Levinas Emmanuel

Levinas Emmanuel

“Încercarea de a-l gândi pe celalalt”

Emmanuel Levinas (1906, 1995), a fost un filozof francez, născut într-un mediu evreiesc cultivat, a studiat la Strasbourg si la Freiburg, avandu-i ca profesori pe Husserl si Heidegger.

Face parte din promoterii studiilor de fenomenologie in Franța, in lucrari precum Théorie de l'intuition dans la phénomenologie de Husserl (1930), De l'existence a l'existant (1947) sau En decouvrant l'existence avec Husserl et Heidegger (1967).

Levinas se afirma ca un gânditor original, pe doua linii reflexive distincte, dupa încheierea celui de-al Doile Razboi Mondial.El propune o etica fenomenologica radical, centrată pe figura Celuilalt si a alteritatii în lucrari precum “Totalité et infini 1961“(“Totalitate si infinit”,) sau sau Entre nous (1991) “Intre noi”, dar se dedica si comentariilor talmudice .

Cariera sa se va împărți astfel între studiile fenomenologice și cele iudaice, fiind profesor de filozofie la Universitățile din Poitiers, Nanterre și Paris IV, dar și director al Școlii normale israelite orientale din Paris.

Filosofia lui Emmanuel Levinas nu a fost acceptata cu usurinta in peisajul filosofic francez din cauza interesului pentru etica si religie, al filosofului alteritatii, într-un Occident tot mai secularizat. Evident prima receptare si recunoastere a venit din partea Bisericii Catolica, interesata de problemele urgente ale omului si de o etica innoitoare, dupa falimentul umanismelor traditionale.Reputația filosofului a fost asigurata de catre crestini,subliniind originalitatea unei gandiri fondatoare, intr-o Franta care il aprecia, in cel mai bun caz, ca pe un fenomenolog, intre altii, de o coloratura teologica „suspecta“.

Or, ce facea Levinas? Scotea omul din „cotlonul“ sau ontologic, socotit ca o fundatura, „târându-l“, cum se exprima Derrida, spre agora, spre celalalt. Si, parca urmind propria sa biografie de „evreu ratacitor“, inrădăcinării, superstțtiei locului, mărginirii, el le prefera inrădăcinarea spirituală, nemărginirea. Mai mult, reluând o mai veche meditatie asupra lui Dumnezeu, Levinas inversează termenii diagnosticului heideggerian, prin care filozofia l-a confundat pe Dumnezeu cu Fiinta, în așa masura încât nu atît al doilea termen (Fiinta), ci cel dintii (Dumnezeu) a fost eclipsat. Gindirii îi revenea sarcina de a-l elibera pe Dumnezeu din sechestrarea onto-teologica în care îl împotmolise metafizica. Caci „ceea ce numim Dumnezeu nu poate dobindi sens decit pornind de la relatia inter-umana“

Levinas analizează filosofia contemporană si constata studiul ei: omult apare acum ca “ Intenționalitate”(Husserl) sau ca “Ființă aruncată in lume” (Heidegger), fie sub regimul unei “reăînnoiri neîncetate a duratei’ (Bergson). Altfel spus “omul este în situație chiar înainte de a se fi situat”. El are o relație imediată cu lucrurile, maniera sa dintâi fiind contactul. Schimbarea nu este garantată de întoarcerea la realitate, asa cum cere fenomenologia, schimbare care ar pretinde o angajare spre „ exterioritate” , cu alte cuvinte o miscare a aceluiasi catre Celălalt, care sa nu se intoarca niciodata la Acelasi. Putem compara viziunea lui Levinas cu povestea lui Abraham care porneste spre necunoscut, fiind opusa poveștii lui Ulisse care înapoi de unde a plecat.

Încercarea lui Levinas “ De a-l gândi pe celălalt” reprezinta o indrumare in cautarea distincției, a graniței dintre sine si alterație. Discursul sau este concentrate pe cultul sinelui si avansează o pespectivă critică asupra artei occidentale, individualiste. El învaluie cultura,știința si arta sub o sfela evlavioasa , care face ca tehnica si “ frumosul” sa fie pierdute de o Ț superbă autosuficiență!” “ a exista e o eterogenitate radical- o diferență care face dialectica să esueze – între viziunea lumii și viața subiacentă acestei viziuni” spune Levanis.

Arta, încearca sa redea ceva din substanța viețiisubiacente viziunii, chiar daca adeseori eșuează Dacă, menținându-ne în spectrul gândirii lui Levinas, celălalt ne rămâne inaccesibil ontologic, iar limbajul rațional nu poate acoperi prăpastia dintre sine și lume, dintre eu și celălalt, dintre dialectică și existență, dintre idee și trăire, singura care ar putea crea o posibilă punte între aceste dimensiuni paralele rămâne arta. . „Ca manifestare a unei rațiuni, limbajul trezește în mine și în celălalt ceea ce ne este comun. Dar presupune, în intenția sa de a se exprima, alteritatea și dualitatea noastră. El se joacă între ființe, între substanțe care nu intră în cuvintele lor, dar care le dețin”.

O întrebare des intalnita isi pune problema dacă limbajul artistic se circumscrie acelorași limite ca și cel rational amintit de Levinas. Dacă este arta, un limbaj care subliniaza doar ceea ce e comun sinelui sau reușește să exprime sinele creator sufficient de clar încât “celalalt” să se poata contura în contrapondere? Poate fi arta considerată o simplă extensie a sinelui sau un joc al limbajului ori, în raport cu entitatea genitoare, este ea însăși un „celălalt”, o proiecție așadar? „Transcendența interlocutorului și accesul la celălalt prin limbaj arată, până la urmă că omul este o singularitate. O altă singularitate decât aceea a indivizilor care se subsumează unui concept sau pe care o articulează momentele.”, spune Levinas.

