorii lor socialiști, funcționaliștii au dorit să schimbe comportamentul oamenilor. Ei au fost convinși că un nou tip de locuințe și de locuire, adaptate epocii, vor contribui la asimilarea și folosirea câștigurilor tehnice și tehnologice ale deceniilor anterioare de avânt industrial, la crearea unui nou tip de cetățean, mai civilizat și mai democratic. În viziunea acestora, într-o societate organizată în mod rațional, cei mai mulți dintre indivizi vor fi angajați într-o activitate productivă. Mai mult, în timpul liber vor participa la întruniri politice, își vor îmbunătăți sănătatea prin sport și cunoașterea prin participarea la cercuri de studii. Toate aceste activități comune urmau să aibă loc în proximitatea locuinței. Aceasta, minimală, supusă rigorii normative, servea în principal ca spațiu de odihnă și de depozitare a bunurilor proprii. Într-un astfel de context o locuire semicolectivă, cu servicii asociate, în care sociabilitatea și contactul social erau încurajate, părea a fi soluția cea mai potrivită.
Dacă pentru utopiștii socialiști ai secolului al XIX-lea locuința semicolectivă era unica manieră practică ce putea răspunde scopurilor acestora, pentru arhitecții sovietici Constructiviști și Productiviști locuința semicolectivă reprezenta o fază de tranziție către o formulă autentic colectivistă.
Locuințele comune realizate în anii ‘20 de către arhitecții ruși sunt, din acest punct de vedere, semnificative. Acestea exprimă, în fapt, posibilități extreme: fie o restricționare a spațiilor private până la o singură încăpere, celelalte funcțiuni, de obicei asumate cadrului familial, devenind de folosință comună, fie modele echilibrate ca masură a folosirii între individual și colectiv, atât la nivelul apartamentului, cât și la cel al clădirii de locuințe.
Proiectul locuinței colective al lui Vladimirov și Bartch, 1928 (fig. II.8), ilustrează prima tendință, iar Imobilul Narkomfin (fig. II.9), proiectat la Moscova de Moisei Ginzburg în 1928, a doua tendință. În scopul de a preveni izolarea și înstrăinarea specifice unui mod de viață urban, Ginzburg își propunea să recreeze un spațiu de locuit colectiv pentru rezidenți proveniți din mediul rural.
Clădirea principală avea șase niveluri de apartamente și un corp anexă ce conținea toate funcțiunile comune și echipamentele necesare locuirii cotidiene: magazin, bibliotecă, o bucătărie comună și o sală de mese, un solarium situat pe acoperișul terasă. Evident, erau prevăzute și spații de întâlnire a locatarilor pentru a dezbate probleme de interes comun, precum evoluția planului cincinal. Circulațiile erau largi, după cum preciza Ginzburg, asemănătoare ulițelor satului din care proveneau noii colocatari, strămutați la oraș, în ideea încurajării contactului social, într-o manieră asemănătoare celei dintr-o așezare rurală. În 1930, când clădirea tocmai fusese terminată și dată în folosință, Mișcarea Constructivistă dispare. Conceptul utilizat la Imobilul Narkomfin de M.Ghinzburg a constituit o referință importantă în unele realizări din anii ’60 din Uniunea sovietică, realizate însă la scară monumentală. Exemplul cel mai explicit îl constituie ”Imobilul cu servicii dezvoltate” (fig.II.10) proiectat de N.Osterman, A.Petrușova, I.Kanaeva și G.Konstantinov pentru 2000 de persoane, în 812 apartamente.”Imobilul cu servicii dezvoltate” constituie un exemplu de locuință colectivă în care se produce o schimbare netă a raportului dintre privat și colectiv, în favoarea celui din urmă.
În vestul Europei, ideea unui imobil fucționalist de locuințe cu sevicii comune, lansată anterior în Germania și Franța, a fost reiterată și în publicația-manifest „Acceptera!”, lansată la Stockholm, cu ocazia Expoziției Moderniste din 1930. Conceptul a fost dezvoltat în principal de către cercetătorul și reformatorul social suedez Alva Myrdal împreună cu arhitectul Sven Markelius. Myrdal observa că “locuințele urbane unde douăzeci de familii locuiesc în apartamentele lor mici, unde fiecare își gătește hrana zilnică și unde copii sunt ținuți închiși în spații reduse nu reprezintă beneficii care să motiveze o planificare generală pentru o soluție colectivă”. Pentru Myrdal și Markelius locuința semicolectivă cu servicii asociate nu presupunea doar “colectivizarea subretei” ca în experimentele anterioare, ci, mai degrabă, scopurile acestora urmăreau să permită femeii moderne să combine activitățile gospodăriei cu cele retribuite, prestate în timpul muncii, în afara locuinței, și să asigure un mediu social dezirabil pentru copii, în condițiile în care, în locuințele individuale, corespunzătoare unui mod de locuire atomizat și dispersat, familiile deveneau mai mici și mai izolate.
Prima unitate de locuințe funcționaliste realizată pe aceste principii a fost proiectată de Sven Markelius și construită la Stockholm (fig. II.11a). Dotare asociată locuințelor, grădinița era concepută în baza celor enunțate de Myrdal. Idealul de viață rațională propus era relevat nu numai de producerea și distribuția alimentelor (bucătărie centralizată, monte-charge-uri), de modul de asociere a locuințelor pe nivel, ci și de structura funcțională a apartamentelor. La locuințele realizate la Marieberg (fig. II.11b), proiectate de Sven Ivar Lind și construite de Olle Engkvist în 1944, în ciuda soluției de tip coridor, au fost create spații comune apreciate de către locuitori. “Paradis al copiilor”, clădirea era dotată cu o creșă, grădiniță cu program prelungit de tip after school, numeroase spații de joc, asigurându-se copiilor un mediu general propice, stimulator și securizat. O mare parte din membrii personalului angajat locuia chiar în apartamentele imobilului.
Parte din conceptele socialiștilor utopici și din cele experimentate în locuințele colective ale primelor decenii ale secolului XX ale vor fi preluate, peste timp, în anii ’80- ’90, la altă scară și în alte configurații, în experimentele social-ecologiste “Coop”sau “cohousing“.
Majoritatea ansamblurilor de locuințe (Siedlungen, Hof) construite în Germania și Austria între anii ‘20 și ’30 ai secolului al XX-lea de cooperativele de locuințe sau de marile firme industriale preiau principiile de segregare spațială între zona propriu-zisă de locuințe și zona serviciilor și echipamentelor comunitare ale ansamblului .
Astfel de exemple sunt ansamblul de locuințe muncitorești de la Siemensstadt, construit la Berlin, în 1927, de Scharoun, Gropius, Hugo Häring, Hening și Bartung sau cel ridicat la Viena între anii 1926-1930, Karl Marx Hof (fig. II.12), conceput de catre Karl Ehn, în care băile publice și clinica formau un nucleu distinct în cadrul ansamblului. În aceeași perioadă, arhitectul Bruno Taut realizează, în Berlin, un ansamblu rezidențial amplu, Britz-Hufeisensiedlung. Pornind de la ideea dezvoltării unui complex rezidențial de mari dimensiuni, grosssiedlungen, folosind un concept similar celui al orașului grădină, experimentat anterior la Magdeburg, între 1912-1915, Taut propune la Britz-Hufeisensiedlung (fig. II.16) grupări liniare de locuințe și grupări de locuințe dispuse în „potcoavă”, după cum însuși numele ansamblului o evocă, în jurul unui iaz natural. Acest ansamblu este unul dintre cele mai reușite exemple de aplicare a principiilor orașului grădină (Garten stadtgesellschaft) de către un arhitect german. Clădirile de locuințe care compun ansamblul au planuri diversificate, o dezvoltare nuanțată pe verticală, fațadele și volumele fiind tratate diferențiat. Circulațiile comune sunt reduse, la fiecare nod de circulație verticală fiind asociate câte două apartamente pe nivel.
În același tip de rezolvări se înscrie și exemplul oferit de imobilul „Arosa” (fig. II.17), construit între anii 1931-1932, la Praga, de către Ch.Hanneur, pe modelul family hotel, dezvoltat inițial în SUA. Aici apar o serie de aspecte cu un pronunțat caracter novator: locuințele familiale care conțin o mică bucătărie și un grup sanitar sunt servite de o zonă de folosință comună de dimensiuni mari ce conține spălătorii, spații de discuții și relaxare.
Proiectul pentru Römerstadt (fig.II.13), realizat de Ernst May, se remarcă prin diversitatea și nuanțarea soluțiilor privind locuințele în sine și spațiile neconstruite, ca și prin existența dotărilor. Față de studiile anterioare asupra locuinței minimale, concepute de May între 1926-1930, în acest caz, partiurile apartamentelor sunt mai complexe, funcțiunile mai bine diferențiate, rezolvările de detaliu adaptându-se situării concrete a apartamentelor în structura clădirilor; în acest fel se realizează o mixare interesantă a modelului de locuințe individuale înșiruite cu cele colective (fig. II.14, II.15).
Reluând experiențele predecesorilor lui nordici, arhitectul Sven Markelius realiza, în 1935, la Stockholm, o “casă colectivă” reunind locuințe și servicii colective (creșă, grădiniță, restaurant) într-o singură clădire, în regim moderat de înălțime, cu tronsoane dispuse în Y. Ca noutate însă, în ansamblul Gröndal-Stockholm (fig. II.18), 1944-1945, arhitectul oferă, prin cuplarea lor, posibilitatea configurării unor spații urbane, curți hexagonale parțial deschise, cu evidente facilități de apropriere și de definire a unui statut semiprivat al acestora. (modelul va fi reluat, mai târziu, în restructurarea zonei Cambernauld, Scoția, în 1957 și la Toulouse le Mirail, Franța în 1972).
Un exemplu, de această dată apropiat ca expresie de vila urbană, este imobilul de locuințe Astrea Co-op proiectat la Roma de către Luigi Moretti în 1949 (fig. II.19). Conceput ca o variație a modelului tradițional de tip palazzo, acest imobil semicolectiv conținea, distribuite pe patru niveluri, câte patru locuințe pe etaj. Tratarea clădirii ca element de sine stătător oferea suficient spațiu perimetral pentru o bună iluminare naturală a încăperilor. Referințele renascentiste folosite în modelarea formală și plastică a fațadei detașate imprimau clădirii un subtil caracter scenografic. Imobilul Astrea este, din această perspectivă, un model excepțional, preluat ulterior de alți arhitecți, atât datorită modului de inserție a unei construcții noi într-un sit cu fronturi istorice, cât și datorită modului sintetic de interpretare formală și plastică, într-un limbaj nou, modernist, a unui model tradițional.
Parterul era ocupat de spațiile unei zone de servicii asociate clădirii, un apartament pentru administrator și punctele de acces ale locatarilor. Apartamentele cuplate câte două la circulațiile verticale aveau terase ample, iar circulațiile comune erau reduse doar la palierele de acces. Trăsăturile specifice, asociate cu grija pentru o dezvoltare formală de o deosebită urbanitate, apropie această realizare de locuințele intermediare urbane concepute pe aceleași principii, în zonele istorice ale marilor orașe, câteva decenii mai târziu.
Același mod de abordare îl regăsim la Londra în proiectul realizat de Erno Goldfinger, în 1940, pentru imobilul de locuințe situat în Willow Road (fig. II.20). Concepută formal după modelul locuințelor londoneze cu terasă ale secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, clădirea oferă o imagine unitară unei grupări de patru locuințe dispuse pe patru niveluri (subsol, parter si două etaje), cu garaje și accese individuale situate la parter. Spațiile circulației verticale și ale seviciilor fiecărei locuințe sunt dispuse median, încăperile de locuit, bine luminate, fiind orientate față-spate.
Tot aici, în Willow Road, Goldfinger aplică în sistemul constructiv și în modelarea fațadei clădirii un sistem de proporționare care face referință la traseele regulatoare descrise de Le Corbusier în “Vers une architecture”. Imobilul din Willow Road, prototip al unei versiuni moderne a modelului terasat londonez, a fost o importantă sursă de inspirație pentru numeroase proiecte ulterioare, în special cele proiectate între 1960 și 1970, tot în Londra, de către Camden Borough Architects la Fleet Road, Alexandra Road și Mansfield Road, exemple tipice de locuințe intermediare terasate pe teren plat.
Într-un alt registru morfologic, un model care îmbină avantajele locuirii individuale cu cele ale colectivului, îl reprezintă gruparea de locuințe, pe un teren în pantă, proiectată de Alvar Aalto, în 1935, la Sunila, pentru muncitorii fabricii de celuloză din localitate (fig. II.21a) Locuințele înșiruite dispuneau de terase vaste la primul și al doilea nivel, deschise spre peisaj. Noutatea constă în modul de rezolvare a accesului și circulațiilor: comune pentru câte două apartamente la etaje, individuale pentru apartamentele de la parter. Modelul a fost utilizat ulterior în numeroase proiecte de locuințe intermediare, uneori aproape identic ca imagine, cum este cazul, de pildă, al ansamblului de locuințe intermediare de la Epernay, realizat între 1965-1973 de către arhitecții Andrault și Parat (fig. II.21b).
Le Corbusier. Imobilele-vilă și Cité Frugés
În cazul locuirii colective o juxtapunere a locuințelor nu implică, în mod obligatoriu, o configurație cu retrageri succesive. Christian Moley semnala că îmbinarea, cuplarea pe verticală a locuințelor individuale apărea la sfîrșitul secolului al XIX-lea. În 1893, la Paris, în Rue de Courcelles două familii burgheze construiau două unități rezidențiale particulare, suprapuse, cu accese separate. J.Vigato, V.Bradel și P.Dieudonné observau că, în nordul Franței, locuințele urbane se compuneau adesea din două locuințe suprapuse.
Acest tip devine o preocupare centrală în concepția lui Le Corbusier și Pierre Jeanneret. Apărut în opera acestora în 1922, conceptul de imobil-vila (fig. II.22) va constitui o componentă importantă a cercetărilor lor.
Căutările teoretice ale lui Le Corbusier s-au îndreptat spre modalități novatoare de a gândi, deopotrivă, locuințele individuale și colective. Ceea ce s-a obținut prin experimentarea unui nou mod de locuire individuală (Citrohan,Weissenhof) a fost preluat și perfecționat de Le Corbusier în conceperea locuințelor colective, prin studiul “Imobilelor vile” din 1922. Blocurile înalte ( soluție arhitecturală pe care arhitectul o indică drept modalitate de creștere a densității și, totodată, a suprafețelor plantate), la care se adaugă “prelungirile locuinței” (fig.II.23), complementare acesteia, cât și segregarea strictă a circulațiilor concură, în viziunea sa, la realizarea unui cadru de calitate.
În planul “Orașului cu trei milione de locuitori” imobilele-vilă sunt utilizate pentru a crea lotizări închise, inserate alături de clădirile înalte ale cartierului de afaceri. Aceste imobile-vilă se compun din “cinci etaje duble, cu grădini suspendate, fără curte interioară,…, un sistem de imobil cu servicii comune”.
Pentru Le Corbusier, “imobilele-vilă“ constituie o formulă nouă de locuire în marele oraș. Dimensiunile mari ale lotului (200x400m) evită promiscuitatea, fiecare apartament este, în realitate, “ o mică casă cu grădină, situată la orice înălțime față de teren”. Locuințele iau forma duplexului dezvoltat spre “o terasă-grădină deschisă pe două nivele”. Deasupra celor 120 de locuințe, terasa superioară era utilizată pentru loisir, prefigurînd soluția adoptată la Unitatea de Locuit de la Marsilia. Proiectul este reluat în 1925 pentru Expoziția Internațională de Arte Decorative, cu care ocazie arhitecții construiesc un modul al unui imobil-vilă denumit „Pavillion de l’esprit nouveau”. Câțiva ani mai târziu, în proiectul pentru un cartier de imobile-vilă la Geneva, principiul evoluează, imobilul nemaifiind compus din locuințe suprapuse tip, ci din apartamente mici și „vile” mari de șapte camere. De fapt, Le Corbusier abandonează, în timp, imobilele –vilă în favoarea unei formule din ce în ce mai apropiate de Unitatea de Locuit de la Marsilia – Imobilele colonie de la Nemours, 1935- din care cinci au fost realizate înainte de război.
Un exemplu apropiat de ansamblurile de locuințe intermediare de astăzi îl constituie experimentul realizat de Le Corbusier la Pessac, în 1924, Cite Frugès (fig. II.24). Deși locuințele sunt realizate modulat, cu dimensiuni standardizate, urmare a aplicării pricipiului constructiv “ Dom-ino”, conceput de arhitect pentru locuințele ieftine, de serie, în 1914, Le Corbusier compune morfologii diverse, într-o largă varietate formală și cu o tratare plastică diferențiată. Locuințele, deși diferite, au în comun acoperișul terasă, patio-uri sau terase ample, protejate de pergole. Ansamblul oferea o densitate relativ ridicată, asemănătoare cu cea a habitatului intermediar contemporan. Ambianța, apropiată de cea a cartierelor rezidențiale cu locuințe individuale, de tipul orașelor-grădină, se datora prezenței consistente a spațiilor plantate. Adevărat laborator al ideilor novatoare ale arhitectului, Cite Frugès se compune din patru tipuri de de locuințe grupate- ”Arcade”, ”Quinconce”, ”Gratte-Ciel”, ”Zig-Zag”- din care, ultimele două sunt grupări cu scară redusă, unde, asemenea locuințelor intermediare, se îmbină caracterul individual și colectiv al locuirii. Similaritățile ansamblului cu cele ale habitatului intermediar, care fac din acesta un adevărat model avant la lettre de locuire intermediară, țin atât de modul de compunere a ansamblului, de densitatea obținută și de scara redusă de dezvoltare a clădirilor, cât și de morfologia grupărilor de locuințe, de forma urbană, de prezența spațiilor intemediare private, ample terase și loggii. În timp, după realizarea ansamblului, cele 50 de locuințe au fost în mod repetat adaptate și modificate de către locuitori, prin remodelare spațială, plastică sau prin adiționări parazitare, potrivit gusturilor și nevoilor proprii. Experimentul de la Pessac are o importanță capitală și din punct de vedere istoric în măsura în care permite, datorită materialului abundent de studiu, analizarea procesului în care un concept, pus în practică, își dovedește viablitatea prin exploatare în timp și adaptarea la nevoi.
Cohousing
Cohousing (collaborative housing) este un mod de locuire comunitar în care rezidenții participă activ în viața comunității, implicându-se direct în proiectarea și realizarea locuințelor, a spațiilor comune diversificate, specifice traiului în comun. Un ansamblu de tip cohousing este, de regulă, compus din locuințele propriu-zise ( grupate compact sau înșiruite) și spațiile de folosință comună: “casa comună“ ce adăpostește spații de relaxare, de luat masa, de discuții, de studiu, dar și camere de joacă sau destinate musafirilor, bucătărie și spații de depozitare, precum și spații exterioare de relaxare și sport.
Ideea își are originea în Danemarca. Prima încercare de a constitui o comunitate de acest tip și de a concepe și construi un ansamblu (12 locuințe în terasă, cu spații de folosință comună și piscină) i se datorează arhitectului danez Jan Gudmand Høyer, în anii ‘60 ai secolului trecut. După Gudmand, Cohousing-ul, bofællesskab, reprezintă “veriga lipsă între utopie si realitatea locuirii”. Conceptul a fost promovat în Statele Unite de către arhitecții Kathryn McCamant și Ch.Durrett, la începutul anilor ‘80, răspândindu-se cu rapiditate apoi în Canada, Suedia, Australia.
Acest tip de locuire – urban, suburban sau rural – încurajează atât contactul social, cât și intimitatea fiecărei familii, ceea ce îl apropie, din această perspectivă, de cel intermediar, și are următoarele caracteristici definitorii :
– proces participativ de identificare a nevoilor fiecarei familii, de concepere și de realizare a construcțiilor;
– atenție sporită acordată relațiilor de vecinătate încă din faza de proiectare, asumate, de la bun început, de către membrii comunității;
– diversitate de spații și facilități de folosință comună;
– management colectiv, structură non ierarhică decizională;
– neacceptarea folosirii în comun a veniturilor obținute de familiile ce compun comunitatea.
Din exemplele tipice de cohousing menționăm: Eastern Village Cohousing Community- Silver Spring, Stone Curves Cohousing, Condominium Community Cohousing-Peterborough în Statele Unite sau Tinggarden Cohouse în Danemarca (fig. II.25).
Exemplele de mai sus, de regulă situate în suburbii, reprezintă agregări compacte sau ansambluri pavilionare de grupări de locuințe, ecovillages, cu dotări situate în clădiri dispersate în ansamblu, în cea mai mare parte securizate, destinate unor comunități cu profil social, cu interese și aspirații afinitare, în care se împărtășește, asumat, un anumit mod de viață.
Acest model de locuire a fost experimentat însă și în varianta mai urbană, a locuirii colective, după cum vom vedea, tot în țările nordice. Trebuie precizat că habitatul intermediar își regăsește, dialectic, o filiație directă în ambele modalități de configurare spațială a conceptului de cohousing, fie ansamblu de grupări de locuințe, cu dotări, fie imobil colectiv urban.
La sfârșitul anilor ’70, grupul BiG (Bo i Gemenskap) prezintă ideea unui “Working together model” care a inspirat numeroase proiecte de cohousing, în ipostaza imobilului urban colectiv. Spre deosebire de primele modelele ale imobilelor cu servicii asociate, prezentate anterior (cu care, din punct de vedere al modelării spațiale, se aseamănă), activitățile de preparare a hranei, de întreținere a curățeniei, de supraveghere a copiilor sunt realizate, în mod nemijlocit, de către rezidenți. Poate fi amintit imobilul colectiv de tip cohousing realizat, conform principiilor BiG, la Prästgårdshagen (fig. II.26.a). Un exemplu de aplicare a conceptului de cohousing, într-o clădire de locuințe colective existentă, îl reprezintă imobilul Stacken situat în cartierul Bergsjön, Göteborg, în 1979(fig. II.26.b). Apartamentele clădirii (aflată într-o zonă cu probleme sociale) erau părăsite sau se aflau într-o stare avansată de deteriorare. Fascinat de ideile grupului BiG, arhitectul inițial al imobilului, prof. Lars Ågren, se implică, cu sprijinul autorităților locale, în transformarea clădirii. Reabilitarea apartamentelor a fost urmată de remodelarea unui întreg nivel destinat spațiilor comune ale locatarilor. Satisfacția declarată a membrilor comunității nou create a fost peste așteptări, iar inițiativa lui Ågren s-a bucurat de real succes, atât în rândul maselor, cât și al arhitecților.
Locuința individuală. Agregările dense de locuințe individuale.
Gruparea densă a locuințelor individuale înșiruite constituie una dintre direcțiile către habitatul intermediar. Din această perspectivă, s-ar putea înțelege că habitatul intermediar a existat cu mult timp înainte de primele încercări de a-l defini și analiza în termeni teoretici.
Însă aprecierea caracterului intermediar al unei asemenea grupări nu ține numai de densitatea realizată ci și de scară, de imagine, de prezența și ierarhizarea clară a spațiilor semipublice și a celor de folosință comună. Este deci necesar să subliniem că, într-o încercare de definire tipologică a locuinței intermediare, densitatea nu e unicul criteriu de evaluare.
O grupare de locuințe individuale va aparține habitatului intermediar ca formă arhitectural- urbanistică specifică doar în măsura în care, pe lângă locuințele propriu-zise, ea va integra, prin însuși modul în care e structurată, suite de spații publice și semipublice dimensionate corespunzător, dotări și echipamente de folosință comună bine reprezentate.
Cu alte cuvinte, în măsura în care va reuni caractere ale locuirii individuale și ale celei colective într-o structură integrată coerentă, percepută și utilizată ca atare. De aceea, o grupare de locuințe izolate pe lot, lipsită de potențial integrator, nu poate constitui un habitat intermediar. Unei asemenea grupări i se poate eventual atribui termenul de intermediar doar prin raportarea la localizarea urbană, în tranziția de la un tip de țesut urban la altul, însă o astfel de interpretare e străină față de tema și obiectivele studiului nostru.
Locuința orășenescă poate costitui un model generator de habitat intermediar doar printr-o reinterpretare a formelor sale, care să o apropie de acest concept.
Element constitutiv de bază în centrele vechi ale aglomerărilor urbane mici și mijlocii din Europa, locuința individuală orășenească a cunoscut o regresie dramatică în marile orașe începând cu perioada anilor ’30, când politicile de stat din majoritatea statelor avansate au condus la realizarea de ansambluri de locuințe colective pe scară largă, deși opțiunea publicului se îndrepta, în special, către locuința individuală.
Ea reapare în discursul arhitectural în jurul anilor ‘80, în Franța, la puțin timp după demararea de politici asupra unui habitat intermediar, în urma concursului “Maison de ville” organizat de autoritățile publice locale din Cergy-Pontoise, fiind prezentată ca soluție ce poate permite ”reconcilierea unei adevărate libertăți familiale” , dar totodată și o modalitate de prezervare a urbanității.
Ceea ce apropie mai mult formele de locuință individuală de locuințele intermediare este modul de grupare a lor și asocierea cu funcțiuni complementare, astfel încât, păstrându-și caracterul individual (acces privat, spații private exterioare ample, ca substitut al grădinii individuale), să ofere în plus avantajele locuirii colective și semicolective: spații de folosință comună, densitate mai ridicată și o imagine urbană, spații semipublice de tranziție, posibilitatea afirmării și dezvoltării spiritului comunitar.
Orașele muncitorești. Locuința cvadrupla.
Realizarea unui habitat individual grupat, dens, într-o relație directă cu mediul natural s-a dezvoltat odată cu sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul al XX-lea mai ales în orașele muncitorești (fig. II.27) și în orașele–grădină (fig. II.28).
Gruparea de bază o constituie locuințele agregate în diferite modalități. Aceasta împrumută mult din calitățile locuinței individuale și are avantaje de natură economică: reducerea consumului de materiale și a costurilor de execuție, precum și a cheltuielilor de exploatare și întreținere, prin diminuarea pierderilor de căldură. De asemenea, prin densitatea mai mare obținută, se realizează economia funciară. Dezavantajele față de locuința individuală izolată țin de limitările relației cu exteriorul și de constrângerile mai mari în organizarea spațiilor, în iluminarea și în ventilarea acestora.
Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea se poate remarca, în Franța, “interesul crescut pentru locuința grupată” și, în particular, între cele două războaie mondiale, pentru orașele-grădină. Aceste agregări apar ca “un compromis între locuințele individuale izolate într-o grădină și cele înșiruite (…), care oferă avantajele ambelor tipuri. Locuințele grupate pot răspunde contradicțiilor inerente ce apar datorită constrângerilor de rentabilizare, de igienă și de agrement “.
În secolul al XIX-lea, în special în Franța și Anglia, puternicul avânt al industriilor extractive și siderurgice conduce la necesitatea construirii ex-nihilo de orașe muncitorești situate în vecinătatea bazinelor de extracție. Preocuparea patronatului pentru locuințe ieftine conduce la apariția unor modele ale căror imperative economice erau dublate de cele igieniste, în ideea evitării promiscuității posibile datorită numărului mare de locuitori.
Un exemplu interesant din punct de vedere al rezolvării, dar și al epocii căreia îi aparține, este planul orașului muncitoresc Agneta Park (fig. II.29), la Delft, conceput de Zocher și Kerkhof, în 1885, unde arhitecții asociază diferite tipuri de locuințe : vila patronului, combinări de două, trei sau patru unități rezidențiale dispuse liniar și locuințe quadruple pentru muncitori.
Unele dintre aceste tipuri avansate părăseau ideea grupării de locuințe înșiruite specifice orașelor miniere din nordul Franței, în favoarea separării acestora în grupări de câte patru unități. Locuințele aveau accese proprii, din curți individualizate, iar volumul obținut prin multiplicarea unităților oferea imaginea “unei case mari de la țară”.
Acest tip de grupare a apărut la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, inițiativa fiind reluată în 1805, de Joseph Gandy, prin proiectul pentru o comunitate agricolă unde propune patru locuințe cuplate pe două laturi. Însă acest tip de soluție se va dezvolta la scară mare în orașele muncitorești din Noisel și Mulhouse (fig. II.27). Cartierul muncitoresc de la Mulhouse, conceput de arhitectul Emile Muller între 1854 și 1897, formează o vastă tablă de șah divizată în zone rectangulare tăiate de o rețea geometrică de străzi înguste deservind fiecare din case.
Modelul se regăsește, aproape un secol mai târziu, în locuința cvadruplă proiectată de Frank Lloyd Wright în anii marii recesiuni ( 1929-1933) și realizată în anii celui de al doilea război mondial, aceasta fiind cea mai economică versiune a caselor Usoniene (fig. II.30).
Se poate remarca însă că, deși datorită costurilor de construcție mai reduse și dimensiunii relativ mari a grădinii individuale locuințele cvadruple sunt mai avantajoase decât cele grupate în bandă, interesul pentru acest model este minor mai ales datorită originilor sale istorice, asimilate, în general, mediului muncitoresc pauper și orașului industrial poluat.
Grupări complexe de locuințe individuale
Primele încercări de a realiza grupări de locuințe în forme mai complexe, poligonale, datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Unele dintre acestea preiau ca motiv piațetele închise (close-urile) din orașul-grădină al lui Ebenezer Howard care constituie formele de grupare și de vecinătate apropiată ale locuințelor. Spațiul public este controlat și închis, conturând piețe, străzi, fundături. În cele mai multe din cazuri sunt create pattern-uri poligonale simple sau mixte combinate în mozaic(fig. II.31).
În lucrarea sa, “Honeycomb Houses – a affordable alternative to terrace housing”, Mazlin Ghazali propune un sistem de grupare a locuințelor corespunzător unui tip de habitat cu calități asemănătoare, în multe privințe, celui intermediar. Evidențiază, de asemenea, două aspecte care îl caracterizează : primul, demersul de proiectare propriu-zis bazat pe principiul geometric al mozaicului, al doilea, reinterpretarea ideii de “vecinătate” -influențată de conceptul de “neighborhood unit “ introdus de sociologul american C. Perry în 1929.
“Honeycomb housing” (fig. II.32) adoptă conceptul ierarhic al vecinătății, astfel încât o familie poate aparține, în mod simultan, unei vecinătăți tip "courtyard neighborhood” (16 locuințe), "cul-de-sac neighborhood” (42 locuințe), "block neighborhood” (250 locuințe) sau “town community” (1500 locuințe) care corespunde cel mai bine unității de vecinătate a lui Perry. Primul tip de vecinătate, corespunzător unui număr de aproximativ 80 de locuitori, poate stabili relatiile de vecinătate cele mai puternice, unde locuitorii se cunosc și pot relaționa mult mai ușor. Modurile de cuplare sunt diverse: duplex, triplex, quadruplex și sextuplex (în forma literei Y). Soluția de organizare propusă, în semiincinte cuplate, o alternativă intermediară viabilă, se dovedește eficientă în ceea ce privește ocuparea economică a terenului si densitatea ridicată obținută. Circulațiile (reduse la minim) oferă, în plus, spații plantate ample și spații comune, de interacțiune socială, de înaltă calitate în ceea ce privește dispoziția (în centrul unități de vecinătate primare), mărimea și amenajarea peisagistică.
De fapt, locuințele grupate nu pierd decât o singură caracteristică a locuinței individuale izolate: deschiderea pe toate cele patru direcții, oferind în schimb modificări de imagine și de scară la nivelul ansamblului. Un tip de rezolvare, des utilizat, constând în compunerea locuințelor grupate prin cuplare într-o rețea definită de circulații pietonale, este explicitat în proiectul derulat de arh. Benson &Forsyth la Branch Hill, Londra, în anii ’80 (fig. II.33). Arhitecții utilizează inspirat panta terenului pentru a terasa unitățile rezidențiale, separate prin platforme plantate/patio-uri private. Acest principiu îl regăsim aplicat și în Elveția, la Thalmatt, în 1974, de către Atelier 5, unde locuințele cu patio-uri grupate sunt deservite de benzi de circulație pietonale abrupte. Adaptarea organică, pe versant, a ansamblului realizat din beton aparent, importanța spațiilor plantate, prezența discretă a construcțiilor în peisaj, fără o alterare majoră a imaginii inițiale, au ca rezultat un habitat apropiat de cel intermediar, intim, la scară umană.
Principiile de proiectare ale unui tip de locuință intermediară evolutivă se regăsesc în cazul grupărilor de locuințe „Diagoon” construite în Delft, Olanda (fig. II.34). În mod voit, arhitectul Herman Hertzberger propunea un tip de habitat semifinalizat. Suplețea relativă a planurilor permitea viitorilor locatari să joace un rol activ în determinarea și distribuția spațiilor, atât a celor proprii cât și a celor comune. Datorită sistemului de construcție, prin flexibilitatea și capacitatea de extensie rezultate, locuința se poate adapta schimbărilor ce pot surveni în structura familiei. Unitatea rezidențială era compusă din noduri fixe și un număr de volume decalate la seminivel. Funcțiunile corespunzătoare acestora nu au fost predefinite, fiecare putându-se transforma parțial. Spațiile de zi situate la mezanin puteau fi amenajate de către membrii familiei în funcție de nevoi. Locuințele erau prevăzute cu accese individuale, conexate cu circulațiile pietonale prin spații intermediare bine delimitate. Gradul de închidere al teraselor, posibilitatea compartimentării parțiale a spațiilor comune și înglobarea lor în locuință sau, dimpotrivă, mărirea acestora constituiau opțiuni pe care arhitectul le-a lasat viitorilor locatari.
Unii cercetători, în special francezi, au observat că o grupare liniară obținută prin agregarea unui număr aproximativ de șase unități rezidențiale oferă deja o imagine mai apropiată de locuință colectivă. Printre modalitățile posibile de operare, păstrând calitățile unui habitat intermediar, se numără: gruparea unui număr limitat de unități, rezolvarea diferențiată a pieselor de capăt, retragerile succesive sau alternante ale locuințelor în frontul grupării, tratarea plastică diferențiată a componentelor, dar unitară la nivel de ansamblu.
O primă încercare de ieșire din monotonia tipică pe care o produce agregarea locuințelor în fronturi lungi și de obținere a unor forme urbane variate o constituie soluția “fundăturii”, close, (“formă variabilă de fundătură” în orașele-grădină, propusă de Raymond Unwin). Aceasta este un spațiu de grupare și de “vecinătate apropiată” a locuințelor, cu potențial de dezvoltare a intercomunicării sociale, care permite ruperea aliniamentului și crearea unui peisaj urban pitoresc agrementat cu spații plantate.
Numeroase proiecte dezvoltate ulterior s-au înscris în continuitatea acestui demers, propunând tipuri de habitat intermediar cu locuințe dispuse în bandă. “Siedlung Halen” (fig. II.35a) conceput de Atelier 5, în 1961, în mijlocul unei păduri din apropierea orașului Berna, este un exemplu de ansamblu autonom compus din benzi de locuințe înșiruite. Spațiul plantat dintre benzi, definit de alei pietonale și de o zonă centrală amenajată, a permis dezvoltarea de spații semicolective care permit afirmarea relațiilor comunitare. Șirurile de locuințe, structurate pe trei niveluri, au o dispunere terasată realizată printr-o judicioasă folosire a pantei terenului. Echipamentele și dotările colective – terenul de sport, piscina, spațiile comerciale, spațiile de club – completează acest ansamblu.
Și în țările scandinave au existat preocupări de identificare a unor tipologii de grupare a locuințelor în scopul obținerii unei densități ridicate de locuințe cu regim de înălțime redus și de sisteme de locuințe cu patio, optime pentru crearea unui habitat intermediar. Proiectul realizat de R.Erskine, A.Rosenvold și M. Linnet în 1968 la Landskrona, în Suedia, și intitulat sugestiv Esperanza, propune un ansamblu de locuințe înșiruite, joase, cu patio, care alternează, în scopul obținerii unui grad mai înalt de varietate, cu locuințe de diverse tipuri și cu spații semipublice diversificate. La Fredensbord, în Danemarca, Jorn Utzon (fig. II.35b) a conceput gruparea locuințelor cu patio (pe parter, în formă de L, cele două aripi corespunzând zonelor de zi/ noapte), în sinusoidă, generând close-uri, pe teren în pantă. Tot în Danemarca, în 1961, echipa de arhitecți Peter Bredsdorff, Knud Svensson și Ole Nörgaard Svensson realiza, la Albertslund Syd (fig. II.35c), Copenhaga, un ansamblu de locuințe cu patio, cu densitate ridicată, compus dintr-o rețea geometrică de benzi de locuințe înșiruite, dispuse în jurul unor incinte cu dimensiune variabilă.
Orașele grădină. Modelul culturalist.
Dimensiunea urbană a locuirii are o importanță fundamentală în conceptul de habitat intermediar. Din acestă perspectivă, o primă referință este orașul-grădină, care aparține ca origine modelului urban culturalist.
În viziunea lui Francoise Choay modelul culturalist, ca direcție ideologică, este reprezentat numai de gânditori englezi (Augustus Welby Northmore Pugin, John Ruskin și William Morris) și se sprijină pe o tradiție de gândire de peste un secol, focalizată pe analiza și critica civilizației industriale în raport cu epocile anterioare. În centrul preocupărilor teoretice se află pierderea simțului comunitar al diverselor grupuri sociale sub presiunea opresivă a industrializării.
În concepția urbană culturalistă accentul cade pe dotările culturale și comunitare, locuința având o poziție subordonată. Orașul avea dimensiuni mici și limite precise, amenajarea spațiului urban realizându-se într-o organizare organică care invoca atât dezvoltările istorice, cât și realitățile sitului. Estetica juca un rol principal și era inspirată de formele orașului tradițional. Reprezentantul cel mai important al ideologiei culturaliste este Camillo Sitte, autorul celebrei lucrări ”Arta construirii orașului” însă concretizarea ideilor s-a făcut mai târziu, prin modelul orașului-grădină englez.
Printre primele exemple de ansambluri realizate din locuințe orășenești care prefigurează orașele-grădină (și se apropie, prin unele trăsături de habitatul intermediar) se numără extensiile urbane de la Bath.
Între anii 1725 și 1830, John Wood construiește la Bath un oraș nou, “unul dintre cele mai frumoase orașe englezești”, compus din locuințe orășenești cuplate și înșiruite(fig.II.36). Acestea însă se diferențiază de cele din cartierele populare de la periferie prin mărimea parcelei, prin materialele scumpe utilizate, dar, mai ales, prin amenajarea peisageră și calitatea spațiilor publice. Locuințele de la Bath, grupate într-o tipologie diversă – squares, circus, crescents – ordonează, ierarhizează spațiul și evidențiază potențialul peisagistic al sitului. Acest tip de habitat urban conciliază densitatea ridicată și prezența mineralului cu ideea unei fuziuni a locuinței cu mediul natural prin spațiile private și publice plantate.
Orașul-grădină conceput de Ebenezer Howard și pus în formă arhitecturală și urbanistică de către Raymond Unwin oferă, într-o manieră pitorească apropiată de cea rurală, în condiții de densitate scăzută și fără aliniamente continue, principii de asamblare a locuințelor în jurul străzilor și spațiilor publice plantate (apropiate de soluțiile adoptate anterior la Bath, dar la o scară mai redusă și o prezență mai generoasă a spațiilor plantate).
Orașele grădină engleze (fig.II.37) constituie, de asemenea, un prim model de urbanism intermediar în care se operează cu densități și forme urbane diferite. Asocierea diferitelor tipuri de grupări de locuință (individuală, cuplată, înșiruită sau colectivă) conferă structurii urbane o diferențiere mai bună a spațiilor și asigură tranziția între diferitele forme urbane. Principiile vor fi preluate în orașele-grădină din Franța, dar cu o densitate mai mare și o varietate a formelor mai redusă, promotorii lor orientându-se către un habitat, în mare parte colectiv, așa cum este cazul la Châtenay-Malabry sau Plessis-Robinson.
Ultimele două exemple fac referire la un tip de dezvoltare mixtă, elogiat de urbaniștii englezi în perioada de după cel de al doilea război mondial. Aceștia propuneau, în cadrul unui ansamblu, prin compunerea unor fragmente de densitate diferită, o îmbinare a locuinței colective cu locuința individuală înșiruită, în scopul măririi densității și obținerii unei varietăți mai mari a locuințelor, a spațiilor publice și semipublice. În această formulă, modelul, foarte utilizat astăzi ca mijloc de echilibrare a densității în zonele de periferie, stă la baza ansamblurilor noi realizate, în special în Franța, în care locuințele individuale, colective și intermediare coexistă. Mai mult, s-au propus replici contemporane, intermediare, ale conceptului inițial, chiar în vecinătatea unor orașe grădină cu o identitate istorică consacrată.
Astfel, cu ocazia centenarului orașului-grădină Stockfeld primăria orașului Strasbourg a organizat, la începutul anului 2010, un concurs de idei urbanistice, care să ofere, după cum sugerau inițiatorii, “o viziune asupra orașelor grădină ale secolului al XXI-lea, centrată pe sociabilitate, un grad ridicat de calitate a vieții și dezvoltare durabilă ”. Concursul propunea prin temă extensia orașului grădină conceput de Edouard Schimpf. Soluțiile, unele dintre ele radicale, altele variațiuni pe tema caracterului regional al arhitecturii lui E.Schimpf, au ca numitor comun caracterul semicolectiv, intermediar: prezența consistentă a spațiilor ample exterioare pentru dezvoltarea activităților comunitare și a spațiilor intermediare private – terase ample sau grădini proprii, regimul redus de înălțime, parcajele subterane (fig.II.38).
Modele de habitat intermediar dezvoltate în a doua jumătate a secolului XX
Imobilele și locuințele terasate – forme specifice de dezvoltare a habitatului intermediar
Terasarea, ca procedeu de adaptare la terenul în pantă sau ca modelare volumetrică artificială a locuinței colective, rezultată din retragerea succesivă a nivelurilor pe verticală sau prin tehnici combinatorii diverse, oferă o soluție de îmbinare a avantajelor locuinței individuale cu cele ale locuinței colective. Imaginea dinamică, prezența teraselor individuale ample, privilegierea relației cu mediul, densitatea satisfăcătoare obținută și, nu în ultimul rând, potențialul ridicat ca spațiu al sociabilității indică locuința terasată ca o variantă de dezvoltare a habitatului intermediar.
Locuințe terasate pe teren plat. Agregări în cluster colinar.
Problema unui habitat intermediar a devenit de actualitate la mijlocul anilor ’60, odată cu apariția atitudinii critice față de neajunsurile locuinței colective. O primă formă de habitat intermediar dezvoltată în acea perioadă a fost cea a agregării locuințelor în cluster colinar.
Din anii ’60 și până astăzi, habitatul intermediar realizat prin terasări artificiale a cunoscut, datorită calităților arhitecturale, o răspândire semnificativă în Germania, Franța, Japonia, Anglia etc.
La sfârșitul deceniului al șaselea, la Montreal, Moshe Safdie realiza un proiect piranesian, „Habitat ‘67”, compus dintr-o serie de construcții piramidale, constituite din duplexuri suprapuse (fig.II.39). Sistemul propus a fost cel al celulelor prefabricate grele, din beton armat. Deși costul ridicat al apartamentelor a făcut ca numai o parte din proiectul inițial să fie realizat, conceptul a demonstrat posibilitățile pe care le implică un asemenea sistem, care îmbină avantajele locuirii colective cu o parte din cele ale locuirii individuale, fără a-și pierde caracterul urban. Unitățile rezidențiale ce structurează ansamblul sunt compuse din paralelipipede suprapuse decalat, ceea ce permite obținerea unor terase individuale, relativ dezvoltate. Modulele de locuință, ce compun o sculptură gigantică pe șase niveluri, sunt interconectate printr-o suită de spații intermediare: pasarele(“străzi pietonale”, cum le numea Safdie), terase suspendate, spații largi, deschise, de folosință comună (parter, primul nivel). Dotările publice concepute de Safdie în proiectul primar (școli, magazine, birouri, dotări culturale ) n-au mai fost însă realizate, cu excepția unui spațiu comercial și a unui parking subteran, cu o capacitate de 200 de locuri. Realizarea lui Moshe Safdie, chiar dacă nu în întregime finalizată, nu a fost doar o demonstrație de virtuozitate, ci a constituit, ca tip de modelare a spațiilor de locuit și a celor comune și, mai ales, ca modelare volumetrică a unui sistem rezidențial, un salt calitativ din punct de vedere arhitectural. Habitat ’67 reprezintă și semnul căutării unor abordări noi în planul expresivității – realizarea unor forme arhitectural-urbanistice mai complexe decât cele rezultate din conjugarea strictă a raționalismului cu funcționalismul utilitar.
În aceeași perioadă, cercetările referitoare la habitatul intermediar au devenit tot mai numeroase și diversificate, majoritatea dintre acestea punând accent pe imobilele terasate, cu retrageri succesive. În Franța, Jacques Bardet a fost unul dintre primii arhitecți care a dezvoltat acest tip de habitat în proiectul de la Nerac au Val-d’Yerres în Essonne, în 1968. Proiectul (fig. II.40) propunea mici agregări colinare situate într-un parc, care cuprind 150 de “locuințe semiindividuale“ suprapuse, organizate în jurul unei terase pătrate de 23 mp.
Începând cu mijlocul anilor ’60, arhitecții francezi Michel Andrault și Pierre Parat propun diferite modele de locuințe individuale ansamblate în imobile cu formă colinară, de scară redusă (de pildă cele realizate la Efernay sau Villepinte – fig.II.41). Accesele sunt individualizate, iar partiurile, compuse în formă de L, sunt organizate în jurul unei mari terase. Parterul orb, situat la baza piramidei, adăpostește parcaje și funcțiuni de serviciu; o abordare diferită de cele ale predecesorilor.
În 1972, Ministerul Lucrărilor Publice francez lansează concursul “Modele-Inovații”, la care Andrault și Parat participă cu un proiect de locuințe cu terase-grădină (fig.II.42). În acest sistem locuințele sunt deservite de scări interioare comune la cîte două unități. Terasa superioară, dezvoltată pe 25% din suprafața proiectată la sol, este plantată. De altfel, într-o perioadă de un deceniu, se constată o abundență de soluții în care Andrault și Parat (fig.II.43), dar și alți arhitecți, imaginează modele care relevă principii comune. Se poate cita proiectul pe care Georges Loiseux și Annie Tribel (fig. II.44), de la AUA, îl realizează la Saulx les Chartreux. De asemenea, se poate menționa că o parte din proiectele prezentate la “Programul pentru o arhitectură nouă”(PAN), în 1971, se înscriu în această linie, unul dintre cele mai interesante fiind cel al echipei de arhitecți Philippe Vuarnusson și C. Lukasiewicz.
În orașele și cartierele noi se realizează numeroase proiecte pe această direcție, ca acela conceput de Roland Simounet la Evry (fig. II.45).
În numerose cazuri, asistăm la o schimbare de scară, ca în studiul de urbanism al arhitectului Alexis Josic, de exemplu, care propune 1077 de locuințe în Lille-Est, într-un ansamblu de imobile piramidale cu regim de înălțime de P+7. Cu un același tip de concept, Andrault și Parat cîștigă concursul pentru centrul orașului Evry, soluția prezentată constând în imobile colinare mult mai înalte.
Aplicat pe scară largă în Franța, conceptul locuinței terasate pe teren plat va fi des exploatat atât ca obiect urban izolat, cât și ca grupare de astfel de imobile. Unii critici francezi observau însă că “locuința intermediară de acest tip nu pare susceptibilă de a oferi un țesut urban continuu și structurat, căci cele două piramide alăturate vor rămâne separate printr-un spațiu”, de cele mai multe ori rezidual.
Această remarcă valabilă pentru producțiile franceze este contrazisă de practica, în special engleză, unde imobilele terasate piramidale, de regulă înșiruite, bordează în general o circulație liniară amplă, punctată de spații intermediare semiprivate .
În anii 1968-1979, Departamentul de Arhitectură din Camden, Londra, a realizat un număr de proiecte preluând principiile de suprapunere a locuințelor prin retrageri succesive.
La Fleet Road (fig.II.46) ansamblul este compus în același mod, însă aici locuințele sunt organizate prin suprapunerea unui apartament pe un nivel și a unui duplex, de-a lungul unei circulații din care se distribuie parcările. Principiul terasării este utilizat, la nivelul străzii, prin conceperea de platforme plantate – adevărate spații intermediare, situate peste cota circulației, si care ascund spațiile de parcare de sub locuință. În Alexandra Road este conceput, de exemplu, un ansamblu de 520 de locuințe dispuse pe două laturi de-a lungul unei circulații pietonale, bordată de platforme terasate plantate. Imobilul se compune pe verticală din trei niveluri de locuințe și un duplex, accesele în locuință realizându-se de pe cursive exterioare (fig.II.47a).
Același sistem de structurare din ansamblul din Fleet Road este aplicat și la cel de locuințe terasate din strada Tapachstrasse, realizat în anul 1974, la Stuttgart, Germania, (fig.II. 47b) unde arhitecții Peter Faller și Hermann Schröder combină locuințe individuale cu grupări de locuințe terasate, sau la ansamblul de locuințe Farum Midpunkt realizat la Farum, Danemarca, de către agenția de arhitectură Fællestegnestuen (arhitecții Jørn Ole Sørensen, Viggo Møller-Jensen și Tyge Arnfred) în 1975 (fig. II. 47c).
Locuințe terasate pe teren în pantă
Originile locuințelor terasate natural sunt îndepărtate, regăsindu-se în arhitectura vernaculară a unor zone de deal sau de munte, în special din bazinul mediteranean (fig. II.48). În arhitectura modernă terasarea ca procedeu de adaptare la terenul în pantă este utilizată pentru prima dată de Alvar Aalto în 1937 la Kauttua, Finlanda (fig. II.49).
Principiul constructiv al terasării, cu consecințele sale din punct de vedere arhitectural și urbanistic, a fost asimilat și utilizat în operațiuni de regenerare urbană prin înnoirea formelor de habitat, inclusiv prin sisteme de habitat intermediar terasat. Caracteristicile arhitectural – urbanistice ale locuințelor terasate, calitățile lor spațiale, funcțional-constructive și volumetrice pot fi interpretate și dezvoltate prin realizarea habitatului intermediar ca formă de locuire urbană situată între individual și colectiv.
Calitățile pe care habitatul intermediar le poate oferi în sisteme terasate sunt: intimitatea, sentimentul de securitate, relația cu mediul natural, lipsa vis-à-vis –lui, diversitatea, complexitatea și vitalitatea formală. Însă unui mod autentic de locuire intermediară îi este specific, mai ales, “tipul de locuințe terasate combinate unde formele pure ale locuințelor în terasă pot fi combinate cu alte tipuri și forme de locuințe”, de regulă, locuința colectivă și spații de folosință comună.
Avantajele specifice terasării se pot însuma cu cele economice și de ocrotire a mediului rezultate dintr-un proces de proiectare realizat din perspectivă bioclimatică. Un exemplu al acestui tip de abordare este ansamblul de locuințe terasate proiectat de Atelier 66 (arh. Dimitris și Susana Antonakakis), realizat la Distomo, Grecia, în 1969 (fig.II.50).
Premisa de la care au pornit cei doi arhitecți a fost arhitectura tradițională a locului, în scopul de a oferi un mediu de viață social și cultural familiar viitorului locatar, un mediu ușor apropriabil. Ansamblul este situat la marginea orașului, în prelungirea acestuia, și este compus din trei zone distincte, corespunzătoare spațiilor deschise, semideschise și închise.
Habitatul intermediar, conceput ca sistem evolutiv, include locuințe, dotări comerciale, spații de recreere și o biserică. Zona de locuințe este realizată printr-o combinare de module similare celor folosite de M.Safdie la Habitat 67. Arhitecții au propus două tipuri de locuințe: cele care conțin serviciile incluse într-un singur volum ce ocupă o zonă bine diferențiată și cele desfășurate pe toate zonele componente ale ansamblului. Preocuparea principală a proiectanților a fost protejarea mediului natural, evitarea folosirii mijloacelor mecanice în favorea unor metode inteligente de ventilare naturală, o orientare cardinală propice și folosirea, din perspectivă bioclimatică, a unor forme raționale asamblate organic în sit.
În 1975, arhitectul Jean Renaudie elaborează, în operațiunea de renovare urbană a vechiului oraș Givors, Franța (fig. II.51), un ansamblu de locuinte semicolective compus într-o soluție combinatorie complexă. Jocul volumelor, forma și dispoziția teraselor plantate susțin caracterul organic al înscrierii în peisaj. Alternanța între spațiile publice, semipublice și private, dispunerea în ansamblu a echipamentelor sociale și comerciale (cu acces din galeriile construite care susțin principalele circulații) marchează un caracter specific habitatului intermediar. Jean Renaudie adoptă sistemul colinar pe întregul sit de inserție. Elementul vegetal contrastează cu betonul armat, “favorizând comunicarea cu mediul înconjurător și, de asemenea, comunicarea și contactele între locatari”
Un alt exemplu novator este ansamblul Thalmatt (fig. II.52), construit la Berna în 1975. Pe un teren în pantă, Atelier 5 concepe o grupare de 18 locuințe într-o compoziție ordonată. Locuințele situate pe zona mai înaltă au regim de înaltime P+3, iar cele de la baza pantei P+2. La nivelul organizării planimetrice și spațiale arhitecții propun un tip de locuință evolutivă, ce permite o serie de variații posibile prin extindere: adiționarea de unități sau înglobarea unor spații complementare.
Este remarcabilă varietatea partiurilor (practic din 18 unități doar 3 sunt identice), abundența și calitatea spațiilor intermediare semiprivate.
Pe un sit cu pantă abruptă, orientat spre sud, situat la periferia orașului Kobe, în 1981-1983, Tadao Ando propune un ansamblu de locuințe intermediare, într-un registru formal riguros geometric (fig. II.53). Spațiile locuințelor și cele de folosință comună sunt organizate într-o structură cu tramă carteziană, egală, predefinită, parțial aparentă.
Caracteristicile ce fac soluția valoroasă țin nu numai de repertoriul formal abstract (aparent impropriu unei abordări de implantare organică), de diluarea în mediul natural a masei construite, comună proiectelor de locuințe terasate, ci mai ales de dispoziția subtilă a volumelor pe înălțime, de diferențierea clară, rațională a spațiilor semipublice și a celor private, de unitatea ansamblului și, nu în ultimul rând, de jocul expresiv, scenografic, al luminii și umbrei generat de structură și volume.
