Limitele Si Specificul Competentelor Ce Revin Organelor Serviciului Roman de Informații cu Privire la Mijloacele de Proba

Limitele si specificul competentelor ce revin organelor Serviciului Roman de Informații cu privire la mijloacele de proba

Introducere

Cap 1- SRI ca autoritate națională (aspectele generale, domeniile de activitate)

Cap. 2- importanta probelor și mijloacelor de probă (reguli generale si cele specifice SRI )

Probele

Mijloacele de proba/sistemul probator

Cap.3- Mandatul de Securitate Nationala

Subcap 1: Limitele de competență ale SRI cu privire la mijloacele de probă- Lg. 14/1992 art 9 –a. înscrisurile, înregistrările audio-video, inclusive fotografiile și mijloacele materiale de probă;

Subcap 2: Verificările întreprinse de SRI în vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa SN : a) solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice, b) consultarea de specialist și experți, c) primirea de sesizări sau note de relații, d) fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori alte mijloace tehnice sau constatari personale, cu privire la activități publice desfășurate în locuri publice, dacă nu este efectuată sistematic; e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații…

Subcap 3: Metodele speciale de supraveghere sau cercetare(cap IV- Probele) fixarea unor momente operative prin fotografiere/filamare (art.138-153)

Subcap 4: transformarea informatiilor in probe – art 9- 10 din 14/1992, art 97-108 NCPP)

Cap.4 -Transformarea rezultatelor obținute prin mandatul de SN în mijloace de probă

Cap.5- Valorificarea rezultatelor și utilizarea probelor de către organele de urmărire penală.

Subcap 1: Derogări în situații excepționale- art 61 alin (1)-c, (2) –reținerea în cazul unor infracțiuni flagrante –art 293 ”constatarea infr flagrante”

Cap.6 – Cooperarea SRI cu organele de urmărire penală

Studiu de caz: incompatibilitate in relația informație de securitate națională- probă/mijloc de probă- cazurile CEDO(cazul Asif-2014, cazul Bucur și Toma-2013, cazul Ahmed-2010+ cazul istoric Rotaru 2004) + Legile BigBrother???

Cap. 7 – Concluzii

Academia Națională de Informații ”Mihai Viteazul”

Facultatea de Informații

Studii de Securitate și Informații

LUCRARE DE LICENȚĂ

Limitele și specificul competențelor ce revin organelor Serviciului Român de Informații cu privire la mijloacele de probă

Student caporal,

Bucătaru Andreea

București,

2015

CAPITOLUL 1

Autoritatea Serviciul Român de Informații

Serviciul Român de Informații (în continuare SRI) este un organ administrativ autonom, nesubordonându-se structurii guvernamentale. Rațiunea legiuitorului a avut la bază premisele păstrării echidistanței politice a serviciului, întrucât o subordonare administrativă față de Guvern ar fi avut drept rezultat riscul apariției unor activități în interesul politicului.

SRI are trasată ca misiune să protejeze valorile democratice, să promoveze interesele naționale ale României și să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor și apărarea statului de drept. Pentru a realiza această sarcină, SRI întreprinde acțiuni și măsuri concrete de culegere de informații, analiză, monitorizare, intervenție preventivă, cât și cooperare internă în domeniile ce intră în competența sa: prevenirea și combaterea terorismului, cyberintelligence, apărarea valorilor constituționale, contraspionaj, securitate economică, combaterea amenințărilor transfrontaliere și protejarea informațiilor clasificate.

Așadar SRI, este în slujba intereselor superioare ale poporului. În acest sens, serviciul este supus controlului Parlamentului României, organul reprezentativ suprem al poporului român, iar o comisie formată din 9 parlamentari (6 deputați și 3 senatori) verifică activitatea serviciului, în special a modului în care acesta și-a îndeplinit atribuțiile legale precum și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Activitatea desfășurată de organele Serviciului Român de Informații se realizează cu respectarea strictă a Constituției României și a cadrului legal special, care îi reglementează modul de organizare și funcționare (Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații), competențele și limitele de acțiune (Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României), cât și dimensiunile domeniilor în care este autoritate națională:

prevenirea și combaterea terorismului – prin monitorizarea, analiza, identificarea și eliminarea riscurilor teroriste, cât și dejucarea intențiilor și planurilor acestora prin intervenții antiteroriste ( Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului);

protecția informațiilor clasificate – competență realizată prin coordonarea activităților și exercitarea controlului asupra măsurilor privitoare la protecția informațiilor clasificate ce aparțin autorităților de stat sau a persoanelor juridice private -(Legea nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificateși HG nr. 585/2002 pentru aproobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate);

domeniul cyber, important pentru prevenirea, stoparea, limitarea consecințelor unei agresiuni asupra sistemelor informatice a infrastructurilor critice, într-un mediu în care spațiul cibernetic poate genera amenințări de natură a pune în pericol securitatea națională. Cu toate acestea, legea privind reglementarea acestei dimensiuni vitale nu a fost încă aprobată.

Autoritate națională în interceptarea comunicațiilor

Analizând conținutul legilor enumerate, putem stabili cu exactitate atât limitele, cât și specificul activităților întreprinse de organele Serviciului Român de Informații, în special pe cele privind culegerea informațiilor ce se pot constitui în probe, domeniul de relevanță pentru lucrarea de față.

Așadar, conform art.1 coroborat cu art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, rezultă că SRI este ”serviciul de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României” care ”organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale”. Conform art. 8 și 9 din aceași lege, pentru îndeplinirea acestei sarcini, serviciul este autorizat să ”dețină și să folosească mijloace adecvate” și să execute verificări prin:

Solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la autorități sau instituții publice, respectiv solicitarea de la persoane juridice de drept privat ori de la persoane fizice;

Consultarea de specialiști sau experți;

Primirea de sesizări sau note de relații;

Fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice sau constatări personale, cu privire la activități publice desfășurate în locuri publice, dacă nu este efectuată sistematic;

Obținerea datelor generate sau prelucare de către furnizorii de rețele publice de comunicații electrnice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de aceștia potrivit legii.”

După cum vom observa în capitolul 2, literele d) și e) din art.9 al Legii 14/1992, se vor regăsi și în art. 138 din Noul Cod de Procedură Penală, ca fiind metode speciale de supraveghere și cercetare în materia probelor și mijloacelor de probă.

Din această corelație rezultă că Serviciului Român de Informații îi sunt recunoscute competențe în ceea ce privește culegerea de date și informații prin metodele și mijloacele de care dispune, pentru a putea fi ulterior folosite ca probe în procesele penale ce au ca obiectiv pedepsirea celor care au săvârșit infracțiuni contra securității statului sau alte infracțiuni care intră în sfera de cercetare a serviciului de informații, cum ar fi infracțiunile de terorism. Temeiul acestei competențe îl găsim legiferat în art. 20 al Legii nr.535/2004, conform căruia organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, pot cere autorizarea efectuării unor activități ce constau în ”interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.”

Necesitatea utilizării unor astfel de mijloace moderne de cercetare pentru investigarea faptelor ce amenință securitatea națională, este dată de dinamismul și multitudinea de forme prin care se manifestă astăzi infracțiunile contra siguranței naționale, a celor de terorism, precum și a infracțiunilor de crimă organizată și corupție. Așadar, din nevoia prevenirii unor astfel de fapte pe de o parte și combaterea eficientă și rapidă a acestora pe de altă parte, se impune uneori utilizarea acestor metode pentru a se obține orice element care ajută la cunoașterea împrejurărilor săvârșirii faptei și a identității persoanei care a comis-o. Capitolul 2. Activitatea organelor SRI în obținerea mijloacelor de probă

Serviciul Român de Informații nu are atribuții în domeniul procesual penal, însă în situațiile în care din verificările și activitățile specifice pe care le întreprinde sunt descoperite fapte prvăzute de legea penală, acestea sunt transmise către organele de urmărire penală în condițiile prevăzute de art. 61 din NCPP.

Pentru a înțelege mecanismul prin care din activitățile specifice culegerii de informații, se ajunge la date și informații ce se pot constitui în probe în cadrul procesului penal, trebuie să stabilim și să definim mai întâi ce sunt probele și care este importanța lor în procesul penal și mecansismul prin care se ajunge la mijloacele de probă.

2.1. Noțiuni generale. Probele

În Noul Cod de procedură penală sunt prevăzute în Titlul IV, capitolul I, regulile generale privind probele și mijloacele de probă. Avem astfel precizată și definiția probei în art. 97 ca reprezentând ”orice element de fapt care servește la constituirea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a savarșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”.

