Kitsch Ul In Comunismul Romanesc

CAPITOLUL II:

KITSCH-UL ÎN COMUNISMUL ROMÂNESC – PROBLEMATIZARE

Delimitarea problemei.

Cauze ale kitsch-ului în comunism.

Forme ale kitsch-ului în comunism.

Delimitarea problemei

Am numit acest prim subcapitol al celui de-al doilea capitol, Delimitarea problemei. Care este referentul în acest caz? Dacă în primul capitol am vorbit despre kitsch conceptualizându-l de data aceasta este necesar să delimităm problematica generală a definirii fenomenului, de aceea a definirii kitsch-ului în societatea comunistă din România. Kitsch-ul este, cum am văzut o reacție la tradiționalismul sobru, la elitism și la prea slaba putere de acceptare a noului în societate. Cum a afirmat Tocqueville evoluția spre democrație produce o ieftinire a participării individului sau a colectivităților la viața societății, oricare ar fi domeniul spre care se îndreaptă acesta. Cum pot fi înțelese afirmațiile noastre precum că acest fenomen este o reacție la tradiționalismul sobru, la elitism și la prea slaba putere de acceptare a noului în societate? Să luăm aceste aspecte pe rând și să încercăm să articulăm câteva răspunsuri.

Reacție la tradiționalismul sobru. Se va acuza, poate, ușurătatea exprimării care pune în relație un fenomen considerat din perspectiva definițiilor devalorizatoare care i s-au dat, cu un background al civilizației victorioase care nu uită, însă, rădăcinile de la care a plecat și care o mai hrănesc încă. Tradiționalismul este sobru, prin notele sale caracteristice care îl leagă și de ideea de conservare. Nu poate exista tradiționalism fără conservatorism, de aceea orice opoziție față de tradiționalism este în aceeași măsură față de conservatorism și invers, orice critică a conservatorismului, este o înălțare a sursei criticii. În acest caz kitsch-ul. De aceea am subliniat că ar apărea ciudată această apreciere indirectă a kitsch-ului, prin opunerea la tradiționalismul sobru. Kitsch-ul se opune acestuia și conservatorismului și dă măsura democratismului său. Kitsch-ul are o vocație democratică, are o vocație uniformizatoare și înseriatoare, chiar dacă ar părea că lucrurile stau altfel. Vom vorbi mai încolo despre acest „altfel”!

Reacție la elitism. Să lămurim un aspect: kitsch-ul nu critică, kitsch-ul își aproprie tot ceea ce vine în contact cu el, sau mai bine spus, kitsch-ul nu a apărut programatic, ci a apărut din sine însuși, este un fenomen care s-a autogenerat, iar aceasta nu doar din perioada modernă, ci dintotdeauna. Fenomenul ale cărui note definitorii generale nu sunt prea multe, chiar dacă discuțiile pe tema sa sunt numeroase, a existat în toate epocile, pentru că întotdeauna a existat delimitarea între ceea ce se numea / numește bunul gust și ceea ce se numea / numește prostul gust. De ce ar fi kitsch-ul o reacție la elitism? Am vorbit mai sus de atitudinea față de tradiționalismul sobru și implicit conservatorism, o atitudine de delimitare nu de critică, pentru că fenomenul nu a apărut negând ceva, ci afirmându-se mereu altul, chiar dacă în notele sale esențiale s-a păstrat același. Tradiționalism conservatorism, iată câteva dintre elementele care fac o societate să fie vizualizată din perspectiva sa elitistă. O societate elitistă este o societate tradiționalistă, una conservatoare, pentru că elitele vor acționa întotdeauna pentru a-și asigura privilegiile. Iar acestea nu pot fi asigurate contra cutremurelor sociale, politice, culturale etc., decât menținând structurile care le legitimează. Și iată triada care se opune democrației: tradiționalism, conservatorism, legitimism. Dincolo de ea este democrația, alături de care a apărut, ca întotdeauna în istorie, kitsch-ul.

De aceea spuneam că acesta este purtător de democrație. De democrație înțeleasă în sensul definirii ei încă din antichitatea Atenei clasice: „Demos-chratos”, sau puterea poporului. Dar poporul a fost veșnic în istorie asimilat masei, majorității, celor mulți, contrapuși celor puțini („oligos-arche”), minorității, elitei. S-ar putea spune că el, kitsch-ul aparține democrației și nu credem că s-ar greși prea mult.