Un exemplu de combinare inedită a principiilor de terasare naturală a locuințelor folosindu-se panta terenului și ale celor de terasare artificială, pe teren plat, e realizat de arhitecții Andrault și Parat în 1975 în ansamblul de locuințe intermediare construit în orașul Le Havre, Franța (fig. II.54). În cea mai mare parte, exemplele de habitat prezentate până acum au făcut obiectul unor operațiuni de mică anvergură, așa cum este și cazul ansamblului compus din 25 locuințe, construit la Hanovra, în anii ‘70, unde arhitecții Werner Luz, Lingeborg și Friedrich Spengelin au urmărit în primul rând o bună integrare în peisaj. Fiecare locuință posedă terase și curți interioare plantate, orientate spre sud. Suprafețele de circulație propriu-zise sunt reduse la minimum în intenția de a obține spații utile colective/semicolective cât mai mari. Locuințele sunt diferite ca mărime și organizare. Spațiile intermediare concepute pentru facilitarea contactului social sunt organic legate de locuințe pentru a se proteja intimitatea locatarilor și a se evita covizibilități perturbatoare. Echipamentele colective conțin și o dotare de loisir, piscină și saună (fig. II.55).
Dezvoltarea conceptului de imobil-vilă
De la momentul ilustrării sale în ansamblurile proiectate de Le Corbusier, modelul imobilului-vilă n-a mai fost utilizat în epocă, fiind dat uitării cîteva decenii. Abia la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut, în prejma centenarului Le Corbusier, a fost adus în actualitate printr-un concurs lansat pe această temă. Arhitecții laureați, Dubus și Lott, au propus propria lor versiune a conceptului la Gandon Massena, Paris (fig. II.57).
La Villejuif, Yves Lion, inspirat de locuințele- arcadă de la Pessac (fig. II.56) și de studiile pentru imobilele vilă ale lui Le Corbusier realizează grupări de locuințe unite prin terase mari ce sevesc accesului la locuințe, iar la Orly, arhitecții Jean și Maria Deroche propun, în 1985, imobile-vilă compuse de-a lungul principalei circulații pietonale(fig. II.58).
Considerăm că pentru reluarea unui model, este necesară o analiză preliminară de aprofundare a aspectelor care îl caracterizează, de apreciere a viabilității și adaptabilității conceptului inițial la condițiile actuale, însoțită de studii și anchete sociologice. Astfel, la Orly, un studiu de această natură arăta că “organizarea de locuințe în duplex este apreciată de populația tânără sau de familiile mai mari, dar respinsă de locuitorii de vârsta a doua și a treia”, concluzie deloc surprinzătoare.
În paralel cu prototipul corbusian, se concep ansambluri de locuințe în forme care sunt condiționate de atenția față de aspectele pragmatice ale locuirii, un exemplu fiind locuințele intermediare edificate la Stockwell, în apropierea Londrei, în 1975 sau ansamblul realizat la sfârșitul anilor ’70, la Amsterdam, unde arhitectul Herman Hertzberger (fig. II.59) creează însă un tip de habitat intermediar unde locuințele sunt compuse prin suprapunerea a două duplexuri, cu accese independente și care beneficiază de terase private generoase. Experiențele descrise se adresează prioritar unui segment precis al societății (clasa de mijloc și cea superioară), unei comunități mai puțin segregate social, care aspiră la un standard de locuire, la care statutul economic îi permite accesul.
Habitatul intermediar în actualitate
Se pot distinge trei generații diferite de producție a locuintelor intermediare, corespunzătoare ultimilor patruzeci de ani. Prima etapă, a anilor ‘60-’70, care corespunde unor modele de locuințe intermediare este caracterizată de cercetări sistemice, de aportul multidisciplinar și de cultura producției în masă. Perioada anilor ‘80-‘90 corespunde celei de a doua generații, a răspândirii formelor de habitat intermediar într-o vastă rețea regională, a îmbunătățirii și diversificării soluțiilor, a varietății morfologice. Mărimea ansamblurilor devine mai redusă, la fel și factorul de scară, însă locuințele, deși foarte elaborate, nu au clar definită o identitate formală urbană. Ultima generație, a construcțiilor din primul deceniu al secolului al XXI-lea, o constituie „locuințele urbane”. În operațiunile noi de habitat intermediar eforturile se orientează spre relația locuințelor cu spațiul public al orașului, spre definirea și multiplicarea spațiilor de tranziție semipublice și spre diversitatea și complexitatea urbană. Locuințele intermediare fac parte din operațiuni de reînnoire și reabilitare urbană. Demersul arhitectural și urban este mai bine gestionat de către toți factorii implicați. Se pune accent pe practica spațiului urban și pe posibilitățile de a asocia, din nou, după patruzeci de ani, locuințele sociale tipului intermediar. De asemenea, trebuie precizat că, deși în literatura de specialitate habitatul intermediar nu a făcut obiectul unor cercetări teoretice sistematice, odată cu anii ’90, în special în Franța, unde exista deja de două decenii o practică a producției de habitat intermediar, apar primele studii dedicate exclusiv acestui tip de locuire. Momentul coincide cu intensificarea eforturilor de reînnoire urbană și de repunere în discuție a strategiilor de dezvoltare urbană durabilă. Mediile de diseminare au fost diverse, de la articole publicate în revistele de specialitate, lucrări teoretice despre habitatul intermediar, la studii și anchete realizate în mare parte pentru “Plan Urbanisme Construction Architecture” sau comandate de către autoritățile locale în cadrul SCOT. Unii dintre arhitecții teoreticieni și-au concentrat în mod special interesul pentru acestă formă de habitat : Frédéric Mialet, Phillipe Dehan, Claude Guyon, Christian Moley. Deși până acum literatura de specialitate dedicată locuințelor și locuirii intermediare nu a fost cantitativ însemnată, totuși multiplicarea eforturilor pe această direcție, observată în ultimii ani, ne face să credem că cercetările îndreptate către habitatul intermediar vor constitui o direcție de studiu teoretic distinctă. Acest fapt confirmă succesul de care se bucură acest tip de locuire și probabilitatea ca el să devină într-adevăr o alternativă viabilă la formele de habitat majoritar existente în orașul contemporan.
În Franța, după intense cercetări și căutări asupra habitatului intermediar, inițiate în anii ’60-’70 ai secolului trecut și urmate de o perioadă în care prioritățile politicilor urbane socialiste s-au îndreptat spre locuirea colectivă, problematica ridicată de locuirea intermediară a revenit, cu precădere, în actualitate.
Urmărind de-a lungul mai multor perioade numeroase exemple de locuințe intermediare, constatăm că fluxul de concepere și producție a locuințelor intermediare fost continuu de-a lungul a patru decenii. Însă, repartizarea în timp a producției locuințelor, departe de a fi proporțională, favorizează perioada actuală, în care realizările abundă. De pildă, un studiu efectuat în 2008, în Franța, în regiunea Centru-Est, relevă o producție considerabilă de locuințe intermediare după anul 2000 (fig. II.63). Mărimea ansamblurilor este variabilă, de la câteva sute de locuințe pentru cele mai mari, la grupări de câteva locuințe pentru cele mai mici. Totuși, în această gamă largă, motivată de contextele urbane diferite, de natura intervențiilor, de cererea imobiliară, precum și de disponibilitățile funciare, mărimea medie a ansamblurilor de locuințe intermediare se situează între 50-70 de locuințe; un exemplu tipic îl reprezintă locuințele intermediare realizate la Annecy, Les Teppes (fig. II.60a). Deși această cifră pare astăzi obișnuită în dezvoltarea unei operațiuni de implant sau reabilitare urbană, ea apărea mai rar între anii ’80 și ’90. Dintre ansamblurile mai mari trebuie menționat ansamblul “Les Terrasses“ din Meyzieu, cu 362 de locuințe intermediare (fig. II.60b) sau cel, foarte recent (2007), din Auxerre, “Les Brichères”cu 100 de locuințe. Dintre operațiunile de mică anvergură, se disting locuințele intermediare din Place Diawara (fig. II.60c) din Longvic, Burgogne (6 locuințe) sau cele realizate în Rue de Temple din Mandeure (9 locuințe).
Statutul locuințelor intermediare recent construite înclină către cel de proprietate privată, în defavoarea celui de locuință socială, predominant în anii ‘70. Cel mai des întâlnite operațiuni urbane în care sunt prezente locuințele intermediare sunt cele de extensie urbană, urmate de cele de reînnoire și diversificare urbană. În ambele au fost preferate, în general, intervenții de mică amploare. Din prima categorie fac parte locuințele intermediare construite la Besançon, “La Résidence Rodin”, la Saint Egreve „Les Terrasses” sau la Cournon d’Auvergne, „Les Toulaits” (fig. II.61), iar din a doua, pot fi ansamblurile „Les Teppes”, din Annecy și „Le Couteau” din Lyon (fig. II.62).
Numitorul comun al ansamblurilor de locuințe intermediare, mai ales ale celor recent realizate, este caracterul urban al imaginii pe care o oferă și expresia contemporană a dezvoltărilor formale (fig. II.64). La Merignac, echipa de arhitecți Olivier Brochet, Emmanuel Lajus, Christine Pueyo realizează înșiruiri de locuințe orășenești care permit densificarea și oferă un plus de urbanitate orașului edificat în anii ’50. În pofida densității mari obținute, ”fiecare locuință dispune fie de o terasă amplă, fie de o grădină”, în ideea combinării ”calităților locuinței individuale cu cele ale locuinței colective”.
Se poate observa însă că locuința intermediară nu este strict legată de o anumită densitate sau de o anumită normă. Majoritatea reglementărilor urbane din țările europene, acolo unde ele există, nu condiționează, explicit, o anumită densitate pentru locuințele intermediare, deși analizele statistice ale operațiunilor din ultimii ani, indiferent de amploare, constatau, în diferite regiuni ale Franței, o medie de 50-70 locuințe. Densitatea variază in intervalul cuprins între 10 și 140 locuințe/hectar, de exemplu, ansamblul „Les Saverots„ în Mandeure unde densitatea este 34 locuinte/ha și ansamblul “Les Allees de Roseraie”, din Grenoble, cu o densitate de 135 locuințe/ha. Statutul locuințelor intermediare ca tip și formă urbană distinctă nu este peste tot clar precizat, excepție făcând Franța. Deși respectarea unei anumite densități nu e invocată nemijlocit, ea rezultă, indirect, prin corelarea între POT, CUT și regim de înălțime, stabilite însă, în regulamentele planurilor urbanistice generale, doar pentru zone rezidențiale individuale și colective. În unele cazuri, densitățile impuse pentru locuințele intermediare sunt asimilate celor ale subtipurilor formal asemănătoare: locuințe terasate, locuințe înșiruite, locuințe colective.
Prezența spațiilor intermediare de tranziție, delimitarea clară a pragurilor și limitelor, pot fi remarcate în toate ansamblurile, indiferent de mărimea lor și densitățile obținute. Spațiile interstițiale semipublice ale ansamblului, de folosință colectivă, sunt plantate și oferă posibilitatea desfășurării unor activități comune. În funcție de contextul urban și de compoziția generală ele pot fi amplu dezvoltate, cazul ansamblului de locuințe intermediare “La Veuglotte”, Quetigny și a celor în curs de realizare din Mulhouse(fig. II.65) sau mai reduse-„les Toulaits” ,Cournon d’Auvergne (fig. II.61c).
În toate ansamblurile de locuințe intermediare recente sunt propuse locuri de parcare asociate, în general, într-un singur spațiu. În ceea ce privește numărul și distribuția acestora pe familii, media se situează la 1,3 locuri de parcare /locuință. (conformă cu media obținută în cazul locuințelor individuale)
În Elveția, Olanda, în Suedia și Germania preocupările pentru diferite tipuri de locuire intermediară au persistat, fără sincope semnificative în ultimii 30 de ani experimentele efectuate demonstrând o potențialitate mare a conceptului, în rezolvări și amplasamente diversificate. De pildă, în Elvetia, Atelier 5 a continuat, în cursul ultimelor patru decenii, să ofere rezolvări pe această temă. Situat lângă Berna, ansamblul Thalmatt 2 (fig.II. 66a) extinde o intervenție realizată între anii 1967-1974. Edificat după 1986, ansamblul este structurat printr-o dispunere complexă de grupări de locuințe cuplate între care se dezvoltă spații exterioare private și semiprivate plantate. Aceleași principii(fig. II.66b), cărora arhitecții de la Atelier 5 le-au rămas fideli, se regăsesc în ansamblurile Siedlung Ried W2 (1990), și Siedlung Bodenacher (2000), care conțin grupări de locuințe cu patio, înșiruite, cu volumetrii esențializate, într-o dispunere ordonată în jurul unor piațete rectangulare. Densitatea realizată este peste media specifică habitatului intermediar, de 50 locuințe/ha.
La Givisiez, arhitectul Rodolphe Luscer propune o serie de grupări de locuințe dezvoltate liniar, cu patio, dotate cu un spațiu de producție artizanală, la nivelul străzii. Fiecare zonă a locuinței este individualizată; funcțiunile au o dispunere binucleară fiind separate de curtea interioară(fig. II.67).
Relativ recent, în Suedia, la Malmő, arhitectul Moore Ruble Yudell realizează ansamblul din Beoplatsen (fig. II.68a) unde propune un număr de 27 de locuințe situate, perimetral, în jurul unei incinte plantate, centrul de greutate și de interes al compoziției. Ansamblul dispune de spații de folosință comună precum și de suite de spații intermediare exterioare și interioare de calitate. Modul de compunere a ansamblului – incintă semiînchisă cu acces controlat – nu reprezintă o noutate, însă repertoriul formal, dinamica volumetrică, precum și modul de organizare și amenajare a spațiilor exterioare fac din această realizare un model de habitat intermediar de calitate. Aceeași formulă de structurare a ansamblului, însă la scară mult mai mare, propune și arhitectul Herman Hertzberger la Düren, în Germania (fig. II.68b).
În propunerile olandeze pentru un habitat intermediar caracterul individual al locuinței nu constituie întotdeauna un imperativ. Se atinge adesea o densitate de 70-100 de locuințe la hectar, printr-o ocupare maximală a parcelei, printr-o înălțime mai mare a clădirii. La Borneo Sporenburg (fig. II.66c), pe un chei al portului din Amsterdam, arhitectul Adriaan Geuze concepe un habitat individual cu valențe semicolective, compus din locuințe înalte și înguste dispuse în bandă. Însă aici spațiile plantate sunt mai puțin prezente, raportul cu mediul natural realizându-se prin prezența apei. Tot în condiții de densitate ridicată, dar într-un spațiu cultural diferit, Rem Koolhaas propune grupări de locuințe înșiruite în bandă, pe același model, la Fukoaka, în Japonia.
Răspândirea acestor tipuri de habitat pe alte coordonate geografice decât cele ale Europei (India, Japonia, Singapore, Statele Unite, Australia), pe amplasamente care dezvoltă cu orașul relații similare experienței europene (la limitele acestuia, în zonele proaspăt urbanizate sau urbanizabile, între poli urbani sau între orașe apropiate, în zone cu o conformație specială a terenului), relevă aprecierea cvasigenerală de care se bucură habitatul intermediar și, implicit, faptul că asumarea sa este motivată de calitățile multiple ce-i sunt proprii și nu de o simplă preluare mimetică formală.
Ansamblurile de locuințe intermediare ”CIDCO Housing”, New Mumbai (fig.II.69a) și “British High Commission Housing” (fig.II.69b)din New Delhi, India, concepute de către arh. R.Rewal, într-o sinteză modernă a formelor locuinței tradiționale sau ansamblul intermediar ”Residence 8” (fig.II.69c) proiectat de Bedmar & Shi la Singapore sunt, din această perspectivă, exemple reprezentative. Conceptul „Next 21” (fig.II.70) (Locuințe experimentale „Next21”, Osaka,1993) propune reconsiderarea relației dintre om și mediu, a dimensiunilor sociale și ecologice în contextul urban al metropolei secolului XXI. Studiul a pornit de la premisa că unei forme de locuire noi trebuie să-i corespundă o formă urbană nouă, adaptată noilor cerințe. Proiectul s-a născut prin cooperare multidisciplinară (Osaka GAS) și a pus, de la început, la baza studiului, concluziile interviurilor și anchetelor cu privire la modurile de viață și așteptările celor șaisprezece familii ce urmau să locuiască în viitoarea clădire. Ansamblul de locuințe, realizat în 1993, reprezintă un model de locuire intermediară avansat, atât din punct de vedere formal, ecologic și tehnologic, cât și din punct de vedere al intercomunicării sociale comunitare și al relației cu orașul.
Habitatul intermediar prin prisma concursurilor de arhitectură
“ Villa urbaine durable”
Lansat în Franța, în anul 2001, de PUCA (Plan Urbanisme Construction Architecture), programul VUD (Villa Urbaine Durable) încearcă să ofere răspunsuri la problematica ridicată de dezvoltarea durabilă și de re-evaluarea politicilor publice pentru locuință, priorități înscrise în inițiativele legislative franceze recente.
În acest sens, programul VUD urmărește trei mari obiective:
identificarea și investigarea noilor forme de habitat intermediar ce alătură calitățile habitatului individual de cele ale habitatului colectiv: costuri reduse, densități mai ridicate și, implicit, o importantă economie funciară;
promovarea operațiunilor mixte de locuire socială și de acces la dreptul de proprietate;
generalizarea metodelor de concepție, realizare, utilizare și întreținere înscrise în perspectivele dezvoltării durabile.
Conceput sub forma unui concurs deschis de arhitectură, VUD și-a propus punerea în operă, în cadrul unor operațiuni pilot, a unui număr de 200 de locuințe, după proiectele laureaților, care vor servi ca jalon în dezvoltarea unor noi forme de habitat. Participanții au fost chemați să răspundă unei tematici ce vizează :
recompunerea urbană în locul viziunii dualiste individual/colectiv ce marchează astăzi urbanismul;
diversitate tipologică și formală corespunzătore unor structuri sociale eterogene;
calitatea mediului.
La Rouen, în vechea cazarmă Pellisier (fig. II.71), echipa de arhitecți “Atelier de deux anges” a optat pentru locuințe semicolective suprapuse, dispuse în bandă, fiecare cu acces separat, criteriu nevalorizat în alte proiecte participante. De remarcat în această soluție sunt libertatea optică și prezența spațiilor intermediare de tranziție exterioare.
Folosirea unui sistem de suprapunere a locuințelor la o scară urbană redusă este o constantă în propunerile participanților.
Astfel, arhitectul Marc Dauber propune, în intervenția pe situl din Chalon sur Saône, trei clădiri P+2 identice, compuse pe verticală dintr-un duplex de cinci camere și două apartamente pe nivel de câte două camere. Aceleași pricipii se regăsesc și în proiectul echipei de arhitecți Pascal Quere și Grey Vaughan, pe situl din Caen (25 de locuințe flat repartizate în cinci imobile identice) (fig. II.72).
În ambele cazuri, arhitecții au propus spații private exterioare, terase și/sau grădini pentru fiecare din apartamente. Dacă în proiectul din Caen, Quere și Vaughan nu propun accese individuale, Dauber încearcă să le sugereze: accesul la locuințele de la nivelul superior se realizează printr-o circulație verticală comună de la care apoi, de pe un palier intermediar, se face distribuția cu ajutorul unor scări individuale către mici terase private prin care se rezolvă accesul în locuință.
În ceea ce privește relația locuinței cu spațiile de parcare/garaje, habitatului individual dens îi poate fi mai des atribuită soluția cu garaj individual integrat locuinței, în timp ce habitatului intermediar îi este specific, în multe din cazuri, un spațiu de parking colectiv conceput cât mai rațional posibil. Quere și Vaughan implantează în lungul străzii, la nivelul acesteia, un șir de boxe de garaj care generează un prim plan protector pentru imobilele de locuințe (retrase față de acest front).
La Roubaix, echipa arhitectului Dominque Montassut își îndreaptă atenția către un mod de locuire colectiv format din 30 de unități rezidențiale situate deasupra unui parking colectiv, accesibil exclusiv din exterior, ceea ce îl poate transforma într-un factor generator de insecuritate (aspect penalizat de juriu). Accesul la locuințe se realizează dintr-un spațiu comun pentru fiecare două unități rezidențiale.
La Digne-les-Bains (fig. II.73), arhitecta Christina Conrad propune, într-o formă de habitat intermediar, asocierea unei benzi duble de locuințe unui parking colectiv situat între acestea, la nivelul solului, într-o rezolvare care permite ca fiecare triplex să aibă un acces direct la propriul garaj. Dala de peste parking, situată la cota primului etaj, este un spațiu comun, parțial plantat.
La Paris, în arondismentul XII, în cadrul unei operațiuni de conversie a unei hale industriale în locuințe (fig.II.74), echipa BNR popune un sistem de locuire colectiv. Gradul de complexitate a fost mai ridicat datorită orientării unice spre un spațiu central, nu foarte mare. Soluția folosește decalări pe verticală ale imobilului, care amintesc de primele modele de locuire intermediară (imobilele lui H.Sauvage).
Tot în Franța, a cincea sesiune a concursului “Cimbeton” aduce în prim plan actualitatea conceptului de habitat intermediar. Tema concursului propune elaborarea unui ansamblu de 40 de locuințe semicolective pe situri diverse alese de autoritățile publice din orașele partenere : Blagnac, Montreuil, Rouen.
Situl din Montreuil a suscitat cel mai viu interes, pe el concentrându-se majoritatea soluțiilor, datorită calităților sale particulare: două parcele situate pe teren în pantă, la periferia orașului. Pe cele trei amplasamente au fost propuse soluții diferențiate, de la edificii semicolective de locuințe suprapuse( apartamente dispuse pe un singur nivel, duplex, triplex) dotate cu accese separate și spații private exterioare ample, până la tipuri de habitat individual dens, în bandă.
Echipa J.Cardinal si PAF din Montpellier (fig. II.75) a preferat o implantare densă și omogenă de modele complexe dispuse ordonat față de aliniament. Regimul de înălțime este de P+1–P+3. Construcțiile se compun din câte cinci apartamente și sunt prevăzute cu o multitudine de tipuri de spații semipublice și private plantate.
Charles Caree și Eric Rolland de Rengerve
Proiectul realizează, într-o compoziție riguroasă o interesantă adaptare la sit, prin intermediul unui ax de circulație structurat ca element de racordare cu cartierul învecinat sitului și care debușează în inima ansamblului creat într-un spațiu semipublic plantat, deschis. (fig. II.76). Calitatea arhitecturală a acestui complex de locuințe intermediare a fost foarte apreciată, singura observație a juriului referindu-se la caracterul monumental, prea marcat, al rezolvării volumetrice de ansamblu.
Marc Desjonqueres
Proiectul, de o factură foarte personală, propune o diversitate de soluții, atât la nivelul spațiilor exterioare, cât și al tipologiei. Sunt propuse două tipuri de edificii : construcții liniare, cu caracter semicolectiv, bine adaptate terenului în pantă, și grupări de locuințe individuale înșiruite.(fig.II.77)
Mohamed Al Mufti
Propune un habitat intermediar, în bandă, alcătuit din locuințe suprapuse, cu accese individuale, în regim de înălțime P+3, dotate cu un spațiu de parking situat la demisol. O procupare specială s-a acordat spațiului intermediar dintre unitatea rezidențială individuală, privată, și spațiile colective(fig. II.78). Ansamblul încorporează, în spațiile situate la parter dotări comerciale și spații de lucru semipublice (ateliere pentru artiști).
Concursurile PAN (Program de Arhitectură Nouă) au fost inițiate din 1972 în Franța și se adresau tinerilor arhitecți. Cel mai adesea, temele abordate au fost legate de problematica locuirii, de la tehnicile de construcție și industrializare, în edițiile din anii șaptezeci, la compoziția urbană aplicată în proiectarea cartierelor și echipamentelor publice, și la asigurarea calității rezolvării spațiale a comenzii sociale în evoluție, în anii ce au urmat.
Concursurile EUROPAN au fost înființate în anul 1988, tot din inițiativă franceză, după modelul PAN, dar cu deschidere europeană (la prima sesiune, din1989, au participat unsprezece țări, la următoarele înscriindu-se și arhitecți din țările nordice și cele ale Europei centrale). Anvergura paneuropeană a concursului bienal a facilitat schimbul de idei, afirmarea punctelor de vedere asupra problematicii locuirii.
Concursurile EUROPAN au reprezentat o modalitate de organizare a cercetărilor privind creșterea calității vieții urbane prin performanțele locuinței și prin integrarea ei în modele de grupări urbane, rezultat, la rândul lor, al unor determinări calitative.
PAN 14 și conceptul de habitat intermediar
Cel mai important dintre concursurile PAN, prin gama largă a obiectivelor urmărite, PAN 14-1987, a avut ca temă “Locuința (tip, context, modificare)” și a solicitat participanților răspunsuri la problematica generală a locuirii, pe criterii diferențiate: modurile de locuire, utilizarea locuințelor și încăperilor componente, distribuția spațiilor interioare și relațiile dintre ele, interfața privat/public și explicitarea legăturilor locuinței cu mediul înconjurător imediat și cu zona de inserție.
Printre aspectele cele mai relevante ale concursului, evaluate în funcție de frecvența și rezultatele abordării (37), au fost: calitatea urbanității, modurile de viață și locuința, formele de locuire, restructurarea completă a spațiilor, flexibilitatea.
Un număr considerabil din propunerile participanților s-au orientat către conceptul de habitat intermediar (fig. II.79), considerat ca o formă de locuire comunitară apropiată de locuința individuală prin calitățile spațiale și de locuința colectivă prin organizarea și modul de regrupare în apartamente. O parte din caracteristicile acestuia se regăsesc în soluțiile prezentate la concurs: regimul de înălțime limitat la trei niveluri, marcarea unui prag prin accesul individual în locuință, spații exterioare private situate în prelungirea celor interioare sub forma teraselor grădină.
EUROPAN 1989 -sociabilitatea corelată cu protejarea individualității, caracteristică importantă a habitatului intermediar
Tema lansată la prima sesiune Europan, din 1989, a urmărit obținerea unor răspunsuri la o problematică diversă: evoluția grupului familial și concepția arhitecturală, flexibilitatea, calitatea spațiului interior, sociabilitatea corelată cu protejarea individualității, raportul locuire – muncă. O serie de propuneri s-au axat pe conceperea unor tipuri de locuințe intermediare.
În edițiile următoare ale Europanului, din deceniul al noulea, (de pildă, “Habiter la ville, Re-qualification de sites urbains”- Europan 2 și „Chez soi en ville. Urbaniser les quartiers d’habitat”-Europan 3), preocupările pentru formele de habitat intermediar urban au continuat. Propunerile participanților au vizat, în special, relațiile grupărilor de locuințe cu spațiile publice, crearea de categorii diverse de spații de tranziție, plantate, destinate activităților comunitare ale locuitorilor (fig. II.80b,d). Interesul arhitecților s-a centrat, în egală măsură, pe modalități diversificate, unele dintre acestea novatoare, de modelare spațială a locuințelor (fig. II.80c,e). O atenție deosebită s-a acordat atât relației cu țesuturile urbane în care ansamblurile de locuințe propuse se inserează, cât și relației cu mediul natural, unul din aspectele esențiale urmărite de către echipele de arhitecții participante fiind afirmarea relațiilor de viață comunitară. Regimul de înălțime al ansamblurilor a fost, în general, unul redus. Pentru realizarea unei relații deschise cu spațiul public (fig. II.75a), multe dintre soluții au adoptat o dispoziție perpendiculară pe stradă, a clădirilor de locuințe care compun ansamblul. Altele accentuează caracterul de incintă sau semiincintă și realizează o relație controlată cu spațiul public, pentru a conferi un caracter semiprivat spațiilor comunitare.
Și în edițiile care au urmat, abordările arhitecților au vizat aceleași obiective. Conceptele și principiile noi de modelare spațială enunțate în propuneri se îndreaptă către căutarea de forme urbane noi, spre diversificarea tipologică și morfologică a locuințelor și către crearea de spații care să faciliteze legături sociale mai puternice între locuitori.
Astfel, concursul desfășurat în 2007, în vederea reînnoirii urbane a cartierului Brosolette din Mulhouse, s-a desfășurat pe trei secțiuni, corespunzătoare celor trei amplasamente stabilite pentru intervențiile urbane viitoare (fig. II.81), și a urmărit dezvoltarea unor forme de habitat intermediar cu urbanitate ridicată. Proiectul ales pentru situl A, realizat de arhitectul Antoine Léonetti, propune ca principiu dezenclavizarea ansamblului de locuințe. Obiectivele au constat în deschiderea spațiilor ansamblului către cele publice, în mixing-ul funcțional și social, în clarificarea statutului și ierarhizarea spațiilor colective și private, în menținerea spațiilor verzi existente și extinderea lor pentru a creea, după cum afirma arhitectul, “un plămân verde” în mijlocul orașului.
Clădirile de locuințe propuse în proiectul laureat în secțiunea corespunzătoare sitului B aduc o altă dimensiune spațială și socială cartierului rezidențial. Locuințele intermediare realizează o joncțiune cu zona pavilionară de locuințe individuale învecinată. Arhitectul Marc Dauber (cu preocupări anterioare pentru formele de habitat intermediar) pornește de la premisa conturării unui nucleu urban polarizator. Locuințele intermediare, de o mare varietate, au un caracter colectiv mai accentuat, dar beneficiază de accese individualizate și terase mari. Garajele sunt grupate în proximitatea clădirilor. Proiectul a participat și la ediția a noua a Europanului, unde a fost premiat.
În a treia secțiune a concursului, echipa câștigătoare, Ott & Collin, a propus, pe situl C, un ansamblu mixt în care coexistă locuințe intermediare și colective. Dotările (comerciale, în mare parte) sunt situate la parterul clădirilor. Ca și în celelalte soluții, o prezență marcantă a spațiilor verzi întregește datele calitative ale acestui proiect.
DIMENSIUNEA SOCIOLOGICĂ ȘI PSIHOLOGICĂ A HABITATULUI INTERMEDIAR
Locuirea și științele sociale.
Există diverse percepții și interpretări subiective ale locuitorilor din perspectiva semnificațiilor locuinței, care pot fi investigate empiric. Pe lângă acestea însă, demersul științific de cercetare a comportamentelor umane legate de locuire, dezvoltat pe direcții de studiu multiple, e cel care compune, cu ajutorul argumentului teoretic, o imagine obiectivă asupra fenomenului locuirii și reprezentărilor locuinței în conștiința individuală. Între toate acestea, cercetarea din perspectivă sociopsihologică este cea care demonstrează că locuința ocupă un loc central pentru individ atât în cunoașterea de sine, cât și în relația dintre el și membrii familiei sau cei ai comunității.
Între științele sociale și locuire există o dublă interacțiune, în care transferul de cunoaștere acționează biunivoc; pe de o parte, pentru sociologie locuirea constituie unul din principalele câmpuri de interes și de cercetare, pe de altă parte, cunoașterea sociologică își poate aduce propriul aport în rezolvarea problemelor locuirii. Deoarece sociologia nu este singurul domeniu de studiu strâns legat de fenomenul locuirii, acest aport va deveni cu adevărat important doar interferând cu cel adus de celelalte discipline implicate: arhitectură, urbanism, psihologie, antropologie, geografie.
Cercetările sociologice pot oferi doar radiografii prezente ale socialului, pe perioade determinate (și în absența unor factori excepționali), rezultatele putând genera ipoteze, premise sau direcții posibile de acțiune. De aceea, este necesară identificarea principalelor aspecte particulare pe care le poate aborda cercetarea sociologică în acest vast domeniu.
În general, analiza din perspectiva sociologică a locuinței și locuirii cuprinde atât aspectele care constituie factorii de implicare a omului în viața socială, cât și determinările generate de manifestarea relațiilor sociale. La prima vedere, aceasta cuprinde teoretic aproape totul, de la relațiile de muncă și producție, la comportament și moduri de viață, de la politicile de locuire și drept urban la activitățile de planificare, finanțare, proiectare și administrare. În pofida acestei constatări, studiul sociologic al locuirii ar putea avea un scop focalizat mai clar, pe direcții distincte. Printre numeroasele încercări de delimitare, mai strictă, se distinge cea propusă de sociologul american Donald L.Foley, care propunea trei aspecte semnificative ale locuirii, ce pot constitui elemente de analiza sociologică: locuința ca valoare socială, locuința în relație cu comunitatea, locuirea și politicile sociale.
Locuința ca valoare socială
Locuința nu este și nu are o valoare în sine. Ea ocupă doar un loc în ierarhia de valori materiale și spirituale și acest loc diferă în culturile și în straturile variate ale societății. Mai mult decât atât, locuința are și o valoare culturală.
Într-o abordare strict sociologică se pot analiza elementele care conferă locuinței valoare socială, precizând ca în conținutul acesteia, corespunzător întregii game de nevoi și aspirații, sunt cuprinse toate aspectele: îmbunătățirea vieții și creșterea confortului, calitatea locuinței și a ansamblului, localizarea locuinței, echipamentele și dotările colective, natura comunității în care este situată, raporturile ei cu mediul natural și vecinătățile.
Acest demers se realizează nu atât prin analiza tipurilor de locuință pe care locuitorii le posedă sau pe care și le doresc, ci, mai curând, prin identificarea aspirațiilor de locuire și a modului și măsurii în care se dezvoltă aceste aspirații la diferite grupuri sociale.
Un mod în care se poate estima poziția locuinței în sistemul de valori este cel al identificării valorilor pe care oamenii ar fi dispuși să le sacrifice sau să le treacă în secundar pentru a obține o locuința de o anumită calitate.
În analizele sociologice, de o atenție specială se bucură, în ansamblul de valori ale locuinței, calitatea de proprietate a acesteia.
Chiar dacă este una din aspirațiile importante, numărul celor care se angajează într-o astfel de achiziție este mai mic în cazul societăților unde se manifestă un grad ridicat de mobilitate. Accesul la proprietate într-o astfel de societate intră deseori în conflict, mai ales la familiile tinere, cu lipsa sentimentului de securitate economică în general și cu fluctuația oportunităților apărute pe piața muncii. A te „fixa” din punct de vedere rezidențial presupune existența implicită a unei anumite stabilități a bunăstării materiale, a poziției sociale, stimulente ale aspirației de a avea în proprietate o locuință. De regulă, se constată o corespondență între structura de vârstă a familiilor (peste medie /superioară) și calitatea de proprietari a celor care le alcătuiesc.
Potrivit lui Foley achiziția unei locuințe are câteva implicații sociale:
– este o investiție, obligație, îndatorire, o povară financiară, pentru o perioada de timp, atât din punct de vedere al achiziției cât și al exploatării;
– indică o treaptă simbolică a statutului social, oferă o imagine a acestuia;
– încurajează preocupările private ale deținătorului;
– permite luarea unor decizii independente asupra locuinței, a spațiului ce compune locuința, în ceea ce privește utilizarea;
– susține o identificare cu propria locuință.
Dimpotrivă, închirierea unei locuințe presupune pentru chiriaș o lipsă a controlului în ceea ce poate face cu și prin locuință, fapt ce îl determină “să trăiască o alienare rezidențială”, o înstrăinare între sine și locuință, în plus, să o perceapă ca pe orice bun de larg consum. După Peter Marcuse, locuința ar trebui să ofere mai mult decât un adăpost; o locuința decentă se cuvine să ajute rezidentul să-și exprime individualitatea și să-l apropie de ceilalți.
O altă parte a analizei asupra locuinței ca valoare se focalizează asupra standardelor de calitate și de confort ale locuinței. Numeroși cercetători au remarcat că o civilizație poate fi judecată, cel puțin într-o anumită măsură, de condițiile de locuire minime pe care o societate le va tolera pentru membrii săi. Tehnologia modernă a făcut posibilă îmbunătățirea continuă a standardelor de locuire în relație directă cu standardele de sănătate și de bunăstare. În plus, aceste standarde au dobândit valoare socială și datorită relației lor cu sănătatea și cu securitatea populației, valori instituționale, fiind încadrate în legislație. Măsura în care această legislație ține pasul cu dezvoltarea relațiilor dintre locuire și alte aspecte ale vieții sociale, precum și cu progresele tehnologice este, în sine, un aspect de interes sociologic.
Printre preocupările proiectanților un rol important trebuie să îl aibă asigurarea intimității membrilor familiei, tipul de locuințe la care aspiră membrii gospodăriei în diferite etape ale dezvoltării familiei, în funcție de componenta variabilă a acesteia, structura de vârstă și ocupațională. Relația dintre mărimea familiei și dimensiunea locuințelor a devenit o problemă de mare importanță practică, având în vedere tendințele actuale: micșorarea progresivă a numărului membrilor familiilor, noile moduri de viață și modele culturale.
În ceea ce privește locuința ca valoare economică de piață, faptul că nu există o industrie a locuințelor așa cum, de pildă, există o industrie a automobilelor, nu se datorează doar prețului ridicat ci relevă și faptul că locuința este un produs de consum doar în măsura în care este căutată, vandabilă sau devine obiect de schimb. Marfă mult mai specială, ea poate fi asociată unui alt tip de consum : cel al vieții. Ea reprezintă majoritatea valorilor materiale și spirituale care ne caracterizează la un anumit moment, purtătoare de semnificații profunde, spațiu al vieții intime și al manifestării individualității, lipsit de povara multitudinii de convenții sociale la care suntem nevoiți să răspundem în spațiul public. Locuința stă la baza nevoilor primare ale omului dar, în plus, aceasta se manifestă permanent, în măsura dezvoltării individului, și ca obiect al aspirației.
Locuința și comunitatea
Legătura dintre locuire și viața comunității este în mod evident un subiect de interes sociologic pe termen lung. Această conexiune între locuire și viața comunității apare datorită faptului că, cel puțin în comunitatea urbană, locuința nu se afirmă doar prin ea însăși ci și ca parte a unui ansamblu rezidențial, a unui cartier, a unei comunități locale, din simplul motiv al nevoii de acces la facilitați și servicii, la dotările de folosință comună. În plus, cu cât mai multe dintre funcțiile vieții de familie sunt preluate de dotări comunitare, calitatea și accesibilitatea lor devin importante. Gradul în care indivizii și familiile participă în mod organizat sau informal la viața comunitară devine un criteriu de analiză și de apreciere a calității locuinței. Așa încât, de pildă, valoarea locuinței este condiționată și de gradul de înzestrare a zonei rezidențiale cu dotări diverse, de interes comunitar, de rezolvarea circulațiilor, pe lângă nivelul de poluare, prezența spațiilor verzi, nivelul de securitate, de însăși calitatea vieții sociale și culturale a locuitorilor ansamblului sau zonei analizate.
Ca urmare, cercetarea sociologică s-a focalizat într-o măsură mai mare asupra:
structurii și tipurilor de comunități și relațiilor acestora în ansamblul vieții sociale generale a orașului;
fenomenelor de ocupare a diferitelor zone ale orașului de către grupuri de populație;
factorilor care stau la baza îndepărtării de oraș și apariției unor comunități suburbane;
metodelor folosite pentru a se evita ocuparea forțată a unor zone rezidențiale de către grupuri rasiale și etnice, metodelor alternative de a ameliorare a vieții comunităților, astfel încât indivizi cu niveluri diferite de venit și statut social, cu caracteristici etnice și rasiale diverse, să poată conviețui;
relațiilor dintre dotările comunitare și locuință;
relației dintre locul de muncă și cel de reședință, rolului transportului, al ambianței generale urbane.
Locuința și politicile de locuire
Un al treilea aspect important al problemei locuințelor asupra căruia sociologii își îndreptă cercetările este acela al definirii, promovării și implementării politicilor publice asupra locuințelor. În activitatea de producere a locuințelor sunt implicați numeroși factori de decizie și de execuție (de pe paliere foarte diferite, o diversitate de discipline și profesiuni, specializări, meserii), într-un proces complex care parcurge toate etapele: de la promovare și planificare, până la conceperea, execuția, utilizarea și întreținerea locuințelor. Construirea locuințelor este reglementată legislativ, ca obiect al politicilor de locuire, dar este influențată și de unele decizii stabilite la presiunea comunităților, de preferințele promotorului privat, de modă. Ea implică o varietate de actori sau grupuri de interese organizate: investitori sau speculatori imobiliari, bănci, profesioniști – arhitecți, urbaniști, ingineri, producători de materiale, firme de construcții sau antreprenoriat, funcționari publici, asociații de proprietari/chiriași, etc.
Politicile de locuire nu pot fi definite fără a se ține seama de tendințele de evoluție a societății, pentru a căror cunoaștere și anticipare științele sociale dispun de instrumentele și metodologia de studiu adecvate, atât în abordarea unor probleme punctuale cât și în sintetizarea unor concluzii de interes general.
Habitatul, ca domeniu de manifestare a relațiilor sociale și ca spațiu al consumului de bunuri, este, poate, miza cea mai importantă în studiul schimbărilor sociale.
În ultimele patru-cinci decenii s-a putut constata o creștere a interesului cercetării sociologice pentru definirea și analizarea conceptului de locuință, de pe alte paliere calitative decât cele care, în anii ’20-’30 ai secolului al XX-lea o definiseră determinist, îndeosebi ca simplu adăpost fizic, în sine, al familiei/individului; John Pynoos afirma, în anul 1973, "Când familiile achiziționează locuințe, ele cumpără (sau închiriază) mai mult decât unitatea de locuit și caracteristicile sale; ele sunt, de asemenea, interesate de diverși factori precum sănătatea, securitatea, intimitatea, vecinătățile și relațiile sociale, statutul, facilitățile comunității, serviciile și dotările, posibilitățile și modul de acces la locul de muncă (sau în oraș), precum și controlul asupra mediului înconjurător. O locuință inadecvată care nu răspunde oricăreia dintre aceste dimensiuni poate determina insatisfacție". Astfel, odată cu creșterea exigențelor pe care trebuie să le satisfacă, locuința este evaluată în funcție de un set complex de criterii, inclusiv intimitate, amplasare, calități de mediu, caracteristici simbolice și de reprezentare.
Începând cu anii ’70 ai secolului trecut, legislațiile și politicile de locuire au dezvoltat masuri de creștere a calității cartierelor; de pildă, în Statele Unite ale Americii prin intermediul „US Bureau of the Census & Department of Housing and Urban Development” a fost creată o rețea cadru de “dezvoltare a comunității”. În paralel au fost relevate de către sociologi o serie de domenii secundare dar și interdependente ale locuirii, atât în SUA cât și în Europa. O nouă generație de cercetători, urbaniști și arhitecți a inițiat în acei ani un intens demers multi și interdisciplinar realizat prin colaborarea între sociologi, psihologi, geografi și oameni de știință din domenii conexe: psihologia mediului, antropologie, ecologie. Subcategoriile legate de proiectarea mediului construit – studiu al demersului cognitiv, simbolism, antropologie, interacțiune socială – investighează în general problema locuinței, dar pot cuprinde și alte programe, dotări asociate locuinței: sănătate, învățământ, loisir, comerț, servicii. În cele din urmă putem nota apariția, cu precădere în SUA, a unor noi subspecialități sociologice. Acestea examinează separat situații cu care se confruntă persoanele în vârstă, cei cu handicap fizic, cei cu venituri foarte scăzute, familiile monoparentale, situațiile de segregare rezidențială din considerente etnice sau rasiale. Segregarea rezidențială a minorităților persistă în zonele metropolitane. De aceea, o importantă parte a cercetătorilor și conceptorilor, atât urbaniști, arhitecți și sociologi, a promovat mixing-ul social al rezidenților.
Ceșterea interesului în cercetarea sociologică asupra locuirii, după al doilea război mondial, a avut loc în contextul încercărilor de răspuns adecvat la nevoia masivă de locuințe. După cum observa Merton, "datorită creșterii continue a numărului de comunități planificate și a construirii de locuințe pe scară mare, situație complet diferită de cea obișnuită până atunci, de adiționare de noi unități individuale în cadrul și în jurul cartierelor pre-existente, locuința contemporană a oferit un câmp experimental pentru studiul a ceea ce ar putea fi mai curând decât de observare continuă a ceea ce este și ceea ce a fost în relațiile umane din cadrul comunității locale. Cercetătorii au fost în măsură să compare reacțiile rezidenților și comportamentele acestora în raport cu intențiile proiectanților și a actorilor investiționali”.
Un accent deliberat asupra procesului de proiectare caracterizează o altă ramură a sociologiei, afirmată atunci, sociologia urbană, în cadrul căreia s-au dezvoltat așa numitele community studies, printre personalitățile sale marcante numărându-se R.Guttman și J.Zeisel
Un demers paralel, care se înscrie în preocupările generale ale sociologiei urbane și a locuinței se dezvolta în aceeași perioadă și în Europa.
Astfel, au apărut numeroase studii despre nevoile locuitorilor, despre practicile sociale din diverse medii urbane, despre culturile urbane. Pe lângă aceste studii, adesea realizate de birouri sau agenții specializate, sociologia urbană a epocii beneficiază de cercetările unor pionieri ai domeniului: Paul-Henry Chombart de Lauwe, Raymond Ledrut și Henri Lefebvre.
Către sfârșitul anilor 1960, studiile se orientează către o reformulare critică a problemelor ridicate de comanda publică și au ca scop evidențierea determinanților economici și politici ai fenomenului urban și ai locuirii, iar spre sfârșitul anilor ’70, cercetările sociologice au suscitat un nou interes, din motive care țineau atât de progresele sociologiei ca știință, cât și de evoluția societății însăși.
Cercetările contemporane iau în considerare trei axe principale pe care s-a structurat în timp câmpul tematic al sociologiei urbane: 1) distribuția și mișcarea populațiilor în spațiu; 2) practicile și atitudinile indivizilor din mediul urban; 3) acțiunile publice sau private care vizează organizarea orașului, funcționarea și transformarea sa.
Centrată mai ales pe problematica celei de a doua axe, sociologia urbană franceză, inspirată de Școala de la Chicago, pare a fi privilegiată în ultimele două decenii, cel puțin în ceea ce privește finanțarea unor proiecte pe teme precum cea a spațiului urban ca „spațiu de tranziție” sau ca „extensie a locuințelor”.
O altă temă majoră de studiu în sociologia urbană a fost cea a gentrificării. Fenomenul de gentrificare este semnificativ din punct de vedere sociologic sub numeroase aspecte, deși abia acum a devenit o problemă serioasă, cel puțin în cazul SUA (deși acesta se manifestă puternic și în unele țări europene). A gentrifica înseamnă a transforma o zonă urbană îmbătrânită, într-un cartier pentru o populație mai potentă financiar, cu un anumit statut social, prin renovarea clădirilor, consecințele fiind, pe de o parte, creșterea valorii proprietăților respective (teren și clădiri), iar pe de altă parte strămutarea vechilor rezidenți săraci (în locuințe sociale construite pentru aceștia în alte zone ale orașului)
În concluzie, din punct de vedere sociologic, în ultima jumătate de secol preocupările generale legate de problematica locuinței/locuirii au vizat, în principal, următoarele aspecte:
– starea socială și valorile sociale care afectează pe rezidenți în alegerea locuințelor lor;
– modul în care locuința, odată aleasă, oferă oportunități sau impune constrângeri asupra modurilor de viață, relațiilor sociale cu ceilalți, afirmării personale;
– factorii corelați cu satisfacția de locuire.
De asemenea, trebuie amintit că printre factorii care au influențat schimbările din sociologia locuinței se numără:
– modificarea compoziției familiilor;
– îmbătrânirea populației (mărirea numărului de bătrâni);
– creșterea costurilor locuinței;
– politicile guvernamentale asupra locuinței.
Calitatea vieții. Locuința și modurile de viață
În ultimii 30 de ani, cu precădere în Europa, s-a conturat o nouă temă pentru cercetarea sociologică, ce are ca obiect raporturile dintre modurile de viață și habitat și consecințele acestora asupra calității vieții.
Conceptul de calitate a vieții este relativ nou în vocabularul științelor socio-umane, afirmându-se abia în a doua jumătate a secolului XX, când a pătruns în terminologia și în tematica majoră a disciplinelor sociale. Cel care a așezat termenul de calitate a vieții în centrul preocupărilor teoretice sistematice, legate totodată de cercetarea viitorului societății, a fost omul de știință francez Bertrand de Jouvenel, în 1958. Acesta considera că, în principal, „calitatea vieții privește cadrul de desfășurare a existenței umane iar creșterea economică poate și trebuie să ducă la un caracter agreabil, atractiv al condițiilor de existență”.
Calitatea vieții depinde de un ansamblu de factori :
un mediu nepoluat, prielnic existenței sănătoase a omului;
un nivel de viață ridicat, care presupune satisfacerea completă a nevoilor;
un mod de viață în pas cu modernizarea continuă a condițiilor tehnologice, economice și social-politice ale vieții sociale;
un stil de viață corespunzător autorealizării creative a persoanei umane.
Strâns legat de noțiunea de calitate a vieții se află conceptul de mod de viață.
O analiză complexă asupra schimbărilor sociale trebuie de la început abordată prin inventarierea și analizarea mutațiilor în diferitele planuri ale realității sociale. Sociologii atribuie viteze de evoluție diferite modelului cultural și modului de viață. Primul evoluează lent la ritmurile timpului social, în timp ce modul de viață se transformă mai rapid.
Modul de viață depinde de natura activităților economice fundamentale și a activităților sociale întemeiate pe acestea, dar include toate activitățile omenești, toate sferele vieții sociale. El cuprinde, deopotrivă, modul în care oamenii își produc mijloacele de existență, dar și modul în care le folosesc, modul în care își trăiesc viața ca membri ai societății. În strânsă legătură cu noțiunea de mod de viață se află conceptul de stil de viață, care a fost introdus în sociologia modernă de către Max Weber și definește modul de reacție al subiectului uman la condițiile sale de existență.
Printre cei mai importanți cercetători ai modurilor de viață se numără:
– Pierre Bourdieu, pentru care stilurile de viață sunt determinate de apartenența de clasă și de capitalul cultural (formație, educație).
Din perspectiva lui Bourdieu, modelele culturale sunt practici ale distincției, ce îl poate plasa pe cel care-și asumă anumite practici într-o clasificare socială. „Este necesară”, susține acesta, ”existența unui principiu de cuplare între modelul cultural, modelul social, habitus și locuire”. El propune în acest sens un exemplu pentru a ilustra diferența între practică, model cultural și model social.
„Există tendința francezilor și în general a popoarelor latine”, susține Bourdieu, „ de a ascunde în spatele ferestrelor cu obloane activitățile și practicile ce țin de ritmul zilnic (în special cele de igienă, sex, masă), de a limita expunerea spre vis-a-vis, tendință opusă de exemplu practicii locuințelor din țările nordice care preferă o exhibiție dezinvoltă”. “Cu sau fără obloane”, precizează cercetătorul, „fereastra este un element de tranziție între public și privat- binom reductor al semnificațiilor variabile născute între practici și spații. Practicilor private le sunt asociate spații private, spațiile locuinței pot fi împărțite în zone de intimitate variabilă”. Pentru Bourdieu, există o decuplare între modelul social și cel cultural, pudoarea și exhibiția nu sunt repartizate egal între clase, „mica burghezie nouă poate avea, de exemplu, noi atitudini corporale social determinate; acestea pot rupe, prin aderarea la practici noi, convenții sociale și culturale care „reglementează” exhibiționismul sau voyeurismul domestic”; în aceste condiții, convențiile sociale nu mai sunt decât simbolice.
Pe de altă parte, gradul de iluminare natural redus sau puternic, determinat de situarea geografică și climatică, poate fi un factor obiectiv care poate contrazice într-o anumită măsură sorgintea psihologică și culturală a acțiunii de expunere/ascundere.
Pe alte coordonate decât cele ale expunerii/ascunderii dar în același context conceptual, datorită apariției tehnicilor și tehnologiilor noi de construcții, afirmării unei mentalități noi privind racordarea locuinței/locuirii la ritmul epocii și depășirii unor praguri determinate de exigențele de confort termic și acustic, în perioada modernă și contemporană au apărut modele noi de arhitectură a locuinței, total diferite de cele anterioare. Acestea au adus schimbări în modul de viață și în practicile de locuire, au presupus o perioadă de adaptare și au impus o diversitate de atitudini, practici și ritualuri noi; determinările și influențele acestora pe termen lung la nivelul sociopsihologic al individului și al comunității nu sunt încă pe deplin explicitate.
– Francis Godard (alături de D. Bertaux, D. Combes, M. Pinon) analizează modul în care interacțiunea dintre modurile de viață și dinamica urbană transformă spațiile orașului și practicile sociale.
– Jacqueline Palmade elaborează o tipologie a conduitelor de locuire care asociază variabile sociologice (situarea în clasele sociale ) și psihanalitice (autonomia relativă a Eului). După Palmade, factorii psihologici co-determină practicile individuale și colective ale habitatului.
Traiul zilnic individual este câmpul unde se exprimă reprezentările și contradicțiile între determinante psihologice și sociologice, dar și calea de acces sigur la înțelegerea locuirii.
Palmade propune astfel o cale de înțelegere a mecanismelor de locuire din perspectiva simbolismului locuirii. Locuinței i se pot asocia semnificații pozitive (afecțiune, generozitate, protecție) sau negative (opresiune, repetiție, monotonie). Habitatul este considerat de cercetătoare ca un mecanism multiplicat de spații de apropriere posibile.
Conduitele de locuire sunt analizate în funcție de reușita sau eșecul investirii psiho-afective a spațiului, investire care asigură construcția și susținerea identității individuale și colective, în interiorul aparatului conceptual și metodologic complex al cercetătoarei operând două noțiuni fundamentale (de sorginte freudiană): investirea și susținerea.
Mecanismele de realizare a susținerii implică numeroase dimensiuni sincrone sau diacronice: structura locuirii în copilărie și în viața actuală, raporturile de clasă, ideologii.
– Bernard Cathelat, cercetător la “Centrul de Comunicare Avansată” (CCA), din Franța, care a promovat conceptul de sociostyle.
Sociostyle-urile sunt corespunzătoare unei tehnici de segmentare bazate pe un stil de viață. Spre deosebire de multe dintre investigațiile asupra modurilor de viață, care nu au depășit mediul academic, conceptul de sociostyle a fost unul din cele aplicate direct în practica sociologică. Tipologia sociostyle-urilor își propune clasarea locuitorilor în funcție de condițiile de viață (vârstă, situație familială, venit, tip de habitat), comportamentul de consumator al acestora și sistemul de valori împărtășit.
Din prezentarea noțiunilor celor mai utilizate în studierea modurilor de viață se desprind câteva concluzii:
1. Principalii indicatori ai modului de viață sunt următorii :
– natura muncii(ocupației,profesiunii ) și durata ei;
– învățământul, calificarea profesională și accesibilitatea formelor acestora;
– rezidența și circulația ( timpul afectat și mijloacele de locomoție disponibile și utilizate de la locuința la locul de munca și la alte localizări ale activităților sociale );
– mărimea locuinței (metru pătrat/persoană) și echipamentul acesteia ( gradul de confort);
– condițiile de igienă și asistență sanitară;
– mijloacele de comunicare;
– informația și cultura;
– timpul liber ( durata și modul de folosire a acestuia).
2. Diferitele sisteme conceptuale au fost elaborate plecând de la observațiile practice, dar niciuna dintre acestea nu a produs o metodă care ar putea susține direct o concepție a spațiului de locuit, adaptată modurilor (și stilurilor) de viață .