Probele au o imporatanță crucială în soluționarea procesului penal, întrucât toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Altfel spus, înfăpturea justiției depinde de sistemul probelor, de examinarea probelor existente în scopul aflării adevărului.

Probele trebuie să îndeplinească anumite cerințe pentru a putea fi folosite și ulterior, apreciate:

Admisibilitatea- probele să nu fie interzise de lege;

Pertinența- probele au legătură cu soluționarea procesului penal;

Concludența – probele sunt esențiale în cauză;

Utilitatea- probele clarifică anumite fapte sau împrejurări

Sarcina probei, adică obligația de a dovedi existența faptelor și a vinovăției, revine în principal procurorului, care invocă probe și cere administrarea acestora (art.99 NCPP). Administrarea probelor presupune toată activitatea de procurare, verificare și preluare a probelor cu respectarea tuturor drepturilor și obligațiilor legale și aducerea acestora în fața organului judiciar. Această sarcină revine organelor de urmărire penală în cursul urmăririi penale și instanțelor în cursul judecății (art.100 NCPP).

În procesul administrării probelor, leguitorul a înțeles să interzică mijloacele care aduc atingere drepturilor fundamentale ale indivizilor, enunțând în acest sens în NCPP o serie de principii ce trebuie respectate de orice organ de cercetare care are competențe în procesul administrării probelor.

Unul dintre aceste principii este cel al loialității probelor, enunțat în art. 101 din NCPP, potrivit căruia sunt oprite violențele, amenințările sau alte mijloace de constrângere, precum și promisiunile sau îndemnurile în scopul obținerii de probe sau provocarea unei persoane să săvârșească o faptă penală în scopul obținerii unei probe, dacă prin acestea se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viața privată. Acest principiu are aplicabilitate și în activitatea de informații, astfel că:

Orice activitate pe care o întreprinde serviciul, trebuie să se facă cu respectarea drepturilor omului. O derogare de la aceasta, în sensul restrângerii unor drepturi și libertăți, așa cum prevede art.53 din Constituția României, se poate realiza doar în condițiile strict prevăzute de lege și numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale. În același timp, este importanat ca această măsură de restrângere a drepturilor să fie necesară și proporțională, și să nu afecteze însăși existența dreptului.

Utilizarea metodei speciale de cercetare, cea a investigatorului sub acoperire, care potrivit art. 148 alin.(4) NCPP poate fi și lucrător operativ din cadrul organelor de stat care desfășoară activități în vederea asigurării securității naționale, nu trebuie să ia forma unei instigări sau provocări în săvârșirea unei infracțiuni, cu scopul obținerii unor probe prin surprinderea în flagrant delict a făptuitorului.

Un alt principiu enunțat este cel al legalității probelor, prin care nu se permite administrarea probelor obținute prin nerespecatarea dispozițiilor legale și nici cele obținute prin tortură. (art.102 NCPP), reglementare conformă cu art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 1948, ale cărei prevederi România s-a obligat să le respecte. Chiar dacă probele sunt necesare prin importanța și valoarea lor în cunoașterea infracțiunilor și identificarea persoanelor vinovate, rațiunea înfăptuirii justiției nu trebuie să încalce respectarea drepturilor și libertăților omului, și nici pe cea a demnității umane.

Aprecierea probelor este un principiu ce presupune că stabilirea valorii probelor și credibilitatea lor, prin formarea convingerii că faptele și împrejurările la care se referă au avut loc sau nu în realitate – conform art.108 NCPP- este supusă liberei aprecieri a instanțelor de judecată. Acestea iau o decizie dovedită prin toate probele evaluate și cu o convingere ”dincolo de orice îndoială rezonabilă.” Aprecierea probelor constă într-o analiză minuțioasă a întregului material probator și lasă instanței de judecată libertatea să aprecieze concludența tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, dând valoare acelor probe care, coroborate cu alte probe administrate legal, exprimă adevărul.

Fiecare operațiune de strângere a probelor este un act procedural efectual, care se consemnează într-un act procedural constatator, documentar, acesta din urmă având funcția de a asigura excluderea contestărilor ulterioare referitoare la existența sau conținutul actului, de a asigura o motivare mai riguroasă și de a crea posibilitatea exercitării corespunzătoare a contrlului jurisdicțional.

Mijloacele de probă. Sistemul probator

Sistemul probator reprezintă totalitatea probelor și mijloacelor de probă necesare și suficiente într-o cauză penală. Probele se obțin prin mijloace de probă – enumerate în art. 97 NCPP – dintre care le amintim pe cele cu relevanță și aplicabilitate în activitatea organelor Serviciului Român de Informații: lit. e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, miijloace materiale de probă și lit. f) oricare alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege, cu respectarea principiilor enumerate anterior privind administrarea probelor.

Metode speciale de supraveghere sau cercetare

În ceea ce privește cercetarea infracțiunilor contra securității statului, a infracțiunilor de crimă organizată și terorism, este nevoie de utilizarea unei game variate de mijloace tehnice de investigație, întrucât progresul stiințific și-a pus amprenta și în aceste domenii. Dinamica întâlnită în realizarea acestor infracțiuni grave ce pot aduce atingere securității naționale și fructificarea tehnologiei în scopuri ilicite, determină organele abilitate și serviciile cu atribuții în asigurarea securității statului, să folosească o serie de mijloace speciale de obținere a informațiilor prin a căror utlizare este facilitat procesul de tragere la răspundere penală a persoanelor care comit infracțiuni. Aceste metode speciale de supraveghere sau cercetare sunt permise de lege și enumerate limitativ în art. 138 din NCPP :

”interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;

accesul la un sistem informatic;

supravegherea video, audio sau prin fotografiere;

localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;

obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;

reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;

utilizarea investigatorilor sub acoperire și a coloboratorilor;

participarea autorizată la anumite activități;

livrarea supravegheată;

obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii decomunicații electronice destinate publicului.”

Aceste metode de investigație au fost numite speciale întrucât ”implică folosirea tehnologiilor de comunicații avansate, dar și practici disimulate de obținere a informațiilor în vederea cunoașterii și prevenirii amenințărilor la adresa securității naționale și descoperirii infracțiunilor și persoanelor care le-au comis.”

Unele din aceste metode, prevăzute la lit. b), e), g), i), au fost introduse odată cu schimbarea codului de procedură penală, fiind metode preluate dintr-o serie de legi speciale, simplificând astfel reglementările cadrului legal al procedeelor probatorii speciale.

Reiese din paragraful de mai sus, că aceste metode speciale de cercetare sunt utilizate ori de cîte ori este necesar pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor ce amenință securitatea națională. Deși realizarea acestor acțiuni implică îngrădirea unor drepturi și libertăți cetățenești a căror respectare este garantată prin Constituția României, tot legea fundamentală este cea care prevede limitarea acestora în condiții stricte prevăzute în art.53.

În cazul în care serviciile de informații obțin date de interes despre o amenințare, din cele prevăzute în art.3 al Legii nr.51/1991, sau despre o infracțiune contra securității naționale din cele prevăzute în codul de procedură penală, trimit o sesizare către procuror. Cel din urmă verifică dacă sesizarea îndeplinește dispozițiile legii – legate de formă și de conținut– și dacă există vreo cauză care poate împedica începerea urmăririi penale; în caz contrar, se impune începerea urmăririi penale cu privire la faptă, conform art.305 alin.(1) NCPP. În timpul urmăririi penale, procurorul poate cere avizul judecătorului cu privire la folosirea unor mijloace speciale de obținere a probelor, cum ar fi interceptarea convorbirilor telefonice. După obținerea autorizațiilor legale de interceptare a comunicațiilor,respectiv a manadatului, SRI utilizează echipamentele tehnice din dotare, cu scopul obținerii acelor date și informații care probează existența amenințării la adresa securității naționale. Modalitatea prin care aceste date și informații și ajung să fie utilizate ca probe în cadrul procesului penal, va face subiectului unui alt capitol.

Supravegherea tehnică este o metodă de probațiune în care sunt incluse cinci procedee probatorii speciale distincte. Aceasta poate fi dispusă numai după începerea urmăririi penale, adică după ce s-a început etapa de investigare a faptelor.

1.interceptarea comunicațiilor- presupune interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicatiilor prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Secretul corespondenței este un drept prevăzut de legea fundamentală a statului, însă așa cum am menționat anterior, se poate face deroagre de la aceasta din rațiuni de protecție a siguranței naționale, însă cu respectarea strictă a condițiilor proporționalității și subsidiarității măsurii.

