Literatura In Comunism

S-a spus despre perioada comunista ca poate fi împărțită în trei mari perioade in ceea ce privește literatura: perioada proletcultismului (1948-1964), perioada liberalizării si a deschiderii (1964-1971) si o perioadă de degradare, când Ceausescu incearca sa imprime o nota naționalista comunismului.

Prima este perioada unui holocaust cultural, când elitele au fost marginalizate, o cultura complet acaparata de ideologia marxista, in varianta ei ruseasca. Astfel, in literatura canonul realismului socialist a câștigat tot mai mult teren. Acesta trebuia sa redea realitatea cat mai direct, după cum partidul o impunea, ceea ce creează o literatura aservita comunismului. Perioada s-a mai numit si „proletcultista” , după numele curentului cultural apărut in Uniunea Sovietică după Revoluția din Octombrie ale cărui principii estetice se reduceau la ideea formării unei culturi „pur proletare“ și care respingea întreaga moștenire culturală a trecutului.

Dislocarea culturii începe cu atacurile împotriva scriitorilor consacrați precum Blaga, Arghezi, Călinescu, cu înființarea cenzurii ce stabilea ce autor putea fi tipărit sau nu, cu aruncarea în închisoare a dizidenților sau a celor ce erau doar bănuiți ca erau adversari ai regimului.

Chiar scriitori importanți au scris in ceea ce Eugen Negrici denumea „literatura aservita in etapa destalinizării formale” .Mai mult, criticul considera ca toata literatura scrisa in perioada comunista e o forma de patologie. Astfel, despre nuvela “Ana Roșculeț” a lui Marin Preda spune ca a fost scrisa pentru a atenua protestele criticilor de partid iritați de naturalismul volumului de debut (Întâlnirea din pământuri). Cu toate acestea, „ ea nu a domolit energia demolatoare a inchiziției literare, care avea nevoie de cazuri exemplare propice exercițiului mistic al cântăririi devierilor de la norma”.

Mai mult, in opinia criticului, Preda a mai făcut o a doua concesie prin publicarea nuvelei „Desfășurarea”, pe care a tipărit-o de asemenea sub presiunea avertismentelor repetate venite din zona puterii nemulțumite de rezistenta primelor cărți la totala clișeizare.

Pe cat de vehement se arata Negrici în a înfiera literatura comunista, pe atât de senin analizează Eugen Simion scriitorii din aceeași perioadă. Despre nuvela “Desfășurarea” nu se pronunța ca ar fi aservita propagandei, ci ca aceasta reprezintă “un progres fata de nivelul prozei din epoca cu teme similare. Câteva fenomene sociale din epoca noastră sunt bine prezentate, si nuvela se ridica incontestabil peste muntele de proza sociologica, schematica, comuna in epoca. Procesul moral mai general este acela, adeseori adus în discuție, al dezalienării taranului. Pe acest fenomen mai larg Marin Predea încearcă, in modul sau caracteristic, sa fixeze o structura tipica. Conștiința independentei, bucuria, demnitatea si celelalte decurg de aici. Nuvela, judecata in sine, e antrenanta, scrisa cu verva, cu o nota de ironie „