Bunul-gust și prostul-gust au existat dintotdeauna și la orice epocă istorică ne-am raporta, putem dovedi inserția acestor două contrarii, la toate nivelurile societății. Cuvântul care desemnează kitsch-ul este de origine germană și este sigur că el a apărut în contextul modernismului economic, în primul rând o dată cu declanșarea revoluției tehnico-industriale în Germania și cu dezvoltarea producției de serie, ceea ce înseamnă de fapt democratizarea producției. Nu dorim să repetăm ceea ce deja am spus în capitolul anterior, dar a fost necesară reluarea unor idei pentru a face legătura între manifestarea generală a kitsch-ului și manifestările lui în societatea comunistă. Pentru că delimitarea despre care vorbeam trebuie realizată între kitsch-ul specific unei societăți liberale și acela din societatea socialistă-comunistă. Moles Abraham în celebra sa lucrare Psihologia kitsch-ului. Arta fericirii, apărută în România în 1980, iar în Franța în 1976 face o analiză pertinentă și considerăm noi, completă acestui fenomen, anticipând chiar și fenomene specifice deceniului nostru, mai ales în ceea ce ține de artefactele cibernetice și conștiința artificială. Analiza kitsch-ului este însă una dedicată societății burgheze și dezvoltării acestei societăți, cu toate contrariile ei.

În ceea ce a presupus prezența acestui fenomen pentru societatea românească dintre 1945 – 1989, comunismul românesc cu cele două etape ale sale, regimul stalinist reprezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej și acela național-comunist reprezentat de către Nicolae Ceaușescu, nu am identificat în literatura română sau străină o lucrare cuprinzătoare dedicată kitsch-ului. Desigur, în anii de după căderea regimului Ceaușescu, au fost redactate și editate numeroase lucrări despre regimul comunist din România, dar accentul a căzut mai mereu pe laturile politice ale problematicii, pe acelea sociale, diplomatice, pe acțiunile Securității statului, organizarea represiunii în diferitele sale forme. Sau pe cultul personalității și manifestările publice ale acestuia. S-au făcut studii pe tema propagandei, a ideologiei comuniste, a manipulării și limbii de lemn. Nu au existat însă preocupări evidente și continue de a contura fenomenul kitsch-ului în acea perioadă. Fenomenul a reapărut ca preocupare a esteticienilor, sociologilor și filosofilor culturii după 1989 în contextul dezbaterilor despre sensul și semnificațiile societății românești în noile condiții de piață liberă, apariție a societății civile, multipartitism și pluralism. A apărut în aceste condiții, dar despre contextul actual, nu neapărat despre kitsch în perioada comunistă. Atunci, delimitarea despre care făceam vorbire încă din titlu, este una între accepția generală a kitsch-ului, așa cum am prezentat-o în primul capitol și aceea pe care o putem identifica și dezvolta în strânsă legătură cu societatea comunistă.

Pe de altă parte, suntem siliți să deschidem o nouă discuție, tot în legătură cu problematica delimitării: vorbim acum noi despre kitsch-ul din perioada comunistă sau vorbim despre ce se înțelegea în acea perioadă despre kitsch? Pentru că se prezintă aici două aspecte diferite și care trebuie abordate diferit. Ce presupune unul, ce presupune celălalt?

A vorbi acum despre kitsch-ul specific societății socialiste presupune a relua discuția despre problemele specifice regimului comunist în România și a decela în acest context manifestările fenomenului respectiv în toate compartimentele societății, de la individ până la mulțime, de la îmbrăcăminte până la ideologie și mentalități.

A vorbi despre ce se spunea atunci că este kitsch, este o altă problemă care transcende discuția generală despre acest fenomen și se duce înspre ideologie. Dar considerăm că este necesar să întreprindem și acest demers pentru a sesiza în ce puncte analiza general-estetică ia contact cu imperativele ideologice.

Se ivește din această dublă perspectivă, necesitatea lămuririi relației absolutizare – relativizare în abordarea fenomenului kitsch în societățile umane. Ce presupune, în primul rând, această relație? La ce face ea trimitere? Orice fenomen specific societății omenești poate fi studiat de pe pozițiile unui absolutism generalizator, sau de pe acelea ale relativizării perpetue. În primul caz, cernem prin sita analizei întreprinsă asupra unei arii de cunoscut, grăunțele cele mai mici, dar la fel ca și pepitele, cele mai valoroase, care se constituie în particulele elementare ale oricărei teorii. Acele „pepite” vor fi cu atât mai valoroase cu cât vor fi mai puține. Și mai esențializate cu cât sunt eliminate impuritățile cu care se găsesc laolaltă în startul ce se cerne și vine în fața cunoașterii într-un mod paradigmatic. Kitsch-ul este un fenomen ca atâtea altele studiate de către oameni în efortul lor de esențializare a cunoașterii și de îngrădire a arbitrariului.