2. prin accesul la un sistem informatic se înțelege utilizarea unui program specializat ca mijloc de pătrundere într-un sistem infromatic, cu scopul de a obține probe. Un sistem informatic este un ”dispozitiv sau ansamblu de dipozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.”

3.supravegherea video, audio sau prin fotografiere presupune utilizarea unor tehnici de observare sau înregistrare a conversațiilor ori de fotografiere a persoanelor, în cazul unor infracțiuni contra securității naționale, infracțiuni de trafic de droguri, trafic de persoane, trafic de arme, acte de terorism, infracțiuni care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice, infracțiuni de corupție sau pentru alte infracțiuni care prevăd pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

4.localizărea sau urmărirea prin mijloace tehnice presupune utilizarea unor dispozitive prin care este determinată locația în care se află o persoană sau un obiect.

5.prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane înțelegem efectuarea unor operațiuni prin care se descoperă conținutul tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unor instituții financiare sau de credit, pecum și obținerea de informații de la o astfel de instituție, referitoare la tranzacțiile sau operațiunile financiare ale unei persoane.

Decizia asupra necesității luării acestei măsuri aparține judecătorului de drepturi și libertăți, de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia sau prin excepție și procurorul poate autoriza supravegherea tehnică, în cazurile și condițiile strict prevăzute de lege. Pentru ca această măsură să fie luată în timpul urmăririi penale, mai trebuie îndeplinite o serie de condiții art.139 alin (1) și (2):

a) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni: contra securității naționale, infracțiuni de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor sau alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale – prin importnța informațiilor sau a probelor ce se pot obține sau prin gravitatea infracțiunii;

c)probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. A fost reglementat astfel și principiul subsidiarității, prin care este reliefat caracterul de excepție al ingerinței dreptului la viață, în vederea asigurării unei proceduri echitabile.

După cum se observă, nu există limitări cu privire la persoanele față de care se poate dispune supravegherea tehnică, iar în cazul în care identitatea persoanei nu este cunoscută, măsura se poate dispune pentru numărul de telefon, telefonul sau sistemul de comunicații utilizat de aceasta. Așadar, pot fi interceptate atât comunicările directe, cât și cele efectuate prin orice mijloc de comunicație sau sistem informatic. De reținut că reglementările privind supravegherea tehnică au suferit numeroase modificări de-a lungul timpului, cauzate de modul de redactare care a permis intrepretări diferite ceea ce a condus spre controversele din practica și literatura de specialitate.

Trebuie să menționez că aceaste tehnici speciale de supraveghere au îndeosebi un caracter preventiv, legiuitorul român instituind astfel principiul pro-activ al investigațiilor pentru prevenirea unor infracțiuni. Astfel, cu ajutorul mijloacelor tehnice sunt surprinse și stocate convorbirile sau comunicările private pe un suport digital, pentru ca ulterior acestea să poată fi ascultate, vizualizate și redate. Scopul acestora este acela ”de a ușura probațiunea în cazul unor infracțiuni cu grad ridicat de pericol social, foarte greu de dovedit prin mijloace sau procedee probatorii clasice.”

Utilizarea investigatorilor sub acoperire si a colaboratorilor este o procedură secretă și presupune folosirea unei persoane care uzitează de o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare sau din cadrul serviciilor de informații, dacă vorbim de infracțiuni contra securității naționale sau infracțiuni de terorism. Procurul care efectuează urmărirea penală, este în acest caz și cel care autorizează în mod exclusiv folosirea investigatorilor sub acoperire, cu respectarea condițiilor prevăzute în art.148 alin.(1), în principiu, aceleași măsuri prevăzute și în cazul dispunerii supravhegherii tehnice. Perioada pentru care se dispune această măsură este de maximum 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, practic pe o durată nelimitată de timp dacă ne referim la infracțiunile contra securității naționale, contra vieții, infracțiunile de terorism, spălare de bani, trafic de persoane sau infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Rolul investigatorului este acela de a obține date și informații de interes care se concretizează în probe, având în acest sens, dreptul să folosească alte procedee probatorii speciale precum supravegherea tehnică sua participarea autorizată ala anumite activități. Situația colaboratorului este asemănătoare la condiții și scop cu cea a investigatorului, cu singura diferență că, această măsură se dispune când nu este posibilă sau suficientă utilizarea investigatorului pentru obținerea probelor.

Participarea autorizată la anumite activități este realizată doar cu autorizarea organului judiciar competent. Concret, se comit unele fapte similare unor infracțiuni de corupție, operațiuni de trafic de droguri sau trafic de persoane, precum și presatarea unor servicii, cu scopul obținerii de probe. Această activitate este autorizată de procuror prin ordonanță, în cadrul urmăririi penale, cu îndeplinirea condițiilor mai sus menționate și este executată de un organ de cercetare penală, un investigator sau de un colaborator. Procedeul probatoriu este procesul- verbal în care sunt consemnate activitățile desfășurate sau prin audierea ca martor în cadrul procesului penal a persoanei care a participat la activitate.

Livrarea supravegheată presupune permiterea intrării în țară, tranzitării sau ieșirii de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la carcterul ilicit al obținerii sau posesiei al acestora. Toate aceste operațiuni se realizează sub supravegherea sau cu autorizarea procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea penală și au drept scop investigarea unor infracțiuni sau identificarea acelor persoane care participă la aceste infracțiuni. Proba obținută este reprezentată de procesul verbal întocmit de către autoritățile care au aplicat livrarea supravegheată și înaintat procurorului de caz.

În literatura de specialitate, se consideră că reglementarea acestor tehnici prezintă lacune, în special în ceea ce privește definirea terminologică a activităților, ceea ce lasă loc de intrerpretări eronate și posibile abuzuri. Astfel, art 138 alin.(2) prevede noțiunea de interceptare, care este definită prin ea însăși fără a se explica exact înțelesul; în alin (6) este introdusă noțiunea de ”alte activități” în definirea supravegherii video, audio sau prin fotografiere, ceea ce lasă loc arbitrariului, prin neprecizarea concretă a activităților ce fac obiectul acestei tehnici, lucru nepermis având în vedere că vorbim despre ”atingeri aduse drepturilor fundamentale garantate de Constituție”; definirea localizării din alin. (7) este incompletă, întrucât deseori interesează mai multe date furnizate de GPS, precum traseul, destinația și perioada de timp.

Critici aduse probelor obținute prin mijloacele tehnice

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Nu trebuie să omitem importanța acesor tehnici speciale, cât și necesitatea perfecționării acestora, o dată cu evoluția tehnologică care determinat și o facilitare a comiterii unor acte antisociale, fraude sau amenințări la adresa securității naționale, comiterea unor infracțiuni de crimă organizată sau terorism ș.a. Prin adaptarea procedurilor și mijloacelor investigative la progresul tehnologic, se pot obține dovezi cu certă relevanță juridică, însă trebuie să fie asigurat un echilibru între utilizarea acestor măsuri în interesul menținerii ordinii publice și respecatarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în special dreptul la viața privată.

Capitolul 3. Mandatul de Securitate Națională

După cum am menționat în capitolul precedent, prin unele metode tehnice folosite pentru culegerea informațiilor ce pot fi utilizate pentru a proba existența sau inexistența unor infracțiuni, sunt limitate unele drepturi și libertăți cetățenești. Codul de procedură penală prevede regulile generale aplicabile în cazul emiterii mandatului de supravegehre.

Atribuția în dispunerea mandatului, aparține judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Tot judecătorul este cel autorizat să prelungească sau reînnoiască autorizarea mandatului, recunoscându-i-se așadar autoritatea de a decide asupra măsurilor ce pot aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale. Această dispoziție este asemănătoare cu legislațiile interne din alte state, precum Italia și Germania, unde există ”regula ca un judecător să dispună asupra interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor, cu excepția ce constă în posibilitatea ca și procurorul să ia o astfel de măsură cu titlu provizoriu și numai în situații excepționale.”

Așa cum am precizat, este reglementată în legislația actuală și posibilitatea ca procurorul să poată dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, înscrisă într-un registru special, măsurile de supravegherea tehnică, pe o durată de cel mult 48 de ore, însă doar în situațiile urgente, când orice întârziere ar putea aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, prin pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori punerea în pericol a siguranței persoanei vătămate, a martorilor sau a membrilor familiei acestora. Legalitatea și temeinicia acestei măsuri va fi examinată în cel mult 24 de ore de judecătorul de drepturi și libertăți, care confirmă- prin încheiere motivată, dacă au fost îndeplinite cerințele legale sau infirmă măsura luată de procuror, iar în acest caz dispune distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia.