In perioada următoare, mediul cultural dintre anii 1964-1974 renaște prin valorificarea filoanelor naționale ale culturii, intelectualii reiau contactele cu Occidentul iar arta reușește sa obtina o autonomie fata de directivele politicii oficiale. Deoarece cenzura se relaxează, scriitorii au curajul sa prezinte si o fata mai Putin vesela a comunismului, cu toate exagerările lui. In acest sens, Negrici folosește termenul de literatura tolerata si oferă ca exemplu romanul lui Toiu , “Galeria cu vita sălbatica”. Criticul il elogiază pentru ca a reușit sa execute o descriere veridica a existentei cotidiene a intelectualității anilor ’50, aflata permanent sub supraveghere. Destinul personajului principal, Chiril Merisor, devine unul emblematic pentru intelectualul roman sensibil si lucid, care nu poate trai sub teroarea si suspiciunea impuse de regim, de aceea el devine intai suspicios, sfios, incapabil sa se confeseze prietenilor, ajungând in final la sinucidere. Un erou opus acestuia, la fel de veridic pentru perioada in care traieste, este Cavadia, despre care criticul spune ca “ isi pune tot timpul in mișcare, in societatea de care se folosește, o doctrina a succesului întemeiata pe acceptate răului si manipularea lui.” Cea mai cutremurătoare afirmație aparține personajului Hary Brummer, ce nu ezita sa dea o definiție comunismului: “păcatul originar devenit politica de stat”. Deci Negrici nu mai înfierează tot ce tine de comunism, ba chiar apreciaza verosimilitatea cu care autorul a reușit sa isi construiasca personajele.

Pe de alta parte, Simion exagerează cu elogiul asupra poeziei din aceeași perioada, devenind ridicol prin încercarea de a analiza strict estetic opera unui scriitor. In acest sens, vorbește despre Adrian Păunescu ca despre un “ spirit macedonskian al literaturii actuale : spirit al contrastelor, unire de sublim si grotesc, de tragedie si farsa, armonie de elemente ce, altfel, in lumea comuna se resping ca apa si focul”. De asemenea, despre poezia politica a lui Paunescu menționează ca acesta “folosește fata de eveniment doua atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propoziții oraculare, fie, in sens contrar, tendința de a înveli rana deschisa a faptului intr-o plasa de imagini aluzive ”. Demersul sau critic se îndrepta intr-o direcție greșita deoarece acea perioada, si așa destul de misterioasa si greu de inteles pentru generațiile mai noi, nu are nevoie sa fie camuflata de încercarea de a critica obiectiv, indiferent.

In ceea ce privește ultima perioada literara in istoria comunista, se poate vorbi de o incercare de reideologizare politica. Pentru ca cenzura isi exercita din nou funcția, mulți scriitori apelează la limbajul simbolic, aluziv, ca o forma de dizidenta. Propaganda nu mai avea efect, iar intelectualitatea isi codifica limbajul pentru a-si exprima aversiunea fata de regim. Acum, literatura aservita nu mai are aceeași pondere, iar cititorii sunt foarte interesați de adevărul istoric si social. Negrici spunea ca Preda le-a deschis acest apetit prin publicarea romanului “ Delirul ”, in care evoca momente istorice evitate sau tratate superficial de istoricii oficiali. Personajul principal, ca alți eroi moromescieni pleacă din sat sa-si facă un rost, la București ajunge ziarist si străbate medii diverse, prilej pentru autor sa reconstituie momente din instaurarea dictaturii militare sau din rebeliunea legionara. Interesant este faptul ca Negrici nu ii acorda lui Preda prezumpția de nevinovatei, menționând ca au existat voci care spuneau ca la mijloc ar fi putut interveni si dorința partidului de reabilitare a lui Antonescu. Concluzia sa este ca din libertatea scriitorului s-a născut o carte “cu semi adevăruri(…) dar fara rastalmaciri mârșave ”.

Astfel, avem doua direcții importante in critica acestei perioade, una care căuta mobilurile, motivele pentru care o astfel de literatura a fost scrisa, si alta ce vrea sa sa rezume la un estetism pur, dar care nu reușește sa ofere o privire globala asupra acestei perioade atât de controversate.

1.2. Marin Preda – Biografie si autobiografie in romanele sale

Prin vasta sa activitate de prozator, eseist, dramaturg, editor și traducător, Marin Preda a rămas până astăzi, unul din cei mai însemnați scriitori ai literaturii române postbelice. Opera și autorul ei sunt încă ținta unor critici, care stârnesc reacții, de multe ori contradictorii. „Multe își au originea în ispitirea mereu vie cu care opera lui Marin Preda încearcă profesionalismul și curiozitatea cercetătorului literar. Altele, destule și ele, au punctul de plecare – mai obscur, dar uneori cu atât mai pătimaș – în teritorii aflate înspre marginile literaturii, dacă nu chiar dincolo de ele.