3. Modurile de viață sunt supuse unui cuplu de determinanți principali: categoria socioprofesională și vârsta.
Comportamente, atitudini și semnificații în spațiul locuit
Intercomunicarea socială la nivelul ansamblului
Dispoziția spațiilor comune în clădirea sau ansamblul de locuințe exprimă, în fond, principiile în jurul cărora se poate structura dinamica interacțiunilor comunitare .
La nivelul locuinței, destinată coabitării membrilor familiei, compunerea și amenajarea spațiilor urmărește atât satisfacerea nevoilor de viață individuală cât și a reperelor exigențiale ale vieții în comun, în cadrul grupului familial. La nivelul clădirii sau ansamblului de locuințe configurarea și dispunerea spațiilor în care se pot dezvolta germenii unei vieți comunitare e un proces cu rezultate mai puțin previzibile, din diferite motive: coeziunea mult mai slabă dintre membrii comunității decât cea din cadrul familiei, timpul redus de folosire a spațiilor comune ale ansamblului față ce cel petrecut în propria locuință, rațiuni economice de investiție, gradul și modul diferit de folosire legate de dispoziția, specializarea spațiilor comune, securitate. Pe scurt, conceperea spațiilor comune, în locuirea intermediară, va trebui să urmărească o economie a utilizării conformă cu viața colectivă dorită de locuitorii săi.
Marc Breviglieri constata, în urma anchetelor efectuate, că “exigențele folosirii în comun a spațiilor, riscă să îi epuizeze pe locatari”. De aceea, un element important a schemei dinamice în care se înscrie sociabilitatea intr-un ansamblu de locuit, trebuie căutat în modul în care locatarii împărtășesc anumite probleme comune, raportat la timpul și spațiile folosite în comun.
Amenajarea zonelor comune presupune investirea lor ca praguri între spațiul public și spațiul familial, organizarea lor pentru o accesibilitate facilă, pentru a fi ușor accesibile și adecvate utilizării colective fără a deveni perturbatoare pentru viața locuințelor familiale. Tipul, dispoziția și dimensiunile zonelor comune au o importanță considerabilă, putând genera relații conflictuale, atitudini rezervate în folosirea lor, sau atașament.
Sentimentul de satisfacție de a trăi împreună pare a fi situat între limitele a două moduri de exprimare, în zona intersecției axelor majore de aprobare sau dezaprobare a vieții în comun :
-a trăi lângă cineva, unde apare riscul indiferenței radicale și lipsei relațiilor mutuale între locuitori, al suprapunerii atitudinilor generate de modele culturale de locuire diferite, al disprețului față de lucrurile impuse, al agresivității;
-a trăi împreună cu cineva, într-o apropiere atât de mare încât relația este expusă fuziunii de identitate și diminuării autonomiei și intimității.
A înțelege că traiul în comun reprezintă un mod de viață atrăgător chiar dacă se dovedește a fi foarte dificil presupune o delimitare de modelele care reprezintă, dimpotrivă, un adevărat obstacol pentru viața în comun.
Din punct de vedere sociopsihologic, apartenența locuitorului (familiei) nou sosit într-o microcomunitate, relativ redusă numeric, asemănătoare celei care locuiește într-o formă de habitat intermediar, cunoaște, precum dovedesc sondajele de opinie, două tipuri diferite de situații. Una este integrarea așteptată, în care noul venit, păstrându-și individualitatea, se informează, recunoaște și răspunde la așteptările care caracterizează un anumit tip de viață, asumat în comunitate. A doua, cea în care prin modul de apropriere și de folosire a spațiilor comune se ajunge cel mai adesea la conflict, ca urmare a desconsiderării convențiilor vieții în comunitate sau, mai rar, a unor tendințe de „locuire excesivă”.
Locuirea excesivă presupune ca un locuitor/familie să se impună ca proprietar exclusiv al unor spații comune, să-și însușească un bun comun. Din acest punct de vedere locuința intermediară, care îmbină avantajele locuirii individuale cu cele colective, prin păstrarea individualității și teritorialității locuinței familiale, prin organizările specifice ale spațiului de locuit, prin circulații reduse, acces individualizat și dispoziția spațiilor comune față de locuințe, permite evitarea apariției unei asemenea practici.
Coabitarea în microcomunitate lasă loc atât formelor de manifestare a individualității, cât și dezvoltării unor afinități interpersonale și a unor legături de apropiere cu ceilalți. Din perspectiva unei bune coabitări microcomunitare, locuința intermediară oferă cel mai bun model.
Tipurile de coabitare ale familiilor ce compun o microcomunitate rezidențială, specifice diverselor forme de locuire colectivă, nu prezintă aceleași condiții la nivelul dorinței de a fi împreună și nici nu sunt egale din punctul de vedere al disponibilității pentru implicarea în viața comunitară sau din cel al valorilor împărtășite.
Un prim palier de diferențiere se observă la nivelul ideologiei, acolo unde există deja o concepție asupra libertății și a modului în care se constituie viața în comunitate. În cazul colocatarilor americani, de exemplu, cultura acestora de tip liberal cere stabilirea unui ansamblu de convenții asumate contractual.
Al doilea palier de diferențiere a vieții comunitare se referă la varietatea bunurilor comune. Un bun comun, de exemplu liniștea, este ceva ce toți rezidenții doresc; când acesta este asumat, traiul în comun devine bun pentru toți. După cum observau unii specialiști, „toate coabitările comunitare sunt pluraliste, în sensul că tolerează coexistența unei pluralități a bunurilor comune, dar fiecare diferă de celelalte, pentru că necesită și asociază bunuri de natură diferită sau ordini de preferință variabile între aceste bunuri”. Noțiunea de bun comun trece de la uzul specific spațiului public la configurarea unei lumi concrete mai precis delimitate, ca aceea a microcomunităților rezidențiale.
Un al treilea palier de diferențiere privește modul în care este văzută de către colectivitate nevoia de a locui și modul în care sunt întreținute anumite avantaje personale care nu intervin asupra bunurilor comune.
Afirmarea sociabilității, care să răspundă exigențelor tuturor (adesea contradictorii, datorită diversității locuitorilor), se axează, în final, pe calitatea relațiilor stabilite în microcomunități determinate, relații care depind și de modurile de organizare a spațiilor locuinței familiale și a celor comune, la nivelul clădirii/ansamblului.
Relații de afiliere și relații preferențiale
Tendința de a căuta compania semenilor, de a fi împreună cu ei, caracterizează marea majoritate a oamenilor. Sociabilitatea este o trăsătură esențială a omului, în timp ce singurătatea se manifestă ca o excepție. Nevoia de afiliere constituie un motiv de bază al conduitei umane. Pe fondul acestui motiv se conturează atracția reciprocă, ca relație preferențială, cu reversul ei negativ- respingerea. Experiența ne arată că nu orice relație de asociere are ca premisă atracția între persoane. Există asocieri involuntare, când alternativele oferite individului de către mediu sunt foarte puține. De exemplu, într-un grup mai restrâns, nu toate asocierile au la bază preferința interpersonală; unele relații sunt fortuite, altele impuse cu necesitate.
Cercetările de teren constată o corelație pozitivă semnificativă între proximitatea spațială și atracția interpersonală. O anchetă realizată de Breviglieri printre rezidenții unui ansamblu de locuințe din oraș stabilește că 88% dintre primele prietenii se leagă în perimetrul aceluiași spațiu de locuit (imobilul de locuințe), iar 50% în cadrul ansamblului. Proximitatea spațială, în sensul unui mediu comun de viața rezidențială, exercită o influență certă asupra relațiilor de comunicare și a celor preferențiale. Gradul de proximitate rezidențială condiționează, de fapt, măsura în care o persoana devine accesibilă contactelor reciproce.
Efectul proximității fizice nu acționează prin el însuși. Trăind în același spațiu rezidențial, oamenii comunică, fac schimburi de păreri și dezvoltă atitudini cu privire la obiecte, persoane, valori. Efectul vecinătății se manifestă, deci, în favorizarea contactelor reciproce, dar aceasta presupune și existența unui nucleu de valori comune care sunt împărtășite.
Pe fondul aspectelor legate de vecinătatea spațială, un factor de explicare a afinităților îl constituie comunicarea de natură psihologică și culturală. Identitatea sau asemănarea în opinii, atitudini și valori, constituie o sursă de atracție și convergență interpersonală, în timp ce, deosebirile de convingeri și valori îi separă pe indivizi.
În ceea ce privește unul dintre punctele nevralgice cu care se confruntă locuirea urbană în ultima jumătate de secol, din perspectivă psihosocială, cel al prezenței grupurilor etnice (sau rasiale) de rezidenți, progresiv mai masive și a valorilor împărtășite de aceștia, se pune problema gradului de manifestare a aceluiași efect de similitudine psihologică.
Milton Rokeach considera, de exemplu, că “sursa discriminării rasiale și etnice trebuie căutată în societate și nu în psihicul individului. Dacă presiunile sau influențele sociale ar fi total absente, atunci ar decide principiul congruenței/incongruenței convingerilor”. Desigur, grupul etnic sau rasial se manifestă printr-o omogenitate specifică a atitudinilor și comportamentelor, însă în comportamentul individual apare întotdeauna o supradeterminare socială, cu rol benefic, pe care analiza psihologică o ignoră de multe ori.
Valențe psiho-sociale ale habitatului intermediar. Criterii de abordare în proiectarea locuințelor intermediare.
Gradul de individualizare a locuinței. Sentimentul autonomiei.
Sentimentul autonomiei perceput de către locuitori se afirmă din înseși caracteristicile principale ale habitatului intermediar: la nivelul clădirii – individualizarea locuinței prezintă în toate tipurile de agregare specifice acestui tip de habitat accesul individual, și, ca o consecință firească, reducerea sau, de cele mai multe ori, excluderea circulațiilor comune în imobil, iar la nivelul ansamblului- proximitatea parcajelor și a dotărilor. Manifestarea autonomiei locuitorilor se realizează însă fără a exclude potențialitățile de viață microcomunitară, contactul social sau buna relație de vecinătate, aceasta fiind o altă calitate proprie habitatului intermediar.
Grădina, element care de obicei diferențiază locuința individuală pe lot, se substituie, în formele de habitat intermediar, prin terase ample, de cele mai multe ori plantate. Sunt cazuri însă când grădina este prezentă ca atare, (și nu numai) la nivelul parterului, în numeroase operațiuni și în diferite morfologii având o suprafață ce variază consistent de la 30 la 150 mp. Pot fi, de pildă, mici grădini individualizate integrate/încorporate unei suprafețe ample plantate (peluze, parc), comune, protejate expunerii vizuale colective prin plantare masivă pe înalțime, pergole etc. (fig.III.1)
Terasele, spații exterioare private cu o suprafață medie de aproximativ 20mp (constatată în multe din operațiuni), constituie atât un element de raportare directă la locuința individuală, cât și un factor important în percepția autonomiei. Aceste spații se regăsesc în habitatul intermediar sub diferite forme și mărimi corespunzătoare diverselor rezolvări, cu grade diferite de expunere-ascundere, și permit nuanțarea gradului de individualizare a locuinței și deci a autonomiei (fig.III.2).
În cazul în care sunt prevăzute și spații semiprivate interioare, proprii, cu alte funcțiuni decât cele explicite ale locuinței, gradul de autonomie ridicat se extinde și asupra activităților desfășurate în aceste spații.
Un alt element caracteristic al habitatului intermediar, așa cum am spus, este accesul individual. Acesta, prag important în marcarea spațială a locuinței, este elementul cel mai clar de susținere a individualizării locuinței. Nu în ultimul rând, la percepția gradului de autonomie contribuie amplasarea și modul de realizare, în comun sau individual, a garajelor sau parcajelor.
Pentru a se beneficia de calitatea majoră a habitatului intermediar, aceea de a răspunde bine nevoilor individuale în condițiile unui mod de viață comunitar, e necesară și rezolvarea unor probleme specifice locuirii colective, printre care co-gestionarea și întreținerea spațiilor comune. În cazul locuirii într-un ansamblu de locuințe intermediare se conjugă atât beneficiile autonomiei cât și ale integrării într-o viață comunitară, dar pentru aceasta este necesară asumarea unor reguli de conviețuire și a unor răspunderi, atât la nivel individual, cât și la cele de grup familial și de entitate comunitară.
Habitatul intermediar- formă de habitat adaptată comunităților cu grad diferit de omogenitate
O primă constatare o reprezintă faptul că habitatului intermediar nu îi este asociat un program investițional specific și nu are o adresabilitate limitată; gama în care se regăsește este foarte largă: de la locuințe sociale la ansambluri de lux (fig.III.3). Există numeroase forme de habitat intermediar asociate unor programe diferite de cel al locuinței- turism, învățământ, socio-cultural, sănătate: sate de vacanță, reședințe de vacanță, locuințe pentru oameni de știință, artiști, studenți, diplomați, locuințe pentru vârstnici asistați medical (fig.III.4).
O a doua precizare necesară este că habitatul intermediar se poate adapta diverselor tipuri de investiție publică, privată, mixtă și unui regim de proprietate diferențiat al locuințelor: locuințe private în proprietate, locuințe private de închiriat și locuințe în proprietate publică (locuințe sociale).
Diversitatea formelor de locuință intermediară, dotările și spațiile comune dezvoltate, dar și gradul de autonomie ridicat, localizarea, în general, urbană sau periurbană, accesibilitatea acestora, relația intimă cu mediul natural determină un interes ridicat în rândul populației. Opiniile locuitorilor dar și ale autorităților locale, ale sociologilor, arhitecților și urbaniștilor confirmă o creștere constantă a atractivității pentru acest tip de habitat, confirmată de anchetele sociologice (III.3.4.2) .
Facilitarea contactului social, bunele relații de vecinătate stabilite între locuitori constatate în toate cazurile, potențialul remarcabil de sociabilitate și securitate îl recomandă pentru structuri microcomunitare ale locuitorilor foarte diverse, fie omogene, fie eterogene.
În cazul structurilor omogene, viața socială într-un ansamblu de habitat intermediar nu face decât să întărească legăturile afinitare între locuitori, atât timp cât gradul de autonomie și intimitate se conservă în limitele asumate de către respectiva colectivitate și în termenii spațiali stabiliți din concepție.
Calitățile habitatului intermediar devin și mai evidente în cazul unei structuri eterogene a comunității rezidențiale (fig.III.5), când aceasta se dovedește a fi un real instrument de echilibrare în situații de segregare socială și urbană prezente in unele cartiere sau zone urbane (periferii, zone recent urbanizate)
Astfel, în Franța, la Paris, în cartierul periferic Serris, au fost construite pe o parte și cealaltă a unui scuar două imobile de locuințe intermediare identice, unul dintre acestea în proprietatea statului- locuințe sociale, celălalt în proprietate privată. Existența separării spațiale publice a permis celor care doreau achiziționarea locuinței să accepte fără rezerve „mixing”-ul social asumat ca scop al demersului, de la bun început. Scuarul, spațiul de gardă dintre cele două imobile de locuințe, departe de a deveni un no man’s land sau un spațiu al confruntării s-a dovedit, în timp, un vector de sociabilitate, de mediere socială.
Este și cazul unei alte intervenții, tot în Franța, la St-Ouen, care a avut două componente corelate: una arhitecturală, constând în utilizarea pe același sit a două moduri și scări diferite de operare- grupări de locuințe intermediare și imobile colective înalte (ansamblul „Victor Hugo”), și o componentă socială, rezultat al integrării într-o unică structură a locuințelor colective sociale cu cele intermediare în proprietate, în aceeași idee, constituirea unei comunități funcționale, în condițiile eterogenității sociale a categoriilor rezidente (fig.III.6).
Spațiul intermediar. Specific și calitate.
Locuirea și spațiile intermediare. Spațiul intermediar, vector al sociabilității.
În arhitectură și urbanism, noțiunea de spațiu intermediar poate desemna situații concrete foarte diverse. Cercetările teoretice asupra spațiului arhitectural dar și evaluările sociologice se referă deseori la „spații intermediare”, „spații de tranziție”, „spații semicolective” sau „semipublice” ori la „prelungiri ale locuinței”. Totuși, indiferent de termenii folosiți, ele sunt spații care mediază între domenii aflate în opoziție: public-privat, interior-exterior, individual-colectiv, închis-dschis.
Spațiile intermediare sunt expresia unei dualități constante în practica locuirii: închiderea, marcarea teritoriului și conservarea intimității, pe de o parte, și dezvoltarea unor relații sociale cu ceilalți, pe de altă parte. Aceste exigențe contradictorii de îndepărtare și de apropiere, de închidere și de deschidere se manifestă în reglarea contactului cu spațiul public -strada, atât în locuința individuală izolată pe lot, cât și într-un habitat colectiv sau intermediar. Așa încât, ele se regăsesc și în reglarea relațiilor din interiorul ansamblului rezidențial, dintre locuințe și spațiile comune, dintre fiecare dintre acestea și spațiile exterioare.
Din perspectivă sociologică, această dualitate motivează diferențele de concepție privind spațiul rezidențial, orientate, unele dintre ele, spre o ideologie comunitară, iar altele către una individualistă. Odată cu transformările economice și politice din era industrială, ruptura dintre societate și individ a stimulat, din perspectiva acestor două căi opuse, căutarea unei soluții sociale intermediare.
Primul exemplu in acest sens este oferit cu ocazia Expoziției Universale din 1867, de la Paris, când Foucher de Carell afirma că „problema igienei și a arhitecturii își are originile în arta de a centra toată atenția asupra tranzițiilor și de a aduce muncitorului de la oraș ceva de la țară […]. Nu îi luați iluzia căminului și dați-i, dacă puteți, iluzia câmpiilor”. Grădina devenea o tranziție spațială cu strada, după exemplul „careului din Mulhouse” (unitate de locuit cvadruplă, arh. E. Cacheux și E. Müller), prezentat în cadrul Expoziției. Astfel, acest curent de gândire dă naștere unor specii noi de spații intermediare: cele orientate către exterior, spre stradă, urmărind o succesiune treptată, pornind de la locuință și grădină, la care se adaugă locuri și clădiri publice (în cazul orașelor-grădini), diferite de cele propuse de proiectele societare (patronale sau filantropice) care le orientau spre un interior colectiv, o „stradă-galerie” pentru Fourrier și Considérant, o curte centrală acoperită, dar vitrată, la Familisterul lui Godin, la Guise, pe care le-am prezentat (cap.II.1.1.1).
C.Sitte oferă, fară a-l numi, un alt sens termenului actual de spațiu intermediar. Conform acestuia, farmecul și pitorescul vechiului oraș depinde mult de „folosirea, în arhitectura exterioară, a unor motive din arhitectura de interior (scări, galerii) […]; ajungem astfel să ne plasăm în același timp în interiorul unei case și în stradă”. El laudă prezența piațetelor, esplanadelor, pasajelor deschise, porticelor, teraselor sau a arcadelor false, enumerând astfel spațiile și „amestecul de motive interioare și exterioare” apte să conducă la acest rezultat.
Un model pentru dezvoltarea conceptului de spații intermediare a fost cel al apartamentelor cu grădină new-yorkeze. Un astfel de apartament, care apărea într-o expoziție americană de arhitectură, deschisă la Paris în 1921, va deveni sursa de inspirație a proiectului pentru „imobilul vilă” al lui Le Corbusier, dezvoltat un an mai târziu.
Unii teoreticieni remarcau că în acea perioadă (ultimul sfert al secolului al XIX-lea -primele decenii ale secolului al XX-lea) proiectele care își propuneau să confere unui spațiu rezidențial colectiv calități ale locuirii individuale, încercând să concilieze prezența orașului și a naturii, au dus la apariția unor denumiri asociind doi termeni, pentru a enunța, prin analogie, o intenție/aspirație („orașul-grădină”, „orașul-scuar”, “imobil-vilă”), dar fără a nominaliza și termenii care să poată defini categorii de spații intermediare.
În ceea ce privește perspectiva istorică a conturării conceptului de spațiu intermediar, R. Auzelle avansează ideea „prelungirilor locuinței”, așa cum sunt ele definite în 1946 de către Le Corbusier ( cu modificări operate față de varianta din 1925): el revenea atunci asupra primului său proiect de „imobile-vile”, „în vederea constituirii unei comunități”, afirmând, ideea de „prelungire a străzii până la ușa fiecărei vile”.
Tendința generală a moderniștilor de a gândi habitatul de la interior către exterior se focaliza însă pe ameliorări ale confortului individual al celulei, ceea ce a determinat ca „prelungirile locuinței” să corespundă, fără nici o altă referire la calitățile spațiului, unor zone plantate și echipamentelor colective, privite ca servicii, funcții pe care locuința nu le poate asigura singură. Realizarea lor sumară în cadrul marilor ansambluri va reduce noțiunea inițială de prelungire a locuinței, acolo unde exista, la o simplă extensie privată exterioară.
G.H. Pingusson, unul dintre arhitecții intervievați de către Chombart de Lauwe în 1959, sugera ce ar trebui să întruchipeze locuința, într-un mod mai complex decât focalizarea exclusivă asupra celulei de locuit: ea trebuie să „prevadă spații de tranziție între interior și exterior, ca o prelungire a căminului (balcoane, terase) […] asigurând legătura cu natura”
Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, atunci când aceste spații sunt translate, conceptual și practic, în producția de masă a locuinței colective, s-a înregistrat apariția numeroasă a termenilor folosiți pentru a le desemna. Unii cercetatori afirmă că „dorința de a denumi astfel de spații vizează, în mod implicit, o conspirație legată de dispariția acestora”, justificată de evoluția istorică „de la insulae de locuit, la marile ansambluri”, începând cu urbanismul haussmannian și reglementările lui igieniste succesive (care a avut ca efecte mărirea progresivă a volumului de aer pe care îl formează strada și curtea) si evidențiată, mai târziu, de apariția marilor ansambluri dense de locuințe colective.
Spațiile intermediare ale imobilului reapar după anii ’70, sub alte forme și cu alte denumiri. Rolul terasei ca substitut al grădinii – care reprezintă unul din dispozitivele spațiale caracteristice ale habitatului intermediar- a fost adus în prim-plan în acea perioadă de către diverse experiențe novatoare.
Atenția acordată nevoilor individului și pe de alta parte nevoia de locuințe generată de explozia demografica au stimulat, in perioada marilor ansambluri, preocupările teoretice asupra locuirii și orașului.
Arhitecții din TEAM 10 au propus, de exemplu, în schimbul celor patru „funcții” ale Chartei de la Atena, patru „niveluri de asociere”, pentru locuirea urbană, folosind însă termeni diferiți. Astfel, dacă noțiunea primordială de prag (doorstep) este pentru Alison și Peter Smithson un dispozitiv spațial, dar la scări diferite (de la cel urban la cel al locuinței), pentru Aldo Van Eyck pragul este mai mult un concept etnologic.
Lefebvre, apropiindu-se de teoriile arhitecturale și urbane americane (Chr. Alexander, Lynch, Venturi), vine cu propunerea de a situa fenomenul urban pe trei „niveluri”; „nivelul M” (mixt, mediator sau intermediar) este perceput ca „loc și teren unde se confruntă strategiile”, nivelul „global” (planificat) și nivelul „privat” (habitatul). Accentul pe care îl pune pe acesta din urmă contribuie la o altă calificare a spațiilor intermediare, prezentată în lucrarea “L’habitat pavillonaire” (1966), care asociază „spațiul de tranziție” cu marcarea unui teritoriu privat, cu spațiul controlat și dezvoltat gradual care atenuează opozițiile.
Cercetările teoretice arhitecturale asupra spațiilor intermediare au fost însoțite permanent de cele sociologice, unde concepte diverse încearcă, în diferite contexte de gândire, să radiografieze o scară microsocială, situată între cea a orașului și cea a locuinței: noțiunile de „corp intermediar” (Alexis de Tocqueville), de „comunitate” (Ferdinand Tönnies), de „apartenență la grupurile sociale” (Emile Durkheim), de „loc” și de „mediu local” (Vidal de La Blanche), de „vecinătate” (sociologia americană) sau de „grup local” și de „locuire” (René Maunier).
Spații intermediare
Spațiile intermediare sunt constant prezente în componența ansamblurilor de locuințe intermediare. Cele exterioare, private, proprii locuinței (depășind de cele mai multe ori o treime din suprafața unității de locuit) sunt caracteristici de bază, regăsindu-se atât în cazul locuințelor terasate pe teren plat sau în pantă, cât și în cazul ansamblurilor de locuințe intermediare compacte .
Pe lângă acestea, în numerose cazuri, în funcție de tipul și marimea ansamblurilor, se întâlnesc suite de spații intermediare, praguri articulate, care asigură diferențiat tranziția între spațiul public și cel privat, în trepte succesive de interioritate (stradă – ansamblu – incintă/interiorul ansamblului – locuință. Întâlnite în cofigurații diverse în cadrul habitatului intermediar, aceste spații au multiple atribute:
– facilitează intercomunicarea și coeziunea socială a membrilor comunității;
– ca spații de circulație și de racord, structurează parcursul arhitectural, realizează tipuri diferite de parcurs ;
– asigură cadrul desfașurării unor diverse activități : loisir, odihnă, relaxare;
– au efect microclimatic și ambiental, prin integrarea spațiilor verzi;
– au efect securizant fizic și psihologic, datorită dezvoltării unor limite și praguri, între public și privat, spații mai ușor și mai bine controlate (fig.III.7);
După cum observa M.Leger, discursul pe teme de siguranță a locuinței trebuie să depășească reflexia asupra spațiului securizat (controlat și supravegheat) și să se focalizeze mai degrabă asupra configurațiilor securizante (cele care nu au nevoie de control și supraveghere); “E frapantă constatarea”, sublinia Leger, „că toate sistemele electronice noi de securitate nu fac altceva decât să se substituie performant vechilor sisteme mecanice sau electrice continuând să se înscrie în aceeași logică de închidere/ascundere a spațiilor”. Problema securizării se poate rezolva, dimpotrivă, prin deschidere reînnoindu-se concepția privind diverse categorii de spații intermediare, interioare sau exterioare – circulații orizontale și verticale, accese, cursive- considerate de obicei ca generatoare de insecuritate.
E necesară exprimarea clară a diferențierii spațiilor care îl preced pe cel al locuinței familiale, dar o puternică marcare a a discontinuitații între spațiul public și cel perceput ca privat în cadrul ansamblurilor rezidențiale, în lipsa nuanțărilor benefice aduse de spațiile de tranziție și negociere spațială poate atinge forme extreme, doar pentru simpla satisfacere și semnificare a nevoii de protecție. Rupturii radicale dintre public și privat, unii cercetători îi atribuie și alte sensuri sociale asociate, complementare, – afirmarea apartenenței de clasă, simțul proprietății, sau invocă simboluri – arca, turnul de fildeș. Pe de altă parte, Guénola Capron, referindu-se din aceasta perspectivă la realitațile americane, releva faptul că, în mediile periferice urbane, definirea unor astfel de frontiere permite comunității să se distingă în raport cu anomia mediului urban imediat, a suburbiilor nediferențiate.
În acest context, în funcție de modul în care sunt concepute și dispuse în ansamblu, spațiile intermediare devin și spații de protecție și siguranță. Ele sunt și delimitează arii de siguranță; sunt spații de negociere și tranzit între spațiul public, insecurizant adeseori, și spațiul familial sigur. Reacția psihologică față de existența pragurilor care, prin spațiile intermediare, marchează gradual trecerea dintre spațiul public și cel privat, este de a le asimila ca limite ale unor zone de securitate concentrice ale spațiului intim al familiei.
Atributele prezentate caracterizează în parte sau în întregime cele trei categorii de spații intermediare componente ale diverselor configurații de habitat intermediar:
1. Spații de contact între spațiul public și cel al ansamblului/grupării de locuințe intermediare – spații destinate dotărilor comune, încorporate sau nu în ansamblu/grupare de locuințe. Uneori aceste spații sunt situate la granița dintre habitatul intermediar și alte forme de locuire (colectivă, individuală). Din aceeași categorie fac parte spațiile intermediare plantate (dispuse, în multe cazuri pe cote diferite față de stradă), spații de protecție, de separare față de spațiul public.
2. Spații semipublice sau semiprivate din interiorul ansamblului. Destinate uzului comun al locatarilor, în această categorie intră spațiile comune de circulație orizontală, interioare sau exterioare, protejate sau nu (alei, dale, portice, cursive), circulațiile verticale, zonele proxime acceselor individuale, pasaje vitrate, curți, atrium-uri. (fig.III.7 b,c).
3. Spațiile de tranziție interior-exterior ale locuinței – terase, sere, balcoane, loggii, curți de lumină. Pot fi, de asemenea, și spații de lucru individuale (ateliere pentru artiști, birouri pentru cei care exercită profesii liberale, etc.) ale locuinței, situate, de regulă, la parter, cu orientare spre spațiul public. Există însă și cazuri când acestea sunt deschise exclusiv în spațiul semipublic al incintei ansamblului (atunci când aceasta există) ori au dublă orientare/deschidere – spre spațiul public și cel al incintei. Accesele la locuință și la aceste spații pot fi clar individualizate sau comune.
Ancheta sociologică, instrument în abordarea proiectării locuințelor. Atractivitatea habitatului intermediar.
Calitatea vieții și calitatea mediului de viață. Repere ale atractivității rezidențiale.
Locuința este însăși inima spațiului individual al vieții cotidiene, mediul cel mai direct atașat de individ, cel cu care acesta întreține o legătură puternică și care impregnează, în mod particular viața sa cotidiană.
Calitatea vieții, indicator global pe care l-am prezentat în subcapitolul III.1.4, depinde în mod direct de calitatea locuinței, neputându-se vorbi de calitatea vieții fără a face apel la evaluarea condițiilor în care, în termeni spațiali, funcționali, de echipare sau de însorire, această componentă de bază a habitatului uman răspunde exigențelor de confort ale celulei familiale. Acest spațiu restrâns de viață, cel al locuinței, trebuie atent adaptat acestor cerințe și amenajat în funcție de nevoile celulei familiale.
Printre factorii care contribuie la calitatea locuinței, identificați în percepția locuitorilor prin anchetele sociologice și interviuri, se numără câțiva permanent invocați.
Referindu-ne strict la orașe mari din țările europene dezvoltate (fig.III.8), pe perioada ultimilor două decenii, pe eșantioane de studiu asemănătoare ca structură (de vârstă, ocupație, componență familială, etc.), și metodologii de lucru apropiate, constatăm o similitudine a cerințelor (nevoi și aspirații) de locuire.
Printre primele anchete sociologice având ca obiect calitatea locuinței și a ansamblului de locuit se numără cele realizate în Marea Britanie, în deceniul al șaptelea al secolului trecut.
Succesul anchetelor desfășurate în acei ani, cumulat cu rezultatele activității de proiectare arhitecturală și urbană din cadrul echipelor pluridisciplinare, a evidențiat necesitatea implicării studiilor sociologice ca instrument metodologic pentru depășirea formulelor abstracte, în favoarea soluțiilor de rezolvare calitativă a problemei locuirii, apte să răspundă exigențelor reale ale vieții oamenilor.
Studii sociologice realizate la Leeds, Liverpool și Londra, centrate pe modurile de viață ale locuitorilor din ansamblurile noi, au relevat o serie de realități, uneori contradictorii, care s-au dovedit a fi în mare parte comune ansamblurilor noi de locuințe colective în general.
Un prim studiu, derulat în 1970, sublinia unele aspecte semnificative prin interesul lor practic:
– drept cele mai importante criterii de apreciere a calității locuinței au fost desemnate intimitatea, libertatea optică, iar la nivelul ansamblului, existența spațiilor de joc pentru copii și proximitatea dotărilor comerciale, a școlii, a grădiniței și a locului de muncă;
– aprecierea locuirii la nivelurile inferioare de către familiile cu copii mici, pentru că oferă și diverse facilități datorită apropierii de sol;
– perceperea locuirii la nivelurile superioare ca avantajoasă datorită intimității (expunere mai redusă) și libertății optice;
– preferința familiilor în vârstă pentru locuirea colectivă intr-o zonă centrală în defavoarea locuirii individuale, la periferie, din motive psihologice de siguranță, datorită nevoii de contact social și a apropierii dotărilor, inclusiv a celor medicale;
– imaginea monotonă a ansamblurilor compuse din volume cu formă geometrică abstractă, relativ identice;
– preferința pentru parcaje situate în apropierea locuințelor;
– interesul față de gradul de gospodărire a ansamblului.
Un alt studiu sociologic de amploare, realizat în 1972, la Londra și Sheffield, pe eșantioane reprezentative de familii rezidente în ansambluri construite după 1960, constata că în stabilirea nivelului de satisfacție a locuitorilor o pondere mai importantă o avea, de pildă, imaginea și modul de întreținere a ansamblului decât regimul de înălțime și rezolvarea spațiilor de joacă pentru copii. Aprecierile asupra calității intrinseci a locuințelor, au primat, de aceasta dată, față de cele vizând calitatea globală a ansamblului. Or, această translare a interesului locuitorilor către locuință a constituit aspectul particular, caracteristic și inedit, revelat în acel moment de cercetarea sociologică.
În ceea ce privește nivelul de satisfacție privind situarea pe înălțime a locuințelor proprii, 40% dintre familiile cu copii mai mici de 5 ani și-au exprimat insatisfacția față de locuirea la nivelurile superioare, în timp ce majoritate celor fără copii, din aceeași categorie de vârstă, s-au declarat mulțumiți că nu locuiesc la parter sau foarte aproape de acesta.
Una din problemele semnalate în urma anchetei a fost aceea a modului defectuos de rezolvare a acceselor, atât a celor interioare, cât și a celor exterioare.
O altă sursă de insatisfacție o constituie manifestarea sentimentului de singurătate, de izolare, aspect perceput în toate ansamblurile supuse studiului, indiferent de densitate și regimul de înălțime. Manifestarea acestui sentiment poate fi pusă, în general, pe seama lipsei unor spații destinate în mod explicit contactelor sociale și vieții comunitare. Satisfacerea nevoii de comunicare, de afirmare a relațiilor de vecinătate, necesită însă un demers care-și propune nu numai realizarea unor spații specializate, ci care face din interacțiunea umană, din viața comunitară, o premisă conceptuală a proiectării ansamblului și elementelor sale.
Una dintre anchetele din ultimii ani, care se înscrie pe direcția investigării percepțiilor privind calitățile locuinței orientată în special spre indentificarea reperelor importante ale atractivității rezidențiale, este cea realizată în Franța, la Lyon, de către “Institut Fournier et Observatoire Social de Lyon” – „Etude sur l’attractivité residentielle du SCOT de l’agglomeration lyonnaise “ (fig. III.9). Familiile de locuitori intervievați au fost solicitate să identifice criteriile calitative ale atractivității rezidențiale, în ordinea importanței pecepute de către aceștia.
Astfel:
Liniștea – a fost identificată, consensual, drept criteriu prioritar pentru toate categoriile de familii indiferent de modul de viață, de categoria socio-profesională, de tipul sau structura acestora; 60% dintre familiile care locuiesc într-o zonă urbană aglomerată îl consideră chiar principalul criteriu al atractivității (“…Preferăm, în primul rând, o locuință liniștită”).
Poziția acestui criteriu în alegerea locuinței poate surprinde. Liniștea are însă semnificații multiple. Ea evocă absența zgomotului (datorat deficiențelor de construcție și de echipare tehnică, circulațiilor interioare și exterioare, circulației auto), deci un mediu fizic liniștit și sigur, dar termenul face trimitere și la calitatea relațiilor stabilite între membrii familiei și între aceștia și ceilalți rezidenți ai clădirii /ansamblului.
Iluminarea naturală a locuinței este considerată un criteriu de importanță relativă;
Deschiderile ample către exterior sunt dorite în special de cei care locuiesc într-o formă de locuire colectivă. Criteriul unei bune iluminări naturale a locuinței prin deschideri mari se impune într-o manieră mai puțin marcată la cei care locuiesc la periferie în locuințe individuale cu grădină sau la cei dezavantajați social, pe motivul potențialei creșteri a cheltuielilor de încălzire.
Mărimea locuinței. Mărimea locuinței se impune ca o caracteristică esențială în alegerile rezidențiale (40% dintre familii). Importanța acordată mărimii locuinței rămâne corelată cu statutul socioprofesional, dar și cu structura de vârstă sau mărimea familiei.
Ancheta indentifică și criterii mai specifice, precum prezența ascensorului pentru persoanele în vârstă (al doilea criteriu ca importanță la cei cu vârstă mai mare de 60 de ani) și importanța grădinii pentru familiile mari (al doilea criteriu în ierarhie pentru familii de 5 persoane sau mai mari).
Locuința individuală, locuința colectivă. Pentru 55% dintre familii viitoarea locuință va fi un apartament. Această alegere caracterizează, în mod esențial, familiile mici, cu vârste extreme: foarte tineri și bătrânii, cu statut socioprofesional superior, din clasa de mijloc. Locuința individuală atrage, în consecință, o mai mică parte a familiilor intervievate. Această aspirație este specifică familiilor cu vârstă medie, celor cu profesiuni liberale și crește considerabil pe măsură ce numărul membrilor familiei este mai mare (de la 3 persoane în sus).
Opțiunea moderată pentru locuința individuală constatată contrazice anchete mai vechi (ancheta națională realizată în Franța, în 2004, de către “Centrul de Cercetare pentru Studiul și Observarea Condițiilor de Viață” CREDOC, care indică locuința individuală drept locuința ideală pentru 82% din familii).
Aceste rezultate nu sunt paradoxale în măsura în care aspirațiile familiale pe termen lung nu se confundă cu aspirațiile prioritare pe termen scurt și atât timp cât se ține cont de caracteristicile mediului economic, social și politic, de viteza cu care statutul familiei se schimbă, de modificările demografice, de structura familiei. Acestea pot fi în permanentă schimbare, cu salturi mai puțin predictibile, ceea ce atrage o repoziționare a nevoilor de pe treptele superioare ale piramidei nevoilor.
O tipologie adaptată – În ceea ce privește locuința colectivă, apartamentul de la ultimul etaj, cu terasă, este de departe produsul cel mai dorit: 70% dintre familii și 77% dintre cei ce au intenția de a-și schimba locuința sunt interesați de acesta. El îi atrage, în special, pe locuitorii din zonele centrale ale orașului, pe tineri, pe cei cu profesiuni liberale și pe cei din clasa mijlocie. Unitatea rezidențială dezvoltată în duplex reprezintă o opțiune primară pentru familiile formate din două persoane și pentru 68% dintre cei care au intenția schimbării actualei locuințe (profilul socio-profesional al celor care își doresc duplex este asemănător cu al celor care vor un apartament la ultimul nivel). În schimb, nu este o opțiune populară printre familiile cu vârstă înaintată.
Locuința înșiruită se dovedește, de asemenea, atractivă: 44% dintre familii vor o asemenea locuință, la fel tinerii, cei cu vârste mijlocii și 60% dintre locatari locuințelor sociale. Apartamentele situate la parter sunt dorite, în general, de către familiile numeroase sau de cele compuse din persoane în vârstă ( mai puțin de 42% dintre familii). Apartamentele cu terase ample, plantate, specifice în general locuințelor intermediare, sunt printre cele mai apreciate de cei care-și doresc o formă de locuire comună, colectivă sau semicolectivă.
Situarea locuințelor față de oraș , în majoritatea percepțiilor locuitorilor, se află pe un palier de importanță egal cu cel al calității în sine a locuinței. Îndepărtarea de centru este prima opțiune pentru a putea face față valorilor imobiliare de piață actuale. Opțiunea îndepărtării de zona centrală a orașului exercită o atractivitate puternică (la mai mult din 65% din familiile ce au intenția să-și schimbe locuința). Această alternativă este specifică mai ales celor din pătura socială mijlocie și de jos și este îmbrățișată de către cei care locuiesc deja în zone periferice. După 60 de ani, îndepărtarea nu mai reprezintă o opțiune atractivă și atunci compromisul se centrează asupra mărimii locuinței. Mai reticenți în ceea ce privește situarea mai îndepărtată de oraș a locuinței sunt cei din sectorul bugetar, funcționarii, pentru care proximitatea orașului este foarte importantă. Distanța nu este relevantă decât coroborată cu nivelul de exigență impus de timpii de deplasare. În funcție de mărimea aglomerației, de distanță și de mijlocul de transport, timpii de deplasare domiciliu-loc de muncă pot varia (30-50 minute). Locuitorii zonelor periferice, familiile ale căror membri muncesc și au copii care urmează forme de învățământ medii și superioare (presupunând că școala primară și grădinița sunt dotări apropiate locuințelor) invocă distanța față de zonele urbane centrale drept principalul criteriu care contribuie la alegerea locuinței.
Concluzionând, în percepția locuitorilor, criteriile cele mai importante care condiționează alegerea zonei în care va fi situată viitoarea locuință sunt: liniștea, securitatea, prezența și diversitatea dotărilor, existența rețelelor auto de transport în comun, eficiente, și depărtarea față de centrul orașului.
Habitatul intermediar
Adaptarea producției de locuințe la nevoile și aspirațiile locuitorilor și creșterea calității constituie repere importante în orientarea politicilor din domeniul habitatului. Firește, calitatea locuinței, ca produs, condiționează nivelul de atractivitate al acesteia, însă mărirea calității produsului nu este suficientă, calitatea cadrului în care aceasta se inserează fiind la fel de importantă. În 2002, în Franța, prin Raportul PUCA-CERTU s-a dovedit că habitatul intermediar este adaptat în special zonelor din primul cerc periferic orașului, dar mai greu de dezvoltat în zonele cu o prezență pavilionară puternică sau în cartierele centrale. „Este posibil”, se concluziona în studiu, „să se construiască mai dens, în această formulă, atât timp cât suprafețele locuite rămân confortabile și localizarea este atractivă (vecinătățile, serviciile și transportul în comun)”. În zonele mai puțin atractive vor trebui valorizate disponibilitățile funciare prin creșterea nivelului de calitate și de flexibilitate al ofertei, iar acesta se poate realiza în primul rând prin promovarea diversității tipologice.
Deși în prezent ocupă o poziție modestă pe piața imobiliară, habitatul intermediar oferă calitățile căutate de un segment important al populației. O dovedesc analizele asupra orientărilor actuale ale pieței imobiliare, care indică un interes crescut pentru acest tip de habitat atât din partea locuitorilor, cât și din partea actorilor publici, care apreciază habitatul intermediar drept soluția adecvată pentru o dezvoltare durabilă, cu impact pozitiv în contextul urban actual.
Din punct de vedere urbanistic, acesta corespunde unui habitat alternativ între locuirea colectivă și cea individuală. Așa cum am arătat în capitolul II, habitatul intermediar îmbracă forme variate – de la locuințe terasate, pe teren în pantă sau pe teren plat, în agregare colinară, la locuințe individualizate grupate în clădiri compacte cu regim redus de înălțime, dotate cu acces propriu, cu spații exterioare private, cu spații intermediare cu rol de socializare și securizare.
Habitatul intermediar experimentat în anii ‘70-80 avea ca premisă accesul la proprietate al familiilor cu venit insuficient pentru achiziționarea unei locuințe individuale. Oferta cuprindea locuințe mai spațioase decât cele din imobilele colective și care ofereau avantajele locuinței individuale la prețuri avantajoase (mai scăzute decât cele ale locuinței individuale înșiruite). Experimentele realizate atunci au relevat o multitudine de posibilități de rezolvare a acestui tip de habitat, pe terenuri cu conformații foarte diferite și pe amplasamente situate în diverse zone ale orașului. Locuințele intermediare se adresau fie unor comunități eterogene din punct de vedere social, fie unor comunități omogene (din perspectiva veniturilor, a poziției sociale sau a vârstei).
Acest tip de habitat a atras o clientelă formată din familii (cu predilecție, cupluri cu copii mici) din clasa mijlocie sau superioară ori dimpotrivă, s-a adresat celor cu venituri mai mici.
Accesibilitatea auto, prezența parcajului propriu sau comun securizat, spațiile verzi, grădina sau terasa privată de mari dimensiuni (14%-25% din suprafața locuinței), prețurile nu foarte ridicate au convins familiile tinere. Locuitorii inițiali au rămas, în general, fideli acestui tip de locuire. Anchetele sociologice dovedesc că în ansamblurile mai vechi, profilul social al locuitorilor nu s-a schimbat, în mod esențial, în timp.
Percepția locuitorilor asupra calităților habitatului intermediar
Datorită faptului că habitatul intermediar este un produs relativ nou, puțin răspândit în comparație cu principalele tipuri de locuințe, individuale și colective, sunt puține cazurile în care acesta a făcut obiectul anchetelor sociologice. Prezentăm în continuare rezultatele a două anchete sociologice desfășurate recent în Franța, unde producția de habitat intermediar este mai crescută datorită interesului sporit constatat în ultimul deceniu pentru locuințe de acest tip:
1. Ancheta-interviu desfășurată în 2004, de către „Agenția de dezvoltare și urbanism din regiunea Strasbourg” – ADEUS , Franta
Numărul de familii intervievate nu a fost atât de mare încât ancheta să ofere o radiografiere complexă a locuirii intermediare. În schimb, familiile participante la interviu au acoperit o diversitate de profiluri socio-profesionale și toate categoriile de vârstă: persoane active, angajate în câmpul muncii, tinere sau de vârstă mijlocie, dar și pensionari.
Constatările generale au dovedit că habitatul intermediar nu este dedicat unei categorii sociale particulare, comunitățile fiind în general eterogene. De asemenea, ancheta a surprins faptul că diversitatea formelor urbane pe care le poate îmbrăca locuința intermediară a fost un factor important al adresabilității largi constatate. Adaptabilitatea la diversele constrângeri și la diferite structuri socio-economice familiale face din această formă de locuire, în majoritatea cazurilor, un produs adecvat unor exigențe superioare.
Traseul către locuința intermediară. Într-o mare majoritate a cazurilor, locuitorii au schimbat locuința părăsind o formă colectivă în favoarea celei individuale; în general, acest traseu este univoc și determinat de nevoile și aspirațiile locatarilor. Există și cazuri în care se întâlnește situația inversă, părăsirea locuinței individuale pentru o locuință semicolectivă sau, mai rar, colectivă aflată, de regulă, în cartierele centrale ale orașului, în situația persoanelor cu vârstă medie, active, pentru care apropierea de locul de muncă este prioritară, a persoanelor singure, necăsătorite sau văduve, a persoanelor în vîrstă cu sau fără nevoi speciale de îngrijire (locuință colectiva sau semicolectivă specială).
Locuința intermediară se situează median pe acest traseu, oferind la un cost mai scăzut avantajele ambelor tipuri de locuire. Ea este percepută ca un pas important către accesul la locuința individuală, pas însoțit de o reală îmbunătățire a modului de locuire și a calității vieții. – „M-am mutat în locuința aceasta pentru că seamănă cu o casă”- (intervievată).
O altă parte a locuitorilor își doreau o grădină, pe care o apreciau și pentru că întreținerea ei, datorită dimensiunilor medii, nu le răpea foarte mult timp „Nu îmi ia mult timp să mă ocup de ea; sunt case ușor de locuit, un compromis bun intre apartament și casă pe pământ” – (intervievat) și în al doilea rând, pur și simplu, datorită măririi spațiului de viață familial, mai ales în cazul familiilor cu copii – „ e o oportunitate nesperată care a apărut odată cu nașterea celui de-al doilea copil în familie”- (intervievată). În sfârșit, pentru alții, alegerea acestui tip de locuință nu a avut un motiv special – pur și simplu au apreciat libertatea oferită de aceasta. Un aspect comun trebuie însă subliniat: toți căutau o locuință cu un raport calitate/preț avantajos, fie că aceasta aparține sectorului public sau privat, indiferent de regimul de proprietate. Toți cei intervievați au avut sentimentul că au făcut o „afacere bună”.
Percepțiile locatarilor privind spațiile interioare și exterioare ale locuinței. Locuinței intermediare îi sunt caracteristice atât spațiile exterioare semiprivate, cu ușurință accesibile locuitorilor, cât și spațiile exterioare proprii, private. Acestea din urmă au, în general, o suprafață de aproximativ 20% din cea a locuinței. Grădina, spațiul exterior cel mai răspândit, este înlocuit de o terasă sau loggie amplă. Spațiu exterior privat, specific habitatului intermediar, a fost un argument puternic al foștilor locatari de locuință colectivă în momentul alegerii acestui tip de habitat.
„Cadrul de viață, grădina, sunt foarte importante” – (intervievată)
„ Mi-am dorit o casă unde copiii se pot juca în aer liber” – (intervievată)
Mulți dintre rezidenți consideră că prezența spațiilor comune exterioare, plantate, le permite să perceapă mediul de viață ca fiind unul rural „Casa noastră este în oraș, deși aduce cu cea de la țară” – (intervievată). Acest spațiu exterior, chiar minim, devine sinonim cu “spațiul de relaxare” și de “cadru de viață agreabil”.
Accesele individuale, proprii de asemenea locuințelor intermediare, permit evitarea unor suprafețe de circulație comune și sunt apreciate datorită intimității crescute, sentimentului de autonomie și de proprietate (chiar în cazul locatarilor cu chirie) pe care îl conferă, fiind percepute ca adevărate praguri de teritorialitate.
Locuințele propriu-zise au o suprafață medie, la nivel de ansamblu, de 80-90 mp, pentru două persoane. Zonele de zi ale locuinței sunt orientate astfel încât să evite vis-a-vis-ul (un neajuns major specific multor ansambluri de habitat colectiv dens) în favoarea libertății optice. Acestea sunt, în general, prelungite cu spațiile mari, exterioare, private.
Spațiile interioare sunt de asemenea apreciate. Uneori locuința este concepută flexibil de la bun început, pentru a răspunde nevoilor generate de posibilitatea schimbărilor în structura familiei. Unii dintre locatari apreciază soluțiile duplex: „locuința dezvoltată în duplex și posibilitatea reamenajării ulterioare permite fiecăruia să aibă propriul spațiu„ – (intervievată).
Termenii cei mai utilizați de rezidenți în descrierea propriei locuințe intermediare sunt: luminoasă, călduroasă, spațioasă, calmă, funcțională, agreabilă, verdeață, spațiu de joc, contact social.
Există în interviu, într-un număr redus de cazuri, și calificative negative: locuință mică ori nefuncțională .
Mediul proxim locuitorilor ansamblului de locuințe intermediare Locuitorii habitatului intermediar au și exigențe urbane, ce vizează prezența serviciilor urbane publice sau private și rețelele de transport în comun, iar în ceea ce privește vecinii, o parte a locuitorilor evită un contact social mai consistent și consecvent, alții practică o toleranță condescendentă. Unii dintre aceștia, ce provin în mare parte din cartiere dens construite, au în comun doar salutul. În descrieri, relațiile par mult mai puternice pentru locuitorii provenind din cartierele de habitat social: “există o veritabilă solidaritate între habitanți”- (intervievată) și relativ slabe pentru cei care au locuit anterior în cartiere în care contactul social era extrem de redus datorită lipsei spațiilor de socializare amenajate. Pe de altă parte, prezența spațiului intern cu rol de circulație și/sau socializare mărește coeziunea membrilor comunității, chiar dacă aceștia sunt proprietari. În unele din situații s-a observat chiar o respingere a spațiilor de circulație comună interioare, dar o apropiere unanimă de spațiile semiprivate, exterioare locuinței.
Este exprimată dorința ca serviciile urbane să fie situate în apropierea locuințelor (mulți din locatari se plâng că trebuie să-și scoată mașina din garaj pentru a ajunge la aceastea, deși locuiesc într-o zonă urbană).
Spațiile publice, semipublice (parc, terenuri de sport, de joacă, piscină), complementare spațiilor exterioare private, sunt în permanență folosite (chiar de către locatarii din cartierele învecinate ansamblurilor intermediare). Pentru rezidenții locuințelor intermediare intervievați, nevoia amenajării spațiilor învecinate locuințelor și existența unor dotări comune sunt aspecte foarte importante.
Accesibilitatea transportului în comun e foarte apreciată. Densitatea medie a formelor de habitat intermediar construite a permis instalarea unei stații de autobuz/metrou.
Sentimentul de urbanitate. În privința sentimentului de urbanitate, răspunsurile au fost foarte tranșante. Unii locuitori, situați la periferie, se declară mai degrabă rurali: „nu mai suntem orășeni; iată un câmp în apropiere, pădurea – putem să ne plimbăm pe jos sau cu mașina”- (intervievată). Cei mai mulți însă se simt urbani, „prin forța lucrurilor” – (intervievată), indiferent de situarea zonală (urbană sau periurbană).
Fie foști locuitori ai zonelor centrale ale orașului fie foști rezidenți ai periferiei sau ai zonelor rurale din ariile cele mai îndepărtate de influența urbană, persoanele intervievate se simt locuitori urbani, odată ce locuiesc într-un ansamblu relativ dens cu dotări suficiente. Pentru aceștia, a locui în oraș nu este motivul principal pentru a te descrie „urban” ci, mai degrabă, acesta pare a fi dat de posibilitatea împărtășirii unui mod de viață care permite calificarea de orășean (ieșirile la restaurant, cinema, teatru, manifestările culturale și sportive, folosirea transportului în comun).
Perceperea densității. Pentru o parte importantă dintre participanții la interviu, locuirea într-un cartier/ansamblu relativ dens, este sinonimă cu “viața comunitară” (termenul cel mai folosit), în timp ce pentru alții, o minoritate, acest lucru este asociat cu aspectele negative ale imaginii urbane, aglomerație, monotonie -“ par că sunt locuințe sociale”. Alții consideră că habitatul intermediar este o formă de urbanizare la scară umană.
Parcajele, garajele. Marea problemă a parcajelor și garajelor, într-un cartier dens, își găsește modalități de rezolvare diverse și interesante în cazul ansamblurilor de locuințe intermediare, fie individual (parcaj exterior, garaj asociat locuinței sau situat în apropierea acesteia), fie colectiv (corespondent tipurilor de agregări și formelor arhitecturale propuse sau situației particulare a zonei de inserție).
În general, în ansamblurile de habitat intermediar sunt prevăzute în medie 1,5-2 locuri de parcare/familie. Cu timpul însă, structura de vârstă a membrilor familiei și statutul social se schimbă. Copiii devin adulți care achiziționează la rândul lor mașină, ceea ce produce probleme de supraaglomerare a spațiului liber, folosit, abuziv sau în termeni legali, ca parcare.
Unii preferă folosirea spațiului de garaj pe care îl au, pentru extinderea suprafeței locuibile, parcând mașina în exterior. Nu de puține ori utilizarea parcajului, asociată manifestarilor comportamentale și atitudinilor extreme ale unor locuitori, se dovedește a fi cauza generatoare de situații conflictuale.
Dotările. Prezența diferitelor dotări și servicii este asociată în general cu gradul de densitate.