SRI nu este un organ judiciar și nu deține competențe în realizarea actelor de procedură penală, nici chiar în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale, întrucât actele procedurale de supraveghere tehnică intră doar în atribuțiile procurorului. Această concluzie este conformă cu art. 12 și 13 din Legea nr.14/ 1992 care preved că anumite cadre desemnate ale SRI pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind securitatea națională, întrcât orgeanle SRI nu au atribuții specifice în acest sens. Astfel, procurorul este cel care poate solicita oricărui organ specializat al statului să execute măsuri de supravegehere tehnică. În marea majoritate a cazurilor, autoritatea desemnată este SRI, deoarece are calitatea de unică autoritate de interceptare, operațiuni efectuate prin intermediul sistemului național de interceptare a comunicațiilor, administrat de SRI. ”Sistemul are acoperire națională și asigură, în condițiile legii, preluarea traficului oricărui agent calificat în exploatarea unei rețele sau furnizarea de servicii de telecomunicații autorizate.”

Așadar, activitățile SRI desfășurate pentru prevenirea și contracararea amenințărilor la adresa securității naționale și care presupun utilizarea tehnicilor speciale de supraveghere, se execută numai sub autoritatea mandatului de securitate națională, emis în temeiul art. 20 al Legii nr. 535/2004, care prevede că amenințările de terorism prevăzute de respectiva lege (art. 32-38), cât și amenințările cuprinse în art 3. al Legii nr. 51/1991, constituie temeiul legal pentru a se propune procurorului de către organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, autorizarea unor activități speciale din cele enumerate mai sus, în scopul culegerii de informații.

În activitatea de apărare a siguranței naționale, efectuarea supravegherii tehnice de către serviciile de informații, cunoaște o procedură distictă față de cea reglementată în NCPP, încadrându-se în cadrul special al Legii nr.51/1991, republicată, constând într-un complex de activități juridice și tehnice, realizate de către specialiști sau tehnicieni din cadrul orgenelor de stat cu atribuții în realizarea securității naționale, în speță SRI.

Conform art.14 din legea securității naționale, supravegherea tehnică poate fi dispusă:

când nu există alte posibilități pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor sau amenințărilor la adresa securității naționale,

dacă restrângerea drepturilor este necesară și proporțională cu situația în concret și

dacă autorizația prevăzută de lege a fost obținută.

Observăm că s-a realizat o armonizare a reglementării cu jurisprudența CEDO, în sensul impunerii condițiilor existenței principiilor necesității, proporționalității și subsidiarității, însă nu au fost prevăzută niciun fel de ierarhizare a intruziunilor în viața privată, deși tehnicile respective presupun diferite nivele de ingerințe: sunt tratate în mod egal localizarea sau urmărirea prin GPS, cu instalarea de tehnică pentru interceptare ambientală foto-video într-un spațiu privat, în acest ultim caz realizându-se o intruziune totală în viața intimă a unei persoane.

În concret, amenințarile la adresa securității naționale reprezintă temeiurile speciale pentru obținerea mandatului de securitate națională. Cererea de eliberare a mandatului este formulată către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și trebuie să conțină date sau indicii care să indice existența unei amenințări la adresa securității naționale. Formularea cererii către această instanță este motivată de gradul ridicat de pericol al acestor infracțiuni, dar și de faptul că aceste informații au caracter clasificat. Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al PICCJ solicită în scris președintelui ICCJ autorizarea activităților propuse.

Solicitarea este examinată, de urgență de către un judecător anume desemnat de președntele ICCJ, care verifică și apreciază necesitatea activității de interceptare și dacă constată că cererea este justificată, aceasta va admite autorizația prin încheiere motivată, care va cuprinde elementele prevăzute în art.17 al Legii nr.51/1991 și totodată va emite un mandat care va cuprinde elementele din art.17. alin (1) lit. a) și c)-h). Durata de valabilitatea a autorizării nu poate depăși 6 luni, existând posibilitatea prelungirii pentru motive temeinic justificate cu câte 3 luni până la un maximum de 2 ani.

Atunci când întârzierea obținerii autorizării ar prejudicia grav activitățile specifice necesare, acestea se pot efectua cu autorizarea procurorului, pe o perioadă de maximum 48 de ore, urmând ca autorizarea judecătorului să fie solicitată de îndată ce există posibilitatea, dar nu mai târziu de expirarea acestui termen, conform art. 22 alin.(1) din Legea nr.51/1991 coroborat cu art 141 NCPP. În cazul existenței unor pericole iminente la adresa securității naționale (amenințări de natură teroristă), organele de stat specializate cu atribuții în domeniu pot efectua activitățile prevăzute de art.20, fără autorizare, urmând ca solicitarea să fie înaintată de îndată ce este posibil, dar nu mai târziu de 48 de ore, situație prevăzută în art. 22 alin.(1) din Legea nr.535/2004.

3.1. Rezultatatul utilizării tehnicilor speciale și valorificarea acestora în mijloace de probă

Rezultatele activității de supraveghere tehnică, ca procedee probatorii care utilizează metode speciale de supraveghere, sunt materializate în următoarele mijloace și mijloace materiale de probă (art.97 alin. 2 lit. e din NCPP):

Procese verbale de consemnare a activităților de supraveghere tehnică (art. 143 alin.1)

Mijloace materiale de probă, respectiv obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite (art. 197 alin 1)

Procesul verbal de redare al convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor interceptate și înregistrate (art.142 alin. 2 lit.e)

Fotografii ori filme,care sunt probe în subsidiar (art.97 alin 2 lit. e)

Convorbirile și comunicările interceptate, redate în scris, și imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoțite de conținutul digital al acestora.

Potrivit art.21 din Legea nr.51/1991, datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de urmărire penală, potrivit art.61 NCPP, însoțite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras a mandatului, dacă există informații clasificate care sunt esențiale pentru soluționarea cauzei.

Datele obținute din măsura supravegherii tehnice pot fi utilizate și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art.139 alin. (2) NCPP.

Conform art.143 alin.(1) NCPP, în procesul- verbal sunt consemnate date despre fapta care a format obiectul cercetării, datele de identificare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă dacă sunt cunoscute sau alte date de identificare, precum data și ora la care a început activitatea de supraveghere și data și ora la care s-a terminat. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror. Datele care nu prezintă interes în cauză, sunt arhivate la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității.

În cazul în care datele și informațiile rezultate din activitățile autorizate nu sunt suficiente pentru sesizarea organelor de urmărire penală și nici nu justifică desfășurarea în continuare de activități de informare cu privire la acea persoană, din dispoziția conducătorului organului de stat cu atribuții în domeniul securității naționale se dispune notificarea persoanei ale cărei drepturi sau libertăți au fost afectate prin activitățile autorizate, cu privire la activitățile desfășurate față de aceasta și perioadele în care s-au desfășurat, excepție de la notificare făcând cazurile în care:

se poate periclita activitatea organelor de stat cu atribuții în domeniul securității statului,

ar fi afectată securitatea națională,

ar fi aduse atingeri drepturilor și libertăților unor terțe persoane sau

ar fi deconspirate metodele și mijloacele speciale de investigare.

Reglementările din noul cod de procedură penală la care fac referire dispozițiile Legii nr.14/1992, instituie și garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante……….. și ”câtă vreme partea interesată are posibilitatea de a ataca procedura interceptărilor în fața unui organ jurisdicțional independent și imparțial, nu se mai poate pune problema înfrângerii dreptului la viața intimă, familială și privată.”

Datele obținute ca urmare a punerii în executare a mandatului de securitate națională, respectiv interceptările de pe suportul digital și notele de redare ce conțin convorbirile telefonice, mesajele interceptate ș.a., primesc caracter clasificat, conform art. 10 din Legea nr. 51/1991 și coroborat cu art. 17 lit f) și g) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor secrete de stat, sunt de nivel strict secret.

Astfel, procurorul trebuie să solicite declasificarea informațiilor relevante pentru cauza, în conformitate cu art. 11 lit. d) din Legea nr.51/199, care prevede situația comunicării informațiilor de securitate națională către organele de urmărire penală, dacă privesc săvârșirea unor infracțiuni, iar astfel de informații pot constitui mijloace de probă.

Declasificarea în interesul justiției……………………..

Elemente de drept comparat. Limitele competențelor ce revin organelor SRI

În conformitate cu art 13 al Legii nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, cadrele acestuia nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici nu dispune de spații proprii de arest.