Al doilea termen al relației sus-amintite, „relativizare” pune accentul nu pe esențializare, ci pe dinamică. Nu înțelege fenomenul ca rezultat, în notele sale definitorii date o dată pentru totdeauna, ci ca proces aflat într-un permanent flux negator și afirmator, totodată. Ceea ce alaltăieri a fost prost-gust, cernându-se impuritățile, apare azi drept o etapă necesară în așezarea bunului-gust pe alte baze estetice. Prostul-gust ca și bunul-gust sunt concepte cu o mare dinamică transformațională. Ceea ce ieri era clamat ca fiind culmea în materie de modă, astăzi, în anumite momente, este negat, desființat trimis în derizoriu, în rizibil, doar enciclopediile despre ciudățenii mai amintindu-l. Dar apare un alt moment când aceste enciclopedii sunt deschise de cineva care nu a mai făcut acest lucru până atunci și muza inspirației îl face să exclame, așa cum făcuse cu secole înainte siracuzanul Arhimede, „Evrika!” Și piața este în extaz sub presiunea estetică a unui alt produs, în care se pot regăsi liniile generale ale produsului marginalizat ieri. Kitsch-ul este relativ, ceea ce-l definește se amestecă încontinuu și încontinuu ies la lumina zilei noi realități care îl expun criticii, dar din cu totul alte perspective decât acelea pe care le folosea Moles Abraham în cartea sa dedicată psihologiei kitsch-ului.

În ce fel folosesc, cele spuse în acest din urmă paragraf, problemei delimitării kitsch-ului în comunism? A relativiza relația semn – semnificație în funcție de context, a oferi semnului posibilitatea să semnifice mai mult decât se acceptă la un anumit moment, a înțelege dincolo de rațiunile esteticii, rațiunile mai intime ale inserției lumii în ea însăși, iată câteva direcții de cercetare pe care dubla perspectivă asupra kitsch-ului în comunism le impune. Dincolo de estetică, dincolo de ideologie, dar prin estetică și prin ideologie, pentru a înțelege un experiment pe care o parte importantă a lumii a făcut-o într-o bună parte a secolului al XX-lea. Unii cu bună credință și sacrificiu, alții cu fățărnicie și bunăstare, unii ca stăpâni, alții ca sclavi / servitori, unii liberi alții închiși.

Cauze ale kitsch-ului în comunism

Ca întotdeauna cauzele apariției și desfășurării unui fenomen se regăsesc în sine însuși, dar nu într-un model ideal, ci în deplină consonanță cu evoluțiile sociale, iar când spunem acest lucru, nu ne referim îngust doar la domeniul social, așa cum este alăturat celorlalte domenii, ci la toate aceste domenii luate împreună.

Impunerea comunismului în România a fost posibilă în contextul condițiilor apărute la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și în contextul înțelegerilor dintre „cei trei mari”, vorbim aici de Stalin, Churchill și Roosevelt, prin negocierile inițiate încă din 1942, o dată cu Tratatul Atlanticului, care a pus bazele alianței împotriva Germaniei, a Națiunilor Unite, alianță militară, politică, dar și baza pentru organizația internațională apărută în februarie 1945 la San Francisco, Organizația Națiunilor Unite. Spunem „condițiile apărute” și ne referim la înaintarea și pătrunderea pe teritoriul României, mai întâi în partea recuperată de trupele române în vara – toamna lui 1941 (Basarabia, Bucovina, Ținutul Herței), a trupelor sovietice din „glorioasa Armata Roșie”! Armata sovietică va ocupa în înaintarea ei teritoriul românesc lăsându-l în seama comisarilor politici de genul lui I. V. Vâșinski și a agenților N.K.V.D. – ului pentru a coordona acțiunea de impunere a comunismului. A urmat după aprige confruntări între „forțele democrate”! și „reacționari”!, citește comuniștii și aliații lor, ajutați de către sovietici și opoziția constituțională și democratică, partidele istorice, țărănist și liberal, confruntări sortite din start eșecului. Și acum este momentul să reluăm discuția despre înțelegerile dintre cei trei conducători de stat menționați: de la Teheran, din 1943, se pune problema organizării postbelice a Europei. Cu fiecare întâlnire, lângă Moscova (1944), la Yalta (1945), la Potsdam (1945) se cedează permanent lui Stalin Europa de Est. Este binecunoscut episodul cu fragmentul de foaie pe care Churchill scrisese procentele influenței celor trei mari puteri în statele din zonă, supus atenției lui Stalin („Harașo!”), României rezervându-i-se rolul de vasală supusă aproape total colosului sovietic (90% influență sovietică, 10% occidentală).