În „vorbirea” estetică însă, putem oare neglija caracterul de unicitate al fiecărei opere de artă? Iar aici se ridică încă o întrebare, esențială aș zice: estetic este ceea ce toate formele de artă au în comun sau ceea ce le face irepetabile? Probabil că ambele calități trebuiesc întrunite deopotrivă, căci și voi da un exemplu din natură: dacă toți copacii ar fi la fel i-am mai putea considera frumoși? Iar într-o lume a diversității absolute, în care nu există nici un liant de gen proxim între elementele sale consitutive, evaluarea estetică ar mai fi posibilă?

Altfel spun el nu admite transpunerea sinelui in expresie, limbajul fiind întotdeauna o deviere. . „Celălalt ca interlocutor pur nu este un conținut cunoscut, calificat, sesizabil pornind de la o idee generală oarecare și supus acestei idei. El arată o față, nu se referă decât la sine. În vorbirea dintre ființe singulare se consituie doar semnificația interindividuală a ființelor și a lucrurilor, adică universalitatea”

Vorbirea estetică poate neglija caracterul de unicitate al fiecarei opera de artă? Estetic este ceea ce toate formele de artă au în comun sau ceea ce le face irepetabile?

“Probabil că ambele calități trebuiesc întrunite deopotrivă, căci și voi da un exemplu din natură: dacă toți copacii ar fi la fel i-am mai putea considera frumoși? Iar într-o lume a diversității absolute, în care nu există nici un liant de gen proxim între elementele sale consitutive, evaluarea estetică ar mai fi posibilă?”

Levinas sunține ca arta se dezlantuie prin sugestie, nu prin mijloace demonstrative,ea nefiind clara explicita care sa respecteun mesaj codificat conceptual.Geleralitatea ucide adevarul ontologic,il modifica sau îl falsifica, după cum artă Levinas. .” Arta însă operează cu elemente care țin de o sintaxă ontică, cristalizând în substanța ei depotrivă universalul și particularul. În sprijinul acestei afirmații, se profilează și obervația lui Ingarten <opera există numai ca o entitate ontic eteronomă, care își are sursa în acte intenționale…>”.

Levinas implică religia într-o maniera privilegiată ,oferind însa o rasturnare de perspectiva.Filosofia fusese intr-o relatie ancilara cu religia, iar acum tocmai religia este cea care trebuie să se supuna raționalitații, legii. . „A iubi Tora (Legea) mai mult decit pe Dumnezeu“ Aceasta conceptie explica rezerva unor cercuri religioase israeliene si intirzierea traducerii operei lui Levinas in limba ebraica. Levinas a injectat textelor sacre marea cultura europeana . Nonconformismul lui consta in pastrarea si cultivarea exclusiv a nucleului etic.

Filosoful amintește că iudaismul nu este o religie , subliniind ca nici nu exista in cultura ebraica (folosindu-se de cuvantul “ cunoastere”), tot astfel cum nu există cuvantul “ateu” (se spune apikores, de la „epicureu“).Iudaisnul lui Levinas este opus oricărui dogmatism. Pentru el religia este mai mult o instantă morală decat un dogmatism. . Iar filozoful, care pledeaza deschis pentru preponderenta moralei asupra sacerdotiului (principiul potrivit caruia „Simbata e facuta pentru om, iar nu omul pentru simbata“ – Marcu, II, 27), isi gaseste toate derogarile in favoarea omului, in functie de imprejurari, in traditia orala si in responsele rabinice.

“ Noul umanism propus de Emmanuel Levinas prin scrierile acestui volum pun in valoare dimensiunea etica a Legii scrise, prin care teama de Dumnezeu se manifesta ca teama pentru celalalt om. Inspirat de spiritul mesajului biblic, noul umanism nu se mai sustine deci pe ratiunea conceputa ca un limbaj abstract, universal si anonim, ci pe devotament, deschidere si responsabilitate.

Studiile reunite in acest volum sunt aranjate in ordinea cronologica a aparitiei lor in diferite publicatii de filosofie, consacrand morala dragostei, a sinceritatii, intelepciunea si responsabilitatea omului. Umanitatea poate cu adevarat genera sau opri violenta; ea nu se manifesta cu adevarat decat ca grija pentru aproapele si constiinta a proximitatii reale a Alteritatii Absolute, Dumnezeu, in fragilitatea chipului fiecarui om. Altfel spus, umanul isi face aparitia atunci cand un subiect – in mod paradoxal – este responsabil pentru celalalt inainte de a se preocupa de propria persoana.”

Bibliografie

1. E. Levinas, la Mort et le Temps, Grasset, 1993.( Moartea și timpul, trad. Anca Măniuțiu, Apostrof, Cluj, 1996

2. E. Levinas, Noms propres, Fata Morgana, 1975

3. E. Levinas, la Mort et le Temps, Grasset, 1993.( Moartea și timpul, trad. Anca Măniuțiu, Apostrof, Cluj, 1996

4. Ingarten, R., „Studii de estetică”, ed. Univers, București, 1978

5. Conferina internatională Misiunea filozofiei in secolul XXI, organizate de Facultatea de istorie si filozofie a Universitatii „Babes-Bolyai“ si de Institutul de iudaistica si istorie evreiasca „Dr. Moshe Carmilly“, Cluj-Napoca, 8-10 octombrie 2002