Actele de cercetare penală intră în atribuția organelor de cercetare penală ale poliției judiciare (lucrători specializați din MAI care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens) sau de organe de cercetare specială – ofițeri anume desemnați în condițiile legii care au primit avizul conform de la procuror. În ceea ce privește măsura reținerii sau arestării preventive, acestea sunt luate de către judecătorul de drepturi și libertăți, cât și de organul de cercetare penală pentru măsura reținerii de 24 de ore.

Deși SRI are ca atribuții principale prevenirea și înlăturea amenințărilor la adresa securității naționale a României, rolul SRI în procesul de tragere la raspundere penală a făptuitorilor ce au săvârșit infracțiuni contra siguranței statului sau tentative la aceasta, se rezumă la transmiterea către organele de urmărire penală – procuror și organele de cercetare penală- a datelor și informațiilor care indică săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau acordă sprijin la cerere, pentru realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională. (art.11-12). Este prevăzută o singură derogare de la aceste limite, în cazul infracțiunilor flagrante, când cadrele SRI pot reține faptuitorul unui atentat sau act terorist sau care a avut o tentativă sau acte preparatorii la asemenea infracțiuni. Însă imediat după reținere, rebuie să-l predea organelor abilitate, împreună cu actul de constatare și corpurile delicte.

Activitățile Serviciului Român de Informații au în special caracter preventiv și se realizează în secret, iar informațiile obținute au de asemenea caracter secret, având drept scop apărarea securității naționale. Deși cazul utilizării tehnicilor de supraveghere pentru culegerea datelor și informațiilor de interes poate fi asemănat cu situația unei urmăriri penale, acestea nu sunt nici măcar comparabile întrucât, activitatea cadrelor SRI are caracter extrapenal și anticipativ, pe când organele de cercetare penală cercetează finalitatea unei infracțiuni, faptă ce intră sub incidență penală. Însă, informațiile ce rezultă din activitățile specifice derulate de SRI, pot fi valorificate și înmânate organelor de urmărire penală, așa cum am precizat anterior, sub forma unui proces-verbal, acesta putând fi introduse în probatoriu.

………………………………………..

3.3. Specificul naturii probelor obținute prin tehnici speciale– carențe și imputări

În acest subcapitol aduc în discuție o problemă des întalnită în practică, legată de natura probelor obținute de organele abilitate ale SRI, respectiv imposibilitatea verificării și examinării – de către experții introduși legal în clauzele penale, dar care nu au certificat sau autorizare ORNISS – a metodelor și mijloacelor tehnice speciale utilizate în înregistrare și interceptare și care au caracter calsificat, întrucât conform art. 17 lit. g) din Legea nr.182/2002, acestea intră în categoria informațiilor sectrete de stat, în acest caz fiind exceptate de la accesul liber al cetățenilor, așa cum prevede Legea nr.544/2001 la art. 12 alin. l lit. a). Observăm că deși această situație a fost des întâlnită în practică, nu a fost reglementată în legislația penală actuală.

SRI este autoritate autorizată de stat să dețină și să utilizeze mijloace tehnice speciale, conform art.8 din Legea nr. 14/1992, cum de altfel are și atribuția legală de a clasifica astfel de mijloace și metode din motive ce țin de securitatea națională, potrivit art. 17 din Legea nr.182/2002. Utilizarea tehnicii speciale de cercetare de către SRI, se realizează doar în baza unui mandat de securitate națională, iar probele astfel obținute sunt administrate ulterior într-un proces penal.

În cadrul procesului penal, valoarea probelor este supusă liberei aprecieri a organelor judiciare și acestea au dreptul să ceară, din oficiu, administrarea de probe, pentru formarea convingerii, dincolo de orice dubiu, în cauză. Atunci când vorbim de probele obținute de SRI prin tehnici speciale, caracterul clasificat al echipamentelor cu care sunt realizate înregistrările și interceptările, este invocat ori de câte ori este solicitată examinarea lor, într-un proces penal, fie de inculpat sau avocatul său, fie de către un expert anume desemnat de instanța competentă, în scopul verificării veridicității acestora. Există cauze penale în care au fost sesizate astfel de probleme, precum și cauze în care deși expertului autorizat i-a fost cerut în mod expres de către părți să obțină certificatul ORNISS, acesta nu a făcut niciun demers în acest sens, deși sunt specificate în legile speciale din domeniu, posibilitatea și modalitatea obținerii unui certificat de securitate ORNISS.

S-a imputat faptul că deși tehnica specială deținută de SRI prezintă caracter clasificat, totuși nu se poate aplica interdicția unor persoane autorizate, din afara serviciului, de a avea acces la echipamentele utilizate pentru a obține probele judiciare, întrucât acest lucru ar interfera cu un proces penal echitabil.

Așadar, este necesară reglementarea unei astfel de situații în legislația penală, dându-se posibilitatea ca un expert criminalist oficial, adică autorizat de judecătorul competent și desemnat cu efectuarea expertizei criminalistice multimedia, să poată obține autorizația de securitate prevăzută de Legea nr. 182/2002 și H.G. nr.585/2002 cu respectarea condițiilor impuse de aceste legi, în scopul stabilirii adevărului într-un dosar penal. Aceasta presupune apoi, deplasarea efectivă a expertului la locul în care se află depozitate echipamentele SRI și examinarea propriu zisă a acestora. Însă nefiind reglementat, se ridică întrebarea dacă SRI va oferi accesul la echipamentele pe care le deține, experților din afara serviciului, dar care au obținut certificatul ORNISS, îndeplinind astfel singura cerință publică și legal obligatorie în acest sens.

Cauzele care ar determina o astfel de cerere, de examinare a tehnicilor utilizate de SRI în obținerea probelor, sunt diverse: de la potențiale erori existente în redarea conținutului convorbirilor telefonice interceptate și/sau înregistrate, la posibilele selecții a unor astfel de convorbiri sau imagini, care ar fi în favoarea organelor acuzării, până la ipotetica modificare/alterare, intenționată sau din neglijență a probelor astfel obținute.

Nu se poate nega că aceste îndoieli sunt pertinente, însă având în vedere faptul că sarcina S.R.I. este aceea de a apăra securitatea statului de orice acțiune ce ar putea periclita starea de normalitate și de siguranță a cetățenilor săi, fiind legitimat să utilizeze orice mijloc adecvat în acest sens, este exclusă utilizarea în mod abuziv a acestor mijloace pentru a dăuna tocmai valorilor ce trebuie să le apere,existând sancțiuni aplicabile în acest sens. Mai mult decât atât, cazurile și limitele în care drepturile fundamentale ale cetățenilor pot fi restrânse sunt strict prevăzute de lege, iar depășirea limitelor acestora și încadrarea într-un abuz, este aspru pedepsită de legislația în vigoare. De aceea, consider că astfel de presupuse cauze, izvorăsc din vechea neîncredere sau temere pe care o poartă de obicei cetățenii față de serviciile de securitate și de secretomania ce înconjoară activitățile acestora, dar trebuie conștientizat că acesta trebuie să existe pentru a nu fi periclitate acțiunile serviciului de informații de apărare a securitățiii statului.

Însă, pentru a evita o disensiune a activității serviciilor de informații în ceea ce privește obținerea probelor și mijloacelor de probă, cu sistemul juridic și activitatea organelor judiciare, trebuie formulată o legislație unitară și pe cât posibil exhauztivă, care să reglementeze într-un mod simplu și precis, procedura aplicabilă în cauzele ce țin de securiatea națională, cu accent pe garanțiile procesuale ale părților implicate. Mai mult decât atât, e foarte important ca această legislație să fie publicată în Monitorul Oficial pentru a fi opozabilă atât organelor judiciare, cât și serviciilor secrete cu atribuții penale. Fac această precizare, întrucât au fost sesizate câteva ce țin de reglementările speciale ale serviciului.

Avem cazul Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor, ce se află în subordinea și administrarea SRI, înființat prin Hotărârea CSAT nr. 0068/2002, prin care SRI devine autoritate națională și are competența exclusivă de a pune în aplicare autorizațiile legale pentru interceptarea comunicațiilor telefonice.

Din faptul că modul de organizare și funcționare a C.N.I.C. nu este public – hoărârea CSAT nu este publicată în Monitorul Oficial – și ținând cont că atribuțiile deținute de CSAT, precizate în art.119 din Constituție, se rezumă la coordonarea unitară a activităților ce țin de apărarea țării și siguranța națională, iar hotărârile pe care le emite sunt obligatorii pentru autoritățile și instituțiile administrației publice la care se referă, se deduce că prevederile din această hotărâre sunt obligatorii doar pentru instituțiile și organele care desfășoară activități ce privesc apărarea țării și siguranța națională, în speță SRI.