Aprecieri ale actorilor implicați: arhitecții, promotorii, investitorii, locuitorii:
caracterizare generală:
-„habitatul intermediar provoacă o reală încântare pentru potențialii cumpărători/chiriași„ – (promotorii, locuitorii)
– „este un răspuns posibil în condițiile disponibilității funciare reduse” – (arhitectul)
situare:
– “ în periferii, dar cu existența mijloacelor de transport” – (locuitorii)
– “distanțe mai mici sau egale cu 35 km față de centrul orașului” – (locuitorii)
rentabilitate:
-„da, dacă investitorul deține terenul”- (investitorii)
-“atât timp cât habitatul intermediar se adaptează unui anumit tip de teren și unei anumite clientele”- (arhitecții, investitorii)
-„este preferată prezența locuințelor intermediare alături de cele colective pentru a obține o densitate ridicată” – (investitorii publici și privați).
2. Studiul realizat în 2008 de către echipa “Urbitat“ sub egida PUCA si “l'Union Sociale pour l'Habitat“-USH asupra locuitorilor unui număr de 64 de locuințe intermediare (dar și a actorilor implicați), construite in zona centrala si de est a Frantei (regiunile Bourgogne, Franche-Comté, Rhône-Alpes si Auvergne).
Rezultatele anchetei relevă faptul că habitatul intermediar apare mai degrabă ca un instrument decât ca un scop în sine. El generează o dublă complexitate, novatoare, cea urbanistică și cea a produsului în sine. Calificarea sa ca tip de locuință care îmbină calitățile locuinței individuale cu cele ale locuinței colective, conceptul urbanistic pe care îl propune, densitatea medie realizată, relațiile sociale comunitare pe care le determină realizează o echilibrare a raportului dintre locuință și oraș. Înainte de a detalia câteva aspecte particulare care au structurat concluziile acestei anchete, este importantă punctarea câtorva constatări generale:
aprecierea evidentă a locatarilor;
absența criticilor referitoare la mărimea locuinței (ceea ce nu împiedică reproșurile referitoare la calitatea realizării).
prezența unui mare număr de avantaje imediat percepute:
– spațiile exterioare – balconul, terasa, grădina;
– accesele individualizate;
– bunele legături de vecinătate.
Locuințele sunt adesea apreciate ca fiind interesante și bine gândite, dar duplex-urile se află pe un loc secund și, spre surprinderea cercetătorilor, nu sunt considerate avantajoase.
Ancheta s-a desfășurat prin confruntarea a trei categorii de păreri, exprimate în interviuri asupra reușitei operațiunilor de habitat intermediar (64) și elementelor de satisfacție rezidențială: cele ale locuitorilor, ale administratorilor și ale profesioniștilor.
Satisfacția locuitorilor. Citatele de mai jos exprimă bine poziția locuitorilor clar favorabilă habitatului intermediar :
"Această locuință, foarte căutată, este foarte apreciată "
"Locatarii o consideră drept o locuință individuală "
"Există 40 de cereri pentru o locuință eliberată "
"Terasa pavată este foarte apreciată de locatari "
"Există o foarte mare cerere pentru acest program "
"Această locuință este percepută de client, la prima vizită, ca locuință individuală "
"Acestea nu sunt locuințe cu chirie modestă "
"Există multe cereri "
"Locuințele sunt mult mai căutate decât în perioada în care au fost construite "
"Locurile libere sunt complet conjuncturale "
"Numeroase cereri când o locuință se eliberează "
"Accesele individuale, spațiile privative sunt foarte apreciate "
Satisfacția administratorilor. Aprecieri interesante, și probabil cel mai bine fondate, au fost cele transmise de către administratorii ansamblurilor de locuințe intermediare intervievați. Opiniile lor, clare și pozitive, s-au referit cu prioritate la câteva aspecte: funcționarea, ambianța socială, închirierea și poziția patrimonială.
Funcționarea:
– "Cheltuielile sunt reduse "
– "Disfuncțiile sunt absente "
– "Nu există personal angajat pentru a asigura paza ansamblului "
– "Noi am dat un caiet de sarcini precise pentru folosirea grădinii și pentru evitarea folosirii abuzive a acesteia. Astăzi întreținerea spațiilor comune este corect asumată de către locatari"
– "Nu există nici o problemă de întreținere "
– "Un produs bun cu o realizare interesantă "
Ambianța socială:
– "Este un sat în oraș "
– "Există o bună solidaritate între locatari "
– "Locuitorii se înțeleg bine, nu au existat niciodată conflicte de vecinătate"
– "Există întrajutorare între locatari "
– "O petrecere spontană, colectivă, a fost organizată în 2004"
– "Nu necesită o protecție securitară deosebită "
– "Acest tip de produs oferă viață socială și întrajutorare "
– "Nu există nici o problemă de comportament deviant "
– "Locatariil conviețuiesc pașnic "
– "Nu există paznic "
– "Grupurile de locatari conviețuiesc bine chiar dacă există o mulțime de copii"
Închirierea :
– "Mobilitatea (rezidențială) este mai puțin ridicată decât în restul orașului "
– "Aici a existat întotdeauna o mobilitate (rezidențială) scăzută "
– "Nu sunt locuri vacante, locuința este preluată după prima vizită "
– "Există multe cereri în așteptare "
– "Nu a existat niciodată un refuz după vizitarea locuințelor "
Poziția patrimonială:
– "Este un produs standard, individual "
– "Nu există o diferențiere față de locuințele individuale "
– "Este mai degrabă un produs de nișă care ar merita să fie repetat pretutindeni "
– "În mod curios acest tip de locuință a fost rar realizat "
– "Acest tip de locuințe se aseamănă cu locuințele înșiruite, mai dense și grupate"
– "Clienții cred că sunt locuințe individuale "
– "Nu a mai existat alt produs de acest tip, nu știu de ce, și este păcat deoarece este într-adevăr foarte ușor de administrat "
– "Este păcat că nu mai există produse similare"
– "Nu sunt probleme deosebite de întreținere "
Totuși există și aspecte criticate, chiar dacă nu este pus în discuție caracterul intermediar al habitatului. Astfel:
– "Se semnalează câteva refuzuri după vizitare din pricina covizibilității spațiilor exterioare-terasele și balcoanele "
– "Atunci când se refuză locuința, nu este decât din pricina încălzirii" (electrice)
– "Modul de realizare a locuinței nu este foarte apreciat datorită dispunerii camerelor" (duplex cu plan inversat și acces în apropierea dormitoarelor)
Se constată din astfel de anchete sociologice că locuirea în ansamblurile de habitat intermediar este percepută de locuitori ca fiind “armonioasă”, iar cererea pentru locuințe intermediare depășește cu mult producția. Evident că acest lucru nu scuză soluțiile neinspirate de rezolvare a partiurilor, de dotare tehnică, de finanțare și de situare urbană. Nivelurile mai ridicate ale cheltuielilor, datorate unor suprafețe mai mari, unor chirii neadaptate și unui mod de încălzire foarte scump (electric) provoacă rezerve față de oferta de locuințe, chiar și față de cele intermediare.
Securitatea spațiului rezidențial – criteriu în abordarea locuințelor intermediare.
Relația dintre habitat si comunitatea rezidențială
Creșterea populației urbane, dezvoltarea mobilității rezidențiale și ritmul insuficient de construcție a locuințelor au generat accelerarea valurilor succesive de nou veniți care au supus la o presiune continuă fondul de locuințe existent. Acelorași cartiere rezidențiale, pe parcursul unei perioade relativ reduse, de ordinul anilor, li s-au asociat comunități rezidențiale compuse din locuitori cu un profil social foarte divers și cu venituri mici. Invazia celor cu venituri reduse, structura, componența etnică sau rasială, obiceiurile și valorile culturale ale locuitorilor, structura de vârstă, ocupațională și de interese sunt factori care pot determina modificarea comunităților rezidențiale.
Soarta unui cartier rezidențial, din această perspectivă, a componenței și gradului de segregare sociale, depinde de numeroși factori: generali – dispoziția acestuia față de polii importanți ai orașului, modificarea importanței (economice, politice, urbane) a acestor poli, gradul de dezvoltare urbană și economică a orașului, politicile sociale și urbane, și particulari – tipul de locuințe existente (individuale, colective și subspeciile asociate), starea fizică a fondului rezidențial construit, densitatea, tipul de proprietate, satisfacția de locuire, calitatea mediului natural, calitatea infrastructurii și dotării, gradul de implicare a actorilor locali.
Credem, de asemenea, că relația dintre calitatea fizică a cartierului/ansamblului de locuințe și cea socială a comunităților rezidențiale este biunivocă, intercondiționată. Un dezechilibru al uneia o va afecta și pe cealaltă; o calitate slabă sau foarte slabă a fondului construit va atrage o scădere a prețului pe piața imobiliară a locuințelor din acel cartier/ansamblu rezidențial și, deci, accesul populației mai puțin favorizate (lipsa unei intervenții ulterioare ar conduce la creșterea și mai acută a degradării fizice și sociale, a nemulțumirilor, a stărilor conflictuale), iar un amestec social excesiv sau o segregare socială puternic afirmată vor avea ca urmare scăderea progresivă a prețului locuințelor din acea zonă, alimentarea tarelor sociale și, implicit, degradarea fondului construit.
Astfel de dezechilibre, majore atunci când degradarea mediului social si fizic, sărăcia, segregarea socială și urbană, insatisfacția locuirii coexistă și se însumează, conduc în timp la conflict, dezordine socială, delincvență.
Două exemple sunt sugestive în acest sens:
1. Criza marilor ansambluri de locuințe din Franța.
În epoca marilor ansambluri de locuințe colective, răspunsul corect la nevoile locuitorilor n-a fost decât un criteriu pe lângă altele, profilul utilizatorului, al destinatarului final al locuinței, fiind mai mult sau mai puțin ignorat. Negocierea și rezolvarea problemelor complexe ridicate de criteriile prioritare economice, normative, tehnice și administrative impuse, timpul redus de proiectare și execuție, au condus la un tip de demers procedural, rapid, prea puțin diferențiat de la caz la caz, cu o insuficientă preocupare pentru nevoile reale ale viitorilor locatari. Rezultatul a fost proliferarea și producerea masivă a unor tipuri de habitat colectiv abstract.
Intervenția locuinței de masă a fost necesară în urma boom-ului demografic și economic, dar, în multe cazuri, s-a manifestat agresiv, fară a ține cont de ritmul și dezvoltarea urbană particulară a orașului, de nevoile și aspirațiile diferențiate ale locuitorilor, de particularitățile mediului, construit și natural, de implant. La origine, demersul de proiectare, în acei ani deja multidisciplinar, a avut în vedere aspectele sociologice legate de nevoia contactului social, de socializare, de locuire și implicare civică, colectivă, însă concretizarea lor spațială a fost rezultatul unei imagini unilaterale și abstracte asupra comportamentului și atitudinilor locatarilor, a unui ideal aprioric de comunitate generică.yyyyyyyyyyyyyyyy
Criza marilor ansambluri s-a conturat abia când, odată cu trecerea timpului, schimbarea profilului comunității prin succesiunea valurilor de ocupanți a relevat lipsa adecvării spațiale la nevoile particulare ale noilor locatari, având ca efect direct o folosire improprie a spațiilor comune sau un interes scăzut pentru întreținerea acestora. Lor li s-a adăugat imposibilitatea plății cheltuielilor necesare de exploatare, pe care noii locuitori nu și-le permiteau sau nu doreau să le susțină.
Mai mult, lipsite de o diferențiere estetică și valori simbolice încă de la început, aceste spații au devenit, prin intervenții necontrolate, expresia valorilor culturale și identitare eteroclite, de o mare diversitate socială, etnică și rasială. Emigranții, care împărtășeau valorile culturale și de locuire ale țărilor de origine, s-au îndreptat cu precădere spre marile orașe, ajungând să populeze tocmai cartierele în care predominau locuințele sociale colective, deja aflate, spre anii 90, într-o stare de uzură.
Ca urmare, în câteva decenii, fondul construit existent, în mod direct locuința colectivă ieftină, a suferit o degradare accentuată (fig. III.10a), adâncind criza marilor ansambluri de locuințe și producând insecuritate într-atât încât în 2003 a fost promulgată o lege specială în această direcție, “Legea Securității Interioare”, care stigmatiza, printre altele, spațiile comune ale locuințelor colective, în special casa scării și zonele de acces, ca spații ale nesiguranței ce trebuie securizate prin mijloace și echipamente specifice.
2. Un alt exemplu, de data aceasta, din Statele Unite, este cel al destinului ansamblului de locuințe “Pruitt-Igoe Housing” proiectat de Minoru Yamasaki și realizat între 1952-1955 în St.Louis, Missouri. Locuit în final, în urma valurilor succesive rezidențiale, de o populație de culoare, cu venituri foarte mici, acesta a fost supus, în timp, degradării continue și vandalizării (fig. III.10 b).
La începutul anilor ‘70 acesta devenise scena confruntării unor moduri de viață subiacente unor valori culturale și subculturale foarte diferite, a unor comportamente si atitudini deviante. Rata infracționalității în spațiile ansamblului și în cele învecinate lui depășea media înregistrată în alte cartiere cu locuințe colective asemănătoare, în care trăiau microcomunități rasiale afroamericane sau central-americane.
În “Defensible Space”, Oscar Newman diagnostica situația ca fiind generată, din punct de vedere spațial, de coridoarele lungi, impersonale, de lipsa spațiilor-semiprivate dar și de codul abstract, purist al limbajului folosit, incompatibil cu codurile estetice ale rezidenților.
După prăbușirea naturală a unei părți a structurii, aceasta a fost dinamitată în 1972. Deși constituie un moment reprezentativ pentru o situație critică, de altfel comună multor cartiere rezidențiale din marile metropole americane, scăpate de sub control, evenimentul a fost prezentat retoric drept „actul de deces al arhitecturii moderne”. Credem că problematica arhitecturii vizând locuirea urbană este mult mai complexă și mai profundă, că ea excede interpretările formale și că implică o restructurare a modului de a gândi locuința.
Cauze ale insecurității habitatului
Între aspectele calitative se află și cel securitar, legat de nivelul de protecție, de siguranță, pe care le oferă locuința, ansamblul rezidențial și vecinătățile sale, condiție esențială în evaluarea unui cartier, unei zone urbane. Dar interpretarea unilaterală a nevoilor securitare poate deveni ea însăși generatoare de probleme sociale, prin promovarea unei compartimentări societale excesive.
Dacă la nivel individual voința de a securiza spațiul apropiat, controlul selectiv al relațiilor sociale, distanța față de celălalt sunt reacții firești, mai ales în marile aglomerări urbane, o societate prea fragmentată poate deveni o societate a intoleranței și excluderii, alienantă pentru categorii întregi de indivizi.
Delincvența publică urbană este o realitate și în România și constituie un indicator principal al climatului de insecuritate din unele zone; categoriile de fapte asociate infracționalității cuprind distrugerile și degradările, furturile cu sau fără violență, furturile din automobile, și sunt în general atribuite tinerilor din păturile de jos sociale (diagrama din subcapitolul următor). În rândul factorilor de insecuritate se înscriu și comportamentele „necivilizate”, deviante, care constituie un ansamblu de comportamente „intradelincvente” ce suscită neliniști, agresivitate și măresc gradul de incertitudine privind comportamentul celuilalt.
Dezvoltarea formelor de insecuritate, creșterea violenței urbane și a comportamentului deviant provoacă desigur și tentația de repliere a locuitorilor, supraprotecția, ceea ce declanșează sau accentuează fenomenele de segregare, respingere și excluziune.
O tendință recent manifestată în unele țări, din motive obiective, este de a considera toate spațiile publice proxime locuinței sau de circulație interioară comună, drept factori producători de insecuritate. În unele cazuri acestea pot deveni scena manifestărilor infracționale, dar în altele, realitatea o dovedește, devin producătoare de securitate sau o susțin, contribuind la afirmarea unei vieți comunitare de calitate. Factorii cei mai importanți se dovedesc a fi nu cei spațiali (amploarea și scara ansamblului, lipsa, dispoziția defectuoasă sau calitatea slabă a spațiilor comune) ci, de multe ori, cei sociali. Însă efectul cumulării lipsei de calitate spațială și socială este cel provoacă întotdeauna degradarea rapidă a mediului de viață, creând probleme de securitate rezidențială.
Uzura fizică asociată cu degradarea socială a comunităților rezidențiale, fracturile sociospațiale, ghetto-izarea unor cartiere întregi, au crescut proporțional gradul de nesiguranță, de insecuritate.
Astfel, spații comune interioare sau exterioare, apropiate locuinței, gândite la origine ca spații de facilitare ale contactului social, ale jocului, ale prezenței vegetației, de ambianță, au ajuns prin degradare și utilizare neconformă spații ale infracționalității, ilicitului, conflictului.
Dacă delincvența este un fapt antisocial, insecuritatea este un sentiment care alimentează permanent una din nevoile primare ale omului – cea de protecție și siguranță. Liniștea, securitatea căminului se află la baza nevoilor, cerințelor sociale și se impun drept exigențe indispensabile din care se definește rolul de spațiu protector al locuinței. Sentimentul de securitate ocupă un loc esențial în aprecierea acestora. Înseși noțiunile de securitate urbană sau rezidențială, după cum subliniam în subcapitolul anterior, joacă un rol important în procesele de valorizare a teritoriilor urbane.
Anchetele sociale și statisticile (fig.III.11) dovedesc că îngrijorarea, teama, sentimentul de insecuritate socială au o bază reală. Problemele sociale și fenomenele infracționale s-au multiplicat, atât cantitativ, cât și ca diversitate.
Sentimentul de insecuritate nu se dezvoltă însă într-o relație de directă proporționalitate cu nivelul de creștere a faptelor ce generează acest sentiment. O singură infracțiune de gravitate accentuată, și anchetele sociologice o confirmă, poate provoca o amplitudine maximă a sentimentului de nesiguranță, ce poate conduce chiar la instaurarea panicii. Sentimentul de insecuritate în mediul rezidențial este provocat, în principal, fie prin manifestarea unor fapte sau acțiuni percepute ca atentate la viața privată, la intimitate, fie prin agresiunea fizică sau psihică.
Printre categoriile de cauze intercondiționate, directe sau indirecte, generatoare de insecuritate rezidențială și urbană se numără :
– sărăcia;
– infracționalitatea;
– omogenitatea foarte redusă a comunităților rezidențiale;
– schimbările în structura de vârstă, de statut social, de compoziție etnică și rasială ale comunităților;
– segregarea urbană, socială și funcțională;
– fondul construit inadaptat- degradare fizică, lipsa serviciilor;
– lipsa spațiilor intermediare, ale tranziției între spațiile publice și cele private;
– infrastructura precară sau subdimensionată, lipsa parcajelor si garajelor;
– aglomerația, densitatea foarte ridicată a cartierelor sociale, insuficiența dotărilor;
– idealizarea prospectivă a evoluției comunităților
– nivelul redus de educație și responsabilitate civică;
– apatia și lipsa de reacție a rezidenților si autorităților;
– lipsa unei legislații complexe în domeniul locuirii;
Segregarea urbană (sub ambele aspecte, a funcțiunilor și a populației) are consecințe importante în termenii securității, violențele urbane, actele lipsite de civilitate, riscurile potențiale din spațiile publice fiind adeseori manifestări ale tensiunilor sociale legate de segregarea spațială care există în orașele contemporane.
„Producția de securitate” antrenează numeroși actori într-o logică ce combină un demers de prevenție cu unul, acolo unde este cazul, de represiune. Sunt însă elocvente cazurile în care acțiuni exclusiv represive au înrăutățit situația, spațiile-scenă a represiunii, de multe ori rezidențiale, dând naștere unei memorii negative a locului, cu efecte resimțite și de piața imobiliară pe o perioadă îndelungată (Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Statele Unite, unde au avut loc confruntări între autorități si grupuri marginale, grupuri etnice sau rasiale, de extremă dreapta-neonaziști, emigranți etc).
Printre direcțiile de lucru pentru ameliorarea mediului securitar se numără:
– identificarea zonelor și funcțiunilor de risc;
– limitarea segregării urbane;
– reabilitarea complexelor rezidențiale, dotărilor și spațiilor comune;
-sensibilizarea comunităților și microcomunităților locale; implicarea acestora în procesul de prevenție;
– limitarea barierelor de comunicare interculturală prin acțiuni civice, educative sau lucrative cu participare multiculturală;
– politici de tip color blind fără un subtext etnic sau rasial;
– diversitatea tipologică a ofertei de locuință nouă;
– dezvoltarea cu precădere a categoriilor de spații securizante, în detrimentul celor securizate prin echipamente sau dispozitive spațiale specifice;
Consecințe ale securizării habitatului
După cum aminteam anterior, în februarie 2003, în Franța, Nicolas Sarkozy (la aceea dată, ministru de interne) a propus parlamentului o lege, promulgată ulterior, “Legea Securității Interioare”, în care, printre altele, spațiile comune ale locuințelor, în special casa scării și accesele comune erau prezentate ca spații ale nesiguranței ce trebuie securizate prin mijloace și echipamente specifice.
Un mediu securizat nu este ipso facto un mediu generator de securitate. Practicile securitare, care se rezumă doar la control și echipamente de supraveghere, fără o reconsiderare, restructurare, ierarhizare și reabilitare a spațiilor comune, pot conduce, paradoxal, la scăderea potențialului de securitate prin întreținerea unei suspiciuni între locuitori, lipsa contactului social, alimentarea unei presiuni psihologice suplimentare, artificiale, a pericolului permanent.
Pe lângă dificultățile cu care se confruntă statul pentru asigurarea securității indivizilor, acționează și doctrinele asa-zisului „spațiu descurajant” care oferă un rol activ echipamentelor de securitate dar și unei diversificate game de detalii spațiale de protecție și de siguranță în definirea unui mediu rezidențial sigur.
În țările europene acestea stau la baza discursului, mai mult retoric, asupra securității rezidențiale. Promotorii invocă din ce în ce mai des principiul „co-supravegherii”(coveillance) preluat din teoriile lui Newman, și care, aplicat în cadrul ansamblului rezidențial, indiferent de scara și tipul acestuia, ar putea asigura protecția bunurilor și a persoanelor. De fapt, acest aspect devine un argument important în strategia de marketing și de vânzare directă a promotorilor sau agențiilor imobiliare .
Mai mult, se manifestă, din rațiuni declarate de securitate se promovează o tendință de “izolare” și introvertire a ansamblurilor rezidențiale. Crearea unor oaze de liniște, sigure, este mai degrabă un mijloc de a stimula un sentiment de securitate, o (re)asigurare împotriva riscurilor într-o lume percepută ca fiind instabilă, corespunzătoare unei perioade de declin a bunăstării, decât de a oferi o securitate reală a habitatului. Indiferent de protecția și siguranța obținută cu ajutorul echipamentelor specifice, nesiguranța percepută de către locuitorii unor astfel de ansambluri persistă în condițiile existenței unui mediu conflictual în apropierea acestora (la scara cartierului, orașului).
Odată cu apariția fenomenelor cauzate de creșterea infracționalității, a situațiilor tensionate, conflictuale, a insecurității, a situațiilor de segregare socială etnică sau rasială dar și în urma reacțiilor instituționale (conturarea unor politici articulate de securitate urbană și rezidențială), a apărut un concept nou, cel de habitat securizat, o formă extremă de manifestare a răspunsului la problematica securitară a locuirii. Conceptual, habitatul rezidențial securizat se concentrează pe două aspecte: în primul rând, funcția aproape exclusiv rezidențială, în al doilea rând securizarea habitatului prin diverse metode, de la introvertirea în relația cu spațiul public, până la dotarea cu echipamente tehnice sau spațiale de securitate, supravegherea limitelor, a spațiilor de tranziție, semipublice sau a spațiilor de circulație comună. Raportată la nivelul țesutului urban, o astfel de enclavă rezidențială securizată se supune unei dialectici bivalente: pe de o parte, ansamblul rezidențial securizat devine un fragment al orașului, o subdiviziune internă nascută din decupajul acestuia ca unitate spațială cu o logică de funcționare diferențiată, ceea ce indică un grad de segregare urbană. Pe de alta parte, având în vedere diferențierea marcată dintre ansamblu și restul orașului, acest tip de habitat duce la afirmarea teritorialității, care oferă impresia conservării unui sens pierdut al comunității sau al cartierului, o modalitate de individualizare, opusă anonimatului, monotoniei și lipsei de diferențiere în imaginea urbană.
Afirmarea unui mediu rezidențial și urban securizant. Habitat intermediar vs. ansambluri rezidențiale securizate
Apariția “comunităților închise” (gated communities), forme de ansambluri rezidențiale securizate, a fost determinată de dezvoltarea unui fenomen manifestat îndeosebi în periferiile orașelor americane, caracterizat prin tendința de enclavizare spațială a comunităților, în funcție de specificul lor cultural și social.
Fenomenul, care a luat amploare la sfârșitul secolului al XX-lea, își are originile în unele forme particulare de dezvoltare ale unor cartiere din marile orașe europene ale sec. XIX. Scopul acestor ansambluri este de a crea comunități izolate de alte zone ale orașului, în care relațiile comunitare se interiorizează în limitele unui cadru material explicit. Legitimarea acestui tip de habitat securizat o reprezintă microcomunitatea omogenă, diferențiată după criterii economice, de statut socio-profesional sau cultural.
În lucrarea “Fortress America, Gated Communities in United States” cercetătorii Edward Blakely și Mary Snyder identificau trei categorii de comunități închise, în funcție de aspectele care au au determinat apariția lor:
– stilul de viață;
– statutul social al locuitorilor;
– nevoia de securitate.
În numeroase cazuri, datorită unor aspecte comune sau aparent comune ale ansamblurilor de locuințe gated communities și ale celor intermediare, și datorită relativei noutăți a acestor tipuri de locuire și omogenității comunitare mai ridicate, se produce o confuzie in identificarea acestora. În continuare încercăm să evidențiem diferențierile necesare. Prima dintre ele constă în faptul că habitatul intermediar este o formă și un tip de locuire, alături de cea individuală și colectivă. A doua, în faptul că habitatul intermediar nu este un tip de locuire născut din rațiuni securitare.
În aceste modele de ansambluri rezidențiale securizate, spre deosebire de cele intermediare, semicolective cu care, la nivelul compoziției generale par înrudite, valențele arhitecturale și urbanistice nu fac decât ca ele să corespundă problematicii sociale, deoarece rezolvarea locuințelor, poziționarea lor în ansamblu și amenajarea terenului privat nu reprezintă un scop în sine ci sunt doar exclusiv instrumente de rezolvare a unor probleme sociale. Ansamblurile securizate, fie că sunt compuse din locuințe colective cu densitate medie, din grupări de locuințe individuale (izolate pe lot, cuplate ori înșiruite), sau din hibrizi greșit identificați ca grupări de locuințe intermediare, nu propun forme urbane noi articulate, racordate și racordante urban ca în cazul ansamblurilor de locuințe intermediare. Dimpotrivă, aceste ansambluri urmăresc ab initio enclavizarea unor zone ale teritoriului, o decuplare de spațiul orașului, cu care programatic nu se mai identifică (atât la nivelul imaginii urbane cât și al componenței sociale), individualizându-se, mai degrabă, ca spații ale unui mod de locuire urbană utopică, o „utopie privată” – PRIVATOPIA, cum o denumea E. McKenzie. El vedea în apariția acestora o reflectare a ideologiei neoliberalismului, autoritatea de administrare a acestor bunuri nemaifiind statul ci investitorul privat, care pune la dispoziția beneficiarului o serie de facilități practice legate de modul său de locuire. Din aceasta perspectivă, astfel de practici nu sunt străine unor forme de habitat intermediar, dar unii cercetători consideră că apariția gated communities se datorează exclusiv rațiunilor securitare, a temerilor alimentate de multe ori exagerat sau a individualismului exacerbat, ceea ce e în contradicție cu principiile habitatului intermediar, căruia îi este străină ideea ascunderii, fie și în spatele unui zid simbolic. Aici, dimpotrivă, spațiile locuinței, prevăzute cu terase ample, o caracteristică de bază a tipului, sunt deschise vecinătăților, orașului, peisajului.
Principala cauză a dezvoltării fenomenului ansamblurilor securizate este de natură psihologică, legată de nevoia de siguranță, pe care marile aglomerări urbane nu o mai oferă. Teama de aglomerația urbană ia proporții importante în special pentru reprezentanții claselor sociale medii si superioare cu copii. Această teamă determină reacții care în dezvoltarea structurilor rezidențiale se concretizează prin multiplicarea spațiilor de securitate, prin marcarea pronunțată a limitelor ansamblului privat și supravegherea accesului, iar din perspectivă sociopsihologică, prin conturarea unor comunități omogene, grupate după principii și temeri comune. În cazul habitatului intermediar însă, chiar securizat, limitele si pragurile sunt mult mai permeabile datorită multitudinii spațiilor semipublice și semiprivate, iar posibilitatea contactului social în spații proiectate în acest sens, in condițiile prezervării intimității și individualizării locuinței, înlesnește locuirea acestor forme de habitat de catre microcomunități cu o compozitie mai eterogenă.
Locuitorii ansamblurilor securizate se grupează după principii ce țin de natura materială (atractivitatea imagistică si compozitional-functională a proiectelor promovate), statut social, securitate. Din câteva anchete de teren se observă că membrii comunităților din aceste ansambluri securizate nu reușesc să interacționeze unii cu alții, ci mai curând ei promovează un spirit competitiv. Comunitatea creată este una birocratică, artificială, care încearcă să se identifice doar printr-o serie de reguli interne, să determine un mod de viață comunitar prin acceptarea obligatorie a unor norme de conviețuire. Regulile, asumate contractual, vizează mai mult aspectele de natură juridică ale relației dintre locuitori decât valorile umane, simbolice și culturale ale unei comunități. Această constatare este valabilă și în cazul ansamblurilor de locuințe intermediare atât timp cât nu se încearcă, încă din faza de proiectare, prin promovarea unor mijloace și echipamente spațiale adecvate, afirmarea și cultivarea unei reale și benefice interacțiuni sociale, afinitare, la nivelul comunității.
Dezavantajele ansamblurilor securizate față de ansamblurile de locuințe intermediare sunt determinate și de indiferența față de spațiul exterior, de utilitate publică. Ele formează comunități închise, întoarse către propria interioritate, care reduc foarte mult raporturile cu spațiul exterior lor.
DIMENSIUNEA ECONOMICĂ ȘI ECOLOGICĂ A HABITATULUI INTERMEDIAR
Dimensiunea economică a habitatului intermediar
Locuința modernă (individuală și, în special, cea colectivă) s-a născut sub semnul raționalismului economic, care a dat expresie unui nou mod de a-i gândi arhitectura, bazat pe definirea unor nevoi tip și norme igenice, tehnice și economice și pe noi coduri estetice.
Apropiată atât de locuința colectivă cât și de cea individuală prin anumite calități comune, locuința intermediară se situează între acestea două și în ceea ce privește exigențele economice. Cele mai importante aspecte economice care o caracterizează sunt:
– economia funciară
Locuințele intermediare oferă, asemenea celor colective, o densitate semnificativă a cărei consecință economică este consumul redus de teren. Chiar dacă din acest punct de vedere nu sunt la fel de eficiente ca locuințele colective înalte, ele se dovedesc mai economice decât locuințele individuale izolate pe lot, situându-se pe același nivel cu locuințele individuale înșiruite. Ierarhia se păstrează și în cazul unei comparații economice făcută pe baza costurilor de construcție implicate și a cheltuielilor de exploatare.
Pe lângă valoarea ținând de economia funciară, habitatul intermediar are și avantajul că se poate insera în contexte urbane diferite și poate face obiectul unor tipuri diverse de operațiuni urbane acolo unde locuințele colective, din rațiuni diverse, sunt mai puțin prezente. Faptul că habitatul intermediar este “un instrument perfect de fabricare a periferiilor” poate mări avantajele aduse de economia funciară mai ales în zonele în curs de urbanizare, unde prețul terenului este mai redus.
– circulații comune reduse
Una dintre trăsăturile care deosebesc locuința intermediară de cea colectivă este lipsa sau dezvoltarea redusă a circulațiilor comune în cazul celei dintâi. Avantajul economic se cumulează cu cele oferite de libertatea mai mare de compunere a spațiilor interioare ale clădirii. Acolo unde există totuși circulații comune, orizontale și verticale, de regulă exterioare clădirii, gestionarea lor și costurile de exploatare presupun cheltuieli mai mici decât cele de întreținere a spațiilor comune dintr-un imobil colectiv.
– modulare, prefabricare
Aceste principii de proiectare și realizare a construcțiilor se regăsesc în numeroase exemple de habitat intermediar. În multe dintre cazuri, însăși clădirea în care sunt grupate locuințele devine modul, fiind proiectată ca o entitate autonomă care, la nivelul ansamblului, se poate repeta în câteva tipuri de asociere pentru a crea configurații volumetrice diverse. Modularea se regăsește și în cazul locuințelor propriu-zise, familiale, mai ales în situația în care în clădire sunt grupate tipuri diferite – duplex, triplex, sau pe un nivel; posibilitățile de combinare cresc, chiar dacă imobilul păstrează o formă compactă. Dacă acestor avantaje li se adaugă cele ale prefabricării unor elemente de construcții – arhitectură beneficiul economic se mărește fără a se afecta calitatea arhitecturală, dacă prefabricarea nu e interpretată în termenii pe care i-a cunoscut producția de masă a locuinței colective.
– rezolvarea spațiilor pentru parcaje/garaje
În ansamblurile de locuințe intermediare spațiile destinate parcajelor/garajelor sunt situate, de obicei, fie în spații exterioare amenajate în acast scop, în apropierea căilor de circulație publice (investiție mai redusă, adoptată și în cazul ansamblurilor de locuințe colective) fie, grupat, în subsolul/demisolul clădirilor de locuințe. În acest caz, costurile de construcție și de exploatare sunt mult mai ridicate , însă nu le depășesc pe cele pe care le presupune asocierea directă, la nivelul parterului, a garajului individual cu locuința, situație des întâlnită în cazul locuințelor individuale înșiruite.
Plasarea parcărilor în subsolul clădirii poate aduce un câștig de altă natură: obținerea unor spații exterioare libere care pot fi folosite de către locuitori pentru activități comunitare: sport, loisir, etc.
– gestionarea spațiilor colective
Un aspect economic important al locuințelor intermediare este cel al (co)gestionării spațiilor colective. Chiar dacă acestea, prin amploarea lor, presupun cheltuieli inițiale suplimentare pentru locuitori (spre deosebire de cazul locuinței colective), gestionarea eficientă poate aduce beneficii economice. Sumele obținute prin închirierea spațiilor destinate dotărilor, de pildă cele comerciale sau de servicii (în cazul ansamblurilor intermediare cu regim de proprietate privat), pot amortiza ușor investiția inițială și, odată cu trecerea timpului, pot reduce cheltuielile de întreținere a locuințelor. De asemenea, datorită modului centralizat de funcționare al echipamentele tehnice și a scurtării traseelor de instalații, cheltuielile (inițiale și de întreținere) ale familiilor care ocupă locuințele intermediare sunt mult mai mici decât cheltuielile celor care locuiesc în locuințe individuale înșiruite.
– folosirea sistemele de captare a energiilor neconvenționale
În cazul utilizării lor în ansamblurile de locuințe intermediare, sistemele de captare și conversie a energiei solare își dovedesc performanța, aducând reale beneficii economice. Prezența lor aduce economii mai importante locuitorilor locuințelor intermediare decât celor din locuințelor individuale (unde aporturile energetice pot fi importante însă amortizarea costurilor inițiale ale instalațiilor se face într-o perioadă lungă de timp) sau familiilor care locuiesc în imobile colective înalte (unde aceste sisteme nu-și dovedesc eficiența – suprafețe mici de expunere a panourilor, echipamente suplimentare de distribuție, trasee lungi de instalații).
Dimensiunea ecologică a habitatului intermediar
Conștientizarea consecințelor adesea negative pe care le are activitatea umană asupra mediului natural și reducerea rezervelor de energii convenționale, ca urmare a dezvoltării economico – sociale și a creșterii demografice, au făcut din perspectiva ecologică asupra arhitecturii o problemă de stringentă actualitate.
Sectorul economic al construcțiilor de locuințe, mare consumator de resurse materiale și energetice, necesită aplicarea politicilor de de dezvoltare durabilă vizând prioritar:
– reducerea consumului de materiale și energie în domeniul construcțiilor;
– reducerea cantității de deșeuri provenite din construcții și demolări și creșterea gradului de reciclare a acestora;
– reducerea cantității de energie utilizată în spațiile construite, precum și a emisiilor de CO2;
– reducerea consumului de energie în sectorul transporturilor care deservesc așezarea (în acest fel se reduc și emisiile poluante);
– păstrarea unui mediu armonios din punct de vedere ecologic și estetic;
– refacerea mediilor degradate;
– realizarea și conservarea coridoarelor verzi, ca elemente de legătură ale așezărilor cu restul teritoriului.
Din perspectiva dezvoltării durabile, locuirea trebuie să răspundă mai multor exigențe:
– arhitecturale și urbanistice – calitate ridicată a locuințelor și locuirii;
– sociale – relații comunitare armonioase, evitarea fenomenelor de segregare și excluziune socială;
– ecologice – eficiență ridicată din punct de vedere al consumurilor energetice în toate etapele importante de viață ale clădirii (edificare, utilizare, demolare), o relație echilibrată cu mediul natural, folosirea resurselor materiale naturale, folosirea energiilor neconvenționale, implementarea unor soluții tehnice si tehnologice novatoare de construcție.
Proiectarea ecologică a locuințelor presupune niveluri de abordare consecutive, sub aceleași imperative, dar cu priorități și probleme care cer rezolvări diferențiate: la nivelul ansamblului, la cel al grupării de locuințe și la nivelul locuinței propriu-zise.
Demersul poate fi constrângător, având în vedere, pe de o parte, normele și reglementările restrictive iar pe de altă parte, condiționările particulare pe care fiecare situație le dezvoltă: topografia, orientarea cardinală, geometria sitului de implant și raporturile sale cu mediul natural, rețeaua de circulații și vecinătățile existente.
Standardele și normele la care trebuie să răspundă locuințele ecologice sunt apropiate pe plan european. De pildă, în Franța, normele Bâtiment Basse Consommation (BBC 2005) utilizează referențialul propus de asociația ecologică “Effinergie”, corespunzător unui consum total de energie de 50 kWh/m²/an (fig.IV.1). Acest prag poate fi ajustat cu ajutorul unor coeficienți, în funcție de doi factori: clima si altitudinea. Comparativ cu aceste norme consumul de energie a fondului de locuințe actual se situează între 160 et 300 kWh/m²/an. Locuințele construite în cadrul reglementărilor europene curente privind eficiența termică se caracterizează printr-un consum de aproximativ 100 kWh/m²/an. Pentru a atinge consumul de 50 kWh/m²/an sunt necesare: acordarea unei atenții speciale modelării volumetrice (forme cât mai compacte) orientarea cardinală favorabilă a clădirii, îmbunătățirea capacității de izolare termică a anvelopei și a etanșietății, eliminarea punților termice. În ceea ce privește emisia de CO2, este indicat ca nivelul de emisie să nu depășească, pentru locuințe, valoarea de 6 Kg CO2/ m²/an.
Habitatul intermediar, formă de locuire ecologică
În ultimele decenii, cercetările și experimentările de aplicare a gândirii ecologice în domeniul construcțiilor și arhitecturii s-au orientat, în special, către economia de combustibili fosili și sistemele de utilizare a energiilor neconvenționale, în primul rând solară și eoliană. Soluțiile heliotermice în paralel cu cele de îmbunătațire a izolării termice a construcțiilor, prezența spațiilor verzi – terase și acoperișuri plantate – s-au regăsit într-o diversitate de programe rezidențiale. Ele au avut urmări atât în rezolvarea tehnic – constructivă, prin utilizarea mai ales a sistemului pasiv de valorificare a energiei solare, cît și în organizarea spațiului.
O abordare ecologică a locuinței trebuie fie precedată însă de elaborarea unor strategii de dezvoltare durabilă a locuirii (care necesită la rândul lor studii de impact privind amplasarea locuințelor în cadrul orașului și studii privind posibilitățile de echilibrare a densității urbane; acestea vor sugera implicit alegerea tipologiilor și morfologiilor optime în diferite contexte). Pe lângă principiile ecologice aplicate în mod nemijlocit locuințelor din mediul urban există și alte moduri, indirecte, de reducere a consumurilor energetice. Printre acestea se numără creșterea densității și scurtarea distanțelor de parcurs. Studiul efectuat de Graham Haugton și Colin Hunter concluziona că dispersia activităților urbane modifică nevoile de deplasare; densitatea ridicată, corelată cu existența transportului în comun poate reduce cu 20% consumul de energie realizat în condiții de densitate redusă și transport auto individual. Mai mult, energia înglobată în construirea unor rețele de transport suplimentare sau redimensionarea celor existente poate crește exponențial pe parcursul timpului. O altă cercetare, pe aceeași temă, realizată în Statele Unite ale Americii de către Peter Newman și Jeff Kenworthy, demonstra legătura dintre densitatea urbană și consumul energetic: cu cât densitatea este mai ridicată, cu atât consumul de energie este mai redus, relația evoluând pe scară logaritmică.
Densitatea rațională a habitatului intermediar, situată între cea a locuințelor individuale și cea a imobilelor colective, face ca acestă formă de locuire să devină, din acest punct de vedere, o alternativă economică și fezabilă pentru dezvoltarea durabilă a orașului.
Conceptul de habitat intermediar poate fi adoptat în mod particular în dezvoltarea urbanismului și arhitecturii ecologice, așa cum o dovedesc numeroasele proiecte pilot de locuințe intermediare bioclimatice realizate în practică. De fapt, analizând producția de locuințe ecologice recente observăm că majoritatea locuințelor și ansamblurilor realizate în ultimul deceniu sunt foarte apropiate de formele intermediare: exemplele cele mai interesante de locuințe ecologice le regăsim de obicei în ansambluri semicolective cu 30-150 locuințe, cu regim de înălțime cuprins între P+3 și P+5, care dezvoltă spații intermediare private și semipublice ample, o descriere care se potrivește cu cea a habitatului intermediar (fig.IV.2).
Printre trăsăturile arhitecturale și urbanistice care permit habitatului intermediar să devină o formă optimă pentru dezvoltarea durabilă si ecologică a locuirii se numără:
– dezvoltarea de forme cu urbanitate ridicată și regim de înălțime redus – oferă posibilitatea inserării armonioase, fără contraste violente în mediul urban;
– asocierea grupărilor compacte de locuințe inter-mediare în ansambluri autonome, caracterizate de o densitate relativ ridicată (obținerea unei densități mari, după cum aminteam, devine un criteriu important în proiectarea locuințelor ecologice);
– relația intimă cu mediul natural, prezența spațiilor verzi (spații semipublice, de folosință comună și spații private exterioare, terase și grădini, plantate);
– circulații comune reduse; adoptarea acestei opțiuni în proiectarea bioclimatică a locuințelor diminuează disiparea energiei captate în sistem pasiv și evită vecinătatea unor spații intermediare cu regim termic prea diferit. Circulația la locuințele situate la etaj se realizează din spațiul exterior cu ajutorul scărilor și cursivelor concepute ca dispozitive spațiale atașate clădirii. Acestea pot avea rol de protecție a spațiilor interioare împotriva radiației solare excesive, în perioadele cu însorire puternică;
– centralizarea spațiilor de parcare a mașinilor în subsolul clădirilor sau în spații proxime locuințelor (evitarea unor constrângeri structurale, de modelare spațială și funcționale);
– prezența serelor, a curților interioare.
Un exemplu remarcabil de îmbinare a calităților habitatului intermediar cu cele obținute printr-un demers de proiectare ecologic îl constituie “BedZED”. Beddington Zero Energy Development, cel mai mare ecovillage din Marea Britanie, este un ansamblu mixt, compus din locuințe, spații de lucru și dotări colective. Unul dintre modelele cele mai renumite de arhitectură verde și dezvoltare rezidențială durabilă, ansamblul de locuințe a fost realizat în 2002 de către arhitectul Bill Dunster, la Hackbridge, în Londra.
Principiile arhitecturale care au stat la baza procesului complex de proiectare au vizat următoarele obiective:
– densitate ridicată, regim de înălțime redus (P+2), urbanitate; – calitate ridicată a locuințelor;
-individualizarea locuințelor, accese directe din spațiul exterior;
– prezența spațiilor intermediare exterioare, terase private și grădini;
– securitate rezidențială și intercomunicare socială;
– prezența spațiilor colective – spații exterioare comunitare (spații de joacă pentru copii, spații de relaxare și dicuții, teren de sport) și dotări integrate clădirilor de locuit: o creșă, un club pentru copii în regim after-school, un centru medical, o cafenea, spații comerciale și birouri.
Strategia de reducere a consumului de energie adoptată la “BedZED” include:
– reducerea nevoilor de încălzire datorită anvelopei performante, a ferestrelor cu triplu strat și a folosirii cumulate a sistemelor solare pasive. Suplimentar, furnizarea de caldură și apă caldă se realizează printr-o centrală termică care folosește energia rezultată prin combustia deșeurilor de lemn;
– obținerea energiei electrice cu ajutorul sistemelor fotovoltaice integrate în panourile de perete cu expunere sud;
– colectarea apei pluviale (întreținerea spațiilor plantate);
– utilizarea acoperișurilor plantate contribuie la reținerea apelor pluviale (28 l/m²) și la echilibrarea umidității microclimatului; de asemenea, acoperișul joacă rol de masă termică;
– ventilarea spațiilor în sistem pasiv; circulația aerului se realizează prin tuburile de ventilație situate pe acoperiș, sistemul adoptat (în dublu flux, fig. IV.3) elimină în mod natural umiditatea excesivă a unor spații (băi, bucătării);
– facilitarea schimburilor termice în regim sezonier și zilnic (diurn-nocturn) datorită materialelor cu masă termică importantă înglobate în componența pereților.
Obiectivele reducerii consumului energetic și obținerea unui confort termic sezonier sunt prezente și în proiectul “Habitat pluriel dense et activités” prezentat în concursul de idei lansat de către organizația guvernamentală franceză “Concept Qualité Habitat Energie” (CQHE), în anul 2007 (fig.IV.4). Arhitecții Sabri Bendimérad și Pascal Chombart de Lauwe (Tectône Architectes) au propus un ansamblu intermediar dens, de locuințe ecologice cu aport energetic ridicat obținut în sistem pasiv. Alături de locuințe sunt grupate spații dedicate activităților colective și spații de birouri. Acestea joacă un rol important în obținerea performanțelor termice, datorită dezvoltării spațiale mai libere, ritmului și modului de folosire, poziției relative a acestora față de locuințe.
Trasăturile ecologice importante care caracterizează soluția propusă de către „Tectône Architectes” sunt :
– optimizarea aportului de lumină naturală;
– reunirea multiplelor funcțiuni ale anvelopei;
– folosirea materialelor de construcție naturale;
– căutarea unui compromis termic (iarnă/vară), între obținerea unei izolații termice performante și o capacitate ridicată de acumulare termică (realizarea unui profit energetic în urma difuziei căldurii);
– dezvoltarea unei mase termice importante prin folosirea acoperișului-grădină; un alt avantaj care decurge prin adoptarea acestei formule este echilibrarea umidității microclimatului ansamblului;
– obiectivul principal urmărit în proiectarea anvelopei l-a constituit integrarea izolației în grosimea peretului. În sistemul constructiv novator, “Monomur” se folosesc elemente prefabricate și carămizi cu goluri tip fagure.
Aspecte ecologice ale proiectării locuințelor intermediare
Printre factorii care influențează un demers ecologic de proiectare a locuințelor intermediare se numără: modul de amplasare a clădirilor pe sit, forma și modelarea spațială a imobilului de locuințe, materialele folosite.
Modul de amplasare a clădirii poate contribui la calitatea spațiilor proiectate, la confortul locuitorilor și la evoluția coerentă, durabilă a sitului supus intervenției. Pentru o integrare optimă este necesară înțelegerea contextului, a realităților și a caracteristicilor sitului (istorie, topografie, orientare, hidrografie, altitudinea, zona climatică, etc), identificarea și valorificarea calităților sale, a înțelegerii constrângerilor și a reducerii efectelor nefavorabile pe care acestea le pot provoca.
Principiile de proiectare bioclimatică a clădirilor au la bază ideea unei cât mai bune adaptări formale la un anumit context climatic, oferind în același timp, în spațiile interioare, condiții optime de viață și consumuri de energie cât mai scăzute. Mai mult, acestea iau în considerare amplasarea geografică și urbană, climatul, funcțiunile, tipurile și modurile de utilizare ale spațiilor. O abordare bioclimatică urmărește obținerea de beneficii energetice în funcție de succesiunea ciclurilor sezoniere sau zilnice (stocarea și transmiterea fluxul natural de căldură clădirii în perioadele reci și limitarea efectului acestuia în perioadele calde).
Dacă în regiunile cu temperaturi extreme există câteva forme de clădiri specifice (forme prezente în arhitectura vernaculară) care au devenit modele din perspectivă ecologică / bioclimatică, în arhitectura țărilor din zonele cu climă temperată există un repertoriu formal variat al clădirilor ecologice, determinat nu numai de clima generală a acestor arii geografice (care presupune în special protecția față de temperaturi scăzute și vânt) dar și de variațiile locale de microclimă și de precipitații.
O opțiune formală sau spațială poate avea consecințe asupra consumului energetic total al clădirii și, invers, folosirea principiilor bioclimatice sau a unor sisteme de captare a energiilor alternative poate avea impact asupra formei arhitecturale, poate influența distribuția și gabaritele spațiilor, compartimentările interioare.
Forma locuințelor intermediare ecologice, modul de agregare a acestora (pavilionar/compact, terasate) și compoziția la nivel de ansamblu derivă și din modul de protecție sau de expunere față de soare și de poziționarea împotriva vânturilor dominante. În proiectarea bioclimatică a locuințelor intermediare o atenție deosebită este acordată formei anvelopei și volumetriei clădirii, modului de dezvoltare pe verticală (compact sau terasat), rezolvării spațiilor intermediare interioare, prezenței serelor și curților/patio interioare, acoperite sau descoperite. Anvelopa clădirii ecologice, ca structură bioclimatică, este cea care, prin caracteristicile sale (raport plin/gol, formă, realizare constructivă) permite sau nu schimbul de căldură interior-exterior, prin pardoseală, pereți, acoperiș-terasă.
O formă de plan compactă are calitatea unei suprafețe reduse a pereților exteriori, iar, dacă volumul pe care îl determină se apropie de cub, forma bioclimatică a clădirilor va fi optimă din punct de vedere a consumului energetic atât în climatul cald, cât și în cel rece. O clădire compactă poate avea eficiență termică ridicată și potențial de iluminare și ventilare naturală limitat. Invers, o clădire mai puțin compactă poate oferi o mai bună iluminare și ventilare naturală în dauna eficienței energetice.
O formă de plan ramificată oferă însă avantaje în cazul microclimatului în care predomină vântul pe o anumită direcție. Clădirile pot fi amplasate față de direcția vântului, în așa fel încât curțile – alveolele formate prin conformația acestui tip vor fi protejate de curenții de aer puternici. Un alt avantaj bioclimatic al unei soluții ramificate sau pavilionare, care oferă posibilități variate de rezolvare spațială și funcțională, este capacitatea ei mult mai ridicată de folosire a radiației solare și a vegetației, în scopul menținerii unor microclimate favorabile în diferite zone ale clădirii/clădirilor. Un adevărat demers ecologic combină însă diferite posibilități alternative de economisire si conservare a energiei astfel încât câștigurile să se mențină ridicate în diverse tipologii și morfologii ale clădirilor de locuit.
În ceea ce privește materialele de construcții, alegerea variază în funcție de clădire, de situarea zonei unde sunt produse față de cea în care sunt puse în operă (pentru a se evita pe cât posibil costurile de transport prea mari), de context geografic și urban și de impactul lor asupra mediului. Sunt preferabile materialele naturale, cele economice (din perspectiva energiei înglobate), reciclabile, materialele cu emisii reduse de dioxid de carbon și cele eficiente din punct de vedere termic (cu inerție termică ridicată)
Odată cu dezvoltarea funcțiunilor de locuire, a diversificării și măririi complexității activităților, a apărut necesitatea unor spații specializate, adaptate unor funcțiuni noi și a unor soluții constructive corespunzătoare care oferă suficientă stabilitate din punct de vedere static și au un grad de izolare termică ridicat.
Sarcina preluării și contracarării efectelor climatice nefavorabile revine anvelopei clădirii, realizată fie din materiale de construcție omogene și masive, fie din straturi succesive de materiale de rezistență și izolare, pentru producerea cărora se consumă o anumită cantitate de energie – energia înglobată.
Soluția cea mai răspândită în construcția locuințelor ecologice este folosirea combinată a resurselor de energie convențională și neconvențională, pentru obținerea unui grad ridicat de conservare a energiei în interiorul spațiilor.
Un demers de proiectare a locuințelor intermediare, care poate aduce la nivelul ansamblului economii importante, vizează prioritar următoarele aspecte:
– orientarea cardinală favorabilă a spațiilor locuinței, în funcție de importanța și tipul acestora;
– reducerea lungimii pereților exteriori prin adoptarea unei rezolvări compoziționale compacte, dezvoltarea în profunzime a camerelor și folosirea concomitentă a serelor sau curților;
– proiectarea rațională a detaliilor curente, a pereților, deschiderilor, acoperișurilor, în paralel cu proiectarea performantă a protecției termice atât la sistemele de zidărie obișnuite, cât și la panourile de fațadă hibride, multistrat;
– echiparea cu instalații de captare a energiei solare și sisteme performante de ventilație.
De asemenea, folosirea unor elemente de construcție-arhitectură (brise-soleil, loggii, balcoane, sere) poate aduce un aport sporit balanței energetice, confortului global de locuire și calității arhitecturale a locuințelor.
Recent, un concurs de arhitectură desfășurat în Franța în anul 2009, la inițiativa asociației Inter Forêt-Bois 42, a propus participanților proiectarea unui ansamblu de locuințe ecologice, pe principii bioclimatice. Una din echipele laureate, formată din Jean-François Bouvier, Mathilde Manent, Clément Georges și Lionel Pollet, stabilea în soluția propusă, alături de obiective arhitecturale și urbane (atinse în forme și dezvoltări spațiale specifice habitatului intermediar) o strategie bioclimatică complexă (fig.IV.5).