La 6 martie 1945 regele Mihai I este silit de către Vâșinski să accepte formarea guvernului Petru Groza, „de largă concentrare democratică”, controlat, în fapt, total de către comuniști. Nu vom intra în amănuntele constituirii acestui guvern, primul guvern comunist din istoria României, ci vom prezenta acele date, fapte și fenomene legate de instaurarea regimului comunist în România care vor constitui o bază de înțelegere a contextului în care trebuie analizat fenomenul kitsch-ului.

Între 6 martie 1945 și 30 decembrie 1947, așadar între instaurarea guvernului Petru Groza și abolirea monarhiei Hohenzollern – Sigmaringen, prin abdicarea forțată a regelui Mihai I, s-au petrecut o serie de acțiuni de sovietizare a României:

Îndepărtarea vechilor autorități locale și instaurarea primarilor și prefecților comuniști;

Epurarea instituțiilor de membrii „partidelor istorice”;

Subordonarea vechilor instituții și apoi desființarea lor și înlocuirea cu instituții după model sovietic;

Subordonarea puterii legislative supreme prin falsificarea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946;

Arestarea membrilor Partidului Național Țărănesc și Național Liberal și desființarea acestor partide;

Forțarea regelui Mihai I să abdice, abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române, „stat al muncitorilor și țăranilor”, crearea Marii Adunări Naționale ca for legislativ suprem;

Între 1948 și 1952, date la care au fost adoptate și primele două constituții comuniste, care au și „consfințit” cucerirea puterii de către Partidul Comunist Român, partid unic, a început și „opera de construire a societății socialiste” și, în același timp, de tranșare a luptei pentru putere la vârful partidului.

În privința celui dintâi aspect, în 1948 s-a întreprins „naționalizarea mijloacelor de producție”, aceasta presupunând trecerea în proprietatea statului a majorității capacităților de producție; în 1949 se inițiază cooperativizarea agriculturii” și primul plan anual, toate acțiunile pregătind trecerea la modelul economic dirijat de sorginte sovietică, bazat pe planuri anuale și cincinale.

În privința celui de-al doilea, în 1952 Gheorghe Gheorghiu-Dej, reușește să-i îndepărteze prin acuzația de „deviaționiști” din partid pe aceia are îi amenințau poziția de lider: Ana Pauker, Vasile Luca și Teoharie Georgescu.

Regimul comunist în România a existat în cele două forme ale sale: din 1952 până în 1965, regimul stalinist ilustrat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, din 1965 până în decembrie 1989, regimul național-socialist al lui Nicolae Ceaușescu. Între cele două există o serie de diferențe, dar acestea nu afectează natura regimului comunist. În continuare considerăm că sunt necesare anumite date despre fiecare dintre aceste regimuri politice privind aspectele politice, sociale și economice și sublinierea diferențelor. Vom putea astfel să observăm, în cadrul demersului nostru științific, pe cât posibil într-o abordare comparativă, modul cum se articulează fenomenul kitsch-ului cu fiecare dintre aceste regimuri, sau dacă există anumite deosebiri în privința fiecărui caz.

După cum se poate observa, nu am introdus deocamdată în sfera noastră de lucru imediat ideologia, deoarece considerăm că aceasta este chiar unul dintre instrumentele și subiectele care ne vor ajuta să identificăm manifestarea kitsch-ului în societatea comunistă. Desigur că vom reveni la politică, la aspectele sociale și economice, dar din perspectiva inserției fenomenului kitsch în fiecare dintre ele.