Astfel, în cazul în care vorbim de infracțiuni prevăzute în codul penal ce se referă la securitatea națională, administrarea probelor în procesul penal care are ca obiect una din aceste infracțiuni, devin opozabile prevederile hotărârii CSAT, iar SRI, prin CNIC, este în mod exclusiv prestatorul de servicii în interceptarea și înregistrarea comunicațiilor telefonice.

Problema identificată ar fi următoarea cum pot fi opozabile prevederile unei hotărâri nepublicate în Monitorul Oficial și mai ales, dată de o instituție care nu are autoritate asupra instanțelor judecătorești, prin care se impune ca probele pentru anumite infracțiuni să fie administrate de SRI, dat fiind faptul că în actuala procedură penală este prevăzută posibilitatea ca procurorul, care are sarcina să execute mandatului de supraveghere, să desemneze cine va efectua activitățile respective: organul de cercetare penală, lucrători specializați din cadrul poliției sau alte organe specializate ale statului.

Din acest articol nu rezultă obligativitatea alegerii unui anumit organ care să execute mandatul de supraveghere, întrucât se presupune că organele de urmărire penală au și pot deține, echipamente destinate supravegherii tehnice, pentru a executa astfel activitățile prevăzute de codul de procedură penală, ca fiind în sarcina acestora.

……………………………………

Capitolul 4

Sesizarea și organizarea flagrantului de către organele competente ale SRI

particularități în cazul infracțiunilor contra securității naționale și a actelor de terorism

În art. 293 NCPP regăsim definită infracțiunea flgrantă, ca fiind acea infracțiune care a fost descoperită exact în momentul săvârșirii sau imediat după ce aceasta a fost săvârșită. În aceași categorie intră și infracțiunea al cărui făptuitor este urmărit, imediat după săvârșire, de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

O dată constatată infracțiunea flagrantă, organele au obligația să ia ”măsurile necesrae pentru a conserva locul săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă”. Totodată, organele constatatoare au dreptul să facă ”percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.”

Toate aceste aspecte sunt consemnate apoi într-un proces-verbal și predate împreună cu toate obiectele delicte ridicate, către organele de urmărire penală. Acest proces-verbal înccheia de organele constatatoare reprezintă un acte de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.(art.)

Așa cum reiese din articolul de lege, printre organele care pot constata infracținea flagrantă, fac parte și organele de siguranță națională,în speță SRI, pentru infracțiunlie constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăute de lege.

În cazul infracțiunilor ce reprezintă amenințări la adresa securității naționale sau a actelor de terorism, SRI, prin mijloacele și metodele specifice de natură preventivă, realizează frecvent activități de surprindere în flagrant a acestor infracțiuni, întrucât acestea sunt susceptibile de a fi surprinse în flagrant atât în timpul actelor pregătitoare, cât și în faza de tentativă, ceea ce conduce la împiedicarea consumării activității infracționale sau la limitarea consecințelor faptelor comise.

Pentru realizarea flagrantului în în momentul optim, cu scopul eliminării unor riscuri, SRI utilizează metode speciale de supraveghere sau cercetare, inclusiv supravegherea tehnică, în condițiile autorizării, precum și alte procedee investigative.

Modalitățile prin care pot fi constatate infracțiunile contra securității naționale sau a actelor de terorism sunt următoarele:

Spontan – în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu;

Prin organizarea surprinderii în flagrant – doar de către organele cu atribuții în domeniul securității naționale sau în cooperare cu organele de urmărire penală;

Constatarea spontană a unei infracțiuni contra securiății naționale de către lucrători din cadrul SRI se poate realiza în timpul desfășurării activității permanente pe care aceștia o desfășoară. Atuul în acest caz este reprezentat de profesionalismul cadrelor, întrucât sunt în măsură să acționeze rapid și să înlăture eventualele pericole, pentru ca ulterior să predea făptuitorul și mijloacele materiale de probă reținute, către organul de urmărire penală competent.

Atunci când există posibilitatea prevenirii producerii unor consecințe nefavorabile cauzate de infracțiunile contra securității statului sau a altor amenințări de cest gen, SRI are obligația de a lua toate măsurile ce se impun pentru a împiedica săvârșirea acestor fapte.

Organizarea unui flagrant este una din aceste măsuri și este considerată oportună în două situații: când există un denunț cu privire la faptele comise în acel moment, ce se prefigurează într-o amenințare contra securității naționale sau atunci când din datele și informațiile obținute prin activitățile specifice desfășurate de cadrele serviciului, se indică drept necesară și oportună organizarea surprinderii în flagrant.

Prin practica în materie, au fost reiterate două situații, cu caracter de reguli aplicabile în cazul organizării flagrantului, și anume: aplicarea acestei metode doar atunci când nu există o altă modalitate pentru eliminarea faptei ilicite aflată în plină derulare și oganizarea surprinderii în flagrant după ce făptuitorul a comis cel puțin una din acțiunile incriminante ce formează elementul material al infracțiunii, doar atunci când este posibil și nu există alte riscuri.

Pregătirea unei surprinderi în flagrant este determinată de momentul când organele răspunzătoare din cadrul SRI, obțin date și informații cu privire la derularea unei activități infracționale ce vizează securitatea națională de către o persoană(e), înainte să fie dispusă începerea urmăririi penală față de aceasta. Odată cu constatarea infracțiunii flagrante, are loc și sesizarea organelor de urmărire penală care dispun începerea urmăririi penale.

Necesitatea și oportunitatea surprinderii în flagrant este determinată de natura activităților ilicite ce urmează să se desfășoare, de scopul și urmările acesteia, de calitatea făptuitorilor cât și măsurile luate de aceștia în sensul săvârșirii infracțiunii ce prezintă o amenințare la adresa securității naționale. Un alt criteriu determinat îl reperezintă completitudinea datelor și informațiilor despre făptuitor și despre activitățile pe care urmeză să le desfășoare, astfel alegerea momentului pentru realizarea surprinderii în flagrant să fie luat în mod obiectiv, bazat pe informații valoroase cantitative și consistente, eliminând posibilitatea eșuării ori deconspirării acțiunii sau a intervenirii unor riscuri.

Modalitatea practică de punere în aplicare a flagrantului, prin alegerea momentului și a mijoacelor tehnice folosite, este lăsată la latitudinea cadrelor care organizează această activitate, aplicându-le pe cele adecvate în funcție de situația faptică în cauză, important fiind atingerea obiectivului propus prin declanșarea operațiunii. În ceea ce privește numărul de persoane care participă efectiv la acțiunea flagrantului, acesta variază de la caz la caz în funcție de activitățile ce se impun și de competențele ficăruia: sarcini și atribuții strict tehnice, strict procedurale sau de protecție.

În domeniul infracțiunilor contra securității naționale, o particularitate este determinată de faptul că sunt realizate o serie de operațiuni anterioare flagrantului, cu scopul de a elimina rezultatul socialmente periculos și riscurile imediat următoare ale faptei ilicite: înlocuirea obiectului infracțiunii, recrutarea unuia din participanți cu scopul sprijinirii flagrantului, introducerea și utilizarea agenților acoperiți în rețeaua infracțională, instalarea de tehnică de supraveghere în locul în care se va desfățura operațiunea, precum și interceptarea comunicațiilor persoanelor care vor participa ca făptuitori la infracțiune, pentru a cunoaște eventualele planuri sau modificări survenite în legătura cu fapta în cauză. Fiecare dintre aceste activități va fi notată într-un proces-verbal ce va fi anexat la procesul-verbal constatator al infracțiunii flagrante.

Există și cazuri excepționale când se ivesc împrejurări noi, neprevăzute de organizatorii flagrantului care necesită acțiuni spontane, însă legale și raționale, potrivit profesionalismului ce caracterizează cadrele SRI, pentru a se asigura succesul acțiuni. În cazul apariției unor manifestări violente, agresive, cu utilizarea armelor de foc sau a luării de ostateci, cum e cazul acțiunilor teroriste sau a atentatelor, organele constatatoare sunt autorizate să răspundă armat sau să imobilizeze și să încătușeze persoanele surprinse în flagrant. Nu sunt excluse situațiile în care întreaga operațiune să fie sistată, decizie luată de coordonatorul și conducătorul echipei, cauzată de momente imprevizibile ce nu suportă intervenții rapide de moment.