Dacă privim, din punct de vedere istoric, perioada în care a scris și s-a afirmat Marin Preda, ne e lesne să observăm că a fost o perioadă în care spiritul creator era în permanență intimidat de ideologia politică. Sigur că, în aceste condiții, literatura avea cel mai mult de suferit, ea fiind sortită dispariției sau mutialației. Or Marin Preda a știut să se adapteze, să se „mutileze” pe sine pentru a salva scrisul. Uneori el „era de acord” cu afirmațiile „iluștrilor” promotori ai așa-zisului „realism socialist”. Adevăratul spirit predist, însă, îl găsim în personajele sale. „Precum la mulți dintre marii romancieri ai veacului nostru, și la Marin Preda, înainte de a fi un scop, personajul este mijlocul prin intermediul căruia autorul își face cunoscută concepția asupra existenței”.

Prozator de factură realistă, Preda lasă faptele să vorbească de la sine, el doar extrăgând semnificații morale cu nebănuite implicații.

Marin Preda se impune mai ales prin viziunea sa absolut autentică asupra satului românesc. Până la el tematica rurală s-a aflat sub autoritatea literară a lui Liviu Rebreanu. Acum Marin Preda crede că a venit timpul să încerce o polemică cu autorul romanului Ion. „Prin Moromeții, Marin Preda ne vorbește de țărani cum nu se mai vorbise până la el. Într-o literatură saturată, aparent, de materia vieții țărănești, această apariție părea imposibilă. Izvorul părea epuizat și o adevărată campanie pragmatică împotriva literaturii cu subiecte rurale contribuise și ea, decisiv, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descoperă totuși o lume inedită, scăldată într-o lumină solară care alungă tenebrele.”

O altă latură destul de importantă a prozei prediste se impune a fi cea psihologică. Interesul pentru ea este vădit și îi simțim prezența atît în romane cît și în nuvelele și schițele din timpul tinereții scriitorului. „Practic vorbind, nici un scriitor cred că nu ignoră, indiferent de modalitatea inovatoare pe care o experimentează, optând de pildă pentru analiza psihologică, utilitatea fundamentării ei pe fapte, sau dimpotrivă, dacă aglomerează fapte numeroase, are grijă să le interpreteze de așa manieră, încât cauzalitatea psihologică să nu lipseasc”.

Marin Preda e un bun cunoscător al oamenilor, al naturii lor sufletești – indiferent de mediul din care aceștia provin: rural sau urban – ceea ce-l ajută la construirea unor personaje unicat în literatura românească. Ilie Moromete și Victor Petrini sunt cele mai reușite exemple. Structura intelectuală a acestor personaje trădează în spatele lor o mare capacitate creativă și de intuiție a comportamentului uman în situații limită.

S-a spus că opera lui Marin Preda nu prezintă mare interes în contextul literaturii române, că romanul Cel mai iubit dintre pământeni n-ar avea valoare artistică sau că Ilie Moromete ar fi un personaj artificial, mai ales în al doilea volum al Moromeților, unde autorul „nu a știut” să-și mai mențină în picioare personajul, marginalizându-l. Originea țărănească a lui Marin Preda și lipsa unor dovezi „documentare” a formației sale de intelectual, au constituit principalele pretexte speculative, care urmăreau să dovedească incapacitatea scriitorului de a crea, la rândul său, personaje cu structuri intelectuale complexe.

La 5 august 1922, în comuna Siliștea Gumești, Județul Teleorman, sa năștea viitorul scriitor, Marin Preda. Peste 8 ani, în 1830, se înscrie la școala primară din aceeași localitate urmând ca din 1937 să plece din sat și să-și continue studiile mai întâi la Abrud, apoi la Cristur Odorhei. Ultimul an de liceu îl face la București.