Astfel, confortul în perioadele reci este asigurat prin:
izolația ranforsată – principiul constructiv constă într-un schelet de lemn masiv între elementele căruia este dispus un prim strat de izolație (saltele de vată celulozică de 12 cm). Al doilea strat izolator, situat la exterior, reduce pierderile cauzate de punțile termice. Termoizolația exterioară a anvelopei protejează în întregime volumul paralelipipedic al locuințelor, inclusiv la limita de contact cu etajul tehnic.
ventilația cu dublu flux – sistemele de ventilație clasice caracterizate prin pierderile mari de căldură sunt înlocuite de instalații performante în dublu flux (fig. IV.6). Dispunerea unei părți a echipamentelor în etajul tehnic, situat sub acoperiș, permite scurtarea traseelor instalațiilor în locuințe.
aportul solar ridicat – deschideri vitrate mari, orientate spre sud;
forma compactă a clădirii – soluția aleasă urmărește realizarea unui compromis între forma geometrică compactă a clădirii și o iluminare optimă a locuințelor;
Încălzirea spațiilor se realizează în două moduri: pe de o parte, prin captarea și transformarea radiației solare în căldură cu ajutorul panourilor solare termice situate pe acoperiș și, pe de altă parte, printr-un sistem clasic de încălzire cu combustibil pe bază de deșeuri rezultate în urma industrializării lemnului.
În perioadele calde, cu însorire maximă, confortul termic este asigurat prin:
ventilarea naturală a locuințelor – dubla orientare (nord-sud) a locuințelor permite ventilarea naturală a întregii locuințe pe baza diferențelor de temperatură noapte/zi;
protecția solară – terasele și balcoanele adânci reduc, pe timpul verii, riscul supraîncălzirii, prin efect de seră, a spațiilor interioare;
acoperișul ventilat – evitarea supraîncălzirii locuințelor prin interpunerea etajului tehnic și a șarpantei ventilate;
transferul pasiv de căldură – folosirea de panouri îmbrăcate cu membrane bituminoase, expuse radiației solare; căldura înmagazinată este transferată progresiv spațiilor interioare pe timpul nopții;
gestionarea apelor pluviale – recuperarea apelor pluviale se realizează la nivelul acoperișului; apa este transferată apoi într-o cuvă situată sub parcaje și folosită pentru întreținerea spațiilor verzi.
Criterii ecologice / bioclimatice ale proiectării locuințelor intermediare
Principiile arhitecturii bioclimatice se pot aplica cu precădere la locuințele intermediare comasate și la cele terasate (pe teren plat sau dezvoltate pe panta terenului), tipuri specifice habitatului intermediar.
Locuințele intermediare comasate au deja o calitate proprie – faptul că instalațiile corespunzătoare fiecărei zone funcționale, inclusiv ale spațiilor comune, pot fi cuplate și puse în funcțiune independent, potrivit necesarului de energie și perioadei de activitate.
În cazul zonelor cu climă temperată sau rece este posibilă folosirea unei grădini de iarnă – seră cuplată cu spațiile utile de folosință comună, a cărei rol, în afară de cel de agrementare a spațiului semiprivat, este de a oxigena și a menține un raport echilibrat al umidității microclimatului întregii clădiri.
Clădirile comasate în care sunt grupate locuințe intermediare au, în general, un volum relativ dezvoltat și compact. Această formă permite realizarea unui sistem de captare, transformare și utilizare a radiației solare (în regim pasiv și activ) sau a altui tip de energie neconvențională (în funcție de mediul/zona geografică de implant). Având în vedere că pierderile de căldură la o locuință sunt datorate în proporție de 85% pereților și ferestrelor, grija pentru o proiectare bioclimatică a locuințelor/ansamblurilor de locuințe trebuie însoțită de soluții complementare la nivelul detaliilor de construcții-arhitectură (izolarea termică a închiderilor). Această preocupare trebuie corelată cu micșorarea suprafețelor pereților exteriori.
Folosirea complementară a sistemul de ventilare de tip dublu flux, folosit în strategiile pasive noi, poate aduce beneficii suplimentare. Principiul de funcționare „dublu flux” constă în controlul sensului de mișcare a aerului: fluxul de aer proaspăt este introdus în spațiile uscate ale unității rezidențiale, evacuarea aerului realizându-se în “punctele ude” sau de serviciu. Între spațiile în care sunt dispuse instalațiile de intrare și cele de evacuare, aerul este circulat prin intermediul unor grile de transfer poziționate la baza ușilor sau pereților. Diferența de presiune între zonele uscate (cu presiune mai ridicată) și cele umede (cu presiune scăzută) asigură circulația debitului de aer (fig. IV.7).
Pentru spațiile locuite se pot propune, de asemenea, soluții bioclimatice: prezența spațiilor dezvoltate în profunzime și evitarea amplasării încăperilor locuite la colțurile clădirii, interpunerea unor spații tampon, sere, dispozitive spațiale intermediare- circulații verticale sau orizontale, curți interioare.
Un important principiu al arhitecturii bioclimatice este orientarea spațiilor de locuit către soare, cu preferință pentru anumite orientări cardinale optime (E, SE, S, SV). Un asemenea criteriu, alături de cel al poziționării corecte față de direcția vânturilor dominante, implică rezolvări speciale pentru fiecare amplasament, determinând folosirea unor forme diferențiate.
Un concept excepțional care reunește aceste caracteristici este cel propus recent de către agenția “Effibat”. Veritabil model de locuințe intermediare ecologice, dezvoltat de arhitectul Claude Franck în 2008, în cadrul programului CQHE-PUCA, “Effibat” se remarcă prin următoarele calități:
structură economică, realizată cu elemente prefabricate din beton armat și pereți exteriori neportanți;
unitățile rezidențiale sunt agregate într-un volum organizat pe o tramă modulată de 6x3m care respectă principiul bioclimatic al clădirii compacte;
oferă posibilități multiple de compunere volumetrică (în bandă, cuplare de două sau patru unități); acest tip de soluție, pe lângă numeroasele avantaje economice din perspectivă ecologică, poate contribui, în mediul urban, la realizarea unei importante economii funciare. În plus, articularea volumelor printr-un spațiu colectiv, al locuitorilor, care formează o “unitate de relații sociale” cum o numea Franck, poate conduce la dezvoltarea relațiilor sociale;
formă cu un puternic caracter urban, permite amplasarea în contexte diferite, urbane sau periurbane; regim de înălțime redus – P+3;
diversitatea locuințelor- locuințe dezvoltate pe nivel sau duplexuri;
anvelopa performantă din punct de vedere energetic este desprinsă de structură, ceea ce permite încorporarea în fațade a panourilor fotovoltaice subțiri; nevoile de căldură se situează sub 15 kWh/m2/an iar emisiile de CO2 sub 10 kg/m2/an;
prezența grădinilor de iarnă, cu iluminare zenitală, în zona centrală a fiecărei unități rezidențiale (fie duplex sau locuință pe un singur nivel) joacă un important rol bioclimatic; mai mult, aportul de lumină naturală transformă statutul spațiilor mediane ale locuinței, ceea ce permite o utilizare diversă a lor;
dispoziția bioclimatică a spațiilor interioare – dispunerea spațiilor în funcție de orientările cardinale favorabile și gestionarea fluxului dublu de aer conduc la obținerea confortului termic pe tot parcursul anului (în ciclu zilnic și sezonier);
suprafețe de circulație reduse – un singur nod de circulație verticală în jurul căruia se asociază, în morișcă, cu decalare de jumătate de nivel, unitățile rezidențiale;
prezența spațiilor comune sau a dotărilor comerciale la nivelul parterului.
O concepție asemănătoare caracterizează și proiectul pentru ansamblul de locuințe intermediare ecologice “La Residence du cedre” realizat în 2008 la Obernai, în Franța, de către arhitectul Régis Mury (fig. IV.8). Cele 24 de locuințe sunt dispuse în două clădiri cu regim de înălțime P+2 și P+3. La subsolul/demisolul acestora sunt prevăzute spații tehnice și de depozitare. Proiectarea bioclimatică se concretizează prin distribuția și corelarea funcțională a spațiilor locuințelor cu orientarea cardinală, dimensionarea și repartiția echilibrată a deschiderilor, alcătuirea eficientă a structurii anvelopei în vederea reducerii consumurilor energetice. Aporturilor energetice în sistem pasiv li se adaugă cele aduse de instalațiile termice si fotovoltaice de captare și conversie a energiei solare. Alegerea materialelor și tehnicilor de construcție respectă criteriile de calitate ale mediului. Pereții sunt realizați din panouri de lemn, cu o structură compozită, după un procedeu ecologic dezvoltat prima oară în Germania. Izolația, eficientă, este realizată din saltele termoizolante din celuloză cu grosime de 16 cm separate de structura de lemn printr-un strat de aer. Placajul exterior protejează panourile împotriva uzurii. Eficiența termică a anvelopei se cumulează cu sistemul de încălzire adoptat (încălzirea apei menajere prin aport solar căruia i se adiționează cel tradițional pe bază de gaz) și sistemul de ventilație în dublu flux de înalt randament. Coexistența acestora au permis obținerea unui consum energetic pentru încălzire de 32 kWh/m²/an (prin comparație, standardele ecologic fixează limita consumului la aproximativ 50 kWh/m²/an), înscriindu-se astfel în categoria locuințelor ecologice de tip “Passivhaus” și “Minergie“. Structura metalică independentă permite desprinderea de fațadă a dispozitivelor de circulație orizontale și verticale (scări, cursive) și a balcoanelor ceea ce conduce la evitarea punților termice. Prezența panourilor solare fotovoltaice și adoptarea soluției acoperișului terasă plantat completează gama caracteristicilor ecologice ale clădirilor. În paralel, obținerea unui grad de confort ridicat a constituit o preocupare constantă.
Folosirea teraselor grădină în formele specifice habitatului intermediar, cu referire specială la locuințele terasate, în dubla lor ipostază, adaptate la panta terenului sau terasate artificial prin decalarea pe inălțime a etajelor, oferă avantaje din multiple puncte de vedere: arhitectural și urbanistic, psihologic și, de o importanță semnificativă, cel ecologic.
Terasele și acoperișurile “verzi” îmbunătățesc calitatea aerului, conservă energia, echilibrează microclimatul ansamblului construit. Printre avantajele de ordin ecologic obținute prin folosirea teraselor plantate, cu un efect favorabil în ameliorarea mediului antropic urban se evidențiază:
– reducerea temperaturii ambientale și creșterea nivelului de umiditate în vecinătățile apropiate; Diferențele de temperatură dintre spațiile naturale sau artificial plantate și construcții pot afecta regimul termic de ansamblu în mediul urban. În perioadele calde sau caniculare, de pildă, menținerea și eliberarea treptată de către plante a umidității conduce la un efect de răcire local.
Terasele plantate contribuie de asemenea la reglarea schimburilor termice pe verticală.
Concomitent, plantele oferă și o filtrare naturală a luminii solare, menținând un raport echilibrat între lumină și umbră, în condițiile unei puternice însoriri a locuinței.
– reducerea noxelor existente în atmosferă;
Terasele și acoperișurile plantate pot asigura reținerea prafului atmosferic dar și absorbția naturală a dioxidului de carbon precum și a altor noxe aglomerate în atmosfera urbană. În acest sens, un studiu efectuat de NASA pentru laboratoarele spațiale a demonstrat că un singur arbust (smochin, în cazul studiului menționat) poate purifica 10mc de aer pe zi iar una din cercetările efectuate de către organizația “Green Roofs For Healthy Cities” demonstra că 1m2 de spațiu plantat de terasă poate îndepărta din atmosferă cca 0,2 kg de particule poluante pe an.
– absorbția poluanților antrenați de apele meteorice; Particulele de metale grele și elementele nutritive gasite in apa de ploaie sunt reținute în sol evitând astfel evacuarea lor în apele subterane sau fluxurile râurilor. Pot fi reținute din precipitații peste 95% din cantitatea de cadmiu, cupru și de plumb, 16% din zinc precum și, în mod substanțial, azot.
– asigurarea unui habitat de nișă pentru o diversitate de specii ale faunei; Adevărate matrici „verzi” în contextul ecologic al peisajului, terasele și acoperișurile plantate ale formelor specifice habitatului intermediar urban oferă, pe lângă beneficiile enumerate, un habitat vegetal de nișă pentru o diversitate de specii. Chiar și în zonele dens populate, păsări și insecte benefice, albine și fluturi pot fi atrase de spațiile plantate. Studii publicate în SUA indică faptul că fluturii pot vizita terasele gradină situate la o înălțime de maxim 20 de niveluri iar păsările de până la 19 niveluri.
Element important al microclimatului, prezența vegetației poate oferi, în condițiile folosirii concomitente a unor soluții constructive (utilizarea sistemelor de izolații termice performante, a vitrajului multiplu la ferestre cu pierderi reduse de căldură, a sistemelor ecologice pasive, sere), un aport energetic ridicat. Rezultatul va avea calitate arhitecturală doar dacă aceste rezolvări tehnic – constructive sunt subordonate unei concepții de ansamblu bine articulate.
CARACTERISTICI ARHITECTURALE ȘI URBANISTICE ALE HABITATULUI INTERMEDIAR
Situarea urbană a habitatului intermediar
Numeroasele operațiuni realizate în ultimele patru decenii relevă o multitudine de posibilități și formule de rezolvare a acestui tip de locuință, pe terenuri cu conformații foarte diferite și în localizări diverse în cadrul orașului.
Avantajele locuințelor intermediare rezultă din atributele arhitecturale specifice lor dar și din posibilitățile oferite rezolvării unor probleme de urbanism: tranziția între țesuturi urbane diferite, înnoirea formelor urbane, limitele raționale ale densității.
Prezența spațiilor de tranziție, regimul de înălțime, densitatea, varietatea formală conferă habitatului intermediar un grad ridicat de adaptabilitate la diversele contexte urbane.
Habitatul intermediar, datorită caracteristicilor sale, constituie un instrument ce poate fi utilizat fie punctual, interstițial, în ansambluri mici sau medii, pentru ameliorarea unei situații urbane deficitare, fie, pe scară mai largă, în operațiuni noi de dezvoltare urbană (fig. V.1), în condiții raționale de densitate urbană și economie funciară.
Locuințele intermediare, prin gradul ridicat de urbanitate, scară, spațiile comune pe care le integrează, prin calitățile formale și spațiale pe care le preia, în egală măsură, de la locuința individuală și cea colectivă, sunt mai potrivite mediului urban dar pot fi regăsite și în medii mai puțin urbanizate. În oraș acestea sunt utilizate cu preponderență în zonele periferice, și doar într-o proporție redusă în zonele centrale.
În zonele centrale ale orașului ele pot participa, alături de spații publice și semipublice diverse dar și de locuințe colective, în operațiuni de reabilitare sau regenerare urbană (fig V.2), în diverse tipologii (locuințe terasate, în bandă, în agregări colinare), precum și ca rezultat al unor conversii funcționale, de înaltă calitate (fig. V.3, V.4). Le regăsim, de asemenea, și la limita unor țesuturi urbane, diferențiate prin importanță, funcțiune, scară, vechime și stare, în ipostaza unor ansambluri rezidențiale, reduse ca mărime, de racord între cartiere divers structurate dar și în cazul unor spații reziduale, de diferite tipuri – în vecinătatea unui vechi nod de căi ferate, cum este cazul complexului de locuințe terasate pe teren plat din Alexandra Road din Londra, sau în apropierea unui port, ansamblul “Borneo Siedlung ” în Olanda etc (fig. V.5).
În limitele orașului, în zonele dens construite, acolo unde suprafețele amplasamentelor sunt mai reduse, locuințele intermediare au spațiile comune exterioare reduse sau slab dezvoltate, în favoarea spațiilor de tranziție perimetrale, de contact cu spațiul public sau a celor comune interioare (fig.V.6).
Zonele de periferie și periurbane sunt mediile prin excelență asociate locuințelor intermediare. După cum afirma un cercetător al echipei Urbitat, acest tip de locuință se dovedește a fi “un adevărat instrument de fabricare a periferiei”. Înălțimea medie a locuințelor intermediare (maxim P+3) constituie, după cum afirma un alt cercetător, F.Mialet, “un important factor de re-echilibrare teritorială și urbană în zonele de suburbie” marcate de țesutul pavilionar difuz și cu regim mic de înălțime.
În teritoriile suburbane în curs de urbanizare sau slab urbanizate, de regulă, operațiunile de realizare a locuințelor intermediare pot fi rezultatul unui proces:
de inserție urbană – în zone unde locuința individuală predomină (fig V.6).
de extensie urbană, operațiuni de anvergură, în care locuințele se regăsesc fie în ansambluri intermediare autonome, fie în ansambluri mixte alături de locuințe individuale și/sau colective (fig.V.7). Acestui tip de intervenție, care permite o mai mare libertate de concepție, îi sunt specifice un nivel dezvoltat al dotărilor și infrastructurii ansamblului, circulații auto corect dimensionate, prezența în număr suficient a garajelor și parcajelor, iar unitățile rezidențiale integrează spații exterioare comune mai mari, spații de tranziție diferențiate, spații plantate ample și oferă o imagine arhitecturală de calitate (fig.V.8).
În zonele rurale, habitatul intermediar nu pare adaptat nevoilor. Dar și aici, deși în puține cazuri, un mediu natural spectaculos, apropierea relativă a orașului și existența unor circulații de legătură facilă cu acesta au făcut posibilă realizarea unor ansambluri de locuințe intermediare, majoritatea dezvoltate pe panta terenului. Tot în cadrul unui mediu natural aparte s-au construit locuințe intermediare cu adresabilitate specială, locuințe de lux sau ansambluri destinate programului turistic (sate de vacanță).
Locuințelor intermediare nu le sunt specifice anumite caracteristici fizice ale sitului de implant. Ele dezvoltă morfologii adaptabile unor conformații diversificate ale mediului natural de inserție, beneficiind de valențele, uneori excepționale, ale peisajului, indiferent de localizarea geografică sau climă. Locuințele terasate se pot dezvolta în zone de șes sau de munte, în oraș sau în afara acestuia, pe teren în pantă sau pe teren plat. Pot fi ansambluri de locuințe intermediare edificate în medii în care prezența apei în peisaj este importantă sau locuințe realizate în zone împădurite, etc (fig V.9).
Densitatea habitatului intermediar
Problema densității constituie un aspect care răspunde interesului urbanistic general: limitarea consumului de spațiu, stoparea urbanizării difuze și reducerea volumului traficului urban. Contribuția pe care o poate avea habitatului intermediar la realizarea unei densități urbane medii a fost întotdeauna evidențiată în cadrul cercetărilor și studiilor efectuate pe această temă.
Densitatea locuințelor individuale, colective și intermediare.
Printre termenii obiectivi de definire a caracteristicilor unui anumit habitat densitatea ocupă o poziție importantă, însă nu suficientă.
În cazul locuințelor individuale densitatea poate varia între limite largi, în funcție de suprafața loturilor fiecărei locuințe, de situarea ei pe lot și în raport cu celelalte locuințe ale ansamblului. Studiile unor cercetători precum Philippe Panerai și David Mangin (fig.V.10), arată că o parcelare eficientă a loturilor poate determina atât o creștere semnificativă a densității, cât și a spațiilor libere rezultate.
De pildă, un teren cu o suprafață de aproximativ 1100 m2 (front stradal de 36 m și profunzime de 30 m) poate fi parcelat în moduri diferite : pentru patru locuințe-duplex cuplate (36 locuințe/ ha) sau pentru 13 sau 17 locuințe înșiruite (120 și 150 de locuințe/ha, densitate apropiată de cea a unui țesut urban compus din locuințe colective). Mai mult, se observă că mărirea densității nu este direct proporțională cu creșterea suprafețelor spațiile libere obținute (o dispoziție rațională a locuințelor poate ridica densitatea cu aproximativ30%, spațiile libere rezultate micșorându-se cu doar cu 10%).
În ultimul deceniu, o mare parte din cercetările asupra locuirii individuale s-au focalizat asupra habitatului cu regim redus de înălțime dar cu densitate ridicată. De exemplu, Dominique Montassut susține că “de la un prag de aproximativ 50 locuințe/ha locuințele individuale tind să se aglomereze” și că “raporturile dintre plin și gol, spațiu construit și spațiu liber, locuință și grădina privată se modifică”. Cercetătorul subliniază că această opțiune modifică peisajul urban, care presupune ”o continuitate de țesuturi ce implică spații noi apropriabile cu valoare de tranziție de la public la privat”, constatare ce trimite la situația specifică în care o formulă de locuire intermediară ar putea susține favorabil atât o densitate mai ridicată cât și prezența spațiilor de tranziție, caracteristice prin definiție acestui tip de locuire.
Alain Cornet-Vernet prezenta câteva exemple tip de densități corespunzătoare locuirii individuale: lotizările tradiționale cu locuință izolată compuse în jurul unei incinte semi închise oferă o densitate cuprinsă între 8 și 13 locuințe/ha. Aceeași distribuție, dar de locuințe cuplate, are o densitate de 14-18 locuințe/ha. Modelul cu patru locuințe cuplate conduce la o densitate de aproximativ 15-25 locuințe/ha. Locuințele cuplate în jurul unei incinte permit obținerea unei densități mai ridicate, de 30-35 locuințe/ha. Cornet-Vernet sugera că habitatului intermediar îi corespunde o densitate minimă de 40 locuințe/ha și că această densitate poate fi obținută doar printr-o locuire semicolectivă. Pentru a obține un habitat intermediar de calitate este necesară definirea unui echilibru între o densitate urbană adecvată și un caracter individual sau cel mult semicolectiv al locuirii, pe de o parte, și o simbioză cu mediul natural, pe de altă parte.
În comparație însă cu locuirea colectivă unde, datorită modului de ocupare a terenului mai eficient și omogen (dar cu o folosire mai puțin diferențiata a acestuia), densitatea poate ajunge până la 400-800 locuitori /ha, habitatul intermediar oferă o densitate relativ scazută, apropiată de formele de locuire individuală mai dense cu locuințe inșiruite (200-250 locuitori/ha). În cazul locuințelor cuplate, densitatea este de aproximativ 150 locuitori /ha iar pentru locuința izolată pe lot aceasta scade progresiv, funcție de mărimea lotului, de numărul de membrii ai familiei, de situarea pe lot a clădirii.
În figura V.11 sunt prezentate densitățile medii (exprimate în număr de locuințe/ha) ale ansamblurilor de locuințe corespunzătoare pricipalelor tipuri de locuire.
Prin studierea diferitelor exemple de locuințe intermediare realizate, s-a remarcat ca densitatea acestora este apropiată de 50 locuințe/ha. Totuși aceasta cifră este relativă; de pildă, în regiunile franceze ea oscilează într-un ecart de 20-80 locuințe/ha. O densitate mai mare poate permite instalarea serviciilor urbane publice, dar și echipamente edilitare suplimentare și transport în comun. În orice caz, devine prioritară atingerea unei densități medii, dar mărirea ulterioară a acesteia peste un anumit prag va avea efecte negative asupra rezidenților. Situat și din perspectiva densității obținute, între individual și colectiv, habitatul intermediar este un produs urban fezabil, cu atât mai interesant, cu cât gestionarea, administrarea sa pare mai simplă decât în cazul altor forme de locuire.
Analiza realizată de către echipa Urbitat pentru PUCA, în anul 2008, constata că densitatea medie netă (raportul dintre suprafața netă a terenului și suprafața netă construită), obținută în 30 (64) de operațiuni de habitat intermediar, este de 0,71. Urmărind însă distribuția pe ansambluri rezidențiale se poate observa că, de la caz la caz, densitatea netă variază între 0.2 și 1.80, funcție de natura sitului, localizare și tipologia adoptată. Locuința intermediară nu este strict condiționată de o anumită densitate sau de o anumită normă. Acest element este confirmat de calculul densității locuințelor pe hectar. Astfel, densitatea medie este de 66 de locuințe/ha, cu toate că și în acest caz se constată o variabilitate ridicată, de la 10 la 140 locuințe/ ha (fig V.12).
În condițiile aceleiași densități, suprafața necesară realizării locuințelor intermediare este de 3 ori mai mică decât cea rezultată din împărțirea clasică pe loturi specifică locuinței individuale din mediul urban (fig.V.14). Acest lucru este posibil prin soluțiile arhitecturale și urbanistice caracteristice habitatului intermediar, densitățile astfel obținute fiind superioare celui ale unui ansamblu pavilionar de locuințe individuale și apropiate de cele ale locuinței colective.
Fréderic Mialet observa că locuinței intermediare îi poate deveni specifică, fără pierderea calităților proprii, o densitate superioară, de aproximativ 100 locuințe/ha. Acest punct de vedere este fundamentat de rațiuni economice: competitivitatea cu habitatul colectiv, din această perspectivă, apare în jurul unei densități de peste 70 de locuințe la hectar, corespunzătoare unei densități nete de 1,1 (fig V.13).
Utilizarea rațională a solului, datorită optimizării căilor de acces auto și pietonale, precum și coerența articulării spațiilor rezidențiale cu cele de circulație și de folosință comună, explică de ce habitatul intermediar poate atinge, în cazuri extreme, ca în cazul ansamblului de locuințe intermediare “Les Allées De La Roseraie” realizat, între anii 2002-2005, în Franța, la Grenoble, o densitate mare, de până la 133 locuințe/ha, fără ca acele caracteristici proprii, apropiate de locuința individuală, să se piardă. De aici și faptul îmbucurător că, din perspectiva locuitorilor, densitatea e percepută ca fiind slabă. O densitate ridicată poate permite echiparea edilitară complexă, integrarea serviciilor urbane publice, a transportului în comun. Este, deci, necesară obținerea unei densități optime, dar o creștere ulterioară a acesteia sau dezechilibre în repartizarea ei va induce un sentiment de insatisfacție și de opresiune asupra locuitorilor.
Posibilități de densificare urbană prin habitatul intermediar
Printre calitățile urbane ale ansamblului/locuinței intermediare se pot enumera: posibilitățile de reabilitare și reînnoire urbană a țesuturilor destructurate, datorită capacității acestui tip de locuință de a crea țesuturi urbane mixte de racord între zone urbane diferite ca funcție sau densitate, echilibrarea raporturilor de scară urbană, imaginea urbană, reducerea segregării urbane și sociale.
Acestor calități li se adaugă cele de instrument util în realizarea economiei funciare și de factor de densificare în zonele de periferie cu urbanizare difuză ori în curs de urbanizare, sau în cartierele rezidențiale cu lotizări individuale. În cazul acestora, creșterea densității se poate realiza fie exclusiv prin operațiuni de locuințe intermediare asociate cartierului cu locuințe individuale, fie prin operațiuni mixte concretizate în ansambluri compuse din locuințe individuale, intermediare și colective (fig.V.15). În ambele cazuri, densitățile obținute vor fi superioare celor unui cartier pavilionar de locuințe individuale, putându-se apropia, mai mult sau mai puțin, de la caz la caz, de cele de tip colectiv. Trebuie subliniat că în cazul operațiunilor mixte, densitatea obținută de locuințele intermediare o depășește pe cea medie a ansamblului.
Important de menționat este și faptul că existența unei densități mai ridicate, prin densificările cu locuințe intermediare, face ca dotarea suplimentară a zonei cu spații comerciale, de învățământ și de loisir, cu echipamente și facilități edilitare de interes public mai dezvoltate, să fie eficientă din punct de vedere economic.
Modelarea spațială a locuințelor intermediare
Tipuri de unități rezidențiale agregate în grupările de locuințe intermediare
În funcție de dezvoltarea pe verticală, spațiile unităților rezidențiale care intră intră în componența grupărilor intermediare, în agregări diverse, pot fi rezolvate pe un singur nivel, pe două sau pe trei niveluri.
De cele mai multe ori, fiecare din aceste tipuri de locuințe are acces individual, și spațiile private exterioare de mari dimensiuni, de până la 25% din suprafața locuinței (terase ample, logii sau grădini private, pentru locuințele de la parter, și, mai rar, curți interioare).
Printre planurile de referință, model, din perioada de căutări și experimentări de la începutul anilor’70 se numără cel propus de arhitectul Jacques Bardet, în ansamblul de locuințe terasate pe teren plat, realizat la Nerac au Val-d’Yverres în Franța, în 1968 (fig. V.16a). Terasa devine piesa principală a locuinței atât prin dimensiuni, un sfert din suprafața totală, cât și datorită expunerii spațiilor importante ale locuinței către aceasta. Trama este regulată, pentru o modulare facilă a locuinței în ansamblu. Într-o agregare de același tip Andrault și Parat propun locuințe modulate mai diversificate: atât duplexuri, cu terasă de mărime egală cu a zonei de zi, cât și locuințe pe un singur nivel cu terase având suprafața de un sfert din suprafața locuinței sau egală cu aceasta (locuința cu 2 camere) – (fig. V.16c). Trebuie subliniat că, spre deosebire de alte tări europene, în care producția de locuință s-a centrat spre tipurile tradiționale de locuință, în Franța a existat încă din deceniul 7 al secolului XX o preocupare permanentă pentru locuința intermediară, ceea ce explică abundența producției de habitat intermediar și diversitatea rezolvărilor din această țară.
Suprafața totală a teraselor o poate depăși în unele cazuri pe cea a locuinței, un exemplu fiind duplex-ul care compune grupările de locuințe intermediare din ansamblul Cité Ibn Khaldoun proiectat de către echipa de arhitecți SNIT și construit, în 1977, la Tunis (fig. V.16b).
Cu aceeași grijă pentru o geometrie carteziană, dar de această dată urmărindu-se prin agregare în cluster o individualizare volumetrică a unităților rezidențiale, lizibile în imaginea ansamblului, Moshe Safdie propunea ansamblul „Habitat ‘67”, la Montreal (ig. V.16d) O compunere mai liberă a planului locuinței, dar cu grija modulării în ansamblu, a fost realizată în forme originale la Givors, de către J.Reunadie, în 1975, pe teren în pantă (fig.V.16e,f). Aceeași libertate o regăsim și la imobilele Kalouguine, la Angers, însă aici, după cum concluziona un interviu sociologic, locuitorii percepeau cu insatisfacție discordanța dintre atributele practice și cele simbolice ale locuinței, concretizată prin disconfort în utilizarea locuinței, dificultăți de mobilare, etc (fig.V.16g).
O altă modalitate de compunere o constituie modelarea binucleară a locuinței, terasa amplă fiind situată central, între zona de zi și cea a dormitoarelor, cum este cea configurată hexagonal la ansamblul „Eventard”, în Angers (fig.V.16h). Pe același principiu, dar cu loggie ca spațiu exterior privat, este conceput planul locuințelor din ansamblul “Panassa”, la Saint Etienne (fig.V.16i). Terasele pot fi situate și la cota superioară a locuinței, pe acoperișul terasă plantat, ca în cazul duplexului proiectat de Yves Lion, în grupările de locuințe intermediare realizate la Hautes Bruyères,Villejuif (fig.V.16k).
Unitățile rezidențiale situate la parter pot dispune de grădină proprie. Un exemplu îl constituie cele proiectate de Marc Dauber în ansamblul din cartierul Brossolette, Mulhouse(fig.V.16l).
Preocuparea pentru o organizare din perspectivă evolutivă a locuinței intermediare se concretizează prin rezolvări diferențiate atât la nivelul unității rezidențiale cât și la cel al clădirii. De pildă, duplexul proiectat de echipa de arhitecți DUO în ansamblul La Dentellière, L’Isle-d’Abeau conține un spațiu polivalent-podium care, în funcție de nevoi (modificarea numărului de membri ai familiei, a structurii de vârstă și ocupaționale), poate avea utilizări diverse (fig.V.17a). Soluția încorporării unui spațiu polivalent se poate aplica și la grupările de locuințe (fig.V.17b). Acesta poate fi rezolvat ca spațiu de folosință comună, utilizat de către locuitori (club, discuții, studii, joc), poate funcționa ca spațiu pentru birouri (activități liberale, atelier) sau poate fi ulterior integrat locuințelor învecinate (parțial sau integral).
Locuințele intermediare se regăsesc, indiferent de tipul grupării, într-o multitudine de combinări: fie numai unități de un singur tip (mai ales în cazul grupărilor lineare de locuințe înșiruite simple), fie, mai des, combinări de două sau trei tipuri:
Locuințe pe un nivel – într-o agregare punctuală, P+2, pe un teren în pantă, în ansamblul “Les Pierres Hautes”, Lavilledieu, Franța (fig.V.18). Unitățile rezidențiale grupate sunt de două tipuri, cu trei sau patru camere. Panta terenului a permis plasarea garajelor la nivelul parterului. Accesele, individualizate, se realizează direct din spațiul public.
Duplex- uri – într-o grupare de locuințe cuplate, în crosă, cu acces centralizat de pe o circulație verticală exterioară, deschisă, la ansamblul “Les torcols” (numerele pare), Besançon, Franța (fig.V.19). Unitățile rezidențiale situate la cotele inferioare sunt duplexuri cu trei camere. Locuința care ocupă nivelurile superioare, duplex cu patru camere (cu living dezvoltat pe două niveluri), este situată central, în axul de simetrie al grupării de locuințe.
Accesele la locuințe sunt conectate cu spațiul public printr-o circulație verticală exterioară masivă, realizată din beton armat. Spațiile individuale de depozitare sunt situate la subsol.
Locuințe pe un nivel și duplex-uri – Cu circulație verticală de acces exterioară pentru duplexurile de la etaj, printr-o cursivă (terasa fiind situată la nivelul superior al duplexului) ca în cazul ansamblului“Les torcols” (numerele impare), Besançon (fig.V.20). Aceleași tipuri de unități rezidențiale sunt prezente și în grupările de locuințe intermediare terasate din ansamblul “Les Terrasses”, Saint-Egrève, proiectat de agenția de arhitectură HIATUS Architectes în 1986. Locuințele (3 camere) sunt accesibile din circulațiile dezvoltate pe panta terenului care bordează gruparea de locuințe terasate.
Pentru duplexurile situate la ultimele niveluri (5 camere și terase mari, plantate), accesele se realizează din scuarul situat la cota superioară a sitului.
Locuințe pe un nivel și triplex –într-o structurare complexă, de densitate ridicată, la Grenoble, „Les Alées de la Roseraie” (fig.V.21). Obținerea unei densități mari a condiționat o grupare mai compactă a unităților rezidențiale. Astfel, la parter sunt situate spațiile tehnice și garajele, la primul etaj locuințele dezvoltate pe un singur nivel (2,3 camere) iar la etajele superioare triplexurile, de patru camere. Grupările de locuințe intermediare compuse în acest mod pot fi, la rândul lor, asociate în bandă.
Duplex și triplexuri- Ansamblul “Innovation Eurydice” proiectat de Cabinet Brandon a fost realizat în urma unei operațiuni de extensie urbană, de anvergură, la Sochaux, Grenoble. Grupările de locuințe intermediare sunt compuse din duplexuri dezvoltate pe seminivel (3 și 4 camere) sau pe nivel complet (4 camere) și triplexuri (seminivel, 4 și 5 camere). Duplexurile situate la cota terenului au acces direct la garajele individuale. (fig.V.22).
Locuințe pe un nivel, duplex și triplex Toate cele trei tipuri de unități rezidențiale, cele dezvoltate pe un singur nivel, duplex și triplex sunt prezente în ansamblul de locuințe intermediare “Les Terrasses de Malissol”, Vienne (proiectul urbanistic al zonei a fost coordonat de arhitectul Paul Chemetov iar ansamblul proiectat de Cabinet Brandon). Unitățile rezidențiale pe un singur nivel sunt situate la parter și primele două etaje, iar duplexurile și triplexurile la cotele superioare ale clădirii. Parcajele și spațiile de depozitare suplimentare ale locuințelor sunt grupate la subsol (fig.V.23).
Organizarea unităților rezidențiale în grupări de locuințe intermediare
Locuințele intermediare pot fi clasificate în funcție de modul de agregare a unităților rezidențiale de bază, în diverse asocieri morfologice, astfel:
grupări liniare de locuințe, obținute prin cuplare sau înșiruire; unitatea repetitivă este compusă din locuințe, diferite sau nu, dispuse pe verticală;
grupări compacte ale locuințelor într-o singură costrucție, independentă;
locuințe terasate, dezvoltate pe panta terenului, sau locuințe terasate pe teren plat;
Grupări liniare
Locuințele intermediare înșiruite se dezvoltă în duplex (aprox.260 loc./ha) sau triplex. Curtea din spate are caracter privat, iar gabaritele, forma și organizarea spațiilor dinspre stradă sunt variabile funcție de soluția spațială adoptată în rezolvarea relației cu circulația, prin suita de spații de tranziție, și cu eventuala prezență a garajului.
Gruparea locuințelor prin înșiruire permite obținerea unei densități mai mari, însă determină implicit un caracter mai colectiv. Dacă în cazul locuinței cuplate, spațiul public se află în contact permanent cu grădina amenajată din spate, frontul dezvoltat al grupărilor de locuințe înșiruite separă radical spațiul public de cel privat.
Dezavantajul major în cazul locuinței înșiruite în fronturi lungi este posibila lipsă de varietate și deci imaginea monotonă pe care o oferă. Printre soluțiile care ar putea atenua acest dezavantaj se numără: limitarea lungimilor excesive ale fronturilor, agrementarea spațiilor dintre fronturile construcțiilor și stradă cu plantații, varietatea plastic-arhitecturală a fațadelor și folosirea unor materiale și culori diversificate, realizarea unor fronturi decalate, curbe, combinarea cu alte tipuri de locuințe.
În această familie de grupări se deosebesc două tipuri importante:
Grupări liniare de locuințe intermediare cu agregare simplă obținute prin înșiruirea limitată a unor locuințe dezvoltate pe două sau trei niveluri (duplex sau triplex) care dețin toate caracteristicile de bază ale locuinței intermediare: acces individualizat, spații exterioare private (terase, loggii) dezvoltate, regim de înălțime P+3, circulații comune reduse. Acestea pot prezenta retrageri la nivelurile superioare.
Un exemplu interesant îl constituie grupările liniare de locuințe intermediare din ansamblul „Le Sorbier”, din localitatea Coulanges-les-Nervers (fig.V.24) în care volumele locuințelor de la etaj sunt decalate, oferind un efect plastic deosebit .
Grupări liniare de locuințe intermediare cu agregare complexă obținute prin înșiruirea sau cuplarea unităților rezidențiale de bază, diferite sau nu, combinate pe verticală. Pot fi locuințe dezvoltate pe un singur nivel, duplex-uri sau triplex-uri, în orice posibilă combinație (cu efect direct asupra regimului de înălțime). Locuințele de bază pot fi configurate pe nivel complet sau pe seminiveluri, soluție care poate avea efecte formale benefice, atât în spațiul interior cât și în imaginea frontului obținut. Efectul poate fi și mai expresiv dacă modelarea pe jumătăți de nivel este însoțită de retrageri și /sau avansări în consolă ale volumelor.
Accesul la locuințele dispuse la etaj se realizează prin:
circulații verticale individuale;
circulații verticale comune la două locuințe;
prin circulații verticale și cursive de acces la locuințe.
Un prim exemplu, corespunzător morfologic cu cel al subtipului de care ne ocupăm este proiectul realizat în 1994 de agenția Neutelings Riedjik Architecten pentru ansamblul “Hollainhof” (fig.V.25), Ghent, în care arhitecții propun crearea unui tip de habitat intermediar, cu regim jos de înălțime, care să ofere, în condițiile unei densități ridicate (peste 80 de locuințe\hectar) unele calități ale locuinței individuale (acces individualizat, spații private exterioare de mari dimensiuni- terase și grădini). Dispunerea în ansamblu a celor două grupări liniare de locuințe a permis dezvoltarea unei curți interioare ample cu statut semiprivat. Accesele se realizează din acest spațiu prin elementele de articulare volumetrică ale locuințelor, spații intermediare care conțin circulațiile verticale exterioare. Fiecare dispune de terase sau grădină și beneficiază de dubla orientare a spațiilor unităților rezidențiale: spre curtea interioară și spre spațiul public sau, pentru cealaltă grupare, spre peisajul potențat prin prezența apei.
Sistemul modular aplicat de Dauphins Architecture grupării liniare de locuințe intermediare a permis agregarea de unități rezidențiale diferențiate (cu multiple posibilități de compartimentare) dezvoltate pe un nivel și duplexuri (fig.V.26). Toate locuințele dispun de terase, loggii sau grădini de iarnă, plantate, cu suprafețe identice cu cea a modulului ( 6×6 m) pe care se dezvoltă locuințele. În paralel cu preocupările pentru obținerea unor calități spațiale si formale ridicate se evidențiază demersul de abordare din perspectivă ecologică a locuirii. (Proiectul a fost dealtfel premiat la concursul CQFD3 organizat în 2009 de Ministerul Ecologiei, Energiei, Dezvoltarii Durabile și a Mării, Franța, pentru soluțiile bioclimatice novatoare propuse în scopul reducerii consumurilor energetice în sistem pasiv).
Organizarea grupărilor de locuințe intermediare într-un sistem modular caracterizează și soluția propusă de arhitectul Julien Coulombel. Locuințele intermediare grupate liniar în ansamblul “Cité Sellier”din Mulhouse, Franța (proiect premiat la Europan IX, în 2007) se dezvoltă pe o tramă de 10,50 x 9,60m în diferite configurații: unități rezidențiale organizate pe un singur nivel, duplexuri și triplexuri (fig.V.27). Terasele au suprafețe mari, o treime din suprafața modulului.
Exemplar prin modul de integrare urbană este proiectul lui Willi Frötscher pentru Leibnitz, în cadrul Europan-ului 3, din 1994, unde propune grupări liniare de locuințe asociate cu galerii de artă, cu terase dezvoltate și accese de pe cursive/portic (fig.V.28).
În ansamblul de locuințe intermediare “La Timoniére”, realizat în cadrul operațiunii de extensie urbană “Plein sud”, la Rennes, de către arhitectul Laurence Croslard, în 1994, locuințele situate la parter beneficiază de grădini private, de mari dimensiuni (fig.V.29). Unitățile rezidențiale sunt reprezentate de duplexuri (2 camere), decalate pe verticală. Accesul din spațiul public la duplexul de la etaj se realizează prin intermediul unei circulații verticale exterioare, situată în spațiul de tranziție plantat.
Locuințele de la parter dispun de garaje individuale, integrate în gruparea de locuințe. Parcajele unităților rezidențiale de la nivelurile superioare sunt grupate într-un spațiu acoperit, articulat volumetric de gruparea de locuințe intermediare.
Grupările de locuințe intermediare liniare "Patio Malaparte”, proiectate de Rudy Uytenhaak și finalizate în 2003 la Amsterdam, constituie un exemplu absolut excepțional al modului în care, în condițiile atingerii unei densități similare locuințelor colective (200 de locuințe/ha) pot fi realizate locuințe intermediare urbane, de o înaltă ținută arhitecturală, care au unele din calitățile locuințelor individuale. Gruparea (care ocupă integral situl) este compusă din „moduli rezidențiali” dezvoltați în profunzimea lotului (fig.V.30). Cele două tipuri de moduli folosiți (denumiți cu inspirație „Patio” și „Malaparte”- cel cu acoperișurile curbate) conțin fiecare câte șapte unități rezidențiale, divers organizate. Unitățile rezidențiale au patio sau terase și accese individualizate. O parte din parcaje sunt situate în spațiile libere de la nivelul parterului.
O grupare liniară de locuințe intermediare poate fi obținută și prin dispunerea decalată în plan orizontal a unităților rezidențiale. Un exemplu îl constituie ansamblul de locuințe proiectat de arhitectul Raj Rewal pentru angajații ambasadei franceze în New Delhi (fig.V.31). Locuințele dispun de curți interioare și terase, protejate de pereți înalți pentru evitarea covizibilității. Fiecare unitate rezidențială are acces individual din spațiile semipublice ale ansamblului, direct sau prin intermediul circulațiilor exterioare proprii. Folosirea prioritară a principiilor bioclimatice în procesul de proiectare a permis obținerea confortului termic și un consum de energie redus (ventilare naturală nord-sud în spațiile de zi ale locuinței cu dublă orientare, aport ridicat de radiație solară în perioadele reci, protecția împotriva însoririi excesive în perioadele calde).
Gruparea de locuințe intermediare din ansamblul “La Veuglotte” din Quétigny, Franța, (fig.V.32) proiectată de arhitectul Jean-Charles Jacques, dezvoltă o compoziție complexă prin articulări de segmente liniare orientate multiaxial, cuprinzând duplexuri (5 camere), situate la cotele superioare și triplexuri (5 camere) dezvoltate pe seminivel, cu accese la cota terenului și legături directe cu spațiile de parcare. Dotările (săli polivalente, comerț, servicii) și spațiile de depozitare suplimentare, se află în același volum cu locuințele, fiind amplasate la parter, respectiv demisol.
Grupări compacte
Aceste tipuri de locuințe sunt adecvate inserării în aproape orice fel de țesut urban: fie singulare, fie în configurații liniare discontinue sau insular (pavilionar) pe lot. Și în acest tip de grupare, unitățile ansamblate sunt, ca și la celelalte tipuri, locuința dezvoltată pe nivel, duplexul și triplexul. Posibilitățile de combinare sunt diverse:
– grupări reduse (trei sau patru) de unități rezidențiale;
Compunerea a câte trei unități diferite într-o grupare de locuințe intermediare, repetată insular pe lot, este utilizată de arhitectul Thierry Roche pentru operațiunea de extensie urbană de la ansamblul “Les Jardins de Maud”, Fontaines-sur-Saône(fig.V.33). Locuințele, două duplex-uri și o locuință dezvoltată pe parter, au accese independente și spații private exterioare la fiecare nivel al locuințelor.
La ansamblul Place Diawara, Longvic, arhitectul J.-Ch. Jaques propune o grupare de două locuințe dezvoltată P+2 (un duplex și o locuință pe nivel), parterul având funcțiune comercială. Ansamblul este compus din trei grupări, asociate liniar, cu spațiile principale orientate spre un parc existent (fig.V.34).
Grupările compacte de locuințe intermediare pot avea dimensiuni reduse și pot fi regăsite în organizări pavilionare de ansambluri cu structură omogenă sau în ansambluri mixte, unde completează gama de locuințe individuale. Din această categorie fac parte, de exemplu, grupările de locuințe intermediare compacte din ansamblul realizat la Saint-Jean-Des-Jardins, Chalon-Sur-Saône de către arhitectul Marc Dauber, în 2007 (fig.V.35). Unitățile rezidențiale care compun gruparea sunt reprezentate de două locuințe organizate pe un singur nivel, cu grădină proprie, situate la parter, și două duplexuri, la etajele superioare, cu acces comun printr-o scară exterioară.
– gruparea a patru sau opt unități rezidențiale, identice sau diferite;
Gruparea cvadruplă s-a utilizat pentru prima dată, la scară mare, în cartierele muncitorești la mijlocul sec. XIX. Modelul a fost utilizat de către Frank Lloyd Wright, aproape un secol mai târziu (capitol II, pagina 47), la locuința usoniană cvadruplă. O reluare, în termenii locuinței intermediare, o realizează arhitecții Dominique Jouffroy și Philippe Saunier, în cartierul Renan, la Dijon (fig.V.36). Aceștia propun o grupare de două duplex-uri si două triplex-uri, cu garaje situate la parter. Duplexurile au terase la nivelul solului, corespunzătoare zonelor de zi, iar triplexurile, la ultimul nivel. Grupările sunt concepute astfel încât, la rândul lor, să poată fi cuplate. Grupări compacte de locuințe intermediare (opt unități rezidențiale) organizate pe aceleași principii, dar într-un mediu natural marcat de prezența apei, propune și echipa Mecanoo Architecten la Niew Terbregger, Rotterdam (fig.V.37). Accesele la locuințele lacustre, comune pentru patru locuințe, se realizează prin cursive conectate la circulațiile pietonale de pe malul apei, terasele ample servind și ca debarcader pentru ambarcațiunile personale.
– grupări complexe
Un exemplu de grupări de locuințe intermediare compacte, complexe, îl reprezintă cele realizate în ansamblul intermediar din cartierul Bourderouge Nord, Toulouse, în 2010. Într-o interpretare a modelului vilei urbane, arhitecta Adeline Rocheteau propune unități rezidențiale diversificate ( locuințe pe un singur nivel și duplexuri, cu 2-5 camere) care beneficiază de grădini cu suprafețe mari (45 % din suprafața locuinței) și terase(fig.V.38) . Grupările compacte complexe sunt deseori utilizate în ansambluri mixte de locuințe intermediare și colective sau în operațiuni de habitat intermediar dezvoltate în zonele cu lotizări de locuințe individuale, unde pot contribui la obținerea unei densități mai ridicate.
– grupări cu patio comun
Principiul de organizare este gruparea locuințelor în jurul unui patio cu rol de spațiu comun exterior. Accesele la locuințele de la etaj se pot realiza fie din acest spațiu, cu ajutorul circulațiilor verticale și al cursivelor sau dimpotrivă, cu circulații situate perimetral.
Soluția unui patio central este aplicată în cazul grupărilor compacte de locuințe care compun ansamblul “Le Coteau” realizat la Lyon de către BBC Architectes în 2006 (fig.V.39). Unitățile rezidențiale (duplex și locuințe pe un nivel, cu 5 și respectiv, 3 camere) sunt organizate în jurul unui patio situat la primul etaj. Accesele din spațiul public se realizează prin intermediul unor spații de tranziție, conectate prin circulații verticale exterioare. Spațiile de depozitare individuale suplimentare și parcajele sunt grupate la demisolul\subsolul clădirii.
Un alt mod de a integra curțile în compoziție propune Shigeru Ban la Tokyo, în imobilul de locuințe „Hanegi Forest”. Aici cele șapte curți cu mărimi variabile și forme curbe intersectează, aparent întâmplător, apartamentele rezolvate într-o geometrie carteziană. Accesele individuale se realizează de la nivelul parterului, eliberat sub clădire, prin circulații verticale dezvoltate, parte din ele, în interiorul curților (fig.V.40).
Grupări compacte de locuințe intermediare dezvoltate în jurul unor curți interioare propune și arhitectul Raj Rewal la „Sheikh Sarai Housing”, New Delhi, în 1982. Modelul de organizare a ansamblului (în incintă, cu spațiu central plantat) este reluat și la grupările compacte, dispuse în crosă (fig.V.41). Curțile interioare sunt conectate prin circulații pietonale. Accesele individualizate la unitățile rezidențiale se realizează din curțile interiore ale fiecărei grupări (relaționate prin circulații pietonale).
Locuințe terasate
Locuințe terasate pe teren plat
Problema unui habitat colectiv sau semicolectiv, de scară medie, care să întrunească parte din avantajele locuirii individuale (printre care, prezența teraselor ample, private) a devenit de actualitate la mijlocul anilor ’60, odată cu apariția unor opinii critice susținute asupra marilor ansambluri de locuințe colective. Un model de locuință terasată pe teren plat, realizată prin decalarea pe verticală a nivelurilor, a fost cel colinar.
Din anii șaizeci până azi, acest tip de terasare artificială a cunoscut, datorită calităților arhitecturale, o răspândire semnificativă în Germania, Franța, Japonia, Anglia etc. Începând cu deceniul șase, de exemplu, arhitecții francezi Andrault și Parat propun diferite modele de agregare a locuințelor în imobile cu formă colinară, printre care cel prezentat în 1972 la concursul “Modele-Inovații”, un proiect de locuințe gradenate, cu terase-grădină. În acest sistem locuințele sunt deservite de scări comune la câte două unități. (fig.V.42).
Unii arhitecți adoptă sistemul colinar chiar pe întregul sit de implant. Locuințele, cu forme complexe, includ numeroase terase plantate. Spațiile plantate favorizează comunicarea cu mediul natural înconjurător și, de asemenea, contactele sociale între locatari (ansamblul din Tapachstrasse, Stuttgart-fig.V.43).
În ceea ce privește modalitățile de configurare, în cazul locuințelor terasate artificial se pot identifica trei tipuri: cele decalate pe verticală pe una sau pe ambele direcții (fig.V.44 a,b), cele organizate bilateral unui spațiu central (fig.V.44c,d) și cel al agregării locuințelor în cluster colinar (fig. V44e). Dispunerea optimă față de punctele cardinale a teraselor plantate este cea cuprinsă între est, sud și vest. În cazul celui de al doilea tip, pentru o bună însorire, lățimea spațiului central dezvoltat între clădirile de locuințe este cel puțin egală cu înălțimea clădirilor. Un avantaj suplimentar îl poate constitui folosirea unui regim de înălțime diferențiat.
Spre deosebire de locuințele intermediare de la Tapachstrasse, la care accesul la locuințe se rezolvă din spațiul exterior, prin circulațiile verticale deschise, la cele terasate din ansamblul Encinar de los Reyes, Madrid proiectat de echipa de arhitecți María José Aranguren, José González Gallegos, Enrique Herrada și Marta Maíz, acestea se realizează prin două noduri de circulație (ascensor și scări) situate în spațiul interior de folosință comună (fig.V.45). Circulațiile comune, reduse, asigură accesul la cele două unități rezidențiale (100-140 mp) organizate pe fiecare nivel. Spațiile locuințelor se prelungesc în exterior prin terase plantate. Locuințele de la nivelurile inferioare, duplexuri cu 4 camere, au grădini proprii, protejate de parapeți înalți. Spațiile de parcare si cele tehnice sunt situate în subsol.
La ansamblul din Veltmanstraat, Amsterdam, proiectat de arhitectul Rudy Uytenhaak în anul 2003 unitățile rezidențiale care compun gruparea de locuințe terasate sunt exclusiv dezvoltate pe nivel (fig.V.46). Decalările verticale ale locuințelor permit obținerea unor terase cu o suprafață mare (50% din cea a unității rezidentiale). Accesele se realizează tot prin circulații verticale și orizontale exterioare, adosate clădirii. Primele două niveluri, tratate diferențiat din punct de vedere plastic față de restul clădirii, conțin spații destinate activităților terțiare.
În ansamblul din Alexandra Road, Londra, arhitectul Neave Brown proiectează, în 1977, unele dintre primele locuințe terasate pe teren plat construite în Marea Britanie. Grupările de locuințe dezvoltate liniar, cu regim de înălțime diferențiat (P+8 și D+P+2), sunt dispuse bilateral unei circulații pietonale din care, prin circulații verticale exterioare integrate clădirii, pronunțat marcate, se realizează accesul la locuințe (fig.V.47). Dotările ansamblului sunt grupate într-un centru comunitar situat în apropierea grupărilor de locuințe terasate. Parcajele sunt grupate în spațiile organizate la parterul clădirii înalte.
Gruparea de locuințe intermediare organizate în cluster colinar reprezintă o structură spațial volumetrică ce integrează unități de locuință, cu caracteristici geometrice și formale similare, modulate, combinate pe verticală și orizontală în configurații diverse. Această structură de locuințe relaționate prin intermediul circulațiilor, poate fi dezvoltată în agregare de tip colinar, prin suprapunerea și alăturarea pe verticală și orizontală într-o dispunere densă, a unităților locuințe modulate.