Care sunt acele trăsături care fac dintr-un regim politic, unul totalitar, de extremă stânga, așadar comunist? Tot sub forma unor idei punctate vom marca:

Ideologia asumată este marxism-leninismul sau socialismul științific care accentuează importanța „clasei muncitoare”, a proletariatului;

Proletariatul duce o „luptă de clasă” împotriva burgheziei pentru a o înlătura de la putere și din societate;

Clasa muncitoare condusă de către „avangarda sa cea mai înaintată”, Partidul Comunist, declanșează revoluția „socialistă” împotriva burgheziei;

Partidul Comunist iese victorios și instaurează o dictatură a proletariatului;

Partidul Comunist desființează toate partidele politice, devine singurul partid, monopol politic, partid-stat;

„Clasele exploatatoare” sunt desființate și economic prin naționalizarea mijloacelor de producție și fizic, prin lagăre, închisori, deportări;

Este construită „societatea comunistă”, se impune ideologia marxistă: economie dirijată, planificată, cooperativizarea agriculturii, cultura socialistă, propaganda, înregimentarea cetățenilor, supravegherea cetățenilor, poliție politică, stat polițienesc;

Acestea sunt câteva dintre trăsăturile esențiale la care apelând se poate înțelege ce se petrece într-o societate comunistă. În România comunismul a avut toate aceste trăsături: și în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și în perioada conducerii lui Nicolae Ceaușescu. Unde sunt diferențele dintre cele două forme ale regimului comunist?

În perioada lui Dej elementele care au făcut să se vorbească despre un regim stalinist s-au concretizat în influența puternică a sovieticilor în societatea românească: în economie pentru a organiza jaful resurselor, în politică pentru a asigura obediența factorilor politici și controlul României, pe plan social prin Securitate și Miliție (organizate după model sovietic) pentru a împiedica acțiunile împotriva regimului și a le reprima când apăreau, de orice fel ar fost ele, de la dizidență la furtul din „averea poporului”, pe plan cultural prin impunerea unor instituții culturale cu orientare direct sovietică (Editura Cartea Rusă, ARLUS, limba rusă ca disciplină de învățământ, Muzeul Literaturii Ruse, etc.). Se adăuga prezența trupelor sovietice în țară, până în 1958, când se realizează retragerea acestora prin realocare în alte state „frățești”!

Regimul național-comunist al lui Ceaușescu acționează pentru distanțarea de regimul de la Moscova, nu de cel socialist. Elimină agenții de influență sovietici, instituțiile influenței sovietice, eliberează ultimii deținuți politici, pune accent pe istoria națională, care devine un instrument de propagandă, dezvoltă cultul personalității conducătorului, creează un socialism de familie, dinastic, cultura devine instrument de propagandă.

Din compararea trăsăturilor inventariate, se poate realiza deosebirea esențială dintre regimul lui Dej și acela al lui Ceaușescu: influența sovietică uriașă pentru cel dintâi, cu toate consecințele, respingerea acestei influențe și întoarcerea la istoria națională, valorificată ideologic cu toate consecințele.

După această prezentare a caracteristicilor regimului comunist, sub orice formă a existat el în România, să identificăm cauzele care au determinat existența kitsch-ului în această societate. Ne reîntoarcem la ceea ce am stabilit mai sus: vom îmbina cele două metode de cercetare, abordând kitsch-ul de pe pozițiile noastre ideologice, nu în sens programatic, ci în sensul în care a realizat-o Moles Abraham în Psihologia kitsch-ului. Arta fericirii, acela al aproprierii principiilor generale de estetică, deci ce spunem noi despre kitsch-ul societății comuniste și, în al doilea rând ce spuneau despre kitsch oamenii acelei societăți. Am ținut să readucem în prim plan această delimitare pentru a legitima cauzele pe care le vom identifica și expune mai departe.

Anunțăm că, în continuare ne vom plasa pe poziția: „noi despre kitsch-ul societății comuniste” și că identificarea cauzelor existenței acelei forme de kitsch se subordonează imperativului lămuririi relației dintre apariția, existența fenomenului și „construirea societății socialiste” din România.