Pasiunea pentru literatură îi apare de timpuriu, cînd, păscând vitele, citește pe islaz Biblia și Descartes.

În 1942 este angajat corector la ziarul Timpul, cu sprijinul poetului Geo Dumitrescu. În același an debutează aici cu schița Pârlitu.

Citește în cenaclul Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, câteva schițe. Marele critic îl remarcă:

„Citisem în cenaclu o bucată intitulată Calul, scrisă cu o duritate pe care ulterior am pierdut-o. Lui Lovinescu nu i-a plăcut, dar avusesem noroc să-i citesc la altă ședință o altă nuvelă mai tradițională, intitulată De capul ei, și pe care Geo Dumitrescu o reține s-o publice (…) Lovinescu a exclamat de câteva ori în timpul lecturii, cu vocea lui subțire și senină: „Are talent!… Are talent!”

Tot în 1942 Marin Preda publică o serie întreagă de schițe care nu par a fi doar simple exerciții de antrenare a scrisului pentru viitoarele opere de mare întindere, ci sunt adevărate miniaturi artistice în care spiritul creator predist capătă un înveliș original. În schițele: Calul, Strigoaica, Salcâmul, Noaptea, La câmp și Coliba se întrevede interesul scriitorului pentru spațiul rural, pe de o parte, și pentru observațiile psihologice pe de alta.

Pentru tânărul prozator, vârsta de douăzeci de ani a fost „vârsta lecturilor flămânde” , scriitorii săi preferați de atunci fiind Dostoevski, Tolstoi, Stendhal și Balzac. Citindu-i, Marin Preda își simte eul atins: „Mi-amintesc că o primă zguduire de ordin moral am avut-o citindu-l pe Tolstoi și Dostoevski, scriitori care nu-l pot lăsa indiferent pe cititor și-l acaparează”.

Anul 1948 este anul de debut în volum a lui Marin Preda. Întâlnirea din pământuri este „ultima creație prestigioasă pe care spiritul literaturii interbelice o dă la iveală înainte de a-și pierde libertățile sub apăsarea unui regim politic nefast”. Văzute înrămate în aceeași carte, schițele și nuvelele din Întâlnirea din pământuri par să spună acum mai multe despre esența lor și despre capacitatea artistică și intelectuală a scriitorului. Apariția cărții a fost bine întâmpinată de o mare parte a oamenilor de cultură a vremii, nu însă și fără rezerve din partea altora.

Conjunctura politică de atunci ar fi trebuit să-l trezească pe Marin Preda din euforia succesului său și să-l îndemne să întreprindă ceva pentru a nu pierde șansa de a mai publica ceva pe viitor. Era limpede că volumul său nu promitea nimic bun regimului  politic aflat la putere. Scriitorul, însă, se pare că nu bănuia nimic (sau se făcea doar că nu bănuiește nimic), până când, o întâmplare, relatată în Imposibila întoarcere, l-a determinat să scrie schița Desfășurarea.

„Prin 1952, mă aflam la Tușnad într-un prim concediu adevărat din viața mea. Un prieten foarte neliniștit în conștiința lui, neliniște pe care n-o înțeleg nici azi, mă avertizase prin luna mai a aceluiași an că dacă nu scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii literare inventate de care mi se legase numele (naturalism!) și în care nepăsător pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor și maladia literară se va transforma în una politică. Atunci va fi grav.

(…) Reușise să mă neliniștească și pe mine. M-am dus pe la țară, dar nu la mine în sat, ci pe undeva prin Moldova, în regiunea Huși, și acolo la primărie am văzut o scenă (…), … și plecând spre Sinaia, am scris această schiță, care avea vre-o douăzeci de pagini și sa numea Desfășurarea”.

Așadar, o decădere? O concesie? Cel mai bine ar fi să nu ne grăbim în a ne face astfel de impresii.