Forme de habitat intermediar în organizări cluster
pe teren plat;
Cel mai elocvent exemplu îl constituie ansamblul „Habitat‘67”, amintit în acest capitol. O soluție asemănătoare, rămasă în stadiu de proiect (Megastadt Bausystem), a elaborat și Richard Dietrich, soluție interesantă mai ales prin sistemul modular propus, cu elemente prefabricate (fig. V.49).
Organizarea colinară de tip piramidal a locuințelor terasate a fost experimentată, la scară urbană, de către arhitecții Michel Andrault și Pierre Parat în ansamblul „Les Pyramides” la Evry, în 1976 (fig.V.50). Piramidele integrau dotări și servicii dezvoltate, situate la baza construcției. Parking-ul general și stația pentru mijloacele de transport public erau situate în subsol. La nivelul imaginii urbane, contrastul între mineral și vegetal era subliniat și prin cromatica puternică a volumelor construite. Piramidele ofereau unitați rezidențiale cu suprafețe mari și terase ample; odată finalizate, au atras imediat cumpărători. Evoluțiile sociale din suburbia amplasamentului, eterogenitatea ridicată a comunității și lipsa unei gestionări complexe au condus în deceniile următoare la deteriorarea generală a ansamblului (recent a fost inițiat un amplu proces de reabilitare arhitecturală).
O organizare în cluster colinar a locuințelor prin terasare pe teren plat dar de această dată într-o agregare carteziană, de tip rețea, a fost elaborată de către echipa de arhitecți BIG (Bjarke Ingels Group) în ansamblul „Mountain Dwellings”, aflat acum în curs de finalizare. La fel ca în exemplul anterior, serviciile diversificate și mult mai dezvoltate ocupă primele niveluri de la sol (fig.V.51).
– pe teren în pantă;
Consecvent principiilor experimentate la Montreal, Moshe Safdie a propus, în anii ’70, și organizări cluster, de mari dimensiuni, dezvoltate pe teren în pantă. Un exemplu îl constituie „Habitat Israel” (fig.V.52), unde unitățile de locuintă modulate au forme mai puțin rigide și sunt rezolvate în seminivel sau ansamblul „Habitat Puerto Rico” în care locuințele care-l compun sunt structurate pe baza unui modul prismatic hexagonal (fig.V.53).
Locuințe terasate pe teren în pantă
Originile locuințelor terasate sunt îndepărtate, ele regăsindu-se în arhitectura vernaculară, în special în zone ale bazinului Mării Mediterane, în Orientul apropiat, în Maghreb. Așezarea locuințelor pe teren se realizează prin suprapunerea parțială a unităților rezidențiale (de cele mai multe ori moduli repetitivi) în plan vertical. Ca tipologie, din punct de vedere al asocierii unităților de locuit se pot identifica locuințe terasate în benzi izolate (pe direcție logitudinală sau transversală față de direcția de dezvoltare a pantei), locuințe terasate cuplate, înșiruite sau combinate (cu alte tipuri și forme de locuințe, de regulă locuință colectivă și spații cu folosință comună).
Calitatea specifică a terasării prin adaptare la teren a locuințelor, cu potențial ecologic, este buna însorire. Pentru aceeași orientare cardinală, unghiul de incidență a razelor solare este mai mare decât acela obținut în cazul terenului plat. Orientările cardinale favorabile sunt cele cuprinse între SE și SV. Adâncimea optimă a teraselor este de cca 5 m, fiind condiționată de adaptarea la panta terenului și de parametrii de confort și constructivi. Ceea ce caracterizează și individualizează locuința terasată pe teren în pantă, în termeni spațial-volumetrici, este legatura organică între terenul de inserție și locuința propriu zisă.
Panta terenului determină modalitățile de configurare a ansamblului de locuințe terasate (fig. V.54a). De pildă, în cazul în care panta terenului diferă semnificativ față de panta locuințelor (determinată de înălțimea locuințelor și dimensiunea retragerilor) se pot folosi, pentru o echilibrare a acestora, unități de locuințe suprapuse, variate (cu lungimi diferențiate). În cazul pantelor mari(dar nu numai) terasele pot fi scoase în consolă îndeplinind suplimentar, pentru locuința situată la o cotă mai joasă, rol de protecție în condițiile însoririi excesive. În situația unei pante reduse, decalarea locuințelor pe verticală poate fi atât de mare încât acestea nu se mai pot suprapune, decât cu riscul obținerii unor unități de locuit adânc îngropate, sau semnificativ diferite. Astfel apare o modalitate nouă de asociere a locuințelor pe teren în pantă, între benzile de locuințe fiind transversal intercalate benzi de circulație asociate cu curți, sere, atrium-uri, spații intermediare plantate, semiprivate (fig. V.54b).
O particularitate a ansamblului de locuințe terasate Visp, realizat în Elveția de către arhitectul André Studer, o constituie modul de acces la locuințe, realizat fie prin terasele secundare ale locuințelor, conectate la circulațiile comune dezvoltate pe panta terenului, fie printr-un nod de circulație intern (scară și lift) care asigură și legătura cu parcajul subteran, spațiile de depozitare și cele tehnice organizate în spațiile situate la baza ansamblului (fig.V.55).
Aceleași principii de compunere a unității rezidențiale și de distribuție a dotărilor, echipamentelor și circulațiilor s-au utilizat și la ansamblul „Mühlehalde Terrace Housing” (fig.V.56), construit tot în Elveția, la Umiken, după un proiect propus de Metron Architect (Hans Scherer, Strickler și Weber).
Locuințele terasate proiectate la Halen de către Atelier 5, oferă o densitate ridicată, în condițiile unei agregări complexe (fig.V.57). Unitățile rezidențiale aparțin unei tipologii variate: de la locuințe dezvoltate pe un singur nivel la duplexuri organizate pe nivel sau seminivel, cu număr variabil de camere. Locuințele beneficiază de terase sau grădini proprii. De asemenea, sunt utilizate curțile interioare, conectate prin circulații pietonale, din care se realizează accesele la locuințe.
Un alt exemplu cu excepționale calități atât arhitecturale, cât și ecologice, îl constituie ansamblul de locuințe terasate proiectat recent de arhitecții austrieci Tobias Weiss și Gernot Reisenhofer ( fig.V.58). Modulul rezidențial de bază este duplexul (3-5 camere), dezvoltat pe două trame de 5,40 x 5,40 m. Soluțiile variate de modelare spațială permit ca fiecare locuință să dispună de sere și terase protejate, plantate. Benzile de vegetație ale acoperișurilor alternează cu spațiile private exterioare ale locuințelor. Dotările ansamblului sunt grupate în corpul de clădire situat la cota superioară a amplasamentului.
Organizarea ansamblurilor de locuințe intermediare
Condiționări ale amplasamentului
Organizările ansamblurilor de locuințe intermediare sunt condiționate de:
a. Situarea în cadrul orașului;
Ansamblurile de locuințe intermediare, după cum aminteam într-un subcapitol anterior (V.1), nu au o localizare predilectă. Pot fi amplasate în zonele centrale ale orașului, în periferii sau în exteriorul acestuia, în localități mai mici sau izolat.
Situarea în cadrul orașului condiționează:
– amploarea ansamblului – în zonele centrale, siturile de implant sunt de dimensiuni reduse, datorită densității construite ridicate și a prețului; în zonele de suburbie se pot concepe ansambluri mai mari în cadrul operațiunilor de regenerare sau extensie urbană, costul scăzut al terenului și disponibilitățile funciare făcând posibile organizări mai complexe, cu spații comune exterioare ample;
– prezența mediului natural, mult mai ridicată în zonele de periferie sau în exteriorul orașului;
– gradul de echipare edilitară și cu dotări urbane;
– costurile asociate edificării -prețul terenului, costurile suplimentare pentru dotări în condițiile unei zone slab echipate (periferii îndepărtate).
b.Tipul și dispoziția vecinătăților proxime în raport cu lotul, pot determina raporturile cu mediul natural, libertatea optică, gradul de introvertire al ansamblului, accesele auto și pietonale.
– tipul vecinătăților(fig.V.59):
– preponderent construite- în zonele mai dense ale orașului(fig.V.59a);
– preponderent naturale-suburbii îndepărtate, în exteriorul localității;
– mediul construit și mediul natural egal reprezentat- în suburbii(fig.V.59b,c);
– circulații sau noduri de circulație auto, circulații feroviare (fig.V.59d), etc.
– natura funcțională a vecinătăților – diversitate ridicată în teritoriile urbane centrale, zone de locuințe preponderent individuale, spații de producție (fig.V.59a), noduri importante de circulație, etc.;
– dispoziția vecinătăților– în interiorul polilor urbani, densitatea construită determină prezența unor vecinătăți bine definite- fronturi continue sau discontinue perimetral amplasamentului; amplasamentul se învecinează cu acestea direct sau prin intermediul circulațiilor auto importante, pe una sau mai multe laturi. Existența unei rețele dezvoltate de circulații în vecinătatea lotului, care determină în general gradul și modul de accesibilitate în ansamblu, poate reduce nevoia unor circulații auto suplimentare pe amplasament sau la limitele acestuia. Sunt exemple, nu puține la număr, în care ansamblul de locuințe intermediare este bordat cu circulații pe toate laturile- cazul operațiunilor de reabilitare sau reînnoire urbană în care intervenția ocupă o întreagă arie urbană – situl Cité Sellier, Mulhouse, Franța (propus, de altfel, pentru potențialul său, în numeroase ediții ale Europanului – fig.V.60).
La periferie, vecinătățile sunt, de obicei, directe pe două sau trei laturi și pot fi construite sau libere, deschise către peisaj.
c. Forma, mărimea și conformația terenului de amplasament
Forma amplasamentului poate determina anumite soluții ale compoziției de ansamblu. Ea poate avea forme patrulatere, mai des întâlnite, rezultate din dispoziția ordonată a tramei stradale și a vecinătăților ordonate ale tramelor stradale și ale vecinătăților construite sau, dimpotrivă, forme poligonale, triunghiulare sau cu o formă liberă, cu contur sinuos (fig V.61). Raportul dimensional al laturilor amplasamentului poate restrânge, la rândul lui, posibilitățile compoziționale, care se reduc mult în cazul unui dezechilibru. Când mărimea amplasamentului permite, se pot dezvolta forme libere care oferă o mai mare varietate compozițională atât la nivelul grupărilor de locuințe, cât și la nivelul ansamblului, cu toate componentele sale.
Mărimea amplasamentului poate fi o consecință a situării în cadrul orașului dar și a prețului terenurilor, dependent la rândul său de cerere și ofertă. Există situații în care operațiunile nu depășesc 6 locuințe intermediare, dar sunt și intervenții în care ansamblul este compus din aproape 370 de locuințe. Mărimea amplasamentului are relevanță în definirea organizării ansamblului doar atunci când este corelată cu densitatea și cu gradul de ocupare a terenului (POT și CUT). De pildă, pe un teren redus dimensional, se poate realiza o densificare a locuințelor în favoarea spațiilor exterioare comune, a echipării cu dotări mai dezvoltate, cu parcaje și garaje în număr suficient, doar cu grija conservării gradului de individualizare specific locuinței intermediare și a regimului de înălțime de cca. P+3.
Conformația terenului, structura geologică și declivitatea, teren plat sau dezvoltat în pantă, influențează, în mod firesc, opțiunea formală. Totuși, pe un teren înclinat, alături de locuințele terasate ce urmăresc panta terenului pot fi asociate și alte tipuri de locuințe intermediare, iar pe teren plat, așa cum s-a văzut, pot fi dispuse grupări de locuințe intermediare terasate artificial. La cornișa versantului, din rațiuni de densitate dar și estetic- compoziționale, pot fi dispuse grupări de locuințe intermediare terasate artificial. În numeroase situații au fost construite ansambluri în care locuințele intermediare pe teren în pantă sunt combinate cu locuințe colective, cu regim de înălțime mediu, situate la cota superioară a versantului.
Clasificarea ansamblurilor de locuințe intermediare
Modul de organizare a ansamblului este rezultatul intercondiționării funcționale și spațiale a componentelor sale : tipuri de locuințe utilizate, mod de grupare a acestora, dispoziția grupărilor de locuințe și a dotărilor asociate, dar și a relațiilor stabilite între locuințe și spațiile libere rezultate prin structurarea clădirilor, (spații exterioare de folosință comună), cu circulațiile auto și pietonale din interiorul și exteriorul ansamblului, cu vecinătățile acestuia. Având în vedere varietatea posibilităților de organizare, multitudinea factorilor care concură la o decizie compozițională, avantajele, constrîngerile și provocările pe care fiecare situație le impune, o clasificare a ansamblurilor de locuințe intermediare nu se poate face decât după criterii generale, diferențiate. Astfel, plecând de la caracteristicile lor morfologice și sintactice, ansamblurile de locuințe intermediare se pot clasifica în funcție de:
modelul compozițional al grupărilor de locuințe intermediare;
categoriile de locuințe intermediare utilizate în ansamblu;
Spațiile comune, dotările și echipamentele ansamblului:
– Dotări și echipamente comune ale ansamblului;
– Spații comune exterioare (rezultate prin dispunerea grupărilor de locuințe).
Modul de asociere compozițională a grupărilor de locuințe intermediare în ansamblu.
După cum am identificat în subcapitolul anterior, unitățile rezidențiale se pot combina în următoarele grupări de locuințe intermediare:
grupări liniare de locuințe, obținute prin înșiruire; unitatea repetitivă poate fi un duplex sau triplex individual, sau, cel mai des, este compusă din locuințe diferite sau nu dispuse pe verticală, cu sau fără retrageri;
grupări compacte a locuințelor într-o singură costrucție, independentă;
locuințe terasate, dezvoltate pe panta terenului sau locuințe terasate pe teren plat, terasarea fiind obținută prin retragerea pe verticală a etajelor, pe una sau două direcții;
Aceste grupări se pot structura în ansamblu în câteva categorii mari de organizări:
a. Ansambluri de grupări liniare
– În cadrul ansamblului, organizările liniare pot fi independente sau asociate câte două, paralele, cuplu care are o axialitate accentuată și creeză un spațiu intermediar, spațiul comun al ansamblului, plantat, de circulație pietonală, polivalent ce facilitează contactul social. Spațiul comun dintre cele două bare poate fi situat peste o dală care poate adăposti, de obicei, dotări comune sau garaje/parcaje. În condițiile asocierii mai multor bare, aceste spații libere rezultate prin dispunerea clădirilor se multiplică, cu riscul micșorării lor.
Grupările liniare care compun ansamblul pot fi continue, discontinue, decalate, frânte, curbe, etc.(fig. V.62,V.63).
Către limitele ansamblului, perimetral limitelor lotului, pe una sau mai multe laturi, pot exista spații intermediare de tranziție către spațiile publice, stradă, vecinătăți construite. Există situații când, în vecinătatea directă a ansamblului, se află spații publice plantate-parcuri sau, în exteriorul orașului, este posibil contactul direct cu mediul natural. În ambele cazuri limitele spre aceste vecinătăți sunt mult mai permeabile, cu praguri mai puțin marcate decât în cazul vecinătăților construite.
Grupările liniare sunt prezente și în ansamblurile de locuințele terasate pe panta terenului, deși acestea constituie un tip morfologic aparte, fiindu-le, în general, specifică ocuparea integrală a amplasamentului. De pildă, la Chambéry, Franța, ansamblul” Le Haut des Monts” este compus din trei grupări lineare de locuințe terasate decalate în secțiune, pe linia de cea mai mare pantă (fig V.64); spațiile rezultate între barele de locuințe sunt spații comune, cu deschidere vizuală, neîngrădită, spre peisaj.
Cuplurile de grupări liniare pot fi cuprinse și în organizări de tip „crosă”, conformație în care, cele două bare, articulate sau nu, sunt situate în apropierea limitelor pentru a creea un spațiu central amplu semipublic, spre care sunt orientate cu două dintre fațade. Acesta poate fi situat la o cotă diferențiată față de spațiile semiprivate, comune, ale grupărilor de locuințe, situație pe care o regăsim de pildă la ansamblul “La Mabilais”, Rennes, Franța (fig.V.65). Spațiul semipublic rezultat prin dispunerea crosei asigură tranziția între spațiul public și cel privat; față de organizările cu centralitate mai pronunțată, de tip alveolă sau incintă, acesta este mult mai expus zonei publice, putând determina, dacă configurația vecinătăților o permite, un scuar.
– organizări de tip „pieptene„- o rezolvare corespunzătoare unei densități mai ridicate, care creează spații libere multiple; aceste spații sunt mai intime, datorită deschiderii pe o singură direcție, însă necesită o atenție specială în ceea ce privește dimensionarea, pentru o bună iluminare naturală (lățime corespunzătore, funcție de înălțimea clădirii). Barele articulate, pot fi identice (fig V.66 , Europan IX, Mulhouse) sau inegale ca lungime.
Există, de asemenea, ansambluri de locuințe intermediare rezultate dintr-o dispoziție simetrică, de-a lungul unui ax, a două grupări de locuințe de tip pieptene (fig V66).
– organizări alveolare ale ansamblului (în semiincintă)
Ansamblurile configurate în semiincintă sunt caracterizate de o dispoziție perimetrală, pe trei laturi, a fronturilor de clădire care definesc ansamblul. Accesul pietonal (uneori și cel auto) în ansamblu se realizează de pe latura deschisă spre spațiul public, de obicei strada. Dispoziția specifică a clădirilor accentuează rolul funcțional și compozițional al spațiului central astfel creat. Locuințele sunt accesibile din interiorul curții comune. De obicei, acesta este un spațiu ambiental (cu spații plantate, oglinzi de apă, mobilier urban), circulat, suport pentru afirmarea vieții microcomunitare, ca în cazul ansamblului „Boblatsen Housing” realizat de Moore Ruble Yudell, în 2001, la Malmo, Suedia (fig.V.67b). Legătura cu strada se poate realiza progresiv, prin spații de tranziție semipublice deschise, asociate curții centrale, sau direct prin marcarea unui singur prag, de obicei controlat, cu rol securitar. În ceea ce privește legătura cu orașul, acest tip de ansamblu, ca și cel de incintă, dezvoltă o relație introvertită, refuzând uneori o relație (chiar și vizuală) cu vecinătățile. Din punct de vedere al compoziției, pot fi ansambluri cu o geometrie clar definită ca în situația ansamblului mai sus citat, sau cu o dezvoltare formală liberă, pe un lot cu suprafață mai ridicată (fig V.67c), cum este cazul la “Residence Clovis Muyard”, Fontaines-les-Dijon în Franța (Cremonini Lauvergeat Paccard Architectes , 2002) sau la ansamblul „CIDCO Housing”, New Mumbai, India, proiectat de Raj Rewal(fig V.67a).
b. Organizări în incintă ale ansamblului
Sunt organizările cu centralitatea cea mai afirmată. Corpurile de clădire se dezvoltă perimetral întregului lot, generând astfel un spațiu central. Fronturile pot fi continue sau discontinue, funcție de grupările de locuințe asociate- bare, puncte; în acest ultim caz, gradul de introvertire a ansamblului poate fi mai redus ca, de pildă, în proiectul pentru un ansamblu de locuințe intermediare de la Mulhouse, Franța pe unul din siturile propuse la Europan IX (fig.V.2). Participarea la spațiul public este minimă, în cazul incintelor cu fronturi continue singura legătură, ușor controlabilă, fiind cea de acces auto sau pietonal. Ansamblurile pot fi reduse dimensional și reluate, într-o organizare de tip “grilă” pe tot amplasamentul, ca în situația ansamblului de la „New Bruket” realizat în Sandviken, Suedia de către Relph Erskine, între1973-1981 (fig.V.68a). La ansamblul Yakult, proiectat de Toshio Akimoto în Tokyo, incinta, de dimensiuni reduse, se dezvoltă axial în profunzime între două bare de locuințe. În acest spațiu sunt dispuse circulațiile verticale exterioare către palierele superioare, deschise curții, unde se află situate accesele individuale (fig.V.68b). La ansamblurile ”Sheikh Sarai Housing” (fig.V.68c) și “British High Commission Housing” (fig.V.68d), din New Delhi, India, concepute de către arhitectul Raj Rewal, incintele au formă geometrică apropiată de pătrat; în primul dintre aceste ansambluri spațiul liber al incintei este plantat, iar în cel de al doilea în incintă sunt organizate spații pentru parcarea automobilelor) .
c. Organizări pavilionare (insulare)
Deși e o organizare specifică ansamblurilor a locuințelor individuale izolate pe lot, există ansambluri de locuințe intermediare construite pe aceeași logică, a individualizării locuințelor. În aceste ansambluri, spațiile interstițiale rezultate, în mare majoritate plantate, evocă grădina individuală. Grupările de locuințe pot fi clădiri compacte de locuințe individuale sau asocieri liniare de locuințe. În spațiile dintre locuințe pot fi amenajate parcursuri pietonale cu forme mai libere, care unesc puncte de interes, cu funcțiuni de relaxare sau loisir, spații de joacă, dotări comunitare. Compoziția de ansamblu poate fi riguros geometrică (fig.V.69e) sau liberă ca, de exemplu la “Peterborough Cohousing” (fig.V.69a), New Hampshire, SUA sau „Les Terrasses-La Fayette”, Limoges (fig.V.69d).
d. Organizari tip “close” (fundătură)
Organizare de ansamblu care împrumută soluția close, formă variabilă de fundătură în orașele-grădină, propusă de Raymond Unwin. Această configurație este prezentă și în cazul unor ansambluri de locuințe intermediare cum sunt „Le Brichères” realizat recent la Auxerre Franța, de către AUAI sprl Kroll (fig.V.70b), și „Le Clos de L’Erdre”, proiectat de „In Situ Architecture” la Nantes (fig.V.70c). Ideea de close este reluată și într-un ansamblu cu o compozitie geometrică abstractă – Albertslund Syd, Copenhaga realizat de arh. Svensson – unde locuințele, cu patio largi sunt dispuse în jurul fundăturilor (fig.V.70a).
f. Organizări de ansamblu care ocupă integral amplasamentul
f1.Organizări de tip cluster colinar
Se pot deosebi două cazuri:
– O organizare compozițională diversă a gruparilor de tip cluster colinar a locuințelor; acest tip de grupare este, în general, de anvergură și necesită amplasamente cu suprafețe mari. Datorită gradului de amploare a dezvoltării grupărilor sunt dispuse izolat, cu spații largi de detentă între ele (din rațiuni de evitare a umbririi și de libertate optică pe de o parte și de creare a unor spații comune plantate destinate locuitorilor pe de altă parte). Pe lângă exemplul clasic al ansamblului “Habitat ’67“ proiectat de Moshe Safdie (fig V.52), pot fi citat cel al ansamblului de locuințe terasate pe teren plat, agregate în cluster colinar, realizat la Evry, tot în Franța de către echipa de arhitecți Andrault și Parat în 1977 (fig V.50).
– Gruparea de locuințe terasate colinar cuprinde tot situl; de asemenea, majoritatea operațiunilor urbane realizate în acestă rezolvare sunt ample. Un exemplu elocvent este cel al ansamblului “Mountain Dwellings” realizat recent la Copenhaga de către echipa de arhitecți BIG (fig V.51). La nivelurile inferioare ale agregării de locuințe, terasate pe teren plat, se află dispuse servicii, dotări semipublice și publice, parcaje. Alt exemplu care poate fi evocat este cel al proiectului Habitat Israel, conceput tot de Moshe Safdie, care propune un ansamblu de tip cluster, de acestă dată, dezvoltat pe panta terenului(fig V.71).
f2.Organizari punctuale sau liniare dezvoltate pe toată suprafața amplasamentului; Grupări de locuințe intermediare de un tip special, acestea nu dispun de spații comune exterioare, învecinându-se direct pe toate laturile cu strada (ansamblul „Patio Malaparte”, Amsterdam(fig V.30) sau cu spațiul public cu apa, cazul ansamblului “Hollainhof”, Ghent, Belgia (fig V.25). Pot avea spații comune interioare și prezintă toate celelaltele caracteristici ale locuinței intermediare: o bună individualizare a locuinței, spații private exterioare, acces individual. Un exemplu inedit îl constituie ansamblul de la Helmont, Olanda, în 1976, de către arhitectul Piet Blom, atât prin abordarea formală cât, mai ales, prin asocierea funcțională: locuințe grupate perimetral în jurul unui complex cultural (fig.V.71). Opțiunea pentru forma specială a locuinței, cub cu diagonala perpendiculară pe planul orizontal, ține, după cum o explicitează însuși arhitectul, de o folosire cât mai rațională a spațiului, dar și de numeroasele posibilități de cuplare (sau adiționare ulterioară) a unităților de locuit. Parterul cuprinde doar spațiile minimale, punctuale, de acces individualizat la locuință, care circumscriu spațiul central, public și semi-public amplu, cu vocație culturală.
f3. Organizări de locuințe terasate dezvoltate pe pantă; Marea majoritate a ansamblurilor de locuințe terasate sunt dezvoltate în această manieră, de ocupare integrală cu locuințe a sitului. Jocul volumelor, forma și dispoziția teraselor plantate susțin caracterul organic de înscriere în peisaj. Alternanța între spațiile publice, semipublice și private, dispunerea în ansamblu a dotărilor comunitare (cu acces din galeriile construite care susțin principalele circulații, cum este cazul ansamblului de la Givors, din Franța, conceput în 1975 de către J. Renaudie) marchează un caracter specific habitatului intermediar.
g. Organizări mixte ale ansamblurilor de locuințe intermediare
Sunt ansambluri în care se regăsesc combinate o diversitate de rezolvări compoziționale: organizări centrale combinate cu organizări liniare sau pavilionare, cu dezvoltări multiaxiale, realizate cu grupări de locuințe intermediare diverse-compacte, liniare, etc (fig.V.72).
Categorii de locuințe utilizate in ansamblu
Ansamblurile în care se pot regăsi locuințe intermediare pot fi compuse din:
Locuințe intermediare în grupări de același tip– ansambluri de locuințe terasate, pe teren plat sau dezvoltate pe panta terenului, ansambluri de locuințe grupate în bandă, agregări în cluster colinar, ansambluri pavilionare de clădiri compacte.
Locuințe intermediare, în grupări de tip diferit– asocieri de locuințe terasate pe teren în pantă cu locuințe intermediare în bandă sau terasate pe teren plat, locuințe intermediare grupate compact asociate cu locuințe grupate în bandă sau cu locuințe terasate pe teren plat, etc.
Locuințe intermediare combinate cu locuințe individuale și/sau colective(fig V.73):
– ansambluri de amploare, cu pondere mai mult sau mai puțin importantă a locuințelor intermediare.
– intervenții punctuale în ansambluri de locuințe colective sau individuale, existente sau noi, în scopul echilibrării scării sau creșterii densității.
Accesul individualizat și spațiile de circulație comună reduse
Accesul individualizat
Una din caracteristicile importante care contribuie la individualizarea locuinței în cadrul agregărilor specifice habitatului intermediar este individualizarea accesului în locuință. Prag de distincție între interior și exterior, între privat și public, poate fi realizat în diverse rezolvări spațiale.
Accesul se realizează, în marea majoritate a cazurilor, din exteriorul grupării de locuințe, protejat sau nu. La nivelul parterului se realizează direct din circulațiile publice, semipublice sau semiprivate, iar la etaj, prin circulații verticale exterioare (protejate/ neprotejate) însoțite sau nu de dispozitive spațiale de distribuție, fie adosate fie ca elemente integrate clădirii. Trebuie subliniat că datorită individualizării accesului, circulațiile comune la locuințe sunt reduse, aspect care deosebește habitatul intermediar de cel colectiv. Calitățile spațiale ale acestei rezolvări se conjugă cu cele economice, o reducere a spațiilor comune de circulație putând conduce la obținerea de beneficii funcționale și economice prin mărirea locuinței și o organizare mai judicioasă a ei.
Accesele individuale se pot clasifica astfel:
Accese individuale directe, independente(fig. V74a-c), atât la nivelul parterului cât și la locuințele situate la etaj, ca în ansamblul „ Les Jardins de Maud”, de la Fontaines sur Saône (fig.V.74b), și la locuințele proiectate de arhitecții Collin și Ott, la Mulhouse (fig. V74c), ambele în Franța. Sunt cazuri în care accesul individual la etaj se realizează prin intermediul terasei proprii, cum este, de pildă, cazul locuințelor terasate pe teren plat, în agregare colinară, propuse de Andrault și Parat în anii ’70 (fig.V.42). De asemenea, accesele individuale directe se pot realiza, din curți interioare, ca în ansamblul de locuințe intermediare „Hanegi Forest” conceput de Shigeru Ban și realizat recent la Tokyo, prezentat într-un subcapitol anterior (fig. V.40).
Accese cuplate pentru două locuințe(fig. V74d-i);
La parter – prin simplă alăturare, protejate fie de volumul clădirii, de podestele circulațiilor verticale de acces la etaj, sau de elemente proprii de protecție- copertine etc.
La etaj – prin circulație verticală exterioară, integrată clădirii, adosată fațadei sau articulată de volumul clădirii prin podeste. Accesele la locuință se pot realiza direct din podestul superior al scării sau printr-un spațiu deschis, variabil dimensional, de distribuție la locuințe. Sistemul de circulație verticală poate fi protejat sau nu.
Soluție des întâlnită, își are originile, după cum precizam anterior, în rezolvarea propusă de Aalto la Sunila, Finlanda. Variațiunile de rezolvare arhitecturală ale pricipiului sunt multiple, din care amintim pe cele de la „La Varenne”-Riom, „Les Torcols”-Besançon , „Les Allees de la Roseraie”- Grenoble sau „Coeur de Village”, Saint-Léger-sur-Dheune (fig. V.74f,d,h,e).
Accese individuale realizate prin intermediul sistemelor de circulație comune;
În cazul grupărilor mari de locuințe intermediare se folosesc, pentru accesele locuințelor situate la etajele superiore, sisteme compuse din multiple elemente de circulație verticală și galerii, cursive, de distribuție la locuințe. Acestea pot fi:
adosate volumului clădirii (fig. V75d-g)- ansamblul din Tapachstrasse, Stuttgart, proiectat de Faller, Peter & Hermann Schröder sau, mai recent, ansamblul “Leimatt ”din Oberwil, Elvetia, și complexul rezidențial din Voitsberg, Austria, conceput de arhitecții Szyszkowitz & Kowalski în 1993 (fig. V75d,e);
integrate clădirii (fig. V75a-c)– ansamblul de locuințe terasate colinar din Alexandra Road (fig.V.75a), Londra, realizat de Neave Brown în 1977, unde circulația verticală se dezvoltă urmărind secțiunea caracteristică a corpurilor de clădire sau la ansamblul „La Baleine”, Chatenay-Malabry (fig.V.75b).
exterioare (detașate de clădire)- ansamblul „Immeubles Villas” proiectat de arhitecții Jean și Maria Deroche, la Orly (fig.V.75h)
Spațiile comune. Amploarea și diversitatea spațiilor de folosință colectivă
Spații comune interioare ale grupărilor de locuințe
În majoritatea tipurilor de clădiri de locuințe intermediare spațiile de circulație comună interioare fie sunt absente fie au o dezvoltare minimă datorită prezenței acceselor individuale exteriore. Spațiile de circulație sunt astfel înlocuite de spații comune cu diverse funcțiuni situate în general la parterul și/sau la nivelurile superioare ale imobilului.
Cele mai ample au funcțiuni de loisir, recreere și petrecerea timpului liber- joc, club, spații de discuții și festivități, kindergarten, studiu-creație, expoziții (în comunitățile de artiști sau de cercetători ce locuiesc un astfel de imobil intermediar), spații de cazare pentru oaspeți și sunt prevăzute, asemenea locuințelor, cu prelungiri exterioare dezvoltate.
O altă categorie de spații sunt serele sau curțile interioare (fig.V.76), ale întregului imobil sau comune, local, pentru două sau patru locuințe individualizate.
Pot exista de asemenea spații fără o investire funcțională inițială, a căror utilizare va fi stabilită și asumată ulterior de către locuitori, funcție de nevoile particulare ale acestora. În unele cazuri acestea își pot schimba statutul din spațiu comun semiprivat în spațiu privat al locuinței, prin încorporarea acestuia într-o locuință, dacă regimul de coproprietate permite astfel de modificări(fig.V.17).
În habitatul intermediar asociat programului turistic, sau în cel dedicat unor categorii omogene de locuitori, cu nevoi speciale – persoane în vârstă, comunități de artiști sau cercetători, spațiile comune au funcțiuni foarte precise, adaptate activităților specifice.
În unele situații, în spațiile comune situate la parterul, demisolul sau subsolul imobilului, se pot amenaja parcaje.
Calitatea relațiilor sociale, a raporturilor de vecinătate dintre locuitorii ansamblului îi preocupă pe foarte mulți dintre arhitecți, care concep spații pentru servicii comune și activități de loisir în imobile, fără a afecta prin aceasta independența și securitatea locatarilor. Prin corelare, grija pentru securitatea individului este prezentă. Astfel, Herve Krokaert (Europan1, Belgia), organizează locuința ținând seama de independența membrilor familiei și oferă o piesă pentru desfășurarea hobby-urilor, dar își dezvoltă demersul și pe conceptul de solidaritate organizând spații comune pentru afirmarea acestuia, prin crearea unor unități de vecinătate care favorizează contactele interpersonale: o grădină comună, terase, spații colective în relație cu acestea. Echipa de arhitecți elvețieni Volait, Bureau și Denis (Europan1) imaginează spații-anexă ale locuinței, echipate cu birou sau un mic salon, spații ale activităților particulare ale individului/familiei și interacțiunii cu cei din afară.
Spații comune exterioare ale grupărilor de locuințe
– Galerii, cursive, case de scară cu podeste dezvoltate, spații de tranziție dezvoltate pentru rezolvarea accesului la etajele superioare pentru două sau mai multe locuințe pe nivel;
– Curți interioare descoperite (fig.V.76), dală pietonală sub care se află spații de servicii și parcaje/garaje, bordată de dezvoltări liniare de locuințe intermediare, cu sau fără retrageri succesive, și de spații interioare comune ( fig.V.79g).
Spațiile comune pentru dotări
Dotări comune; printre acestea se numără: servicii, dotări comerciale, loisir (piscină, club, cinematograf), învățământ preșcolar/kindergarten, alimentație publică, spații de cazare pentru oaspeții locuitorilor; sunt prevăzute, asemenea locuințelor, cu prelungiri exterioare.
Dotările comune, dezvoltate în funcție de mărimea ansamblului, de costurile asumate sau de nevoile particulare precizate anterior proiectării de către viitorii beneficiari, pot fi:
1. situate într-un singur corp de clădire independent sau în corpuri de clădire dispersate în ansamblu ;
2. situate la parterul, demisolul ori, mai rar, la primul nivel al grupărilor de locuințe intermediare.
1. În prima categorie, în care dotările sunt situate într-un corp de clădire distinct față de cele ale grupărilor de locuințe, se înscrie ansamblul Kajplats 0, proiectat de Wingardh Arkitektkontor, în Mälmo, Suedia – unde, imobilul destinat spațiilor de folosință comună, dezvoltat parțial pe parter, formează cu grupările de locuințe, dispuse în crosă, o semiincintă (fig.V.77c). Subsolul general adăpostește parcaje și spații anexă ale locuințelor. La Thorninghǿj Housing construit la Kolding, în Danemarca, clădirea care cuprinde dotările comunitare este situată excentric în incinta poligonală (fig.V.77a). Sunt situații în care dotările mai dezvoltate și mai diversificate asigură o autonomie crescută a ansamblului. De pildă, la „Peterborough Cohousing”, în New Hampshire, SUA, într-o compoziție liberă, de tip pavilionar, sunt dispuse o “clădire a comunității” (care dispune de spații comune pentru petrecerea timpului liber), o mini fermă, spații anexă și grupări liniare de garaje acoperite (fig.V.77b).
2. Ideea integrării dotărilor locuințelor în cadrul imobilului nu este nouă.
În cazul locuințelor terasate, dotările sunt situate corespunzător zonelor de acces importante fie la baza ansamblului, fie la cota inferioară sau/și la cota superioară. Sunt cazuri în care, funcție de panta terenului și de concepția compozițională, acestea sunt situate la cote intermediare, mai ușor accesibile tuturor locuitorilor. Ansamblul de locuințe intermediare terasate realizate la Distomo, Grecia, în 1969, este organizat în trei zone distincte, separate de ziduri groase, corespunzătoare spațiilor exterioare și celor acoperite (fig.V.78c). Dotările prezente aici includ dotări comerciale, spații de recreere, o biserică.
Dotările de alimentație publică si de relaxare pot fi mai amplu dezvoltate. La „Yakult”, în Tokyo, Toshio Akimoto propune pe întreg nivelul corespunzător accesului în ansamblu funcțiuni de alimentație publică și un spațiu de zi comunitar (fig.V.78a).
La Boras, în Suedia, într-un mediu natural de excepție, echipa de arhitecți Helin & Siitonen proiectează un ansamblu de locuințe terasate pe teren plat, unde serviciile comune mai dezvoltate sunt dispuse într-una din aripile imobilului, la parter, iar la ultimul nivel- o saună (fig.V.78b). Dotările pot avea un caracter semipublic, fiind situate la limitele ansamblului, cu accesibilitate atât din interiorul ansamblului cât și din spațiul public ( de obicei, strada ), sau se adresează exclusiv locuitorilor ansamblului. De exemplu, la ansamblul de locuințe intermediare “Mabilais“, Rennes sunt dezvoltate, la parter, cu orientare spre stradă, spații publice și semipublice cu funcțiuni comerciale, servicii (fig.V.78d).
Asocierea spațiilor destinate diverselor activități poate corespunde unei relații mai dezvoltate habitat-muncă, care conduce la rezolvări specifice, ca în cazul ansamblurilor dedicate unor categorii speciale de rezidenți (artiști, cercetători, etc.).
Garajele și parcajele;
În majoritatea ansamblurilor de locuințe intermediare acestea se asociază funcțional cu spațiile anexă și dotările tehnice. După modul de amplasare în ansamblu și în raport cu locuințele , se împart în două categorii:
Parcaje/garaje comune, subterane sau supraterane, grupate într-un singur spațiu, pentru întreg ansamblul, sau grupări izolate de parcaje/garaje în zonele proxime grupărilor de locuințe;
Parcaje/garaje individuale situate în subsolul sau demisolul locuinței, sau suprateran apropiat acesteia
Folosirea parcajelor comune subterane (subsol,demisol) permite reducerea prezenței automobilului în apropierea imediată a ansamblului, degajând spațiile de la nivelul terenului. Printre avantaje se numără faptul că accesul (accesele) la acestea poate fi controlat, răspunzând astfel exigențelor securitare. Dezavantajul principal îl constituie prețul ridicat. De regulă, parcajele/garajele subterane ale ansamblului pot fi dezvoltate la subsolul (demisolul) clădirilor de locuințe (fig.V.79f,d). sau pot fi separate de acestea, comasate într-un singur spațiu comun pentru întreg ansamblul.
În cazul când parcajele subterane se află chiar sub grupările de locuințe este posibilă accesarea lor directă prin circulațiile verticale comune ale clădirii (fig.V.79d,k). Există situații în care garajele individuale subterane, corespunzătoare unitățile rezidențiale de la parter sunt accesate direct din locuință printr-o circulatie verticală proprie. Când parcajele subterane sunt situate într-un spațiu distinct în cadrul ansamblului acestea beneficiază de circulații verticale exterioare, protejate.
Parcajele și garajele comune supraterane pot fi comasate într-o singură zonă a ansamblului (fig.V.79j,e), plasate în apropierea grupărilor de locuințe (fig.V.79a,l), situate la parterul clădirii (fig.V.79h), ori sub o dală pietonală bordată de dezvoltări liniare de locuințe intermediare (fig.V.79g). Printre dezavantajele acestei opțiuni se numără : consumul mare de teren, gestionarea securitară scumpă, imagine defavorabilă atât la nivelul străzii cât și a ansamblului.
Parcaje/garaje individuale – subterane, semiîngropate, supraterane;
-necesită circulații dimensionate corespunzător
-discontinuități în parcursul pietonal în cazul incintelor, micșorarea spațiilor cu potențial de amenajare peisageră și a posibilităților de amenajare.
– imagine defavorabilă la nivelul străzii/ansamblului;
Un exemplu interesant de dispoziție a garajelor este cel conceput de către Departamentul de Arhitectură din Camden, Londra la Fleet Road, între 1966-71(fig.V.79b). ansamblul este compus din locuințe înșiruite, organizate prin suprapunerea unui apartament și a unui duplex de-a lungul unei circulații din care se distribuie parcările. Principiul terasării este utilizat la nivelul străzii prin conceperea de spații de tranziție plantate, sub care se dezvoltă spații de parcare.
Spații comune exterioare ale ansamblului
Prezente în configurații diverse în ansamblurile de locuințe intermediare aceste spații pot avea multiple funcții:
– circulație, în compunerea diferitelor tipuri de parcurs;
– facilitare a socializării, susținere a coeziunii sociale între membrii microcomunității;
– cadru al desfașurării unor activități diverse : loisir, odihnă, relaxare;
– prin plantare, cadru ambiental și de susținere a echilibrului microclimatic al zonei;
– cadru securitar (fizic și psihologic), datorită dezvoltării unor limite, praguri, spații mai ușor și mai bine controlate ;
Crearea unor limite și praguri clare, ușor de perceput între domeniul public și cel semiprivat al ansamblului căruia îi aparține această categorie de spații, afirmarea caracterului lor distinct, constituie o exigență specifică în proiectarea habitatului intermediar căreia i se poate răspunde în maniere diverse . De pildă, poate exista o legătură directă între spațiile de tranziție exterioare ansamblului, în contact cu spațiul public, și cele dezvoltate la interior o legatură mediată de un prag foarte bine definit (cum este cazul la ansamblul “Les Torcols“, realizat la Besançon, Franța, prezentat într-un capitol anterior- fig.III.7a).
Spațiile comune exterioare ale ansamblurilor de locuințe intermediare trebuie, de asemenea, să se afle într-un raport echilibrat cu suprafețele construite, pentru ca dimensiunile să le asigure posibilități optime de funcționare.
Din perspectivă socială, prin natura lor, aceste spații, semipublice sau semiprivate, oferă un important cadru manifestării relațiilor comunitare.
Conceperea, urmată de o bună și consecventă gestionare și întreținere a lor reprezintă factori care afirmă calitatea și conturează atractivitatea locuinței intermediare și a prelungirilor sale.
Spații de circulație
În cele mai multe cazuri sunt însoțite de spații plantate și echipate cu mobilier urban diversificat. Rolul spațiilor de circulație lor nu este doar cel de interconectare a spațiilor funcționale ale ansamblului. Rezolvate diferențiat, pot de exemplu delimita spații de tranziție, praguri situate între spațiul public și cel al ansamblului sau, în funcție de modul de structurare al ansamblului, pot determina diferite tipuri de parcurs în spațiile libere (interstițiale sau centrale). De exemplu, la ansamblul Siedlung Halen, proiectat de Atelier 5 la Berna sau la cel conceput de Raj Rewal la New Delhi, “British High Commission Housing” (fig.V.68d), circulațiile pietonale conectează o suită de curți interioare ale grupărilor de locuințe intermediare. La „Boblatsen Housing” (fig.V.67b), Mälmo, circulațiile pietonale ale incintă creează un parcurs liber, peisager, în spațiul central plantat. Pot fi parcursuri pietonale cu o dezvoltare geometrică carteziană sau cu dezvoltare liberă, organică.
Spații pentru loisir, relaxare, sport
Apreciate de către locuitori, aceste spații se regăsesc mai mult sau mai puțin dezvoltate în majoritatea ansamblurilor de habitat intermediar: locuri de joacă pentru copii, terenuri de sport (în unele forme de habitat intermediar turistic sunt ample – terenuri de golf, canotaj), piscine, spații pentru întâlniri sau petreceri în aer liber (ansamblul ”Peterborough Cohousing”, New Hampshire – fig. V.77b). În unele situații spațiile comune exterioare ale ansamblurilor se prelungesc în mediul natural: parcuri, oglinzi de apă, păduri (ansamblul ”Muhlehalde Terrace Housing”, Umiken – fig. V.56, ”Experimental House”, Boras – fig.V.78b, ”Niew Terbregger”, Rotterdam – fig. V.37).
CONCLUZII
Forma de locuire pe care am prezentat-o și analizat-o în acest studiu, consacrată în terminologia de specialitate sub denumirea generică de habitat intermediar, situându-se între individual și colectiv, îmbină caractere ale acestora și se afirmă astfel ca o formă de sinteză cu o identitate proprie. Ea are o urbanitate ridicată, răspunde într-un mod rațional economiei funciare, caracterizându-se printr-o densitate superioară celei obținute cu locuințe individuale, și dezvoltă o relație strânsă cu mediul natural.
În habitatul intermediar sunt structurate în configurații specifice spațiile necesare satisfacerii cerințelor materiale, sociale și spirituale de locuire care se manifestă la nivel individual, familial și comunitar, deci spații private, semiprivate sau comune, raporturile cantitative și calitative și tipurile de relații stabilite între ele marcând forma de locuire intermediară.
Așa cum am arătat în cuprinsul lucrării, habitatul intermediar îmbracă forme variate – de la locuințe terasate, pe teren în pantă sau pe teren plat, în agregare colinară, la locuințe individualizate grupate în clădiri compacte cu regim redus de înălțime.
Printre calitățile proprii locuințelor intermediare se disting:
– la nivelul unității/grupării rezidențiale:
regim de înălțime redus;
spații private exterioare, apropriabile, bine definite;
accese individuale;
spații complementare, corect dimensionate la scara locuinței, destinate pentru, loisir, hobby sau depozitare;
relație posibilă habitat-muncă la nivelul locuinței (în special activități de servicii sau meserii liberale, cu caracter semipublic); o coexistență a spațiilor semipublice, semiprivate și private presupunând un control atent al ierarhiilor și compatibilităților spațiale și al acceselor;
– la nivelul ansamblului:
echilibru real între construit și mediul natural;
organizare spațială care permite trecerea progresivă între public și privat prin existența spațiilor intermediare, spații de conciliere a opozițiilor cunoscute : public/privat; interior/exterior,vizibil/ascuns;
relație apropiată între locuință și parcaj/garaj ;
circulații pietonale largi, dotări, echipamente și spații de folosință comună, intim legate de gruparea de locuințe sau apropiate de acestea;
Ansamblurile de locuințele intermediare se adaptează contextelor urbane variate fără a descalifica existentul construit în care se inserează, oferind o bună adecvare a locuirii la nevoile, aspirațiile și modurile de viață contemporane. Mai potrivite mediului urban, acestea sunt utilizate cu predilecție în zonele periferice. Pot fi regăsite, de asemenea, într-o proporție mai redusă, în zonele centrale ale orașului unde pot participa, alături de spații publice și semipublice diverse dar și de locuințe colective, în operațiuni de reabilitare sau regenerare urbană. Printre calitățile urbane ale ansamblului/locuinței intermediare se remarcă: potențialul de reabilitare și reînnoire urbană a zonelor destructurate, datorită capacității acestui tip de locuință de a crea țesuturi urbane mixte de racord între zone urbane diferite ca funcție sau densitate, echilibrarea raporturilor de scară urbană, imaginea urbană, reducerea segregării urbane și sociale. Acestora li se adaugă cea de instrument util de densificare în zonele rezidențiale pavilionare ale periferiei sau în cele în curs de urbanizare.
Calităților economice ale acestui tip de locuire li se adaugă cele ecologice. Datorită relației intime cu mediul natural, prezenței spațiilor verzi (spații semipublice, de folosință comună și spații private exterioare, terase și grădini, plantate), a varietății configurațiilor formale proprii, habitatul intermediar poate fi utilizat în dezvoltarea urbanismului și arhitecturii ecologice, așa cum o dovedesc numeroasele ansambluri de locuințe intermediare realizate pe baza acestor principii.
Deși din punct de vedere cantitativ în prezent ocupă o poziție modestă pe piața imobiliară, habitatul intermediar are calități apreciate și căutate de un segment important al populației. O dovedesc analizele asupra orientărilor actuale ale pieței imobiliare, care indică un interes crescut pentru acest tip de habitat atât din partea locuitorilor, cât și din partea actorilor publici, care apreciază habitatul intermediar drept soluția adecvată pentru o dezvoltare durabilă, cu impact pozitiv în contextul urban actual. Atributele sale ca mediu al facilitării contactelor sociale, bunelor relații de vecinătate stabilite între locuitori, îl recomandă pentru constituirea unor structuri comunitare foarte diverse, fie omogene, fie eterogene. Diversitatea formelor urbane pe care le poate îmbrăca locuința intermediară constituie, de asemenea, un factor important al adresabilității largi, fapt constatat în anchetele sociologice.
Locuința intermediară se situează și în ceea ce privește valoarea de piață, între locuința individuală și cea colectivă, oferind la un cost mai scăzut, avantaje ale ambelor tipuri, și prin aceasta condiții pentru o reală creștere a calității locuirii, a calității vieții în general.
Toate acestea explică aprecierea cvasigenerală de care se bucură habitatul intermediar, faptul că, deși apărut în Europa (și dezvoltat cu precădere în Franța), acest tip de locuire s-a răspândit și în orașe situate pe alte coordonate decât cele originare, pe amplasamente care dezvoltă cu orașul relații similare experienței europene.
În România, acest tip de locuire nu a fost experimentat și utilizat, datorită contextului particular de dezvoltare a locuirii urbane. Dacă perioada anterioară anului 1989 a corespuns, în planul locuirii, producției orientate aprope exclusiv spre locuințele colective de masă, cea care a urmat odată cu schimbările economice și legislative a fost caracterizată de producția semnificativă din punct de vedere cantitativ a locuințelor individuale private, izolate pe lot, în faze succesive de expansiune în teritoriile periurbane.
Zonele vizate pentru astfel de dezvoltări rezidențiale, anarhice în lipsa unor strategii și politici de locuire coerente, au fost cele relativ apropiate de oraș, care beneficiau de o legătură cu rețeaua de circulații auto a acestuia.
În condițiile arbitrariului de pe piața terenurilor de construcție, ale infrastructurii slab dezvoltate, echipării edilitare insuficiente sau deficitare, realizată din fondurile personale ale locuitorilor, proliferarea acestui tip de habitat difuz a avut drept consecință un impact nefavorabil asupra mediului natural (despăduriri, probleme de stabilitate a versanților poluarea apei freatice, a oglinzilor naturale de apă etc.). Apoi, chiar și acolo unde, prin inițiativa unor promotori privați, s-au realizat ansambluri pavilionare de locuințe individuale cu o echipare tehnică mai bună, dotările au fost de obicei slab reprezentate sau au lipsit.
În zonele centrale ale orașului, creșterea numărului de locuitori conjugată cu uzura morală a fondului de locuințe existent și ritmul scăzut al construcției de locuințe noi au accentuat criza de locuințe, puternic resimțită în orașele românești la începutul acestui deceniu. În plus, după anii 90, în urma modificării profilului socio-economic al unora dintre orașele românești (închiderea marilor unități industriale necompetitive, apariția inițiativei private și implicit a unui tip diferit de dinamică economică, reorientarea producției către alte domenii, etc), nevoia restructurării și regenerării unor zone urbane (inclusiv a celor industriale) a devenit imperativă.
În aceste condiții considerăm că și în România habitatul intermediar, prin calitățile sale, poate să constituie o alternativă la actualul mod de folosire a spațiului urban.
Pentru ca această formă de locuire, cu calități arhitecturale și urbanistice atât de importante, să contribuie alături de cele tradiționale, individuală și colectivă, la dezvoltarea durabilă a orașelor noastre, este necesară participarea tuturor actorilor, publici și privați, implicați în domeniul locurii. Pe lângă promovarea locuințelor intermediare – informare, concursuri, operațiuni pilot – eforturile acestora trebuie să se îndrepte către identificarea și ierarhizarea problemelor orașului și, pe baza unor studii sistematice, a analizei prospectiv pluridisciplinare a aspectelor socio-culturale ale locuirii, spre elaborarea de strategii și politici de locuire articulate și inițierea unor sisteme de finanțare adaptate condițiilor din România.
SURSELE IMAGINILOR:
Capitolul II
Fig. II.1
http://www.weller.dk/images/Nyboder2.jpg
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nyboder_2005-02.jpg
Fig. II.2
http://historyproject.ucdavis.edu/imageapp.php?Major=UT&Minor=A (Library of Congress, Prints and Photographs Division, Washington, DC). Ketchum R.(ed.), The American Heritage Book of The Pioneer Spirit, 1959, p. 252.
Fig. II.3
http://www.org-urb.dk/UK/fourier.htm
http://www.answers.com/topic/charles-fourier
Fig. II.4
Architecture d’Aujourd’huiA 196, aprilie 1978
http://www.linternaute.com/sortir/evenement/selection/journees-patrimoine/18- familistere-godin-picardie.html
http://www.aisne.com/page_cg.asp?id_page=21
Fig. II.5
Loyer F., Guene H., Henri Sauvage, les immeubles à gradins, IFA/Mardaga, Liège,1987, p.45
http://parisisinvisible.blogspot.com/2009/02/hygienic-housing-part-2.html
Fig. II.6
F. Loyer, H. Guene, Henri Sauvage, les immeubles à gradins, IFA/Mardaga, Liège,1987 p. 131.
Fig. II.7
Le Corbusier, Le Corbusier et Pierre Jeanneret, oeuvre complète de 1929-34, éd. Girsberger, Zurich, 1952, pp. 160-164.
Fig. II.8
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.5
Fig. II.9
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.4
http://www.dearchitecturablog.com/?p=618
http://www.arch.mcgill.ca/prof/schoenauer/arch529/lecture09/htm9.htm
Fig. II.10
Architecture d’Aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.5
Fig. II.11
Vestbro, D.U.”From Central kitchen to community co-operation. Development of Collective Housing in Sweden”
Fig. II.12
Architecture d’Aujourd’huiA 196, aprilie 1978, p.6
Fig. II.13
Henderson, S.R. “Römerstadt: the modern garden city” Planning Perspectives, Volume 25, Issue 3 July 2010 , pages 323 – 346
Fig. II.14
http://www.ernst-may-museum.de/praunheim.html
http://www.ernst-may-gesellschaft.de/
Dreysse D.-W. May-Siedlungen. Architekturführer Durch Acht Siedlungen Des Neuen Frankfurt 1926-1930,Verlag der Buchhandlung Walther König ,1994, p.44
Fig. II.15
Henderson, S.R. “Römerstadt: the modern garden city” Planning Perspectives, Volume 25, Issue 3 July 2010 , pages 323 – 346
Fig. II.16
Fig. II.17
Kohout, M.(ed.), Prague, 20 th Century Architecture, Springer – Verlag Wien New York, Viena,1999
Fig. II.18
Becker,A. Sweden: 20Th-Century Architecture, Prestel, 1998, p.87
Fig. II.19
Arquitectura, nr. 282, 1990, Jan-Feb, Madrid, p. 47
Fig. II.20
The Architect's Journal, March 28, 1996, pp. 24-26
Fig. II.21
“Sunila – From sawmill lodgings to the company 2 – roomflat”
http://momoneco.kotka.fi/pdf/MO_HOUSING.pdf
http://archiguide.free.fr/AR/andrault.html
Fig. II.22
Le Corbusier, Le Corbusier et Pierre Jeanneret, oeuvre complète de 1910-1929, op. cit. pp. 38-43.