După cum am precizat anterior, cei care realizează surprinderi în flagrant pot fi și cadre ai Serviciului Român de Informații, singure, prin prerogativele legale recunoscute acestora sau în colaborare cu organele de urmărire penală, uzitând atât de mijloacele și procedeele specifice muncii de informații, cât și de celelalte proceduri enunțate de codul de procedură penală, realizându-se astfel, transformarea în probe și mijloace de probă a tuturor indicilor obținuți din activitatea specifică.

Cadrele Serviciului Român de Informații care au surprins în flagrant un făptuitor, întocmesc un act de constatare ce trebuie să cuprindă următoarele aspecte: datele de stare civilă, domiciliul, calitatea persoanei surprinsă în flagrant, locul și timpul unde s-a realizat flagrantul, descrierea detaliată a activităților care au fost surprinse, toate obiectele care se aflau asupra persoanei, explicațiile persoanei respective în legătură cu activitățile desfășurate în momentul când a fost surprins în flagrant, numirea martorilor oculari și notarea declarațiilor acestora, precum și a datelor de stare civilă și a domiciliului lor, precizarea măsurilor luate de organul constatator și a oricăror date importante pentru a cunoaște împrejurările comiterii faptei. Actul de constatare este scris sub forma unui proces-verbal și constituie mijloc de probă, având valoare de act de sesizare a organului de urmărire penală.

Întrega rațiune a organizării unei surprinderi în flagrant o reprezintă dovediea existenței infracțiunii ce amenință securitatea națională și a vinovăției făptuitorului. Astfel, sunt notate toate activitățile desfășurate pentru realizarea flagrantului în procesul- verbal de constatare la care se va anexa: înregistrări audio-video, fotografii, filme, corpurile delicte sau obiectele reținute după efectuarea perchezițiilor, toate aceastea reprezentând mijloace de probă de netăgăduit.

Capitolul 5

Cooperarea Serviciului de Informații cu organele de urmărire penală

Servicul Român de Informații, prin cadre desemnate în acest scop, efectuează activități specifice culegerii de informații, când se disting amenințări la adrea securității naționale. Aceste activități presupun restrângerea unor drepturi și libertăți ale persoanelor aplicate în conformitate cu procedura prevăzută în art. Din Legea nr.51/1991. Dacă din aceste verificări efectuate de către organele SRI reies date și informații de interes care indică pregătirea sau săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, aceștia vor întocmi un proces verbal cu datele constatate pe care îl vor transmite organelor de urmărire penală în condițiile prevăzute de art. 61 NCPP. La solicitarea organelor judiciare competente, pot fi desemnate din cadrul SRI, anumite persoane care pot sprijini realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională. Art. 12-13 din Legea nr 14/1992.

Pe baza unor protocoale de încheiate între SRI și DNA-DIICOT, punerea în executare a mandatului de supraveghere se realizează în cele mai multe cazuri de către SRI, prin CNIC – a cărui rațiune de existență subzistă prin identificarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale așa cum sunt prevăzute în legile speciale și în materia infracțiunilor contra securității statului prevăzute în codul penal, precum și în cazul infracțiunilor de terorism.

Transmiterea datelor obținute în urma realizării activităților specifice

Conform art…. din Legea nr 51/ 1991, datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, atunci când indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, vor fi transsmise organelor de urmărire penală, însoțite de mandatul emis pentru aceasta, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras a mandatului., atunci când instanța consideră că informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei. Trebuie ținut cont de principiul constituțional menționat în art. 31 alin (3) potrivit căruia dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze securitatea națională, fără a se reține în acest caz exitența vreunei discriminări în sensul modalității de obținere a probelor: respectiv între cazurile în care probele au fost obținute prin mandat de securitate națională și cele obținute prin mandatul dat în baza prevederilor codului de procedură penală. Probele astfel rezultate vor fi evaluate și apreciate în același mod și sub aceleași criterii de către instanță, acestea neavând o valoare dinainte stabilită.

Curtea Constituțională a concluzionat că în cazul situațiilor care constituie amenințări la adresa siguranței naționale, verificările efectuate de SRI în baza mandatului de securitate națională sunt „acte de constatare care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală și care nu se pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocația de a fi catalogate ca atare.”

Într-o altă opinie informațiile obținute ca urmare a executării mandatului de siguanță națională, se pot constitui ca mijloc de probă în cadrul unui proces penal, dacă sunt respectate garanțiile procedurale obligatorii, valorificând astfel aceste informații care au scopul de a apăra securitatea națională.

Cooperarea la nivel internațional. Elemente de drept comparat

Luând în considerare că amenințările la mediul actual de securiate sunt de natură transfrontalieră, se remarcă o consolidare a cooperării în domeniul penal, atât în plan național, cât și internațional, a Serviciului Român de Informații cu servicii și instituții similare. Pentru realizarea misiunilor specifice, se impune schimbul de date, metode și practici, cât și implicarea în operațiuni comune. Astfel, în scurt timp de la înființare, SRI a început să dezvolte relațiile cu partenerii externi, ajungând ca în prezent să coopereze cu 119 servicii de informații și structuri de aplicare a legii, din 64 de țări.

Cele mai semnificative contribuții sunt aduse în domeniul combaterii terorismului și a criminalității organizate transfrontaliere. În acest sens, la nivelul Uniunii Europene se încearcă o armonizare a practicii în domeniu, iar în legislațile ce reglementeză domeniul penal, sunt consacrate garanții pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului prin transpunerea Convențiilor și Tratatelor internaționale de garantare a drepturilor omului, în dreptul intern al statelor semnatare. Așadar, dreptul la un proces echitabil este consacrat și recunoscut în legile fundamentale ale statelor, ceea ce presupune administrarea mijloacelor de probă în condiții de legalitate. În cadrul procesului penal sunt prevăzute anumite condiții pentru garantarea drepturilor omului, iar în ceea ce privește interceptările și înregistrările audio video, legislația statelor se adaptează odată cu evoluția tehnicii, procedurile speciale fiind supuse unor procedee de autorizare, efectuare, certificare și utilizare în procesul penal.

Comparativ, deși se dorește o cooperae juridică eficientă, prevederile legislative ale statelor în materia tehnicilor de supraveghere și a obținerii madatului pentru aplicarea acestora, cunosc diferențe semnificative pornind de la emitere, condiții de apșlicare și informații obținute., fapt evidențiat într-un raport al Biroului Națiunilor Unite pentru Combaterea Drogurilor și Criminalității.

Evidențierea limitelor și specificului atribuțiilor organelor SRI în materia obținerii mandatului și a mijloacelor de probă- drept comparat în materia mandatelor de securitate națională

În cazul Marii Britanii, emiterea unui mandat pentru interceptarea legală a unei conversații, este reglementată de Regulation of Investigatory Powers Act 2000, prin care sunt stabilite două tipuri de mandate: „normal”- pentru supravegherea unei persoane și „certificat”- pentru comunicările externe. Mandatele de securitate națională, sunt cerute de către directorii agențiilor de securitate și informații, iar emiterea acestora intră în atribuțiile secretarului de stat. În secțiunea 3, sunt prevăzute o serie de situații în care interceptarea poate fi efectuată în mod legal fără mandat:când unul din interlocutori a consimțit la interceptare și o alta situație când interceptarea se realizează în legătură cu furnizarea sau operarea de servicii. După 11 septembrie, au existat o serie de modificări legislative privind procedurile ce trebuie urmate de către autoritățile publice abilitate să obțină mandatele de interceptare, cât și menționarea unor principii ce trebuie respectate, privind punerea în aplicare a mandatelor, redarea, copierea, arhivarea cât și garanțiile necesare pentru interceptare.

Pentru eliberarea mandatul, Secretarul de stat verifică necesitatea acestuia pentru interesul securității naționale cât și proporționalitatea măsurii cu scopul pentru care a fost cerut. Ca durată, mandatele au o valabilitate inițială de trei luni, cu posibilitatea ca mandatele de securitate națională să fie valabile pe o perioadă suplimentară de șase luni. În ceea ce privește materialele obținute, interceptările nu sunt admise ca probe în procesul penal, fiind irelevantă obținerea autorizației în acest sens. Singura excepție, este cazul procurorului, care poate revizui toate materialele disponibile, iar după consultarea judecătorului de caz, se ajunge la concluzia că dezvăluirea acestora are o importanță esențială, fiind în interesul justiției.