Din revederea structurii pe care am propus-o pentru lucrarea noastră, este evidentă importanța pe care o acordăm determinismului. Fenomenele specifice societății românești în această perioadă, comunistă, au determinat crearea unei societăți modelate după aceea sovietică, dar și diferită de ea și de celelalte societăți socialiste-comuniste din Europa, impunând mentalități specifice, atitudini specifice, comportamente altfel, la nivelul individului, dar mai ales la nivelul colectivității. S-a remarcat de cercetarea politologică și istorică postdecembristă că în România controlul partidului asupra cetățenilor a fost deplin, total. Că nu au existat, în afara unor acțiuni reduse ca extindere, importanță și mesaj cunoscut public, acțiuni de amploare care să aibă darul să producă schimbări, minerii din Valea Jiului, muncitorii de la „Steagul Roșu” din Brașov. Aceasta duce fie la concluzia unui control perfect al aparatului de partid, al Securității, al sindicatelor, asupra populației, fie la acceptarea de către această populație a situației respective. Probabil că adevărul se găsește, pentru a câta oară? undeva la mijloc.

Kitsch-ul, așa cum l-am fixat noi într-o serie de cadre individuale, familiale și publice, nu se putea manifesta așa cum a făcut-o în România fără concurența fenomenelor specifice României după 1945. Nu vom relua expunerea descriptivist-istorică, ci vom încerca să trasăm o schiță sociologică a dinamicii societății socialiste românești, în cele două fețe ale sale, stalinismul și național-comunismul.

Statistica economică e clară: abia în 1955 România a modificat balanța caracterului său economic, trecând de la stadiul de țară agrar-industrială, la acela de țară industrial-agrară. Se pot invoca aici motivații ideologice, dar chiar și propaganda se bazează pe unele fapte de la care pornește, iar în acest caz datele sunt certe. România depășise stadiul crizei imediat postbelice, își refăcuse capacitățile de producție, construise altele noi. Industria grea, marota regimurilor comuniste, element indicator al puterii economice și implicit, politice, modelul sovietic de evaluare funcționa, se dezvolta în multe din regiunile țării. Pentru ea a fost sacrificată mai târziu agricultura și țărănimea și industria bunurilor de consum. Procesul începuse însă. Industrializarea presupune urbanizarea. Nu poți avea muncitori, dacă nu îi ai fizic, dacă nu îi aduci de undeva în zonele cu aglomerări industriale, dacă nu îi adăpostești în blocuri, dacă nu le oferi comoditățile minimale, acasă și în colectivitate. Apar noi orașe, cu numele sugestive ale victoriilor socialiste, țăranii sunt aduși în aceste orașe, noi sau vechi care cresc spațial și demografic. În ciuda urbanizării, căci acesta este unul dintre fenomenele ce îi calcă pe urme industrializării, populația orașelor, orășeni de dată recentă, nu are timpul concret să se adapteze, să se transforme într-un sens novator. Transplantarea dintr-un mediu într-altul, și fenomenul continuă, nu schimbă aproape cu nimic caracterul unei populații rurale până atunci. În ciuda eforturilor, în ciuda trâmbițării succeselor în depășirea planului. Anual, cincinal… Populația orașelor și aici este vorba inclusiv de capitală, de București, (în deceniul VIII se amuza lumea cu butada că în România sunt 21 de milioane de țărani, iar două milioane nu vor să o recunoască), avea contingente numeroase de populație, care cu puțini ani în urmă ara și semăna și păștea vacile pe islazuri. Cooperativizarea și industrializarea l-a lipsit pe țăranul român de suportul întemeierii sale tradiționale, l-a mutilat psihologic nu numai economic, l-a deturnat de la existența sa tradițională, l-a aruncat în vălmășagul orașului, fără a face prea mult pentru sufletul său. Nici orășean, nici țăran locuitorul orașelor este precar din punctul de vedere al criteriilor de apreciere a realului. Este de aceea și puternic influențabil dar acest lucru nu trebuie să-i fie imputabil: statul socialist a făcut tot ce i-a stat în putere să-l facă ascultător pe acest orășean cu opinci. Cu toate acestea, angajarea în fabrică i-a oferit alte mijloace materiale, care, o dată depășită perioada cartelelor, i-au asigurat o oarecare prosperitate.