Fig. II.23
Le Corbusier, Le Corbusier et Pierre Jeanneret, oeuvre complète de 1910-1929, op. cit. pp. 38-43.
Fig. II.24
http://fruges.lecorbusier.free.fr/Concepts.html
Boudon P.Pessac de Le Corbusier 1927-1967: etude socio-architecturale, Dunod, 1985.
Fig. II.25
http://www.terrain.org/unsprawl/16/
http://www.peterboroughcohousing.org/index.html
Fig. II.26
Woodward, A.,Grossman, M.-B.,Vestbro D.U.: The New Generation of Collective Housing Units. Experiments with Social Integration, Administration and Spatial Design, Stockholm: Building Research Council T16:1989
http://www.boigemenskap.com/BiG_Kornet/Valkommen.html
Fig. II.27
http://www.histoires-de-chtis.com/index-photo-465-Photos_les-coronsd%27auchel.php
Fig. II.28
Panerai P., Mangin D. Projet urbain, éd. Parenthèses, Marseille, 1999
Fig. II.29
C. Moley, L’immeuble en formation, genèse de l’habitat collectif et avatars intermédiaires, Liège, Mardaga, 1991.
Fig. II.30
Laseau P., Tice J. Frank Lloyd Wright: Between Principles and Form, John Wiley and Sons, 1991, p.224
http://www.andrew.cmu.edu/user/gutschow/FLWCourse/UsonianAnalysisHandout
Fig. II.31
Southworth M., Ben-Joseph E. ‘Streets and the shaping of Towns and Cities’ Washington DC: Island Press,2003; p73
Fig. II.32
Ghazali, M. Honeycomb Houses – a affordable alternative to terrace housing, Universiti Putra, Kuala Lumpur, Malaysia, 2000, p.49
Fig. II.33
Techniques et Architecture nr. 335, mai 1981, p.58.
Fig. II.34
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.20
Fig. II.35
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.6
J.-C. Kircschenmann, C. Muschalek, Residential districts, Watson-Guptill Publications, New York, 1980, p. 120 si p. 136.
Fig. II.36
http://www.greatbuildings.com/buildings/Circus_at_Bath.html
Fig. II.37
Southworth M., Ben-Joseph E. ‘Streets and the shaping of Towns and Cities’ Washington DC: Island Press,2003; p51
Fig. II.38
http://www.sageret.fr/Actualite-BTP/Actualites-par-themes/Cinq-projets-pour-une-cite-jardin-l-extension-du-Stockfeld
Fig. II.39
http://www.greatbuildings.com/buildings/Habitat_67.html
http://expo67.ncf.ca/floor_plan_habitat_expo67.html
Fig. II.40
L’Architecture française nr 391, juin 1975
Fig. II.41
Heitz B., Andrault, Parat, architectures, éd. Cercle d’art, Paris, 1991 L’Architecture française nr 391, juin 1975
Fig. II.42
Heitz B., Andrault, Parat, architectures, éd. Cercle d’art, Paris, 1991 L’Architecture française nr 391, juin 1975
Fig. II.43
http://archiguide.free.fr/AR/andrault.htm
Fig. II.44
L’Architecture française nr 391, juin 1975
Fig. II.45
http://archiguide.free.fr/PH/FRA/IDF/CourcouLogBordsLacSi.jpg
Fig. II.46
Arnaud J.-L.si Mangin D. ,“Les terraces de Campden ou la fabrication d’une ville anglaise”, L’Architecture d’aujourd’hui, nr.234, sept. 1984, p. 213.
Fig. II.47
Bofinger H.și Bofinger M, Architektur in Deutschland, Heinrich Kohlhammer Klotz, Jürgen Paul, Stuttgart, 1981, p. 76
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.80
http://www.kulturarv.dk/1001fortaellinger/da_DK/farum-midtpunkt
Fig. II.48
http://www.travel-image.net/en/Santorini/Santorini_photo/
http://www.faculty.de.gcsu.edu/~dvess/ids/amtours/anawciv.htm
http://www.travel-and-pics.de/marokkoindexfr03.htm
http://www.heimatsammlung.de/topo_unter/algerien/algerien-02/algier.htm
Fig. II.49
http://www.multi.fi/carrefour/raphael/pgallery/pcd1bilder/img0056.jpg
Fig. II.50
Midant J.-P. Diccionario Akal de la arquitectura del siglo XX, Ediciones AKAL, Madrid, 2004 p.1009 pagini
Fig. II.51
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.8
Fig. II.52
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.18
Fig. II.53
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.30
Fig. II.54
http://archiguide.free.fr/AR/andrault.htm
Fig. II.55
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.78
Fig. II.56
Léger J.-M., Yves Lion, logements avec architecte, Creaphis editions, Paris, 2006, pp.90-92
Fig. II.57
Barruet, R.Immeuble-villas, Cité des Arts – 44-46 rue Gandon, Paris 13e – ZAC Gandon Masséna – Jean Dubus et Jean-Pierre Lott, 1991, Paris: Ecole nationale supérieure d'architecture de Paris-Belleville, 2009.-89 p
Fig. II.58
Combe, L. ; Deroche, M. ; Deroche, J. Orly, gare des saules. Une image pour un quartier : des immeubles villas, Créteil, OPAC 94, 1990, p15
Fig. II.59
L’Architecture d’aujourd’hui nr 225, fév. 1983, p. 57
Fig. II.60
Equipe Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.8
Fig. II.61
Google Earth
Fig. II. 62
Google Earth
Fig. II. 63
Equipe Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.8
Fig. II.64
Catalogue of Europan 9,”Sustainable city and new public spaces”, Edition Europan, iulie 2008(cd/rom)
Fig. II.65
Google Earth
Favet N., Nouvelles formes d’habitat intermédiaire alliant les qualités de l’habitat individuel et les densités du collectif. Le projet de villa urbaine durable de Châlon-sur-Saône, PUCA, Paris, 2008
(http://rp.urbanisme.equipement.gouv.fr/puca/index.htm)
Catalogue of Europan 9,”Sustainable city and new public spaces”, Edition Europan, iulie 2008(cd/rom)
Fig. II.66
http://www.atelier5.ch/de/Arbeiten/Arbeiten.php#
Techniques et Architecture, nr. 447, fév.-mars 2000, p.38.
L’empreinte, n° 41, juin 1998, p. 26.
Fig. II.67
L’Architecture d’aujourd’hui, nr 266, decembrie 1989, p. 144.
Fig. II.68
http://www.mryarchitects.com/index_centered.html
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings ,Carles Broto, Barcelona, 2005
Fig. II.69
http://www.rajrewal.in/projects/housing-cidco.htm
Architectural Review, June 1987, Londra
Mostaedi A. New Apartment Building (Architectural Design), Links International, 2006
Fig. II.70
http://www.arch.hku.hk/~cmhui/japan/next21/next21-index.html#4.
Fig. II.71
Rouen – “Villas Pélissier“, Colloque Villa Urbaine Durable – 13 Octobre 2005, Premiers Enseignements Et Perspectives, PUCA, 2006
Fig. II.72
Caen – “Les Villas Beaulieu“, Colloque Villa Urbaine Durable – 13 Octobre 2005, Premiers Enseignements Et Perspectives, PUCA, 2006
Fig. II.73
Digne-Les-Bains – Quartier “les Seyes“, “La villa cache son garage“,
Colloque Villa Urbaine Durable-13 Octobre 2005, Premiers Enseignements Et Perspectives, PUCA, 2006
Fig. II.74
„Villa Urbaine Durable.Seconde session“, Bilan d’appel à propositions d’expérimentation, PUCA, mars 2007 și“Villa Urbaine Durable.L’innovation à l’épreuve du montage des opérations“ , Synthèse des séminaires de travail, PUCA, Paris, iulie 2006,
Fig. II.75-78
“Réinventer l'habitat intermédiaire. Résultats du concours 2000-2001“, Cimbéton, Centre D’information SurLe Ciment Et Ses Applications, Paris, iunie 2001
Fig. II.79
Eleb-Vidal M. Penser l'habité: Le logement en questions PAN 14, Mardaga, Liège, 1995, p.150
Fig. II.80
Europan 2, Habiter la ville, Re-qualification de sites urbains, Résultats européens, Techniques et Architecture, 1991
Europan 3, Chez soi en ville. Urbaniser les quartiers d’habitat, Résultats européens, Europan, 1994
Fig. II.81
“Mulhouse-Renouvellement urbain du quartier Brossolette Secteur ouest- Présentation des projets de logements“, Journée Habitat intermédiaire et renouvellement urbain, Mairie de Mulhouse, 2007
Capitolul III
Fig. III.1
“L’habitat Intermediaire, entre densité et convivialité“, Qu’en Savons-Nous ? n°15 – oct. 2009, AUCAME, 2009, pp.2-3
Métropole Savoie / Parc Naturel Régional du Massif des Bauges / CAUE Savoie / SCP Barbeyer et Dupuis, Etude action sur l’habitat intermédiaire, CAUE, 2003.
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings ,Carles Broto, Barcelona, 2005
Fig. III.2
Mostaedi A. New Apartment Building (Architectural Design), Links International, 2006
“L’habitat Intermediaire, entre densité et convivialité“, Qu’en Savons-Nous ? n°15 – oct. 2009, AUCAME, 2009, p.1
“L’habitat Intermediaire.Le 3ème type“, Mulhouse Habitat, ADEUS, 2007 p.8
ADUAN, “Les sites du Bassin de vie de Nancy, tendances et réalisations 2007-2008“, Nancy, 2008
Fig. III.3
Métropole Savoie / Parc Naturel Régional du Massif des Bauges / CAUE Savoie / SCP Barbeyer et Dupuis, Etude action sur l’habitat intermédiaire, CAUE, avril 2003.
Meyer-Meierling, P. Thalmatt II:Wohnsiedlung in Herrenschwanden BE 1983-85, Atelier 5 Architektengruppe, 3007 Bern, vdf Hochschulverlag AG, 1992, p.20
Architecture and Urbanism, 199:01 nr. special Atelier 5 1976-1992
Fig. III.4
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings ,Carles Broto, Barcelona, 2005
Fig. III.6
Métropole Savoie / Parc Naturel Régional du Massif des Bauges / CAUE
Savoie / SCP Barbeyer et Dupuis, Etude action sur l’habitat intermédiaire, CAUE, avril 2003.
Fig. III.7
Equipe Urbitat, Schwab, Dauber, M. Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.46
Zunino G.(coord.) Densité. Opérations de logements et quartiers urbains, Institut d'Aménagement et d'Urbanisme de la Région Île-de-France, IAURIF, 2007, p.67
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings ,Carles Broto, Barcelona, 2005
PUCA, Qualité architecturale et solutions constructives pour un logement optimisé. Appel à propositions d’expérimentation , Troisième session, janvier 2010, p.13
Fig. III.8
Kus, J., Problema locuințelor și a construirii de locuințe în metropolele Europei de Est , prezentată în cadrul conferinței „Sindicatele și problemele care se regăsesc în metropolei Europei de Est”, București, 22-25 octombrie 1998
Fig. III.9
Date din ancheta realizată în Lyon, Franța de către “Institut Fournier et Observatoire Social de Lyon”-„Etude sur l’attractivite residentielle du SCOT de l’agglomeration lyonnaise “, 2002
Fig. III.10
Peyrat, D., Habiter-cohabiter. La sécurité dans le logement social, ediție on-line
http://www2.logement.gouv.fr/publi/etudes/doc_pdf/habiter_cohabiter.pdf
http://aliciapatterson.org/APF0801/Cohn/Cohn01.jpg
http://americanradioworks.publicradio.org/features/housing/a2.html
http://www.tucottbus.de/theoriederarchitektur/wolke/deu/Themen/971/Schlueter/schlueter_t.html
Fig. III.11
Micle, M.I. (cordonator), Săucan, D.-Ș.și Liiceanu A. „Percepția și dimensiunile violenței în anumite zone ale capitalei. Studiu Pilot: sectorul 2”
Capitolul IV
Fig. IV.1
CQHE (Concept Qualite Habitat Energie), Concept Habitat TIKOPIA,PUCA, 2007, p.6
http://www.effinergie.org/site/download/Effinergie/FichesSyntheses/FicheSynthese1.pdf
http://www.effinergie.org/site/Effinergie/TelechargementsReferentiels
Fig. IV.2
“BedZED seven years on.The impact of the UK’s best known eco-village and its residents”,BioRegional Development Group, BedZED Centre, Wallington, Surrey- document online www.housingenergy.org.uk
“BedZED – Beddington Zero Energy Development, Sutton”, General Information Report for Energy Efficiency Best Practice programme – document on line – www.housingenergy.org.uk
Fig. IV.3
http://www.ifb42.com/file/concours-archi/2009-2010_2eme_prix_panneaux%281%29.pdf
Fig. IV.4
CQHE(Concept Qualite Habitat Energie), Appel à idées-Mai 2007, ”Habitat pluriel dense et activités. Terre et temporalités”, 2007 , document on line. http://www.chantier.net/documents/hpda.pdf
Fig. IV.5
http://www.ifb42.com/file/concours-archi/2009-2010_3eme_prix_panneaux.pdf
Fig. IV.6
Teodosiu, C. "Sisteme de instalații interioare pentru case pasive adecvate condițiilor climatice din România", versiune online la http://instal.utcb.ro/conferinta_2010/conferinta_2008/articole/instalatii/conf_nov_2008_Teodosiu.pdf
Fig. IV.7
http://chantier.net/documents/effi-projet.pdf
Fig. IV.8
Revista on-line Territoires & Bois: Le bois et les constructions en hauteur, nr.9, Valbois Ressources Natureles, www.territoiresetbois.org
http://www.je-construis-avec-lebois.org/Valbois/uploads/ValboisSearch/pdf/Construction%20en%20hauteur.pdf
Capitolul V
Fig. V.1
Frampton, K. Álvaro Siza; Complete Works, Phaidon, London, c. 2000.
Fig. V.2
Catalog Europan 5, Editions EUROPAN, 2000 și
Favet N., Nouvelles formes d’habitat intermédiaire alliant les qualités de l’habitat individuel et les densités du collectif. Le projet de villa urbaine durable de Châlon-sur-Saône, PUCA, Paris, 2008 http://rp.urbanisme.equipement.gouv.fr/puca/index.htm
Fig. V.3
Catalog Europan 9, Site Giat Saint-Chamond, Editions EUROPAN, 2008
Fig. V.4
http://www.mokarch.ch/portfolio/projekte/wohnen/fsz/
Mostaedi A. New Apartment Building (Architectural Design), Links International, 2006
Fig. V.5
Freear, Andrew, "Alexandra Road: the last great social housing project", AA files, Sept, 1993, pp. 35-46 și Maxwell, Robert, articol în Architectural Review, August, 1979, p. 77
Schramm H. Low Rise – High Density: Horizontale Verdichtungsformen im Wohnbau, Springer, 2004
Certu RST, “Qualité urbaine.Vers des formes urbaines d’habitat individuel dense“ – ghid, 20 operațiuni urbane, Arras, 2007, p.20
Fig. V.6
http://www.citarchi.com/Galeries/Montereau/index.html
Fig. V.7
Habitat intermédiaire à Chalon-sur-Saône, Collonges-au-Mont d’Or, Lyon Saint-Rambert.,Caue
http://www.caue69.fr/documents/formation/Habitat%20intermediaire.pdf
Fig. V.8
"2002 une année d'architecture en France", AMC, nr.130, ianuarie 2003, p.132
Construction moderne nr. 114, 2003, p.24
Fig. V.9
Mostaedi A. New Apartment Building (Architectural Design), Links International, 2006
Deilmann H., Kirschenmann, J.C, Pfeiffer H., Wohnungbau, Karl Krämer Verlag, Stuttgart, 1974, p.94
Fig. V.10
Panerai Ph. și Mangin D. Projet urbain, éd. Parenthèses, Marseille, 1999, p. 34 și Raport de cercetare Le temps de la ville, l’économie raisonnée des tracés urbains, Plan urbain, 1988
Cornet-Vernet, A. “Comment concevoir un village? “, Architecture d'aujourd'hui, nr.203, iunie1979, pp9 -16
Fig. V.12
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.11
Fig. V.13
Zunino G.(coord.) Densité. Opérations de logements et quartiers urbains, Institut d'Aménagement et d'Urbanisme de la Région Île-de-France, IAURIF, 2007, p.67
Fig. V.14
Charmes, E.(coord.) “La densification en débat. Effet de mode ou solution durable ? “ Dosar de cercetare :Institut français d’urbanisme,Université Paris-Est Marne-la-Vallée, Études Foncières nr.145, mai-iunie 2010, p.21
Fig. V.15
Zunino G.(coord.) Densité. Opérations de logements et quartiers urbains, Institut d'Aménagement et d'Urbanisme de la Région Île-de-France, IAURIF, 2007, p.32
http://archiguide.free.fr/VL/Fra/rennes.htmSt%20Jacques%20de%20la%20Lande
Fig. V.16
L’Architecture française nr. 391, iunie1975, dosar “L’habitat intermédiaire”
L’Architecture française nr. 327-328, noiembrie-decembrie 1969.
Leger J-M., Derniers domiciles connus, Créaphis, Paris, 1990
Léger J.-M. Yves Lion, logements avec architecte, Creaphis editions, Paris, 2006, p.85
Fig. V.18
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.55
Fig. V.19
http://www.habitat25.fr/assets/files/brochure_habitat25.pdf
Fig. V.20
Mialet F., Barbeyer, P. „Une alternative entre le collectif et l’individuel l’Habitat intermediaire”, CAUE de Haute-Savoie, iunie 2003
Fig. V.21
www.ecoquartiers.developpement-durable.gouv.fr/…/6_Leconte_de_Lisle_cle03cf43-1.pdf
Fig. V.22
”Programme Architecture Nouvelle”, Plan-Contruction, 1972 și în ”Les 350 architectes du Programme architecture nouvelle”. Editions du Moniteur, 1982
Fig. V.23
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.63
Fig. V.24
http://www.serge-renaudie.com/architecture/architecture/habitat/coulanges_zac-beauregard.htm
Fig. V.25
Ilarraza D. Analisis de prececente: Hollainhof Housing, documentație online http://www.dimarieilarraza.com/analisis-de-precedente-hollainhof-housing/
Fig. V.26
http://www.chantier.net/cqfd/IMG/pdf/b_dauphins.pdf
Fig. V.27
Catalog Europan 9, Editions EUROPAN, 2008 – Site Mulhouse, SM002, p.84
Fig. V.28
Europan 3, Chez soi en ville. Urbaniser les quartiers d’habitat, Résultats européens, Europan, 1994, pp.68-69
Fig. V.29
“L’habitat Intermediaire, entre densité et convivialité“, Qu’en Savons-Nous ? nr.15, oct.2009, AUCAME, 2009, p.3
http://www.ecoquartiers.developpement-durable.gouv.fr/IMG/pdf/19-_La_Timoniere _cle131ca5.pdf
Fig. V.30
http://www.uytenhaak.nl/02_werken/01_projecten.php?projectid=9604
Fig. V.31
Architecture d'Aujourd'hui nr.205, octombrie 1979, p.48
http://www.rajrewal.in/projects/housing-french-emb.htm
Fig. V.32
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.93
Fig. V.33
http://www.hlm.coop/IMG/pdf/RD10Werlen.pdf
Fig. V.34
http://www.hlm.coop/IMG/pdf/RD10Werlen.pdf
Fig. V.35
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.65
Fig. V.36
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.77
Fig. V.37
http://www.lateriziofacciavista.it/FAV/UserFiles/File/REALIZZAZIONI/EdiliziaResidenziale/109_34_39.pdf
Fig. V.38
http://architopik.lemoniteur.fr/index.php/projet-architecture/terra_nostra/2539
Fig. V.39
http://www.caue-observatoire.fr/resultats/Liste-resultats.aspx?contexte=recherche&libre=&nom=&theme=&commune=&departement=0&concepteurs=&concepteurs=&type=19&maitreOuvrage=&annee=0&avant=0&numPage=1
Fig. V.40
http://www.shigerubanarchitects.com/SBA_WORKS/SBA_HOUSES/SBA_HOUSES_19/SBA_Houses_19.html
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings, Carles Broto, Barcelona, 2005
Fig. V.41
http://www.rajrewal.in/projects/housing-sheikh-sarai.htm
Fig. V.42
http://pierreparat.com/Galeries/Logements/1962%20%20gradins%20jardins/index.html
Fig. V.43
Fig. V.44
Mostaedi A. New Apartment Building (Architectural Design), Links Internatio-nal, 2006, p.145
Fig. V.46
Fig. V.47
Fig. V.48
Deilmann H., Kirschenmann, J.C, Pfeiffer H., Wohnungbau, Karl Krämer Verlag, Stuttgart, 1974, pp.98-99
Fig. V.49
Deilmann H., Kirschenmann, J.C, Pfeiffer H., Wohnungbau, Karl Krämer Verlag, Stuttgart, 1974, pp.174-175
Fig. V.50
http://pierreparat.com/Galeries/Logements/1973-1976%20Gallerie-nouvelle-evry/index.html
Fig. V.51
http://www.archdaily.com/15022/mountain-dwellings-big/
Fig. V.52
Deilmann H., Kirschenmann, J.C, Pfeiffer H., Wohnungbau, Karl Krämer Verlag, Stuttgart, 1974, pp.120-121
Fig. V.53
Deilmann H., Kirschenmann, J.C, Pfeiffer H., Wohnungbau, Karl Krämer Verlag, Stuttgart, 1974, pp.156-157
Fig. V.55
Deilmann H., Kirschenmann, J.C, Pfeiffer H., Wohnungbau, Karl Krämer Verlag, Stuttgart, 1974, pp.54-55
Fig. V.56
David Mackay, Multiple Family Housing, Architectural Book Pub. Co., New York, 1977, pp. 62-5.
Fig. V.57
http:/www.halen.ch/media/DIR_79863/d8b1eec5b2249e51ffffc430ffa86321.pdf
http://www.architekten-bsa.ch/files/pdf/bsa/lehrmittel/architektur/39halen.pdf
Fig. V.58
http://www.arhitecturaverde.ro/gallery.php?id=41
http://www.inhabitat.com/2010/03/03/green-roofed-hillside-homes-blend-into-their-environs/
Fig. V.59
Google Earth
Fig. V.60
Catalogue of Europan 9,”Sustainable city and new public spaces”, Edition Europan, iulie 2008(cd/rom)
Fig. V.61
Europan 3, Chez soi en ville. Urbaniser les quartiers d’habitat, Résultats européens, Europan, 1994
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings ,Carles Broto, Barcelona, 2005
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.48
http://www.terrain.org/unsprawl/16/
Fig. V.62
Google Earth Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH- PUCA, Franța, 2008, p.45
Ilarraza D. Analisis de prececente: Hollainhof Housing, documentație online http://www.dimarieilarraza.com/analisis-de-precedente-hollainhof-housing/
Fig. V.63
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.29,p.75
Google Earth
Fig. V.64
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.49
Google Earth
Fig. V.65
http://www.iaurif.org/fileadmin/Etudes/etude212/nr_440_Apprehender_la_densite_4.pdf
http://www.iau-idf.fr/fileadmin/Etudes/etude_110/densite_06.pdf p.70
Fig. V.66
Catalogue of Europan 9,”Sustainable city and new public spaces”- Site Mulhouse, Edition Europan, iulie 2008(cd/rom)
http://www.archicontemporaine.org/RMA/p-8-Operation_de_logements_Rodin_25_.htm?fiche_id=267
http://www.caue-observatoire.fr/detail/Detail.aspx?id=62B5775B-B321-4266-8229-ABF2D4E40068&contexte=recherche&libre=&type=19&nom=&theme=&theme2=&theme3=&commune=&departement=0&concepteurs=%2c&maitreOuvrage=&annee=0&annee2=1&visio=0&avant=0&nbTotal=1479&nbRech=10&nbTotalPages=1&numPage=1&taillePage=10&numResultat=8
Fig. V.67
http://www.rajrewal.in/projects/housing-cidco.htm
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings ,Carles Broto, Barcelona, 2005
http://www.mryarchitects.com/index_centered.html
Google Earth
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.73
Fig. V.68
http://akimoto-archi.net/yakuruto.html
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings ,Carles Broto, Barcelona, 2005
http://www.rajrewal.in/projects/housing-brit-high.htm
Architectural Review, June 1987, 1084
Fig. V.69
http://www.peterboroughcohousing.org/index.htm
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.57
ADUAN, “Les sites du Bassin de vie de Nancy, tendances et réalisations 2007-2008“, Nancy, 2008
http://www.maison-construction.com/limoges-bien-dans-ses-basquettes.html
www.adequation-france.com/rapport/CONF2006.pdf
Catalogue of Europan 9,”Sustainable city and new public spaces”, Edition Europan, iulie 2008(cd/rom) – Site Mulhouse MH 000
Fig. V.70
J.-C. Kircschenmann, C. Muschalek, Residential districts, Watson-Guptill Publications, New York, 1980, p. 120
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.84
”Habiter ensemble et habiter séparément. Du quartier à la micro-opération”
Habiter sans s'étaler, Carnet1, CAUE(Conseil d’Architecture, d’Urbanisme et de l’Environnement) de l’Hérault, 2008, p.57
Fig. V.71
Architecture d’aujourd’hui 196, aprilie 1978, p.42
Fig. V.72
http://www.greatbuildings.com/buildings/Asian_Games_Village.html
Fig. V.73
Google earth
”Habitat groupé – semi-collectif, rue du Chalutier Le Forban, Plerin-sur-Mer (Côtes-d’Armor) ” In”Habiter ensemble et habiter séparément. Du quartier à la micro-opération ”Habiter sans s'étaler”, Carnet1, CAUE (Conseil d’Architecture, d’Urbanisme et de l’Environnement) de l’Hérault, 2008 p.43
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.66
Fig. V.74
”Qualité urbaine.Un guide de 20 opérations”, CERTU- RST Arras, 2007, p.15
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.48
http://archiguide.free.fr/AR/andrault.html
Leger J.M. Derniers domiciles connus. Ed. Mardaga, Liège, 1991, p.76
”Modulife”, Atelier Roche & Associés, In ”Qualité architecturale et solutions constructives pour un logement optimisé. Appel à propositions
d’expérimentation- Projets laureates” PUCA, 2010
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings, Carles Broto, Barcelona, 2005
http://www.housingprototypes.org/images/Umiken03m.jpg
Fig. V.75
http://archiguide.free.fr/PH/FRA/IDF/OrlyVillaCorbuDe.jpg
Leger J.M. Derniers domiciles connus. Ed. Mardaga, Liège, 1991, p.76
“Mulhouse-Renouvellement urbain du quartier Brossolette Secteur ouest- Présentation des projets de logements“, Journée Habitat intermédiaire et renouvellement urbain, Mairie de Mulhouse, 2007
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings, Carles Broto, Barcelona, 2005
http://www.housingprototypes.org/images/Alexan04m.jpg
Fig. V.76
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.78
Fig. V.77
http://www.peterboroughcohousing.org/index.html
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings, Carles Broto, Barcelona, 2005
Fig. V.78
http://akimoto-archi.net/yakuruto.html
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings, Carles Broto, Barcelona, 2005
Fig. V.79
“L’habitat Intermediaire, entre densité et convivialité“, Qu’en Savons-Nous ? nr.15, oct.2009, AUCAME, 2009, p.4
http://www.ecoquartiers.developpement-durable.gouv.fr/IMG/pdf/19-_La_Timoniere _cle131ca5.pdf
“Réinventer l'habitat intermédiaire. Résultats du concours 2000-2001“, Cimbéton, Centre D’information SurLe Ciment Et Ses Applications, Paris, iunie 2001
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.58
“Mulhouse-Renouvellement urbain du quartier Brossolette Secteur ouest- Présentation des projets de logements“, Journée Habitat intermédiaire et renouvellement urbain, Mairie de Mulhouse, 2007
"Housing in Camden", Architectural Design, Mar. 1972-pp. 145-64.
http://www.uytenhaak.nl/02_werken/01_projecten.php?projectid=9604
Gigon, A., New Concepts in Apartment Buildings, Carles Broto, Barcelona, 2005
Fig. V.80
”Qualité urbaine.Un guide de 20 opérations”, CERTU- RST Arras, 2007, p.18
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008, p.23
BIBLIOGRAFIE:
Cărți
Abraham D. Introducere în sociologia urbană. Ed. Științifică, București, 1991
Adler F. Architekturführer Schweiz. Hans Girsberger & Olinde Riege, Artemis, Zurich, 1978,
Alpopi C. Elemente de urbanism, Ed. Universitară, București, 2008
Anderson E. Streetwise: Race, Class and Change in an Urban Community, University of Chicago Press, Chicago, 1990
Arnold F. Le logement collectif. éd. Le Moniteur, Paris, 1996
Auzelle R. Technique de l’urbanisme, Presses universitaires de France, Paris, 1970
Bachelard G. La poétique de l’espace, PUF, 1964.
Balchin P. Housing Policy in Europe. Routledge, London, 1996
Becker A. Sweden: 20Th-Century Architecture, Prestel, 1998, p.400
Beecher J. Charles Fourier: the visionary and his world. Berkeley: University of California Press, 1986
Bellanger F. Habitat(s), questions et hypothèses sur l’évolution de l’habitat, Ed. de l’Aube, La Tour d’Aigues, 2000
Berthelot J.M. La sociologie française contemporaine. PUF, Paris, 2000
Blakely E.J., Snyder M.G. Fortress America: Gated Communities in the United State. Brookings Institution Press, 1999
Bofinger H., Bofinger M. Architektur in Deutschland. Heinrich Kohlhammer Klotz, Stuttgart, 1981
Bonnin P. Espaces intermédiaires. In Segaud Marion, Brun J., Driant J.C, (dir.). Dictionnaire de l’habitat et du logement. Armand Colin, Paris, 2003
Botez M., Celac M. Sistemele spațiului amenajat. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980
Boudon P. Pessac de Le Corbusier 1927-1967: etude socio-architecturale, Éd. Dunod, 1985.
Bourdieu P. Reproduction in Education, Society and Culture (Theory, Culture and Society Series), Sage, 1990
Bourdieu P. La distinction. Critique sociale du jugement. Minuit, 1979
Burt, M. E. A Survey of Quality and Value in Building. Ed. Building Research Establishment, Watford, 1978
Breviglieri M., Conein, B. Tenir ensemble et vivre avec. Explorations sociologiques de l’inclination à cohabiter, ed. Plan UrbanismeConstruction Architecture, Paris, 2003
Buekschmitt J., May E. Bauten und Planungen, 1962 Scribd Books
Cacheux E. Etat des habitations ouvrières à la fin du XIXème siècle, Baudry et Cie, Paris, 1891
Caffe M.Locuința contemporană-Probleme și puncte de vedere. Ed. Tehnică, București, 1987
Capron G. Quand la ville se ferme : Quartiers résidentiels sécurisés .Bréal, Paris, 2006
Cathelat B. Socio-Styles système : les styles de vie, théorie, méthodes, applications. Les Éditions d'Organisation, Paris, 1990
Cernescu T. Societate și arhitectură, o perspectiva sociologică. Ed.Tritonic, 2004
Chalvon-Demersay Sabine. Le triangle du XIVème, des nouveaux habitants dans un vieux quartier de Paris. Editions MSH, Paris, 1984
Cheysson Emile. Le confort du logement populaire. Chaix, Paris, 1905
Chignier-Riboulon F. Clermont-Ferrand, ville paradoxale. Presses universitaires Blaise Pascal, Clermont Ferrand, 2009
Choay F. Urbanism. Utopii și realități (trad. K. T.Kovács după. Urbanisme, Utopies et réalité, Seuil, Paris, 1965). Paidea-Simetria, București, 2002
Chombart De Lauwe P.H. Famille et habitation. CNRS, Paris, 1959
Chombard de Lauwe P.H. Pentru o sociologie a aspirațiilor. Ed. Dacia, 1972
Coing H. Rénovation urbaine et changement social. Editions ouvrières, Paris, 1966
Combe L., Deroche M., Deroche J. Orly, gare des saules. Une image pour un quartier : des immeubles villas. Créteil, OPAC 94, 1990
Coulangeon P. Sociologie des pratiques culturelles. La Découverte, Coll. Repères, 2005
Cousin J.– L’espace vivant. Ed. Du Moniteur, Paris 1985
Cristea G. Arhitectura locuinței contemporane. Ed. Meridiane, București, 1973
Curl J. Memories of Drop City. The first Hippie Commune of the 1960s and the Summer of Love, a memoir, Universe Inc., 2006
Delabre G. Vers une république du travail : Jean-Baptiste André Godin. Ed. de la Villette, Paris, 1988, p.15
Derer P. Locuirea urbană. Ed. Tehnică, București, 1985
Desroche H. La Société festive. Du fouriérisme écrit au fouriérismes pratiqués. Paris: Seuil, 1975
Dobre C. Locuințe joase. Ed.Universitară „Ion Mincu” București, 2002,
Dreyfus J. La société du confort. L'Harmattan, Paris, 1990
Dreysse D.W. May-Siedlungen. Architekturführer Durch Acht Siedlungen Des Neuen Frankfurt 1926-1930 . Verlag der Buchhandlung Walther König, 1994
Dreysse D.W. Les cités de Ernst May. Ed. Fricke Verlag, 1988
Éleb M. și colab. Penser l'habité, le logement en question. Mardaga, Liège, 1988
Eleb M., Chatelet A.M., Mandoul T. Façons de penser l'habiter : le logement en questions. Les enseignements du Programme Architecture Nouvelle. Plan Construction et Architecture, 1989
Elster P. Loek H., de Moor R. The Individualizing and North America , Tilburg University Press, 1993
Enescu M., Gheorghe I. Probleme ale arhitecturii contemporane, Ed.Tehnică, București, 1982
Farge Arlette. Relation nouvelle au regard des pratiques et modes d’habiter décrits .Vivre dans la rue à Paris au XVIIIè siècle. Gallimard, Paris, 1979
Flamand J.P. Loger le peuple. Editions la Découverte, Paris, 1989
Fleury L. Sociologie de la culture et des pratiques culturelles, Armand Colin, 2006
Foucher de Carell A. Les Habitations ouvrières. Edition Lacroix, Haumont, Paris, 1996
Frey J.P. Gestion de la main d’œuvre et réorganisation des pratiques de l’habiter : 1870-1930. Institut de sociologie urbaine, Paris, 1982
Furet F., Mélonio, F. Alexis de Tocqueville- The Old Regime and the Revolution. University of Chicago Press,Chicago, 1998
Gailhoustet R. Éloge du logement, Sodedat 93/Massimo Riposati, Paris, 1993
Gardiner S. Evolution of the home Ed. Constable, London, 1975
Gaussel F. Du dedans et du dehors, Sodedat 93/Massimo Riposati, Paris, 1993
Gauthier B. Espace urbain, vocabulaire et morphologie. Editions du Patrimoine, Paris, 2003,
Ghazali M. Honeycomb Houses – a affordable alternative to terrace housing. Universiti Putra, Kuala Lumpur, Malaysia, 2000
Giddens A. (ed.). Emile Durkheim: Selected Writings. Cambridge University Press, 1972
Gigon A. New Concepts in Apartment Buildings. Carles Broto, Barcelona, 2005
Godard F. La ville en mouvement. Gallimard, Paris, 2001
Gössel P., Leuthäuser G. L’architecture du XX- ième siècle. Ed.Taschen 1991;
Guerrand R.H. Les Origines du logement social en France. Paris, 1967
Guerriat A. ”La maison passive. Introduction pour les architectes et les futurs maitres d’ouvrages”. G. Doneux et Fils, Belgia, 2007
Guyon C. L’habitat intermediaire, une terasse au soleil. TPFE, 1999
Hawley A.H., Rock V.P. Segregation in Residential Areas: Papers on Racial and Socioeconomic Factors in Choices of Housing, National Academy of Science, Washington, 1973
Hayden D. Seven American Utopias. MIT Press, 1976
Haumont N., Raymond M.G., Raymond H. L’Habitat pavillonnaire, Ed.C.R.U., Paris, 1967
Haumont B., Morel A. (ed.). La société des voisins. Ed. de la MSH, Paris, 2005, p.334
Haugton G., Hunter C. The sustainable cities, Jessica Kingsley Publishers, Londra, 1996
Heitz B. Andrault, Parat, architectures. Ed. Cercle d’art, Paris, 1991
Hillier B., Hanson J. The Social Logic of Space. Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 1984
Hourdin N. Meudon, Vers un habitat intermédiaire. Ed. Ecole d’architecture de Paris Belleville, 1994
Howard E. Les cités-jardins de demain. Dunod, Paris, 1969
Incropera F., DeWitt D. Fundementals of Heat Transfer. John Wiley & Sons, New York, 1981
Ionașcu G. Dezvoltare spațială durabilă și urbanism. Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004
Ison W. The georgian buildings of Bath from 1700 to 1830, Ed. Kingsmead Press, Bath, 1980
Jencks Ch. Le language de l’Architecture Post – moderne. Ed. Denöel, 1985
Jencks Ch. The language of post-modern architecture, Ed. Rizzoli, New York, 1991
Jencks C. Modern movements in Architecture . Ed. Pinguin Book, 1985
Johnston J., Newton J. Building Green: A Guide to Using Plants on Roofs, Walls and Pavements. London Ecology Unit, 1993
Jouvenel B. Organisation du travail et aménagement de l'existence, Ed. Futuribles, Paris, 1968
Jouvenel B. Progresul în om. Ed. Politică, București, 1983;
Kaufmann J.C. (dir.). La peur et la porte. Plan Construction-Ministère de l’équipement, du logement, de l’aménagement du territoire et des transports, Paris, 1988
Kircschenmann J.C., Muschalek C. Residential districts. Ed. Granada Press, Londra, 1980
Kohout M. (ed.). Prague, 20th Century Architecture, Ed. Springer Verlag Wien-NewYork, Viena, 1999
Kroll L. Enfin chez soi. La réhabilitation de préfabriqués. Ed. L'Harmattan & WoGeHe, Paris-Berlin, 1996
Lamont M., Thévenot L. Rethinking comparative cultural sociologie : Repertoires of Evaluation in France and the United States, Cambridge University Press, 2000
Lansing J.B., Marans R.W., Zehner R.B. Planned Residential Environments, Ann Arbor, University of Michigan, 1970
Laseau P. Tice J. Frank Lloyd Wright: Between Principles and Form, John Wiley and Sons, 1991
Le Corbusier. Vers une architecture. Flammarion, Paris, 1995.
Le Corbusier. Le Corbusier et Pierre Jeanneret, œuvre complète de 1910-1929. Ed. d’architecture Erlenbach, Zurich, 1948
Le Corbusier. Le Corbusier et Pierre Jeanneret, œuvre complète de 1929-1934. Ed. Girsberger, Zurich, 1952
Le Corbusier. Manière de penser l'urbanisme. Ed. Gonthier, Paris, 1946.
Lebedev I., Jurov C. Arhitectura bionică și bioclimatică. Ed. Tehnică, 1985
Leger J.M. Derniers domiciles connus. Ed. Mardaga, Liège, 1991
Léger JM. Derniers domiciles connus: enquête sur les nouveaux logements,1970-1990. Ed. Creaphis, Paris, 1990
Léger J.M., Lion Yves. Logements avec architecte. Ed. Creaphis, Paris, 2006
Levy F.P., Segaud M. Anthropologie De L'espace, Ed. Centre Georges Pompidou, Centre de creation industrielle, Paris, 1983
Loyer F., Guene H. Henri Sauvage, les immeubles à gradins. Ed. IFA/Mardaga, Liège, 1987
Loyer F. Paris XIXe siècle. L’Immeuble et la rue. Ed. Hazan, Paris, 1987
Luca O. Locuirea urbană. De la nou la reabilitare. Ed. Matrix Rom, Bucuresti, 2003
Mackay D. Multiple Family Housing. Ed. Architectural Book Pub.Co., New York, 1977
Mangin D., Panerai P. Projet urbain. Parenthèses, Marseilles, 1999
Mazzoni C. De la ville-parc à l’immeuble à cour ouverte, Paris 1919-1939. Editions Septentrion, Lille, 2002
Maslow A. Motivation and personality. Ed.Harper Row, N.Y., 1970
Maunier R. L'origine et la fonction économique des villes. Etude de morphologie sociale. Ed.Nabu Press, Paris, 2010
Mayoux J. Demain l’espace. L’habitat individuel périurbain. La Documentation française de logement, Paris, 1979
McCamant Kathryn, Durrett C. Cohousing: A Contemporary Approach to Housing Ourselves Ed.Ten Speed Press, Berkeley, Ca, 1994
McKenzie E. Privatopia: Homeowner Associations and the Rise of Residential Private Government. Ed.Yale University Press, 1996
Merlin P., Choay Françoise. Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement. Ed.PUF, Paris,1988
Mialet F. Habitat convivial et qualités urbaines : du renouveau de l'habitat intermédiaire, Ed. PUCA, Paris, 2001
Michelis P.A. Estetica arhitecturii. Ed. Meridiane, București, 1982
Michelson W. Environmental Choice, Human Behavior, and Residential Satisfaction. Ed.Oxford Univ.Press, N.Y., 1977
Michelson W. Man and his Urban Environment: A Sociological Approach. Ed. Addison-Wesley, Reading, Mass., 1970
Mihu A. Introducere în sociologie. Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1992
Moley C. L’immeuble en formation, genèsede l’habitat collectif et avatars intermédiaires. Ed.Mardaga, Liège, 1991
Mormiche P., Bonnaud C. L'habitat en France en 1988. Ed.INSEE Cadrage, Paris,1990
Mostaedi A. New Apartment Building (Architectural Design), Ed.Links International, 2006
Mumford L. La cité à travers l’histoire, Ed. Du Seuil 1961;
Newman P., Kenworthy J.R. Sustainability and Cities. Overcoming AutomobileDependence. Ed.Island Press, 1999
Newman O. Defensible Space. Ed.Macmillan Pub Co, 1973
Newman O. Creating Defensible Space, Ed. U.S. Department of Housing and Urban Development Office of Policy Development and Research, 1996
Obadia G.N. Paul Vidal de La Blache (Espace, science et geographie). Ed.Eratosthene, Paris,1987
Onofrei V. Locuința colectivă. Evoluție și calitate. Ed.Societății Academice ”Matei-Teiu Botez”, Iași, 2002
Paquot T., Bédarida M.(dir.) Habiter L’utopie. Le Familistere Godin A Guise. Editions de la Villette, Paris, 2004
Panerai Ph., Mangin D. Projet urbain,Parenthèses, Marseille, 1999
Panerai P., Castex J., Depaule J.C. Formes urbaines, de l’îlot à la barre, Editions Parenthèses, Marseille, 2004
Patrulius R. Locuința în timp și spațiu, Ed. Tehnică, 1972
Pânzaru P. Condiția umană în perspectiva vieții cotidiene, Ed. Albatros, 1981
Pellarin C. The Life of Charles Fourier. New York, 1846. Google Books
Perry C. The Neighbourhood Unit – A Scheme of Arrangement for Family-Life Community, NY, Neighborhood and Community Planning, Ed. Arno Press, New York, 1929, ebook via Project Gutenberg
Pinson D. Du logement pour tous aux maisons en tous genres. Recherches, MEL, Paris, 1988
Popescu D. Istoria gândirii economice din antichitate pânã la sfârșitul secolului XX. Ed. Continent, Sibiu-București, 1999
Pynoos J., Schafer R., Hartman C. Housing urban America (editia a doua). Ed. Aldine, Chicago, 1973
Rabaux R. Un socialisme d'entreprise, Godin et le Familistère de Guise. Ed. Multigraphié, Paris, p.15-53
Radu I., Iluț P. Psihologie socială. Ed. Ex, Cluj-Napoca, 1995
Raymond H. L'habitat pavillonnaire. CRU, Paris, 1966
Raymond H., Raymond Marie – Geneviève, Haumont Nicole, Haumont A. L’Habitat pavillonnaire. Ed. Centre de recherche d’urbanisme, Paris, 1966
Rokeach M. The open and closed mind: investigations into the nature of belief systems and personality systems. Ed. Basic Books, New York, 1960. p.447
Roth, A. Modernitate și modernizare socială. Ed. Polirom, Iași, 2002
Rudberg Eva. Sven Markelius Architect. Arkitektur Förlag, Stockholm, 1989, p.77-83
Sârbu C.N. Locuirea în România. O abordare –cadru. Ed. Universitară Ion Mincu, București, 2006
Schultz C. N. Existance, Space and Architecture Ed. Praeger Publishers N.Y., 1971
Schultz C. N. Système logique de l’architecture Ed. Mardaga, 1988
Schultz C. N. Genius Loci, Ed. Mardaga 1989
Sechet P. La résidentialisation dans les quartiers d’habitat social. Ed. CSTB, Laboratoire de sociologie urbaine générative, Paris, 2001
Sennett R. The Uses of Disorder: Personal Identity and City Life. Ed. Alfred A. Knopf, N. Y., 1970
Serfaty-Garzon P. Chez soi. Les territoires de l’intimité. Ed. Armand Colin, Paris, 2003
Servier J. Histoire de l’utopie. Ed. Gallimard, Paris, 1967
Sitte C. City Planning According to Artistic Principles. Ed. Phaidon Press, Londra, 1965
Smith N. Gentrification, the frontier and the restructuring of urban space. In Gentrification of the City, N. Smith and P. Williams (ed.), Ed. Unwin Hyman, London, 1986
Southworth M, Ben-Joseph E. Streets and the shaping of Towns and Cities, Island Press, Washington DC, 2003
Sudant P., Stebe J.M. Les gardiens d’immeubles au cœur de la ville. Figures, métamorphoses et représentations. Ed. De Boeck Université, Bruxelles, 2002
Tönnies F. Community and Society. Ed. Courier Dover Publications, 2002
Thornberg J.M. Semnificație și comportament în spațiul construit. Ed. Tehnică, București, 1985
Tournikiotis P. Adolf Loos. Ed. Princeton Architectural Press, 1994, p.196
Unwin R. L’étude pratique des plans de ville. Ed. L’Équerre, Paris, 1981
Watson D. Designing and Building a Solar Home. Ed. Garden Way Publishing, 1977
Werthman C., Mandel J.S., Dientsfrey T. Planning and the Purchase Decision:Why People Buy in Planning Communities, Planning Deveopment Resources, Ed. University of California, Berkeley, 1965
Woodward A., Grossman M.B.,Vestbro D.U. The New Generation of Collective Housing Units. Experiments with Social Integration, Administration and Spatial Design. Stockholm: Building Research Council T16, 1989
Zamfir C. Politici sociale în România: 1990-1998. Ed. Expert, București 1999
Zane Gh. Theodor Diamant, în Texte din literatura economicã din România, sec. XIX, Ed. Academiei, București, 1960
Zeisel J. Sociology and Architectural Design. Ed. Russell Sage, N. Y., 1975
Zeisel J., Griffin M. Charlesview Housing: A Diagnostic Evaluation. Architectural Resources Off., Ed.Harvard Grad. School of Design, Cambridge, Mass., 1974
Zukin S. Loft Living: Culture and Capital in Urban Change, Baltimore, Johns Hopkins
Studii, rapoarte de cercetare și prezentări
ADEUS (L’agence de développement et d’urbanisme de l’agglomération strasbourgeoise). Habitat intermédiaire dans le scoters : présentation d'exemples d'habitats intermédiaires sur l'aire du scot pouvant servir d'échanges d'expériences entre les élus, ADEUS, Strasbourg, 2004
ADEUS (L’agence de développement et d’urbanisme de l’agglomération strasbourgeoise). L'habitat intermédiaire, c'est quoi?, ADEUS, Strasbourg 2004.
ADEUS (L’agence de développement et d’urbanisme de l’agglomération strasbourgeoise). Diagnostic. Schéma de Cohérence Territoriale de la Région de Strasbourg, ADEUS, Strasbourg, 2002
Åhrén U., Creagh L., Kaberg Helena, Frampton Kenneth, Miller Lane Barbara. Modern Swedish design: three founding texts. The Museum of Modern Art, New York, 2008
Barbeyer P., Mialet F., Planes C. Etude action sur L ’Habitat Intermédiaire.Synthèse, CAUE (Conseil d'Architecture d'Urbanisme et de l'Environnement )Savoie, Avril 2003
Barruet R. Immeuble-villas, Cité des Arts, ZAC 44-46 rue Gandon, Paris, Ed. PUCA, 1998
Bernard Y. L'habitat à l'épreuve de la réalité pratique.Quelques hypothèses prospectives, http://www2.urbanisme.equipement.gouv.fr/cdu/datas/
Bonvallet C., Merlin P. Travaux et documents INED. Ed. PUF nr.120
Boulanger E. Formation CNFPT : l'habitat intermédiaire, Agence d'urbanisme de la région grenobloise, Grenoble, 2009, 30 p.
Breviglieri M., Conein B. Tenir ensemble et vivre avec. Explorations sociologiques de l’inclination à cohabiter, Rapport , PUCA, 2003, 458 p.
Dumont M.J. La fondation Rothschild et les premières habitations à bon marché de Paris 1900-1925. Recherche, Ministère de l’Urbanisme, du Logement et des Transport, Paris, 1984.
Equipe Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008
Flamand A.. Les espaces intermediaires, un etat des lieux raisonne. Institut d’Urbanisme de Paris – université de Paris XII Centre de Recherche sur l’Habitat – UMR LOUEST
Favet N. Nouvelles formes d’habitat intermédiaire alliant les qualités de l’habitat individuel et les densités du collectif. Le projet de villa urbaine durable de Châlon-sur-Saône, PUCA, Paris, 2009
Giraud S. Entre les bâtiments collectifs et les maisons individuelles, quelle place reste-t-il pour un habitat intermédiaire, Montchat Lyon 3ème, Ecole d’architecture de Lyon, Lyon, 2001
Glass R. Aspects of Change. In Centre for Urban Studies, MacGibbon and Kee (ed), London, 1964
Jourda F. La maison de ville, élément constitutif de l’espace urbain, Ecole d’Architecture de Lyon, 1979
Kus, J., Problema locuințelor și a construirii de locuințe în metropolele Europei de Est prezentare în cadrul conferinței „Sindicatele și problemele care se regăsesc în metropolei Europei de Est”, București, 22-25 octombrie 1998
Lefrançois D. L’auto immobile. Représentations, usages et économies de la voiture dans un grand ensemble. Les quartiers Nord d’Aulnay-sous-Bois. Mémoire de DEA, Ed. IUP, 1998
Léger J.M., Decup-Pannier B., Durand D., Bastide C. Une évaluation des immeubles-villas
Le Corbusier à Orly. Rapport de recherche Ipraus, Plan construction et architecture, Paris, 1995
Masséna G. Dubus et Lott . Ecole nationale supérieure d'architecture de Paris-Belleville, 2009
Mialet F. Enquête sur l’habitat intermédiaire. Rapport de recherche, PUCA, 2001
Mialet F. Habitat convivial et qualités urbaines : du renouveau de l'habitat intermédiaire, Mission Exploratoire, PUCA-CCH, Paris, 2003.
Micle M.I., Săucan D.Ș., Liiceanu A. ”Percepția și dimensiunile violenței în anumite zone ale Capitalei. Studiu Pilot: Sectorul 2”. http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Perceptia%20si%20dimensiunile%20violentei%20in%20anumite%20zone%20ale%20capitalei%20-%20Studiu.pdf
Moley C. Entre ville et logement, studiu pentru Ministerul Culturii din Franța, D.A.P.A – Mission du Patrimoine, 2003, p.19
Moley C. L’innovation architecturale dans la production du logement social. Plan construction, mai 1979
Montassut D. “Logements bas à haute densité”, Colocviul Maisons individuelles, rêves et réalités, CAUE, Paris, 1999
Moley C. L’innovation architecturale dans la production du logement social, raport de cercetare PUCA, mai 1979, p.23
Palmade J., Lugassy F., Couchard F. Contribution à une psychosociologie de l'espace urbain. La dialectique du logement et de son environnement. Etude exploratoire, Ministère du logement et de l'équipement, Paris, 1970
Panerai Ph., Mangin D. Le temps de la ville,l’économie raisonnée des tracés urbains. Rapport de recherche pour le Plan urbain, 1988
Panerai Ph., Gendre B., Chatelet A.M. Villes neuves et villes nouvelles. Les composantes rationnelles de l'urbanisme français, LADRHAUS, EA Versailles [BRA 397/86] studiu de cercetare, 1986
Peyrat, D. "Habiter-cohabiter. La sécurité dans le logement social", ediție on-line
http://www2.logement.gouv.fr/publi/etudes/doc_pdf/habiter_cohabiter.pdf
Révillon S. Habitat intermédiaire : une hypothèse d’évolution vers un habitat du futur, Ecole d’architecture de Lyon, 1992
Robert-Planes C. Comment promouvoir l'habitat intermédiaire : une question d'information et de règlement. Université Pierre Mendès FRANCE (Grenoble), 2003/04, 26 p.
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008
Vigato J.C., Bradel V., Dieudonné P. La maison de ville, un savoirfaire à la recherche d’une tradition. Recherche Plan construction et Architecture, oct.1990, p.9
Zunino G.(coord.) Densité. Opérations de logements et quartiers urbains, Institut d'Aménagement et d'Urbanisme de la Région Île-de-France, IAURIF, 2007, p.67
* Métropole Savoie / Parc Naturel Régional du Massif des Bauges / CAUE Savoie / SCP Barbeyer et Dupuis, Etude action sur l’habitat intermédiaire, avril 2003
* PUCA (Plan Urbanisme Construction Architecture), L’habitat intermédiaire en France,
* Controverse autour de l’art de percher une maison sur une autre dans l’enjeu d’une ville durable : vers une densité intermédiaire à mieux partager, juin 2001
* PUCA, Habitat convivial et qualités urbaines : du renouveau de l’habitat intermédiaire, enquête sur l’évolution d’une controverse en France, suivie par R. Perrinjaquet et D. Valabrègue, Rapport final, Paris, novembre 2001.
* Agence d’urbanisme de la Courly. L’habitat alternatif à la maison individuelle, rapport introductif, 1997
* Atelier 5, Atelier 5, Birkhauser Verlag, Basel, 2000.
* Fédération des S.A.HLM-CDC. Résidentialisation, requalifier les espaces de proximité. UNFOHLM, Paris, 2001
* Modèles Innovation, 1972-1975, Direction de la construction
* Habitats autogérés. Mouvement pour l’Habitat Groupe Autogéré. Ed. Alternatives, Syros, Paris, 1983, p.125
* Anchetă desfășurată în 2004, de către „Agenția de dezvoltare și urbanism din regiunea Strasbourg” –ADEUS , Franta, pe un eșantion de familii rezidente în ansamblurile de locuințe intemediare construite în regiune.