Privită mai îndeaproape nuvela își dezvăluie o structură compozițională „salvatoare” și febrilă în același timp. Scopul: păstrarea demnității spiritului creator liber prin camuflare – în nici un caz prin retragere, altfel existând pericolul înmulțirii scriitorilor gen „Amăiculițului” – pe toată perioada crizei literaturii. Mijlocul: tehnica povestirii în ramă (rama fiind schema ,,propusă”   de autoritățile ideologiei politice). Rezultatul: înlăturarea „norilor de naturalism” și pregătirea unui teren agreabil Moromeților.

Observația de „poveste în cadru” făcută pentru prima oară de Vasile Popovici a fost ulterior completată de Andrei Grigor, care îndeamnă să nu neglijăm prea tare cadrul, fiindcă și acesta își „are importanța lui, el însuși construindu-se în parametrii verosimilului și în factor de dinamism epic”.

Astfel, prin capacitatea de adaptare la noile condiții, Marin Preda reușește să publice în anul 1955 primul volum al romanului Moromeții, roman ce va sfida tiparele vremii atât prin pasul său îndrăzneț de a nu adopta modelul proletcultist cât și prin o nouă viziune a vieții țărănești.

Eroul principal al romanului, Ilie Moromete este un țăran, care de fapt întruchipează întregul suflu țărănesc incapabil să se adapteze la noile schimbări socio-politice.

Odată cu apariția în anul 1962 a romanului Risipitorii se va observa predilecția lui Marin Preda de a scrie și o literatură a lumii orașului. Dacă prin Moromeții el încerca o polemică cu Liviu Rebreanu, prin Risipitorii încearcă o luptă cu sine însuși, în dorința de a găsi un stil propriu care să-l reprezinte. Și-l va găsi, întrucât va mai publica încă patru romane cu acțiunea petrecută în mediul urban: Intrusul (1968), Marele singuratic Delirul (1975) și Cel mai iubit dintre pământeni (1980). (1972).

Volumul doi al romanului Moromeții apare la doisprezece ani de la apariția celui dintâi, în anul 1967, iar in 1971 Marin Preda publică un volum de confesiuni și eseuri intitulat Imposibila întoarcere.

Când cititorii așteptau cu nerăbdare volumul II al Delirului, Marin Preda publică în 1977 romanul autobiografic Viața ca o pradă. „Chiar dacă are caracter autobiografic, Viața ca o pradă poate fi considerat un roman indirect. Este de fapt romanul scrierii unui roman, căci ampla confesiune este determinată de căutarea dramatică a unui subiect pentru o viitoare carte”.

Marele singuratic este romanul singurătății lui Nicolae Moromete, care după ce a eșuat în politică, se retrage la o fermă de lângă București și devine horticultor. Tema romanului este raportul dintre personalitatea individului și istorie, care, în toate romanele lui Marin Preda este nemiloasă și îi determină individului o soartă, de cele mai multe ori, de neinvidiat.

Până la apariția Delirului nici un istoric nu a scris atât de mult despre generalul Ion Antonescu. De fapt romanul are o deschidere largă, descriind principalele evenimente din Europa în momente de grea cumpănă pentru bătrânul continent și anume cel de-al II-lea război mondial. Cartea nu se pretinde a fi un document istoric, ci este o excepțională realizare artistică bazată pe creativitatea și intuiția scriitorului și, desigur, pe dovezi istorice incontestabile.