În cazul Statelor Unite ale Americii, legislația în materia supravegherii tehnice, este PATRIOT ACT, adoptat la 6 luni după evenimentele din 11 septembrie. Această lege adoptată de Congres, le cere ofițerilor de investigație sau de poliție, să permită accesul la conținutul convorbirilor interceptate, fără obținerea unui mandat în prealabil, altor organe federale, inclusiv ale celor de apărare națională sau oficialilor securității naționale, cu scopul de a-i ajuta în exercitarea atribuțiilor oficiale. Este încurajată și cooperarea între organele de drept și agenții operativi de informații, prin punerea la dispoziție în rândul celor din urmă, a informațiilor obținute din urmărirea penală, care conțin date externe sau de contraspionaj. Interceptarea persoanelor din afara SUA, este realizată de către Agenția de Securitate Națională cu respectarea prevederilor Secțiunii 720 din Legea prvind Supravegherea Informațiilor Externe, care prevede determinarea extraneității, respectarea și supravegherea desfășurării procedurii, precum și derogările de la aceste proceduri. Procesarea și obținerea informațiilor din interceptări, vor fi realizate conform autorizației date de Procurorul General și Directorul N.S.A. Pentru a obține o astfel de autorizație, cererea trebuie să cuprindă „cauza probabilă”, precum și informațiile referitoare la infracțiune ce vor fi obținute printr-o astfel de interceptare, cât și precizarea locului și a instalațiilor ce urmează a fi folosite. Fiecare cerere este făcută sub jurământ sau oral, în fața unui judecător, și trebuie realizată cu minimizarea intruziunii, în sensul limitării intreceptărilor la cele de strictă necesitate, și pe o periaodă de maximum 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii pe același temei cu încă 30 de zile.

În Franța, Codul de procedură penală prevede posibilitatea ca pentru infracțiunile sancționate cu cel puțin doi ani de închisoare și din necesități informative, judecătorul de instrucție poate dispune interceptarea, înregistrarea și transcrierea corespondenței. Această autorizație nu are caracter judecătoresc și nu poate fi atacată, fiind luată pe o peroadă de maximum patru luni, cu posibilittea reînnoirii pentru același motiv și durată.

Codul de procedură penală din Italia, prevede că interceptarea conversațiilor sau a comunicațiilor telefonice, este permisă la o serie de infracțiuni enumerate limitativ, printre care infracțiunile contra administrației publice, delicte privind armele și substanțele explozive, delicte privind stupefiante sau substanțe psihotrope, contrabanda. Procurorul cere autorizația judecătorului pentru a dispune operațiunile de supraveghere. Interceptarea nu poate depăși 15 zile, cu posibilitatea ca durata să fie prelungită cu încă 15 zile prin decret justificat de către judecător, atunci când există indicii indubitabile că se va săvârși o infracțiune și interceptarea este absolut necesară pentru anchetă. În cazuri de urgență, procurorul poate dispune interceptarea comunicațiilor prin decret justificat, iar în 24 de ore, judecătorul se decide asupra temeiniciei acestuia prin decret motivat. Rezultatele interceptărilor sunt folosite doar în procedurile în care au fost dispuse și doar dacă sunt indispensabile pentru confiramarea delictelor în cazul flagrantului. O garanție suplimentară a respectării dreptului omului, prevăzută în legislația penală italiană privind utilizarea interceptărilor, este permisunea ca apăratorii părților să examineze actele și să asculte înregistrările cominicărilor, putând opține chiar o copie a trascrierilor, acestea fiind incluse în totalitate în dosarul aflat pe rol.

În cazul Germaniei, observăm că tot judecătorul are prerogativul de a ordona supravegherea și înregistrarea comunicațiilor, cu păstrarea excepției, ca în cazuri de urgență, ordinul să poată fi dat și de procuratură, cu condiția ca acesta să fie confirmat de judecător în maximum trei zile. Durata este limitată la trei luni, cu rezerva prelungirii pentru încă trei luni atunci când condițiile o impun. În urma repetatelor contestatții la adresa Legii telecomunicațiilor adoptată în 2008, prin care serviciile de comunicații erau obligate să supravegheze și să înregistreze telecomunicațiile timp de șase luni, pentru a facilita accesul judecătorului sau procurorului la acestea, legea a fost declarată neconnstituțională în 2010 pe motivul încălcării dreptului la secretul corespondenței. Însă, miniștrii de interne ai Germaniei, înceracă să reintroducă legea privind obligația stocării preventive a datelor de comunicații a tuturor cetățenilor nemți pentru o perioadă de 10 săptămâni, urmând ca ulterior să fie stabilite exhaustiv cazurile de infracțiuni care cer mandat pentru a accesa datele stocate preventiv, întrucât jurisprudența CEDO prevede posibilitatea ca stocarea datelor să fie legitimă atunci când are drept scop prevenirea criminalității grave. Conform Codului de procedură penală, pot fi implantate mijloace tehnice pentru înregistrări ambientale atunci când cineva a comis una din infracțiunile grave prevăzute de lege, inclusiv cele prevăzute în legi speciale ca infracțiunile de crimă organizată, trafic de stupefiante etc. Ca o metodă de garanție împtriva abuzurilor prin încălcarea vieții intime a cetățenilor, procuratura ara obligația ca anual să informeze autoritatea judiciară privind măsurile de supraveghere tehnică dispuse. Landurile fac la rândul lor rapoartea anuale pe care le prezintă Bundestagului, prin care vor preciza procesele în care s-au dispus măsuri de supraveghere, dacă are legătură cu criminalitatea organizată, plus taote detaliile ce țin de persoanele asupra cărora au fost aplicate măsurile respective, durata acestora, costurile măsurii, rezultatul final și respectiv motivul încetării supravegherii.

Ca o comparație specială, reprezint situația din Hong Kong, unde în conformitate cu prevederile Ordonanței Regiunilor Administrative Speciale, trebuie îndeplinite anumite condiții pentru supravegherea și interceptarea comunicațiilor: ca aceasta să aibă drept scop depistarea și prevenirea săvârșirii infracțiunilor grave sau pentru protejarea securității naționale, ca urmare a sesizării unor idicii rezonabile că o astfel de infracțiune a avut loc sau urmează să se realizeze., respectând astfel principiile subsidiarității și proporționalității. Emiterea autorizațiilor pentru interceptări și supraveghere intră în atribuțiile judecătorilor anume desemnați de către primul ministru, ca urmare a cererilor venite din partea oricărui ofițer judiciar,sub forma unei declarații pe propria răspundere, în nume propriu sau în numele unui alt ofițer din același departament de lucru. Cererea de autorizare pentru protejarea securității naționale trebuie să cuprindă amenințarea identificată, iminența și gravitatea acesteia, evaluarea a impactului asupra securității Hong Kong+ului. Precum și materialul probator ce urmează a fi obținut. Cererea de reînoire a mandatului, va fi tot sub forma unei declarații pe propria răspundere a ofițerului, cu precizarea motivului pentru care se solicită, cât și durata propusă. În caz de urgență, cum ar fi existența unor amenințări grave la adresa securității naționale, conducătorul departamentul este cel autorizat să analizeze cererea ofițerului, iar dacă toate condițiile sunt îndeplinite, acesta va emite autorizația pentru o perioadă de maximum 48 de ore. Interesant este că, nu mai este necesar ca judecătorul să se mai pronunțe asuptra autorizației de urgență, ci acesta va fi sesizat doar în cazul în care se impune continuarea interceptării sau supravegherii, urmând procedura pentru reînoire. Ca un minus în materia garanțiilor legalității procedurilor, Ordonanța nu prevede obligativitatea notificării persoanelor care au fost supuse supravegherii, cu excepția situațiilor când acest lucru s-a realizat în ilegalitate. Însă este prevăzută obligația ca în termen de un an, după ce datele și informațiile obținute în urma supravegherii nu mai sunt necesare, aceastea vor fi șterse și distruse, dar în ceea ce privește materialele obținute în urma interceptărilor, nu maie ste prevăzut niciun termen limită, cu privire la aceasta rămânând să se pronunțe conducătorul departamentului care a dispus cererea. Este prevăzută în legislație și necesitatea elaborării unor rapoarte statistice în care să fie prezentate numărul de mandate cerute și numărul celor aprobate, existând în plus obligația de a păstra o evidență a cererilor de emitere și de reînorire a autorizațiilor, în registre speciale, care vor fi arhivate pentru o perioadă de cel puțin doi ani de la data întocmirii lor, pentru efectuarea unor evaluări ale activităților departamentelor de către Comisariatul Interceptărilor și Supravegherilor, instituit tot prin Ordonanță, care va prezenta rapoarte anuale primului ministru cu privire la activitatea organelor judiciare. Acest raport va fi înaintat Consiliului Administrativ, care îl va publica după verificare, cu posibilitatea excluderii din acesta a unor informații considerate că ar putea prejudicia securitatea națională.