Aceste mutații economice și sociale, concretizate în părăsirea satului, o anumită prosperitate datorită muncii în fabricile din oraș, dezvoltarea producției de bunuri de consum, în serie, convenabile ca preț pentru cei care munceau, au determinat treptat o orientare tot mai evidentă spre consum. O cauză care poate să fie separată din ceea ce am subliniat până acum și care se poate regăsi la baza dezvoltării unor atitudini favorabile kitsch-ului este această dezvoltare a consumului, completată această latură de lipsa unei educații a consumatorului urban sau recent urbanizat. Chiar dacă anul 1955 este acela în care se modifică statutul economic, aceasta nu a însemnat că și populația țării trăia în majoritate la oraș în acel an. Doar că, la nivelul venitul național, cea mai mare parte se realiza în industrie. Populația rurală continua să fie mai numeroasă decât aceea urbană, chiar dacă în anii următori ea se va diminua, fie prin efectele inerente ale mortalității, fie prin continuarea fenomenului de migrare către oraș.

Migrarea către oraș nu s-a realizat prin ruperea legăturilor ombilicale cu lumea satului. Părinți, frați, cunoscuți, au rămas în această lume, vin periodic la oraș, se reîntorc în mediul lor, devin și ei la fel ca aceia plecați, victime ale schimbărilor. Cooperativizarea îi lipsește și de sentimentul apartenenței la pământ, îi face să fie dizolvați în materia generală a zilelor-muncă, a normelor. Nu mai are cu ce se lăuda în fața celorlalți, atelajele le-a predat cooperativei, la fel uneltele, pământul, etc. Pierderea întemeierii și vulnerabilitate în fața noului, iar noul nu are timp să fie el însuși prea întemeiat. Preferă, ca întotdeauna fenomenul modernizării, oricând s-ar manifesta el, este grăbit, deci superficial în laturile umane ale existenței, materialul greu, ușurătății ființei umane.

Această populație este cea mai vulnerabilă la prostul-gust, la kitsch, oricum se manifesta el. De la obiecte, la atitudini, comportamente, petrecerea timpului liber, amenajarea locuinței, relații interumane, politici de partid, manifestări encomiastice, culte politice care înlocuiesc biserica marginalizată sau distrusă uneori (și nu neapărat în sens fizic, ci în sensul interiorizării ei). Numărul foștilor țărani care intră în alcătuirea acestei populații nou-urbanizată, este covârșitor. O comparație cu celelalte state comuniste (mai puțin cu Bulgaria) ar putea avea darul să ilustreze o serie de adevăruri. O populație de țărani, care nu se ridică împotriva nedreptăților decât atunci când i-a „ajuns cuțitul la os” (vezi 1907), este și mai puțin pregătită de revoltă, atunci când dobândește ceva în plus, în ordinea ei materială.

În ce altceva am putea să mai identificăm o altă cauză a existenței kitsch-ului în societatea românească din perioada comunistă?

Dacă am identificat care ar putea fi cauza kitsch-ului centrat pe obiect, nu am fost suficient de punctuali la precizarea momentului în care se manifestă acesta. Și la fel, în continuare, kitsch-ul centrat pe idee, când se poate identifica? Și care ar cauza sa? În deceniul șase, anii cincizeci, economia abia scăpase de criza imediat postbelică. Se construia. Fabrici, uzine, combinate. Mijloace de producție. Cartelele existau. Deci gama produselor de consum era încă redusă, la fel cantitatea și calitatea. În acei ani nu aici trebuie să căutăm, în primul rând kitsch-ul axat pe obiecte, pe mode, ci acela pe idee. Cât de ridicole ne par acele personaje din filmele perioadei, cât de artificiale, compozite, lipsite de conținut. Cât de ridicoli activiștii de partid ai acelei perioade. Cât de golașe textele „poietice” ale unor curtezani ai clipei: A. Toma, exemplul cel mai la îndemână cu abatajul său cu tot! Emfatici, fanatici, falși revoluționari, retori lipsiți de conținut. Aici, acum, în lipsa obiectului, kitsch-ul devine unul ideatic, devine unul de limbaj, gestual, atitudinal. Semnul este aici penuria, iar semnificația ardoarea revoluționară. Mai târziu, după 1965, urmează acea perioadă de prosperitate până prin 1978, deschidere către lume, către istorie, către cultură. Există bunuri, destule și în forme variate. Cartelele au dispărut. Or să reapară în anii optzeci.