Delirul a impresionat atât de mult opinia publică încât, după publicarea sa, jurnaliștii îl „asaltau” întruna pe Marin Preda cu aceeași întrebare: când va scrie volumul II. Scriitorul însă le răspundea că deja lucrează la altceva și așa au apărut pe rând Viața ca o pradă și Cel mai iubit dintre pământeni. Să fi fost Marin Preda în stare de a abandona o carte care era atât de mult așteptată? Sau și mai mult: un roman în care, așa cum însuși autorul mărturisea, se împlinise „tema povestitorului”? Pentru a găsi un răspuns potrivit ar trebui să privim un pic peste subiectul primului volum, unde cititorul ia parte la o serie întreagă de evenimente ce îngrozesc. Legionarii, aflați într-o perioadă relativ scurtă (patru luni) în fruntea statului, reușesc să comită atrocități și crime care șochează. Romanul se încheie brusc, când evenimentele istorice erau în plin delir. De fapt, în prima parte a delirului, căci odată cu schimbarea orientării politice a României, după 23 august 1944, ar fi trebuit sa înceapă a doua parte a delirului  nu mai puțin halucinant. Or Marin Preda a fost un scriitor prin excelență realist. Parte a doua a romanului Delirul ar fi însemnat partea a doua a delirului. Cum ar fi putut publica prozatorul un astfel de roman când imediat după apariția primului volum, s-a stârnit un scandal până și la Moscova? Și asta necătând la faptul că în text sunt prezente două scene „părtinitoare” spiritului comunist și că Paul Ștefan se arăta îngrozit de războiul antisovietic (articolele sale trimise de pe front sunt relevante). E, deci, de la sine înțeles că Marin Preda aștepta timpuri mai favorabile pentru a scrie volumul doi al romanului Delirul, și pentru a da atunci lovitura de grație comunismului.

Din păcate, Marin Preda se stinge din viață înainte de a-și duce planul său la bun sfârșit. Referindu-se la această carte a romancierului, Mihai Ungheanu va spune: „Unicul proiect cu adevărat eșuat al lui Marin Preda rămâne cel legat de romanul Delirul”.

Cel mai iubit dintre pământeni este ultimul roman scris de Marin Preda și reprezintă, fără îndoială, apogeul forței sale creatoare. Eugen Simion numește romanul „total”: „Nu roman – fluviu (…), nici roman – ciclic (…), ci roman total: romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește printr-un destin”.

Naratorul (eroul) își scrie, în închisoare, tot itinerarul vieții sale de până la arestarea și închiderea sa (pentru a doua oară), urmând ca în final să aflăm motivul arestării și verdictul judecătoresc. Victor Petrini (acesta este numele protagonistului) nu este altceva decât o „jucărie a sorții”, dar care nu se resemnează în fața loviturilor vieții, fiind ghidat în permanență de luciditate în gândire și credința izbăvirii sale prin iubire. „Marin Preda scrie, în esență, istoria unui sentiment (iubirea) și-i analizează degradarea progresivă până ce iubirea coboară aproape de abjecție. Destinele eroilor (al lui Victor Petrini inclusiv  – nota mea) sunt luate de valul unei pasiuni obscure, demențiale și duse spre limita de jos a existenței lor (limita insuportabilului) luciditatea lor mărește forța pasiunii, dar n-o apără de suferințe și cădere”.

Cel mai iubit dintre pământeni are o amplă construcție epică. Romanul poate fi considerat ca fiind unul de dragoste, dar în același timp și un roman politic, roman intelectual, roman de senzații și un roman de moravuri. Complexitatea problemelor dezbătute dar și maniera specifică de a le trata, au făcut ca ultima carte a lui Marin Preda să înregistreze un succes apreciabil.

Roman al „unei conștiințe”, al „unui erou care crede în puterea spiritului și în mitul fericirii prin dragoste”, Cel mai iubit dintre pământeni rămâne a fi și în continuare una dintre cele mai reușite realizări scriitoricești ale literaturii române.

1.3.

1.4.

CAPITOLUL 2 „”

2.1.

2.2.

2.3.

2.4.

CAPITOLUL 3 „”

3.1.

3.2.

3.3.

3.4.

3.5.

CAPITOLUL 4 „”

4.1.

4.4.1. Aaaaa

4.2.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Publicații în limba română:

Publicații periodice

Publicații străine

Legislație:

Anexe

Tabelul nr.1 „”