* Rapports du Comité Départemental de l’Habitat (CDH) de 2003 à 2007
* Tableau Economique Régional (TER) – INSEE-REUNION 2007-2008
* Habitats intermédiaires.Concept d’habitat & outil urbain, Studiu USH- PUCA, 2008
* ”CABET, Etienne (1788-1856) Fondateur du communisme en France”. Recherches sur l’anarchisme, http://raforum.info/
* Home sweet home, housing design by the LCC and GLC architectes, 1888-1975, London architectural Monographs, London, 1976, p.48
* CAUE du Rhône. L'habitat intermédiaire : entre individuel et collectif, une réponse aux enjeux du 21ème siècle, 2007/09
* Métropole Savoie / Parc naturel régional du massif des Bauges / CAUE Savoie. Etude action sur l'habitat intermédiaire : fiches d'opérations, synthèse (version papier), 2003/04, 48 p.
* Agence d'Urbanisme de la Communauté Urbaine de Lyon – Grand-Lyon. Nouveaux produits de l'habitat intermédiaire : quelques références dans l'agglomération lyonnaise, en France et en Europe, 2004/06, 100 p.
* Cim Beton (ed). Réinventer l'habitat intermédiaire : résultats (concours d'architecture 2000-2001), 2001, 24 p.
* Comisia Națională de Statistică. Condițiile de locuit și înzestrarea cu bunuri de folosință îndelungată, în anul 1998, CNS, București, 1999
* “Les sites du Bassin de vie de Nancy, tendances et réalisations 2007-2008“, ADUAN Nancy, 2008
* “Mulhouse-Renouvellement urbain du quartier Brossolette Secteur ouest- Présentation des projets de logements“, Journée Habitat intermédiaire et renouvellement urbain, Mairie de Mulhouse, 2007
* ”Qualité architecturale et solutions constructives pour un logement optimisé. Appel à propositions d’expérimentation- Projets laureates” PUCA, 2010
* ”Habiter ensemble et habiter séparément. Du quartier à la micro-opération”Habiter sans s'étaler, Carnet1, CAUE(Conseil d’Architecture, d’Urbanisme et de l’Environnement) de l’Hérault, 2008 p.43
* ”Habitat pluriel dense et activités. Terre et temporalités. Appel à idées-Mai 2007”, CQHE(Concept Qualite Habitat Energie),2007
* „Etude sur l’attractivite residentielle du SCOT de l’agglomeration lyonnaise “, Institut Fournier et Observatoire Social de Lyon Lyon 2002- anchetă sociologică
“L’habitat Intermediaire.Le 3ème type“, Mulhouse Habitat, ADEUS, 2007 p.8
Articole
Adler F. “Logements à Thalmatt, Bern”, Architecture + Urbanism, Oct. 1978, p.66-84
Arnaud J.L., Mangin D. “Les terraces de Campden ou la fabrication d’une ville anglaise”. L’Architecture d’aujourd’hui, nr.234, sept. 1984, p.213
Bauer G. “Un urbanisme pour les maisons“, UGE/10-18, Paris,1979
Bădescu V.”Economic aspects of using ground thermal energy for passive house heating”. Renewable Energy, vol. 32-6, 2007, p.895-903
Blin P. ”Un inventaire moderne, 24 logements locatifs sociaux à Brest”. L’empreinte, nr. 41, juin 1998
Bonvallet C., Merlin P. ”L'évolution des structures familiales. Quelles conséquences sur l'habitat ? ”, Espace et Société nr. 51, 1987
Caulfield J. ”Gentrification and desire”. In Canadian Review of Sociology and Anthropology 26 (4), 1989
Chamboredon J.C., Lemaire Madelaine. ”Proximité spatiale et distance sociale. Les grands ensembles et leur peuplement”. In Revue française de sociologie, nr.11, 1970
Chelcea L. ”Grupuri marginale în zone centrale: gentrificare, drepturi de proprietate și acumulare primitivǎ postsocialistǎ în București”. In Sociologie Româneascǎ 3/4, 2000, p.51-69
Clement P., Guth S. ”De la densité qui tue à la densité qui paye. La densité urbaine comme règle et médiateur entre politique et projet”. In Les Annales de la Recherche Urbaine, nr. 67, juin 1995, p.73-83
Cornet-Vernet A. “Comment concevoir un village ?”. L’Architecture d’aujourd’hui nr.203, juin 1979
Dan A.N. ”Aspecte ale locuirii în România și în alte țari foste socialiste”. In Calitatea Vieții, anul 7, nr. 3-4, București, 1997, p.217-236
Dan A.N. ”România și politica ei de locuire în contextul Europei de Est și al Uniunii Europene”. In Zamfir C. (coord.) Politici sociale în România: 1990-1998, Ed. Expert, București, 1999, p.447-490
Dard P., Laumonier Chantal, Mallein P., Toussaint J.Y. ”Réseaux de communication et services résidentiels”. Cahiers du CSTB, PCA, nr. 2869, mars 1996
Dehan P. Habitat intermédiaire, preambul în prezentarea temei de concurs, concurs Cimbeton, 2001
Despres C. “The Meaning of Home: Literature Review and Directions for Future Research and Theoretical Development”, Journal of Architecture and Planning Research, nr.8, 1991, p. 96-115
Eleb-Harle Nicole, Vauvray Anne, Villanova Roselyne.”Quand la rénovation se pare d’îlots. Saint-Denis Basilique : espaces intermédiaires et centralité”. Recherches, Plan Construction et Architecture, nr.43, 1993, p.55-56
Feist W. ”Recommendation for Inside Air Humidity in Winter, in Homes with Ventilation Systems, Particularly Passive Homes”. Passivhaus Institut Darmstadt, Germania, 2000
Foley D.L.”The Sociology of Housing”. Annual Review of Sociology, Vol. 6, Annual Reviews Inc., SUA, august 1980, p.457-478
Freear, A., "Alexandra Road: the last great social housing project", AA files, Sept, 1993, pp. 35-46
Gopnick B., Sorkin M., Moshe Safdie M. ”Habitat 67 Montréal” , Universale di architettura, Testo & imagine, nr. 35, Torino, 1998
Henderson S.R. “Römerstadt: the modern garden city”. Planning Perspectives, Volume 25, Issue 3. July 2010, p. 323 – 346
Jantzen E. B, Kaaris H. ”Danish low-rise housing”. Housing, Theory and Society, Volumul 1, Nr.1, 1984, p. 27 – 42
Loriers M.C. “Limite pavillons, densification d’une cité”. In Techniques et Architecture, nr. 446, decembrie 1999-ianuarie 2000, p. 59-63
Lawless P. “Fribourg-en-Brisgau, pionnière en urbanisme écologique”. Le Moniteur nr. 5050, 8 sept. 2000, p. 56-59
Loriers M.C. “Sur le port d’Amsterdam, hyperdensité à Borneo Sporenburg”. Techniques et Architecture nr. 447, fév.-mars 2000
Makaka G., Meyer E. L., McPherson M. “Thermal behaviour and ventilation efficiency of a low-cost passive solar energy efficient house”, Renewable Energy, vol. 33-9, 2008, p.1959-1973.
Magrou R. “Imbrications”. Techniques et Architecture nr. 446, déc. 1999 – janv. 2000
Marcuse P. ”Residential alienation, home ownership and the limits of shelter policy”. J. Sociol. SOC.Welfare, 1975, p.181-203
Maxwell, R.,”Alexandra Road Housing” In Architectural Review, August, 1979, p. 77
Marques M. “Une écriture géométrique, maisons à Saint-Quay-Portieux et Plérin”. Construction moderne nr. 91, 2e trim. 1997
McMarlin R. "Green Roofs Add Aesthetic, Practical Benefits to Building Rooftops." Western Roofing Magazine, May-June 1996, p. 89-92
Merton R.K. ”The social psychology of housing”. In Dennis W (ed)., Current Trends in SocialPsychology, Univ. Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1951, p.163-217
Merton R.K. ” The social psychology of housing”, Current Trends in Social Psychology, The American Catholic Sociological Review,Vol. 10, pp. 220-222
Newman P., Kenworthy J.: “The Ten Myths of Automobile Dependence”, World Transport Policy & Practice, Volume 6, Number 1, (2000) 15–25
Niezabitowski A. ”Study of Residental Environment and Psychological Needs”, Design Studies, 1987, 8:2, p.109-117
Nițulescu D.C. ”Procesul de gentrificare a spațiilor de locuit urbane. Concept și explicații alternative”, Calitatea Vieții, XVII, nr. 3–4, 2006
Nițulescu D.C. “Indicatori comunitari ai dezvoltării urbane”. In Calitatea vieții, XII, nr. 1-4, București, 2000, p. 71-77
Parsons T. “A Sociologist View”, in Ginzberg E. (ed.) Values and Ideals of American Youth, Columbia University Press, New York, 1961, p.271-287
Perrin N. ” Le point sur… le plafond légal de densité”. Etudes foncières nr. 3, hiver 78-79, p. 31-35
Popescu R. “Calitatea vieții de familie în România”, Academia Româna, Institutul de cercetare a Calității Vieții, Sesiunea de Comunicări Științifice, 22 februarie 2002
Powell C. “Quest for Quality: Some Attributes of Buildings Affecting Judgement of Quality”. Design Studies, 1987, 8:1, p.26-32
Roy C. ”Les emplois du temps des français”. Economie et Statistique nr.223, 1989
Quattrochi D., Luvall J. ”Here Comes Urban Heat”, Science @ NASA March 16, 2000.
http://science.msfc.nasa.gov/headlines/y2000/essd16mar_1m.htm
Quattrochi D., Luvall J. ”NASA Studies Mother Nature's Air Conditioners”, ENN News Archive, May 15, 1997. http://www.enn.com/enn-newsarchive/1997/05 /051597/05159718.asp
Renaudie J. “Faire parler ce qui jusque-là s’est tu”. In Techniques et Architecture nr. 312, déc. 1976
Scalbert I. ”Siedlung Halen: between standards and individuality.” arq 2, autumn 1996, p 14-24
Slimane M.B ”Conception et usage du logement public à Tunis. Le cas de la Cité Ibn Khaldoun”, Ecole Nationale d’Architecture et d’Urbanisme de Tunis (ENAU)
Teodosiu, C. "Sisteme de instalații interioare pentru case pasive adecvate condițiilor climatice din România", versiune online la http://instal.utcb.ro/conferinta_2010/ conferinta_ 2008/articole/instalatii/conf_nov_2008_Teodosiu.pdf
Thiers S., Peuportier B. “Thermal and environmental assessment of a passive building equipped with an earth-to-air heat exchanger in France”. Solar Energy, vol. 82-9, 2008, p.820-831
Vestbro D.C. F”rom Central kitchen to community cooperation” (1982). Open House International, 17(2), 1992, p. 30-38.
Voicu B., Noica R. ” Nevoia de locuințe în România”. ANALE, INCE vol. 43, nr. 2/2001
Wall R. “Comparer ménages et familles au niveau européen”, Population, 1, 1996, p.93-116
Williams K. “ Does Intensifying Cities Make them More Sustainable ? ” in Williams K., Burton E., Jenks M., Achieving sustainable Urban Form, Spon Press, London, 2000, p.30-45
Winock M. ”Le grand rêve des utopistes – Le bonheur pour tous!”. L’Histoire, nr.237, noiembrie 1999
Zajonc R.B., Murphy S.T. “Affect, cognition, and awareness: affective priming with optimal and suboptimal stimulus exposures”. Journal of Personality and Social Psychology, vol.64, mai 1993, p.723-739
* Arquitectura (Madrid), nr. 282, Jan-Feb 1990, p.47
* La revue La construction moderne présente ainsi une rubrique intitulée « Cours et courettes », voir notamment le 10 février 1900, le 25 août 1900
* The Architect's Journal, March 28, 1996, pp. 24-26
* ”Habitat intermédiaire à Londres”. In Techniques et Architecture nr. 335, mai 1981, p.58
* ”Habitat industriel à Givisiez”. In L’Architecture d’aujourd’hui, nr 266, decembrie 1989, p.144
* ”Les cités-jardins de la région Ile-de-France”, In Les Cahiers de l’Iaurif ,vol. 51, mai 1978
* Cataloagele Europan, editiile 2-9
* “Du village à la ville”. L’Architecture d’aujourd’hui nr. 203, juin 1979
* “Une rue-habitation à Amsterdam”. L’Architecture d’aujourd’hui nr. 225, fév. 1983
* “Habitat industriel à Givisiez”. L’Architecture d’aujourd’hui nr. 266, déc. 1989
* “L’habitat intermédiaire”. L’Architecture française nr. 327-328
* “L’habitat intermédiaire”. L’Architecture française nr. 391, juin 1975
* Architecture intérieure/Cree nr. 184, sept. 1981
* “Henri Ciriani, Évry-Canal”.AMC nr.14, déc. 1986
* “Les cités-jardins de la région Ile-de-France”. Les Cahiers de l’Iaurif, vol. 51, mai 1978
* “La banlieue,mieux utiliser le tissu pavillonnaire”. Les Cahiers de l’Iaurif, juin 1985
* “Habitat intermédiaire à Londres”. Techniques et Architecture nr. 335, mai 1981
* ”Violence et Sécurité” In Cahier Millénaire 3, septembre 1999, nr.15, Lyon, 79 p.
* ”Qualité urbaine.Un guide de 20 opérations”, CERTU- RST Arras, 2007, p.18
* "Housing in Camden", Architectural Design, Mar. 1972-pp. 145-64.
* “L’habitat Intermediaire, entre densité et convivialité“, Qu’en Savons-Nous ? nr.15, oct.2009, AUCAME, 2009, p.4
Architectural Review, June 1987, 1084
* Territoires & Bois: Le bois et les constructions en hauteur, nr.9, Valbois Ressources Natureles 2009, revistă online
* “BedZED seven years on. The impact of the UK’s best known eco-village and its residents”,BioRegional Development Group, BedZED Centre, Wallington, Surrey- document online www.housingenergy.org.uk
* “BedZED – Beddington Zero Energy Development, Sutton”, General Information Report for Energy Efficiency Best Practice programme, www.housingenergy.org.uk
BIBLIOGRAFIE:
Cărți
Abraham D. Introducere în sociologia urbană. Ed. Științifică, București, 1991
Adler F. Architekturführer Schweiz. Hans Girsberger & Olinde Riege, Artemis, Zurich, 1978,
Alpopi C. Elemente de urbanism, Ed. Universitară, București, 2008
Anderson E. Streetwise: Race, Class and Change in an Urban Community, University of Chicago Press, Chicago, 1990
Arnold F. Le logement collectif. éd. Le Moniteur, Paris, 1996
Auzelle R. Technique de l’urbanisme, Presses universitaires de France, Paris, 1970
Bachelard G. La poétique de l’espace, PUF, 1964.
Balchin P. Housing Policy in Europe. Routledge, London, 1996
Becker A. Sweden: 20Th-Century Architecture, Prestel, 1998, p.400
Beecher J. Charles Fourier: the visionary and his world. Berkeley: University of California Press, 1986
Bellanger F. Habitat(s), questions et hypothèses sur l’évolution de l’habitat, Ed. de l’Aube, La Tour d’Aigues, 2000
Berthelot J.M. La sociologie française contemporaine. PUF, Paris, 2000
Blakely E.J., Snyder M.G. Fortress America: Gated Communities in the United State. Brookings Institution Press, 1999
Bofinger H., Bofinger M. Architektur in Deutschland. Heinrich Kohlhammer Klotz, Stuttgart, 1981
Bonnin P. Espaces intermédiaires. In Segaud Marion, Brun J., Driant J.C, (dir.). Dictionnaire de l’habitat et du logement. Armand Colin, Paris, 2003
Botez M., Celac M. Sistemele spațiului amenajat. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980
Boudon P. Pessac de Le Corbusier 1927-1967: etude socio-architecturale, Éd. Dunod, 1985.
Bourdieu P. Reproduction in Education, Society and Culture (Theory, Culture and Society Series), Sage, 1990
Bourdieu P. La distinction. Critique sociale du jugement. Minuit, 1979
Burt, M. E. A Survey of Quality and Value in Building. Ed. Building Research Establishment, Watford, 1978
Breviglieri M., Conein, B. Tenir ensemble et vivre avec. Explorations sociologiques de l’inclination à cohabiter, ed. Plan UrbanismeConstruction Architecture, Paris, 2003
Buekschmitt J., May E. Bauten und Planungen, 1962 Scribd Books
Cacheux E. Etat des habitations ouvrières à la fin du XIXème siècle, Baudry et Cie, Paris, 1891
Caffe M.Locuința contemporană-Probleme și puncte de vedere. Ed. Tehnică, București, 1987
Capron G. Quand la ville se ferme : Quartiers résidentiels sécurisés .Bréal, Paris, 2006
Cathelat B. Socio-Styles système : les styles de vie, théorie, méthodes, applications. Les Éditions d'Organisation, Paris, 1990
Cernescu T. Societate și arhitectură, o perspectiva sociologică. Ed.Tritonic, 2004
Chalvon-Demersay Sabine. Le triangle du XIVème, des nouveaux habitants dans un vieux quartier de Paris. Editions MSH, Paris, 1984
Cheysson Emile. Le confort du logement populaire. Chaix, Paris, 1905
Chignier-Riboulon F. Clermont-Ferrand, ville paradoxale. Presses universitaires Blaise Pascal, Clermont Ferrand, 2009
Choay F. Urbanism. Utopii și realități (trad. K. T.Kovács după. Urbanisme, Utopies et réalité, Seuil, Paris, 1965). Paidea-Simetria, București, 2002
Chombart De Lauwe P.H. Famille et habitation. CNRS, Paris, 1959
Chombard de Lauwe P.H. Pentru o sociologie a aspirațiilor. Ed. Dacia, 1972
Coing H. Rénovation urbaine et changement social. Editions ouvrières, Paris, 1966
Combe L., Deroche M., Deroche J. Orly, gare des saules. Une image pour un quartier : des immeubles villas. Créteil, OPAC 94, 1990
Coulangeon P. Sociologie des pratiques culturelles. La Découverte, Coll. Repères, 2005
Cousin J.– L’espace vivant. Ed. Du Moniteur, Paris 1985
Cristea G. Arhitectura locuinței contemporane. Ed. Meridiane, București, 1973
Curl J. Memories of Drop City. The first Hippie Commune of the 1960s and the Summer of Love, a memoir, Universe Inc., 2006
Delabre G. Vers une république du travail : Jean-Baptiste André Godin. Ed. de la Villette, Paris, 1988, p.15
Derer P. Locuirea urbană. Ed. Tehnică, București, 1985
Desroche H. La Société festive. Du fouriérisme écrit au fouriérismes pratiqués. Paris: Seuil, 1975
Dobre C. Locuințe joase. Ed.Universitară „Ion Mincu” București, 2002,
Dreyfus J. La société du confort. L'Harmattan, Paris, 1990
Dreysse D.W. May-Siedlungen. Architekturführer Durch Acht Siedlungen Des Neuen Frankfurt 1926-1930 . Verlag der Buchhandlung Walther König, 1994
Dreysse D.W. Les cités de Ernst May. Ed. Fricke Verlag, 1988
Éleb M. și colab. Penser l'habité, le logement en question. Mardaga, Liège, 1988
Eleb M., Chatelet A.M., Mandoul T. Façons de penser l'habiter : le logement en questions. Les enseignements du Programme Architecture Nouvelle. Plan Construction et Architecture, 1989
Elster P. Loek H., de Moor R. The Individualizing and North America , Tilburg University Press, 1993
Enescu M., Gheorghe I. Probleme ale arhitecturii contemporane, Ed.Tehnică, București, 1982
Farge Arlette. Relation nouvelle au regard des pratiques et modes d’habiter décrits .Vivre dans la rue à Paris au XVIIIè siècle. Gallimard, Paris, 1979
Flamand J.P. Loger le peuple. Editions la Découverte, Paris, 1989
Fleury L. Sociologie de la culture et des pratiques culturelles, Armand Colin, 2006
Foucher de Carell A. Les Habitations ouvrières. Edition Lacroix, Haumont, Paris, 1996
Frey J.P. Gestion de la main d’œuvre et réorganisation des pratiques de l’habiter : 1870-1930. Institut de sociologie urbaine, Paris, 1982
Furet F., Mélonio, F. Alexis de Tocqueville- The Old Regime and the Revolution. University of Chicago Press,Chicago, 1998
Gailhoustet R. Éloge du logement, Sodedat 93/Massimo Riposati, Paris, 1993
Gardiner S. Evolution of the home Ed. Constable, London, 1975
Gaussel F. Du dedans et du dehors, Sodedat 93/Massimo Riposati, Paris, 1993
Gauthier B. Espace urbain, vocabulaire et morphologie. Editions du Patrimoine, Paris, 2003,
Ghazali M. Honeycomb Houses – a affordable alternative to terrace housing. Universiti Putra, Kuala Lumpur, Malaysia, 2000
Giddens A. (ed.). Emile Durkheim: Selected Writings. Cambridge University Press, 1972
Gigon A. New Concepts in Apartment Buildings. Carles Broto, Barcelona, 2005
Godard F. La ville en mouvement. Gallimard, Paris, 2001
Gössel P., Leuthäuser G. L’architecture du XX- ième siècle. Ed.Taschen 1991;
Guerrand R.H. Les Origines du logement social en France. Paris, 1967
Guerriat A. ”La maison passive. Introduction pour les architectes et les futurs maitres d’ouvrages”. G. Doneux et Fils, Belgia, 2007
Guyon C. L’habitat intermediaire, une terasse au soleil. TPFE, 1999
Hawley A.H., Rock V.P. Segregation in Residential Areas: Papers on Racial and Socioeconomic Factors in Choices of Housing, National Academy of Science, Washington, 1973
Hayden D. Seven American Utopias. MIT Press, 1976
Haumont N., Raymond M.G., Raymond H. L’Habitat pavillonnaire, Ed.C.R.U., Paris, 1967
Haumont B., Morel A. (ed.). La société des voisins. Ed. de la MSH, Paris, 2005, p.334
Haugton G., Hunter C. The sustainable cities, Jessica Kingsley Publishers, Londra, 1996
Heitz B. Andrault, Parat, architectures. Ed. Cercle d’art, Paris, 1991
Hillier B., Hanson J. The Social Logic of Space. Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 1984
Hourdin N. Meudon, Vers un habitat intermédiaire. Ed. Ecole d’architecture de Paris Belleville, 1994
Howard E. Les cités-jardins de demain. Dunod, Paris, 1969
Incropera F., DeWitt D. Fundementals of Heat Transfer. John Wiley & Sons, New York, 1981
Ionașcu G. Dezvoltare spațială durabilă și urbanism. Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004
Ison W. The georgian buildings of Bath from 1700 to 1830, Ed. Kingsmead Press, Bath, 1980
Jencks Ch. Le language de l’Architecture Post – moderne. Ed. Denöel, 1985
Jencks Ch. The language of post-modern architecture, Ed. Rizzoli, New York, 1991
Jencks C. Modern movements in Architecture . Ed. Pinguin Book, 1985
Johnston J., Newton J. Building Green: A Guide to Using Plants on Roofs, Walls and Pavements. London Ecology Unit, 1993
Jouvenel B. Organisation du travail et aménagement de l'existence, Ed. Futuribles, Paris, 1968
Jouvenel B. Progresul în om. Ed. Politică, București, 1983;
Kaufmann J.C. (dir.). La peur et la porte. Plan Construction-Ministère de l’équipement, du logement, de l’aménagement du territoire et des transports, Paris, 1988
Kircschenmann J.C., Muschalek C. Residential districts. Ed. Granada Press, Londra, 1980
Kohout M. (ed.). Prague, 20th Century Architecture, Ed. Springer Verlag Wien-NewYork, Viena, 1999
Kroll L. Enfin chez soi. La réhabilitation de préfabriqués. Ed. L'Harmattan & WoGeHe, Paris-Berlin, 1996
Lamont M., Thévenot L. Rethinking comparative cultural sociologie : Repertoires of Evaluation in France and the United States, Cambridge University Press, 2000
Lansing J.B., Marans R.W., Zehner R.B. Planned Residential Environments, Ann Arbor, University of Michigan, 1970
Laseau P. Tice J. Frank Lloyd Wright: Between Principles and Form, John Wiley and Sons, 1991
Le Corbusier. Vers une architecture. Flammarion, Paris, 1995.
Le Corbusier. Le Corbusier et Pierre Jeanneret, œuvre complète de 1910-1929. Ed. d’architecture Erlenbach, Zurich, 1948
Le Corbusier. Le Corbusier et Pierre Jeanneret, œuvre complète de 1929-1934. Ed. Girsberger, Zurich, 1952
Le Corbusier. Manière de penser l'urbanisme. Ed. Gonthier, Paris, 1946.
Lebedev I., Jurov C. Arhitectura bionică și bioclimatică. Ed. Tehnică, 1985
Leger J.M. Derniers domiciles connus. Ed. Mardaga, Liège, 1991
Léger JM. Derniers domiciles connus: enquête sur les nouveaux logements,1970-1990. Ed. Creaphis, Paris, 1990
Léger J.M., Lion Yves. Logements avec architecte. Ed. Creaphis, Paris, 2006
Levy F.P., Segaud M. Anthropologie De L'espace, Ed. Centre Georges Pompidou, Centre de creation industrielle, Paris, 1983
Loyer F., Guene H. Henri Sauvage, les immeubles à gradins. Ed. IFA/Mardaga, Liège, 1987
Loyer F. Paris XIXe siècle. L’Immeuble et la rue. Ed. Hazan, Paris, 1987
Luca O. Locuirea urbană. De la nou la reabilitare. Ed. Matrix Rom, Bucuresti, 2003
Mackay D. Multiple Family Housing. Ed. Architectural Book Pub.Co., New York, 1977
Mangin D., Panerai P. Projet urbain. Parenthèses, Marseilles, 1999
Mazzoni C. De la ville-parc à l’immeuble à cour ouverte, Paris 1919-1939. Editions Septentrion, Lille, 2002
Maslow A. Motivation and personality. Ed.Harper Row, N.Y., 1970
Maunier R. L'origine et la fonction économique des villes. Etude de morphologie sociale. Ed.Nabu Press, Paris, 2010
Mayoux J. Demain l’espace. L’habitat individuel périurbain. La Documentation française de logement, Paris, 1979
McCamant Kathryn, Durrett C. Cohousing: A Contemporary Approach to Housing Ourselves Ed.Ten Speed Press, Berkeley, Ca, 1994
McKenzie E. Privatopia: Homeowner Associations and the Rise of Residential Private Government. Ed.Yale University Press, 1996
Merlin P., Choay Françoise. Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement. Ed.PUF, Paris,1988
Mialet F. Habitat convivial et qualités urbaines : du renouveau de l'habitat intermédiaire, Ed. PUCA, Paris, 2001
Michelis P.A. Estetica arhitecturii. Ed. Meridiane, București, 1982
Michelson W. Environmental Choice, Human Behavior, and Residential Satisfaction. Ed.Oxford Univ.Press, N.Y., 1977
Michelson W. Man and his Urban Environment: A Sociological Approach. Ed. Addison-Wesley, Reading, Mass., 1970
Mihu A. Introducere în sociologie. Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1992
Moley C. L’immeuble en formation, genèsede l’habitat collectif et avatars intermédiaires. Ed.Mardaga, Liège, 1991
Mormiche P., Bonnaud C. L'habitat en France en 1988. Ed.INSEE Cadrage, Paris,1990
Mostaedi A. New Apartment Building (Architectural Design), Ed.Links International, 2006
Mumford L. La cité à travers l’histoire, Ed. Du Seuil 1961;
Newman P., Kenworthy J.R. Sustainability and Cities. Overcoming AutomobileDependence. Ed.Island Press, 1999
Newman O. Defensible Space. Ed.Macmillan Pub Co, 1973
Newman O. Creating Defensible Space, Ed. U.S. Department of Housing and Urban Development Office of Policy Development and Research, 1996
Obadia G.N. Paul Vidal de La Blache (Espace, science et geographie). Ed.Eratosthene, Paris,1987
Onofrei V. Locuința colectivă. Evoluție și calitate. Ed.Societății Academice ”Matei-Teiu Botez”, Iași, 2002
Paquot T., Bédarida M.(dir.) Habiter L’utopie. Le Familistere Godin A Guise. Editions de la Villette, Paris, 2004
Panerai Ph., Mangin D. Projet urbain,Parenthèses, Marseille, 1999
Panerai P., Castex J., Depaule J.C. Formes urbaines, de l’îlot à la barre, Editions Parenthèses, Marseille, 2004
Patrulius R. Locuința în timp și spațiu, Ed. Tehnică, 1972
Pânzaru P. Condiția umană în perspectiva vieții cotidiene, Ed. Albatros, 1981
Pellarin C. The Life of Charles Fourier. New York, 1846. Google Books
Perry C. The Neighbourhood Unit – A Scheme of Arrangement for Family-Life Community, NY, Neighborhood and Community Planning, Ed. Arno Press, New York, 1929, ebook via Project Gutenberg
Pinson D. Du logement pour tous aux maisons en tous genres. Recherches, MEL, Paris, 1988
Popescu D. Istoria gândirii economice din antichitate pânã la sfârșitul secolului XX. Ed. Continent, Sibiu-București, 1999
Pynoos J., Schafer R., Hartman C. Housing urban America (editia a doua). Ed. Aldine, Chicago, 1973
Rabaux R. Un socialisme d'entreprise, Godin et le Familistère de Guise. Ed. Multigraphié, Paris, p.15-53
Radu I., Iluț P. Psihologie socială. Ed. Ex, Cluj-Napoca, 1995
Raymond H. L'habitat pavillonnaire. CRU, Paris, 1966
Raymond H., Raymond Marie – Geneviève, Haumont Nicole, Haumont A. L’Habitat pavillonnaire. Ed. Centre de recherche d’urbanisme, Paris, 1966
Rokeach M. The open and closed mind: investigations into the nature of belief systems and personality systems. Ed. Basic Books, New York, 1960. p.447
Roth, A. Modernitate și modernizare socială. Ed. Polirom, Iași, 2002
Rudberg Eva. Sven Markelius Architect. Arkitektur Förlag, Stockholm, 1989, p.77-83
Sârbu C.N. Locuirea în România. O abordare –cadru. Ed. Universitară Ion Mincu, București, 2006
Schultz C. N. Existance, Space and Architecture Ed. Praeger Publishers N.Y., 1971
Schultz C. N. Système logique de l’architecture Ed. Mardaga, 1988
Schultz C. N. Genius Loci, Ed. Mardaga 1989
Sechet P. La résidentialisation dans les quartiers d’habitat social. Ed. CSTB, Laboratoire de sociologie urbaine générative, Paris, 2001
Sennett R. The Uses of Disorder: Personal Identity and City Life. Ed. Alfred A. Knopf, N. Y., 1970
Serfaty-Garzon P. Chez soi. Les territoires de l’intimité. Ed. Armand Colin, Paris, 2003
Servier J. Histoire de l’utopie. Ed. Gallimard, Paris, 1967
Sitte C. City Planning According to Artistic Principles. Ed. Phaidon Press, Londra, 1965
Smith N. Gentrification, the frontier and the restructuring of urban space. In Gentrification of the City, N. Smith and P. Williams (ed.), Ed. Unwin Hyman, London, 1986
Southworth M, Ben-Joseph E. Streets and the shaping of Towns and Cities, Island Press, Washington DC, 2003
Sudant P., Stebe J.M. Les gardiens d’immeubles au cœur de la ville. Figures, métamorphoses et représentations. Ed. De Boeck Université, Bruxelles, 2002
Tönnies F. Community and Society. Ed. Courier Dover Publications, 2002
Thornberg J.M. Semnificație și comportament în spațiul construit. Ed. Tehnică, București, 1985
Tournikiotis P. Adolf Loos. Ed. Princeton Architectural Press, 1994, p.196
Unwin R. L’étude pratique des plans de ville. Ed. L’Équerre, Paris, 1981
Watson D. Designing and Building a Solar Home. Ed. Garden Way Publishing, 1977
Werthman C., Mandel J.S., Dientsfrey T. Planning and the Purchase Decision:Why People Buy in Planning Communities, Planning Deveopment Resources, Ed. University of California, Berkeley, 1965
Woodward A., Grossman M.B.,Vestbro D.U. The New Generation of Collective Housing Units. Experiments with Social Integration, Administration and Spatial Design. Stockholm: Building Research Council T16, 1989
Zamfir C. Politici sociale în România: 1990-1998. Ed. Expert, București 1999
Zane Gh. Theodor Diamant, în Texte din literatura economicã din România, sec. XIX, Ed. Academiei, București, 1960
Zeisel J. Sociology and Architectural Design. Ed. Russell Sage, N. Y., 1975
Zeisel J., Griffin M. Charlesview Housing: A Diagnostic Evaluation. Architectural Resources Off., Ed.Harvard Grad. School of Design, Cambridge, Mass., 1974
Zukin S. Loft Living: Culture and Capital in Urban Change, Baltimore, Johns Hopkins
Studii, rapoarte de cercetare și prezentări
ADEUS (L’agence de développement et d’urbanisme de l’agglomération strasbourgeoise). Habitat intermédiaire dans le scoters : présentation d'exemples d'habitats intermédiaires sur l'aire du scot pouvant servir d'échanges d'expériences entre les élus, ADEUS, Strasbourg, 2004
ADEUS (L’agence de développement et d’urbanisme de l’agglomération strasbourgeoise). L'habitat intermédiaire, c'est quoi?, ADEUS, Strasbourg 2004.
ADEUS (L’agence de développement et d’urbanisme de l’agglomération strasbourgeoise). Diagnostic. Schéma de Cohérence Territoriale de la Région de Strasbourg, ADEUS, Strasbourg, 2002
Åhrén U., Creagh L., Kaberg Helena, Frampton Kenneth, Miller Lane Barbara. Modern Swedish design: three founding texts. The Museum of Modern Art, New York, 2008
Barbeyer P., Mialet F., Planes C. Etude action sur L ’Habitat Intermédiaire.Synthèse, CAUE (Conseil d'Architecture d'Urbanisme et de l'Environnement )Savoie, Avril 2003
Barruet R. Immeuble-villas, Cité des Arts, ZAC 44-46 rue Gandon, Paris, Ed. PUCA, 1998
Bernard Y. L'habitat à l'épreuve de la réalité pratique.Quelques hypothèses prospectives, http://www2.urbanisme.equipement.gouv.fr/cdu/datas/
Bonvallet C., Merlin P. Travaux et documents INED. Ed. PUF nr.120
Boulanger E. Formation CNFPT : l'habitat intermédiaire, Agence d'urbanisme de la région grenobloise, Grenoble, 2009, 30 p.
Breviglieri M., Conein B. Tenir ensemble et vivre avec. Explorations sociologiques de l’inclination à cohabiter, Rapport , PUCA, 2003, 458 p.
Dumont M.J. La fondation Rothschild et les premières habitations à bon marché de Paris 1900-1925. Recherche, Ministère de l’Urbanisme, du Logement et des Transport, Paris, 1984.
Equipe Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008
Flamand A.. Les espaces intermediaires, un etat des lieux raisonne. Institut d’Urbanisme de Paris – université de Paris XII Centre de Recherche sur l’Habitat – UMR LOUEST
Favet N. Nouvelles formes d’habitat intermédiaire alliant les qualités de l’habitat individuel et les densités du collectif. Le projet de villa urbaine durable de Châlon-sur-Saône, PUCA, Paris, 2009
Giraud S. Entre les bâtiments collectifs et les maisons individuelles, quelle place reste-t-il pour un habitat intermédiaire, Montchat Lyon 3ème, Ecole d’architecture de Lyon, Lyon, 2001
Glass R. Aspects of Change. In Centre for Urban Studies, MacGibbon and Kee (ed), London, 1964
Jourda F. La maison de ville, élément constitutif de l’espace urbain, Ecole d’Architecture de Lyon, 1979
Kus, J., Problema locuințelor și a construirii de locuințe în metropolele Europei de Est prezentare în cadrul conferinței „Sindicatele și problemele care se regăsesc în metropolei Europei de Est”, București, 22-25 octombrie 1998
Lefrançois D. L’auto immobile. Représentations, usages et économies de la voiture dans un grand ensemble. Les quartiers Nord d’Aulnay-sous-Bois. Mémoire de DEA, Ed. IUP, 1998
Léger J.M., Decup-Pannier B., Durand D., Bastide C. Une évaluation des immeubles-villas
Le Corbusier à Orly. Rapport de recherche Ipraus, Plan construction et architecture, Paris, 1995
Masséna G. Dubus et Lott . Ecole nationale supérieure d'architecture de Paris-Belleville, 2009
Mialet F. Enquête sur l’habitat intermédiaire. Rapport de recherche, PUCA, 2001
Mialet F. Habitat convivial et qualités urbaines : du renouveau de l'habitat intermédiaire, Mission Exploratoire, PUCA-CCH, Paris, 2003.
Micle M.I., Săucan D.Ș., Liiceanu A. ”Percepția și dimensiunile violenței în anumite zone ale Capitalei. Studiu Pilot: Sectorul 2”. http://www.criminologie.ro/INC/Lang/Romana/Study/Perceptia%20si%20dimensiunile%20violentei%20in%20anumite%20zone%20ale%20capitalei%20-%20Studiu.pdf
Moley C. Entre ville et logement, studiu pentru Ministerul Culturii din Franța, D.A.P.A – Mission du Patrimoine, 2003, p.19
Moley C. L’innovation architecturale dans la production du logement social. Plan construction, mai 1979
Montassut D. “Logements bas à haute densité”, Colocviul Maisons individuelles, rêves et réalités, CAUE, Paris, 1999
Moley C. L’innovation architecturale dans la production du logement social, raport de cercetare PUCA, mai 1979, p.23
Palmade J., Lugassy F., Couchard F. Contribution à une psychosociologie de l'espace urbain. La dialectique du logement et de son environnement. Etude exploratoire, Ministère du logement et de l'équipement, Paris, 1970
Panerai Ph., Mangin D. Le temps de la ville,l’économie raisonnée des tracés urbains. Rapport de recherche pour le Plan urbain, 1988
Panerai Ph., Gendre B., Chatelet A.M. Villes neuves et villes nouvelles. Les composantes rationnelles de l'urbanisme français, LADRHAUS, EA Versailles [BRA 397/86] studiu de cercetare, 1986
Peyrat, D. "Habiter-cohabiter. La sécurité dans le logement social", ediție on-line
http://www2.logement.gouv.fr/publi/etudes/doc_pdf/habiter_cohabiter.pdf
Révillon S. Habitat intermédiaire : une hypothèse d’évolution vers un habitat du futur, Ecole d’architecture de Lyon, 1992
Robert-Planes C. Comment promouvoir l'habitat intermédiaire : une question d'information et de règlement. Université Pierre Mendès FRANCE (Grenoble), 2003/04, 26 p.
Urbitat, Schwab, Dauber Habitats intermédiaires en Centre-Est, USH-PUCA, Franța, 2008
Vigato J.C., Bradel V., Dieudonné P. La maison de ville, un savoirfaire à la recherche d’une tradition. Recherche Plan construction et Architecture, oct.1990, p.9
Zunino G.(coord.) Densité. Opérations de logements et quartiers urbains, Institut d'Aménagement et d'Urbanisme de la Région Île-de-France, IAURIF, 2007, p.67
* Métropole Savoie / Parc Naturel Régional du Massif des Bauges / CAUE Savoie / Barbeyer et Dupuis, Etude action sur l’habitat intermédiaire, avril 2003
* PUCA (Plan Urbanisme Construction Architecture), L’habitat intermédiaire en France,
* Controverse autour de l’art de percher une maison sur une autre dans l’enjeu d’une ville durable : vers une densité intermédiaire à mieux partager, juin 2001
* PUCA, Habitat convivial et qualités urbaines : du renouveau de l’habitat intermédiaire, enquête sur l’évolution d’une controverse en France, suivie par R. Perrinjaquet et D. Valabrègue, Rapport final, Paris, novembre 2001.
* Agence d’urbanisme de la Courly. L’habitat alternatif à la maison individuelle, rapport introductif, 1997
* Atelier 5, Atelier 5, Birkhauser Verlag, Basel, 2000.
* Fédération des S.A.HLM-CDC. Résidentialisation, requalifier les espaces de proximité. UNFOHLM, Paris, 2001
* Modèles Innovation, 1972-1975, Direction de la construction
* Habitats autogérés. Mouvement pour l’Habitat Groupe Autogéré. Ed. Alternatives, Syros, Paris, 1983, p.125
* Anchetă desfășurată în 2004, de către „Agenția de dezvoltare și urbanism din regiunea Strasbourg” –ADEUS , Franta, pe un eșantion de familii rezidente în ansamblurile de locuințe intemediare construite în regiune.
* Rapports du Comité Départemental de l’Habitat (CDH) de 2003 à 2007
* Tableau Economique Régional () – INSEE-REUNION 2007-2008
* Habitats intermédiaires.Concept d’habitat & outil urbain, Studiu USH- PUCA, 2008
* ”CABET, Etienne (1788-1856) Fondateur du communisme en France”. Recherches sur l’anarchisme, http://raforum.info/
* Home sweet home, housing design by the LCC and architectes, 1888-1975, London architectural Monographs, London, 1976, p.48
* CAUE du Rhône. L'habitat intermédiaire : entre individuel et collectif, une réponse aux enjeux du 21ème siècle, 2007/09
* Métropole Savoie / Parc naturel régional du massif des Bauges / CAUE Savoie. Etude action sur l'habitat intermédiaire : fiches d'opérations, synthèse (version papier), 2003/04, 48 p.
* Agence d'Urbanisme de la Communauté Urbaine de Lyon – Grand-Lyon. Nouveaux produits de l'habitat intermédiaire : quelques références dans l'agglomération lyonnaise, en France et en Europe, 2004/06, 100 p.
* Cim Beton (ed). Réinventer l'habitat intermédiaire : résultats (concours d'architecture 2000-2001), 2001, 24 p.
* Comisia Națională de Statistică. Condițiile de locuit și înzestrarea cu bunuri de folosință îndelungată, în anul 1998, , București, 1999
* “Les sites du Bassin de vie de Nancy, tendances et réalisations 2007-2008“, ADUAN Nancy, 2008
* “Mulhouse-Renouvellement urbain du quartier Brossolette Secteur ouest- Présentation des projets de logements“, Journée Habitat intermédiaire et renouvellement urbain, Mairie de Mulhouse, 2007
* ”Qualité architecturale et solutions constructives pour un logement optimisé. Appel à propositions d’expérimentation- Projets laureates” PUCA, 2010
* ”Habiter ensemble et habiter séparément. Du quartier à la micro-opération”Habiter sans s'étaler, Carnet1, CAUE(Conseil d’Architecture, d’Urbanisme et de l’Environnement) de l’Hérault, 2008 p.43
* ”Habitat pluriel dense et activités. Terre et temporalités. Appel à idées-Mai 2007”, CQHE(Concept Qualite Habitat Energie),2007
* „Etude sur l’attractivite residentielle du SCOT de l’agglomeration lyonnaise “, Institut Fournier et Observatoire Social de Lyon Lyon 2002- anchetă sociologică
“L’habitat Intermediaire.Le 3ème type“, Mulhouse Habitat, ADEUS, 2007 p.8
Articole
Adler F. “Logements à Thalmatt, ”, Architecture + Urbanism, Oct. 1978, p.66-84
Arnaud J.L., Mangin D. “Les terraces de Campden ou la fabrication d’une ville anglaise”. L’Architecture d’aujourd’hui, nr.234, sept. 1984, p.213
Bauer G. “Un urbanisme pour les maisons“, UGE/10-18, Paris,1979
Bădescu V.”Economic aspects of using ground thermal energy for passive house heating”. Renewable Energy, vol. 32-6, 2007, p.895-903
Blin P. ”Un inventaire moderne, 24 logements locatifs sociaux à Brest”. L’empreinte, nr. 41, juin 1998
Bonvallet C., Merlin P. ”L'évolution des structures familiales. Quelles conséquences sur l'habitat ? ”, Espace et Société nr. 51, 1987
Caulfield J. ”Gentrification and desire”. In Canadian Review of Sociology and Anthropology 26 (4), 1989
Chamboredon J.C., Lemaire Madelaine. ”Proximité spatiale et distance sociale. Les grands ensembles et leur peuplement”. In Revue française de sociologie, nr.11, 1970
Chelcea L. ”Grupuri marginale în zone centrale: gentrificare, drepturi de proprietate și acumulare primitivǎ postsocialistǎ în București”. In Sociologie Româneascǎ 3/4, 2000, p.51-69
Clement P., Guth S. ”De la densité qui tue à la densité qui paye. La densité urbaine comme règle et médiateur entre politique et projet”. In Les Annales de la Recherche Urbaine, nr. 67, juin 1995, p.73-83
Cornet-Vernet A. “Comment concevoir un village ?”. L’Architecture d’aujourd’hui nr.203, juin 1979
Dan A.N. ”Aspecte ale locuirii în România și în alte țari foste socialiste”. In Calitatea Vieții, anul 7, nr. 3-4, București, 1997, p.217-236
Dan A.N. ”România și politica ei de locuire în contextul Europei de Est și al Uniunii Europene”. In Zamfir C. (coord.) Politici sociale în România: 1990-1998, Ed. Expert, București, 1999, p.447-490
Dard P., Laumonier Chantal, Mallein P., Toussaint J.Y. ”Réseaux de communication et services résidentiels”. Cahiers du CSTB, PCA, nr. 2869, mars 1996
Dehan P. Habitat intermédiaire, preambul în prezentarea temei de concurs, concurs Cimbeton, 2001
Despres C. “The Meaning of Home: Literature Review and Directions for Future Research and Theoretical Development”, Journal of Architecture and Planning Research, nr.8, 1991, p. 96-115
Eleb-Harle Nicole, Vauvray Anne, Villanova Roselyne.”Quand la rénovation se pare d’îlots. Saint-Denis Basilique : espaces intermédiaires et centralité”. Recherches, Plan Construction et Architecture, nr.43, 1993, p.55-56
Feist W. ”Recommendation for Inside Air Humidity in Winter, in Homes with Ventilation Systems, Particularly Passive Homes”. Passivhaus Institut Darmstadt, Germania, 2000
Foley D.L.”The Sociology of Housing”. Annual Review of Sociology, Vol. 6, Annual Reviews Inc., SUA, august 1980, p.457-478
Freear, A., "Alexandra Road: the last great social housing project", AA files, Sept, 1993, pp. 35-46
Gopnick B., Sorkin M., Moshe Safdie M. ”Habitat 67 Montréal” , Universale di architettura, Testo & imagine, nr. 35, Torino, 1998
Henderson S.R. “Römerstadt: the modern garden city”. Planning Perspectives, Volume 25, Issue 3. July 2010, p. 323 – 346
Jantzen E. B, Kaaris H. ”Danish low-rise housing”. Housing, Theory and Society, Volumul 1, Nr.1, 1984, p. 27 – 42
Loriers M.C. “Limite pavillons, densification d’une cité”. In Techniques et Architecture, nr. 446, decembrie 1999-ianuarie 2000, p. 59-63
Lawless P. “Fribourg-en-Brisgau, pionnière en urbanisme écologique”. Le Moniteur nr. 5050, 8 sept. 2000, p. 56-59
Loriers M.C. “Sur le port d’Amsterdam, hyperdensité à Borneo Sporenburg”. Techniques et Architecture nr. 447, fév.-mars 2000
Makaka G., Meyer E. L., McPherson M. “Thermal behaviour and ventilation efficiency of a low-cost passive solar energy efficient house”, Renewable Energy, vol. 33-9, 2008, p.1959-1973.
Magrou R. “Imbrications”. Techniques et Architecture nr. 446, déc. 1999 – janv. 2000
Marcuse P. ”Residential alienation, home ownership and the limits of shelter policy”. J. Sociol. SOC.Welfare, 1975, p.181-203
Maxwell, R.,”Alexandra Road Housing” In Architectural Review, August, 1979, p. 77
Marques M. “Une écriture géométrique, maisons à Saint-Quay-Portieux et Plérin”. Construction moderne nr. 91, 2e trim. 1997
McMarlin R. "Green Roofs Add Aesthetic, Practical Benefits to Building Rooftops." Western Roofing Magazine, May-June 1996, p. 89-92
Merton R.K. ”The social psychology of housing”. In Dennis W (ed)., Current Trends in SocialPsychology, Univ. Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1951, p.163-217
Merton R.K. ” The social psychology of housing”, Current Trends in Social Psychology, The American Catholic Sociological Review,Vol. 10, pp. 220-222
Newman P., Kenworthy J.: “The Ten Myths of Automobile Dependence”, World Transport Policy & Practice, Volume 6, Number 1, (2000) 15–25
Niezabitowski A. ”Study of Residental Environment and Psychological Needs”, Design Studies, 1987, 8:2, p.109-117
Nițulescu D.C. ”Procesul de gentrificare a spațiilor de locuit urbane. Concept și explicații alternative”, Calitatea Vieții, XVII, nr. 3–4, 2006
Nițulescu D.C. “Indicatori comunitari ai dezvoltării urbane”. In Calitatea vieții, XII, nr. 1-4, București, 2000, p. 71-77
Parsons T. “A Sociologist View”, in Ginzberg E. (ed.) Values and Ideals of American Youth, Columbia University Press, New York, 1961, p.271-287
Perrin N. ” Le point sur… le plafond légal de densité”. Etudes foncières nr. 3, hiver 78-79, p. 31-35
Popescu R. “Calitatea vieții de familie în România”, Academia Româna, Institutul de cercetare a Calității Vieții, Sesiunea de Comunicări Științifice, 22 februarie 2002
Powell C. “Quest for Quality: Some Attributes of Buildings Affecting Judgement of Quality”. Design Studies, 1987, 8:1, p.26-32
Roy C. ”Les emplois du temps des français”. Economie et Statistique nr.223, 1989
Quattrochi D., Luvall J. ”Here Comes Urban Heat”, Science @ NASA March 16, 2000.
http://science.msfc.nasa.gov/headlines/y2000/essd16mar_1m.htm
Quattrochi D., Luvall J. ”NASA Studies Mother Nature's Air Conditioners”, News Archive, May 15, 1997. http://www.enn.com/enn-newsarchive/1997/05 /051597/05159718.asp
Renaudie J. “Faire parler ce qui jusque-là s’est tu”. In Techniques et Architecture nr. 312, déc. 1976
Scalbert I. ”Siedlung Halen: between standards and individuality.” arq 2, autumn 1996, p 14-24
Slimane M.B ”Conception et usage du logement public à Tunis. Le cas de la Cité Ibn Khaldoun”, Ecole Nationale d’Architecture et d’Urbanisme de Tunis (ENAU)
Teodosiu, C. "Sisteme de instalații interioare pentru case pasive adecvate condițiilor climatice din România", versiune online la http://instal.utcb.ro/conferinta_2010/ conferinta_ 2008/articole/instalatii/conf_nov_2008_Teodosiu.pdf
Thiers S., Peuportier B. “Thermal and environmental assessment of a passive building equipped with an earth-to-air heat exchanger in ”. Solar Energy, vol. 82-9, 2008, p.820-831
Vestbro D.C. F”rom Central kitchen to community cooperation” (1982). Open House International, 17(2), 1992, p. 30-38.
Voicu B., Noica R. ” Nevoia de locuințe în România”. ANALE, INCE vol. 43, nr. 2/2001
Wall R. “Comparer ménages et familles au niveau européen”, Population, 1, 1996, p.93-116
Williams K. “ Does Intensifying Cities Make them More Sustainable ? ” in Williams K., Burton E., Jenks M., Achieving sustainable Urban Form, Spon Press, London, 2000, p.30-45
Winock M. ”Le grand rêve des utopistes – Le bonheur pour tous!”. L’Histoire, nr.237, noiembrie 1999
Zajonc R.B., Murphy S.T. “Affect, cognition, and awareness: affective priming with optimal and suboptimal stimulus exposures”. Journal of Personality and Social Psychology, vol.64, mai 1993, p.723-739
* Arquitectura (Madrid), nr. 282, Jan-Feb 1990, p.47
* La revue La construction moderne présente ainsi une rubrique intitulée « Cours et courettes », voir notamment le 10 février 1900, le 25 août 1900
* The Architect's Journal, March 28, 1996, pp. 24-26
* ”Habitat intermédiaire à Londres”. In Techniques et Architecture nr. 335, mai 1981, p.58
* ”Habitat industriel à Givisiez”. In L’Architecture d’aujourd’hui, nr 266, decembrie 1989, p.144
* ”Les cités-jardins de la région Ile-de-France”, In Les Cahiers de l’Iaurif ,vol. 51, mai 1978
* Cataloagele Europan, editiile 2-9
* “Du village à la ville”. L’Architecture d’aujourd’hui nr. 203, juin 1979
* “Une rue-habitation à Amsterdam”. L’Architecture d’aujourd’hui nr. 225, fév. 1983
* “Habitat industriel à Givisiez”. L’Architecture d’aujourd’hui nr. 266, déc. 1989
* “L’habitat intermédiaire”. L’Architecture française nr. 327-328
* “L’habitat intermédiaire”. L’Architecture française nr. 391, juin 1975
* Architecture intérieure/Cree nr. 184, sept. 1981
* “Henri Ciriani, Évry-Canal”. nr.14, déc. 1986
* “Les cités-jardins de la région Ile-de-France”. Les Cahiers de l’Iaurif, vol. 51, mai 1978
* “La banlieue,mieux utiliser le tissu pavillonnaire”. Les Cahiers de l’Iaurif, juin 1985
* “Habitat intermédiaire à Londres”. Techniques et Architecture nr. 335, mai 1981
* ”Violence et Sécurité” In Cahier Millénaire 3, septembre 1999, nr.15, Lyon, 79 p.
* ”Qualité urbaine.Un guide de 20 opérations”, CERTU- RST Arras, 2007, p.18
* "Housing in Camden", Architectural Design, Mar. 1972-pp. 145-64.
* “L’habitat Intermediaire, entre densité et convivialité“, Qu’en Savons-Nous ? nr.15, oct.2009, AUCAME, 2009, p.4
Architectural Review, June 1987, 1084
* Territoires & Bois: Le bois et les constructions en hauteur, nr.9, Valbois Ressources Natureles 2009, revistă online
* “BedZED seven years on. The impact of the UK’s best known eco-village and its residents”,BioRegional Development Group, BedZED Centre, Wallington, Surrey- document online www.housingenergy.org.uk
* “BedZED – Beddington Zero Energy Development, Sutton”, General Information Report for Energy Efficiency Best Practice programme, www.housingenergy.org.uk
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Locuirea Urbana Intermediara Intre Individual Si Colectiv (ID: 122016)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.