1965 – 1975. Ideile s-au mai liniștit, vorbele oamenilor și ardoarea lor, la fel. Sunt preocupați de acumulare: mobilă, televizoare, automobile, artizanat, concedii, timp liber, distracții. Este epoca kitsch-ului obiectual. Dar nu trebuie să așteptăm prea mult: cu vigoare ațâțată de Tezele din aprilie, 1971, de „munca ideologică”, de „învățământul de partid”, kitsch-ul ideatic revine în forță ceea ce de fapt dovedește ceea ce mulți istorici caracterizează drept un neostalinism, pentru anii 1978 – 1989 și

Ar mai fi un aspect de analizat în acest paragraf: moda internațională, în tot ceea ce ține de ea, obiecte de îmbrăcăminte, muzică, comportamente, oare nu are nici un răsunet în mediile românești? Desigur în sensul temei noastre. Dar ne autoadresăm mai întâi întrebarea: cine avea acces la această modă, sau la aceste mode? Acel fost țăran translatat la oraș, care își taie porcul în baie, sau „băieții” activiștilor de partid, ori chiar activiștii înșiși? Mai ales că Legea 18, „a ilicitului” funcționa în ultimul deceniu de comunism fără greș. Ca și „rotirea cadrelor”! Răspunsul nici nu trebuie dat, dar din rațiuni epistemologice să-l conturăm, totuși: cei care au acces la anumite canale media, specifice timpului, magnetofoane, casetofoane, aparate video, la sursele de aprovizionare cu bunuri de „shop”, blugi, kent, wiskey, cafea, sunt fiii „grangurilor” de partid sau chiar „grangurii” înșiși și așa-numiții „bișnițari”. Restul „clasei muncitoare” râvnea să ajungă la aceste produse și ea, ajungea de multe ori, dar pe căi întortocheate.

Dar să ne reîntoarcem la firul logic al expunerii. Moda apare în România ca o expresie a unei opoziții față de regim, chiar din partea acelora care ar fi avut cele mai puține motive, copii demnitarilor comuniști. Iar moda înseamnă orice și nu orice vine din „Vest” este, semiotic vorbind, estetic! Ideologiile pot avea pretenția că reprezintă alfa și omega în fixarea unei evaluări, indiferent că este din Apus sau Răsărit, dar multe dintre obiectele kitsch din acea perioadă au fost aduse din afară, paradoxal, tocmai dintr-o opoziție inconștientă la ideologic. Kitsch-ul ca instrument al opoziției față de conformismul oficial? Ar fi o idee interesantă, care ar merita un spațiu mai amplu.

Forme ale kitsch-ului în comunism

Atunci când am vorbit despre dubla abordare a delimitării problemei kitsch-ului în societatea comunistă, am vorbit despre kitsch-ul centrat pe obiect sau obiectual și în al doilea rând despre kitsch-ul ideatic, sau centrat pe idee. În același timp, întreaga noastră discuție despre fenomenele sociale și politice, cuplate cu cele economice, dezvăluie natura kitsch-ului în comunism: kitsch privat și kitsch public.

Cel privat privește atât individul cât și familia, dar ținând seama că perspectivele sunt diferite vom trata separat cele două entități, deci individul, familia și kitsch-ul.

Ca forme de manifestare la aceste niveluri, vom delimita discuția despre îmbrăcăminte, mobilier și amenajarea locuinței, petrecerea timpului liber, relații intra și interfamiliale.

Cel public la rândul său presupune conducerea analizei în varii domenii de manifestare : politică, cultură, iar aici avem în vedere literatura, filmul și teatrul, artele plastice, arhitectura.

Ca forme ale kitsch-ului public, am separat fenomenul cultului personalității, „Daciada”, „Cântarea României”, Recapitulând, am realizat următoarea clasificare care va fi și dezvoltarea temei noastre. Kitsch-ul comportă următoarele dihotomii, având drept criterii:

Aria de manifestare:

Kitsch-ul din sfera privată:

individual și familial;

Kitsch-ul din sfera publică:

kitsch-ul pe domenii:

politic;

cultural:

literatură;

film și teatru;

arte plastice;

arhitectură;

Forme de manifestare:

La nivelul vieții private:

îmbrăcăminte;

mobilier și locuință;

relații intra și interfamiliale;

La nivelul vieții publice:

Cultul personalității;

„Daciada”;

„Cântarea României”;

Problema kitsch-ului în societatea românească din perioada comunistă trebuie înțeleasă așadar prin prisma relației public – privat, din perspectivă evolutivă, identificând trei etape axate pe cele două tipuri, ideatic și obiectual: kitsch-ul ideatic pentru anii 1945 – 1964, kitsch-ul obiectual în perioada anilor 1964 – 1980, kitsch-ul compozit din anii optzeci, când identificăm o îmbinare între cele două tipuri.